Cunoasterea, felinarul si elefantul

16 02 2017

O celebră afirmaţie a geneticianului J.B.S. Haldane (atribuită şi astrofizicianului Arthur S. Eddington) spune că „Universul nu numai că este mai straniu decât presupunem, ci este chiar mai straniu decât am fi în stare să presupunem”. Omul încearcă să cunoască acest Univers prin simţurile sale, limitate biologic, prelungite cu instrumente limitate tehnic, ca şi prin cuvinte, operaţii matematice şi logice, ori prin teorii, toate limitate, atât de mintea noastră, cât mai ales cultural.cunoasterea-felinarul-si-elefantul

Vorbim adesea de „fapte”, convinşi că percepem realitatea „aşa cum e ea”. Adevărul este că o percepem aşa cum ne-o filtrează nişte şabloane extrem de rigide ale minţii. O parte dintre acestea se fixează chiar în primele luni de viaţă, prin efectul de „imprinting”, iar efectele sale sunt greu sau imposibil de înlăturat în restul vieţii.

Studiind fenomenul, nişte biologi au închis câteva pisicuţe, care încă nu făcuseră ochi, în cutii vopsite pe dinăuntru cu dungi verticale sau dungi orizontale. După ce au crescut şi li s-a dat drumul, felinele au fost incapabile să mai înţeleagă din lumea înconjurătoare altceva decât ceea ce semăna cu dungile între care au crescut.

Exemplele pot continua. Niciun om nu este ferit de efectul de imprinting. Psihologii au arătat că „hipnoza culturală” ne poate face „psihic orbi” la anumite aspecte ale realităţii, „filtrând” ce vedem şi ce nu; iar în mijlocul aceleiaşi culturi, toţi oamenii pot suferi de un acelaşi tip de orbire. Noi nu privim pur şi simplu cele din jurul nostru, ci mai ales recunoaştem. Şi recunoaştem ceea ce avem deja în memorie. Este ca şi cum în mintea noastră am avea nişte cutii, iar ceea ce vedem trebuie să cadă într-o cutie sau într-alta.

Dacă, de pildă, o persoană religiosă va vedea plutind în aer o entitate cu formă oarecum umană, el nu va avea altă „cutie” decât aceea de „înger”. Dar, odată ce fiinţa percepută va cădea în această cutie, ea va primi automat toate atributele corespunzătoare. Omul nostru va vedea imediat şi aripile. Iar odată perceput cuvântul „aripă” (cu cutia corespunzătoare) procesul se va repeta şi martorul va vedea şi penele ş.a.m.d.

psihologie-stiinta-tehnica-2

În acest proces intervin şi alte „filtre”: faptul că omul nostru ştie, din şcoală, că levitaţia nu există, va elimina această opţiune; în schimb nu va avea nicio problemă să accepte un înger în zbor, întrucât aceasta corespunde religiei sale. Pe un alt meridian, „filtrele” minţii vor genera însă cu totul alte viziuni. De pildă, un chinez ar putea spune, pentru acelaşi exemplu, că a văzut zburând un dragon cu solzii lucitori.

Astfel de mecanisme, ca şi altele mult mai complicate, între care taboo-uri subconştiente sau ceea ce psihologii cunosc sub numele de „amintiri paravan”, înlocuind memoria unei situaţii stânjenitoare cu una acceptabilă, pot falsifica adesea complet cele percepute.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Oamenii obişnuiesc să-şi organizeze faptele memorate, punându-le sub capacul unor teorii care să le explice şi care să poată – pe această bază – să prezică şi situaţii încă neconstatate. Iar în drumul spre aceste teorii au loc alţi paşi, care ne îndepărtează încă şi mai mult de realitate.

Clasificăm un număr potenţial infinit de situaţii cu ajutorul unui număr finit de cuvinte, precum în patul lui Procust. Mai încercăm să şi cuantificăm faptele, pentru a putea aplica logica şi matematica. Pe lângă nenumăratele avantaje obţinute astfel, nu trebuie să uităm nici reversul medaliei. Ajunge să spun că „1+1=2” nu este aproape niciodată valabil 100% în realitate. Un măr mare şi sănătos plus unul mic şi pădureţ (sau stricat) fac două mere? Or, nu există două mere identice! Dar există chiar şi situaţii în care matematica este incapabilă să descrie realitatea, cum ar fi „inducţia completă”, aplicată situaţiilor descrise în „paradoxul pleşuvului”.timp2

Nu există cuvinte să descrie beneficiile pe care ştiinţa le-a adus omenirii. Nu trebuie să pierdem însă din vedere că şi metoda ştiinţifică aduce noi constrângeri. Ea nu admite ca reale decât adevărurile care persistă în timp, sunt verificabile de orice doritor, eventual printr-un experiment, cerând uneori ca observaţiile să fie şi cuantificabile. Dar există în jurul nostru o mulţime de fenomene care nu îndeplinesc aceste condiţii.

Intuiţia, creaţia autentică, imprevizibilă, decizia bazată pe liber arbitru etc. fac adesea ca în activităţile umane un adevăr valabil azi să nu mai rămână valabil şi mâine. Apoi, nu putem încă aduce în laborator trăirile proprii, gândurile conştiente şi, cu atât mai puţin, procesele mentale inconştiente (chiar dacă unele vor putea fi înregistrate, într-un viitor oarecare). Dar nu pot fi aduse în laborator, sau observate de orice doritor, nici fenomenele rare, care nu apar la comandă, ca să nu mai vorbim de problemele fundamentale „ontologice” (de pildă, dacă trăim sau nu într-o „realitate virtuală”, ori existenţa Divinităţii), sau de cele „gnoseologidece” (cum ar fi infinitatea procesului cunoaşterii).

În ciuda limitărilor menţionate mai sus, ştiinţa pretinde totuşi, adesea, că este singura metodă valabilă în cunoaşterea adevărurilor lumii materiale. Această prejudecată poate fi ilustrată printr-o veche şi binecunoscută anecdotă. În miez de noapte, un om beat umblă în patru labe în jurul unui felinar. La interpelarea poliţistului, răspunde că-şi caută cheile. Caută amândoi un timp, fără succes. Poliţistul întreabă atunci dacă e sigur că şi-a pierdut cheile aici. „Nu”, sună răspunsul, „mi-am pierdut cheile undeva pe drum”. „Atunci de ce le cauţi aici?” „Pentru că aici se vede mult mai bine”…

În acelaşi mod, ştiinţa, afectată de acest „efect de felinar”, cercetează doar în zona fenomenelor observabile, experimentale, constante în timp ş.a.m.d., deşi s-ar putea ca unele „chei” foarte importante pentru omenire să se găsească undeva în altă parte. Rău este că uneori, confruntată cu fapte pe care nu le poate aborda cu metoda sa, ştiinţa nu spune: „îmi cer scuze, dar nu sunt competent să studiez asta”, ci preferă să lase impresia că acele fapte nici nu există, deci că este real doar ceea ce se află sub felinarul său, expediind orice altceva cu expresia: „asta nu poate exista, deci asta nu există, deci te rog nu mă plictisi cu aşa-zise fapte”, întocmai ca într-o altă anecdotă, cea cu ţăranul care a văzut pentru prima oară în viaţă o girafă şi a decretat: „nu, acest animal nu există”…

Ştiinţa vorbeşte uneori de „legile naturii”. Adevărul e că noi nu cunoaştem niciuna dintre legităţile după care funcţionează realitatea, ci doar nişte legi omeneşti care le aproximează, cele ale lui Newton, Maxwell, Einstein ş.a.m.d. Iar oricare dintre aceste legi se poate întâlni cu situaţii în care nu mai este valabilă (fiind „falsificabilă”, conform termenului propus de epistemologul Karl Popper).

Deci propoziţiile de tipul „S-a demonstrat ştiinţific că X nu poate exista” nu au niciun fundament logic. În concluzie, nu este corect să măturăm sub covor o observaţie pentru care nu avem pe moment o explicaţie, doar pentru că „aşa ceva nu e posibil”. Raţional este să o reţinem, cu prudenţa necesară, ca o mărturie a unor fenomene ieşite din comun, chiar dacă deocamdată ar putea fi hazardat să ne lansăm în explicaţii.

bosonul_96146700

Un exemplu pentru ceea ce nu se află sub felinarul ştiinţei este fenomenul OZN. Presupusele răpiri raportate nu pot fi aduse în laborator, nici nu poate fi prezentat un OZN, la comandă, oricărui sceptic. Dar fenomenul există. Singura cale spre adevăr în acest caz este ca ufologia să adune cât mai multe mărturii credibile şi să aplice asupra lor studii statistice, prin care să încerce să dezbrace percepţia primară a celor observate de numeroasele văluri aşezate asupra ei, chiar dacă acest lucru e practic imposibil până la capăt.

Un specialist care s-a implicat într-un astfel de studiu, la sfârşitul secolului trecut, a fost John Mack, psihiatru şi profesor la Universitatea Harvard. El a examinat 70-80 de persoane care pretindeau că au suferit răpiri OZN, găsindu-le normale, sănătoase şi bine încadrate social. Ceea ce l-a surprins a fost că oameni din ţări diferite, culturi şi religii diferite, cu pregătiri şi ocupaţii diferite, au relatat o aceeaşi istorie, cu aceleaşi zeci de detalii, în ciuda faptului că respectivii nu s-au cunoscut şi nu au frecventat literatura consacrată domeniului. În astfel de cazuri, statistica ne învaţă că nu mai putem vorbi de fantezii şi de pure coincidenţe, ci de un fenomen real, pe care, deşi poate nu-l înţelegem încă, nu avem dreptul să-l măturăm sub covor.

