Șapte adevăruri tragice Nikola Tesla

30 09 2016

Nikola Tesla a fost una dintre cele mai sclipitoare minți din istorie. A pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, sistemele de curent alternativ și a fost pionierul comunicațiilor fără fir. Practic, Tesla a lăsat o puternică amprentă asupra civilizației moderne, influența lui fiind vizibilă în toate domeniile în care este folosită electricitatea. Mintea sclipitoare a inventatorului născut în Austro-Ungaria, pe teritoriul de acum al Croației, a fost însă chinuită de nebunie și de numeroase angoase. În spatele geniului Tesla se ascundea un om care se confrunta cu halucinații, un comportament compulsiv, un om chinuit de propria minte.

Avea un istoric de boli psihice

Nikola Tesla s-a născut într-o familie a cărei istorie a fost marcată de boli psihice. Jurnalele lui confirmă fără urmă de îndoială că și tatăl, și fratele lui aveau probleme psihice. Tatăl lui Tesla vorbea singur și nu rare erau ocaziile când se certa violent cu el însuși, imitând diverse voci. Fratele lui, Dane, suferea de halucinații și a fost protagonistul primei traume din viața tânărului Nikola Tesla: a murit călcat în picioare de un cal, chiar sub ochii fratelui său.

Chinuit de halucinații

nikola-tesla-tanar

La scurt timp după moartea lui Dane, Nikola Tesla a început să aibă halucinații. Obișnuia să vadă lumini puternice și orbitoare, pe care le descria drept „niște limbi de foc care izbucnesc în jurul meu”. Când cineva îi vorbea despre un obiect, Tesla îl vedea imediat în fața ochilor. Totul părea atât de real încât faimosul om de știință era adesea încurcat în conversații, neștiind dacă ceea ce vede în fața ochilor este adevărat sau nu. Pe măsură ce a avansat în vârstă, halucinațiile s-au înrăutățit, dar se pare că au fost și cheia geniului lui Tesla. Luminile puternice erau adesea însoțite de imagini pe care nu le mai văzuse niciodată și se spune că una dintre aceste imagini a fost chiar motorul pe curent alternativ.

Mesaje de la extratereștri

tesla-in-laboratorÎn 1899, în timp ce testa un dispozitiv, fizicianul a recepționat un semnal ciudat din spațiul cosmic. Părea să fie un mesaj repetitiv, iar Nikola Tesla era convins că transmisiunea venea fie de pe Venus, fie de pe Marte. Prima oară a încercat să-și explice fenomenul în termeni convenționali, dar până la urmă a ajuns la convingerea că fusese contactat de extratereștri. „Sunt tot mai convins că am fost primul care a recepționat un mesaj de pe o altă planetă”, scria Tesla în jurnalul său. Mai târziu, în 1920, fizicianul avea să-și nuanțeze afirmațiile: „Semnalele sunt prea puternice ca să fi fost transmise de la mare distanță, de pe Marte. Sunt forțat deci să recunosc că sursa acestor mesaje este undeva în spațiu, dar mai aproape de Pământ, poate chiar pe Lună. Totuși, sunt sigur că creaturile care transmit aceste semnale nu sunt de pe Marte și poate nici de pe o altă planetă din sistemul nostru solar”.

Nu dormea mai mult de 2 ore

Nikola Tesla susținea că nu doarme niciodată mai mult de două ore pe zi și există legende conform cărora odată ar fi lucrat 84 de ore în continuu, fără odihnă. Își petrecea nopțile treaz, în laborator, făcând experimente care produceau sunete bizare, ce răsunau în întregul cartier. S-a ajuns atât de departe încât poliția primea telefoane îngrijorate cu privire la fizician. Asistenții lui Tesla povesteau că, de multe ori, din cauza epuizării, inventatorul leșina și cădea într-un somn adânc chiar în timpul experimentelor.

Suferea de tulburare obsesiv-compulsivă

tesla-citind

Fizicianul avea câteva obiceiuri ciudate, care s-au înrăutățit în timp. Avea câteva ritualuri asupra cărora insista. De exemplu, înainte de a mânca, Nikola Tesla calcula volumul exact pe care îl avea mâncarea. Susținea că dobândise acest obicei în copilărie și că nu poate scăpa de el. De asemenea, înainte de a mânca, își făcea un teanc de 18 șervețele. Nu 17, nu 19, ci exact 18, pentru că cifra 18 este multiplu de 3. De altfel, multe aspecte din viața lui Tesla se învârteau în jurul cifrei 3. Înconjura casa de trei ori înainte de a intra, numărându-și pașii. Când era cazat la hotel, insista să primească o cameră al cărei număr era divizibil cu 3 și cerea să i se aducă 18 prosoape în fiecare dimineață. Ca o ironie, celebrul inventator a murit în camera 3327 de la etajul 33 al unui hotel, cu trei zile înainte de a împlini 87 de ani.

Avea repulsie de contactul fizic

om-cu-manusi

Nikola Tesla era îngrozit de microbi și se simțea extrem de neconfortabil când era nevoit să aibă contact fizic cu alți oameni. Avea o repulsie evidentă față de orice om și purta mănuși pentru a elimina orice atingere atunci când dădea mâna cu cineva. În situațiile în care nu putea evita contactul fizic, fugea repede la baie, pentru a se spăla pe mâini. Pentru această fobie, Tesla dădea vina pe munca în laborator. Petrecuse atât de mult timp studiind creaturile microscopice care se află peste tot în jur încât nu mai putea să ignore existența lor. „Dacă te-ai uita măcar câteva minute la aceste oribile creaturi, n-ai mai bea niciodată nici măcar un strop de apă nefiartă sau nesterilizată”, scria fizicianul.

Credea că whiskey-ul prelungește viața

Nicio zi din viața lui Nikola Tesla nu trecea fără un pahar de whiskey. Nu era alcoolic, ci era convins că găsise secretul sănătății. Omul de știință provenea dintr-o familie în care bărbații au băut mult și au trăit la fel de mult. Așadar, Tesla era convins că există o legătură între cele două. Urmând tradiția familiei, bea mult și susținea că alcoolul îi dă energie și-l ține în viață.

http://incredibilia.ro

Save





Cucerirea socială a Pământului – Edward O. Wilson

25 09 2016

Am creat o civilizaţie de tip Războiul Stelelor, cu emoţii din Epoca Pietrei, instituţii medievale şi tehnologie pe potriva zeilor.

# Din Paleolitic, fiecare trib şi-a inventat propriul mit al creaţiei, imaginând fiinţe supranaturale modelate de mediul înconjurător. Mitul creaţiei este un instrument de supravieţuire. Conflictul tribal, în care credincioşii dinăuntru erau asmuţiţi împotriva necredincioşilor din afară, a fost o principală forţă motrice care a modelat natura umană biologică.

# Conştiinţa nu a fost proiectată pentru autoexaminare, ci pentru supravieţuire şi reproducere. Gândul conştient este condus de emoţie; în esenţă şi în totalitate este devotat scopului supravieţuirii şi reproducerii.

# Trăim pe seama inteligenţei conduse de cerinţele instinctului animalic. Acesta este motivul pentru care distrugem necugetat biosfera şi, odată cu ea, propriile noastre perspective de existenţă permanentă.cucerirea-sociala-a-pamantului

# Cimpanzeii comuni şi cimpanzeii bonobo au o istorie evolutivă care începe acum 6 milioane de ani, momentul estimat în care ramura lor s-a despărţit de ascendenţa umană. De ce ei nu au atins nivelul uman? Răspunsul ar putea fi investiţia mai redusă pe care strămoşii cimpanzeilor comuni şi ai cimpanzeilor bonobo au făcut-o în capturarea şi consumul de animale vii. Populaţiile care au evoluat spre speciile Homo s-au specializat într-un consum masiv de proteine animale.

# Un simţ acut al empatiei contează enorm şi aduce cu sine abilitatea de a manipula, de a căpăta cooperarea altora şi de a trişa. Inteligenţa socială este rentabilă.

# Coeziunea impusă de concentrarea grupurilor în locuri protejate a fost mai mult decât un simplu pas înainte prin labirintul evolutiv. A fost evenimentul care a declanşat impulsul final ce a condus la specia Homo sapiens modernă.

# Acum pare posibil să schiţăm o explicaţie îndeajuns de întemeiată a motivelor pentru care condiţia umană este un fenomen singular:
     :: prima preadaptare a fost vieţuirea pe sol. Pentru a progresa tehnologic dincolo de stadiul pietrei cioplite şi al ţepuşelor de lemn este nevoie de foc. Focul a permis gătirea hranei, iar împărţirea hranei gătite
     :: a doua preadaptare a fost o talie corporală mare, de dimensiuni atinse în istoria Pământului doar de un procentaj minuscul de specii animale terestre.
     :: a treia preadaptare a fost apariţia mâinilor apucătoare.
     :: apoi – modificarea alimentaţiei, de natură să includă carne, care furnizează o mai mare energie pe gram consumat, comparativ cu vegetalele. Avantajele cooperării în obţinerea cărnii au condus la formarea unor grupuri bine organizate.

# Selecţia multietajată. Selecţia multietajată constă în interacţiunea dintre forţele de selecţie care ţintesc trăsături ale membrilor individuali şi alte forţe de selecţie care ţintesc trăsături ale grupului ca întreg.

# Precursorii lui Homo sapiens formau grupuri bine organizate, ce concurau pentru teritoriu şi alte resurse limitate. Această competiţie este de aşteptat să fi afectat aptitudinea reproductivă genetică, adică proporţia de urmaşi personali a fiecărui membru, dat fiind că o persoană putea muri într-un conflict între grupuri. Ne putem aştepta ca rezultatul conflictului să fi determinat trăsăturile comportamentului social din fiecare grup: mărimea şi coeziunea grupului, calitatea comunicării şi diviziunea muncii. Pe de altă parte, aptitudinea reproductivă genetică este determinată de costul cerut şi beneficiul dobândit de pe urma apartenenței la grup, bunăvoinţa (plătită sub forma unei reciprocităţi directe sau indirecte – reputaţia şi încrederea) sau dizgraţia.

Aşadar, aptitudinea reproductivă genetică este o consecinţă a selecţiei individuale şi a selecţiei grupale. Dacă beneficiul apartenenţei la grup este sub cel adus de viaţa solitară, evoluţia va favoriza SEPARAREA şi ÎNŞELĂTORIA, dacă e invers, membrii grupului vor fi predispuşi la ALTRUISM şi CONFORMISM.

Dar pentru că toţi membrii normali ai unui grup au capacitatea de a se reproduce, în cadrul societăţilor umane există un conflict inerent şi iremediabil între selecţia naturală la nivel individual şi cea la nivel grupal. Alelele ce favorizează supravieţuirea şi reproducerea în detrimentul altora sunt în conflict perpetuu cu cele care favorizează altruismul şi coeziunea în determinarea supravieţuirii şi reproducerii. Egoismul, laşitatea şi competiţia nonetică promovează interesul alelelor selectate individual, diminuând proporţia alelelor altruiste, selectate la nivel de grup. Trăsăturile selectate la nivel grupal solicită cel mai aprig nivel al determinării în timpul conflictelor dintre grupuri rivale.

# Eusocialitatea, caracterizată de un comportament care se opune tendinţelor selecţiei naturale la nivel individual, este un fenomen rar în istoria lumii, căci selecţia de grup trebuie să fie foarte puternică pentru a relaxa dominaţia selecţiei individuale.

# Mare parte a culturii, inclusiv arta, s-a născut din inevitabila ciocnire dintre selecţia naturală şi seleacţia grupală.

# Tribalismul – trăsătură fundamentală a omului
Formare de grupuri, dobândirea confortului lăuntric şi a mândriei stârnite de sentimentul de înfrăţire, apărarea de grupurile rivale – toate sunt universalii absolute ale naturii umane şi ale culturii.

Grupurile moderne sunt din punct de vedere psihologic echivalente cu triburile din istoria antică şi din preistorie. Instinctul ce leagă membrii unui grup este produsul biologic al selecţiei grupale.
Indivizii trebuie să aibă un trib. Acesta le dă un NUME pe lângă al lor şi un SENS social într-o lume haotică. Lumea modernă este un sistem de triburi interconectate.
Temându-se de război şi consecinţele sale, omul de azi s-a orientat spre echivalentul său moral din sporturile de echipă. Aidoma cetăţenilor veseli din Washington care în timpul Războiului civil au venit cu „instrumentarul” de picnic pentru a fi martorii primei bătălii de la Bull Run, suportorii aşteaptă de la echipa favorită o experienţă plăcută, care să le reia, la alt nivel, experienţa ancestrală a încleştării cu alte triburi.

Tendinţa de a forma grupuri şi, după aceea, de a-i favoriza pe membrii din interiorul grupului, poartă semnele distinctive ale INSTINCTULUI.

Instinctul de a obţine plăcere din apartenenţa la un grup se traduce la un nivel superior prin tribalism. Oamenii sunt predispuşi la ETNOCENTRISM. Oamenii preferă compania altora de aceeaşi rasă, naţie, religie sau clan. Au mai mare încredere în ei, se relaxează mai bine cu ei şi îi preferă în căsătorie.

Un element fundamental al naturii umane este că oamenii simt îndemnul irezistibil de a aparţine unor grupuri.

# Natura noastră sângeroasă este înrădăcinată pentru că atitudinea de grup-contra-grup a fost o principală forţă motrice, care ne-a făcut ceea ce suntem. În istorie, dezvoltarea unei mari părţi a tehnologiei a avut drept scop central lupta. Calendarele naţiunilor sunt punctate de sărbători care celebrează războaie câştigate şi oficiază servicii funerare pentru aceia care au murit purtându-le.

# Orice pretext pentru un război real va fi acceptat de populaţie, atâta vreme cât acesta este văzut ca necesar pentru apărarea tribului. Dacă nu există niciun motiv convenabil pentru a se purta un război de expansiune teritorială, se găseşte întotdeauna la dispoziţie divinitatea.

# Acum 10 mii de ani, odată cu invenţia agriculturii şi a aşezămintelor săteşti şi cu apariţia surplusurilor de hrană, evoluţia culturală s-a accelerat brusc.

# Emigraţia şi căsătoriile interetnice au preluat conducerea, în calitate de forţe covârşitor dominante ale microevoluţiei, omogenizând distribuţia globală a genelor. Impactul asupra umanităţii ca întreg, chiar şi în acest stadiu timpuriu în care se află, este o creştere spectaculoasă, fără precedent,a variaţiei genetice în sânul populaţiilor locale din toată lumea. Această creştere este însoţită de o reducere a diferenţelor dintre populaţii.

# Antropologii identifică trei niveluri de complexitate în cadrul populaţiilor umane. La nivelul cel mai simplu, cetele de vănători-culegători şi micile sate agrare – în linii mari egalitariste. Şefiile tribale, următorul nivel, sunt conduse de o pătură de elită, ai căror membri sunt înlocuiţi de rude ori de inşi cu acelaşi rang. Statele, pasul final în evoluţia culturală a societăţilor, posedă o autoritate centralizată. Statul este birocratic, responsabilităţi diverse fiind împărţite între specialişti. Ascensiunea civilizaţiei de la ceata şi satul egalitare până la stat a avut loc prin evoluţie culturală, nu prin modificări genetice.

# Din marea diversitate a trăsăturilor de personalitate, majoritatea pot fi împărţite în cinci domenii:
     :: extraversiune / introversiune
     :: antagonism / spirit de cooperare
     :: grad de conştiinciozitate
     :: grad de nevrozism
     :: deschiderea spre experienţă.

# Cum şi de ce a apărut eusocialitatea – stadiul cel mai avansat de comportament social? Au fost doi paşi.  Mai întâi în cazul tuturor speciilor care au atins eusocialitatea – cooperarea altruistă APĂRĂ UN CUIB durabil împotriva duşmanilor. Odată atins acest stadiu, se realizează DIVIZIUNEA MUNCII.

# Ce este natura umană? Natura umană constă în regularităţile moştenite de dezvoltare mentală, comune speciei noastre. Ele sunt regulile epigenetice, care au evoluat prin interacţiunea dintre evoluţia genetică şi cea culturală, petrecută de-a lungul unei lungi perioade din preistoria profundă. Aceste reguli sunt înclinaţiile genetice în cee ce priveşte modul în care simţurile noastre percep lumea, codificarea simbolică prin care ne reprezentăm lumea, opţiunile pe care ni le facem automat accesibile şi reacţiile care ni se par cele mai uşoare şi aducătoare de cele mai mari recompense.

