Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate

16 02 2018

Orice (ne)psiholog din țara noastră știe de psihiatrul Carl Gustav Jung. Unii, școliți excepțional, au impresia că e psiholog. Cei mai mulți știu că dumnealui are o teorie despre întunecimea omuluisau arhetipul Umbrei, la pièce de résistance din colecția de arhetipuri aflată în inconștientul colectiv. Jung credea că psihismul uman conține în inconștientul colectiv pokemoni, scuze!, arhetipuri, adică imagini primitive moștenite de la antecesorii noștri din timpuri preistorice.

In domeniul psihologiei personalității, acei cercetători psihologici care n-au înghițit gălușca lui Jung s-au concentrat în ultima decadă pe studiul empiric al întunecimii personalității. Ei s-au întrebat ce anume face ca un aspect al personalității să poate fi considerat ”întunecat”. Pare o întrebare legitimă, date fiind observațiile empirice care ne arată că anumite persoane se comportă în feluri periculoase ori tulburătoare pentru lumea noastră.Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate

Să fie ”întunecimea” un adjectiv revelator pentru valența imorală a personalității întunecate? Evident că nu e, dacă gândești corect. Conotația moralizatoare vine dintr-un defect logic, numit ”eroarea moralistă” opus ”erorii naturaliste”. Să ne amintim în ce constă. Când cineva trage o concluzie doar pe baza a ceea ce ar trebui (sau nu) să fie.

Forma logică e așa: X ar trebui să fie, prin urmare, X este. Cum e partea întunecată a personalității? Nu poate fi decât ”rea” sau ”greșită”, zice cineva neștiind că faultează logica. (Mare scofală! Cine mai are nevoie de ea?!). De acum încolo, cinevaul nu mai ești tu. Poți fi conștient(ă) că faultezi logica prin astfel de evaluări moralizatoare.

Nu înseamnă că un individ cu personalitate prea întunecată nu poate, prin comportamentele sale, să provoace pagube sociale, uneori, înfiorătoare. Trăsăturile personalității întunecate poartă un potențial comportamental distructiv și au un impact negativ de multe ori extins social. Spre exemplu, anumite trăsături întunecate sunt corelate cu comportamente de violență sexuală.

Dar și trăsăturile luminoase, dacă sunt extreme, pot duce la probleme de interacțiune. O bună conștientizare (sau atenția asupra sinelui) e considerată o trăsătură dezirabilă, dar persoana cu o conștientizare de sine exagerată poate deveni rigidă, iar cea cu deficit la conștientizarea sinelui poate fi impulsivă și neserioasă. Un alt exemplu, adesea întâlnit în ședințele mele private, e trăsătura ambiției sau dorința de realizări, fațetă la superfactorul conștiinciozitate. Accentuarea ei spre un scor extrem duce la perfecționism, care e asociat pozitiv cu simptome depresiv-anxioase.

Totuși, observăm că trăsăturile luminate, chiar în doze extreme, nu au ecoul tulburător la nivel social al celor întunecate. Trăsăturile luminate, chiar în doze extreme, sunt periculoase pentru persoana care le manifestă și nu pun în pericol integritatea psihologică și fizică a celor din jur, așa cum se întâmplă în cazul trăsăturilor întunecate.  

Ideea e că putem cu ușurință să ne imaginăm scenarii în care orice trăsătură poate deveni ”întunecată” odată ce manipulăm dozajul ei. Deduci principiul ”liniei de mijloc”? Pesemne că sufăr de dragul lui. Atunci, cum să le distingem de cele ”întunecate”? Dar mai înainte care sunt ele?

Triada întunecată

Cea mai mare atenție empirică a primit o constelare de trăsături, numită triada întunecată. Triada a fost descoperită de cercetătorii sufletului care au contemplat bolta cerească și au născocit combinațiile astrale. Evident, glumesc. Orice psiholog clinician ar trebui să cunoască (și să-și cunoască) triada, am scris sau zis, așa în trecere, dintr-o ipostază normativă, dar fără ghicit în astrograme.

Triada întunecată cuprinde trăsăturile: narcisism, psihopatie și machiavelism. 

» Narcisismul se referă la sentimente exagerate de grandomanie, preocupare de sine și omnipotență. Acest construct psihologic a fost numit după Narcis din mitologia greacă, care s-a înecat din fascinație pentru propriul chip reflectat de oglinda apei.

Narcisismul tinde să creeze dificultăți interpersonale, deoarece ceilalți ajung să fie epuizați de tendințele egocentrice, grandioase și tiranice. Să ai în preajmă un asemenea individ te aduce la surmenaj. Nici nu vreau să mă gândesc că îți poate fi șef(ă) sau partener(ă). E o sursă de stres permanent, fiindcă nevoia lui de adorație e insațiabilă, în timp ce are vizavi de tine așteptări imperative fanteziste. Deci tu, sclava Isaura, trebuie să fii la dispoziția dumnealui, împăratul. Avem și versiunea feminină: tu sclav, iar dumneaei regina. Ai înțeles tragicomedia.

» Psihopatia e cea mai violentă trăsătură din triadă. Ea se referă la impulsivitate, căutarea senzațiilor tari, duritate, dominanță fără frică și agresiunea interpersonală. Dacă narcisicul are o notă hazlie, cu aparența unui bufon într-o viziune comică, deși poate deveni ostil dacă nu-i cânți în strună, cu psihopatia nu mai e de glumă.

Psihopatia mai accentuată (conform triadei) face ca un individ să semene cu o bombă cu TNT. Cum o fi să ai în preajmă o ”bombă amorsată”? Nu știi când explodează și nu știi ce te-a lovit. Desigur, din cauza ta, deoarece te comporți incorect, în timp ce dânsul respiră și transpiră moralitate și bunăvoință într-o lume injustă care i se opune. Cameleonic și fără scrupule, poate turna minciuni (și răstălmăci) cu toptanul de dimineața până seara, fără să-i pese de nimeni și nimic.

Mi s-a întâmplat să consult oameni aflați în relație cu asemenea creaturi. Brrr! Mă trec fiori reci pe șira spinării… Pe unde trece bizara creatură rămân doar ruine de parcă a trecut taifunul. Într-adevăr, psihopatia seamănă cu o tornadă. Fascinează și totodată te înfioară. Când te trezești, dacă te trezești, descoperi pagubele. Trăsăturile psihopatice au o prevalență de 0,6% din populație, cel puțin în Regatul Unit.

» Machiavelismul vine, desigur, de la Niccolo Machiavelli, care a fost consilierul politic al familiei Medici. În opera sa faimoasă ”Prințul” descrie mai multe strategii de manipulare ce-i consacră peste veacuri numele.Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate (2)

Trăsătura machiavelică reflectă o orientare extremă asupra sinelui, în care individul poate utiliza orice mijloace necesare ca să-și atingă scopurile. Indivizii accentuați machiavelic sunt calculați și reci, pregătiți cu o agendă ascunsă, unde își notează manevrele, urmărindu-și scopurile nedeclarate. În aceste calcule, sentimentele și nevoile altora nu contează, decât în măsura în care pot fi manipulate pentru interesul personal. Nu manifestă agresivitatea psihopatiei, fiind mai degrabă precauți, căutând să-și mențină camuflajul.

Între aceste trei trăsături există diferențe și similarități. Spre exemplu, trăsătura ce poate duce la agresiune interpersonală e psihopatia, nu și celelalte, chiar dacă toate implică o componentă tiranică și disprețul față de ceilalți.

Conform literaturii empirice, trăsăturile triadei împart următoarele aspecte întunecate
:: antipatie
:: asprime
:: escrocherie
:: egocentrism
:: absența modestiei și onestității (pe dos, trufie și duplicitate)
:: tendința către manipulare interpersonală și exploatare în beneficiul propriu.

Nici nu-mi trecu prin minte un anume individ, personaj public prea întunecat pentru gustul meu. Pesemne nu și pentru gustul unor concetățeni cu gândirea blocată probabil la stadiul operațiilor concrete.

Dar merită să reții că o parte întunecată ne caracterizează variabil pe noi toți. Fiecare individ manifestă diferite combinații de triadă întunecate ca parte (sau factor) din tabloul general al personalității.

Mi se pare important să nu consideri trăsăturile de personalitate la modul absolut. Gândirea în termeni categoriali și absoluți mă înspăimântă prin demonii ce-i poate crea. Chiar dacă apelăm în descrieri la categorii, putem ține cont de principiul variabilei continue. Înseamnă să privim la o trăsătură, precum psihopatia, ca fiind variabilă pe un continuum. Prin contrast, o perspectivă dihotomică ne informează că un individ ori e psihopat, ori nu e! Gândirea alb-negru ne simplifică realitatea, dar cred că putem gândi ceva mai nuanțat, deoarece realitatea ni se dezvăluie într-o multitudine de nuanțe. Numai individul cu o vedere mioapă înțelege lumea prin două lentile, până și ele, mutual exclusive. Iar asta nu anulează, ca să vezi mirare, existența unei realități în două nuanțe. Vestea bună e că miopul poate fi ajutat să descopere bogăția nuanțelor. Sigur, mai trebuie să și vrea.

Manifestă o personalitate mai întunecată acei oameni care obțin un scor înalt la trăsăturile triadei. Ei sunt aceia care par, la prima impresie, șarmanți și măgulitori. După alte interacțiuni cu ei, se pot dovedi ”toxici” prin aceea că tind să-i exploateze pe ceilalți și felul lor de acțiune e exclusiv spre beneficiul personal. Te pot fura cu zâmbetul pe buze și pot escroca cu aceiași ușurință cu care respiră pe oricine, indiferent de statusul social. Pot inventa scuze, răstălmăci faptele și găsi cu mare ușurință raționalizări înainte să încheie întrebarea, lăsând impresia, după caz, că sunt victime ale unui sistem injust, cei mai corecți afaceriști ori conducători, bravi apărători de valori nobile într-o lume imorală sau sfinți cu misiuni divine. Filmul ”Ocean’ s Eleven” ilustrează un tablou relativ complet de personalități întunecate. Completează cu filmul ”Con Air” ca să observi versiuni și mai întunecate. Dar, poți arunca o privire la știri ca să afli de câțiva doctori sau politicieni (ori ambele), pentru că viața bate filmul.

Am căutat pentru tine un site unde, completând un chestionar de încredere, poți descoperi propriul întuneric și… poţi face lumină. Dacă vrei să afli în ce măsură și care dintre trăsături îți definesc personalitatea întunecată, poți da clic aici. Și dacă dai clic, mi-e clar că întunecimea ta poate fi controlată și orientată valoric. Înseamnă că vrei să devii o persoană mai bună.

scientia.ro

 

Anunțuri




Cum se curbeaza spatiul si timpul?

12 02 2018

Spaţiu-timpul în universul lui Einstein se presupune a fi similar unei foi de cauciuc plină de pliuri şi îndoituri. Dar ideea unui spaţiu curb nu este cea mai intuitivă din lume. Şi ce legătură are lumina cu acest lucru?

„Dacă lumina nu are masă, atunci cum interacţionează ea cu obiectele masive precum Soarele prin intermediul gravitaţiei care provoacă curbarea razelor de lumină? De asemenea, într-un caz extrem, ce se întâmplă la marginea orizontului evenimentelor unei găuri negre atunci când lumina trece prin apropierea acestuia?”

Dacă doriţi să înţelegeţi gravitaţia, atunci trebuie să înţelegeţi teoria relativităţii generale. Pentru a înţelege teoria relativităţii trebuie să înţelegem „spaţiu-timpul” care, aşa cum se poate deduce, reprezintă rezultatul punerii împreună a spaţiului şi a timpului.

Celebrul John Archibald Wheeler ne-a oferit o descriere a modului prin care materia şi spaţiu-timpul interacţionează împreună. „Spaţiu-timpul îi spune materiei cum să se mişte”, a spus el în timp ce „materia îi spune spaţiu-timpului cum să se curbeze”.

Această curbură a spaţiu-timpului a cauzat multă confuzie de-a lungul timpului şi deşi bilele de bowling aflate pe foile de cauciuc ne oferă o vagă idee conceptuală asupra modului prin care acţionează gravitaţia, trebuie să ne întoarcem la conceptele de bază pentru a ne da seama de unde provine această curbură. Acesta este, de asemenea, un foarte bun prilej pentru a vă descrie unele dintre celebrele raţionamente ale lui Einstein.

Sa vedem cateva notiuni de baza despre spatiu-timp

Bazele relativităţii

Einstein a conceput celebra sa teorie a relativitatii speciale în anul 1905. Ideea este că, aşa cum vă amintiţi, viteza luminii trebuie să fie aceeaşi pentru toată lumea şi atâta timp cât vă deplasaţi cu o viteză constantă şi într-o direcţie constantă ar trebui să nu vă puteţi da seama că vă aflaţi în mişcare.

Acestea au fost ipotezele sale care s-au dovedit a fi într-o perfectă concordanţă cu realitatea fizică a Universului şi plecând de la acestea el a descoperit nişte lucruri incredibil de surprinzătoare:

1) Un ceas aflat într-o navă cosmică în mişcare va rămâne în urmă în comparaţie cu ceasul unor observatori staţionari din exterior. Acest lucru este valabil şi pentru bătăile de inimă, pendule, ceasuri digitale şi aşa mai departe.
2) O navă spaţială aflată în mişcare va apare comprimată de-a lungul direcţiei sale de mişcare pentru nişte observatori staţionari din exterior.

În ambele cazuri efectele devin extrem de importante pe măsură ce ne apropiem de viteza luminii, dar ele sunt suficient de mici pentru a fi uşor de ignorat în condiţiile terestre normale, motiv pentru care nimeni nu le-a observat până la Einstein.

Pentru a extrapola aceste predicţii şi în cazul gravitaţiei, începând din anul 1907 (şi după mai multe încercări), Einstein a conceput ceea ce el a denumit principiul de echivalenţă, care afirmă (aproximativ):

„[Noi] presupunem o echivalenţă fizică totală între un câmp gravitaţional şi o accelerare corespunzătoare a sistemului de referinţă”.

El a susţinut că nu există nicio distincţie măsurabilă între efectul gravitaţiei şi efectul indus de o mişcare accelerată, acesta fiind motivul pentru care nu există nicio diferenţă între a fi aruncat în spate de efectul produs de o rachetă spaţială aflată într-o mişcare accelerată (datorită masei inerţiale) sau a fi aruncat în partea de jos a unei cutii, aflată la sol, ce are imaginea unei nave spaţiale desenată pe ea atunci când cădeţi într-un câmp gravitaţional (datorită masei gravitaţionale).

Chiar şi fără a ţine cont de aceste detalii ale relativităţii generale (Einstein a avut nevoie de aproape un deceniu pentru conceperea acestei teorii după elaborarea teoriei relativităţii speciale) el şi-a dat seama repede cum ar trebui să arate o teorie finală a gravitaţiei. Prin utilizarea principiul de echivalenţă, Einstein a stabilit legătura dintre gravitaţia artificială şi gravitaţia reală.

Viaţa în lumea furnicilor

Imaginaţi-vă cum ar fi viaţa unor furnici aflate deasupra unui disc de mari dimensiuni aflat în mişcare de rotaţie.

În acest univers există o mulţime de furnici superinteligente aflate pe suprafaţa unui disc în rotaţie. Regina se află în centrul acestei lumi a furnicilor. Membrii curţii regale o înconjoară în imediata sa apropiere. Pentru cineva din afară (cum aţi fi voi), curtenii reginei se rotesc încet în jurul reginei. Desigur, ei nu ştiu despre acest lucru. Ei reuşesc să se menţină pe disc astfel încât să nu fie aruncaţi spre exterior de efectul discului în rotaţie. Aşa cum pot înţelege furnicile „în afară” înseamnă „în jos”.