John Mack a fost prieten de familie cu Thomas Kuhn, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ştiinţei din secolul XX. Acesta i-a spus, la un moment dat, că: „paradigma științifică occidentală a ajuns să-și asume rigiditatea unei teologii, și acest sistem de credinţe a fost ţinut în loc de structurile, categoriile și polarităţile limbajului, cum ar fi: real/ireal, există/nu există, obiectiv/subiectiv, intrapsihic/lumea externă, ori s-a întâmplat / nu s-a întâmplat”. Kuhn i-a sugerat lui Mack să colecteze pur și simplu informații brute, fără a ţine cont dacă acestea se potrivesc sau nu cu o anumită viziune particulară asupra lumii. (v. John Mack, Abduction, Ballantine Books,1995, p.8).

Dar cel ce studiază atent fenomenul OZN va mai avea surpriza să descopere că diversele mărturii conţin şi aspecte care ne conduc spre domenii spirituale, spre experienţe extracorporale, clarviziune, informaţii dintr-o memorie aflată în afara noastră, spre fiinţe mitice cum ar fi ielele sau zburătorii, ori spre apariţii religioase precum îngerii şi chiar Divinitatea.

Pur şi simplu nu poţi trasa o graniţă… O experienţă OZN este oricând susceptibilă să conţină şi elemente de acest tip. Constatarea este valabilă peste tot în lume şi am remarcat-o şi la mai multe cazuri din România pe care le-am examinat personal. În încercarea noastră de a înţelege ce anume se află îndărătul fenomenului OZN, ca şi al fenomenelor asociate, am sentimentul că ne găsim în situaţia celor şase (sau şapte) orbi, care – aşa cum spune o foarte cunoscută parabolă, provenind din India antică – pipăiau un elefant, dorind să vadă cu ce anume au de-a face.

Primul orb, venind din lateral, a spus: „Elefantul este un perete”. Cel de-al doilea, apucând trompa, a zis: „Elefantul este un fel de şarpe”. Cel de-al treilea, pipăind colţii, l-a contrazis: „Elefantul este ascuţit ca o suliţă”. „Elefantul seamănă cu o frânghie”, a spus cel ce pusese mâna pe coadă. Cel de-al cincilea, apucând urechea, era sigur că: „Elefantul seamănă cu un evantai”. Al şaselea, care a îmbrăţişat un picior, a exclamat convins şi dispreţuitor: „Nici vorbă! Elefantul este exact ca un trunchi de copac”… S-au certat aprig. Fiecare o ţinea pe a lui, fiecare ştia că are dreptate şi nu admitea că altul, care spunea cu totul altceva, ar putea avea dreptate şi el.

Sunt mai multe învăţăminte în această parabolă. Cei mai mulţi oameni ignoră limitele pe care le-am menţionat la începutul acestui articol, limite care ne fac orbi în multe privinţe. Mulţi cred că dispun de căi prin care pot cunoaşte lumea nemijlocit, în toate detaliile ei. Şi câinele meu este mulţumit de nivelul la care înţelege lumea înconjurătoare şi nu crede că ar exista şi altceva în afara lucrurilor pe care le poate pricepe… O furnică sau un vultur pot cunoaşte şi ele realitatea, dar la modul unei furnici, sau al unui vultur.

norvz-4

Cât despre noi, eu nu cred că omenirea reprezintă neapărat vârful inteligenţelor posibile din Univers… De fapt, ştiinţa, religiile, folclorul, parapsihologia, ufologia etc. „pipăie”, aidoma orbilor din parabolă, acest imens necunoscut numit realitate; fiecare îşi susţine adevărurile şi neagă adesea adevărurile celorlalţi. Pentru a depăşi această mărginire, ar trebui să acceptăm, înainte de toate, că fiecare dintre noi îşi poate avea adevărul său, bazat adesea pe metode respectabile, demult încercate şi verificate.

Dar oricât am fi de siguri de adevărul nostru, oricâtă autoritate ar exista în spatele lui, nu e bine să fim convinşi că el este şi adevărul ultim, pe care eventual să-l şi opunem altor opinii. Soluţia înţeleaptă este să ne recunoaştem limitele, să nu negăm, ci să ascultăm şi să respectăm adevărurile celorlalţi (în măsura în care ele nu pot fi respinse prin fapte unanim acceptate) şi să ne deschidem dialogului. E singura cale care menţine speranţa de a scoate la iveală un adevăr mai înalt, aflat dincolo de viziunile parohiale actuale.

http://stiintasitehnica.com/cunoasterea-felinarul-si-elefantul/





Vlad Tepes, intre legenda si adevar

6 02 2017

Vlad Ţepeş a fost şi este un personaj ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. Un personaj a cărui viaţă nu am putea-o reconstitui fără ajutorul legendelor, care de altfel, sunt foarte numeroase. Însă, o legendă nu trebuie folosită doar ca sursă istorică, ci în acelaşi timp, ea trebuie supusă unui examen critic riguros. Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker, nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. Din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât la sfârşitul secolului al-XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan.

O figura marcantă a neamului românesc, Vlad Ţepeş îşi face prima apariţia notabilă în istorie, la 1448, însă înainte de a discuta despre prima domnie a lui Ţepeş trebuie să lămurim anumite aspecte. În cele 3 decenii scurse de la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 8 domnitori, posibili descendenţi ai lui Dan I (1377-1386) fie ai lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ambii fii ai lui Radu I. Aceasta instabilitate politică a fost o consecinţă directă a aplicării unui principiu de moştenire diferit de Europa de Vest. Dacă în vest, funcţiona principiul primogeniturii (primul născut moştenea mare parte a averii), în Ţările Române se aplica principiul ereditar-electiv. Ce presupune acest principiu? Precizarea este clară : orice os domnesc poate pretinde tronul ţării. Aplicarea sa a deschis un larg câmp luptelor pentru putere între toţi descendenţii domneşti – legitimi sau nu – dar în mod special între 2 familii : Drăculeştii şi Dăneştii.

vlad-tepes-intre-legenda-si-adevar

În 1447, Iancu de Hunedoara intervine în sprijinul Dăneştilor, îl asasinează pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) din cauza apropierii sale de otomani şi îl înscăunează pe Vladislav II. Totuşi, Iancu avea şi alte scopuri în intervenţia sa din Ţara Românească. „Cosmografia” lui Aeneas Sylvius Piccolomini (viitorul papă Pius II) ne spune : „nu i-a reinstalat într-atât pe aceia «Dăneşti», cât a dobândit pentru sine însuşi glorie şi bogăţii”; iată deci, motivul concret al intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească.

Prima domnie, fără nicio perspectivă

Prima domnie a lui Vlad începe în septembrie 1448. De notat, că în acea perioadă, Iancu de Hunedoara se pregătea de cruciada de la Kossovopolje, şi alături de el şi protejatul său, Vladislav II. Acest lucru i-a înlesnit accederea la tron al lui Vlad, dar Vladislav II revine în ţară şi recucereşte tronul. Prima domnie a lui Ţepes, se încheie foarte rapid, în noiembrie 1448. Trebuie să facem o mică remarcă asupra bătaliei de la Kossovopolje. Ca urmare a înfrângerii creştinilor, Vladislav II începe să intre sub influenţa otomană, lucru de neacceptat pentru Iancu de Hunedoara. Acesta intervine din nou în Ţara Românească, în 1456, înlocuindu-l pe Vladislav cu Vlad Ţepeş! Acesta din urmă se refugiase în Transilvania, şi din 1448 a tot încercat să recâştige tronul. Iancu de Hunedoara nu s-a arătat interesant în a-l ajuta din 2 motive. În primul rând, era blocat de tratatul de pace din 1451, care a consolidat poziţia internaţionala a lui Vladislav II, dar anumite evenimente din perioada 1452-1456 i-au schimbat părerea. Al doilea motiv, l-a reprezentat eventuala luptă de la Belgrad, Iancu înlocuindu-l pe Vladislav – ale carui preferinţe înclinau spre turci – spre a-şi asigura flancul stâng al viitorului front. În prealabil de această mutare politică, Iancu îi retrăsese cele 2 feude transilvănene : Amlaşul şi Făgăraşul, din dorinţa de a-şi asigura complet frontiera sudică, în eventualitatea unei invazii turceşti.

A doua domnie al lui Ţepeş

A doua domnie a lui Vlad începe în prima jumătate a anului 1456. În timpul acestei domnii, ce va dura până în 1462, are parte de câteva evenimente tumultoase. Intră în conflict cu Sibiul şi Braşovul din motive economice, dar şi politice. Ambele oraşe adăposteau eventuali pretendenţi la tronul lui Vlad, Braşovul pe Dan, fiul lui Vladislav II, iar în Sibiu trăia Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad intervine în Moldova în favoarea lui Ştefan, în 1457. După moartea lui Iancu de Hunedoara, imediat dupa cruciada de la Belgrad, în 1456, Vlad Ţepeş începe să se apropie de Imperiul Otoman. Daca ne uităm în trecutul său, Vlad are legături solide cu turcii. A fost ostatic la Poarta, din 1442/1443 până la 1448, când, cu ajutorul turcilor îşi începe prima domnie. De notat, că un frate al său, Radu cel Frumos (viitor domn între 1462-1473) a fost şi el ostatic la curtea otomană, ramânând acolo pâna la accederea sa la tron.