Regulile epigenetice sunt preinstalate şi ele compun adevăratul nucleu al naturii umane. Aceste comportamente sunt învăţate,dar procesul este „prefigurat”. Suntem prefiguraţi să învăţăm rapid frica de şerpi, să descoperim frumuseţe într-un parc străbătut de un curs de apă (nu toţi am vrea să locuim într-un asemenea loc?), să evităm incestul (efectul Westermarck – să nu manifeşti interes sexual, sub aspect sexual, faţă de cei cu care am fost strâns asociaţi în perioada de început a vieţii), teama de înălţime.

În ce priveşte preferinţa pentru o locuinţă / birou, studiile au arătat că preferăm un loc pe o înălţime cu vedere în vale, un teren deschis de tip savană, cu copaci izolaţi şi pâlcuri de copaci şi în apropierea unei ape, rău, lac ori un râu – ceea ce are ca singură explicaţie înrădăcinarea acestor preferinţe de-a lungul evoluţiei. Cu alte cuvinte, oamenii preferă să trăiască în acele medii în care specia noastră a evoluat vreme de milioane de ani în Africa.

# Cultura este combinaţia de trăsături care disting un grup de altul. Dezvoltarea culturii depinde de memoria de lungă durată, care permite construirea de scenarii şi de a planifica strategii.cucerirea-sociala-a-pamantului-2

# Sunt oameni răi ori buni de la natură? Oamenii sunt şi una, şi alta şi aşa vor fi pe vecie. Dilema binelui şi a răului a fost creată de selecţia multietajată, în care selecţia individuală şi cea grupală acţionează împreună asupra aceluiaşi individ, dar în mare măsură în opoziţie una faţă de alta.

Selecţia individuală este rezultatul competiţiei pentru supravieţuire şi reproducere dintre membrii aceluiaşi grup, modelând instincte care sunt fundamental egoiste în ce-i priveşte pe ceilalţi.

Selecţia grupală modelează instincte care tind să-i facă pe indivizi altruişti.

Selecţia individuală explică ceea ce numim „păcat”, iar cea colectivă ce numim „virtute”.

Selecţia grupală a promovat interesele genetice ale indivizilor cu privilegii şi status, ca recompensă pentru realizări de seamă făcute în folosul tribului.

Există o REGULĂ DE FIER în evoluţia socială genetică: indivizii egoişti îi înving pe indivizii altruişti,în vreme ce grupurile de altruişti înving grupurile de indivizi egoişti.

Dacă ar fi să domine selecţia individuală, societăţile s-ar dizolva; dacă ar fi să domine cea grupală, grupurile de oameni ar ajunge să semene cu coloniile de furnici.

# Emoţiile de condamnare a celorlalţi – dispreţ, furie şi dezgust – îndeamnă individul să-i pedepsească pe trişori.

Emoţiile de apreciere a celorlaţi – recunoştinţă şi o emoţie ce se poate numi elevaţie, îndeamnă individul să-i răsplătească pe altruişti.

Emoţiile resimţirii stării lăuntrice a celorlaţi – simpatie, compasiune şi empatie – îndeamnă individul să ajute pe cineva aflat în nevoie.

Emoţiile conştiinţei de sine – vinovăţie, ruşine şi stinghereală – îndeamnă individul să evite înşelătoria ori să-i îndrepte efectele.

# A fi om înseamnă şi nivelarea celorlalţi, în special a celor care primesc mai mult decât li se cuvine.

Cele mai avansate societăţi moderne în materie de calitate a vieţii, educaţie, asistenţă medicală, combaterea criminalităţii şi stimă de sine colectivă, înregistrează cele mai mici diferenţe de venit între cei mai bogaţi şi cei mai săraci.

Oamenii obţin o plăcere viscerală nu numai în urma NIVELĂRII şi COOPERĂRII. Le place, de asemenea, să vadă că SUNT PEDEPSIŢI cei care nu cooperează. Instinctul de a-i doborî pe cei răi este satisfăcut prin dezvăluirile din tabloide şi de reportajele despre fărădelegi (şi explică şi de ce ne plac filmele de acţiune, în care binele învinge răul).

Oamenii îşi doresc să-i vadă pedepsiţi pe răufăcători şi trântori, acesta fiind un comportament altruist, privit de la nivelul grupului, vizând mai multă ordine în societate.

# Se dovedeşte utilă în societate sporirea reputaţiei prin care unui individ i se atribuie o reputaţie de altruism şi de spirit de cooperare.

# La Rochefoucauld: modestia se datorează fricii de a nu-ţi atrage invidia şi dispreţul. Este o inutilă etalare a puterii spiritului. Modestia celor care ating cea mai înaltă distincţie se datorează unei dorinţe de a părea şi mai măreţi decât sunt.

# Originile religiei. Religia organizată este o expresie a tribalismului. Fiecare religie îşi învaţă adepţii că ei constituie o comunitate specială. Lipsa de logică a religiilor nu este o slăbiciune, ci forţa lor esenţială. Acceptarea bizarelor mituri ale creaţiei stabileşte legături între membrii tribului. Ca şi în vechime, credincioşii de astăzi nu sunt, de regulă, prea mult interesaţi de teologie şi câtuşi de puţin de paşii evolutivi care au condus la religiile din lumea de astăzi. Pe ei îi preocupă credinţa religioasă şi beneficiile ei. Miturile creaţiei explică tot ceea ce ei trebuie să ştie despre istoria profundă, pentru a se păstra unitatea tribală.

Credinţa religioasă este o capcană nevăzută şi inevitabilă, întinsă în decursul istoriei biologice a speciei noastre. Omenirea merită ceva mai bun.

De ce este înţelept să punem deschis la îndoială miturile şi divinităţile religiilor organizate? Pentru ele PROSTESC şi ÎNVRĂJBESC. Pentru că fiecare nu-i decât o versiune dintr-o mulţime de scenarii concurente. Pentru că încurajează ignoranţa, abat atenţia oamenilor de la sesizarea problemelor din lumea reală şi îi conduc adeseori în direcţii greşite şi spre acţiuni dezastruoase.

Paragrafele de mai sus reprezintă extrase ori adaptări din cartea Cucerirea socială a Pământului de Edward O. Wilson, care poate fi găsită în librării şi a cărei lectură v-o recomandăm.

scientia.ro





Urzeala tronului

17 08 2016

Ajuns pe tronul Pământului acum aproximativ patru milenii, Marduk nu s-a putut bucura de domnia pe care o visase. Aflat sub stricta supraveghere a Celeștilor, prin urmare limitat în a-și exercita puterea, noul rege s-a văzut nevoit să împartă conducerea Terrei cu sora sa, Iștar, a cărei sete de putere a determinat-o să încerce să-și detroneze fratele. Veghetorii s-au trezit împărțiți în două tabere și aruncați într-un nou război, nevăzut de omenire, care totuși îi simte efectele pe propria piele. Totul din cauza dorinței de putere a zeiței, pe care nu s-a sfiit să o afișeze de-a lungul întregii istorii a Pământului. Ca exemplu avem textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, unde Iștar a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile lor, și „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”. Ea a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk, închinat lui Anu, textul susținând că

„A schimbat complet legile Sfântului Anu,

Nu s-a temut de marele Anu.

I-a luat lui Anu E-Anna,

Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.

Acelei case i-a adus nimicirea;

Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.

În 2048 î.e.n., Marduk a încheiat o înțelegere cu prințul akkadian Abraam, căruia i-a oferit Canaanul pentru a păzi muntele Moriah din Ierusalimul de astăzi. Un secol mai târziu prințul a murit, iar urmașii săi au ajuns, în cele din urmă, în Egipt. Uitați de zeul lor, care și-a îndreptat atenția către Babilon, orașul său de suflet, urmașii lui Abraam (autointitulați iacobiți sau israeliți după nepotul lui Abraam, cel care i-a dus în Egipt) au rămas în țara faraonilor aproape trei secole, până când au fost goniți de acolo odată cu hyksoșii. O parte dintre ei s-a întors după câtva timp, însă în jurul anului 1293 î.e.n. evreii au fost nevoiți să părăsească din nou Egiptul, conduși de fostul faraon Akhenaten, pe care l-au numit Mose. Acesta le-a adus cultul lui Enlil, numit de egiptenii acelor vremuri Aten. Ajunși în Canaan, evreii au renunțat la zeul lui Mose, oscilând între Baal-Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel (Yisra’el în ebraică) se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar.

În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de babilonieni, majoritatea iudeilor fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât divinitatea pe care o adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de perșii lui Kuruș (Cyrus cel Mare), la ordinul divinității sale, Ahura Mazda / Marduk. Zeul a renunțat la Babilon, în care cultul lui Iștar se dezvoltase amenințător, și s-a reorientat către Ierusalim. Întorși în Canaan, o serie de preoți, conduși de profetul Ezra, au creat o religie pentru toți evreii, indiferent dacă erau israeliți sau iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, elita religioasă preferând-o pe Iștar, zeița-mamă a semiților. Când au compus scripturile noii religii, care au format Torah sau Vechiul Testament, preoții lui Ezra i-au ascuns pe Marduk și pe Iștar în Cartea Esterei sub numele Mordekhay și Ester (Marduheu și Estera în română). Evreul Philon din Alexandria, inventatorul creștinismului, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea sa: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda (numit Ioudas în Noul Testament) a devenit trădătorul Domnului deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk.

Am văzut că filosoful evreu Philon din Alexandria a inventat creștinismul în urmă cu aproximativ două milenii. Pe atunci familia sa, care probabil a condus din umbră Biserica Creștină în tot acest timp, era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din întreaga lume elenistică. Despre alabarhul Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Unul dintre fiii acestuia a ales o carieră militară în Imperiul Roman, ajungând procuratorphilon-alexandrie-pf ale Iudeei, prefect al Egiptului și mâna dreaptă a viitorului împărat Titus în timpul asediului Ierusalimului; cel de-al doilea s-a căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Nu se știe nimic despre strămoșii lui Philon, cu excepția faptului că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. În aceste condiții, am avansat posibilitatea ca Philon din Alexandria și fratele său, alabarhul Alexander, să fi fost urmași ai regilor din dinastia hasmoneană, ceea ce le-ar explica puterea, bogăția și influența. Dar și motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, acesta fiind un nume des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Este posibil și ca un alt descendent să se refugiat la Roma. La scurt timp după acea perioadă, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Mose, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției300px-JanaeusCoinPhoto în problemele religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Iștar. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de două mii de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Conform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din șaptezeci și unu de membri și neoficial din șaptezeci și doi (unul dintre membri fiind secret), șaptezeci și doi este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al treilea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma.

Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Mose, israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din șaptezeci de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Mose a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Am văzut că elita israelită l-a manipulat pe Mose / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Am presupus că respectiva divinitate era Marduk, ținând cont că arma putea fi manevrată doar de cineva cu ADN-ul zeului. Dar dacă Iștar era cea din spatele elitei israelite, care i-a furat arma fratelui său? Am întâlnit de-a lungul istoriei Sanhedrinul, o elită a leviților, care respectă ordinele zeiței. Prin urmare, cea din jurul lui Mose pare a fi aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk.

Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație închinată zeiței Iștar.

Războiul celor două zeități a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl 35-islam-crown8x8întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamului, o religie care păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei, fără îndoială cauzată de aversitatea zeului musulmanilor față de sora sa, Iștar. Simbolul islamului este semiluna, simbolul familiei lui Enki (și, implicit, al lui Marduk, noul cap al familiei după moartea tatălui său), lângă o pentagramă mică, care reprezintă superioritatea zeului față de Enlil (steaua cu cinci raze semnifică a cincea planetă din sistemul nostru solar, Jupiter, zeitate echivalată cu Enlil). Timp de aproape șaisprezece secole, evreii lui Iștar și musulmanii lui Marduk au dus o îndelungată luptă care continuă chiar și astăzi.

În momentul în care elita evreiescă (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan (pământul făgăduit de Marduk urmașilor lui Abraam), a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem admira în6846118-the-statue-of-liberty-and-4th-of-july-fireworks New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. O țară războinică, la fel ca zeitatea sa, care în două sute patruzeci de ani de existență a avut doar douăzeci și șase de ani de pace. În secolul al XIX-lea, adepții evrei ai lui Iștar s-au autodenumit sioniști, cei rămași credincioși lui Marduk fiind considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de cei ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. Sioniștii și-au luat numele de la muntele Sion sau Moriah din Ierusalim, cel pe care și-l dorea zeul adversarilor. Acest nume îl ascunde pe cel al zeiței: „si” inversat reprezintă prima silabă a numelui ei babilonian, iar „on” este varianta grecească a sumerianului „an”, cuvântul pentru „cer”. Prin urmare, Sion înseamnă „Cereasca Iștar”.

În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare Alex Jones s-a înfiltrat în Bohemian Grove din California, locul în care cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, și a reușit să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Această pasăre, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Putem astfel observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii.

Povestea celor doi frați divini există ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Ya’akov (numit ulterior Yisra’el) și Esaw s-au luptat pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Merită menționat și că „york” este un cuvânt celtic care desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și în Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, care împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie…

În 2013, sioniștii au înființat Statul Islamic al Irakului și Levantului (abreviat ISIL), numit de mass-media Statul Islamic al Irakului și Siriei (ISIS). Scopul acestei grupări este de a da naștere unui mare război în Orientul Mijlociu, pentru că doar astfel se poate îndeplini planul de cucerire a lui Iștar, așa-numita Nouă Ordine Mondială. Observăm că abrevierea numelui dat de presă este cel al zeiței egiptene Isis, care în original o reprezenta pe Ninhursag. Însă, după plecarea Celeștilor de pe Pământ de acum patru milenii, Marduk a preluat toate funcțiile și atributele lui Enlil iar Iștar pe cele ale mamei sale. Așadar, ISIS o reprezintă astăzi pe zeița sioniștilor.

Sioniștii nu au scăpat nicio ocazie de a-și promova pe ascuns zeița. Unul dintre ei, masonul Zecharia Sitchin, a lansat în seria sa de volume Cronicile Pământului ipoteza existenței planetei Nibiru. Conform lui Sitchin, textele sumeriene susțin că zeii Anunnaki provin de pe această planetă, care se află mult dincolo de Pluto și care revine în sistemul nostru solar odată la trei mii șase sute de ani. Acești Anunnaki ar fi sosit pe Pământnibiru-via-lactea-sitchin pentru a extrage aur, pe care să îl împrăștie în atmosfera planetei lor. Bineînțeles că ipotezele lui Sitchin sunt atât de fanteziste, încât depășesc orice limită a logicii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici măcar un singur om de știință n-a fost atât de bătut în cap încât să-i dea dreptate. Însă masoneria a promovat intensiv cărțile lui Sitchin, implicit imaginara planetă Nibiru, din motive lesne de înțeles. Cum Sitchin le-a îndeplinit planul cu brio, îndepărtându-și cititorii de adevăr printr-o serie de minciuni foarte credibile, planeta inventată de el a fost prezentată ca adevăr și promovată corespunzător, pentru a intoxica cât mai eficient creierele maselor. Degeaba s-au chinuit numeroși cercetători să demaște minciunile lui Sitchin; pentru foarte mulți oameni Nibiru este o planetă reală, unde locuiesc Anunnaki, căutătorii de aur.

Vorbesc într-adevăr textele sumeriene despre planeta Nibiru? Categoric nu! Cuvântul „nibiru” nu există în limba sumerienilor. Însă există unul asemănător în akkadiană, „neberu”, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, fiind folosit în special pentru râuri. De exemplu, într-un text sumero-akkadian, un sat este numit „Nebarti Așșur”, adică „Locul de trecere al lui Așșur”. Un alt text vorbește despre un barcagiu care trecea călători peste apă contra cost, pasagerii fiind nevoiți să plătească „shiqil kaspum sha nebiritim” („argint ca taxă de traversare”). Un text akkadian vorbește despre o campanie militară: „Aramu nakirma bab nibiri sha GN itsbat” („Arameii au fost sfidători și au luat poziție la intrarea în vad / punct de trecere”). În altul, despre elamiți se spune că „ina ID Abani nebiru uchaduu” („au tăiat podul / locul de trecere de pe râul Abani”).

În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” era un termen care reprezenta punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, are și alte înțelesuri: sunt numite „Neberu” planetele Jupiter și Mercur, o stea și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii. E drept că toate aceste sensuri ale cuvântului akkadian pot crea confuzii, dar acesta nu este un motiv pentru a accepta varianta fantezistă a masonului Sitchin, care nu are niciun fel de acoperire.

Ideea lui Sitchin nu este una originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți astronomi au făcut speculații despre existența unei planete dincolo de Neptun, care a fost numită Planeta X de astronomul american Percival Lowell. Descoperite ulterior, nici Pluto și nici9fdc89123a8be7153940f36033571843 Eris nu sunt considerate a fi controversata Planetă X, care a fost echivalată cu Nibiru a lui Sitchin. Deși nu sunt puțini cei care chiar și astăzi cred în existența Planetei X / Nibiru, sondele spațiale Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 și Voyager 2 au demonstrat inexistența ei. În primul rând, acestea au determinat mult mai precis masa planetelor pe lângă care au trecut, iar conform acestor mase, discrepanțele în orbitele planetelor au dispărut. În al doilea rând, traiectoriile sondelor spațiale nu au pus în evidență niciun fel de influență care ar putea fi atribuită forței gravitaționale a unui alt obiect mare nedescoperit din sistemul solar.