Cu cât furnicile se află mai departe de regină, cu atât mai repede se mişcă şi cu atât mai puternic sunt ele împinse înspre exterior. Din perspectiva furnicilor, lumea lor se aseamănă foarte mult cu un deal în care regina se află în vârful acestuia, un deal care însă devine tot mai abrupt pe măsură ce ele se îndepărtează de aceasta. O furnică care pierde aderenţa se va îndrepta spre exteriorul discului, la baza dealului, într-o mişcare accelerată.

Există cel puţin un motiv pentru care această analogie nu este perfectă. Dacă veţi cădea de pe un deal aflat pe Pământ, atunci, pur şi simplu, veţi urma o traiectorie radială către exteriorul dealului. O furnică care alunecă în jos pe dealul din lumea furnicilor va începe căderea îndreptându-se mai întâi direct în jos pentru ca apoi, încet, să înceapă să se deplaseze în jurul dealului. Acesta este faimosul efect Coriolis. Este acelaşi lucru care face ca cicloanele să se rotească în sensul invers acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens orar în cea sudică.

Dar dacă presupunem că ele nu se mişcă în jurul dealului prea mult, putem ignora efectul Coriolis în întregime. Din acest motiv putem considera că efectul Coriolis nu determină direcţia urmată de apa ce se scurge în pâlnia pentru apă de la toaletă.

De asemenea, din punctul de vedere al furnicilor în cauză ele trăiesc pe un deal şi nu se rotesc deloc. Noi cei aflaţi în afara lumii lor ştim mai bine ce se întâmplă de fapt. Regina nu este în mişcare. Furnicile din apropierea ei se află într-o mişcare lentă. Furnicile aflate mai departe de aceasta se deplasează mai repede. Furnicile de la periferia discului se deplasează mai repede decât oricare dintre ele. Acesta este momentul în care cunoştinţele noastre de teoria relativităţii încep să conteze. Ştim ceva despre cum se scurge timpul pentru furnicile care se deplasează. Cu cât acestea se mişcă mai repede cu atât mai încet pare să se scurgă timpul pentru ele faţă de cel al reginei. Cu cât o furnică este mai departe de centrul discului, cu atât mai lent pare că furnica va îmbătrâni.

Furnicile nu ştiu că se află în mişcare, aşa că ele nu ştiu că relativitatea specială se poate aplica şi în cazul lor. Furnicile, în măsura în care acestea pot înţelege acest lucru, trăiesc într-un câmp gravitaţional. Ele au descoperit că cu cât merg mai departe „în jos”, cu atât mai lent se scurge timpul.

Fizicienii din lumea furnicilor au perfectă dreptate în ceea ce priveşte universul lor şi al nostru. Timpul se scurge mai lent cu cât te apropii mai mult de un corp masiv şi cu cât este mai masiv acel corp cu atât mai puternic se exercită acest efect. Aceste efecte sunt reale, dar ele sunt, în mod normal, ridicol de mici. Timpul se scurge mai lent pe suprafaţa Pământului cu mai puţin de o parte dintr-un miliard faţă de cum se scurge acesta în adâncimile spaţiului cosmic la distanţa de obiectele masive. Deasupra suprafeţei Pământului efectul este chiar mai mic. Timpul se scurge mai lent la baza muntelui Everest decât la vârful acestuia cu aproximativ o parte dintr-un trilion. Având în vedere că am fost constrânşi să stăm la suprafaţa Pământului cea mai mare parte din existenţa noastră, nu este deloc surprinzător că nimeni înainte de Einstein nu a observat că timpul se scurge diferit în funcţie de locul în care ne aflăm.

Există însă locuri mult mai extreme din acest punct de vedere. Pe suprafaţa unei stele neutronice timpul se scurge mai lent cu aproximativ 20 la sută sau chiar mai mult. După un deceniu de stat acolo, pentru cineva aflat la distanţă de o astfel de stea neutronică au trecut doi ani în plus. În acest caz aţi construit o maşină a timpului prin care puteţi călători în viitor. Dar pentru că gravitaţia unei stele neutronice este atât de puternică veţi fi striviţi ca o clătită, astfel încât călătoria spre viitor este, probabil, ultima dintre preocupările voastre.

Dar ce putem spune despre curbură? Acesta este momentul în care lucrurile devin chiar mai ciudate. Vă amintiţi atunci când am spus că spaţiul apare contractat de-a lungul direcţiei de mişcare? Ei bine, deoarece furnicile se deplasează în jurul reginei, distanţele par comprimate. Să presupunem că o furnică de la periferie se hotărăşte să facă o excursie în jurul lumii, adică să parcurgă un cerc. Călătoria ei ar părea mai scurtă decât ar crede regina folosind geometria euclidiană simplă. Aşa cum este văzută de locuitorii ei, lumea furnicilor este curbă. Ceea ce este adevărat pentru furnici este adevărat şi pentru noi.

Linii „drepte”

Chiar dacă noi „ştim” că lumea furnicilor este de fapt un disc plat, el nu pare deloc aşa pentru furnici. Un astronaut care ar zbura în jurul ei într-o rachetă va observa că ceea ce pare a fi o linie dreaptă este de fapt altceva. Cu alte cuvinte, chiar şi într-o lume 2D există o diferenţă între ceea ce văd locuitorii ei şi ceea ce am putea vedea într-un spaţiu cu o dimensiune în plus.

O linie dreaptă este considerată în mod normal ca fiind distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, dar din punctul nostru de vedere racheta parcurge o traiectorie curbă (aşa cum se poate vedea din desenul lumii furnicilor de mai sus).

Pentru că nu există nicio diferenţă între gravitaţia „reală”, un disc aflat în rotaţie sau o rachetă spaţială accelerată, toate cad cu aceeaşi acceleraţie, indiferent dacă este vorba de materie obişnuită, particule cu masă negativă sau particule fără masă.

Ceea ce ne conduce înapoi la lumină.

Dacă aţi urmat mai demult cursurile de fizică (caz în care v-aţi jucat cu pendule, roţi de transmisie şi aţi făcut diagrame ale forţelor), aţi învăţat, probabil, că doar particulele care au masă sunt influenţate de acceleraţia gravitaţională. Greşit, greşit, greşit. Razele de lumină se curbează în câmpurile gravitaţionale deoarece acestea, în cele din urmă, urmează cel mai scurt drum. Acest efect este cunoscut sub numele de lentilă gravitaţională şi el a constituit, de fapt, prima confirmare a teoriei relativităţii generale

Timpul se scurge mai lent în apropiere de un corp masiv, în orice caz asta este ceea ce ne-au spus furnicile. Lumina care preferă să călătorească pe traiectoria cu cea mai mare viteză posibilă va încerca să evite regiunile din Univers în care timpul se scurge mai lent şi prin urmare razele de lumina vor fi deviate. Pentru că pot exista mai multe traiectorii de acest fel, acest lucru înseamnă, de asemenea, că vom obţine mai multe imagini ale aceluiaşi obiect.

Dar să ne întoarcem la întrebarea iniţială. Am răspuns la „de ce?” şi la „cum?” sunt curbate razele de lumină, dar nu am spus nimic despre „cât de mult?” sunt acestea curbate. În mod normal, efectul de lentilă gravitaţională este destul de mic pentru că, în comparaţie cu găurile negre, cele mai multe locuri din galaxie au câmpuri gravitaţionale foarte, foarte slabe.

Cu toate acestea, se întâmplă ceva interesant lângă o gaură neagră. Găurile negre sunt delimitate de o regiune fără cale de întoarcere cunoscută sub numele de „orizontul evenimentelor”. De exemplu, pentru o gaură neagră având masa Soarelui, orizontul evenimentelor este la o rază de aproximativ 3km.

Interesant, se pare că dacă aţi trimite o rază laser la o distanţă de 11/2 din cea corespunzătoare orizontului evenimentelor aţi putea (în cazul în care aţi ţintit perfect) constata că raza voastră laser orbitează gaura neagră. Doar puţin mai aproape de gaura neagră şi raza laser se va îndrepta către interiorul acesteia într-o mişcare în spirală astfel încât niciodată nu o veţi mai vedea din nou. Doar puţin mai departe de gaura neagră şi raza voastră laser se va îndrepta ca un bumerang înapoi spre voi.

Există o morală în toate aceste lucruri: dacă aveţi de gând să trimiteţi raze laser în apropierea unor găuri negre, ar fi bine să nu uitaţi că vă puteţi pierde ochii.

scientia.ro





Istoria gaurilor negre. De la calculele lui Schwarzschild la undele gravitationale

26 01 2018

Universul este un loc misterios. Planetele, stelele, galaxiile – toate au misterele lor, încă neexplicate de ştiinţă. Dar nimic nu este mai straniu şi mai uimitor decât găurile negre. Au fost „formulate” întâi pe spatele unui plic, dar însuşi cel care le-a sugerat prin ecuaţiile sale, Albert Einstein, nu le-a crezut ca fiind posibile. Mulţi dintre fizicieni şi-au exprimat scepticismul privind realitatea găurilor negre. Iată povestea incredibilă a descoperirii găurilor negre, a modului în care a avansat cunoaşterea acestora şi a modului în care găurile negre afectează structura fundamentală a Universul.

Astăzi cei mai mulţi dintre noi au auzit de găurile negre. Vorbim despre obiecte cosmice care au uneori masa a miliarde de sori. Reprezintă obiecte fizice de o densitate infinită. Acestea atrag materia din jurul lor şi au puterea de a curba lumina. În apropierea unei găuri negre timpul însuşi se schimbă, gravitaţia extrem de puternică încetinind trecerea timpului.

Astăzi ştim mai mult decât oricând despre găurile negre, deşi mai sunt multe de aflat. Sunt cele mai exotice obiecte din Univers, dar nu dispunem încă de aparatul teoretic pentru a le descrie. Deşi numim găurile negre „obiecte cosmice”, ele sunt în fapt adevărate găuri în ţesătura spaţiu-timpului, un loc în Univers unde tot ce avem este o gravitaţie formidabilă.

1. Gravitaţia

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştim atunci când vorbim despre găuri negre este acela că acestea au de-a face cu gravitaţia. Dar ce e gravitaţia?

Isaac Newton a fost fascinat de gravitaţie. Acesta a inventat legile miscarii, pe care le folosim şi astăzi, explicând cu un grad de precizie bun mişcarea corpurilor cereşti şi explicând mişcarea planetelor din sistemul solar. Dar deşi legile lui Newton descriu efectele forţei gravitaţionale, ele nu explică ce este gravitaţia. Aici intervine Einstein.

Einstein, de asemenea, a fost fascinat de ideea gravitatiei. Imaginaţi-vă următorul scenariu. Luaţi un măr şi daţi-i drumul. Niciun mister, dacă sunteţi pe Pământ acesta va cădea pe sol.

Dar dacă am putea, în momentul în care dăm drumul mărului, să depărtăm Pământul cu totul în direcţia de cădere a mărului, în aşa fel ca mărul să nu atingă solul? Einstein a realizat că gravitaţia are de-a face cu căderea.

Dar dacă în loc să dăm drumul mărului să cadă îl aruncăm către orizont, cu 27358 km/h? Mărul se va deplasa în orbita Pământului, aşa cum face Staţia Spaţială Internaţională, de pildă.

În acord cu teoria generală a relativităţii a lui Einstein, mărul şi Staţia Spaţială Internaţională sunt în cădere liberă de-a lungul unei traiectorii curbe în spaţiu. Ce creează această traiectorie curbă? Masa Pământului.

Einstein, aşadar, a venit cu această idee simplă: spaţiul şi timpul sunt curbate de masele din Univers, de Pământ, de Soare, de toate corpurile cosmice cu masă. Gravitaţia nu mai este o forţă, ca în concepţia lui Newton, ci este întruparea modului în care masele din Univers curbează spaţiu-timpul. Obiectele cosmice care se deplasează prin Univers urmează cea mai scurtă cale în acest spaţiu-timp distorsionat de mase.

2. Găurile negre pe hârtie. Ideea lui Karl Schwarzschild

Ideea că obiectele curbează spaţiu-timpul duce direct la găuri negre. Nu Einstein, ci un astronom german este cel care face primul legătura dintre gravitaţie şi găuri negre. Este vorba despre Karl Schwarzschild, şeful Observatorului din Potsdam, Germania.

Aceasta a fost preocupat de orbitele planetare. Când Einstein a făcut publică teoria gravitaţiei în 1915, Schwarzschild era în armata germană, calculând traiectorii de artilerie în Primul Război Mondial. La câteva săptămâni după publicarea teoriei, astronomul german primeşte şi el lucrarea, undeva pe frontul rusesc. Se apucă să deseneze harta câmpului gravitaţional din jurul unei stele.

Schwarzschild identifică soluţiile la ecuaţiile teoriei lui Einstein, pe care le trimite părintelui teoriei relativităţii. Einstein este uluit, pentru că nu-şi imaginase că se pot rezolva atât de precis ecuaţii sale (el avansase doar unele aproximări).

Karl Schwarzschild

În calculele sale Schwarzschild descoperă ceva ce Einstein nu anticipase. Acesta a concentrat toată masa unei stele într-un singur punct (fireşte, matematic). Apoi a calculat cum masa va curba spaţiul-timpul şi cum va curba razele de lumină din apropiere. Schwarzschild a identificat o zonă de graniţă (pe care o numim azi orizontul evenimentelor) în jurul punctului în care particulele de lumină vor dispărea. Timpul se opreşte.

Schwarzschild a descoperit că o masă astfel concentrată într-un punct va curba atât de dramatic spaţiu-timpul, că se va crea în jurul acestuia o zonă din care revenirea în afara acesteia este imposibilă. Nimic intrat în această zonă nu va mai scăpa vreodată… Einstein, deşi propria-i teorie a prezis acest fenomen, nu a crezut că în Natură au loc astfel de manifestări stranii. Nu i-a plăcut ideea.

În 1916 Schwarzschild se îmbolnăveşte şi moare. Ideile lui privind efectele unei gravitaţii enorme par destinate uitării.

3. De la naşterea unei stele la apariţia unei găuri negre

În deceniile următoare de la moartea lui Schwarzschild fizicienii îşi îmbunătăţesc înţelegerea atomului şi înţeleg cum fuziunea acestora reprezintă combustibilul energetic ale unei stele (fuziunea nucleara).

Stelele, de diferite mărimi, se nasc din gaz cosmic. Acestea au ciclu de viaţă, dar care este diferit în funcţie de masa stelei. Toate stelele încep prin a fuziona atomi de hidrogen (cel mai uşor atom), obţinând astfel heliu. Procesul continuă în stelele masive, obţinându-se în continuare atomi mai grei.

Gravitaţia din interiorul stelei tinde spre a colapsa steaua în sine, dar energia generată de procesele de fuziune contrabalansează această tendinţă.

Stelele mici nu pot fuziona elemente mai grele decât heliul, dar în stelele masive crearea de atomi mai grei merge până la producerea fierului. Fierul un element atât de masiv, cu atât de mulţi protoni, încât după producerea fierului nu mai este generată acea energie pentru contrabalansarea gravitaţiei. Aşadar, fierul este starea finală dintr-o anumită perspectivă pentru stele.

Ce se întâmplă acum? Gravitaţia învinge. Steaua colapsează. Triliarde de tone de materie se prăbușesc spre nucleul stelei, apoi ricoşează din nucleu către straturile superioare ale stelei, generând o explozie formidabilă, numită ”supernova”.

Cu cât mai multă masă, cu atât mai puternică gravitaţia. Nu există nicio forţă care să prevină colapsul stelei până acolo încât ajunge un punct o gaură neagră.

Scepticismul fizicienilor a durat până prin anii ’70 ai secolului trecut. Ideea găurilor negre era prea excentrică pentru a fi luată în serios.