În ceea ce priveşte relaţia lui Vlad cu Biserica, aceasta a fost oarecum anevoioasă. Dacă dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad a devenit vasalul păgânilor, începând cu 1459, politica sa externă se schimbă radical. Avantajat de faptul ca pe tronul Ungariei urcase Matia Corvin fiul lui Iancu, Ţepeş întoarce din nou armele împotriva turcilor. Aceasta turnură politică îmbunătăţeste considerabil relaţia sa cu Biserica, Vlad încercând să se erijeze în continuatorul Bizanţului.

Ultimul său an de domnie, 1462, este plin de evenimente. În ianuarie recucereşte Giurgiul, ce reprezenta cel mai important cap de pod al turcilor, şi întreprinde o incursiune la sud de Dunăre. Mehmet II îl trimite pe vizirul Mahmud, cu un efectiv de aproximativ 30.000 de soldaţi pentru a împiedica o eventuală nouă incursiune a lui Vlad la sud de Dunăre. Mahmud îşi depăşeşte atribuţiile, şi pătrunde în Ţara Românească pentru a jefui, dar în timpul retragerii, în jur de 18.000 de turci sunt surprinşi de un atac român, din care nu mai scapă decât 8.000 de soldaţi.

La 17-18 iunie 1462 are loc celebrul Atac de Noapte. Ostaşii români căutau cortul sultanului, dar, nefiind familiarizaţi cu tabăra, au dat greş. După această bătălie, Vlad continuă să hărţuiască armata otomană, cu atacuri scurte asupra ariegărzii sale. Acest lucru coroborată cu acea celebră tactică de pârjolire a pământului l-au determinat pe sultan să se retragă, nereuşind să îndeplinească obiectivul minimal : punerea lui Radu cel Frumos pe tron, în locul lui Vlad Ţepeş.

În ciuda victoriilor repurtate împotriva turcilor, Vlad nu a mai avut viaţă lungă pe tronul Ţării Româneşti. La 26 noiembrie 1462 este arestat pe drumul comercial Braşov – Câmpulung de către ostaşi unguri. Motivul pentru care Matia a luat o asemenea decizie este nesigură. Totuşi, după 12 ani, acelaşi Matia îl eliberează pe Vlad, acesta devenind căpitan în armata regelui. Ca urmare a eforturilor conjugate moldo-transilvănene, Vlad ajunge pentru a treia oară pe tron, la 16 noiembrie 1474. Domnia nu durează mult; Vlad trebuie să facă faţă unui nou atac turcesc, în urma căruia, se pare, este asasinat de către propii oameni, care l-au confundat cu un turc.

De unde vine supranumele Drăculea

Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că, acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii : Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.

În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. Istorici bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător. Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată: trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş.

Legendele i-au amplificat activitatea

La o analiză mai atentă putem spune ca faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc condamnabile. Intrat în istorie într-o perioadă tulbure –„în chiar momentul dispariţiei unui milenar imperiu, cel bizantin şi înainte de instalarea celui nou – cel otoman” – dar în acelaşi timp fiind „conducătorul potrivit la momentul potrivit” după Ştefan Andreescu, Ţepeş a reuşit să-şi creeze, voit sau nu, o imagine legendară.

vlad-tepes

Cele 2 legende despre viaţa lui Vlad Ţepeş, cea slavă şi cea germană, ne dau informaţii apropiate ca şi corectitudine; încă odată vedem „plăcerea” lui Vlad de a folosi pedeapsa sa favorită – trasul în ţeapă. Acestea sunt, totuşi, cele mai mari legende ce au în centrul lor personalitatea unui domn român, iar istoria, ţine să-şi demonstreze veridicitatea că această aureolă mitică i-a fost conferită lui Vlad, şi nimănui altcuiva. Desigur, daca vom analiza cele 2 legende vom observa că cea occidentală tinde să exagereze, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că această legendă a luat naştere şi a devenit cunoscută într-un mediu oarecum potrivnic lui Vlad. Însă, nu putem face abstracţie de atmosfera Europei apusene, ce era caracterizată de fanatisme religioase, de celebra Inchiziţie sau de Italia condusă cu forţa de familia Borgia, are rost să ne mai întrebăm de unde această sete a vest-europenilor de atunci pentru imagini demonice şi însângerate?

De asemenea, cum orice vorbă poate fi interpretată sau considerată controversată, acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Părerile împărţite ale istoricilor, asupra faptelor lui Vlad Ţepeş, care de altfel nu pot fi judecate, lasă posibilitatea unei viziuni propii asupra acestui domn român. Încă o întrebare persistă : ar mai fi stârnit Vlad un asemenea interes, fără caracterul, personalitatea şi faptele sale atât de controversate?

Historia.ro





Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/





Cine sunt creatorii crestinismului?

15 12 2016

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența celorlalte. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități.

Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770Beijing, Confucius Temple î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria ei cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate.

Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krșna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul 350px-Zoroasterîn India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și cu religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul.

În același timp iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torahsau, Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie.

Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început în Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondategypt-1744-folio-hand-col-print.-ptolemy-lighthouse-of-alexandria-egypt-2-53630-p ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Asklepios iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formează Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinare a tradiției religioase mozaice cu unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. philoȘtim că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu).

Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ultimii doi se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea este tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, care062814 reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, 9115288aa189a8d84411de6d56072d18care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaiosse ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes (Irod), episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului veterotestamentar Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, care se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece Alabarhul era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul fullEgiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales pentru că împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos (Pavel). În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor (carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas) a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.cine-a-inventat-crestinismul

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane.download-1 Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. A acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot istoricul Flavius Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Asemenea putere, bogăție și influență a familiei lui Philon nu poate fi explicată decât prin descendența din dinastia hasmoneană, regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim. Acesta ar putea fi motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, unul des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea.sarpele-de-arama

Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Acolo, urmașii acelui refugiat, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Mai mult, este posibil și ca un alt descendent al acestei familii regale să se refugiat la Roma. La scurt timp după ce Herodes a început să vâneze hasmoneeni, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca cel Tânăr erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Lucius Annaeus Seneca, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului întocmit la Alexandria. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican, centrul apusean al creștinismului, se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.cine-a-creat-crestinismul

Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Moșeh, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției în problemele300px-JanaeusCoinPhoto religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Aștoreth, cunoscută în lumea akkadiană (strămoșii evreilor) ca Iștar, nimeni alta decât zeița adoptată de elita iudaică în timpul exilului babilonian. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de 2000 de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Sanhedrin-Dealing-With-JesusConform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72 (unul dintre membri fiind secret), 72 este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al III-lea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma. Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Moșeh (Moise), israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din 70 de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul oficial al membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Moșeh a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Decodificarea miturilor ne-a dezvăluit că acea elită israelită l-a manipulat pe Moșeh / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Ținând cont că Iștar se află în spatele Sanhedrinului, putem presupune că elita din jurul lui Moșeh este aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk. Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație care conduce lumea din umbră, închinată zeiței Iștar, numită în ultima carte biblică „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” și „cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului”, care va fi distrusă la sfârșitul timpului „pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.

http://www.secretelezeilor.ro/inventatorii-crestinismului/





Noi, tracii

26 10 2016

Tracii au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est.

Tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia și în alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, iar geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până la râul Bug. Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute.

Origini

Sud-estul Europei în secolul II i.e.n.

Separarea tracilor din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut în epoca bronzului, în momentul în care s-au individualizat grecii și ilirii. Cele mai timpurii izvoare ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac referire la războiul troian din 1200 i.e.n., un conflict dintre ahei și troieni de la sfârșitul epocii bronzului. În acest război se menționează că au participat câteva populații tracice: arcași peoni de pe Axios, ciconi , frigieni și misieni ca aliați ai troienilor.

În secolul al XII-lea i.en., izvoarele asiriene menționează o populație nouă așezată în Anatolia, numită „musku”, un neam tracic al frigienilor. Pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de „tre-ke-wi” (numele vechi al Traciei).

În secolele XIII-XI i.e.n. se desfășoară „invazia popoarelor mării” pe fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit din cauza factorilor interni. Siria și Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre populațiile antrenate în migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Mysii au dat numele unei provincii din Asia Mică: Mysia.

Informațiile despre traci sunt puține, nefiind destule dovezi arheologice. Informațiile despre traci sunt mai numeroase după colonizarea greacă din sec. VII-VI i.e.n., fenomen urmat de o mai bună cunoaștere de către greci a neamurilor „barbare” cu care au venit în contact direct. Hecateu precizează că limita nordică a Traciei era Istrosul. Herodot consemnează că Scithya începe de la Istru în sus. În secolul V i.e.n. , Tucidide îi localizează pe traci între Munții Rodopi și Munții Haemus, iar pe geți dincolo de Haemus, fără a preciza limita nordică. Scylax din Carianda, autor din secolul IV i.e.n., localizează Tracia între Strymon și Istru. Susține că geții se învecinează cu sciții, fără a preciza granița dintre ei, deci este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci izvoarele mai târzii (ca Strabon) susțin că geții au trăit în sec. I i.e.n.-I e.n. de o parte și de altă a Dunării amestecați cu tiragetii și cu bastarnii. Strabon menționează că dacii și geții vorbeau aceeași limbă, că dacii populau Danubius, partea superioară a Dunării, iar geții locuiau pe Istru, pe cursul inferior al Dunării. În secolul I, Plinius cel Bătrân precizează granițele nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița vestică nu este precizată, iar coloniile Histria, Tomis și Callatis sunt considerate parte integrată a Traciei. În concluzie, sursele scrise plasează populațiile tracice într-o zona care nu depășește spre nord linia Dunării.noi-tracii

Tracii sunt localizați pe teritoriul actual al Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, râurile de-a lungul cărora viețuiesc fiind Strymon, Axios, Oiscos, Hebros, Nestos. Tracia se învecina cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu grecii la sud.

Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea i.e.n și la începutul secolului al V-lea i.e.n.) spunea:Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați. Dacă dăm crezare acestor afirmații, putem bănui că măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri și părul roșcat.

Alții spun că: Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona munților Haimos și Rhodope erau neamuri primitive, războinice, în vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee și Mării Marmara erau mult mai civilizați și mai pașnici.

Populații

Peninsula Balcanica in antichitate

Populațiile trace menționate în izvoarele scrise sunt în număr de peste 100. Nu sunt informații suficiente despre fiecare dintre ele. Herodot susține că tracii erau cei mai numeroși după inzi. În nordul munților Haemus sunt pomenite următoarele populații tracice:

  • Dacii, menționați și de către Herodot;
  • Tribalii-localizați între Morava și Isker, doi afluenți sudici ai Dunării. Această populație a rămas în amintirile scriitoriilor antici pentru că au refuzat autoritatea regelui odrisilor Sitalkes care a pornit război cu aceștia în 424 i.e.n., iar în 339 i.e.n., au pretins regelui Macedoniei, Filip al II-lea, o parte din pradă luată de la sciți cu ocazia expediției împotriva lui Atheas. Alexandru cel Mare a desfășurat o expediție împotriva tribaliilor în 335 i.e.n.

Triburi tracice

  • Moesii sau misii: localizați la dreapta tribalilor, între Dunăre și Haemus. Au ajuns în împrejurări neprecizate în Asia Mică și au luptat ca aliați ai troienilor în război cu aheii. Este cunoscut numele unui rege, Telefos. Conform izvoarelor, trăiau amestecați cu geții și tribalii. Conform lui Florus, „erau cei mai barbari dintre barbari”. În 29-28 i.e.., înainte să lupte cu romanii conduși de guvernatorul Marcus Licinius Crassus, au jertfit un cal dedicat zeului lor și au făgăduit că vor mânca măruntaiele romanilor învinși. Strabon îi înfățișează ca buni războinici și susține că unii dintre ei, numiți „theosebi” sau „kapnobati” erau lacto-vegetarieni și refuzau să aibă legături sexuale cu femeile, fiind o sectă de anahoreți.

Statele Tracice

  • Trizii și crobyzii erau plasați între Jantra și litoralul pontic, în sudul Dobrogei. Sunt atestați în Istoriile lui Herodot și împărtășeau credință în Zamolxis și nemurire. Benchetuiau la înmormântări. Este cunoscut și un rege al crobyzilor din secolul III i.e.n., Isanthes, care era frumos, bogat și desfrânat.

În zona Macedoniei de azi, și zona centrală și sudică a Bulgariei, între Munții Haemus și Rodopi, pe malurile Axiosului, Strymonului, Nestosusului și Martei sunt localizați:

  • Peonii-situați între izvoarele Moravei și Vardarului din Macedonia. Iliada îi amintește ca aliații troienilor. Herodot susține că femeile lor aduceau jertfe zeiței Artemis. Alți scriitori susțin că peonii erau ilyri.
  • Dentheletii-au ocupat cursul superior și mijlociu al Strymonului. Cassius Dio consemnează că în sec. I i.e.n., au atacat împreună cu vecinii lor, scordiscii și au jefuit provincia Macedonia.
  • Serdii locuiau la izvoarele Iskerului, în jurul orașului Serdica (Sofia de azi). Cassius Dio menționează că au fost cu greu supuși de romani.
  • Satrii și besii au locuit de-o parte și de altă a Nestosului. Besii erau un subneam al satrilor. Herodot susține că satrii aveau un oracol dedicat lui Dyonisos. Oracolele erau rostite ca la Delphi de o preoteasa și erau interpretate de besii. Strabon spunea că erau „tâlhari” ce locuiau în colibe și duceau o viață oropsită. Locuiau într-o zona cu multe resurse metalifere și se ocupau cu metalurgia. Au fost înfrânți de tatăl lui Augustus, colonizați în secolul I în Dobrogea. Prezența le este semnalată de Ovidiu.
  • Trausii erau localizați între Nestos și Hebros. Herodot susține că trausii plângeau la nașterea fiecărui copil și benchetuiau la înmormântări pentru că moartea îl scapă pe om de nenorociri.
  • Odrisii locuiau pe Valea Hebrosului și erau cei mai bine cunoscuți dintre traci căci au întemeiat un regat întins în sec. V-IV i.e.n., constituind un factor de putere în Peninsula Balcanică.

În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei sunt amintite următoarele populații tracice:

  • Migdonii erau plasați între gurile de vărsare ale Axiosului și Strymonului.
  • Odomantii locuiau între gurile de vărsare ale Strymonului și Nestosului și sunt pomeniți de Aristofan în comedia „Acarnienii” că practicau circumcizia.
  • Ciconii populau coastele Marii Egee, între gură Nestosului și cea a Hebrosului.
  • Apsintii locuiau pe malul Propontidei (Marea Marmara)-partea vestică a Turciei și se închinau zeului războiului, Pleistoros, caruiau îi aduceau jertfe umane.
  • Sintii locuiau în Insula Lemnos.

Unii traci s-au stabilit în Asia Mică, pe coastele nord-vestice. Sunt pomeniți:

  • misii
  • phrygii sau brygii
  • bithynii- locuiau pe valea Strymonului și se numeau inițial strimoni, au luat locul phrygiilor
Regatul Odrisilor

Inițial, Regatul Odrisilor era un stat incipient, organizat după modelul satrapiilor persane, denumită Skudra. Potrivit lui Herodot, fondatorul regatului odrisilor a fost Teres în 480 i.e.n. în condiții favorabile după ce perșii au fost învinși în războaiele medice, renunțând la stăpânirea spațiului balcanic. Odrisii ar fi păstrat structurile organizatorice ale satrapiei. Spațiul inițial locuit de odrisi era valea Hebrosului, Marița de azi, pe cursul inferior. Sub domnia lui Teres, statul odrisilor nu era foarte întins. Tucidide menționează că mai erau o serie de traci independenți. Diodor de Sicilia precizează că Teres a lăsat moștenire un regat puțin întins. Era preocupat de stabilirea unor relații bune cu vecinii, ca sciții. Sciții stăpâneau pe zona litorală de la Olbia la gurile Dunării, Dunărea reprezentând deci granița dintre odrisi și sciti. Teres întocmește o alianța matrimonială: își da fiica de soție regelui scit Ariapeithes. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, numit Octamasades. Pe tot parcursul domniei sale până în 440 i.e.n., relațiile odrisilor cu sciții au fost bune. Lucian din Samosata scria că Teres a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani.tracia

Urmașul lui Teres a fost Sitalces (431-424 i.e.n.), fiind unul dintre cei mai mari regi ai odrisilor. Pe timpul domniei sale, regatul a ajuns la o largă expansiune teritorială, fiind aduse sub stăpânire toate populațiile tracice. Au fost integrați tracii dintre Haemus și Rodopi, la care s-au adăugat geții de dincolo de Haemus. Tucidide a precizat că stăpânea tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuând cu Marea Marmara și Marea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a Istrosului. Diodor de Sicilia a făcut și un portret regelui Sitalces, caracterizat prin bărbăție, blândețe față de supuși, vitejie, înțelepciune și grijă de averea statului. Primea de la neamurile supuse și de la cetățile grecești un tribut anual de 1000 de talanti. Armata era alcătuită din 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți. Relațiile bune cu sciții s-au deteriorat ulterior. Ariapeithes, regele scitilor, și-a luat o nouă nevasta, o grecoaică din Histria, cu care a avut un fiu, numit Skyles. Între cei doi fii vitregi, Octamasades și Skyles, au izbucnit conflicte motivate, fiecare doriind să ajungă rege. Skyles primise o educație grecească de la mama sa, devenind foarte nepopular printre sciti, de aceea, când a devenit rege, a fost alungat de la tron în timpul unei răscoale și s-a refugiat la odrisi. Skyles mergea în orașul grecesc Olbia, unde și-a clădit un palat și și-a luat o nevasta grecoaică. Se îmbracă în veșminte grecești și chiar s-a dedicat cultului lui Dionysos, lucru greu de acceptat de sciti. Fiind alungat, a fost înlocuit cu Octamasades. Sitalces acordă azil politic lui Skyles, ducând o politică ostilă față de ruda sa, Octamadades. Probabil că Sitalces devenise un filoelen și i-a acordat protecție din rațiuni politice pentru a se apropia de Atena în condițiile în care avea mari controverse teritoriale cu vecină să , Macedonia, condusă de Perdicas al II-lea . Sitalces chiar s-a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. Pe fondul Războiului Peloponesiac, Atena și Sparta au apelat la sprijinul aliaților. Atenienii l-au atras pe Sitalces, făcând două gesturi de bunăvoința: l-au făcut „proxenos” pe Nymphodorus, fratele soției lui Sitalces, devenind astfel oaspeți ce asigurai relațiile diplomatice permanente dintre două cetăți, fiind scutiți de impozite și având posibilitatea de a dobândi pământ și casă și reprezenta interesele odrisilor la Atena. Fiul lui Sitalces și al grecoaicei din Abdera a primit cetățenie ateniană. În 431 i.e.n., Sitalces încheie un tratat cu Atena, prin care prevedea o intervenție a armatelor odrise în Peninsula Chalcidica pentru reprimarea răscoalei.