Chiar dacă nu există nici planeta, nici cuvântul „nibiru”, masoneria promovează excesiv fabulația lui Sitchin. De ce? După cum spuneam, inventatul „nibiru” provine din akkadianul „neberu”, cuvânt cu o mulțime de înțelesuri și cu o origine necunoscută. Cel puțin pentru cercetătorii cu minți limitate. Spre surprinderea acestora, akkadianul „neberu” își are originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Heru (Horus). A fost tradus convențional prin „Casa lui Horus”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „Nebheru” înseamnă „Soția lui Heru”, acesta fiind și rolul zeiței Hathor. Așa cum a observat și Sitchin, anticii echivalau zeii cu corpuri cerești. Pentru egipteni, Venus era planeta asociată cu zeița Hathor. În antichitate, Venus era considerată adeseori aducătoare de nenorociri, molime și distrugeri. Miturile egiptene susțin că Hathor / Nebheru a încercat să distrugă omenirea de câteva ori, ceea ce poate fi privit ca un efect al planetei Venus.

Ar putea Venus să fie planeta Nibiru a lui Sitchin? În niciun caz. În astrologia babiloniană, Neberu este punctul cel mai înalt al eclipticii, iar în Enuma Eliș este ori o stea, ori planetele Jupiter sau Mercur, ori zeul Marduk. Nu există niciun motiv să considerăm Neberu / Nibiru a fi Venus. În plus, pentru a demonta complet minciuna lui Sitchin, pentru mesopotamieni locul nașterii zeilor Anunna era Duku, care înseamnă „Colina sfântă”. Care nu este nici planeta Venus, nici vreo planetă născută din imaginația lui Sitchin.

De ce vor masonii să credem în existența planetei Nibiru? Și de ce este atât de importantă pentru ei? Din moment ce nu există, nu poate fi importantă. Ceea ce înseamnă că nu planeta este cea care contează, ci numele ei. Sau, mai exact, numele zeității pe care o reprezintă. Zeița elitei levite este Iștar, numită Hathor de egipteni. Prin urmare, „Nibiru” nu este decât forma americanizată a lui „Nebheru”, transformat de akkadieni în „neberu”, epitetul zeiței masonilor. Promovarea intensivă a acestei inexistente planete nu reprezintă decât slăvirea intensivă a zeiței Iștar / Hathor / Nebheru. Motivul este același ca în orice cult: atragerea binecuvântărilor și ajutorului respectivei divinități. Ca amănunt suplimentar, dacă la egipteni „Nebheru” era „Casa zeului Heru”, pentru Sitchin și adepții săi Nibiru este casa zeilor Anunnaki. Coincidență?

În urma celui de-Al Doilea Război Mondial orchestrat de sioniștii conduși din umbră de elita levită, în 1948, a fost înființat statul Israel. A fost îndeplinită în sfârșit promisiunea făcută de Marduk lui Abraam, urmașii acestuia primind fostul Canaan. Momentul nu a fost unul întâmplător, ci bine programat. Abraam a murit în 1948 î.e.n., iar promisiunea lui Marduk s-a îndeplinit tot în 1948, însă în actuala eră. Din nou, nu putem considera că avem de a face cu o coincidență. Se pare că și această promisiune a fost îndeplinită doar pentru public, din moment ce elita închinată lui Iștar s-a stabilit de mult timp în „Noul Canaan”, Statele Unite ale Americii.

Păziți îndeaproape de Celești, Veghetorii s-au văzut nevoiți să se supună ordinului lui Anu de a nu interveni în dezvoltarea omenirii. Rămânând ascunși muritorilor de rând (cu excepția celor aleși de ei pentru îndeplinirea unor misiuni), Marduk și Iștar au fost obligați2014_06_15_german_rsz_crp să renunțe la confruntări directe, mulțumindu-se cu luptele adepților lor. Totuși, istoria medievală consemnează două bătălii între Veghetori, care nu au mai putut fi ascunse. O foaie volantă de știri din Germania, de pe 14 aprilie 1561, susținea că locuitorii orașului Nüremberg au fost treziți de un „spectacol înfricoșător”: multe obiecte ciudate se luptau pe cer la răsăritul Soarelui. Aveau forme diferite, de sfere, cruci și tuburi. Unele dintre ele au căzut pe pământ iar altele au dispărut în nori de fum sau aburi. Acea foaie volantă există astăzi în Biblioteca Centrală din Zürich (Elveția), acolo unde s-a păstrat și descrierea unui eveniment similar din 7 august 1566, petrecut deasupra orașului Basel. Fără a ne supune la un exercițiu de imaginație prea intens, ne dăm seama că acele obiecte zburătoare care se luptau erau aparate de zbor. Cine le putea deține dacă nu zeii rămași pe Pământ?

Ca oricare alt război, și cel dintre Marduk și Iștar va avea un sfârșit. Într-un capitol precedent am avansat posibilitatea ca textele apocaliptice să descrie un eveniment din trecut, nu din viitor. Însă cum timpul pare a fi ciclic, sunt mari șanse ca aceleași evenimente să se petreacă într-un mod asemănător la intervale regulate de timp. Scrierile apocaliptice afirmă că bătălia finală dintre cele două zeități va avea loc înainte de întoarcerea lui Enlil pe Pământ. Omenirea va fi împărțită în două tabere conduse de cele două căpetenii ale Veghetorilor iar războiul va începe odată cu învierea lui Enki. Am văzut că marele conducător al Veghetorilor a fost ucis în 2051 î.e.n. de Enlil, însă spiritele nu pot fi distruse, ci doar corpurile lor materiale. În mod normal, după moartea fizică, spiritele Veghetorilor ajung într-o dimensiune numită Tartaros de greci, din care pot fi readuse în lumea materială de adepții lor prin anumite ritualuri magice. Același lucru s-a întâmplat și în 2051 î.e.n. cu Enki. Însă, pentru a fi sigur că marele său rival nu își va putea părăsi închisoarea, ci va rămâne închis pentru multă vreme, Enlil a apelat la o măsură de siguranță… mai puțin convențională. Așa cum ne-a obișnuit deja.

Betty Andreasson-Luca a devenit celebră pentru numeroasele sale întâlniri de gradul III, pe care susținea că le-a avut de-a lungul timpului cu diverși extratereștri. Sub hipnoză spunea că, la un moment dat, niște omuleți cenușii au dus-o pe o altă planetă și i-au spus: „Aceasta este adevărata ta casă!”. Acolo l-a întâlnit pe Tatăl, Unicul sau Întâiul: „sunt înbettyandreasson2 afara Porții. Și e un om înalt acolo. Are părul alb și o cămașă lungă, albă. Cămașa îi strălucește. Are ochii albaștri. E strălucitor acolo și cred că mai văd încă doi. Mai înalți. Sunt foarte înalți și au niște ferigi în mâini”.

Ce este Marea Poartă? „Este intrarea în cealaltă lume. Lumea unde este lumină”. Ea a mai spus: „Tatăl iubește lumea atât de mult și mulți îl resping!”. Înainte de acea întâlnire i s-a spus că „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic”. În Tatăl sau Întâiul îl recunoaștem pe Enki, primul zeu al Pământului, cel care a creat omul alături de sora sa geamănă, Ninhursag. În Evanghelia lui Ioannes din Noul Testament, Iesous chiar îl numea pe Enki tată al oamenilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (8:44). Acea „Mare Poartă”, despre care Betty Andreasson-Luca spunea că este „intrarea în cealaltă lume”, nu reprezintă decât portalul subteran către dimensiunea imaterială în care a fost închis Enki de Enlil în 2051 î.e.n., Tartaros al grecilor. Cum acel portal, așa cum am văzut deja, este în realitate o gaură neagră în miniatură, adesea confundată cu un mic soare din cauza interiorului său extrem de luminos, care atrage lumina, înțelegem motivul pentru care Betty Andreasson-Luca se referea la „Lumea unde este lumină”. Prezența bio-roboților cenușii alături de entitățile înalte și blonde confirmă că este vorba despre portalul din lumea subterană, nicidecum despre unul de pe o altă planetă, așa cum i s-a spus femeii. De asemenea, prin faptul că ea „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic” înțelegem că, într-adevăr, era vorba despre portalul către o lume imaterială, în care era închis spiritul lui Enki.

Cum ar fi putut Enki reținut în Tartaros, fără posibilitatea de a fi readus în această lume? Există o singură variantă plauzibilă: o barieră energetică deosebit de puternică în dreptul portalului, care să permită accesul spiritelor într-un singur sens, doar din lumea fizică în cea imaterială. Din punct de vedere logic, acea barieră nu putea fi realizată decât dintr-o imensă cantitate de energie negativă. Dacă ar fi fost vorba despre energie pozitivă, o parte dintre Veghetori (energii negative) s-ar fi putut sacrifica pentru a distruge bariera, ținând cont că ciocnirea dintre două energii opuse și egale cantitativ duce la eliminarea lor reciprocă. Însă o barieră realizată din aceeași energie negativă ca și Veghetorii ar fi fost impenetrabilă pentru ei. Pentru a o distruge, ar avea nevoie de o imensă cantitate de energie pozitivă, care le lipsește cu desăvârșire.

În acest caz, cum ar putea rezolva problema? Răspunsul îl găsim tot în legendele religioase, unde adesea se vorbește despre o bătălie pentru suflete. Multe religii susțin că demonii încearcă să obțină sufletele noastre prin diverse metode, în special prin celebrele pacte, însă niciuna nu ne oferă un motiv plauzibil pentru așa ceva. De ce au nevoie de sufletele noastre? Pentru a le chinui veșnic în cazane cu smoală? Prea puțin probabil. Unii consideră că aceste entități se hrănesc cu suflete, ceea ce este o ipoteză la fel de aberantă. Fiind entități spirituale, nu au nevoie de hrană. În plus, fiecare astfel de entitate este formată dintr-o cantitate fixă de energie, care nu se poate modifica, ci doar își poate schimba polaritatea (sau procentajul de energie pozitivă ori negativă). Există în mituri cazuri în care unele zeități au fost asimilate de altele (Theletos de Sophia în gnosticism, de exemplu), însă acest procedeu nu a fost comparat de antici cu hrănirea, ci cu împerecherea; cele două entități se uneau într-una singură, formând o nouă ființă care deținea caracteristicile celor două inițiale, deși una dintre personalități era dominantă. Aceste asimilări se realizau doar în cazul spiritelor, nicidecum în cel al unui spirit cu un suflet, forme de energie diferite. Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă zeitățile au nevoie de suflete pentru a distruge bariera care îl împiedică pe Enki să se întoarcă în lumea noastră. Sufletele sunt forme de energie pozitivă care fac legătura dintre spiritele încarnate în lumea materială și dimensiunea din care provin, pleroma spirituală a eonilor. O cantitate însemnată de suflete ar putea sparge bariera și l-ar putea elibera pe conducătorul suprem al Veghetorilor. Acesta să fie oare motivul colectării sufletelor din folclorul religios?

Dacă această ipoteză ar fi adevărată, procedeul nu ar fi greu de intuit. Sufletele ar fi amestecate pentru a forma o imensă cantitate compactă de energie pozitivă, care apoi ar fi aruncată în barieră cu o viteză destul de mare, pentru ca ambele forme de energie să se poată anihila reciproc. Pentru aceasta, mai mult ca sigur Veghetorii ar apela la tehnologie, ținând cont că lucrurile se întâmplă pocnind din degete doar în basme. Nu știm dacă dețin deja o astfel de minune tehnologică, însă știm că la granița dintre Elveția și Franța se află cel mai mare laborator din lume pentru generarea particulelor elementare, aparținândShort-Circuit-Stalls-Large-Hadron-Colliders-Restart1 Consiliului European pentru Cercetări Nucleare (C.E.R.N.). Laboratorul deține un decelerator de particule și șase acceleratoare de particule, cel mai mare și cel mai performant fiind Large Hadron Collider („Mare Accelerator de Hadroni”), abreviat L.H.C., pus în funcțiune pe 10 septembrie 2008, situat la o sută de metri sub pământ și care are forma unui cerc cu diametrul de douăzeci și șapte de kilometri. Oficial, acest imens accelerator de particule ascuns în subteran, la care au lucrat peste șapte mii de savanți, a fost construit pentru reproducerea primei fracțiuni de secundă de după Big Bang. Însă criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanțarea unui astfel de proiect extravagant (L.H.C. a costat peste trei miliarde de lire sterline) doar pentru obținerea unei fracțiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului dă de înțeles că rolul lui este deosebit de important. Dacă ținem cont de faptul că în fața sediului C.E.R.N. se află8eb950f2f94361ac35190647f1be03163417a665 statuia zeului indian Șiva (Enki al sumerienilor) într-un cerc care seamănă izbitor cu un portal, putem bănui că adevăratul rol al L.H.C. este de a sparge bariera dimensiunii în care este închis Enki, pentru a-l ajuta să se întoarcă în lumea noastră. Large Hadron Collider poate accelera atomi până la o viteză de 99,999999% din viteza luminii.

În 2012, cercetătorii C.E.R.N. au anunțat că au descoperit bosonul Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu”, pe care speră să îl poată crea cu ajutorul L.H.C. prin coliziunea a doi protoni de înaltă energie. Însă celebrul fizician britanic Stephen Hawking a avertizat că descoperirea și exploatarea bosonului Higgs poate duce la distrugerea Universului. După spusele lui, „particula lui Dumnezeu” este un element destul de fragil, cu o capacitate incredibilă de distrugere, care se bazează pe comprimarea raportului spațiu-timp, ceea ce ar duce la dizolvarea Universului chiar înainte să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu adevărat. De ce ar crea cercetătorii C.E.R.N. o particulă cu o capacitate incredibilă de distrugere, dacă nu pentru a distruge bariera care îl ține pe Enki departe de lumea noastră?

Din moment ce încă nu a fost eliberat marele stăpân al Veghetorilor, putem presupune că nu s-a reușit încă strângerea numărului necesar de suflete. După ce bariera va fi distrusă, ar urma întruparea lui Enki, realizată cel mai probabil de fiul său credincios, Marduk. În poemul babilonian Enuma Eliș sunt menționate cele „50 de nume” pe care le-a primit zeul5033871-9a1770e6fea389cd6b2a815f72625149 odată cu înscăunarea sa pe tronul Pământului. Cercetătorii consideră că toate puterile celorlalți zei erau incluse în acele nume, care ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra.

Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin fiecare câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o Marduk. Capacitate pe care mai mult ca sigur o va folosi pentru a-și elibera tatăl din Tartaros, odată ce bariera energetică va fi distrusă. Doar dacă va reuși să depășească obstacolele surorii sale, care face tot posibilul să împiedice reîntoarcerea lui Enki.

Un exemplu în această privință găsim în România. În anii 1989-1990, elita levită a adepților lui Iștar a reușit să distrugă comunismul din Europa, care se opunea masoneriei. În România, comunismul a căzut în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat mascată în revoluție. Instalați la conducere, trădătorii supuși masoneriei au vândut țara pe bucăți, pentru a distruge odată pentru totdeauna fostul tărâm al zeilor. Cei care au profitat de resursele României, date de pomană străinilor, au fost, bineînțeles, tot masonii. Sărim peste toate așa-zisele privatizări și ne referim la un singur caz, probabil cel mai clar dintre ele. În 1997 s-a înființat Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC), care a primit licența de concesionare a resurselor de la Roșia Montană din Munții Apuseni, unde studiile geologice și de explorare au evidențiat existența a trei sute paisprezece tone de aur și o mie patru sute optzeci tone de argint. 80,69% la sută din totalul acțiunilor R.M.G.C. sunt deținute de compania canadiană Gabriel Resources, al cărei acționarbasescu_aur_rosia-montana majoritar este Beny Steinmetz, un evreu sionist, prin urmare adept al lui Iștar. În septembrie 2013, guvernul României a aprobat în secret începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Trădarea s-a aflat imediat iar românii au ieșit în stradă după numai câteva zile. Se spune că organizatorul protestelor a fost miliardarul american George Soros, un evreu ortodox, deci adept al lui Marduk. A doua zi după primele proteste a avut loc moartea suspectă a unui copil de patru ani, pe nume Ionuț Anghel, pentru care s-a dat vina pe o haită de câini maidanezi. Întreaga presă românească a vuit pe marginea acestui subiect, instigând la uciderea câinilor. Politicienii s-au unit și ei în acest demers, hotărând eutanasierea maidanezilor. Deși moartea copilului prezenta urmele implicării serviciilor secrete române, ancheta oficială a fost făcută de mântuială, lăsând în urmă o mulțime de întrebări fără răspunsuri. Iar presa a promovat intens acest caz, în timp ce ignora protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, în speranța că ura românilor față de maidanezi îi va face să uite de străinii veniți să le fure aurul. Însă lucrurile nu au stat deloc așa. După masacrarea câtorva mii de câini maidanezi, românii au continuat protestele și mai înverșunați ca la început.