În 1967 Jocelyn Bell descoperă o stea ciudată care emite foarte puţină lumină  o stea neutronica. Rămăşiţele răcite ale unei stele colapsate dă speranţe astronomilor că poate ideea de gaură negră nu este atât de extravagantă. Poate că ele chiar există ca urmare a colapsului unor stele mari.

Aşadar, la jumătate de secol după ideea lui Schwarzschild, care a arătat matematic că găurile negre sunt posibile, fizicienii au identificat un proces natural care generează găuri negre: moartea unor stele masive. Aceste spectaculoase supernove creează găuri negre.

John Wheeler, un fizician englez, sceptic la început în ce priveşte realitatea acestor fenomene cosmice extreme, inventează pentru istorie conceptul de „gaură neagră”.

 4. Ce efect are o gaură neagră asupra zonei de vecinătatea sa?

Nu putea vedea o gaură neagră în mod direct, de vreme ce nici lumina nu scapă gravitaţiei extraordinare.

Două descoperiri de înainte de cel De-al Doilea Război mondial schimbă astronomia. Prima: descoperirea de către inginerul Karl Jansky a unor misterioase unde radio care vin din adâncul spaţiului. A doua: descoperirea faptului că Universul este plin de raze X prin intermediul unei rachete germane pe care s-au montat contoare Geiger.

Spectrul electromagnetic este mult mai larg decât zona vizibilă, pe care o recepţionează ochiul uman.

Folosind undele radio ori razele X, astronomii au descoperit o nouă modalitate de a privi Universul. Razele X vin din partea cea mai energetică a spectrului electromagnetic, iar Universul pare să abunde în surse de raze X. Razele X sunt generate de obiecte cosmice care au temperaturi de milioane ori chiar zeci de milioane de grade.

5. Cygnus X-1 – prima gaură neagră

Una dintre primele surse de raze X care au atras atenţia astronomilor a fost cea denumită Cygnus X-1. Cygnus, pentru că venea din galaxia cu acest nume, X, pentru că emitea raze X, 1, pentru că era prima sursă identificată.

În 1970, Paul Murdin, lucrând la Observatorul Roial din Marea Britanie, decide să vâneze perechi de stele ori stele binare (stele care sunt cuplate gravitaţional, care se rotesc una în jurul celeilalte).

Murdin se întreabă dacă este posibil să descopere stele binare în care doar una să fie vizibilă; o stea care să emită lumină, una care să emită raze X. Reuşeşte să descopere aşa ceva, identificând o stea a cărei orbită în jurul unui obiect neidentificat durează 6,5 zile. Ar putea fi acest obiect neidentificat care emite raze X o gaură neagră? Depinde de masă.

Pentru a fi catalogată drept gaură neagră, acest corp trebuie să aibă cel puţin de 3 ori masa Soarelui. Murdin a estimat că masa lui Cygnus X-1 este de 6 ori masa Soarelui, deci este o gaură neagră!

Murdin publică împreună cu colegul său Louise Webster în septembrie 1971 rezultatele descoperirii. Nu îndrăznesc să spună ceea ce gândesc, că au descoperit o gaură neagră, decât în ultima propoziţie a articolului „Noi credem că acest obiect ar putea fi o gaură neagră”.

Fizicianul Kip Thorne face un pariu cu celebrul Stephen Hawking dacă Cygnus X-1 este ori nu o gaură neagră (primul zice că da, ultimul că nu). În iunie 1990 Hawking admite că a pierdut pariul…

A fost nevoie de alţi 20 de ani ca estimarea lui Murdin privind masa Cygnus X-1 să fie confirmată de un alt astronom. Noi măsurători, mult mai precise, realizate de Mark Reid, au arătat că Cygnus X-1 se află la 6 mii de ani-lumină distanţă de noi, iar de fapt masa reală este de 15 ori masa Soarelui. Cygnus X-1 devine oficial o gaură neagră…

Cygnus X-1 este înconjurat de un disc de acreţie, un nor de gaz şi praf cosmic în afara orizontului evenimentelor găurii negre (graniţa care odată trecută, nimic nu mai poate reveni).

Cygnus X-1 (dreapa) şi steua partener (stânga)

Pe măsură de gravitaţia atrage materia către gaura neagră, norul din gaz şi praf se roteşte. În interiorul discului de acreţie particulele ajung la viteze de până la jumătate din viteza luminii. Aceste particule intră în coliziune unele cu altele, se supraîncălzesc, ajungând la temperaturi de milioane de grade. Încălzite, aceste emit raze X. Aceste raze X au fost descoperite de Paul Murdin pe când investiga stelele binare din galaxia Cygnus.

Cygnus X-1 îşi devorează steaua partener. Steaua din jurul Cygnus X-1 este atât de aproape de Cygnus X-1, că este devorată încet de gaura neagră. O parte din materia stelară ajunge în gaura neagră, dar o parte scapă atracţiei acesteia, pierzându-se în spaţiu.

Jeturile Cygnus X-1. Una dintre caracteristicile cele mai interesante ale Cygnus X-1 este reprezentată de jeturile sale, aflate la cele două poluri. Sunt încă multe pe care nu le ştim despre aceste jeturi. Sunt extrem de focalizate şi puternice, rejectând materie mult dincolo de limitele galaxiei Cygnus. Atunci când gazul cosmic ajunge la temperaturi foarte ridicate, se formează un câmp magnetic. Deşi nu înţelegem exact cum, acest câmp magnetic este cel care, se pare, generează aceste jeturi extrem de puternice.

6. Descoperirea quasarilor – găuri negre deghizate

Prin anii ’50 astronomii au început să descopere surse de unde radio din Univers, dar nu era clar dacă sursa aceste energii era o stea ori nu. Au fost numite „quasi-stellar radio sources” în 1964.

Astronomii au încercat să analizeze spectrul electromagnetic al surselor de unde radio, dat fiind că orice element chimic are o „amprentă” unică. Dar analiza s-a dovedit imposibilă.

În 1963 astronomul Maarten Schmidt descoperă că în spectrul unui quasar există amprenta „hidrogenului”. Dar a mai rezultat ceva: quasarul se depărta de noi cu o viteza fantastică. Motivul? Este urmarea Big Bangului, momentului iniţial al Universului.

Dar misterul rămâne: cum e posibil ca un obiect aflat la 2 miliarde de ani-lumină să elibereze energie echivalentă cu cea a unui trilion de sori într-o secundă? Nu poate fi energie chimică. Nu poate fi energie nucleară. Un quasar nu poate fi o stea. Nicio stea nu poate genera o asemenea cantitate de energie.

Singura sursă ce poate genera această energie este gravitaţia. Deşi noi putem uşor „învinge” gravitaţia pe Terra, gravitaţia este o forţă incredibilă atunci când este concentrată într-o gaură neagră.

Aşadar, astronomii şi-au pus următoarea întrebare: nu cumva energia enormă a quasarilor vine din discurile de acreţie din jurul găurilor negre? Dar nu orice fel de găuri negre. Găuri negre supermasive, nu ca Cygnus X-1.

7. Sagittarius A*, gaura neagră cu o masă de 4 milioane de ori mai mare decât a Soarelui din centru Căii Lactee

Centrul galaxiei noastre se află în direcţia galaxiei Sagittarius (săgetător). Calea Lactee are circa 100.000 ani-lumină în diametru, dar este subţire, „doar” aproximativ 100 de ani-lumină în grosime. Sistemul nostru solar se află la circa 26.000 de ani-lumină de centrul galaxiei.

În anii ’90 astronomii au început să caute o posibilă gaură neagră în centrul Căii Lactee. Adrea Ghez a fost unul dintre primii astronomi implicaţi în această căutare. Aceasta a încercat să monitorizeze mişcarea unor stele care orbitează centrul galaxiei.

Folosind noi tehnologii declasificate de către armata americană, Adrea începe să înregistreze poziţiile unor stele din zona centrală a galaxiei începând cu 1995. Imagini periodice ale hărţii centrului galaxiei. După ce a pus aceste imagini împreună, creând un film, rezultatul a fost uimitor: stelele orbitează centrul galaxiei la viteze uluitor de mari, de până la 10 mii km/s.

Pentru a se deplasa atât de rapid, aceste stele trebuie să orbiteze ceva extrem de masiv, probabil un obiect care are o masă de 4 milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui. Ce poate fi atât de masiv, şi cu toate acestea invizibil? Nimic altceva decât o gaură neagră!

8. O gaură neagră supermasivă în centrul oricărei galaxii

Prima imagine focalizată a Sagittarius A*, gaura neagră din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, realizată de către telescopul spaţial în raze X NuSTAR (Nuclear Spectroscopic Telescope Array) Imagine: wikipedia.org

Prima imagine focalizată a Sagittarius A*, gaura neagră din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, realizată de către telescopul spaţial în raze X NuSTAR (Nuclear Spectroscopic Telescope Array)
Imagine: wikipedia.org

În centrul galaxiei noastre există o gaură neagră masivă. În Calea Lactee au fost identificate cel puţin 20 de găuri negre ca Cygnus X-1. Probabil că sunt milioane de găuri negre în galaxia noastră. Dar ce putem spune despre alte galaxii? Sunt găurile negre prezente în toate galaxiile?

Un progres extraordinar pentru astronomie l-a reprezentat lansarea în orbită a Telescopului Spatial Hubble în 1990. Acesta a început să livreze astronomilor imagini ale galaxiilor îndepărtate de o excelentă rezoluţie.

Un grup de astronomi a început să studieze centrul galaxiilor. Imaginile produse de Hubble arată unde sunt stelele distribuite în galaxie şi structura galaxiei. Dar celelalte galaxii sunt prea departe pentru a permite utilizarea aceleaşi metode ca cea folosită pentru propria galaxie: măsurarea directă a deplasării stelelor în jurul centrului galactic. Dar analizând deplasara spre rosu a luminii emise de diferite puncte din galaxii se poate estima viteza de deplasare a stelelor. Estimarea este suficient de bună pentru a crea o simulare pe calculator a galaxiei.

Al doilea pas constă în simularea computerizată plecând de la observaţiile asupra unei galaxii, folosind „metoda Schwarzschild” (creată de Martin Schwarzschild, fiul lui Karl Schwarzschild). Simularea pe calculator este considerată un succes atunci când produce rezultate care corespund observaţiilor realizate cu Telescopul Hubble.

Dar s-a observat că în toate cazurile simularea nu ajunge la rezulte bune până când nu se adaugă o gaură neagră supermasivă în centrul galaxiei. Din cele peste 35 de galaxii studiate de grupul de astronomi menţionat, toate par să aibă o gaură neagră supermasivă în centru.

9. Cum sunt posibile găuri negre supermasive? Cum sunt posibili quasarii?

Cygnus X-1 are o masă de 15 ori mai mare decât cea a Soarelui. Sagittarius A*, gaura neagră situată în centrul Căii Lactee, de 4 milioane de ori. Gaura neagră din centrul Galaxiei Andromeda are o masă de 100 de milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui. Dar există găuri negre de 20 de miliarde de ori mai masive! Cum e posibil ca astfel de monştri să se formeze?

Este posibil să se formeze prin colapsarea unor stele? Puţin probabil, pentru că  nu ştim de existenţa unor stele de miliarde de ori mai masive decât Soarelui.

Probabil că lucrurile stau în felul următor. Găurile negre se „hrănesc” cu materia din jur.

Acestea formează acel disc de acreţie din jurul orizontului evenimentelor. Gazul cosmic din centrul galaxiei se coagulează, sub presiunea gravitației, pentru a forma discul de acreţie.

Acest disc este format din hidrogen, heliu şi alte elemente în formă gazoasă. Gaura neagră atrage gazul către ea, care începe să se rotească spre centrul găurii negre. Odată trecut orizontul evenimentelor, începe „festinul”. Absorbind continuu gaz cosmic, gaura neagră adaugă la masa sa, devenind din ce în ce mai masivă. Iar o gaură neagră care se „hrăneşte” eliberează raze X, proces care poate fi şi este captat de către astronomi. O altă cale prin care găurile negre acumulează masă este „devorarea” unor stele din apropiere.

Dar cum e posibil să avem quasari, pentru că aceste obiecte cosmice sunt foarte depărtate, ceea ce înseamnă că sunt parte din Universul timpuriu. Quasarii foarte luminoşi s-au format la doar sase sute de milioane de ani după Big Bang. Cum e posibil să apară găuri negre supermasive atât de repede? Răspunsul, cred astronomii, este următorul: în anumite condiţii astronomice nori enormi de gaz cosmic pot să colapsese direct într-o gaură neagră supermasivă.

Pe de altă parte, găurile negre supermasive par să nu existe în izolare. Ele sunt integrate în galaxii: cu cât mai mare galaxia, cu atât mai masivă gaura neagră din centrul galaxiei.

Galaxiile se dezvoltă prin crearea de noi stele din nori de hidrogen. Gazul este esenţial în formarea stelelor. Atunci când o galaxie nu mai dispune de resurse de gaz, stagnează, nu mai poate crea noi stele.

Găurile negre supermasive interferează cu procesul de formare a stelelor. Atunci cand o gaură neagră creşte, o cantitate uriaşă de energie este eliberată în spaţiu. O parte din această energie încălzeşte gazul cosmic, iar una din consecinţe este că acest caz încălzit nu mai poate forma stele. Aşadar această radiaţie generată de găurile negre supermasive blochează procesul de formare de noi stele în proximitatea acestora. Dar găurile negre au perioade de creştere şi perioade de „linişte”. Pare, aşadar, că găurile negre exercită un control asupra procesului de dezvoltare a galaxiilor.

Telescopul Spaţial James Webb.

În circa 2 ani NASA va lansa cel mai puternic telescop, James Webb. Acesta va lucra în gama undelor infraroşii şi se speră că va facilita progrese importante în înţelegerea Universului timpuriu şi în rezolvarea misterelor ce încă învăluie găurile negre supermasive.

Un proiect ştiinţific îndrăzneţ aflat în derulare, denumit „Event Horizon Telescope”, încearcă să realizeze imposibilul: să fotografieze o gaură neagră. Grupul de cercetători are ca ţintă Sagittarius A*, gaura neagră din centrul Căii Lactee. Desigur, ce urmăresc astronomii este să fotografieze ceea ce este vizibil dintr-o gaură neagră. În cazul nostru este vorba despre „umbra” pe care norii de gaz care lovesc orizontul evenimentelor o lasă asupra luminii.

10. Detectarea undelor gravitaţionale generate de unirea a două găuri negre de către proiectul LIGO

Teoria gravitaţiei a lui Einstein prezice că atunci când un obiect se află în mişcare, el creează deformări ale spaţiu-timpului. Unul dintre obiectivele cele mai importante pentru fizicieni din secolul al XX-lea a fost descoperirea undelor gravitaţionale.

Descoperirea undelor gravitaţionale vine cu mai multe beneficii posibile: confirmă teoria lui Einstein, dovedeşte existenţa găurilor negre şi rezolva problema găurilor negre supermasive.

Dar cum să descoperi undele gravitaţionale? Provocarea tehnologică a fost imensă, dat fiind că era necesar un instrument extraordinar de sensibil. Aici intră în scenă fizicianul Rai Weiss, care a fost implicat pentru mult timp în studiul undelor sonore. Rai este cel care a venit cu ideea de a folosi lumina pentru a detecta unde gravitaţionale: „trimite un fascicul de lumină dintr-un loc în altul şi măsoară timpul necesar pentru deplasare”.

Aşa a fost măsurată cum mare precizie şi distanţa până la Lună: a fost trimis o rază laser care s-a reflectat dintr-o oglindă plasată pe lună de astronauţii misiunii Apollo 11.