Atena apelează și la Macedonia ce primește avansuri teritoriale prin cedarea orașului Therme. O criză dinastică izbucnește și tensionează relațiile, iar Sitalces îl sprijină pe Filip, un pretendent la tron, fratele lui Perdicas. Sitalces și-a onorat promisiunea făgăduită Atenei în ciuda zgârceniei cu care i-a tratat pe odrisi. I-a capturat pe solii spartani și i-a predat atenienilor. În 429 i.e.n., a organizat o campanie de 30 de zile, în timpul căreia , cu o armata de 150 000 de oameni, a atacat Peninsula Chalcidica și Macedonia. Au participat la expediție tracii dintre Haemus și Rodopi, cât și geții dincolo de Haemus. Poartă o serie de victorii în Macedonia. Atenienii, care au promis că trimit o armata că sprijin, nu și-au onoroat promisiunea, iar frigul iernii făcea riscantă continuarea campaniei. Sitalces se retrage la sfatul lui Seuthes, nepotul sǎu. Acesta a fost cumpărat de Perdicas al II-lea, regele Macedoniei, oferindu-i de soție pe Stratonike, sora sa, precum și o zestre considerabilă. Relațiile dintre odrisi și sciți au devenit tot mai tensionate. Octamasades a pornit cu armata împotriva odrisilor, dar este întâmpinat la Istru de aceștia. Grație înțelepciunii lui Sitalces, situația este detesionata și s-a recurs astfel la un schimb de azilanți, iar Octamasades este ucis. În 424 i.e.n., Sitaces este ucis la asediul de la Delion în lupta împotiva tribalilor.

Armura odrisiana

În 424-410 i.e.n., rege al odrisilor a fost Seuthes I, nepotul lui Sitalces, fiu al lui Sparadocos. A renunțat la expansiunea teritorială și a consolidat granițele regatului. Primea tribut de 400 de talanți și o serie de daruri din obiecte de aur și argint și stofe scumpe. Și-a îmbunătățit relațiile cu Macedonia. Relațiile cu Atena s-au răcit.

După moartea lui Seuthes, regatul sau s-a divizat în 410 i.e.n., fiind împărțit între Seuthes al II-lea și Amadocos. Inițial, relațiile dintre cei doi erau bune. Ulterior, cei doi vor încheia alianțe pentru a se extermina reciproc. Amadocos a cultivat relații bune cu Alcibiade, generalul atenian, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci, conduși de Xenofon. Seuthes nu se achita de obligațiile sale , neplătind solda mercenarilor. Xenofon a descris curtea lui Seuthes al II-lea în lucrarea să, Anabasis. Cu ocazia unui ospăț la care participa însuși autorul, mesenii se înfruptau cu carne friptă, pâine dospită și vin, care este turnat în cornuri de către paharnici. Invitații aduceau regelui o serie de daruri: un cal, o cupa de argint de 4 kg, un sclav, un covor, stofe pentru soție. Petrecerea se desfășura pe un fond muzical, asigurat de flauturi și trompete. Se organizau dansuri războinice, iar regele trac împroșcă hainele cu vin. La curte erau și bufoni pentru a veseli atmosfera.

Sub Cotys I, în perioada 383-360 i.e.n., regatul este reunificat. Acesta a fost asasinat de un grec ce a fost răsplătit cu o cununa de aur de către adunarea populară a Atenei. La moartea lui Cotys I, regatul s-a împărțit în trei regate distincte. Tracia devine astfel o pradă ușoară pentru Filip al II-lea ce o cucerește în 342/341 i.e.n., și pentru a glorifica victoria, clădește orașul Philippolpolis, azi Plovdiv. Tracia a fost anexată Macedoniei, dar se bucura de o oarecare autonomie, păstrându-și dreptul de a emite moneda.

În 335 i.e.n., odrisii erau aliați ai lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.e.n., au participat în bătălia de la Issus împotriva perșilor. În timpul lui Lisimah, odrisii s-au revoltat împotriva macedonenilor. În timpul războaielor dintre diadohi de după moartea cuceritorului Alexandru Macedon, regele odrisilor, Seuthes al III-lea, a fost angrenat în luptele acestora, fiind de partea lui Lisimah, și alteori, de partea lui Antigonos. Seuthes al III-lea a clădit orașul Seuthopolis, situat aproape de Kazanlik. S-au păstrat ceva monede.

În 281 i.e.n., în lupta de la Kurupedion, suveranul Traciei elenistice, Lisimah, este ucis, iar regatul sǎu se destramă. Odrisii își recăpăta puterea. După 280 i.e.n. apar însă celtii ce își întemeiază un regat efemer în centrul Bulgariei, Regatul de la Tylis. În 168 i.e.n., Macedonia este înfrântă de romani, însă își menține autonomia pentru încă 20 de ani, fiind împărțită în patru regate autonome. Abia în 148 i.e.n., Macedonia este transformată în provincie romană, căreia i se alipește Tracia de vest. Tracia estică își menține autonomia ca regat clientelar Romei până în 46 i.e.n., când este transformată în provincie romană.

Etnicitate și limbă

Limba acestor popoare antice este una demult dispărută, iar cultura lor a fost puternic influențată și dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut celții, hunii, goții și sarmații, aducând cu ei elenizarea, romanizarea și mai târziu slavizarea. Contribuția etnică a tracilor și a dacogeților care au trăit pe teritoriul actual al Bulgariei și al României a fost des dezbătută pe parcursul secolului al XX-lea. Câteva studii genetice recente au dovedit că aceste popoare au avut într-adevăr o contribuție însemnată la dezvoltarea națiunilor amintite mai sus.paleo-balkan_languages_in_eastern_europe_between_5th_and_1st_century_bc_-_romanian

După subjugările repetate ale regelui macedonean Alexandru cel Mare și ale Imperiului Roman, majoritatea tracilor a fost elenizată (în Tracia) sau romanizată (în Moesia, Dacia etc.). Triburile romanizate din Dacia au reprezentat substratul etnic al vlahilor (populație atestată documentar în secolul al X-lea), respectiv românii de astăzi.

În secolul al V-lea, triburile tracice situate la sud de Dunăre au fost invadate de slavi (cu care s-au amestecat) și au fost mai târziu slavizate. Ele au devenit unul din principalele elemente etnice ale consolidării națiunii bulgare în secolele al VIII-lea – al IX-lea. Demonstrația lingvistică a acestei teorii este reprezentată de existența în limba bulgară a cuvintelor provenite din tracică și latină. Cuvinte de origine tracă au intrat și în cadrul altor limbi din Balcani, cum ar fi în limba sârbă, alături de cele de origine latină și ilirică.

Anumiți filosofi au susținut că albanezii de azi sunt descendenții triburilor tracice care și-au menținut limba lor inițială. Dar această teorie este puternic controversată deoarece istoriografia albaneză oficială consideră că poporul albanez este urmașul ilirilor. Istoricii bulgari consideră de asemenea că este posibil ca vlahii și sărăcăcianii din Bulgaria să fie descendenții triburilor tracice elenizate și romanizate.

Arheologia

Căutările arheologice ale rămășițelor culturii tracice au demarat în secolul al XX-lea, în special după Al Doilea Război Mondial. Ele s-au desfășurat cu precădere în sudul Bulgariei. În urma săpăturilor intense din anii 1960 și anii 1970 au fost descoperite o serie de morminte și sanctuare tracice. Printre cele mai importante se numără: mormântul de la Sveštari, mormântul de la Kazanlak, Tatul,Seuthopolis, Perperikon, mormântul lui Aleksandrovo etc.

De asemenea a fost scos la suprafață un număr însemnat de obiecte din aur, lucrate manual și comori din argint, toate datând din secolele al V-lea – al IV-lea i.e.n. În deceniile ce au urmat ele au fost expuse în muzeele din întreaga lume, atrăgându-și popularitatea și devenind o emblemă a culturii tracice. Începând cu anul 2000, arheologul bulgar Georgi Kitov a făcut unele descoperiri în regiunea centrală a Bulgariei, descoperiri recunoscute sub numele de „Valea Regilor traci”.tracia-300x272

În data de 19 august 2005, câțiva arheologi bulgari au anunțat că au reușit să găsească prima capitală tracică și că aceasta era localizată undeva lângă orașul Karlovo din Bulgaria. Au fost descoperite o mulțime de obiecte din ceramică șlefuită (bucăți de ceramică-țiglă și vase asemănătoare celor grecești) demonstrându-se astfel bogăția orașului. Ca urmare, Ministrul bulgar al Culturii și-a declarat sprijinul pentru continuarea săpăturilor.

La Dabene, în Bulgaria, au fost extrase peste 15000 de artefacte tracice, din aur, inclusiv mii de inele. În august 2006, lângă satul Dubovo a fost făcută o descoperire senzațională. Într-un mormânt în apropierea acestei localități s-a găsit un pumnal ascuțit, în perfectă stare, realizat dintr-un aliaj de aur și platină.