Una dintre marile curiozități ale acestei afaceri o reprezintă dorința R.M.G.C. de a utiliza la Roșia Montană treisprezece mii de tone de cianuri pe an pentru extragerea aurului, deși în toate țările Uniunii Europene se folosesc aproximativ o mie de tone în astfel de exploatări. Intervenția trebuia să aibă loc pe un perimetru de o mie două sute cincizeci și opt de hectare; se plănuiau raderea a patru munți și săpături la o adâncime de patru sute de metri, ceea ce ar fi dus la formarea unui crater gigantic, cu un diametru de aproximativ opt kilometri, vizibil și de pe Lună. În urma acestui proiect, România ar fi rămas pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri) înconjurat de un baraj care ar trebui să reziste veșnic, lucru prea puțin probabil. Exploatarea trebuia să aibă loc doar la suprafață, nu în galerii ca până acum, ceea ce ar fi dus la distrugerea aproape completă a respectivei zone. Deși sunt și alte metode pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, sionistul Steinmetz nu voia nici în ruptul capului să renunțe la cea cu cianuri. În aceste condiții nu putem să nu ne întrebăm de ce se voia varianta cea mai distrugătoare. Scopul adeptului lui Iștar era de a extrage aurul sau de a distruge? Dacă a doua variantă era planul său, ce anume își dorea să distrugă?

Grecii antici susțineau că în Munții Apuseni exista un oraș subteran, în care Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul care voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmareRosia-Montana-orasul-subteran-al-zeilor este vorba despre orașul său subteran. Sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăreau îngroparea intrării în orașul subteran sub două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încerca să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu părea să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Yahweh / Marduk, ambele luptând cât mai înverșunat. Sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel. Într-un final au pierdut iar lucrările de la Roșia Montană au fost sistate. Cel puțin pentru moment. Să fie acel oraș subteran al lui Marduk cel în care se găsește portalul către Tartaros? Să fi încercat astfel Iștar să împiedice reîntoarcerea lui Enki? Și ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și măcelărirea câinilor maidanezi?

Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală care avea loc cu patruzeci de zile înainte de Paște și la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, care erau învârtite în aer și aruncate în apă de pe poduri. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, în 2011, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege care îl interzice.

Dintotdeauna câinii au fost sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „cea de nerostit”, Hekate, poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când o simt în apropiere, conform credinței populare. Câinii îi erau sacrificați zeiței pentru a-i respinge influența negativă dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câine erau adesea îngropați la baza fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru alungarea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea acestora pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate era inițial Sophia gnosticilor și mai târziu Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât este posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei care oferă sacrificiile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele.

Prin aceste jertfe, adepții zeiței nu doar se protejează de influența ei negativă, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Nu este o coincidență faptul că politicienii români de vârf, slujitori ai sioniștilor care i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii. Nici faptul că presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat poporul la ură împotriva câinilor, la modul cel mai agresiv posibil. Mai mult ca sigur Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al lui Marduk. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se găsea pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Probabil ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată spre capătul opus al țării, sud-estul României fiind lovit de viituri la scurt timp după sacrificarea câinilor. Iar Marduk pare să-și continue nestingherit planul de a-și readuce tatăl în lumea noastră.

Cel mai cunoscut text care vorbește despre învierea lui Enki este Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament. Autorul susține că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtva vreme” (20:1-3). Cum acel „balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana” este cu siguranță Enki, pasajul descrie întemnițarea lui în acea dimensiune imaterială numită Tartaros de greci imediat după distrugerea trupului său din 2051 î.e.n., acum mai bine de patru mii de ani. Ioannes mai spune că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:7-9). Apocalipsa lui Ezra susține aceeași variantă: „cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartaros şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Este posibil ca reîntâlnirea dintre Enki și Marduk să fi fost reprezentată pe Stela Bărbosului, descoperită în anii 1940 în La Venta120 La Venta Stela 3 Decodng King Lib's Monument_image001 de arheologul american Matthew Stirling. Pe această stelă de piatră, înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, a fost reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu haine bogate și încălțări elegante. Chipul unuia dintre ei a fost complet distrus. Celălalt, un bărbat cu trăsături caucaziene, cu nasul proeminent și cu o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat Unchiul Sam, era intact. Stela era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În Fingerprints of the Gods din 1995, Graham Hancock nota: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Dimensiunile stelei chiar sugerează că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi (trăsături caucaziene, barbă, înălțime și haine bogate) dă de înțeles că erau doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, ar putea fi cea din viitor, dintre Marduk și tatăl său. Este posibil ca olmecii să fi considerat înfricoșătoare reîntâlnirea zeilor, care va cauza imense distrugeri, drept pentru care au ales să o îngroape și să o înconjoare cu șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte, pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la acea informație. Nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, Stela Bărbosului. Probabil un conducător olmec a comandat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său a ordonat ascunderea ei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, odată eliberat, Enki va antrena omenirea într-un crunt război mondial. Într-o inscripție apocaliptică, veche de cincizeci de mii de ani, descoperită în vara anului 1999 de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța, se spune: „Inamicii se vor răscula ca să cucerească Pământul. Iar uriașii din vechime se vor trezi și se vor alătura armatelor care luptă împotriva fiilor Pământului. Și va urma un mare război, în care mulți vor muri. Tatăl se va întoarce”. Cine va forma cele două tabere combatante? Fără îndoială, de o parte vor fi oamenii conduși de Enki și Marduk, iar de cealaltă adepții lui Iștar. Într-un manuscris descoperit în apropierea Mării Moarte, intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, se spune că „prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Lewi, Yehudah și Benjamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. Recunoaștem în acest război state musulmane (adepte ale lui Marduk) împotriva Israelului condus de trei triburi, dintre care nu puteau lipsi „copiii lui Lewi”, adică elita levită închinată lui Iștar. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce mai multe informații: „În primul an […] vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Us, Hul, Geter și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23 – n.a.), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpakșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor3364973-3771896347-Armag asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Yișma’el și Qetura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5 – n.a.). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor […] oriunde li s-ar afla așezările”. Și Apocalipsa lui Ioannes vorbește despre atacarea Ierusalimului; după ce va fi eliberat, Enki „va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:8-9). Același „Gog din țara lui Magog” se găsește și în Cartea lui Y’hez’qel din Vechiul Testament, unde de asemenea se spune că va ataca Israelul. Despre Magog, Facerea 10:2 susține că era unul dintre fiii lui Yapheth (strămoșul europenilor în tradiția iudaică) și nepotul lui Noah. Pentru istoricul Flavius Iosephus, Magog era strămoșul sciților (dacilor) din nordul Mării Negre, ceea ce sugerează posibilitatea ca Gog și Magog să reprezinte de fapt geții și massageții.  În Talmud, Magog va duce o mare bătălie în care vor muri foarte mulți oameni, însă într-un final Yahweh va interveni și va salva evreii.

Iștar este unul dintre personajele Apocalipsei lui Ioannes. În capitolul 17, autorul a fost chemat de un înger pentru a vedea „judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei” (1-2). El mai spunea că a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama6a00d8341bffb053ef0148c7f1245d970c-500wi desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (3-5). Faptul că femeia era împodobită cu aur şi pietre scumpe ne spune că nu era un om de rând, ci o regină sau o zeiţă. Cea numită „Mama desfrânatelor” sau „Desfrânata cea mare” era marea zeiță a Babilonului, „Stăpâna prostituatelor” sau „Curtezana zeilor”, Iștar. Fiara roşie pe care o călăreşte este descrisă ca fiind „asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu” (13:2). De cele mai multe ori, Iștar era reprezentată în Mesopotamia stând pe un leu.

În Proslăvirea zeiței Inanna (numele sumerian al zeiţei Iștar), un text vechi de peste patru mii două sute de ani, preoteasa Enheduanna o numește pe zeiţă „Stăpână călărind o fiară, traduci în fapte hotărârea după a lui An poruncă sfântă”, o descriere asemănătoare celei din Apocalipsă. Ioannes susține că Iștar va fi învinsă de Marduk. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16), i-a spus îngerul care i-a arătat viitorul. Un glas din cer a completat: „Fiindcă în inima ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot” (18:7-8). Cum a devenit zeița „mai mare decât mama care i-a dat naștere” și „a schimbat complet legile Sfântului Anu”, după cum susține textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, îndrăznind să ducă un îndelungat război împotriva fratelui ei, regele Pământului?

Cunoaștem soarta tuturor personajelor principale ale istoriei zeilor, după 2051 î.e.n. Enki a fost ucis de Enlil iar spiritul său a fost închis în Tartaros. Ca pedeapsă, Enlil a fost luat de Anu de pe Pământ, întorcându-se în dimensiunea originară. Marduk a primit conducerea Terrei, pentru care a fost nevoit să se lupte cu sora sa, Iștar. Ninurta probabil a rămas pe Lună, împreună cu un grup de Celești, pentru a-i supraveghea pe Veghetori; din acest motiv, aztecii îl numeau Tecciztecatl, zeul iepure din Lună, fiul lui Tlaloc (Enlil) și Chalchiuhtlicue, zeița lacurilor și a râurilor. Însă despre Ninhursag nu se știe nimic. S-a întors cu Enlil în pleroma eonilor? Puțin probabil, ținând cont că era o parte din Sophia, eonul exilat. A rămas pe Pământ, alături de copiii ei? Miturile nu spun nimic. Răspunsul s-ar putea găsi în religia aztecilor, unde zeii stelelor au conspirat să-și omoare mama, pe Coatlicue (Ninhursag). Ea a fost decapitată de una dintre fiicele ei, Coyolxauhqui (Iștar). Ca răzbunare, zeul războiului, Huitzilopochtli (Marduk), i-a ucis pe toți zeii celești și pe sora sa, Coyolxauhqui. O zeiță decapitată întâlnim și în hinduism și budism, numităCalcutta_art_studio_Chinnamasta Chhinnamasta, simbol al energiei sexuale și întruparea energiei Kundalini, dar și un aspect al zeiței-mamă Devi. Deși pare a fi vorba despre aceeași Ninhursag, în miturile indiene zeița s-a decapitat singură.

În Egipt, Isis (Ninhursag) a fost decapitată de fiul ei, Heru / Horus, însă Djehuty / Thoth a înviat-o după ce i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În mitologia nordică îl găsim pe Mimir, o divinitate înțeleaptă, asociată cu magia și cunoașterea, decapitată de zeii Vanir (Veghetorii); pentru a nu i se pierde înțelepciunea, Odin (Enlil) i-a păstrat capul tăiat. Chiar dacă este vorba despre o zeitate masculină, Mimir se aseamănă cu Ninhursag, care era considerată de antici o magiciană fără pereche, deosebit de înțeleaptă. Să fi fost zeița ucisă într-adevăr? Dacă da, cine a ucis-o? Să-și fi luat singură viața, așa cum susțineau indienii? Să fi fost decapitată de Marduk, ca în mitologia egipteană? Sau criminala să fi fost fiica ei, Iștar, așa cum considerau aztecii? Ultima variantă pare a fi cea mai potrivită dacă ținem cont că, în hinduism, zeița Kali (Iștar) are o centură formată din capetele unor oameni decapitați, ghirlanda ei este alcătuită din cincizeci de cranii și este reprezentată mai mereu cu capul unui demon într-o mână, pe care ea însăși l-a retezat. Este posibil ca indienii să fi sugerat astfel că Iștar, zeița înnebunită după decapitări, să fi fost cea care și-a ucis mama prin acest procedeu. Dacă așa au stat lucrurile, de ce Iștar a apelat la crimă?

Am văzut că Sophia a reușit să-și asimileze eonul pereche, Theletos, devenind de două ori mai puternică. După ce a fost divizată forțat de Enlil în două entități diferite, Enki și Ninhursag, Sophia s-a divizat și mai mult în copiii acestora. Enki și-a asimilat două dintre cele trei fiice, pe Ninkurra și Uttu, la fel ca Sophia pe Theletos. Iar în final eonul decăzut a rămas împărțit în patru zeități diferite: Enki, Ninhursag, Iștar și Marduk. După închiderea lui Enki în Tartaros din 2051 î.e.n. și plecarea lui Enlil de pe Pământ, Iștar a rămas cu un singur rival la tronul planetei: fratele său, Marduk. Prin urmare, pentru a avea șansa de a-l învinge, și-a asimilat mama, fiind astfel formată din două părți dintre cele patru ale Sophiei. Fiind de două ori mai puternică decât fratele ei, adepții săi au reușit să 94 MDAwMDU3MV9USFJELmpwZw==cucerească o mare parte din lume. Astfel înțelegem și de ce Marduk face tot posibilul pentru a-l elibera pe Enki: nu îl împinge iubirea pentru tatăl său, ci are nevoie de ultimul sfert din Sophia pentru a deveni egal cu rivala sa. Întoarcerea lui Enki în lumea materială ar însemna contopirea lui cu Marduk. Inițiații în secretele zeilor au simbolizat această contopire prin numărul 12. Marduk este din cele mai vechi timpuri echivalat de adepții săi cu cifra 6; Enki, egal cu el după cum susțineau miturile babiloniene, este reprezentat prin aceeași cifră. Cei doi, ca entități distincte, erau simbolizați prin numărul 66, adică cei doi zei 6 alăturați. Însă contopirea lor (6+6) a fost reprezentată prin numărul 12. Astfel înțelegem și care dintre cele două zeități era cea dominantă în acest amestec. Cifra 1 este primul dintre cei doi, tatăl, iar 2 ultimul, fiul. Dacă Marduk ar fi fost asimilatorul iar Enki cel asimilat, inițiații ar fi reprezentat contopirea lor prin numărul 21 (prima cifră fiind 2 ar fi însemnat că al doilea zeu era la conducere). Însă din numărul 12 reiese că tatăl este cel care își va „înghiți” fiul, la fel cum a făcut-o în mitologia sumeriană cu Ninkurra și Uttu sau în cea greacă unde Kronos își înghițea copiii. După această contopire, zeul 12 o va ucide pe Iștar. Fără îndoială tot pentru a o asimila, astfel încât Sophia să fie din nou întreagă. Apocalipsa lui Ioannes sugerează această ipoteză, afirmând că „cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16). Dacă Fiara o va mânca pe „desfrânată”, înseamnă că o va „înghiți” la fel ca Kronos și Enki în miturile grecești și sumeriene, adică Sophia va fi din nou completă, într-un singur trup. Abia după această reîntregire a ei, Enlil se va întoarce.

În Apocalipsa neotestamentară, după moartea „desfrânatei celei mari” (sau reîntregirea Sophiei) se va deschide cerul (cel mai probabil un portal din dimensiunea originară a eonilor) și va veni călare pe un cal alb un personaj care „se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate”, „îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele lui se cheamă: Cuvântul (Logos în original – n.a.) lui Theos”, cu ochii „ca para focului şi pe capul lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai el”. Acest personaj, echivalat de creștinism cu Iesous (nimeni altul decât96e2f6c4f55e967defc71fb5b92e3663c6419b51 Enlil), nu va veni singur, ci însoțit de o armată numeroasă: „și oştile din cer veneau după el, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat” (19:15). În Evanghelia lui Matthaios se găsește aceeași variantă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31).

Cartea lui Hanok afirmă și ea că „el vine însoțit de zece mii dintre sfinții săi pentru ca el să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva lui” (1:3-9). În Cartea lui Daniyyel din Vechiul Testament, Enlil este numit Mikha’el: „în vremea aceea se va scula Mikha’el, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Același nume era preferat și de esenieni, în textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, descoperit în apropiere de Marea Moartă, Mikha’el fiind „mâna Domnului” care „se va ridica împotriva lui Belial”. În hinduism, la finalul acestei ere, numite Kali Yuga, zeul Vișnu (același Enlil) se va reîncarna în Kalki și se va întoarce călare pe un cal alb, cu o sabie în mână, pentru a distruge demonii și păcatele din lume. În islam, salvatorul Mahdi va veni călare tot pe un armăsar alb, la fel ca în creștinism și în hinduism. Iar în zoroastrism, salvatorul care va sosi la sfârșitul timpului se numește Saoșiiant.