Aşadar Rai Weiss a propus detectarea undelor gravitaționale cu ajutorul unui instrument numit interferometru cu laser. Funcţionarea acestuia este relativ simplă. Se trimite o rază de lumină către un splitter. Jumătate din lumina emisă continuă deplasarea către o oglindă, iar jumătate este reflectată către o a doua oglindă. Cum distanţele sunt egale, sistemul este astfel setat, încât cele două fascicule de lumină se anulează reciproc, deci detectorul foto nu vede nimic. Ce se întâmplă dacă spaţiul este modificat de către unde gravitaţionale? Razele de lumină nu se mai anulează, iar detectorul recepţionează lumină.

Dar cât de mult distorsionează spaţiul undele electromagnetice? Desigur, pentru a le detecta avem nevoie de instrumente incredibil de sensibile. Cât de mare este diferenţa dintre cele două braţe ale interferometrului la trecerea undelor gravitaţionale? A suta parte din dimensiunea nucleului atomic! Deci nu prea poate fi măsurat cu rigla…

Aşadar provocarea tehnologică a fost enormă. Mulţi au gândit că este imposibil de realizat un instrument atât de sensibil. Au fost nevoie de 40 de ani şi de sute de milioane de dolari, dar LIGO (Observatorul cu Interferometre Laser pentru Unde Gravitaţionale) a devenit realitate şi realizarea lui a schimbat fundamental fizica!

14 septembrie 2015

La 4 am pe 14 septembrie 2015 cercetătorul Robert Schofield de la interferometrul din Lousiana (au fost construite două interferometre, pentru a putea confirma orice detectare a undelor gravitaţionale, fără a mai exista bănuiala unor interferenţe ori erori tehnice) a decis să înceteze cu calibrarea echipamentului, dat fiind că era obosit, deşi mai era o oră din schimbul său, deci ar mai fi putut lucra şi ţine interferometrul nefuncţional.

40 de minute mai târziu, cu instrumentele încă în modul de testare, un semnal care a călătorit 1,3 miliarde ani ajunge la cele două detectoare de unde gravitaţionale din Louisiana şi Washington, schimbând modul în care înţelegem Universul…

Ce au detectat interferometrele? Oscilaţii ale oglinzilor care la început au fost mai rare, apoi din ce în ce mai rapide. Exact ceea ce e de aşteptat dacă are loc unirea a două găuri negre masive, una cu masa de 29 de ori mai mare decât a Soarelui, iar cealaltă de 36 de ori mai masivă.

Generarea undelor gravitaţionale de către orbitarea reciprocă a două găuri negre.

Generarea undelor gravitaţionale de către orbitarea reciprocă a două găuri negre.

Violentul proces de unire a găurilor negre a eliberat o cantitate enormă de energie, care şi-a lăsat amprenta asupra spaţiu-timpului şi care a călătorit, sub forma undelor gravitaționale, de-a lungul şi de-a latul Universului peste 1 miliard de ani.

După detectarea acestei coliziuni, LIGO a detectat alte coliziuni ale altor găuri negre. În august 2017 LIGO a surprins efectele coliziunii a două stele neutronice. În octombrie 2017 Rai Weiss, Kip Thorne (care a lucrat împreună cu primul) şi fostul director al LIGO, Barry Barish, au primit Premiul Nobel pentru Fizică.

Descoperirea efectuată de LIGO demonstrează că găurile negre pot creşte prin unirea a două găuri negre.

Pe de altă parte, LIGO deschide un nou capitol în astronomie: astronomia gravitaţională.

 Sursa text şi imagini: documentarul Black Hole Apocalypse, PBS, 2018

scientia.ro





Este conştiinţa de origine materială? Ce este materia? Care este natura ultimă a materiei?

3 01 2018

Deşi ştiinţa a făcut progrese remarcabile în ultimii ani în ce priveşte înţelegerea creierului, problema conştiinţei rămâne nerezolvată. În vreme ce mulţi „nespecialişti” încă sunt adepţii dualităţii „creier-minte”, ca două entităţi diferite, unul de natură materială, cealaltă de natură… diferită, mulţi cercetători sunt de părere că în fapt conştiinţa trebuie să fie doar o stare de emergenţă a materiei – rezultatul spectaculos al activităţii neuronilor.

Ştiinţa creierului se bazează pe fizică şi chimie pentru a explica creierul, în opoziţie cu poziţia carteziană, conform căreia mintea ar fi imaterială, transcendentală. Aşadar, pentru a avea o entitate conştientă tot ce am avea nevoie ar fi un pic de materie. Aranjată în mod corespunzător, aşa cum este în creier, va deveni conştientă. Dar ce este în fapt materia pe care s-ar baza conştiinţa?

  Ce este emergenţa?

 Emergenţa este produsul interacţiunii dintre diverse entităţi, dar starea de emergenţă nu reprezintă suma părţilor, ci ceva complet diferit şi care nu poate fi dedus din entităţile constitutive (cum ar fi faptul că sarea este… sărată, fără ca vreun element component, natriul şi clorul, să fie sărate).

Prin similitudine, conştiinţa ar fi rezultatul neaşteptat al activităţii neuronale concertate, deşi niciun neuron în parte nu este conştient.
        
Rezultatele ştiinţei din ultima sută de ani sunt remarcabile, fără nicio îndoială. Nu trebuie însă pierdut din vedere că pe măsură ce progresele în ce priveşte universul subatomic sunt certe şi spectaculoase, în bună măsură lipseşte o interpretare satisfăcătoare şi adoptată (măcar) de majoritatea fizicienilor privind semnificaţia multor dintre cele identificate, în special în domeniul denumit „mecanica cuantică”. Sunt multe aspecte nelămurite. 

Ce înseamnă materie? 

În principiu vorbim despre lucrurile din jurul nostru, despre corpul nostru, despre copaci, apă, despre planete, stele şamd. Dar materia este alcătuită din elemente, pe care le numim atomi. Aceşti atomi nu sunt însă, cum s-a crezut o vreme, cărămizile fundamentale, ci sunt formaţi din alte componente mai mici: quarcuri şi electroni.

Dar ce este, de exemplu, un electron? Ce este un quarc? Ambele sunt particule elementare, ambele au anumite proprietăţi, dar ce sunt ele, în esenţă? Din ce sunt alcătuite? Răspunsul nu poate veni decât prin etalarea proprietăţilor şi comportamentului acestora particule. De exemplu ştim că sarcina este o proprietate a unor particule de a respinge particule cu aceeaşi sarcină şi de a atrage particule cu sarcină diferită, dar sarcina nu ne spune ce este în sine particula ce are sarcina respectivă. Ce sunt particulele, ca realitate ultimă? Nu ştim…

Mecanica cuantică şi „imprecizia” lumii

Mecanica cuantică a produs o ruptură radicală în raport cu modul nostru obişnuit de a înțelege lumea – ca ansamblu de componente care interacţionează între ele şi produc anumite efecte (să-l numim modul newtonian). Dacă, de exemplu, comportamentul unei particule în sens newtonian se poate descrie aplicând o ecuaţie simplă ca F=ma, mecanica cuantică vine cu ecuaţia lui Schrodinger, mai complicată, dar care nu ne spune la final poziţia exactă şi viteza, ci ne alegem cu funcţia de undă.

Funcţia de undă este un „dezastru” din punct de vedere al înțelegerii lumii, pentru că ne vorbeşte despre probabilităţi. În fapt mecanica cuantică ne spune că este imposibil să aflăm cu maximă precizie atât poziţia, cât şi viteza unei particule măsurate. Aşa că o bucată de „materie”, cum ar fi un electron, este înţeles ca o sumă de posibilități, având mai multe poziţii şi viteze până în momentul în care este măsurat. Un alt fel de a vorbi despre electron este că până intră într-o interacţiune acesta nu se află într-un loc, nu se află în niciun loc. Da, foarte straniu, într-adevăr…

Călătoria „imposibilă” a particulelor

Faptul că electronul nu are o poziţie definită înainte de măsurare permite ca acesta să „treacă” prin bariere care sfidează logica obişnuită – fenomen denumit „efectul de tunel cuantic”. Aceste fenomen este real, a fost identificat în natură (de exemplu, face posibil ca particulele alfa să scape puternicelor forţe de la nivelul nucleului atomic în cadrul dezintegrării radioactive) şi este folosit în tehnologie (în anumite tipuri de diode în care electronii ajung dincolo de joncţiunea dintre două tipuri de semiconductor). 

Funcţia de undă nu tratează doar cele două proprietăţi menţionate (viteză şi poziţie) în acest fel, ci toate proprietăţile (sarcină electrică, spin etc.).  E ca şi cum particulele nu au proprietăţi definitive. Şi mai ciudat, simpla măsurare a unei particule „elimină” toate probabilităţile funcţiei de undă, exceptând-o pe cea înregistrată de aparatul de măsură (chestiune denumită „colapsul funcţiei de undă”). Nicio proprietate a unui sistem cuantic nu poate fi precizată cu exactitate înainte de a fi măsurată. Mecanica cuantică este o teorie statistică.

Ce se întâmplă în realitate (în sensul de „în natură”) atunci când are loc o măsurătoare? Nu ştim.Ce este materia la urma urmelor? Nu ştim.

Există multiple interpretări ale mecanicii cuantice. Problema cu aceste interpretări (de exemplu interpretarea universurilor multiple, care încearcă să păstreze o lume „obiectivă”) este că sunt netestabile şi greu de admis, la urma urmelor. 

Teoria câmpurilor cuantice

O interpretare care, ni se pare, prinde contur în ultimii ani (deşi cu o istorie nu atât de recentă) este „teoria câmpurilor cuantice”. Deşi o teorie dificilă la nivel de detaliu, în esenţă este simplu de explicat: în mod fundamental natura ar fi formată din multiple câmpuri cuantice (un câmp al electronilor, un câmp al fotonilor, un câmp al quarcurilor etc.), iar vibraţiile acestor câmpuri ar reprezenta ceea ce afirmăm că ar fi particule. În aceste fel, stabilind că natura ultimă a naturii este formată din câmpuri cuantice, rezolvăm şi problema uimitoare a naturii duale a materiei, comportându-se ca particulă şi undă în acelaşi timp (vezi mai jos videoclipul explicând experimentul cu fantă dublă). Dar este teoria câmpurilor cuantice doar o interpretare matematică a naturii ultime a realităţii ori chiar descrie realitatea? Partea frumoasă a acestei teorii, care nu este deocamdată nici confirmată, nici infirmată, este că ne oferă o soluţie simplă şi elegantă la întrebare privind alcătuirea fundamentală a lumii. Partea mai puţin mulţumitoare este că nu ştim ce sunt aceste câmpuri… Din ce sunt formate aceste câmpuri care sunt prezente peste tot în spaţiu? Ce vibrează atunci când vorbim despre vibraţii ale acestor câmpuri?

Teoria corzilor

Deşi nu ne-am propus să prezentăm toate teoriile care vorbesc în mod diferit de natura ultimă a Universului, dacă tot am vorbit despre vibraţii, poate merită amintită şi teoria corzilor, o teorie care presupune că lumea are mai multe dimensiuni şi la nivel fundamental există mici corzi vibrante care sunt responsabile pentru ceea ce noi identificăm ca fiind particule; din păcate aceste corzi sunt atât de mici încât nu avem, cel puţin deocamdată, posibilitatea de a testa teoria.

Pe de altă parte teoreticienii teoriei corzilor nu se spun ce sunt aceste corzi, ci doar că ele există şi că au anumite proprietăţi. Mereu, după cum puteţi observa, suntem nevoiţi la a prezenţa modul în care elemente fundamentale ale lumii se comportă în interacţiune, fără a avea acces la natura ultimă a realităţii.

Cauză şi efect la nivel fundamental

Iată un alt aspect privind „ciudăţenia” naturii: la nivel fundamental este probabilistică. Ce înseamnă asta?

Să efectuăm următorul exerciţiu mental: să ne imaginăm că avem posibilitatea de a urmări evoluţia Universului la nivel de cronon (crononul fiind cea mai mică unitate de timp, presupunând că timpul nu este continuu, ci că este discret, segmentat) ori de unitate de timp Planck (5.39×10−44). În fine, ideea e că am putea observa trecerea timpului la nivelul celei mai mici componente a acestuia (deşi nu este obligatoriu ca între două evenimente conectate să existe o trecere a timpului). Dacă ştim starea Universului în momentul 1 se presupune că am putea deduce starea Universului în momentul imediat următor, nu? Aşa pare „logic”, doar că natura, după câte ştim, nu se comportă ca atare, iar starea Universului din momentul 2 nu poate fi cunoscută decât la nivel de probabilitate (de exemplu, descompunerea radioactivă este un proces care se desfăşoară aleatoriu în timp şi care poate fi descris doar prin metode statistice. ).

Pe baza experienţei cotidiene avem tendinţa de a gândi totul ca fiind bazat pe cauză şi efect. Dar se pare că legile fizicii nu funcţionează în acest fel. Evenimentele sunt pur şi simplu aranjate într-o anumită ordine, dar niciunul nu este cauza unui alt eveniment.

E lumea „incertă” or încă sunt multe de descoperit?

Întrebarea fundamentă, fără răspuns deocamdată, este: este această incertitudine ontologică(reală, care ţine de natura Universului) sau epistemologică (cunoaşterea noastră este imperfectă)?     

Liberul arbitru

Această incertitudine la nivel fundamental este privită ca o veste bună pentru o chestiune fundamentală a naturii umane: liberul arbitru. Dacă lumea ar fi deterministă, iar pentru o cercetător al viitorului care ar putea cunoaşte starea lumii din momentul 1 ar fi simplu să determine şi momentul 2, atunci lucrurile sunt clare: nu avem liber arbitru, viitorul fiind deja „scris” în starea prezentă a Universului. Incertitudinea dă o speranţă liberului arbitru, deşi nu într-un mod cu totul mulţumitor: dacă natura nu este deterministă, atunci viitorul nu este „scris”. În ce fel incertitudinea la nivel fundamental ne dă libertatea de a alege este nelămurită, desigur… Desigur, continuând în mod logic (şi asta nu e o garanţie că aşa stau lucruri în realitate), chiar şi dacă incertitudinea la nivel fundamental afectează funcţionează creierului, simplul fapt că „momentul 2” nu poate fi calculat cu precizie de o fiinţă omniscientă nu înseamnă că ne-am recăpătat independenţa, că ne-am recâştigat liberul arbitru, că noi decidem ce vom face, ci doar că momentul 2 este indeterminabil. După cum vedeţi, oricum am privi lucrurile, în cazul în care conştiinţa este rezultatul interacţiunii neuronale, noi nu suntem decât prizonierii acestui sistem al materiei. Ştiu, avem senzaţia copleşitoare că în realitate noi luăm deciziile în ce ne priveşte, dar nu ştim dacă această senzaţie reflectă realitatea. Iar dacă aşa stau lucrurile, nu avem nicio idee cum am putea explica acest lucru cu argumente ştiinţifice, valide.

Au particulele propria identitate?

Iată un alt aspect fundamental al naturii de care s-ar putea ca mulţi dintre cei care citesc acest articol să nu fie conştienţi: deşi considerăm de regulă că particulele elementare, cele care „fundamentale”, care nu au elemente componente, au propria lor identitate (adică un electron e un electron întotdeauna), lucrurile sunt diferite în natură. Particulele elementare îşi pot schimba această identitate. De exemplu, un quarc charm se dezintegrează într-o particulă mai puţin masivă (quarcul strange) şi într-o particulă-forţă, bosonul W (care, la rându-i, se dezintegrează în quarcuri up şi down). Un boson W se poate transforma într-un electron şi un anti-neutrino. Dacă luăm un neutron din nucleul atomic şi-l plasăm în spaţiu gol se va dezintegra în circa 10 minute, căci neutronii nu sunt particule stabile. Neutronul se va dezintegra într-un proton, un electron şi un anti-neutrino. E adevărat, neutronul nu este o particulă elementară, dar de unde apare electronul? De unde apare anti-neutrinul? 