În Iliada se scrie că tracii din zona Hellespont (Dardanele) și tribul Ciconi au luptat alături de troieni (Iliada, cartea a II-a). Odiseea amintește că Odiseu și oamenii săi i-au atacat pe traci pe drumul de întoarcere acasă din război. Multe dintre figurile mitologice au fost împrumutate de greci de la vecinii lor traci: zeul Dionis, prințesa Europa și eroul Orfeu.

În cartea a 7-a a lucrării sale Istorii, Herodot descrie echipamentul de luptă folosit de traci pe vremea dominației persane:

Tracii mergeau la luptă purtând pe cap piei de vulpe, iar corpurile și le acopereau cu o tunică, peste care așezau o mantie lungă de diferite culori. În picioare purtau botine făcute din piele de cerb; ca arme foloseau sulițe, pumnale mici și scuturi. După trecerea în Asia, acești oameni erau denumiți bitinieni; înainte se numeau strimonieni, fiindcă locuiau în valea superioară a râului Strimon; de aici ei fuseseră izgoniți de misieni și de troieni. Conducătorul acestor traci asiatici a fost Bassaces, fiul lui Artabanus.

În cartea a 5-a, Herodot descrie obiceiurile diverselor triburi tracice:

Tracii care locuiesc deasupra Crestonaens au următoarele obiceiuri. Fiecare bărbat are mai multe femei; și cum moare acesta, între ele se încinge o dispută aprigă pentru a stabili care a fost preferata defunctului; prietenii fiecăreia pledează cu inflăcărare în numele respectivei, iar cea care își adjudecă onoarea de a fi fost cea mai iubită de fostul soț este omorâtă deasupra mormântului acestuia de către cea mai apropiată rudă a ei, după ce în prealabil primește laudele tuturor bărbaților și femeilor; în final ea este îngropată alături de soțul ei. Celelalte rămân foarte mâhnite, pentru că nu există rușine mai mare decât aceasta.
Tracii care nu aparțin acestor triburi au următoarele obiceiuri. Își vând copiii negustorilor. Pe fete nu le supraveghează, lăsându-le complet în voia sorții; în schimb, sunt foarte atenți la comportarea soțiilor lor. Miresele sunt cumpărate de la părinți pe sume mari de bani. Existența unui tatuaj sugerează nașterile de nobili, iar lipsa lui, nașterile oamenilor de rând. A nu avea o ocupație este cel mai onorant lucru cu putință, în timp ce a fi agricultor reprezintă rușinea supremă. A trăi din război și jaf este cel mai glorios lucru. Acestea sunt cele mai importante obiceiuri ale lor.
Se închină la doar trei zei: Marte, Bacchus și Diana. Spre deosebire de restul cetățenilor, regii lor se închină cel mai mult la Mercur, jurând întotdeauna în numele lui și susținând că sunt născuți din acesta.
Bogații sunt îngropați după cum urmează. Corpul le este așezat afară timp de trei zile; în acest timp, tracii comit crime și după ce îl jelesc pe mort, ei sărbătoresc deasupra lui. Apoi, ori ard cadavrul, ori îl îngroapă în pământ. În cele din urmă, ridică o colină deasupra mormântului și dispută tot felul de jocuri în urma cărora unuia dintre participanți i se acordă premiul cel mare. Acesta este ritualul înmormântării la traci.traci1_43420400

Iosephus pretinde că întemeietorul tracilor a fost personajul biblic Tiras, fiul lui Iafet:

Tiras i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci. AotJ I:6.

Într-un binecunoscut fragment, Xenofan spunea:

Oamenii își creează zeii după propria înfățișare; cei ai etiopienilor sunt negri și cârni; cei ai tracilor sunt roșcați și cu ochi albaștri.
Traci și daci celebri

Amadoc I, un rege după care a fost denumit Punctul Amadok (Antarctica).

Teres I, care a unit triburile.

Burebista a fost regele Daciei între 70 i.e.n.44 i.e.n.; el i-a unit pe traci sub domnia sa, regatul său întinzându-se de la Moravia în vest, la Bug (Ucraina) în est și de la Munții Carpați în nord, la Dionysopolis în sud.

Sitalces a fost unul din regii statului trac Odrisi. A fost unul din aliații atenienilor în timpul războiului Peloponesiac.

Decebal, un rege al Daciei, a infrant multe legiuni romane,dar a fost înfrânt în cele din urmă de Traian.

Dionis, zeița vinului la traci, reprezenta nu numai puterea amețitoare a vinului, dar avea și influențe benefice asupra societății.

Orfeu, în mitologia greacă a fost reprezentantul cântului, al cântecului din liră, arhetipul artistului; a avut un rol foarte important în culturile religioase din Tracia și din Grecia.

Spartacus a fost un trac care a condus o mare răscoală a sclavilor de pe teritoriul actual al Italiei, în 73 i.e.n.71 i.e.n. Înainte de a fi înfrânt, a învins câteva legiuni romane împreună cu armata sa de gladiatori și sclavi. Lupta este cunoscută drept Al Treilea Razboi al Sclavilor.

Maximin Tracul, Împărat Roman între 235 până în 238.

Iustin I (împărat), Împărat al Imperiului Roman de Răsărit, de origine daco-tracă

https://ro.wikipedia





Șapte adevăruri tragice Nikola Tesla

30 09 2016

Nikola Tesla a fost una dintre cele mai sclipitoare minți din istorie. A pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, sistemele de curent alternativ și a fost pionierul comunicațiilor fără fir. Practic, Tesla a lăsat o puternică amprentă asupra civilizației moderne, influența lui fiind vizibilă în toate domeniile în care este folosită electricitatea. Mintea sclipitoare a inventatorului născut în Austro-Ungaria, pe teritoriul de acum al Croației, a fost însă chinuită de nebunie și de numeroase angoase. În spatele geniului Tesla se ascundea un om care se confrunta cu halucinații, un comportament compulsiv, un om chinuit de propria minte.

Avea un istoric de boli psihice

Nikola Tesla s-a născut într-o familie a cărei istorie a fost marcată de boli psihice. Jurnalele lui confirmă fără urmă de îndoială că și tatăl, și fratele lui aveau probleme psihice. Tatăl lui Tesla vorbea singur și nu rare erau ocaziile când se certa violent cu el însuși, imitând diverse voci. Fratele lui, Dane, suferea de halucinații și a fost protagonistul primei traume din viața tânărului Nikola Tesla: a murit călcat în picioare de un cal, chiar sub ochii fratelui său.

Chinuit de halucinații

nikola-tesla-tanar

La scurt timp după moartea lui Dane, Nikola Tesla a început să aibă halucinații. Obișnuia să vadă lumini puternice și orbitoare, pe care le descria drept „niște limbi de foc care izbucnesc în jurul meu”. Când cineva îi vorbea despre un obiect, Tesla îl vedea imediat în fața ochilor. Totul părea atât de real încât faimosul om de știință era adesea încurcat în conversații, neștiind dacă ceea ce vede în fața ochilor este adevărat sau nu. Pe măsură ce a avansat în vârstă, halucinațiile s-au înrăutățit, dar se pare că au fost și cheia geniului lui Tesla. Luminile puternice erau adesea însoțite de imagini pe care nu le mai văzuse niciodată și se spune că una dintre aceste imagini a fost chiar motorul pe curent alternativ.

Mesaje de la extratereștri

tesla-in-laboratorÎn 1899, în timp ce testa un dispozitiv, fizicianul a recepționat un semnal ciudat din spațiul cosmic. Părea să fie un mesaj repetitiv, iar Nikola Tesla era convins că transmisiunea venea fie de pe Venus, fie de pe Marte. Prima oară a încercat să-și explice fenomenul în termeni convenționali, dar până la urmă a ajuns la convingerea că fusese contactat de extratereștri. „Sunt tot mai convins că am fost primul care a recepționat un mesaj de pe o altă planetă”, scria Tesla în jurnalul său. Mai târziu, în 1920, fizicianul avea să-și nuanțeze afirmațiile: „Semnalele sunt prea puternice ca să fi fost transmise de la mare distanță, de pe Marte. Sunt forțat deci să recunosc că sursa acestor mesaje este undeva în spațiu, dar mai aproape de Pământ, poate chiar pe Lună. Totuși, sunt sigur că creaturile care transmit aceste semnale nu sunt de pe Marte și poate nici de pe o altă planetă din sistemul nostru solar”.

Nu dormea mai mult de 2 ore

Nikola Tesla susținea că nu doarme niciodată mai mult de două ore pe zi și există legende conform cărora odată ar fi lucrat 84 de ore în continuu, fără odihnă. Își petrecea nopțile treaz, în laborator, făcând experimente care produceau sunete bizare, ce răsunau în întregul cartier. S-a ajuns atât de departe încât poliția primea telefoane îngrijorate cu privire la fizician. Asistenții lui Tesla povesteau că, de multe ori, din cauza epuizării, inventatorul leșina și cădea într-un somn adânc chiar în timpul experimentelor.