Toate textele apocaliptice susțin că va urma un război între cele două tabere: de o parte Sophia, Veghetorii și majoritatea oamenilor, iar de cealaltă Enlil, Celeștii și câțiva pământeni care le-au rămas fideli. În Apocalipsa biblică, Ioannes povestea că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce şade pe cal şi cu oştirea lui”. Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține și el că oamenii vor lupta alături de zei: „Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Același text mai spune că „Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile luisons-of-light-vs-sons-of-darkness-1024x819 Belial. Atunci, puterea Domnului le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă” și „El va apărea […] și va face ca adevărul […] aducând blestem asupra Fiilor Întunericului […] și ei se vor da prinși”. Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes susține că zeul Sabaoth va coborî pe Pământ cu oștile sale cerești și îi va învinge pe cei răi. „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci el va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (2:11), este scris în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament. În Cartea lui Yeșa’yahu se spune că „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (27:1). Același sfârșit al Sophiei este preconizat și de Apocalipsa lui Ioannes: „Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:9-10). Tot aici se spune că va urma o judecată a păcătoșilor, care vor fi aruncați în același loc: „cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (20:15). Gnosticii susțineau că Sophia a fost iertată și eliberată la un moment dat, prin urmare bătălia apocaliptică lipsește din scrierile lor. În Pistis Sophia, Iesous spune că a eliberat-o din Haos „iar Gabriel și Mikhael au adus șuvoiul de lumină peste trupul materiei lui Pistis Sophia și au pus în ea toate puterile de lumină ce fuseseră luate de la ea. Și trupul materiei ei a primit lumină cu totul. Și toate puterile din ea, a căror lumină a6bf01aa5fef63a2e0aa89aa9dd128ca2-d4xvswp fost luată, au primit lumină și au încetat să mai ducă lipsă de lumină, fiindcă ele au primit lumina lor care a fost luată de la ele, căci li s-a dat lumina prin mine” (capitolul 64). Apoi, mai spunea el, „am luat-o pe Pistis Sophia și am urcat-o într-un tărâm ce se află sub cel de-al treisprezecelea eon. Și i-am dat ei un nou mister al Luminii, care nu este cel al eonului ei, tărâmul celor nevăzuți. Și i-am dat ei un cânt de laudă al Luminii, ca de acum înainte arhonții eonilor să nu mai poată avea putere asupra ei. Și am așezat-o în tărâmul acela până ce voi veni după ea, ca să o duc în tărâmul ei, ce se află în înalt” (capitolul 74). Tot atunci, i-a făcut și o promisiune: „voi pecetlui tărâmurile lui Authades și pe toți arhonții care te dușmănesc pe tine, căci tu ai crezut în Lumină. Și voi mai pecetlui tărâmurile lui Adamas și ale arhonților săi, pentru ca niciunul dintre aceștia să nu lupte împotriva ta, până când nu li se va plini vremea și până când nu va veni vremea hotărâtă când Tatăl meu îmi va porunci să iau de la ei lumina lor” (capitolul 75). În cele din urmă, Iesous a dus-o în cel de-al treisprezecelea eon, printre „cei douăzeci și patru de nevăzuți”. Însă, ținând cont că gnosticii o venerau pe Sophia, considerând-o cea care le-a adus cunoașterea, este normal să fi preferat un sfârșit fericit al poveștii ei. Care nu este obligatoriu unul adevărat.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, după câștigarea bătăliei finale, Iesous / Enlil va locui pe Pământ, alături de adepții săi, care vor trăi veșnic într-o stare eternă de fericire. Cel puțin asta este interpretarea creștinilor deși, la fel ca restul textelor apocaliptice, Apocalipsa neotestamentară dă de înțeles că Pământul va fi distrus. „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Sabaoth, în ziua iuţimii mâniei lui” (13:9-13), afirmă Cartea lui Yeșa’yahu din Vechiul Testament. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească692x360xPAMANTUL-a-inceput-sa-se-DEZINTEGREZE-Materia-INTUNECATA-este-MOTIVUL-692x360.jpg,q518a58.pagespeed.ic.xs9jyItoaH nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (1:18), se spune în Cartea lui Sepanya.

În Apocalipsa lui Ezra, zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”, „Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”. În zoroastrism, metalele din munți vor fi topite și vor umple Pământul ca niște râuri de lavă, care vor arde păcătoșii. În Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes, zeul Sabaoth anunța: „Atunci voi trimite îngerii mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”. La fel ca în Apocalipsa neotestamentară, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare se va evapora iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”. Îngerul Temeluchus va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, apoi va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți. În final, demonii și oamenii vor fi judecați.

În zeul care se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori îl recunoaștem pe Enlil. De ce însă plănuiește el distrugerea întregului Pământ, ținând cont că e apărătorul omenirii? Să se fi răzgândit în ceea ce ne privește? Apocalipsa lui Ioannes spune că Sophia, Veghetorii și restul adepților lor vor fi aruncați „în iezerul de foc şi de pucioasă” și „vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Adică vor fi închiși pentru totdeauna într-o dimensiune imaterială, cel mai probabil același Tartaros. Prin urmare lumea materială, prima închisoare a Sophiei, va deveni inutilă.

Așadar, Enlil plănuiește să distrugă Universul material și să elibereze spiritele captive în ciclul reîncarnărilor, care astfel se vor întoarce la sursă. În cartea sa biblică, Ioannes sugerează subtil această variantă: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). „Cer nou şi pământ nou” nu înseamnă decât o lume diferită de cea în care ne aflăm în prezent, idee care reiese și din versetul: „Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (20:11). În alte pasaje, Ioannes mai spune: „Iată, cortul lui Theos este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi însuşi Theos va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4), „Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc” (20:14), „Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Theos le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). O lume fără moarte, suferință și Soare nu poate fi cea materială, ci doar cea din care provin toate ființele, pleroma spirituală a eonilor, după cum o numeau gnosticii. Pistis Sophia vorbește și ea despre „plinirea eonului, care este înălțarea universului; adică desfacerea universului și înălțarea completă a numărului sufletelor desăvârșite ale moștenirilor Luminii” (capitolul 86), pasaj din care reiese distrugerea universului material și întoarcerea spiritelor în lumea eonilor. În același capitol se mai spune că „toți arhonții care s-au căit vor sălășlui și ei în tărâmul în care au fost așezați, până când sufletele Luminii vor fi înălțate toate laolaltă” și că „toate sufletele oamenilor ce vor primi misterele Luminii vor fi înaintea tuturor arhonților care s-au căit și vor fi înaintea tuturor celor din tărâmul din Mijloc și a celor din întregul tărâm din Dreapta și vor fi înaintea celor din întregul tărâm al Comorii Luminii”.

De aici înțelegem că, după distrugerea lumii materiale, toate spiritele se vor întoarce în lumea eonilor, inclusiv entitățile malefice care se vor căi. În zoroastrism oamenii vor deveni asemenea zeităților nemuritoare Ameșa Spentas, adică vor trăi fără hrană, foame, sete sau răni, corpurile lor vor deveni foarte ușoare și se vor uni cu marele zeu Ahura Mazda. Acestaimage2 este rolul „Judecății de apoi” din creștinism, iudaism, islam, zoroastrism și unele curente esoterice, momentul în care morții vor învia pentru a fi judecați: stabilirea dimensiunii imateriale în care va ajunge fiecare entitate, adică pleroma eonilor sau Tartaros. Despre această judecată, Ioannes scria: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (20:12-13). Dacă spiritele au fost smulse de Sophia din Enlil se pare că, în cele din urmă, cele întoarse în lumea eonilor se vor reuni cu el. Pistis Sophia nu specifică acest amănunt, însă îl sugerează în capitolul 96, unde Iesous anunța: „Acum, în vremea aceasta, nu doar că veți stăpâni împreună cu mine, dar toți oamenii ce vor primi misterul Inefabilului vor fi împărați împreună cu mine în împărăția mea. Și eu sunt ei și ei sunt eu”. Referitor la „fiecare om ce va primi misterul acela al Inefabilului și îl va împlini în toate felurile și în toate înfățișările sale”, Iesous spunea în același capitol: „omul acela este eu însumi și eu însumi sunt omul acela”. Identificându-se cu spiritele aleșilor, Enlil dă de înțeles că se vor uni cu toții într-o singură entitate, așa cum au fost la început. Iar lucrurile vor reveni la normal în acea lume idilică, netulburată de Sophia, închisă pentru totdeauna într-o dimensiune din care nu mai poate evada. Cel puțin asta se speră…

Dacă textele apocaliptice conțin măcar un sâmbure de adevăr și lucrurile vor sta într-adevăr așa, omenirea va afla la timpul potrivit. Dacă nu, oamenii de știință ne spun că în câteva miliarde de ani Soarele se va stinge, așa că viața de pe Pământ tot va dispărea. Bineînțeles, dacă nu ne vom distruge singuri planeta până atunci.

http://www.secretelezeilor.ro/urzeala-tronului/

Save

Save

Save





Natura zeilor

6 07 2016

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krişna (Bhagavad-Gita 7:26)

Deși exista de ceva timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 27 iunie 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul „O.Z.N.”, adică Obiect Zburător Neidentificat. La doar câteva zile de la declarația lui Kenneth Arnold, mai exact pe 8 iulie, fermierul Mac Brazel din Roswell, New Mexico, a raportat autorităților prăbușirea unei astfel de „farfurii” pe proprietatea sa. Imediat și-au făcut apariția câțiva soldați, care au recuperathis-10-mysterious-ufo-sightingst rămășițele navei dar și cadavrele unor creaturi cenușii, de mici dimensiuni. Ziarul local din 8 iulie 1947 susținea că, la ordinul colonelului Blanchard, locotenentul Walter Haugh a declarat că Armata a recuperat resturile navei, ce au fost duse la Fort Worth. Pe 9 iulie, într-un comunicat de presă, generalul Ramey a afirmat că a fost vorba doar despre un balon meteorologic. Documentul, numit Unitatea pentru Fenomene Interplanetare, care are ștampila Departamentului de Război cu data de 22 iulie 1947, susține că la Roswell au fost găsite corpuri extraterestre care arătau de parcă au fost disecate ca niște broaște.

Locotenent colonelul Philip J. Corso (care a făcut parte din Statul Major al generalului Mac Arthur în Coreea, apoi a fost membru al Consiliului de Securitate Naţională şi şef al Diviziei de Tehnologii Străine a Departamentului de Cercetare-Dezvoltare al Armatei Terestre a1334366491_Roswell Statelor Unite) a publicat în 1997 cartea The Day After Roswell („Ziua de după Roswell”). Aici el afirma că, în 1961, generalul Arthur Trudeau i-a încredinţat un fişet secret conţinând obiecte provenite dintr-un OZN prăbuşit la Roswell. Corso a prezentat companiilor IBM, Hughes, Aircraft şi Bell Labs respectivele obiecte ca fiind procurate de la sovietici. În acest mod, industria Statelor Unite ar fi realizat, începând cu anii ’60, microprocesoarele, armele cu laser de mare energie, antisatelit şi antirachetă, aparatură bazată pe fibre optice, binoclurile cu infraroşu, kevlarul folosit la vestele antiglonţ, etc. După spusele lui Corso, informaţiile obţinute astfel au permis americanilor să câştige războiul rece. În urma numeroaselor solicitări, Armata Statelor Unite şi C.I.A. au răspuns că „nu pot nici să confirme, nici să dezmintă” afirmaţiile din cartea lui Corso.

Pe 18 noiembrie 1952, contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter, fost director al C.I.A., a elaborat un document de opt pagini, clasificat „Top Secret / Majic”. Acest document, ce servea ca o informare preliminară a noului președinte al Statelor Unite din acea perioadă, Dwight D. Eisenhower, afirma că, pe 24 septembrie 1947, președintele Truman a autorizat înființarea unui grup de lucru ultrasecret, numit Majestic-12 (adesea prescurtat MJ-12 sau Majic-12), pentru a monitoriza fenomenul OZN la cel mai înalt nivel. Acest grup urma să răspundă exclusiv în fața președintelui Statelor Unite. Din grupul inițial făceau parte personalități de prim rang ale vremii:

– contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter, primul director al C.I.A.

– doctorul Vannevar Bush, omul de știință numărul 1 al cercetării militare.

– James V. Forrestal, secretar al Marinei și prim secretar al Apărării.

– generalul Nathan Twining, șeful serviciilor tehnice ale Forțelor Aeriene.

– generalul Hoyt S. Vandenberg, șeful Statului Major al Forțelor Aeriene.

– doctorul Detlev Bronk, fiziolog și președinte al Universităților John Hopkins și Rockefeller.

– doctorul Jerome Hunsaker, inginer de aeronautică.

– contraamiralul Sidney W. Souers, primul director al Central Intelligence Group.

– Gordon Gray, secretarul Forțelor Terestre ale Armatei.

– doctorul și astronomul Donald Menzel, directorul Observatorului Universității Harvard.

– generalul Robert M. Montague, comandant la Fort Bliss (lângă White Sands) și al Centrului pentru armament special de la baza Sandia (Albuquerque).

– doctorul Lloyd V. Berkner, conducătorul unui program spațial.

Întrucât James Forrestal a demisionat în martie 1949 din cauza unei depresii nervoase iar peste două luni s-a sinucis, el a fost înlocuit cu generalul Walter Bedell Smith, al doilea director al C.I.A. Documentul confirma prăbușirea unui OZN la Roswell precum și recuperarea navei alături de patru ființe umanoide.

Tot în 1952, o escadrilă formată din șase OZN-uri s-a luptat deasupra Washingtonului cu avioane de vânătoare F-93.

Într-o scrisoare trimisă pe 16 aprilie 1954 către Meade Layne, fost director al unui centru de cercetări din San Diego, Gerard Light afirma că asistase timp de două zile la baza Air Force Muroc (azi Edwards) din California la demonstrații făcute de extratereștri, cu vehiculele lor spațiale. La demonstrații a participat o seamă de somități politice și științifice, printre care și președintele Dwight Eisenhower. Light scria: „Am văzut cinci tipuri distincte de aparate de zbor, studiate și mânuite de oficialii noștri din Air Force, cu asistența și permisiunea Eterienilor”. Contele Clancarty, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, a declarat în anii ’90 că un pilot britanic, pe care îl considera „un gentleman de maximă integritate”, i-a povestit că în februarie 1954 a văzut la Palm Springs mai mulți extratereștri coborând din navele lor spațiale, ce doreau să-și oficializeze prezența pe Terra. Președintele american Eisenhower s-a opus iar vizitatorii i-au acceptat punctul de vedere, nu înainte de a oferi câteva8a6d06d929bademonstrații aeriene, menite să sublinieze avansul lor tehnologic. După ce extratereștrii au plecat, cei prezenți au fost obligați să jure că vor păstra secretul asupra a tot ce au văzut. Doctorul Hank Krastman din Encino (California) a declarat în numărul 2 din 1993 al revistei Unexplained că, în perioada respectivă, a participat ca militar al Marinei Regale Olandeze la un program de antrenamente NATO, la baza Edwards. Pe 20 februarie 1954 a văzut într-un hangar câțiva extratereștri și navele acestora. Acolo se aflau mai multe personalități, precum președintele Dwight Eisenhower, Wernher von Braun, Albert Einstein, Victor Schauberger și Howard Hughes. Și scriitorul francez Robert Charroux, care îl citează pe Meade Layne, este ferm convins că în 1954 au aterizat extratereștri la baza Muroc. La discuțiile cu ei au participat președintele Eisenhower, un înalt funcționar guvernamental și doi ofițeri. Unul dintre aceștia a declarat ulterior: „cei doi bărbați coborâți din navă cunoșteau bine engleza și spuneau că vin dintr-o planetă din preajma stelei Betelgeuse. Condițiile de viață de pe planeta aceea ar fi identice cu cele de pe Terra. Este tot ce vă pot spune…”.

Generalul american Douglas Mac Arthur, comandant suprem în războiul din Coreea, declara în 1955 ziarului New York Times, după trecerea sa în rezervă: „Națiunile lumii vor trebui să se unească, pentru că următorul război va fi unul interplanetar. Națiunile Pământului vor trebui într-o bună zi să facă front comun împotriva atacurilor ființelor de pe alte planete”. Șapte ani mai târziu, într-un discurs susținut în fața absolvenților academiei militare West Point, el afirma că „suntem martorii conflictului final dintre rasa umană și forțe sinistre venite dintr-o altă galaxie”.

În 1959, doctorul Wernher Von Braun, părintele rachetelor V-1 și V-2, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniențăAlien-vs-Predatorne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. În 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri.