Natura, la nivelul său fundamental (particule elementare) este instabilă. Ce putem spune atunci despre materie, dacă particulele elementare nu au o identitate definitivă? 

La urma urmelor faptul că particulele se transformă din unele în altele nu ne-ar deranja atât de mult dacă am şti din ce sunt formate aceste particule. Sunt ele formate din acelaşi „ceva”? Dacă da, ce este acel ceva? Faptul că spunem că Universul este format din particule care interacţionează ori din câmpuri care fluctuează nu ne ajută în înţelegerea naturii ultime Universului, pentru că „particulă” sau „câmp” nu sunt decât cuvinte asociate unui „ceva” despre care nu avem nicio idee ce este în sine.
    
Deci? Ce înseamnă că conştiinţa e de origine materială?

Care-i rostul insistării pe evidenţierea stranietăţii poveştii pe care ne-o spune fizica modernă despre natura ultimă a materiei? Printre altele acela de a evidenţia că deşi sperăm (cel puţin unii…) că problema conştiinţei să fie de natură materială, nefiind nevoie de altceva pentru a o explica decât legile fizicii cunoscute, natura materiei, pe care ne bazăm de regulă ca şi când ar fi de la sine înţeleasă, este departe a ne fi cunoscută. Tot ceea ce ştim este cum se comportă materia, dar nu ce este materia „în sine” (folosind un termen kantian…). În căutările noastre către fundamentele naturii materia pare să se disipeze în „ceva” care scapă oricărei descrieri inteligibile. Este greu pentru orice cercetător modern să accepte că în fapt conştiinţa umană reprezintă o formă separată de existenţă decât materia, şi pe bună dreptate, pentru că nu are dovezi pentru a crede aşa ceva. Dar ce ştim în fapt despre materie? În ce fel este materia un lucru lămurit?

Conştiinţa materiei…

Dar mai este un aspect interesant atunci când presupunem că în fapt conştiinţa reprezintă o stare de emergenţă a activităţii neuronilor. Înseamnă că materia este conştientă! În principiu este un adevăr banal, dat fiind că noi suntem dovada existenţei conştiinţei. Şi totuşi… Nu este uimitor că nişte simple particule elementare, cu anumite proprietăţi, în funcţie de aceste proprietăţi alcătuiesc alte structuri, molecule, celule şi finalmente organisme pluricelulare care ajung să se sondeze (analizeze) pe sine însele?

Problema conştiinţei poate fi separată de materie, într-un fel. În fapt cercetătorii în neuroştiinţe nu sunt pasionaţi de natura ultimă a materiei, cât de modul în care funcţionează mecanismul cerebral şi modul în care creierul generează conştiinţa. Este, prin urmare, un alt nivel aflat în atenţie (una este nivelul quarcurilor, altul este cel mai complex al neuronilor).

Probabil că pentru mulţi pare mai acceptabilă ideea că o sumă de semnale transmise de neuroni poate genera iluzia conştiinţei decât ideea că o combinaţie specifică de atomi duce la această realitate, la crearea conştiinţei, la urma urmelor. Dar, în mod fundamental, există vreo diferenţă?

Ce ştim aşadar despre materie? 

Că, într-un fel, este alcătuită din particule (teoria modelului standard se bazează pe asta), doar că nu ştim din ce sunt alcătuite aceste particule, deşi parcă ar fi mai simplu ca universul să fie alcătuit din câmpuri cuantice vibrante. Nu ştim să interpretăm mai nimic la nivel fundamental. În fapt nici măcar termenul de „materie” nu este foarte clar la nivel ultim… Cum se potriveşte conştiinţa în acest peisaj?

După cum vedeţi, dacă cercetătorii denumesc dificultăţile descifrării conştiinţei „problema dificilă a conştiinţei”, incapacitatea noastră de a cunoaşte natura ultimă a materiei poate fi denumită „problema dificilă a materiei”.

Vă vine sau nu să credeţi, dar această problemă a cunoaşterii realităţii în sine, la nivel fundamental, se află analizată şi în Critica raţiunii pure a filozofului german Immanuel Kant (problema cunoaşterii lucrului în sine). 

scientia.ro





Iluminarea umanitatii in mitologia universala

20 12 2017

Cartea lui Hanok ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtășit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („Zeul răzvrătit”) i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Le-a făcut cunoscute metalele și arta de a le prelucra, le-a arătat cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Samyaza

Samyaza

Samyaza („Rebelul renumit”) i-a învățat tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor. Armaros („Blestematul”) i-a învățat cum să dezlege vrăjitoriile. Baraqiel („Zeul fulgerului”) le-a predat astrologia. Kokabiel („Zeul stelelor”), constelațiile. Ezeqeel („Zeul norilor”) i-a învățat cunoașterea norilor. Arakiel („Zeul pământului”), numit și Aretstikapha („Lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („Zeul Soarelui”) le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („Zeul comenzii”) i-a învățat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă, Penemue („Înlăuntrul”) i-a învățat ce-i amărăciunea și desfătarea, toate secretele înțelepciunii îngerilor și să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdaye le-a arătat toate loviturile duhurilor și ale demonilor, avortul, mușcăturile șarpelui și loviturile care se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoașterea este confirmat și de alte scrieri inspirate din mitologia ebraică. În Cartea lui Adam și Eva este scris că, după ce au fost alungați din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Paisprezece îngeri au ajutat-o pe Eua (Eva în română) să-l nască pe Kain (Cain). Apoi, zeul suprem le-a trimisDays of Creation Tile Panels, sixth angel detail oamenilor diverse semințe prin arhanghelul Mikhael, care i-a învățat cum să lucreze pământul.

Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Hawwah (Eva) și a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („Zeul secretelor”) pe Pământ pentru a-l învăța pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor, a planetelor și legile spirituale ale creației.

Pe lângă acestea, Raziel l-a învățat pe Adam știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului, pe scurt armonia dintre existența fizică și cea spirituală. Toate aceste învățături au fost cuprinse într-o carte, pe care alți îngeri au furat-o de la Adam și au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („Arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea și să i-o înapoieze lui Adam.

Cartea a fost predată din generație în generație până a ajuns la Hanok (Enoh). După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh și a devenit îngerul Metatron, arhanghelul Rafa’el („Zeul vindecător”) i-a luat cartea și i-a dat-o lui Noah (Noe), care i-a folosit învățăturile pentru a-și construi celebra arcă. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns și în mâinile regelui Șelomo (Solomon). Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învățăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor.

Pe lângă scrierile evreiești, toate culturile susțin că au primit învățături de la zei. În Sumer se credea că Enki a inventat artele, magia, ritualurile preoțești, miruirea și pomezile. Zeul Ninurta i-a învățat pe oameni agricultura și alungarea șoarecilor, Dumuzi le-a oferit tainele creșterii animalelor iar zeița Ninkasi i-a învățat cum să fabrice berea. Zeul suprem An a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu, au găsit orzul și l-au adus sumerienilor. Cei șapte abgal, semizeii creați de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meșteșugurile și legile morale.

La egipteni, zeul Asar (Osiris în greacă) a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunțe la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura dar și cum să-și construiască orașe și canale de irigație. Soția sa, Aset (Isis), le-a dat oamenilor legile, limba și agricultura. Zeul Djehuty (Thoth) a inventat calendarul, scrierea și jocul cu zaruri, iar Inpu (Anubis) a inventat îmbălsămarea. În capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, același Djehuty spune că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre, au inventat războaiele și demonii, o afirmație care pare a avea legătură cu darurile zeilor pentru omenire.

În America Centrală, zeii Oxomoco și Cipactonal au creat primul calendar aztec și un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. În alte versiuni, Kukulkan este inventatorul calendarului. În miturile maya, zeul Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), același Kukulkan al aztecilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul și i-a învățat pe oameni muzica și dansul. Itzamna le-a dat mayașilor scrierea, arborele de cacao și calendarul, iar Bochica a dăruit tribului Muisca legile, conceptele morale și agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa și Shennong au creat meșteșugurile și au născocit diverse obiectenuwafuxi folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul și capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul și alte o sută de plante medicinale, a descoperit secretele agriculturii și a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („Împăratul galben”) este considerat părintele multor meșteșuguri și științe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenții și realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soția sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de țesut și creșterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o, după ce a fost izgonit din cer, i-a învățat pe oameni să cultive pământul și a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învățat pe cei din tribul Bamana cum să practice agricultura. Acesta era o ființă jumătate om și jumătate animal, fiul zeiței cerului, Mousso Koroni, și al unui spirit al pământului. Mokele din tribul Mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte i-a apărut într-un vis fiului său, Lonkundo, pentru a-l învăța să vâneze. La rândul său, Lonkundo și-a învățat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoșii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar, și i-a învățat agricultura și fierăritul. Pentru zulușii din Africa de Sud, Unkulunkulu („Cel bătrân”) i-a învățat pe oameni să vâneze, să facă focul și să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâșie din piele. Pentru populația fon din Benin, gemenii divini Mawu și Lisa le-au oferit oamenilor tehnologia, iar zeul Fa și-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i învețe pe pământeni divinația.

Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos. Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoștințe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoștințe de medicină, artă și fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician care se ocupa cu vindecarea trupului și a minții. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Stau mărturie tăblițele descoperite în apropierea localității Tărtăria în 1961, care conțin o scriere mai veche cu cel puțin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile și luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeița Demeter („Mama Pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura și riturile tainice. Semizeul Orpheus („Întunecatul”) le-a predat grecilor și tracilor agricultura, medicina și scrierea. Athena i-a învățat pe greci gătitul și cusutul, iar zeul Dionysos pe cei din Orient cum să cultive vița-de-vie. Titanul Prometheus le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabricaprometheus-fire arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor. Lucifer din creștinism înseamnă în limba latină „Cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc, simbol al cunoașterii divine.

Legendele lumii susțin că zeii le-au oferit oamenilor nu doar cunoștințe, ci și legi. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moșeh (Moise) pe muntele Sinai cele zece porunci și un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susține că lui Moșeh i-au fost dictate patru cărți alehammurabi Vechiului Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuși. Codul lui Ammurapi, redactat în jurul anului 1700 î.e.n,, conține două sute optzeci și două legi. Autorul textului, cel de-al șaselea rege al Babilonului, declara că acele legi i-au fost dictate de zeul Șamaș. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la același zeu Utu / Șamaș. De asemenea, musulmanii cred că arhanghelul Jibrayil i-a dictat Coranul fondatorului islamului, profetul Muhammad. Și, așa cum scriam mai sus, Asar și Aset le-au adus legi egiptenilor, Zamolxis tracilor și ființele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, satanistul Aleister Crowley spunea că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susținea și el că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimele decenii, afirmă că le-au fost dictate de extratereștri diferite informații mai ales prin scriere automată.

Aceste învățături ale zeilor nu erau oferite oricui ci doar anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele, distorsionate, pentru că secretele zeilor nu puteautumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500 fi la îndemâna oricui. La rândul lor, inițiații se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor și francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așatumblr_mv0qmib4jm1rj9sw5o1_1280 mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh. Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă?mason pyramid Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Hanok, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Hanok sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori?

Cartea lui Hanok spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Hanok susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească prin 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Hanok pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte 9 Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.

Zeul de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel în Cartea lui Hanok sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni.baphomet-templars Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”.

Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru alții era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici deasociaciondegeneticahumana hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită iudaică reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă zonele Aargau și Zurich din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, aceasta fiind cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

Pe lângă informațiile secrete, rezervate doar adepților lor cei mai apropiați, zeii au oferit și cunoștințe tehnologice pentru întreaga omenire. Astfel, apare întrebarea: de ce? Considerăm că darurile lor sunt un ajutor, însă de ce ne-ar ajuta Veghetorii? Pentru că ne iubesc? Pentru că ne vor binele? Ori au un interes ascuns? Care sunt adevăratele lor intenții în ceea ce ne privește?

Din relatările celor care susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III se observă că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. Un astfel de exemplu găsim chiar și în Biblie, unde Moșeh și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, iar Yahweh i-a replicat: „Fața mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (Ieșirea 33:20). Cu toate astea, în Vechiul Testament sunt numeroși aleși ai zeului care i-au văzut fața și au trăit după aceea. De asemenea, „extratereștrii” își fac image52apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare.

Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii „extratereștri” că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților.

Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători.

Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul O.Z.N. ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și O.Z.N.-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritual, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” care vizează implantarea unor idei pentru un scop definit în mințile unor aleși și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un plan elaborat și controlat de inteligențe superioare.

Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”.

Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră fermecătoare, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Aceste concluzii ale cercetătorilor moderni nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare.

În hinduism, Krșna este zeul iluzionist care își înșeală dușmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krșna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile și în darurile lor? Mai ales știind că au provocat nenumărate războaie de-a lungul timpului în diferite părți ale lumii, așa cum vom vedea într-un capitol viitor. Ne vor cu adevărat binele aceste zeități care ne mint, ne manipulează și ne cer să ne ucidem între noi?

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenția zeilor în războaiele oamenilor, cât și felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică care face parte din poemul Mahabharata.

Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii și filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte.

Mahabharata prezintă războiul pentru supremație dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi și Pandavi. Conform tradiției hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.e.n. în Kurukșetra („Câmpia Kauravilor”) și a durat optsprezece zile. Totul a început când Dhrtaraștra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastinapura în urma morții fratelui său, Pandu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pandu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, așa că au pornit un război împotriva497438cc56d6b4c87407d841652ad40b verilor lor, fiii lui Dhrtaraștra. De partea Pandavilor au luptat și zeii, Șiva dăruindu-i prințului Arjuna arma Pașupat, Kuvera arma Antaradhana iar Krșna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prințului.

Conform Bhagavad-Gita, prințul Arjuna a avut mustrări de conștiință înainte de începerea luptei, preferând să renunțe la putere decât să fie nevoit să-și omoare rudele. Și-a aruncat armele și a susținut o adevărată pledoarie în fața zeului Krșna, în favoarea renunțării la luptă: „Și nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o, Krșna, nici domnia și nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o, Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viața? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile și plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunțând la viață și la avuții. Învățători, părinți, fii, precum și bunici, unchi, socri, nepoți, cumnați și rubedenii. Pe aceștia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o, Madhusudana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o, Janardana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtaraștra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând acești nelegiuiți înarmați. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtaraștra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiți, o, Madhava? Chiar dacă aceștia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ți distruge familia și păcatul de a-ți ataca prietenul. Cum să nu știm noi să ne oprim de la acest păcat, o, Janardana, noi care cunoaștem ce-i păcatul de a-ți distruge familia? Familia fiind distrusă, pier legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întreaga familie” (1:31-40); „Vai, eram hotărâți să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor și al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun și neînarmat, cei ai lui Dhrtaraștra m-ar ucide cu arma în mână” (1:45-46).

Deși discursul tânărului prinț era menit să înmoaie chiar și cele mai negre inimi, zeul Krșna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o, Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ți deschide cerul și îți strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prtha, aceasta nu ți se potrivește; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o, tu care-ți distrugi dușmanii” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerșind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învățători; ucigându-i pe învățători, chiar când râvnesc la bogăție, aș avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu știu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinși; iată-i stând în fața noastră pe cei ai lui Dhrtaraștra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prințului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krșna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viață și moarte, despre nemurirea sufletului și despre faptul că nu se poate considera păcat33 uciderea cuiva, deoarece crima înseamnă eliberarea victimei din învelișul pământesc.

În plus, zeul a apelat și la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiți sunt războinicii care, o, fiu al lui Prtha, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă” (2:31-32).