Suferea de tulburare obsesiv-compulsivă

tesla-citind

Fizicianul avea câteva obiceiuri ciudate, care s-au înrăutățit în timp. Avea câteva ritualuri asupra cărora insista. De exemplu, înainte de a mânca, Nikola Tesla calcula volumul exact pe care îl avea mâncarea. Susținea că dobândise acest obicei în copilărie și că nu poate scăpa de el. De asemenea, înainte de a mânca, își făcea un teanc de 18 șervețele. Nu 17, nu 19, ci exact 18, pentru că cifra 18 este multiplu de 3. De altfel, multe aspecte din viața lui Tesla se învârteau în jurul cifrei 3. Înconjura casa de trei ori înainte de a intra, numărându-și pașii. Când era cazat la hotel, insista să primească o cameră al cărei număr era divizibil cu 3 și cerea să i se aducă 18 prosoape în fiecare dimineață. Ca o ironie, celebrul inventator a murit în camera 3327 de la etajul 33 al unui hotel, cu trei zile înainte de a împlini 87 de ani.

Avea repulsie de contactul fizic

om-cu-manusi

Nikola Tesla era îngrozit de microbi și se simțea extrem de neconfortabil când era nevoit să aibă contact fizic cu alți oameni. Avea o repulsie evidentă față de orice om și purta mănuși pentru a elimina orice atingere atunci când dădea mâna cu cineva. În situațiile în care nu putea evita contactul fizic, fugea repede la baie, pentru a se spăla pe mâini. Pentru această fobie, Tesla dădea vina pe munca în laborator. Petrecuse atât de mult timp studiind creaturile microscopice care se află peste tot în jur încât nu mai putea să ignore existența lor. „Dacă te-ai uita măcar câteva minute la aceste oribile creaturi, n-ai mai bea niciodată nici măcar un strop de apă nefiartă sau nesterilizată”, scria fizicianul.

Credea că whiskey-ul prelungește viața

Nicio zi din viața lui Nikola Tesla nu trecea fără un pahar de whiskey. Nu era alcoolic, ci era convins că găsise secretul sănătății. Omul de știință provenea dintr-o familie în care bărbații au băut mult și au trăit la fel de mult. Așadar, Tesla era convins că există o legătură între cele două. Urmând tradiția familiei, bea mult și susținea că alcoolul îi dă energie și-l ține în viață.

http://incredibilia.ro

Save





Cucerirea socială a Pământului – Edward O. Wilson

25 09 2016

Am creat o civilizaţie de tip Războiul Stelelor, cu emoţii din Epoca Pietrei, instituţii medievale şi tehnologie pe potriva zeilor.