În 1972, doi producători de film independenți din Los Angeles, Alan Sandler și Robert Emenegger, au fost chemați la Pentagon, unde li s-au arătat fotografii și un film, în care apăreau ființe extraterestre cu pielea cenușie, vii și moarte. La începutul anului următor au fost chemați la baza Air Force Norton din San Bernardino (California), unde s-au întâlnit cu șeful Biroului de Investigații Speciale al Forțelor Aeriene, care le-a dezvăluit că, pe 25 martie 1964, la baza militară Holloman, White Sands (New Mexico), în jurul orei 5:30, radarul a observat trei OZN-uri care se apropiau. Unul dintre ele a aterizat pe pistă, din el © Copyright 2010 CorbisCorporationcoborând trei umanoizi nepământeni, înalți cam de 1,55 metri, îmbrăcați cu salopete mulate și purtând niște căști ce păreau împletite cu funii. Aveau tenul cenușiu-albăstrui, ochi depărtați, cu pupile verticale, ca de pisică, și nasuri foarte mari. S-au îndreptat către o clădire a bazei, unde au avut loc discuții. Întreg evenimentul a fost filmat. Radioamatorul Terry Clarke din Alamogordo afirma că pe 30 aprilie 1964 a surprins o convorbire între un avion militar și Centrul de Control al bazei Air Force de la Holloman, White Sands. Pilotul unui B-57, care zbura într-o misiune de rutină, a strigat: „Am reperat un OZN! Are formă de ou și e alb!”, iar peste câteva minute: „E pe sol! OZN-ul e pe sol!”.

Pe 9 aprilie 1983, la baza militară Kirtland, jurnalista Linda Moulton Howe a văzut un document secret în care se vorbea despre OZN-uri prăbușite la Aztec, Roswell, Kingman și în nordul Mexicului, din care s-au recuperat resturi de nave și creaturi „cenușii”. Unul dintre extratereștri era viu și a fost dus în baza de la Los Alamos, unde a trăit până în 1952. Documentul susținea că pe 25 aprilie 1964, la baza militară Holloman, a avut loc o întâlnire cu extratereștrii, unde guvernul american a înapoiat câteva cadavre ale nepământenilor iar vizitatorii au dat „ceva” nespecificat la schimb.

Milton William Cooper, subofițer al Forțelor Aeriene Americane, a afirmat în 1989 că în 1972, pe când lucra la Comandamentul Flotei din Pacific, a consultat două materiale: Raportul nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book și un rezumat privind operațiunea Majority (MJ-12). În Raportul 13 scria că între 1947 și 1953 au avut loc 27 de prăbușiri de OZN-uri, din care s-au recuperat 41 de cadavre și 5 extratereștri vii. OZN-urile au o bază pe fața neluminată a Lunii, bază filmată de cosmonauții americani dar despre care autoritățile refuză să vorbească. În raport se găseau fotografii ale aterizării din 1964 de la baza Holloman, imagini ale extratereștrilor și ale unor autopsii. La Holloman s-a încheiat un tratat care prevedea că extratereștrii vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informațiile privind prezența extratereștrilor pe Pământ (care datează de cel puțin 25.000 de ani). Anumite societăți secrete țin legătura cu extratereștrii de mii de ani, cel mai bun exemplu fiind Illuminati, care reunesc astăzi vârfurile marii finanțe mondiale. Raportul 13 a mai fost văzut și de o altă persoană, numită Bill English, care a reușit să scape ca prin minune de două atentate la viața sa. Conform lui Milton William Cooper, guvernul Statelor Unite s-a angajat să construiască un număr de baze subterane în care să se adăpostească OZN-uri și ocupanții lor și unde să aibă loc schimbul de informații tehnologice. Președintele John Fitzgerald Kennedy ar fi dat în 1963 un ultimatuum grupului MJ-12 ca să înceteze aceste activități, amenințând că va face publică toată afacerea. De asemenea, a cerut grupului ca în decurs de un an să informeze poporul american despre prezența extratereștrilor pe041911-tmzlive-1 Pământ, acesta fiind motivul real al asasinării sale pe 22 noiembrie 1963.

Printre aceste documente se găsește și o notă a lui J.F. Kennedy din 28 iunie 1961, prin care îi cerea președintelui C.I.A. un raport cu privire la operațiunile grupului MJ-12 și legăturile lor cu aspectele psihologice ale Războiului Rece. De asemenea, un raport C.I.A. din 3 august 1963 vorbește despre o convorbire telefonică interceptată, în care actrița Marilyn Monroe declara reporteriței Dorothy Kilgallen că vrea să dezvăluie detalii ale relațiilor sale amoroase cu John și Robert Kennedy, dar și alte secrete. Primul dintre acestea se referea la „o vizită pe care președintele Kennedy o făcuse la o bază Air Force, pentru a inspecta obiecte din spațiul extraterestru”. După două zile de la acea convorbire, actrița s-a „sinucis” în condiții suspecte. După înlăturarea acestor piedici, construcția bazelor subterane a continuat nestingherită, mai ales în rezervațiile unor populații de indieni din New Mexico, Utah, Colorado sau Nevada, sub pretextul realizării unor adăposturi antiatomice.

Se spune că, în timpul Războiului Rece, pentru a perturba activitatea sateliților sovietici, americanii au aruncat pe orbită o mare cantitate de ace, pe care un OZN imens le-a aspirat imediat. Americanii au aruncat mai multe ace, însă OZN-ul le-a aspirat și pe acestea.

În 1961, astronomul și fizicianul Frank Drake, împreună cu un grup de astronomi, fizicieni și biologi, a fondat organizația S.E.T.I. (Search for Extra-Terrestrial Inteligence), în scopul descoperirii vieții pe alte planete. Pe 15 august 1977, astronomul doctor Jerry Ehman, ce lucra la proiectul S.E.T.I. la Universitatea de Stat din Ohio, a interceptat un semnal intermitent venit dinspre constelația Săgetător. Semnalul a durat 72 de secunde.

În 1978, Maurice Chatelain, fost șef al Sistemului de comunicații NASA și proiectant al sistemelor de prelucrare a datelor și de comunicații ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în timpul misiunii Apollo 11 din 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe Lună. Otto Binder, un fost angajat NASA, a confirmat povestea. Iar la începutul anilor ’90, doctorul Serghei Bojici și profesorii Vladimir Ajaja și Alexandr Kazanțev de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării din 1969, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Centrul de control de la Houston, din care reieșea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost vă1429600500_spectacular-ufo-footage-from-nasa-sts-48-discovery-space-shuttle-releasedzute în preajma modului lunar american. Se spune că nu doar misiunea Apollo 11 a avut parte de un contact extraterestru. Apollo 12 a fost urmărit de două OZN-uri pe parcursul întregii sale călătorii spre Lună. Echipajul Apollo 15 a observat în craterul selenar Hadley-Apenini urme paralele de șenile, imprimate în praful lunar, ca și când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astronauții misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 și 17 s-au întors cu sute de fotografii înfățișând OZN-uri. În 1996, fostul astronaut Edgar Mitchell a vorbit, în timpul unui inteviu acordat unui post radio, despre credința sa că extratereștrii au vizitat Pământul. Iar într-un film realizat pe 15 septembrie 1991, în cadrul misiunii STS-48 a navetei spațiale Discovery, se observă cam o duzină de puncte luminoase ce se deplasau în direcții diferite, cu viteze variabile. La un moment dat, unul dintre obiecte s-a apropiat de navetă. După o izbucnire de lumină, obiectul și-a schimbat brusc traiectoria într-un unghi de 120 de grade și, accelerând, a dispărut în spațiu. Peste numai două secunde, locul ocupat mai înainte de acel obiect a fost traversat de două dâre luminoase.

În 1972, NASA a atașat de o sondă Pioneer o tăbliță cu un mesaj pentru extratereștri, conceput de Carl Sagan și Frank Drake. Cinci ani mai târziu a fost atașat de o sondăurl Voyager un alt mesaj, compus tot de Sagan. Acesta era sub forma unui album făcut din cupru aurit, pe care erau înregistrate plânsetul unui copil, vântul, valurile, ploaia, animale, muzică populară și clasică, plus imagini cu cele mai mari structuri făcute de om și saluturi în 55 de limbi. În același an, pe 26 noiembrie, emisiunile TV în sudul Angliei s-au întrerupt, pentru a fi înlocuite de un mesaj extraterestru. Reprezentantul acestora, numit Aștar, a anunțat că vor ateriza în curând și a îndemnat omenirea să renunțe la armele nucleare.

Singurul pilot din lume deținător al tuturor certificatelor de zbor eliberate de Federal Aviation Administration, John Lear din Nevada, spunea în 1987 că a aflat de la prietenii săi din C.I.A. că, printr-o înțelegere încheiată de MJ-12, specia umană a fost vândută unor extratereștri. În laboratoare subterane multietajate din baze din Nevada și New Mexico (printre care baza Dulce) se află mii de extratereștri care efectuează experimente sinistre pe oameni și pe animale. Tot acolo se află un număr mare de pământeni, închiși pentru totdeauna. În 1979, la baza Dulce, a izbucnit o confruntare în care au fost uciși 44 de cercetători și un număr mare de soldați. După 1980, grupul MJ-12 a început să-și dea seama de greșeala făcută, răpirile de persoane fiind mai multe decât se convenise iar tehnologiile primite fiind sialien-experimentsmple surogate, departe de performanțele armelor și vehiculelor extratereștrilor. Prin urmare, MJ-12 a realizat un sistem defensiv, prin care să poată distruge navele extraterestre venite din spațiu. Acesta ar fi adevăratul motiv al înființării programului Inițiativa de Apărare Strategică Războiul Stelelor, nicidecum apărarea împotriva rachetelor nucleare sovietice. Același lucru îl afirma și Philip Corso în cartea The Day After Roswell din 1997.

Bill Hamilton, fost angajat al Forțelor Aeriene, a declarat că a primit în 1979 informații de la un angajat guvernamental despre participarea armatei americane la experimente genetice monstruoase efectuate de extratereștri în baze subterane. Iar un fost fotograf în laboratorul subteran de la Dulce, ofițerul serviciilor de informații, Thomas C., alături de un fost membru al personalului acestei baze, un individ cu pseudonimul Jasson Bishop, au spus că acolo au loc experimente înfiorătoare, mutilări și hibridări. Condamnații la acele tratamente s-au revoltat de câteva ori, unii chiar reușind să evadeze.

Investigatorul OZN ucrainean Anton A. Anfalov susține că primul OZN recuperat de ruși a fost cel căzut pe 21 ianuarie 1959 lângă Gdynia, în Polonia. Atunci s-a găsit și un cadavru extraterestru, ce a fost autopsiat la un institut al Academiei Sovietice de Științe. Au urmat cazuri similare, cadavrele și OZN-urile fiind transportate la centrul militar de cercetări OZN de la Unitatea 25.840 din Odințovo, lângă Moscova. Într-un laborator subteran lângă Dimitrievka sunt studiate „entitățile biologice extraterestre” capturate, vii sau moarte. Și Unitatea Militară 73.790, aflată lângă satul Jitkur, se ocupă de OZN-uri. Și aici se examinează vehicule capturate, pentru a fi reproduse. Iar în munții Ural s-a construit un complex subteran asemănător celui de la baza Dulce din New Mexico. Anfalov a dezvăluit localizarea altor nouă unități militare implicate, susținând că autoritățile rusești au fost corupte prin mici „cadouri” de la extratereștri, pentru a închide ochii la ilegalitățile pe care le comit pe Terra.

Germanul Jan Van Helsing, alături de Milton William Cooper, un fost ofițer de la Informațiile Marinei militare americane, au dezvăluit publicului că Războiul Rece a fost doar o imensă diversiune menită să capteze fonduri uriașe folosite pentru colaborarea cu extratereștrii. Van61779_373667569398129_1686446449_n Helsing scria și că, în 1943, un trimis al planetei Venus a apărut în fața biroului lui Stalin. Când o santinelă a vrut să îl prindă, extraterestrul a dispărut. De asemenea, și Hitler a avut parte de vizita unei ființe tot de pe Venus. Un alt venusian, numit Estes Plateu, a apărut în fața lui Churchill. Când prim-ministrul britanic a vrut să îl lovească, a nimerit doar aerul. La următoarea apariție a lui Plateu, Churchill, sfătuit de renumitul medium englez Edgerton Sykes, i-a ținut în față o cruce druidă și i-a spus să plece, venusianul dispărând fără cuvinte.

Fizicianul Paul Bennewitz era convins în 1984 că Statele Unite sunt pe cale să fie invadate de două rase de extratereștri care se dușmănesc între ele.

La sfârșitul anului 1988, Bob Lazar a fost angajat la „dispozitivul S-4” din Zona 51. Aici a studiat un document de circa 120 de pagini, din care a aflat că Statele Unite sunt în posesia mai multor vehicule de tip OZN. În dosar se mai găseau rapoarte de autopsie și fotografii alb-negru ale unor „entități biologice”, informații privind civilizațiile extraterestre, conflicte sau cooperarea între extratereștri și autoritățile americane. În această bază, Lazar a văzut 9 farfurii zburătoare și chiar a examinat un disc cu diametrul de 8 metri și grosimea de 4,5 metri, sarcina sa fiind de a reproduce reactorul navei și mecanismele de propulsie gravitațională. George Knapp, reporterul TV din Las Vegas care l-a prezentat publicului pe Bob Lazar în 1989, afirma că a descoperit peste 12 persoane care confirmă aceste dezvăluiri, printre care un ofițer ce a condus câteva programe militare la baza Nellis.

La începutul anului 1990, preşedintele Gorbaciov declara că „fenomenul OZN există şi trebuie tratat cu seriozitate”. Iar în aprilie 1990, generalul-colonel de aviaţie Igor Malţev a dat publicităţii sinteza a peste o sută de observaţii OZN, raportate de diferiţi comandanţi de unităţi militare.

Nick Pope, care a condus între 1991 şi 1994 secretariatul 2(a) al Statului Major Aerian din Ministerul Apărării al Marii Britanii (secretariat la care se examinau rapoartele privind OZN-uri), a publicat în 1996 cartea Open Skies, Closed Minds: For the First Time a Government UFO Expert Speaks Out, ce a devenit bestseller. Aici afirma că pe Pământ există circa 13 milioane de oameni care „au văzut ceva”. 90-95% dintre aceste observaţii pot fi explicate în termeni obişnuiţi, dar rămân cel puţin 650.000 de observaţii pentru care nu există explicaţii. De asemenea, susţinea şi că „nu avem nici dovezi că un fenomen foarte real, precum OZN-urile, este inofensiv”, adăugând: „dacă subestimarea inamicului este considerată o greşeală în lumea militarilor, incapacitatea de a-i recunoaşte existenţa este o greşeală fatală”.

O știre ce a făcut înconjurul lumii în 1991 anunța descoperirea de către observatoarele americane și rusești a unui „satelit artificial situat pe orbita Terrei, neobișnuit prin dimensiuni mari și grad avansat de tehnicitate, de forma cristalului de diamant-prismă în unghi de 52 de grade”. NASA declara atunci că satelitul este indestructibil și că poate observa „toate aspectele vieții umane”.

În martie 1997, posturi de televiziune din întreaga Americă (printre care și CNN) au difuzat imagini cu OZN-uri asemănătoare unor bumeranguri, ce au trecut peste Phoenix, Arizona, îndreptându-se către granița mexicană.

Pe 16 iulie 1999 a fost înaintat oficial preşedintelui francez Jacques Chirac şi primului ministru Lionel Jospin un document de 90 de pagini, intitulat OZN-urile şi Apărarea. Pentru ce trebuie să ne pregătim (numit şi Raportul COMETA), document dat ulterior publicităţii. Prefaţa e semnată de generalul de aviaţie Bernard Norlain, fost director al Institutului de Studii Avansate pentru Apărarea Naţională (IHEDN), iar introducerea e scrisă de André Lebeau, fost preşedinte al Centrului Naţional pentru Studii Spaţiale. Grupul de lucru „COMETA” a fost prezidat de generalul de aviaţie Denis Letty, iar printre membrii săi s-au numărat generalul de aviaţie Bruno Lemoine, amiralul Marc Merlo, doctorulBeings în ştiinţe politice Michel Algrin, generalul Pierre Bescond (inginer de armamente), Denis Blancher (superintendent-şef al poliţiei naţionale, din cadrul Ministerului de Interne), Christian Marchal (director de cercetare la Oficiul Naţional al Cercetării Aeronautice) şi generalul Alain Orszag (doctor în fizică). Documentul are şapte anexe, privind observaţii radar în Franţa, observaţii OZN făcute de astronomi, viaţa în Univers, colonizarea spaţiului cosmic, cazul Roswell şi posibila dezinformare, vechimea fenomenului OZN şi elemente de cronologie, reflecţii privind aspecte psihologice, sociologice şi politice ale fenomenului OZN. În raport se arată că oficialităţile franceze au luat OZN-urile în serios încă din urmă cu un sfert de veac, începând cu instrucţiunile date în acest sens jandarmeriei în 1974 şi continuând cu înfiinţarea în 1977 a Grupului de Studii asupra Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate şi apoi a Serviciului de Expertiză a Fenomenelor de Intrare Atmosferică. Rezultatul acestor cercetări i-a făcut pe autorii studiului să declare că „ipoteza extraterestră, chiar dacă nu poate fi încă dovedită, este singura care poate explica toate datele disponibile la ora actuală, fiind extrem de serioasă prin posibilele consecinţe”.