Pregătit pentru cazul în care acele cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prințului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ți Legea proprie și renumele, îți vei atrage păcatul. Ființele vor face să se povestească despre nefaima ta veșnică; pentru cel care ține la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oști vor crede că de frică te-ai oprit din luptă și vei ajunge în disprețul celor ce te-au prețuit. Și multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dușmanii, râzând de bărbăția ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorința de faimă și de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat și de disprețul celor care l-ar fi considerat laș trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; așa nu-ți vei atrage păcatul” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prințul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câștiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neapărat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecție de filosofie. Fără îndoială, Krșna nu încerca decât să-l amețească pe bietul prinț, lucru pe care acesta l-a și observat: „Dacă, o, Janardana, socotești cunoașterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă silești la această faptă îngrozitoare, o, Kesava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aș alege ce e mai bine” (3:1-2). Bineînțeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în optsprezece capitole. Pentru că nu te poți baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krșna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-sekrishna-arjuna prințului în toată splendoarea sa. Acea priveliște însă l-a înfricoșat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ți forma ta imensă, cu multe guri și ochi, o, tu cel cu brațul mare, cu multe brațe, coapse și picioare, cu multe pântece, cu mulți colți îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel și eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul ființei mele nu-mi capăt stăpânirea și liniștea” (11:24); „Privind colții tăi îngrozitori și gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai știu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar așa vreau să te văd; fii iar cu forma ta cu patru brațe, o, tu cel cu o mie de brațe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krșna și-a reluat forma umană. Deși era un orator desăvârșit și, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krșna a reușit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariție înfricoșătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care și-au măcelărit cei optzeci de veri și pe cei care au luptat alături de ei.

Asocierea muritorilor cu zeii, în special cu Veghetorii, avea întotdeauna efecte nefaste asupra oamenilor.

În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk, semizeul Gilgameș, i-a respins avansurile zeiței Iștar și i-a enumerat pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Pentru a înțelege de ce ne mint, ne manipulează și ne folosesc ca sclavi, direct sau indirect, trebuie să îi cunoaștem pe Veghetori.

Dacă despre Enki și Iștar ne-au rămas doar frânturi de informații din textele antice, cele despre Marduk ne oferă o imagine clară a caracterului său în special datorită Bibliei și Coranului. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de lamarduk-2 amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu.

Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător, sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. De fapt, demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan.

În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul Marduk își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).

– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).

– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).

– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).

– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).

– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).

– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Y’hez’qel 9:4-6).

– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).

– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).

În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh / Allah. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru anumite infracțiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moșeh (Moise), adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Marduk au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții lui Yahweh / Allah consideră că frica este absolut normală:

– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).

– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).

– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).

– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zekharya 14:13).

– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).

– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).

– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).

– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).

– „Adu-ți aminte de Domnul tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).

– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).

– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).

– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).

– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).

Răzbunătorul zeu nu este mulțumit doar cu crime în numele său și de teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:

– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zekharya 14:1-2).

– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).

– „Apoi a grăit Yahweh cu Moșeh și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moșeh, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moșeh, la preotul El’azar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).

– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moșeh: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși,Woman-kidnapped atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Benjamin. (…) Și fiii lui Benjamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moșeh, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moșeh pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moșeh: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Balaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care lui Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iștar – n.a.)! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9).

Nu ne trebuie prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.

După cum ne dă de înțeles Biblia, adepții lui Yahweh obișnuiau în mod frecvent să ucidă copii, așa cum susține și Cartea înțelepciunii lui Șelomo: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri” (14:23). Arabii păgâni adesea își îngropau de vii copilele nou născute, având aprobarea lui Allah, așa cum declara Muhammad în Coran: „însă dacă ar fi voit Allah, n-ar fi făcut ei aceasta” (6:138).

Cel mai bun exemplu al pruncuciderii se găsește laelisha-and-bears profetul Elișa care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Eliyahu, s-a gândit să se plimbe până în orașul Betel. La intrarea în oraș niște copii au îndrăznit să râdă de chelia lui. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Și cum mergea pe drum, au ieșit din cetate niște copii și s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleșuvule, hai!» Iar el, întorcându-se și văzându-i, i-a blestemat cu numele lui Yahweh. Atunci, ieșind din pădure doi urși, au sfâșiat din ei patruzeci și doi de copii” (Cartea a patra a Regilor 2:23-24). Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elișa s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria”. Nimic despre uciderea cu bestialitate a patruzeci și doi de copii ori despre puterile kabbalistice ale lui Elișa. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf și alte crime) iar noi nu înțelegem această datină transmisă cu sfințenie până nu demult.

Să ne amintim că și Hordos / Herodes (Irod), regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani în Noul Testament. De unde această oribilă tradiție? Cel mai probabil totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraham să-și sacrifice fiul: „Și Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Yișaq, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta eu!»” (Facerea 22:2). Iar în timpul lui Moșeh, zeul și-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Trebuie să recunoaștem că sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, se practicau în multe culturi ale lumii, toate în numele Veghetorilor.

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Marduk, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Qayin (Cain) își omoară fratele, pe Hebel (Abel). Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Qayin înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Yahweh semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Qayin, din moment ce Adam și Hawwah (Eva) s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea fiului lor. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Qayin, Lemek, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lemek către femeile sale: «Adah și Zillah, ascultați glasul meu! Femeile lui Lemek, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Qayin va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lemek de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lemek a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că ar fi fost deranjat de dubla crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Șimșon (Samson), se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut.

După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Șimșon și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Șimșon s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (Cartea Judecătorilor 15:4-5).

După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Șimșon a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. În peșteră, Șimșon probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. samsonDupă ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorek, pe nume Delilah, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun.

Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Șimșon a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum de au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestația eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moșeh (Moise) care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moșeh le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Lewi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). Cincizeci de mii șapte zeci de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Er, întâiul născut al lui Yehudah, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Er dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că exista un motiv.

În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Er. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamar (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Yehudah (Iuda). După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Yehudah a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, Șela, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Marduk. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Malakhi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Y’hez’qel (Iezechiel) să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Y’hez’qel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Y’hez’qel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).

Gelozia lui Marduk pe celelalte divinități nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecarefallen-dagon-statue deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Nahum  din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități.

Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sepanya (Sofonie): „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).

Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă, și asta fără a lua în calcul faptele lui Marduk din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice.

Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraham, care și-a trimis soția „la produs” de două ori sau regele-păstor Dawid, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Marduk, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor.

Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni 1e5581dde pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sepanya, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”. În aceste condiții, cum ar putea considera cineva întreg la minte că „iluminarea” oferită de aceste zeități malefice este în vreun fel benefică pentru omenire, mai ales când scopul lor declarat este de a ne distruge? Grecii au subliniat consecințele darurilor zeilor în povestea Cutiei Pandorei, din care au fost eliberate în lume toate relele. De ce ne-au oferit Veghetorii informații secrete și în ce fel ne-au afectat ele?

Am văzut că liderii Veghetorilor sunt părți din Sophia, eonul decăzut care a smuls bucăți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a închis alături de ea în lumea materială. Totodată a creat ciclul reîncarnărilor, prin care le-a  lăsat spiritelor, părțile rupte din Enlil, posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială prin evoluție spirituală, care se atinge doar prin suferință, sacrificiu de sine și iubire, din ultima născându-se alte sentimente pozitive precum compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare etc.

La polul opus se află sentimentele și faptele negative, care duc la involuție spirituală, ce ține spiritele închise în lumea materială sau, mai rău, le răpește pentru totdeauna posibilitatea de a se întoarce la sursă. O mulțime de spirite îndepărtate de inamicul Sophiei, temporar sau definitiv, reprezintă un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte pe care eonul decăzut o plănuiește încă de la întemnițarea sa.

Prin urmare, Veghetorii își doresc să ne îndepărteze cât mai mult de evoluția spirituală, pentru a-și asigura victoria în fața eternului lor dușman. Ceea ce se observă din darurile lor pentru întreaga omenire, nu numai pentru aleșii lor. În capitolul 8 din Cartea lui Hanok, Azazel a învățat omenirea în primul rând cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Cu alte cuvinte, Enki / Azazel i-a învățat pe oameni cum să-și facă arme, ceea ce a dus la crime nenumărate și chiar la războaie.

În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. De altfel, în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, Djehuty spunea că Asar, Aset și frații lor (Veghetorii) au făcut ravagii și nedreptăți, au inventat războaiele și au dezlănțuit dezastre.

Crimele în general și războaiele în special macină omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind cea mai eficientă cale către involuția spirituală. Darurile zeilor aueye_of_lightning_by_whyalltheglitter27-d48dj7f pus punct „Epocii de Aur” amintite de multe mituri ale lumii, o eră dominată de pace și dreptate. În aceeași Carte a lui Hanok, Azazel i-a mai învățat pe oameni cum să prelucreze metalele, cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Hainele frumoase, machiajul și bijuteriile au dus la creșterea individualismului, a narcisismului, a aroganței, a trufiei, a invidiei și chiar a egoismului, atribute care au îndepărtat din mințile oamenilor ideea de egalitate și de unitate. Cu ajutorul acestor daruri, oamenii au început să pună din ce în ce mai mult preț pe diferențele dintre ei, care de-a lungul istoriei au dus la nenumărate conflicte. Pe lângă aceste secrete, Cartea lui Hanok susține că Veghetorii le-au oferit oamenilor și altele care duc spre aceeași involuție, cum ar fi avortul, „amărăciunea și desfătarea”. Chiar și cele care par benefice, precum meșteșugurile, agricultura sau creșterea animalelor, duc către același rezultat. Se observă mai ales în ziua de astăzi că evoluția tehnologică este direct proporțională cu involuția spirituală. Cu cât o societate devine tot mai dezvoltată și, implicit, mai preocupată cu materialismul, cu atât mai puțin pune preț pe moralitate, spiritualitate sau artă, în general pe tot ceea ce ține de spirit sau de suflet.

Păstrarea oamenilor în închisoarea Sophiei și menținerea lui Enlil într-o stare de slăbiciune nu este singurul scop al Veghetorilor. Acesta reiese din informațiile tehnologice aduse întregii omeniri, însă nu se aplică în cazul „iluminării” împărtășite celor mai fidelithoth adepți ai lor.

Secretele oferite de zei inițiaților ascund un alt scop. În Cartea lui Hanok, Samyaza / Azazel i-a învățat pe oameni tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor, iar Armaros cum să dezlege vrăjitoriile.

În Sumer se credea că Enki a inventat magia și ritualurile preoțești, care mergeau mână în mână în vechile religii. De altfel, în ritualurile magice mesopotamiene el era de obicei invocat, pentru a i se cere ajutorul. În Egipt, Djehuty (Thoth) era mare maestru în arta magiei, la fel ca Aset (Isis), considerată o magiciană fără pereche. Pentru a înțelege de ce Veghetorii i-au învățat pe muritori tainele magiei, trebuie să înțelegem ce este magia. Așa că vom lua un exemplu concret: Kabbalah evreilor.

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poatăart-to_kabbalah sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm.

Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Unele ritualuri ale Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iesous, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iesous. Să ne amintim și de numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se spune că au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Același înger care, în manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea, l-a învățat pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor și a planetelor, știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului sau armonia dintre existența fizică și cea spirituală.

Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al zecelea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până laTreeofLifeKabbalah romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al doisprezecelea.

Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită „Arborele Vieții”, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah; în final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”, numele ochiului fiind Enhara.

Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, însă descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit34iqsnl doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali.

Sir Isaac Newton și mulți alți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte a Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (în sudul Franței) în secolul al doisprezecelea.

Cu câțiva ani înainte, învățăturile kabbalistice au ajuns la un grup de nouă nobili francezi, care au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului.

Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice evreiești. În Ierusalim au găsit și jefuit templul lui Șelomo (Solomon), despre care tradiția medievală susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabbalei. Se presupune că Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie.

După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie și invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, în special în pisici.

Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, care le transmitea instrucțiuni prin intermediul acelor capete. Mulți templieri au recunoscut că imaginea lui Iesous era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabbalistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, lojă masonică fondată la începutul secolului douăzeci, condusă la un moment dat de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic (ochiul fiind simbolul Veghetorilor).

După ce au fost arestați, mulți templieri și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei de astăzi provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elizabeth II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka’ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă, care la rândul ei provine din cea babiloniană, preluată de la akkadieni. Iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor și Marduk al babilonienilor, astfel că înțelegem transmiterea Kabbalei la adepții lui.

Kabbalah, la fel ca multe alte forme de magie, conține metode de invocare și de comunicare cu entități malefice puternice, nimeni alții decât Veghetorii, acesta fiind motivul pentru care zeii și-au inițiat adepții în tainele magiei. Știm că zeii, după moartea trupurilor lor, ajungeau într-o dimensiune paralelă imaterială, acea lume numită Tartarus de greci.

Însă, spre deosebire de oameni, nu erau prinși în ciclul reîncarnărilor, prin urmare nu sehqdefault puteau întoarce pe Pământ singuri. Era nevoie să fie aduși în lumea noastră de cineva. Probabil zeii Celești au implementat o măsură de siguranță, care împiedică Veghetorii de pe Pământ să-și readucă semenii în lumea materială. Din acest motiv, zeii lui Enki aveau nevoie de oameni, așa că și-au învățat cei mai devotați supuși (inițial doar pe fiii lor semizei) tainele magiei, pentru a putea fi readuși pe Terra în cazul morții lor trupești.

Ritualurile de invocare folosesc simboluri, care funcționează ca niște chei ce deschid portalul către dimensiunea în care sunt închiși Veghetorii, și cuvinte secrete, care atrag în lumea noastră entitățile invocate. Întregul procedeu se realizează cu ajutorul unei anumite cantități de energie negativă, fără de care ritualul nu ar putea avea loc. O parte din acea energie rămâne la magician sau vrăjitor, indiferent de numărul purificărilor pe care le-ar efectua, motiv pentru care în popor se crede că vrăjitorii își găsesc întotdeauna sfârșitul în chinuri groaznice. Dacă există într-adevăr o măsură de siguranță implementată de Celești, probabil se folosește și o infimă cantitate de energie pozitivă, prezentă în oameni însă nu și în Veghetori. Celelalte ritualuri magice, prin care se încearcă obținerea unui câștig pentru vrăjitor ori pentru altcineva, se realizează într-un mod asemănător. Prin simboluri și prin cuvintele secrete se invocă o entitate care îndeplinește dorința magicianului. Bineînțeles, și în acest caz nu poate fi vorba decât despre Veghetori.

O formă mascată de magie este reiki, o practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui, prin care se vindecă diferite afecțiuni cu ajutorul palmelor. Deși este considerat o formă de medicină alternativă, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr vindecă vreo boală, totul fiind pus de cercetători pe seama autosugestiei. Iar mai multe persoane care susțin că au fost totuși vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Puțini știu că în această practică se folosesc simboluri, despre care Bogdan Georgescu, un mare maestru reiki român, spunea în001YVH9jgy6ZEr1ZUDIc6&690 numărul 5 al revistei Jurnalul Conspirației că sunt ca niște chei folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ca într-un ritual magic, în care sunt folosite simboluri pentru a deschide portalul către dimensiunea Veghetorilor și energie negativă.

Unul dintre aceste simboluri se numește Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „șarpele de foc”. „Șarpele de foc” reprezintă „șarpele adormit” Kundalini din ocultismul oriental, despre care se spune că sălășluiește la baza coloanei vertebrale și care deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaștere. Chiar dacă practicanții reiki susțin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puțini știu că Ningișzida este în realitate unul dintre epitetele sumeriene ale lui Enki, conducătorul suprem al Veghetorilor.

Unul dintre gradele reiki se numește „egregor”, nume care provine din „egregori”, cuvântul grecesc pentru Veghetori. De altfel, un practicant mi-a mărturisit că, în timpul cursurilor, a aflat de la un mare maestru că îngerii decăzuți au adus oamenilor reiki-ul.