  • Din Paleolitic, fiecare trib şi-a inventat propriul mit al creaţiei, imaginând fiinţe supranaturale modelate de mediul înconjurător. Mitul creaţiei este un instrument de supravieţuire. Conflictul tribal, în care credincioşii dinăuntru erau asmuţiţi împotriva necredincioşilor din afară, a fost o principală forţă motrice care a modelat natura umană biologică.
  • Conştiinţa nu a fost proiectată pentru autoexaminare, ci pentru supravieţuire şi reproducere. Gândul conştient este condus de emoţie; în esenţă şi în totalitate este devotat scopului supravieţuirii şi reproducerii.
  • Trăim pe seama inteligenţei conduse de cerinţele instinctului animalic. Acesta este motivul pentru care distrugem necugetat biosfera şi, odată cu ea, propriile noastre perspective de existenţă permanentă.cucerirea-sociala-a-pamantului
  • Cimpanzeii comuni şi cimpanzeii bonobo au o istorie evolutivă care începe acum 6 milioane de ani, momentul estimat în care ramura lor s-a despărţit de ascendenţa umană. De ce ei nu au atins nivelul uman? Răspunsul ar putea fi investiţia mai redusă pe care strămoşii cimpanzeilor comuni şi ai cimpanzeilor bonobo au făcut-o în capturarea şi consumul de animale vii. Populaţiile care au evoluat spre speciile Homo s-au specializat într-un consum masiv de proteine animale.
  • Un simţ acut al empatiei contează enorm şi aduce cu sine abilitatea de a manipula, de a căpăta cooperarea altora şi de a trişa. Inteligenţa socială este rentabilă.
  • Coeziunea impusă de concentrarea grupurilor în locuri protejate a fost mai mult decât un simplu pas înainte prin labirintul evolutiv. A fost evenimentul care a declanşat impulsul final ce a condus la specia Homo sapiens modernă.
  • Acum pare posibil să schiţăm o explicaţie îndeajuns de întemeiată a motivelor pentru care condiţia umană este un fenomen singular:
         :: prima preadaptare a fost vieţuirea pe sol. Pentru a progresa tehnologic dincolo de stadiul pietrei cioplite şi al ţepuşelor de lemn este nevoie de foc. Focul a permis gătirea hranei, iar împărţirea hranei gătite
      :: a doua preadaptare a fost o talie corporală mare, de dimensiuni atinse în istoria Pământului doar de un procentaj minuscul de specii animale terestre.
         :: a treia preadaptare a fost apariţia mâinilor apucătoare.
         :: apoi – modificarea alimentaţiei, de natură să includă carne, care furnizează o mai mare energie pe gram consumat, comparativ cu vegetalele. Avantajele cooperării în obţinerea cărnii au condus la formarea unor grupuri bine organizate.
  • Selecţia multietajată. Selecţia multietajată constă în interacţiunea dintre forţele de selecţie care ţintesc trăsături ale membrilor individuali şi alte forţe de selecţie care ţintesc trăsături ale grupului ca întreg.
  • Precursorii lui Homo sapiens formau grupuri bine organizate, ce concurau pentru teritoriu şi alte resurse limitate. Această competiţie este de aşteptat să fi afectat aptitudinea reproductivă genetică, adică proporţia de urmaşi personali a fiecărui membru, dat fiind că o persoană putea muri într-un conflict între grupuri. Ne putem aştepta ca rezultatul conflictului să fi determinat trăsăturile comportamentului social din fiecare grup: mărimea şi coeziunea grupului, calitatea comunicării şi diviziunea muncii. Pe de altă parte, aptitudinea reproductivă genetică este determinată de costul cerut şi beneficiul dobândit de pe urma apartenenței la grup, bunăvoinţa (plătită sub forma unei reciprocităţi directe sau indirecte – reputaţia şi încrederea) sau dizgraţia.
  • Aşadar, aptitudinea reproductivă genetică este o consecinţă a selecţiei individuale şi a selecţiei grupale. Dacă beneficiul apartenenţei la grup este sub cel adus de viaţa solitară, evoluţia va favoriza SEPARAREA şi ÎNŞELĂTORIA, dacă e invers, membrii grupului vor fi predispuşi la ALTRUISM şi CONFORMISM.
  • Dar pentru că toţi membrii normali ai unui grup au capacitatea de a se reproduce, în cadrul societăţilor umane există un conflict inerent şi iremediabil între selecţia naturală la nivel individual şi cea la nivel grupal. Alelele ce favorizează supravieţuirea şi reproducerea în detrimentul altora sunt în conflict perpetuu cu cele care favorizează altruismul şi coeziunea în determinarea supravieţuirii şi reproducerii. Egoismul, laşitatea şi competiţia nonetică promovează interesul alelelor selectate individual, diminuând proporţia alelelor altruiste, selectate la nivel de grup. Trăsăturile selectate la nivel grupal solicită cel mai aprig nivel al determinării în timpul conflictelor dintre grupuri rivale.
  • Eusocialitatea, caracterizată de un comportament care se opune tendinţelor selecţiei naturale la nivel individual, este un fenomen rar în istoria lumii, căci selecţia de grup trebuie să fie foarte puternică pentru a relaxa dominaţia selecţiei individuale.
  • Mare parte a culturii, inclusiv arta, s-a născut din inevitabila ciocnire dintre selecţia naturală şi seleacţia grupală.
  • Tribalismul – trăsătură fundamentală a omului
    Formare de grupuri, dobândirea confortului lăuntric şi a mândriei stârnite de sentimentul de înfrăţire, apărarea de grupurile rivale – toate sunt universalii absolute ale naturii umane şi ale culturii.
  • Grupurile moderne sunt din punct de vedere psihologic echivalente cu triburile din istoria antică şi din preistorie. Instinctul ce leagă membrii unui grup este produsul biologic al selecţiei grupale.
    Indivizii trebuie să aibă un trib. Acesta le dă un NUME pe lângă al lor şi un SENS social într-o lume haotică. Lumea modernă este un sistem de triburi interconectate.
    Temându-se de război şi consecinţele sale, omul de azi s-a orientat spre echivalentul său moral din sporturile de echipă. Aidoma cetăţenilor veseli din Washington care în timpul Războiului civil au venit cu „instrumentarul” de picnic pentru a fi martorii primei bătălii de la Bull Run, suportorii aşteaptă de la echipa favorită o experienţă plăcută, care să le reia, la alt nivel, experienţa ancestrală a încleştării cu alte triburi.
  • Tendinţa de a forma grupuri şi, după aceea, de a-i favoriza pe membrii din interiorul grupului, poartă semnele distinctive ale INSTINCTULUI.
  • Instinctul de a obţine plăcere din apartenenţa la un grup se traduce la un nivel superior prin tribalism. Oamenii sunt predispuşi la ETNOCENTRISM. Oamenii preferă compania altora de aceeaşi rasă, naţie, religie sau clan. Au mai mare încredere în ei, se relaxează mai bine cu ei şi îi preferă în căsătorie.
  • Un element fundamental al naturii umane este că oamenii simt îndemnul irezistibil de a aparţine unor grupuri.
  • Natura noastră sângeroasă este înrădăcinată pentru că atitudinea de grup-contra-grup a fost o principală forţă motrice, care ne-a făcut ceea ce suntem. În istorie, dezvoltarea unei mari părţi a tehnologiei a avut drept scop central lupta. Calendarele naţiunilor sunt punctate de sărbători care celebrează războaie câştigate şi oficiază servicii funerare pentru aceia care au murit purtându-le.
  • Orice pretext pentru un război real va fi acceptat de populaţie, atâta vreme cât acesta este văzut ca necesar pentru apărarea tribului. Dacă nu există niciun motiv convenabil pentru a se purta un război de expansiune teritorială, se găseşte întotdeauna la dispoziţie divinitatea.
  • Acum 10 mii de ani, odată cu invenţia agriculturii şi a aşezămintelor săteşti şi cu apariţia surplusurilor de hrană, evoluţia culturală s-a accelerat brusc.
  • Emigraţia şi căsătoriile interetnice au preluat conducerea, în calitate de forţe covârşitor dominante ale microevoluţiei, omogenizând distribuţia globală a genelor. Impactul asupra umanităţii ca întreg, chiar şi în acest stadiu timpuriu în care se află, este o creştere spectaculoasă, fără precedent,a variaţiei genetice în sânul populaţiilor locale din toată lumea. Această creştere este însoţită de o reducere a diferenţelor dintre populaţii.
  • Antropologii identifică trei niveluri de complexitate în cadrul populaţiilor umane. La nivelul cel mai simplu, cetele de vănători-culegători şi micile sate agrare – în linii mari egalitariste. Şefiile tribale, următorul nivel, sunt conduse de o pătură de elită, ai căror membri sunt înlocuiţi de rude ori de inşi cu acelaşi rang. Statele, pasul final în evoluţia culturală a societăţilor, posedă o autoritate centralizată. Statul este birocratic, responsabilităţi diverse fiind împărţite între specialişti. Ascensiunea civilizaţiei de la ceata şi satul egalitare până la stat a avut loc prin evoluţie culturală, nu prin modificări genetice.
  • Din marea diversitate a trăsăturilor de personalitate, majoritatea pot fi împărţite în cinci domenii:
         extraversiune / introversiune
         antagonism / spirit de cooperare
         grad de conştiinciozitate
         grad de nevrozism
         deschiderea spre experienţă.
  • Cum şi de ce a apărut eusocialitatea – stadiul cel mai avansat de comportament social? Au fost doi paşi.  Mai întâi în cazul tuturor speciilor care au atins eusocialitatea – cooperarea altruistă APĂRĂ UN CUIB durabil împotriva duşmanilor. Odată atins acest stadiu, se realizează DIVIZIUNEA MUNCII.
  • Ce este natura umană? Natura umană constă în regularităţile moştenite de dezvoltare mentală, comune speciei noastre. Ele sunt regulile epigenetice, care au evoluat prin interacţiunea dintre evoluţia genetică şi cea culturală, petrecută de-a lungul unei lungi perioade din preistoria profundă. Aceste reguli sunt înclinaţiile genetice în cee ce priveşte modul în care simţurile noastre percep lumea, codificarea simbolică prin care ne reprezentăm lumea, opţiunile pe care ni le facem automat accesibile şi reacţiile care ni se par cele mai uşoare şi aducătoare de cele mai mari recompense.
  • Regulile epigenetice sunt preinstalate şi ele compun adevăratul nucleu al naturii umane. Aceste comportamente sunt învăţate,dar procesul este „prefigurat”. Suntem prefiguraţi să învăţăm rapid frica de şerpi, să descoperim frumuseţe într-un parc străbătut de un curs de apă (nu toţi am vrea să locuim într-un asemenea loc?), să evităm incestul (efectul Westermarck – să nu manifeşti interes sexual, sub aspect sexual, faţă de cei cu care am fost strâns asociaţi în perioada de început a vieţii), teama de înălţime.
  • În ce priveşte preferinţa pentru o locuinţă / birou, studiile au arătat că preferăm un loc pe o înălţime cu vedere în vale, un teren deschis de tip savană, cu copaci izolaţi şi pâlcuri de copaci şi în apropierea unei ape, rău, lac ori un râu – ceea ce are ca singură explicaţie înrădăcinarea acestor preferinţe de-a lungul evoluţiei. Cu alte cuvinte, oamenii preferă să trăiască în acele medii în care specia noastră a evoluat vreme de milioane de ani în Africa.
  • Cultura este combinaţia de trăsături care disting un grup de altul. Dezvoltarea culturii depinde de memoria de lungă durată, care permite construirea de scenarii şi de a planifica strategii.cucerirea-sociala-a-pamantului-2
  • Sunt oameni răi ori buni de la natură? Oamenii sunt şi una, şi alta şi aşa vor fi pe vecie. Dilema binelui şi a răului a fost creată de selecţia multietajată, în care selecţia individuală şi cea grupală acţionează împreună asupra aceluiaşi individ, dar în mare măsură în opoziţie una faţă de alta.
  • Selecţia individuală este rezultatul competiţiei pentru supravieţuire şi reproducere dintre membrii aceluiaşi grup, modelând instincte care sunt fundamental egoiste în ce-i priveşte pe ceilalţi.
  • Selecţia grupală modelează instincte care tind să-i facă pe indivizi altruişti.
  • Selecţia individuală explică ceea ce numim „păcat”, iar cea colectivă ce numim „virtute”.
  • Selecţia grupală a promovat interesele genetice ale indivizilor cu privilegii şi status, ca recompensă pentru realizări de seamă făcute în folosul tribului.
  • Există o REGULĂ DE FIER în evoluţia socială genetică: indivizii egoişti îi înving pe indivizii altruişti,în vreme ce grupurile de altruişti înving grupurile de indivizi egoişti.
  • Dacă ar fi să domine selecţia individuală, societăţile s-ar dizolva; dacă ar fi să domine cea grupală, grupurile de oameni ar ajunge să semene cu coloniile de furnici.
  • Emoţiile de condamnare a celorlalţi – dispreţ, furie şi dezgust – îndeamnă individul să-i pedepsească pe trişori.
  • Emoţiile de apreciere a celorlaţi – recunoştinţă şi o emoţie ce se poate numi elevaţie, îndeamnă individul să-i răsplătească pe altruişti.
  • Emoţiile resimţirii stării lăuntrice a celorlaţi – simpatie, compasiune şi empatie – îndeamnă individul să ajute pe cineva aflat în nevoie.
  • Emoţiile conştiinţei de sine – vinovăţie, ruşine şi stinghereală – îndeamnă individul să evite înşelătoria ori să-i îndrepte efectele.
  • A fi om înseamnă şi nivelarea celorlalţi, în special a celor care primesc mai mult decât li se cuvine.
  • Cele mai avansate societăţi moderne în materie de calitate a vieţii, educaţie, asistenţă medicală, combaterea criminalităţii şi stimă de sine colectivă, înregistrează cele mai mici diferenţe de venit între cei mai bogaţi şi cei mai săraci.
  • Oamenii obţin o plăcere viscerală nu numai în urma NIVELĂRII şi COOPERĂRII. Le place, de asemenea, să vadă că SUNT PEDEPSIŢI cei care nu cooperează. Instinctul de a-i doborî pe cei răi este satisfăcut prin dezvăluirile din tabloide şi de reportajele despre fărădelegi (şi explică şi de ce ne plac filmele de acţiune, în care binele învinge răul).
  • Oamenii îşi doresc să-i vadă pedepsiţi pe răufăcători şi trântori, acesta fiind un comportament altruist, privit de la nivelul grupului, vizând mai multă ordine în societate.
  • Se dovedeşte utilă în societate sporirea reputaţiei prin care unui individ i se atribuie o reputaţie de altruism şi de spirit de cooperare.
  • La Rochefoucauld: modestia se datorează fricii de a nu-ţi atrage invidia şi dispreţul. Este o inutilă etalare a puterii spiritului. Modestia celor care ating cea mai înaltă distincţie se datorează unei dorinţe de a părea şi mai măreţi decât sunt.
  • Originile religiei. Religia organizată este o expresie a tribalismului. Fiecare religie îşi învaţă adepţii că ei constituie o comunitate specială. Lipsa de logică a religiilor nu este o slăbiciune, ci forţa lor esenţială. Acceptarea bizarelor mituri ale creaţiei stabileşte legături între membrii tribului. Ca şi în vechime, credincioşii de astăzi nu sunt, de regulă, prea mult interesaţi de teologie şi câtuşi de puţin de paşii evolutivi care au condus la religiile din lumea de astăzi. Pe ei îi preocupă credinţa religioasă şi beneficiile ei. Miturile creaţiei explică tot ceea ce ei trebuie să ştie despre istoria profundă, pentru a se păstra unitatea tribală.
  • Credinţa religioasă este o capcană nevăzută şi inevitabilă, întinsă în decursul istoriei biologice a speciei noastre. Omenirea merită ceva mai bun.
  • De ce este înţelept să punem deschis la îndoială miturile şi divinităţile religiilor organizate? Pentru ele PROSTESC şi ÎNVRĂJBESC. Pentru că fiecare nu-i decât o versiune dintr-o mulţime de scenarii concurente. Pentru că încurajează ignoranţa, abat atenţia oamenilor de la sesizarea problemelor din lumea reală şi îi conduc adeseori în direcţii greşite şi spre acţiuni dezastruoase.

Paragrafele de mai sus reprezintă extrase ori adaptări din cartea Cucerirea socială a Pământului de Edward O. Wilson, care poate fi găsită în librării şi a cărei lectură v-o recomandăm.

scientia.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News