Medicul Steven Macon Greer, iniţiatorul proiectului numit Dezvăluirea („The Disclosure Project”), avea la începutul anului 2001 o listă cu peste 400 de persoane care afirmau că, prin atribuţiile lor de serviciu, au văzut OZN-uri, pe ocupanţii lor, fragmente recuperate, tehnologii extraterestre utilizate pe Pământ, etc. Ei au fost obligaţi să jure că nu vor divulga nimic din toate acestea, fiind ameninţaţi chiar cu moartea, dar ar fi dispuşi să depună mărturie în faţa Congresului american despre cele văzute, dacă ar fi dezlegaţi de jurământ.NY_Night_cool_ufo Doctorul Greer a înregistrat pe casete video 120 de ore de depoziţii a circa 100 dintre aceşti martori. Pe 9 mai 2001, la Clubul Presei Naționale din Washington D.C., a avut loc o conferinţă de presă dedicată proiectului Disclosure, unde peste douăzeci de personalităţi (militari, cercetători, funcţionari guvernamentali) au vorbit despre evenimente la care susţineau că au fost martori: OZN-uri prăbuşite, extratereştri capturaţi, tehnologii extraterestre utilizate de armată, înregistrări radar, urme pe Lună, fotografii văzute în documente secrete, incidente la silozuri cu rachete nucleare. Printre martori se aflau oficialităţi precum generalul de brigadă Steven Lovkin (care şi-a făcut serviciul la Casa Albă începând din 1959, sub preşedinţii Eisenhower şi Kennedy), locotenent colonelul Charles Brown (erou din Al Doilea Război Mondial), precum şi alţi ofiţeri şi angajaţi ai Forţelor Aeriene şi NASA.

După ce aproape două mii de ani Biserica creştină şi-a menţinut părerea că suntem singuri în Univers (în afară de Dumnezeu, îngeri, sfinţi şi demoni), părintele Jose Gabriel Funes, şeful Observatorului Astronomic al Vaticanului şi consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea, a admis în mai 2008 posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete. Departe de a fi o coincidenţă, NASA a făcut în aceeaşi zi o declaraţie asemănătoare. În octombrie 2011, același părinte Funes a declarat din nou că pot exista extratereştri, cu completarea că, dacă aceștia există, şi ei sunt copiii lui Dumnezeu. „De ce nu putem vorbi despre un «frate extraterestru»? Ar fi o parte a creaţiei”, spunea el.

Pe 6 martie 2009, NASA a lansat în spațiu o rachetă Delta 2, la bordul căreia se afla un nou telescop, numit după fizicianul german Johannes Kepler, pentru a căuta viață extraterestră. Telescopul este focalizat pe o anumită zonă a Căii Lactee, numită Brațul Orion sau „pintenul local”.

În noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, afirma că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura lor, doctorul Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, doctorul Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu piramidele.

Un grup de cercetători care lucrează în Proiectul Genomului Uman susţine că a gasit gene extraterestre în ADN-ul uman. Acest proiect a fost început în 1989 în Statele Unite și, de-a lungul anilor, a atras oameni de știință din Marea Britanie, Franța, Japonia, Germania și China. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori, în mai multe perioade ale evoluției umane, în interiorul celulelor noastre, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapida față de celelalte viețuitoare. Cercetătorii au chiar și o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că „o formă extraterestră de viață a creat noi viețuitoare, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv Terra”.

Pe 11 aprilie 2011, Biroul Federal de Investigaţii (FBI) a făcut publice dosare până atunci secrete, peste două mii de pagini care dovedesc prezenţa extratereştrilor printre noi. Poate cel mai așteptat dosar este cel despre cazul Roswell, după 64 de ani recunoscându-se public faptul că în 1947 au fost recuperate resturile unei nave și patru cadavre extraterestre.

Pe lângă toate aceste declaraţii, există zeci de mii de mărturii ale unor oameni de pe întreg cuprinsul Globului, care susţin că au văzut OZN-uri sau au avut întâlniri de gradul III cu fiinţe din alte lumi. Indiferent că este vorba despre contactați sau răpiți, numărul acestora crește simțitor de la an la an. În 1991 s-a stabilit că 2% dintre americanii adulţi aveau în trecutul lor o serie de experienţe ce sugerau posibile răpiri de către extratereştri.

Din toate aceste mărturii tragem concluzia că pe Terra există ființe venite de pe alte planete, ce colaborează cu marile puteri ale lumii, pilotează nave ultrasofisticate, trăiesc în baze1595832-aliens subterane secrete, răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice (în special de natură sexuală) și sunt responsabili pentru saltul tehnologic al omenirii cel puțin din ultimile decenii. Cei mai mulți dintre ei afirmă că se află pe Terra de foarte mult timp, ei fiind zeii din vechime. În fața acestor dovezi, existenţa vieţii pe alte planete poate fi negată cu greu de orice persoană deținătoare de măcar puțină materie cenușie. Ceea ce nu mă împiedică să o fac eu. Nu pun la îndoială existența acestor entități, prezente în toate timpurile și în toate culturile lumii. Dar provin ele într-adevăr de pe alte planete? Ni se spune că sunt aproape la fel ca noi: niște ființe umanoide, cu un ADN asemănător cu al nostru, mult mai dezvoltate tehnologic și mental, capabile să străbată mari distanțe în spațiul cosmic. Sunt ele oare așa cum ni se spune?

În primul rând, trebuie analizate sursele din care provin toate informațiile pe care le deținem despre extratereștri. Pe lângă oamenii simpli, ce susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III, avem multe „dezvăluiri” ale unor foști militari, politicieni, oameni de știință sau clerici. Militari care au lucrat sau încă mai lucrează pentru guvernele lor, oameni de știință care lucrează pentru guverne sau doar primesc finanțări guvernamentale. Despre politicieni nu mai vorbim. Cum putem ști că acei oameni au dezvăluit secrete ale guvernelor lor și nu au îndeplinit niște ordine, făcând publice informații date chiar de șefii lor, împotriva cărora par să se fi răzvrătit? De unde știm că aceste povestiri incredibile sunt adevărate și nu un teatru ieftin? Când vreodată guvernele au împărtășit maselor adevărul în problematici sensibile? Se adună din ce în ce mai multe dovezi ale minciunilor conducătorilor noștri în cazuri precum aselenizarea din 1969, moartea lui J.F. Kennedy sau atentatele din 11 septembrie 2001. Știm că Statele Unite, de exemplu, s-a folosit de minciuni pentru a ataca la începutul mileniului III Afghanistanul și Irakul. Au trecut câțiva ani buniAliens-Colonial-Marines-Foreign-Ksenomorfov-Aliens-Monster-Teeth-Ikla-Mucus-Soldiers de când a fost ucis liderul irakian din acea vreme, Saddam Hussein, și tot nu au fost descoperite acele arme de distrugere în masă care au servit ca pretext pentru invadarea țării. Statul Islamic (ISIL sau ISIS), cea mai puternică organizație teroristă din toate timpurile, este condusă de agenți CIA. După incidentul de la Roswell, un purtător de cuvânt al Armatei SUA a declarat că s-a prăbușit un OZN, a doua zi un comunicat al Armatei spunea că a fost vorba despre un balon meteorologic, iar câteva decenii mai târziu un dosar declasificat al FBI-ului susține că într-adevăr a fost un OZN prăbușit în acea zi. Cine spune adevărul și cine minte? În mod oficial, în 1945, Hitler s-a sinucis într-un bunker în Berlin; peste câteva zeci de ani, tot un dosar declasificat al FBI-ului susține că fostul lider nazist s-a refugiat în Argentina. Iar acestea sunt doar câteva exemple ale minciunilor cu care ne îndoapă sistemele de conducere.

În acest caz, cum putem avea încredere în guverne și în armatele pe care le conduc, când ni s-a dovedit de prea multe ori că ne bombardează cu minciuni dintotdeauna? Cum putem crede că foști politicieni sau militari, oameni cu funcții mai mult sau mai puțin importante, nu lucrează în continuare pentru statele lor, ci și-au pus viețile în pericol pentru a ne împărtăși adevărul? La fel stau lucrurile și în cazul reprezentanților unor instituții religioase, care fac parte dintr-un sistem dovedit a fi cea mai eficientă metodă de manipulare. Mai mult, observăm că extratereștrii sunt promovați intens în ultimele decenii, făcându-și apariția în filme, seriale, documentare, emisiuni radio și TV, cărți, reviste sau în mediul online. Creșterea aparițiilor extratereștrilor în materialele de orice fel, audio, video și tipărite, nu sugerează o scurgere de informații, ci o promovare intensă. Dacă guvernele marilor puteri ar vrea să țină ascunsă existența ființelor de pe alte planete, cum se face că nu pot opri această promovare asiduă? Ținând cont că guvernele controlează media, logica de bun simț ne spune că ele sunt cele care promovează ipoteza extraterestră. De ce ar face asta? Pentru că brusc își doresc să ne împărtășească adevărul, dar nu au curaj să o facă direct, ci prin așa-zise „scurgeri de informații”, regizate cu multă grijă? Ne-au ascuns adevărul dintotdeauna, însă acum ne permit să îl aflăm într-o privință? Înființată în 1958, NASA (National Aeronautics and Space Administration), agenție responsabilă cu programul spațial al Statelor Unite și cu cercetarea aerospațială civilă și militară, nu a făcut decât să ne spună în mod constant că există viață pe alte planete, deși încă nu am descoperit-o. Certitudinea NASA este una curioasă, ținând cont că în aproape șase decenii nu a adus nici măcar o singură dovadă, limitându-se doar la afirmații publice fără acoperire. De ce NASA, militari, politicieni, clerici și oameni de știință ne tot spun că există viață pe alte planete, deși nimeni nu prezintă vreo dovadă cât de mică, iar această ipoteză este promovată intens? În plus, se spune de multă vreme, și chiar apar dovezi în această privință, că lumea este guvernată de o organizație secretă malefică, condusă de o elită sionistă, ce are ca scop înrobirea populației pământului prin orice mijloc, de natură economică, socială, politică și religioasă. Dacă această organizație puternică ne vrea în postura de sclavi, în timp ce controlează cam tot ce ține de media, de ce ar permite să ni se dezvăluie adevărul în problematica extratereștrilor? Cum ar fi dacă lucrurile ar fi diferite de varianta oficială? Dacă nu mai poate fi ascunsă existența acestor entități, care conduc din umbră acea organizație secretă care, la rândul ei, conduce marile guverne ale lumii, astfel încât suntem îndepărtați de adevărul referitor la natura și la scopul lor pe planeta noastră, prin promovarea intensă a ipotezei extratereștrilor? Dacă zeii nu sunt ceea ce par a fi?

Promotorii ipotezei paleoastronauților sau a vizitatorilor de pe alte planete își bazează teoria doar pe tehnologia avansată a așa-zișilor extratereștri. Avem ca exemplu scriitori precum Erich Von Daniken, Zecharia Sitchin sau David Icke, ori documentare ca Ancient Aliens, produs de postul TV History. Este promovată doar partea materială a acestor făpturi și ignorată cu bună știință cea spirituală. Manipulatorii și-ar dori să nu ajungă la urechile publicului faptul că multe contacte cu „extratereștrii” nu se realizează prin întâlniri de gradul III, categorie în care sunt incluse și răpirile OZN, ci și prin clarviziune, prin chaneling sau prin dicteu automat. Un număr destul de mare de contactați a reușit să scrie texte fără înțeles prin dicteu automat, uneori folosindu-se chiar de caractere hieroglifice. Mulți susțin că au reușit să realizeze călătorii pe alte planete sau în alte dimensiuni prin proiecție astrală. Iată câteva exemple:

– În cartea You Are Responsible, scrisă în anii ’50, taximetristul londonez George King susținea că a fost ajutat de extratereștri să viziteze planeta Marte în stare de extracorporalitate.

– Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut contacte prin clarviziune cu ființe „supracerești” de pe Marte și Venus.

– Teosoful suedez Emanuel Swedenborg pretindea că a efectuat călătorii psihice pe alte planete ale sistemului nostru solar, unde s-a întâlnit cu sfântul Augustin și cu apostolul Pavel.

– Betty Andreasson-Luca spunea că într-o seară de octombrie din 1978 s-a dedublat după ce a auzit un vâjâit deasupra acoperișului și a ajuns într-un loc unde o mulțime de omuleți trebăluiau în jurul a trei mese pe care erau trei persoane acoperite cu cearșafuri. În iulie 1986 s-a dedublat după ce a apărut lângă ea un omuleț cenușiu, îmbrăcat într-un costum tip salopetă.

– În cartea Encounters din 1989, psihiatra Edith Fiore expunea cazul pacientei Sherry, care a fost răpită și dusă în interiorul unei nave unde, în timpul unei operații abdominale, corpul ei eteric îi plutea prin cameră, privindu-și de sus corpul fizic întins pe masa înconjurată de omuleți.

– După o întâlnire de gradul III pe 2 octombrie 1984, Karen L. din Norvegia a fost contactată de mai multe ori prin dicteu automat și prin călătorii astrale. Ea a intrat în contact și cu o entitate numită Tzador, care i-a mărturisit că majoritatea contactelor cu pământenii se realizează „la nivel astral”, în special pentru a se evita imensa teamă pe care ar determina-o un contact fizic.

– După o serie de întâlniri cu ființe ce pretindeau că vin din constelația Taurului, suedeza Helena Gustavsson a început să primească de la ele mesaje prin telepatie sau prin dicteu automat. Cu puterile conferite de aceștia ea a vindecat o bătrână paralizată.

Așa cum este cazul Helenei Gustavsson, după contactul cu vizitatorii din alte lumi, indiferent de natura contactului, multora li s-au dezvoltat capacități așa-zis paranormale, de tipul clarviziunii sau precogniției. Însă publicul ar trebui să ignore această parte și să creadă că suntem vizitați de ființe asemănătoare cu noi, de pe alte planete, avansate doar tehnologic și mental, ce străbat Universul cu ajutorul unor nave spațiale precum cele din filmele science-fiction.

Răpirile OZN nu se realizează întotdeauna în plan material, ci și în cel spiritual, după cum povestea și Betty Andreasson-Luca, care s-a dedublat în 1978 și în 1986 sub influența vizitatorilor. Un asemenea caz apare, în mod surprinzător, chiar și în Noul Testament. În A doua epistolă către Corinteni, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dusEs-cientificamente-posible-que-nos-hayan-visitado-los-extraterrestres-672x372 până în al treilea cer, recunoscând că nu știe dacă respectivul a fost răpit cu tot cu trup sau fără: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (12:2-4). Aceasta nu este singura menționare a unei răpiri OZN în Biblie. În Vechiul Testament, Enoh și Ilie au fost luați la cer de către Domnul, pentru a locui alături de el în lumea celestă. Prin urmare, nu ar trebui să ne mire existența unei legături între fenomenul OZN și religie. De exemplu, mulți „extratereștri” le-au transmis contactaților mesaje profetice; unii s-au declarat a fi zeii din vechime sau chiar reprezentanți ai unui dumnezeu. Aștar Șeran, despre care vorbeau George Van Tassel, George Adamski și alții, se consideră „învățător spiritual și comandant al celui de-al optulea sector galactic”. Ruth Montgomery îi numea pe extratereștrii cu care era în contact „ghizi spirituali”. Conform declarațiilor lui Frank Stranges, venusianul Val Thorn se credea un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, ce avea impresia că omenirea s-a îndepărtat prea mult de Dumnezeu și are nevoie de ajutor pentru a fi adus înapoi pe drumul cel drept. Ba, mai mult, a dat de înțeles că el ar fi biblicul Isus. Sociologul și profesorul de politologie la o universitate din Atlanta (din statul american Georgia) Courtney Brown a efectuat mai multe ședințe de clarviziune, în timpul că387719_293321370767703_811323202_nrora s-a văzut transpus pe un tărâm îndepărtat, unde a întâlnit o ființă ce avea aspectul lui Buddha. Tot prin clarviziune pretindea că a călătorit pe alte planete teosoful suedez Emanuel Swedenborg, unde s-a întâlnit cu sfântul Augustin și cu apostolul Pavel. Cele 9 entități cu care lua legătura în mod constant grupul Lab 9, condus de Andrija Puharich, spuneau că Dumnezeu „nu este altcineva decât noi împreună, Cele 9 Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei 9, uniți”. Cei 9 au mai afirmat că ei sunt Elohim ai evreilor și eonii gnosticilor, Isus fiind „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În septembrie 1974, unul dintre ei se declara a fi Harmakus și Atum, zei ai egiptenilor antici.