În numărul 6 al revistei Jurnalul Conspirației, maestrul Georgescu recunoștea că există inițiați care se folosesc de accesul la entități și energii negative și chiar a recunoscut că nu există magie albă, ci doar neagră. Un alt mare maestru reiki român, Ovidiu Dragoș Argeșeanu, scria pe site-ul său personal: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină și am lovit scurt”. Într-una dintre cărţile sale, Argeșeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii și chiar i-a decapitat, iar pe Iesous l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr el. Ceea ce ne amintește de scuiparea și călcarea imaginii lui Iesous în timpul ritualurilor kabbalistice ale cavalerilor templieri și ale masonilor din loja Ordo Templis Orientis. Toate acestea, dar și faptul că vindecările (definitive, temporare sau imaginare) din reiki nu se realizează cu ajutorul biocâmpului, ci prin ritualuri și simboluri, ne ajută să concluzionăm că este vorba despre o formă de magie, oricât de mult ar încerca practicanții să ascundă acest lucru.

Secretele magiei adevărate, cea primită de la Veghetori, au fost păstrate în cercuri intime, în special în cele ale preoților. Deși pare că oferă anumite avantaje practicanților, în realitate îi ajută numai pe zeii decăzuți ai Sophiei, pământenii primind doar iluzia puterii. O iluzie care îi costă mult mai scump decât și-ar putea imagina. Poate ne-ar fi costat pe toți dacă, acum foarte mult timp, un muritor nu ar fi luat atitudine împotriva Veghetorilor, încercând să îi oprească.

secretele zeilor





Eroii care au vrut sa schimbe lumea

7 10 2017

Istoria este plinã de oameni curajoşi care au încercat sã iasã din tiparele epocii, revoltându-se împotriva conducerii politice şi condiţiilor sociale. Din multitudinea de exemple am ales oameni de rang mai modest şi cu formaţie militarã, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cu toţii legaţi de dezideratul nonconformismului şi provocãrii unor schimbãri istorice.

Spartacus (109-71)

Spartacus a fost cel mai notabil lider al sclavilor din al treilea rãzboi purtat de republica romanã pentru oprirea rãscoalelor. Se ştiu foarte puţine despre Spartacus înainte ca acesta sã se implice în rãzboi, iar sursele existente conţin adesea contradicţii. Spartacus s-a antrenat la şcoala de gladiatori (ludus) de lângã Capua, deţinutã de Lentulus Batiatus. În 73 a.Hr. îl gãsim pe Spartacus într-un grup de gladiatori care conspirã sã evadeze. Complotul este dezvãluit, dar aproape 70 de oameni reuşesc sã punã stãpânire pe bucãtãrie  şi sã-şi croiascã drum afarã din şcoalã, capturând câteva care cu arme şi armuri. Sclavii eliberaţi au învins o micã armatã trimisã dupã ei şi au prãdat regiunea, înglobând în rândurile lor şi alţi sclavi pe mãsurã ce se retrag spre muntele Vezuviu. Grupul câştigã mai multe bãtãlii în frunte cu Spartacus, Crixus şi Oenomaus, dar legiunile romane ale lui Crassus pun capãt rãscoalei. Soarta lui Spartacus este incertã pentru cã trupul nu i-a fost gãsit niciodatã.

William Wallace (1273-1305)

William Wallace a aparţinut micii nobilimi. Conflictul sãu cu englezii a pornit din motive personale, dar în loc sã devinã un proscris, se transformã în rebel. Poziţia lui Wallace nu corespundea intereselor marii nobilimi scoţiene, care îl recunoştea pe regele Eduard I drept arbitru în luptele pentru succesiune. Wallace  îl ucide chiar el pe William de Heselrig, şeriful de Lanark, rebeliunea începând oficial în 1297. Trupele sub comanda lui Wallace câştigã bãtãlii, în ciuda inferioritãţii numerice. Wallace a invins la Stirling Bridge, devenind Guardian of Scotland, titlu detinut pana la infrangerea de la Falkirk. In 1305 cade prizonier la Robroyston si este predat lui Eduard, care il executa pentru inalta tradare.

Wat Tyler (1341-1381)

Este posibil sã fi fost un meşteşugar din Kent sau Essex. Motivul rebeliunii l-a reprezentat intenţia de a implementa capitaţia. Regele Richar al II-lea avea doar 12 ani atunci. Primul protest are loc pe 30 mai 1351 şi în iunie armata rebelã se deplaseazã spre Londra. Pe 14 iunie 1381, în timpul unor negocieri cu regele, rãsculaţii îi ucid pe lordul cancelar şi pe arhiepiscopul de Canterbury, Simon de Sudbury, precum şi pe trezorierul Robert de Hales. La urmãtoarea rundã de negocieri, Wat Tyler cade el victimã, pe 15 iunie 1381, lordului major londonez, William Walworth. Regele Richard al II-lea a promis sã rãspunã cererilor, dar nu se ţine de cuvânt. Singura sa concesie a fost renunţarea la termenul de capitaţie.

Guillaume Cale (1320-1358)

Cel mai probabil Cale a fost un ţãran din Mello, un oraş de la nord de Paris. Rebeliunea a început în 1358, când o armatã de 5000 de oameni ia în stãpânire regiunea Beauvais, asasinând sute de nobili. Armata lui Cale aştepta armate regelui Carol al II-lea de Navarra pe dealurile de lângã Mello. Pe 10 iunie 1358, promiţând trecere sigurã, regele îi oferã lui Cale şansa de a purta negocieri în tabãra sa, ceea ce Cale acceptã. El îşi pãrãseşte linia de comandã, întãritã, intrând în cuibul nobiliar din care nu mai avea sã iasã. Cale a fost înfierat la Clermont unde este decapitat în piaţa publicã, unele surse menţionând încoronarea sa cu o coroanã înroşitã în foc.

Zhu Yuanzhang (1328-1398)

Zhu Yuanzhang

Probabil cel mai de succes rebel din lista propusã este acest soldat chinez nãscut într-un sat sãrac, care îşi petrece o bunã bucatã de vreme cerşind şi experimentând personal dificultãţile cu care se confruntau  mulţi concetãţeni. 4 ani stã într-o mãnãstire unde învaţã sã citeascã şi sã scrie. Mãnãstirea a fost distrusã în 1352, când trupele locale se revoltã împotriva dinastiei Yuan. Zhu s-a înrolat şi el în armata rebelã, chiar ajungând sã o şi comande. Pânã în 1357 Nanjing, capitala, este cuceritã. El devine împãrat sub numele de Hongwu, deşi a fost cunoscut mai degrabã dupã numele sãu de templu, Taizu. A fondat dinastia Ming, una dintre cele mai însemnate din China.

Jakob Rohrbach (1490-1525)

Jakob Rohrbach reprezenta ţãrãnimea germanã rãsculatã. S-a nãscut la Bockingen, lângã Heilbronn. Era şerb, dar izbuteşte sã-şi dobâbndeascã respect şi prosperitate, in ciuda conflictelor cu stãpânul sãu. La izbucnirea rãzboiului ţãrãnesc din 1525, devine comandant al unuia dintre detaşamente, având în subordine 8000 de oameni. Este capturat în luptã şi ars de viu.

Stepan Razin (1630-1671)

Razin a fost un lider cazac care a condus o rãscoalã majorã împotriva nobilimii şi birocraţiei ţariste. Cazacii erau proprietari de pãmânt legaţi de ocupaţia militarã, adesea în opoziţie cu puterea centralã. În 1670, Razin, când se duce sã dea raportul la sediul central de pe Don, deschide revolta împotriva guvernului, capturând Cherkassk şi Tsaritsyn. Dupã ce ia Tsaritsyn, Razin navigheazã pe Volga cu armata sa de 7000 de oameni. Ţinta era fortãreaţa de la Cherny Yar, aflatã între Tsaritsyn şi Astrakhan, pe care o iau fãrã prea multe dificultãţi pentru cã soldaţii de aici se revoltã împotriva ofiterilor şi se alãturã cauzei cazace în 1670. Dupã ce îi masacreazã pe toţi opozanţii, inclusiv pe prinţii Prozorovsky, transformã Astrakhan într-o republicã . In 1671 însã el şi fratele sãu Frol Razin sunt prinşi la Kaganlyk, ultima sa fortãreaţã ocupatã, şi duşi la Moscova, unde Stepan este executat în Piaţa Roşie.

Yemelyan Pugachev (1742-1775)

Pugachev era un cazac de pe Don, din acelaşi sat cu Razin. La 20 de ani îşi pãrãseşte familia şi porneşte spre râul Ural. Rebeliunea începe în 1773, când Pugachev se pretinde Petru al III-lea, soţul ucis al Ecaterinei a II-a. Rebeliunea a cuprins o zonã foarte întinsã, ocupatã de o armatã de 10000 de oameni. Pugachev a fost capturat de propriii sãi oameni, transportat la Moscova într-o cuşcã de fier şi executat public. Au avut loc atâtea execuţii în zona rãsculatã, încât populaţia s-a redus la o treime.

Giuseppe Garibaldi (1807-1882)

Garibaldi a fost  fiu de negustori şi iniţial a devenit cãpitan de vas. În 1834 participã la o insurecţie eşuatã, dupã modelul lui Mazzini, şi este nevoit sã plece în exil în America de Sud. Participã la nişte acţiuni de rebeliune în Brazilia înainte de a deveni comandant al flotei uruguayene într-o campanie împotriva preşedintelui. Ia parte şi la o acţiune militarã în timpul revoluţiei din Italia, apãrând Roma de francezi. Dupã finele revoluţiei în 1850, pleacã în SUA, de unde se reîntoarce în 1859. Pe 11 mai 1860, el şi alţi 1000 de voluntari debarcã în Sicilia, pe care o cuceresc cu ajutor britanic. Armata sa ajunge pe continent la un efectiv de 25000 de oameni. Garibaldi este prins însã, dar eliberat. Mai participã la nişte campanii militare, este ales ca membru al Parlamentului şi duce o viaţã de om foarte respectat.

Pancho Villa (1878-1923)

Doroteo Arango, cunoscut mai târziu ca Pancho Villa, s-a nãscut şi el într-o familie modestã. La 16 ani îl împuşcã pe Lopez Negre, unul dintre proprietarii moşiei pe care se afla familia lui, pentru cã acesta a încercat sã îi violeze sora. Doroteo fuge şi intrã într-o grup de bandiţi, iar la începutul revoluţiei mexicane din 1910 se aflã în fruntea unei mari armate de cavalerie. Opereazã cu generalul Huerta dar curând nu se mai înţelege cu el. Este condamnat la moarte, dar preşedintele Madero îi reduce sentinta la încarcerare. Doroteo scapã însã din închisoare, devenind guvernator al unuia dintre statele mexicane dupã înfrângerea lui Huerta. Mai târziu intrã în conflict cu SUA, unde conduce atacuri în New Mexico şi Texas. Pancho este asasinat în momentul într-o bancã din Parral unde se dusese pentru a procura banii necesari pentru plata soldaţilor.

historia.ro





Folosirea nationalismului ca arma politica. Modelul iugoslav

30 09 2017

În 1991, Iugoslavia era în continuare un conglomerat de etnii şi confesiuni. În afara Bosniei-Herţegovina, compusă din trei mari grupuri, alte minorităţi importante erau sârbii din Croaţia, în procent de 11, 3%; în Muntenegru, 13, 8% din populaţie era de confesiune musulmană. O altă zonă dominată de minorităţi era Kosovo, cu populaţia ei albaneză. Din cele puţin peste 23 de milioane de locuitori ai Iugoslaviei în 1991, 35, 3% erau sârbi, 19, 2% croaţi, 10, 2% erau de confesiune musulmană, 9, 4% albanezi, 7, 5% sloveni, 6, 1% macedoneni, 2, 6% muntenegreni la care se adăugau şi alte populaţii în procente mai mici, răspândite în toate provinciile federative. 

Un moment important în evoluţia viitorului conflict l-a reprezentat ascensiunea lui Slobodan Miloşevici, lider al partidului comunist în 1986 şi preşedinte al Serbiei în 1989. Miloşevici a devenit conştient de eficienţa folosirii naţionalismului drept armă politică. Astfel, a readus controlul politic central în regiunea Kosovo şi în general a alimentat naţionalismul sârb pentru a crea o legătură între etnicii sârbi din diferitele republici. În afară de Muntenegru, unde jumătate din populaţie se proclama de origine sârbă, încercările de centralizare venite de la Belgrad au fost urmate, firesc, de o contrareacţie a diverselor grupări etnice, stimulată de colapsul comunismului în Europa de Est şi de apariţia sistemului pluripartid şi al alegerilor libere.

 În 1990, au avut loc alegeri în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Bonia-Herţegovina, la putere ajungând politicieni care au folosit o retorică naţionalistă, deşi caracterul naţionalismului varia destul de mult de la o republică la alta. Dar chiar şi în cele mai independente şi mai dezvoltate economic regiuni, Croaţia şi Slovenia, nu se vorbea deschis de secesiune. Fără îndoială, noile regimuri din republici respingeau vechile structuri federale, fiind interesate de o transformare radicală a Iugoslaviei într-o confederaţie de state suverane. Secesiunea a devenit o soluţie atunci când discuţiile între republici nu păreau să ducă la niciun rezultat. În decembrie 1990, Parlamentul sloven a declarat că, în cazul în care în următoarele şase luni nu se găseşte o soluţie la problema confederaţiei, îşi va proclama unilateral independenţa, declaraţie urmată de una asemănătoare a preşedintelui croat Tudjman.

 Cea mai spinoasă problemă a negocierilor dintre republici era „chestiunea sârbă”, care îi privea pe cei 25% din sârbii iugoslavi ce trăiau în afara Serbiei. Milosevic dorea un nou model de federaţie, în care populaţia sârbă dispersată să fie unită într-o singură republică şi sârbii să aibă o influenţă politică raportată la poziţia lor de cea mai numeroasă minoritate din Iugoslavia, punct de vedere susţinut de principalii lideri ai Armatei Populare Iugoslave, în majoritate sârbi sau muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unităţii statului şi care priveau forţele naţionaliste din Croaţia şi Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia.

 În primele luni ale anului 1991 au avut loc numeroase discuţii între liderii celor şase republici şi ale celor două republici autonome, fără să se ajungă la un rezultat care să mulţumească interesele antagonice ale sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Cu excepţia Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina, liderii celorlalte regiuni s-au dovedit inflexibili. Dacă preşedintele bosniac Izetbegovici afirma că supravieţuirea Iugoslaviei e esenţială pentru existenţa Bosniei, Slovenia era invariabil vârful de lance în privinţa secesiunii, ceea ce a stimulat şi dorinţele Croaţiei. Tudjman însă a ignorat diferenţele fundamentale între independenţa slovenă şi cea croată. Slovenia avea o populaţie relativ omogenă din punct de vedere etnic, cu o populaţie sârbă de doar 2%, spre deosebire de cele peste 11% cât număra minoritatea sârbă din Croaţia. În 1990-1991, regimul croat a încercat să se impună în provincia Krajina, cu populaţie majoritar sârbă, inclusiv prin crearea de unităţi militare şi eliminarea din administraţia publică a minorităţilor, ceea ce a alimentat teama acestora de revenire la politica de epurare etnică a ustaşilor. Nedelimitarea strictă a lui Tudjman de regimul croat fascist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a dat posibilitarea lui Milosevici să încurajeze minoritatea sârbă din Croaţia să se înarmeze pentru a se putea apăra.

 Drumul spre război

La 25 iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat unilateral independenţa, în ciuda avertismentelor venite atât de la comunitatea europeană cât şi de la Statele Unite că independenţa nu va fi recunoscută. În 24 de ore, Armata Naţională Iugoslavă şi Forţa de Apărare Teritorială a Sloveniei erau gata de luptă, în timp ce forţele paramilitare sârbe din Croaţia lansaseră deja prima ofensivă. Conflictul sloven a fost scurt, armata iugoslavă nereuşind să-şi atingă scopul de a controla trecerile de frontieră. În timp ce forţele slovene erau pregătite, armata naţională fusese surprinsă de evenimente. Pe de altă parte, Milosevici acceptase secesiunea Sloveniei cu câteva luni înainte, iar forţele iugoslave dispuse pe fosta graniţă internă erau limitate numeric. La 7 iulie 1991, ostilităţile au încetat, iar la 19 iulie trupele armatei iugoslave se retrăseseră din Slovenia.

 Războiul cu Croaţia a fost complet diferit ca desfăşurare şi intensitate. În doar 6 luni, între iulie şi decembrie 1991, numărul victimelor ajunsese la 10.000. Armata iugoslavă a colaborat strâns cu forţele paramilitare sârbe din Croaţia, cu scopul de a crea o eclavă sârbă „curăţată” de croaţi. După două luni de ciocniri sporadice la graniţă, războiul s-a intensificat în septembrie, când a început asediul Vukovarului de către forţele sârbe, luptele durând trei luni până la căderea oraşului în noiembrie. În acelaş timp, asediul istoricului oraş Dubrovnik a ţinut capul de afiş al ştirilor din întreaga lume. Atrocităţile au fost numeroase de ambele părţi;într-o epurare etnică nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial, între 100.000 şi 200.000 de sârbi au fost nevoiţi să-şi părăseasă casele. Ostilităţile au accelerat transformarea Armatei Populare Iugoslave într-o forţă militară condusă şi formată aproape exclusiv din sârbi.

 

FOTO: Un tanc JNA M-84 neutralizat de către o mină plantată de soldaţi croaţi în Vukovar, noiembrie 1991.

 În octombrie 1991, lordul Carrington, un veteran al conservatorismului britanic, a prezentat un plan de ieşire din criză. Cinci din cele şase republici au acceptat propunerea;Milosevic a refuzat şi, drept urmare, în aprilie 1992 Serbia şi Muntenegru au format Republica Federală Iugoslavia.

 La presiunea Germaniei, Uniunea Europeană a recunoscut independenţa Croaţiei la 15 ianuarie 1992, ceea ce practic a garantat declanşarea conflictului şi în Bosnia-Herţegovina, care avea de ales între a rămâne în cadrul Iugoslaviei, ceea ce însemna ca musulmanii şi croaţii să rămână sub dominaţie sârbă, sau să-şi proclame independenţa, ceea ce ar fi determinat scoaterea a 1, 3 milioane de sârbi din Iugoslavia împotriva dorinţei lor. În mod firesc, Croaţia se opunea ferm primei variante, Serbia nu o putea accepta pe cea de-a doua. Având falsa impresie că puterile occidentale vor putea garanta suveranitatea Bosniei-Herţegovina, preşedintele Izetbegovic a făcut primul pas către independenţă, organizând un referendum la 29 februarie, boicotat de sârbii bosniaci, care militau pentru un nou stat sârbo-bosniac, Republica Srpska. Nu era primul lider care se înşela;în orice caz, Serbia a primit un pretext pentru a ataca. Din totalul populaţiei Bosniei, 41% erau musulmani, 31% sârbi, 18% croaţi;forţele paramilitare ale sârbilor şi croaţilor erau foarte active şi se pregătiseră de conflict cu mult timp înainte. Conflictul s-a extins în aprilie 1992, când Sarajevo a devenit oraş asediat. A fost cel mai lung asediu din istoria modernă:5 aprilie 1992 – 29 februarie 1996. În iulie 1992, sârbii   controlau 70% din teritoriul Bosniei.

 În ianuarie 1993, comunitatea internaţională a propus un plan în zece puncte, cunoscut sub numele de planul Vance-Owen, prin care Bosnia să fie împărtiţă în 10 cantoane, un mixt de etnii şi religii prin care să se evite formarea a trei sfere de influenţă etnic-confesionale. Croaţii bosniaci au acceptat;autorităţile bosniace, deşi nu foarte entuziaste iniţial, au fost de acord la rândul lor cu propunerea de pace. Sârbii bosniaci au respins însă planul în mai 1993, pe de-o parte temându-se de un control croato-musulman asupra autorităţii centrale din Bosnia, pe de alta considerând că superioritatea militară de care dispuneau făcea compromisul inutil. În plus, planul Vance-Owen presupunea renunţarea la coridorul din nordul Bosniei care lega Serbia de zonele sale de influenţă, coridor la care îndeosebi sârbii bosniaci nu doreau să renunţe.

 În aprilie 1993, lupte intense au izbucnit în centrul provinciei între croaţi şi musulmani. Deşi fuseseră până atunci aliaţi, croaţii bosniaci anticipau implementarea planului Vance-Owen şi avansaseră împotriva forţelor musulmane în Herţegovina. Oraşul Mostar a fost practic distrus în timpul luptelor, cu atrocităţi din ambele părţi, care au primit puţină atenţie din partea mass-media internaţională, spre deosebire de cele organizate de către sârbi.

  Implicarea NATO în conflictul din Bosnia

La mijlocul anului 1993, sancţiunile economice impuse de Consiliul de Securitate Serbiei şi Muntenegrului la 1 iunie 1992 au început să aibă efectul scontat. Pentru Miloşevic, prioritatea a devenit nu atât controlul unor noi teritorii, cât ridicarea sancţiunilor. În februarie 1994, un proiectil de mortar a explodat într-o piaţă aglomerată din Sarajevo, impactul la nivelul opiniei publice fiind puternic. NATO a adresat un ultimatum forţelor sârbe, cerându-le să renunţe la armamentul greu din zona de excluziune din jurul oraşului Sarajevo, în caz contrar Alianţa fiind pregătită să folosească lovituri aeriene. Rusia a profitat de situaţie şi de relaţiile cu Serbia propunând să înlocuiască forţele sârbe din zona de excluziune cu forţe de menţinere a păcii.

 O importantă iniţiativă americană a vizat încetarea ostilităţilor dintre croaţi şi musulmani. În martie 1994, cu ajutorul influenţei pe care Germania o avea pe lângă regimul croat, s-a cristalizat o nouă entitate politică, Federaţia croato-musulmană. A fost creat un nou grup de mediere, format din diplomaţi din Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania, care a propus un alt plan de pace în iulie 1994. Conform acestuia, 51% din teritoriul bosniac revenea noii Federaţii croato-musulmane şi 49% sârbilor bosniaci, în condiţiile în care cei din urmă controlau, aşa cum am precizat, 70% din teritoriu. Liderii sârbilor bosniaci au fost avertizaţi că sancţiunile economice impuse deja împotriva principalului aliat, Serbia, vor fi înăsprite. Guvernul bosniac, deşi iniţial a criticat procentul de teritoriu alocat sârbilor, a fost presat să accepte. Şi Belgradul a fost de acord, dar sârbii bosniaci l-au respins, o decizie caracterizată de Milosevic drept „fără sens şi absurdă”, o dovadă a deteriorării relaţiilor între preşedintele Serbiei şi liderul sârbilor bosniaci, dr. Radovan Karadzic.

 Între timp, conflictul evolua în favoarea forţelor anti-sârbe. Ajutorul primit de musulmani din partea Iranului şi a statelor din Golf, înarmarea în secret a forţelor croate de către administraţia americană, toate echilibrau balanţa pe câmpul de luptă, în condiţiile în care sârbii dispuneau de superioritate atât din punct de vedere numeric, cât şi în privinţa dotării. Între aliaţi occidentali exista şi o diferenţă de opinii:dacă Statele Unite percepeau conflictul prin prisma unei agresiuni sârbe, împotriva căreia sugerau să se folosească forţele NATO, preferabil prin lovituri aeriene, iar un acord de pace ar fi trebuit să cuprindă invariabil o diminuare a cererilor sârbeşti, marile puteri europene aveau o viziune mult mai amplă asupra războiului, considerat un conflict civil cu adânci rădăcini istorice, soluţia constând în capacitatea de a aduce la acelaşi numitor comun toate părţile implicate.

 

FOTO: Preşedintele Slobodan Milosevic al Republicii Federale Iugoslavia, preşedintele Alija Izetbegovic al Republicii Bosnia-Herţegovina şi preşedintele Franjo Tudjman al Republicii Croaţia semnează acordurile de Pace de la Dayton. Negocierile s-au desfăşurat la baza aeriană Wright-Patterson, între 1-21 noiembrie 1995. Negocierile a pus capăt conflictului rezultat din dezmembrarea Republicii Iugoslavia. Acordurile de la Dayton au deschis calea pentru semnarea „Acordului-cadru general pentru pace în Bosnia şi Herţegovina” la 14 decembrie, la Palatul Elysee din Paris.

În vara anului 1995, forţele sârbe au asediat enclavele musulmane din Srebreniţa, Zepa şi Bihac. La 28 iulie, 10.000 de trupe croate au atacat unităţile care asediau Bihac. La 4 august, croaţii au lansat un alt atac în regiunea Krajina, ceea ce a dus la un exod de circa 200.000 de sârbi bosniaci;în doar trei zile, croaţii au cucerit regiunea pe care sârbii o controlau din 1991. Forţele croate şi bosniace au început apoi avansul spre centrul Herţegovinei.

 În perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1996, Clinton era decis să-şi împună punctul de vedere în faţa aliaţilor europeni şi să grăbească încheierea războiului. La 29 august 1995, după ce la Sarajevo bombele sârbe au ucis 38 de civili, liderii europeni au cedat şi pentru prima oară NATO a lansat un atac aerian de mare amploare, cu peste 60 de avioane, împotriva unor ţinte ale sârbilor bosniaci. La 8 septembrie, Bosnia, Croaţia şi Serbia au acceptat propunerile americane de încetare a focului. La 26 septembrie, la New York, părţile implicate în conflict au convenit asupra conceptului de Bosnia – stat cu o constituţie federală, acceptând principii constituţionale precum preşedinţie, parlament, curte constituţională şi alegeri libere. La 5 octombrie a fost convenită o încetare a focului care a intrat în vigoare la 12 octombrie 1996. Războiul s-a încheiat prin acordul de la Dayton;versiunea finală a fost semnată la Paris, la 14 decembrie 1995. Estimările pierderilor variază;surse recente sugerează aproximativ 100.000 de morţi. Problema iugoslavă avea, însă, să rămână deschisă şi să cunoască curând o nouă escaladare a conflictului, de această dată în regiunea Kosovo.

 Misiuni ale NATO în fosta Iugoslavie 1992-1999

Prima intervenţie militară a NATO de la crearea sa în 1949 a avut loc 46 de ani mai târziu, în august 1995, în cadrul Operation Deliberate Force, o operaţiune aeriană dusă în cooperare cu trupele Forţelor de Protecţie ale ONU împotriva capabilităţilor militare ale armatei sârbilor bosniaci, care ameninţau aşa-numitele „safe areas” create de ONU în timpul războiului din Bosnia. Misiunea s-a desfăşurat între 30 august şi 20 septembrie 1995, folosindu-se 400 de aparate de zbor şi 5000 de oameni din 15 naţiuni. Aflată sub comanda amiralului Leighton Smith, misiunea a vizat 338 de ţinte ale sârbilor bosniaci asupra cărora au fost lansate 1026 de bombe, cu pierderi materiale minime. Forţele sârbilor bosniaci au reuşit să doboare un aparat Mirage 2000D la 30 august 1995, iar cei doi piloţi, locotenentul Jose Souvignet şi căpitanul Frederic Chiffot au fost eliberaţi din captivitate în decembrie, după semnarea Acordului de Pace de la Dayton.

FOTO: Un avion F-16C aparţinând US Air Force revine la baza aeriană Aviano din Italia, dintr-o misiune în sprijinul loviturilor aeriene ale NATO împotriva Armatei Republicii Srpska.

Patru ani mai târziu, la 24 martie 1999, după escaladarea conflictelor etnice în provincia Kosovo, NATO a declanşat atacuri aeriene asupra Iugoslaviei, vizând poziţiile militare sârbe din provincie. Aflată în inima regatului Serbiei în evul mediu, provincia a fost cucerită de turcii otomani în 1389, după înfrângerea Serbiei în bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje). În 1913, când Kosovo a revenit Serbiei, etnicii albanezi deveniseră majoritari, iar sub conducerea lui Tito, începând cu anul 1974 regiunea a beneficiat de o autonomie extinsă. Politica de limitare a autonomiei, dusă de Slobodan Milosevici, a dus la escaladarea conflictelor interetnice, îndeosebi între Armata de Eliberare din Kosovo şi poliţia sârbă, care s-a transformat în 1999 într-un conflict deschis. La 18 martie 1999, negocierile de pace de la Paris au eşuat, după ce delegaţia sârbă a refuzat să semneze un acord prin care să recunoască autonomia regiunii Kosovo şi trimiterea de trupe NATO pentru menţinerea acordului. Două zile mai târziu armata sârbă declanşa o ofensivă pe scară largă în regiune, iar la 24 martie NATO începea bombardamentele aeriene.

FOTO: Epava unui MiG-29 iugoslav doborât Ugljevik, 25 martie 1999.

În afara poziţiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a vizat clădiri guvernamentale şi infrastructura pentru a destabiliza regimul Milosevici. Operaţiunile aeriene au fost suspendate la 11 iunie 1999, când Serbia a acceptat un acord de pace care prevedea retragerea forţelor sârbe din provincie şi înlocuirea lor cu trupe NATO de menţinere a păcii. Cu excepţia a doi piloţi americani decedaţi în timpul unei misiuni de antrenament în Albania, nu au existat alte pierderi de vieţi omeneşti în timpul celor 78 de zile ale operaţiunii. Au existat şi incidente nefericite care au dus la moartea unor refugiaţi albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosovo şi civili albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7 mai 1999, care a dus la moartea a trei jurnalişti chinezi şi a declanşat o criză în relaţiile bilaterale chinezo-americane.

 La 12 iunie, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Macedonia;în aceeaşi zi, trupe ruse au debarcat în Pristina, capitala regiunii Kosovo, forţând Alianţa Nord-Atlantică să accepte o ocupare comună a provinciei. Milosevici a fost răsturnat de la putere în octombrie 2000 şi a decedat la 11 martie 2006, într-o închisoare olandeză, cu puţin înainte ca procesul în care era acuzat de crime împotriva umanităţii să se încheie.

 Relaţia dintre România şi Alianţa Nord-Atlantică se găsea în acel moment în plină evoluţie. La summit-ul NATO de la Madrid din iulie 1997, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei, comunicatul final confirma continuarea procesului de lărgire, textul nominalizând România printre statele candidate. După ce în octombrie 1998, Parlamentul a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă, la 18 aprilie 1999 NATO solicita deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele sale. La 20 aprilie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvernul României au dat curs acestei solicitări, iar la 22 aprilie Parlamentul acorda, la rândul său, autorizaţia de folosire a spaţiului aerian.

 Sprijinul acordat Alianţei a reprezentat un moment important în evoluţia relaţiilor NATO-România;între 23-25 aprilie 1999 s-a desfăşurat summit-ul NATO de la Washington, în cadrul căruia a fost prezentat Membership Action Plan, care a pus bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate, unul dintre paşii importanţi ai României pe drumul spre integrarea în Alianţă.

 

Articolul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.

 

Bibliografie:

 

David Anderson, The Collapse of Yugoslavia:Background and Summary, Research Paper nr. 14, 1995-1996.

The implications of the Yugoslav crisis for Western Europe´s Foreign Relations, Chaillot Papers, nr. 17 – octombrie 1994.

Florian Bieber, The Conflict in former Yugoslavia as a „Fault Line War”?, Balkanologie (Revue d´études pluridisiplinaires), vol. III, nr. 1, juillet 1999.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News