Cercetătorul francez Jean Sider a remarcat că aparițiile religioase sunt în strânsă legătură cu aparițiile de OZN-uri. Până în 1991, Lucien Blaise din Lyon inventariase 29.654 apariții religioase, petrecute în 1.272 de locuri din 69 de țări. Dintre acestea, peste trei sferturi aparțineau Fecioarei Maria și cam de 10 ori mai puține lui Isus. După cel de-Al Doilea Război Mondial, anii în care se înmulțeau aceste apariții erau și anii în care se intensificau „valurile” de OZN-uri. Pe lângă toate acestea, au apărut curente religioase închinate extratereștrilor, cum ar fi cultul scientologic, secta raelienilor, secta Heaven’s Gate, Societatea Aetherius sau Congregația Internațională a lui Enki. Creștinismul s-a adaptat și el la curentul extraterestru prin declarațiile șefului Observatorului Astronomic al Vaticanului, care a admis posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete, vorbind chiar despre un „frate extraterestru”. Ținând cont și de legăturile fenomenului OZN cu religia, nu putem ignora partea spirituală a poveștii „extratereștrilor”, oricât și-ar dori să o facem cei care dețin frâiele omenirii.

Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii OZN că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților. Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători. Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul OZN ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și OZN-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritualaliensaint, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” vizând „implantarea” unor idei pentru un scop „definit”, în mințile unor „aleși”, și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un „plan” elaborat și controlat de inteligențe superioare. Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliensdin 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”. Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră nurlie, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Toate aceste concluzii moderne nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare. În hinduism, Krișna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krişna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile lor? Mai ales în cele legate de adevărata lor natură și de locul lor de proveniență?

Mulți răpiți au observat că vizitatorii au capacitatea de a deveni invizibili și de a penetra corpuri solide, nu puțini fiind cei care declară că au văzut „extratereștri” trecând prin uși sau prin pereți. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria că aceste entități pot „penetra orice materie, oarecum în maniera în care o fac undele electromagnetice, avânt acces la orice creier uman care-i interesează”. Întrebați cum reușesc așa ceva, vizitatorii au pus „minunea” pe seama tehnologiei. Ruth Montgomery declara că „ghizii” ei spirituali, care călătoresc prin Univers doar cu puterea gândului, i-au explicat că abilitățile lor se bazează doar pe cunoașterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, nu le-am descoperit încă. Acestea le permit să dezintegreze și să reasambleze corpuri solide, după dorihqdefaultnță. Iar pe 12 iulie 1988, într-o scrisoare către Ray Fowler, Betty Andreasson-Luca a reprodus informații primite de la „extratereștri”. Când i-a întrebat cum de pot trece prin uși, i-au răspuns că ei profită de dualitatea undă-particulă și de anumite proprietăți ale mecanicii cuantice. Trecerea printr-un obiect solid se poate face „prin controlul nivelurilor de vibrație; e o operație foarte simplă; aceste structuri sunt foarte laxe”. La fel i s-a explicat modalitatea prin care pot deveni invizibili. Metoda include un control al văzului și auzului martorilor, dar și o subtilă anihilare, prin suprapunerea unei unde complementare, a energiilor disipate cu această ocazie. De asemenea, de multe ori ei călătoresc doar cu esența spirituală. Așa să fie, oare? Să se ajute de tehnologie pentru a penetra materia solidă sau și aici avem parte de o altă minciună? Ori poate de o nouă iluzie?

Capacitatea acestor entități de a deveni invizibile ochiului uman apare nu doar în cercetările moderne, ci și în cronicile trecutului. În Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament, când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, „tot muntele era plin de cai şi care de foc” invizibile. La rugămintea profetului Elisei, Yahweh i-a orbit pe atacatorii sirieni. Armata zeului a fost văzută și de Iacov în Facerea: „a văzut oştirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retrasangels heel veel trupele din Ierusalim aparent fără niciun motiv. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat orașul. Despre motivul retragerii romanilor în 66 a scris istoricul Flavius Josephus în Războiul iudeilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Cele mai multe menționări ale invizibilității se găsesc însă în Iliada lui Homer, unde zeii de multe ori influențau cursul luptelor nevăzuți de oameni. Când se hotărau să apară în fața muritorilor, nu o făceau niciodată cu adevărata lor înfățișare, ci doar cu aspect uman. În Cântul 5, Athena i-a luat războinicului Diomedes negura de pe ochi, dându-i astfel darul de a vedea zeii. Primind acest dar, Diomedes a atacat-o și rănit-o pe Aphrodite, silind-o să se retragă din luptă, și pe Apollo de trei ori, renunțând doar după ce zeul l-a amenințat. Reținem până acum că zeii / „extratereștrii” pot trece prin materie solidă, pot fi invizibili și își pot schimba înfățișarea, probabil prin iluziile pe care nu se sfiesc să le ofere muritorilor, pe care îi mint cu nerușinare dintotdeauna.

Din declarațiile celor care au avut parte de întâlniri de gradul III, vizitatorii „spațiali” se împart în două categorii, din punct de vedere al aspectului fizic: cei înalți și blonzi, cu aspect nordic, și cei mici și cenușii, cu capete mari. Acesta este aspectul lor real, sau și aici avem parte de o iluzie? Doctorul Frank E. Stranges, care susținea că s-a întâlnit în clădirea Pentagonului cu venusianul Val Thorn, spunea despre acesta că, deși avea o înfățișare perfect umană, mâinile sale erau moi, ca și cum n-ar fi fost făcute din carne și oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Scriitorul Whitley Strieber declara că, într-o noapte din 1986, s-a trezit dus de mâini de două făpturi mărunte până într-o cameră plină de apariții aproape translucide, cu înfățișare de cadavre. În cartea Abduction: Human Encounters with Aliens din 1994, a profesorului John E. Mack, Sara de 28 de ani și-a amintit sub hipnoză că în timpul unei răpiri OZN a întâlnit entități scheletice, iar altă dată a văzut pe un tron dintr-un metal argintiu o ființă al cărei cap era înconjurat de o sferă filamentoasă translucidă, îndărătul căreia se distingea un cap de schelet uman. În textul antic sanscrit Bhagavad Gita se găsește cea mai clară menționare a aspectului real al zeilor, care este unul înfricoșător, total diferit de cel afișat muritorilor. În timpul războiului Kurukșetra, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata înfățișare a zeului Krișna: „Doresc să-ți văd forma ta de stăpân divin, o Spirite Suprem. Dacă crezi că e cu putință a fi văzut de mine, puternice Stăpân Divin peste yoga, atunci arată-mi Sinele tău neclintit”. (11:3-4) Zeul i-a îndeplinit rugămintea, nu înainte de a-l avertiza: „Tu nu mă poți însă privi cu propria-ți vedere; îți dau vederea divină; privește la forța mea magică divină!” (11:8), într-un mod asemănător cu cel din Iliada, când Athena i-a oferit lui Diomedes darul de a vedea zeii. Adevărata înfățișare a zeului nu a fost deloc ceea ce își imagina prințul: „Cu ochi și guri nenumărate, cu nenumărate arătări uluitoare, cu nenumărate podoabe, cu nenumărate arme cerești ridicate, purtând ghirlande și veșminte divine, uns cu balsamuri divine, întrupare a tuturor minunilor, zeu fără de sfârșit cu fața în toate părțile. Dacă o mie de sori s-ar ridica deodată pe cer, strălucirea lor ar fi asemenea strălucirii acestui mare suflet. Atunci a văzut fiul lui Pandu întreaBhagavad-Gitaga lume fărâmițată la nesfârșit, stând la un loc în trupul zeului zeilor” (11:10-13); „Te văd cu nenumărate brațe, pântece, guri și ochi, pretutindeni formă nesfârșită; nici sfârșitul, nici mijlocul și nici chiar începutul nu ți le văd, Stăpân al Lumii! Formă a Lumii!” (11:16); „Văzându-ți forma ta uluitoare și groaznică, cele trei lumi sunt cutremurate, o Mare Suflet. Mulțimile de zei se îndreaptă spre tine; unii speriați, cu mâinile împreunate rugător te preamăresc” (11:20-21). Nu doar zeii erau speriați ci și Arjuna, adevărata înfățișare a lui Krișna făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ţi forma ta imensă, cu multe guri şi ochi, o tu cel cu braţul mare, cu multe braţe, coapse şi picioare, cu multe pântece, cu mulţi colţi îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel şi eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul fiinţei mele nu-mi capăt stăpânirea şi liniştea” (11:24); „Privind colţii tăi îngrozitori şi gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai ştiu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Şi toţi aceşti fii ai lui Dhrtarastra împreună cu mulţimea regilor pământeni, Bhişma, Drona şi fiul lui Suta cu căpeteniile noastre de oşti se îndreaptă în grabă spre gurile tale înfiorătoare, cu dinţi îngrozitori; unii, prinşi între dinţi, se văd cu ţestele sfărâmate” (11:26-27); „Precum spre flacăra aprinsă fluturii merg în grabă la pieire, aşa merge în grabă şi omenirea spre gurile tale, la pieire” (11:29); „Spune-mi cine ești Tu, formă îngrozitoare?” (11:31); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd; fii iar cu forma Ta cu patru braţe, o Tu cel cu o mie de braţe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krişna şi-a reluat forma umană, pe care o cunoaștem cu toții din iconografia indiană. Prințul a fost norocos că a supraviețuit unei asemenea priveliști, probabil și fără traume notabile. În Ieșirea din Vechiul Testament, Moise și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, Yahweh replicându-i: „Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască” (33:20). Ceea ce este de înțeles, ținând cont de descrierea adevăratei înfățișări a lui Krișna din Bhagavad Gita. Yahweh a găsit totuși o modalitate de a-și mulțumi supusul, arătându-i… spatele: „Când va trece slava mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna mea peste tine până voi trece. Iar când voi ridica mâna mea, tu vei vedea spatele meu, iar faţa mea nu o vei vedea!” (33:22-23). Ceea ce nu l-a satisfăcut pe deplin pe Moise, dar măcar l-a salvat de la traume psihice severe. Și nu putem să nu ne întrebăm din nou: este aceasta adevărata înfățișare a zeilor sau este vorba din nou despre o iluzie?

În cartea Encounters, doctorul Edith Fiore descria cazul unei paciente, Victoria, care avea impresia că făpturi invizibile intrau și ieșeau din trupul ei, furându-i „lucruri”. Una a rămas cu ea, încercând să o controleze, iar Victoria simțea nevoia să ducă o permanentă bătălie cu acea entitate pentru a-și putea păstra personalitatea. O altă pacientă, Diane Tai, își amintea de niște răpiri OZN și se plângea de o posedare de către făpturi venite din necunoscut. Acestea au determinat-o pe doctorița Fiore să scrie că „extratereștrii se pot încorpora, temporar sau permanent”. Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viață ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp și spațiu după dorință”, stare care a durat 4 ani. În cartea Extra-Terrestrials Among Us, George C. Andrews descria povestea doamnei Ida Kannenberg din Hillsboro (Oregon) care, începând din 1940, a avut niște întâlniri stranii. Ea considera că în minthe-possessiontea sa se instalase o prezență care răspundea la numele Hweig, care s-a prezentat ca trimis al stăpânilor OZN-urilor și care a recunoscut că ei posedau mijloacele tehnice pentru a „invada” mințile oamenilor. După spusele acelei entități, majoritatea „răpirilor” sunt iluzii induse mental de o inteligență superioară. Vizitatorii sunt invizibili și dispun de puteri mult dincolo de tot ce ne-am putea imagina. Pastorul Bob Larson este de părere că Pământul e un obiect de dispută între diferite civilizații nu tocmai binevoitoare, în acest război spiritele răului punând stăpânire pe trupurile unor oameni, spre a domina prin ei anumite grupuri. În UFOs and the Alien Agenda, el era convins că obiectivul extratereștrilor este de natură spirituală și că ei intenționează să abată omenirea de la dreapta credință. „Este clar că o forță sinistră construiește în mod deliberat un nou sistem religios, în pregătirea dominației spirituale asupra lumii”, nota el. Scriitorul Louis Whitley Strieber îi poate confirma pastorului ipoteza, el notând în Transformation că un extraterestru i-a mărturisit următoarele: „Noi reciclăm suflete”. Dacă luăm în calcul și miile de cazuri de posedare care nu pot fi puse pe seama unor afecțiuni psihice, aceste relatări dau naștere unei imagini a zeilor / „extratereștrilor” complet diferite de cea care se promovează intens.

Posedările nu ar putea avea loc în cazul unor entități materiale, ca noi. În timpul unor ședințe de clarviziune, sociologul și profesorul de politologie s-a văzut transpus pe un tărâm îndepărtat, într-o clădire imensă, sediul Federației Galactice, despre care crede că este ohuman-spirit organizație a unei lumi invizibile, eterice, transcendente, o organizație de pe celălalt tărâm. Aceste spirite, pe care le considerăm extratereștri de pe alte planete, petrec în lumea materială un timp limitat, după care se întorc în perenele sfere astrale. O ființă din acea lume i-a spus: „Ființele fizice nu ar fi în stare să coordoneze Galaxia”. I s-a spus și că locuitorii lumilor care fac parte din Federația Galactică există în permanență, simultan, și în lumea fizică, și în cea transcedentală. În cartea Abduction: Human Encounters with Aliens din 1994, profesorul John Mack descria cazul unuia dintre pacienții săi, numit convențional Peter, pe care l-a examinat în 1992, care afirma că „extratereștrii” care l-au răpit l-au asigurat că, în esența lor, sunt spirite fără formă. Un alt pacient spunea sub hipnoză că, atunci când a fost răpit, i s-a transmis că Pământul face obiectul unor dispute între diferite forțe „din tot Universul”, extratereștrii recunoscându-i că aveau o altă natură, diferită de a noastră, fără formă, ceea ce ne-ar putea determina să-i considerăm lipsiți de viață.

Multe relatări despre presupuse întâlniri cu extratereștri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”, ceea ce nu ar fi posibil în cazul unei lumi tridimensionale, ce este nevoită să se supună legilor fizicii. Prin urmare, locul de proveniență al „extratereștrilor” nu poate fi sub nicio formă o altă planetă. Ființe imateriale, care au nevoie de corpuri pentru a supraviețui lumii noastre tridimensionaleCosmic-Spirit-500x282(ceea ce explică posedările), nu pot veni decât dintr-o lume imaterială. Concluzie la care au ajuns și alți cercetători. Pentru Courtney Brown Federația Galactică este o organizație a unei lumi invizibile, eterice, transcendente, de pe celălalt tărâm. Fiul de 4 ani al lui David Palladin spunea că a fost răpit cu un OZN de niște ființe interdimensionale din Confederația Kantariană, care își aveau originea în afara Universului nostru. Astronomul Raymond Fowler afirma că OZN-urile „vin de acolo unde noi vom merge după moarte”. Încă din 1950, ocultistul N. Meadne Layne din California opina că OZN-urile și ocupanții lor nu vin de pe alte planete, ci dintr-o altă stare a realității, pe care a numit-o Etheria, și despre care spunea că ne înconjoară din toate părțile, deși este invizibilă. În 1969, astrofizicianul francez Jacques Vallée scria și el despre Magonia, o țară îndepărtată din ceruri, un soi de univers paralel, care coexistă cu al nostru. În As It Was din 1976, Cyril Henry Hoskins spunea că spiritul unui lama tibetan, Lobsang I, a fost mutat în corpul său de niște ființe care i-au extras din zona cefei o micuță „coardă de argint”, înlocuind-o cu cea a tibetanului. Mai spunea că într-o realitate paralelă există niște ființe numite „Grădinarii Pământului”, care uneori aleg indivizi cărora le extrag coardele de argint, pe care le înlocuiesc cu cele ale unor grădinari.Spirit-Healer În cartea Abduction: Human Encounters with Aliens din 1994, a profesorului John E. Mack, psihoterapeutul Joe a pomenit sub hipnoză de „un fir de aur care unește laolaltă tot ce e viu… el te hrănește”, asemănător cu „coarda de argint” a lui Cyril Henry Hoskins. Tot sub hipnoză, Sara de 28 de ani și-a amintit de „ființe de lumină” dar și de entități mici, întunecate. Ocultistul Stanislas de Guaita scria în 1897 că fantomele și spiritele care bântuie lumea noastră „sunt simulacre care vin din astral (…) sunt îngerii sau demonii legendari (…) Astralul este un agent variabil și convertibil”. Tot el mai preciza: „Manifestările fugare ale invizibilului (apariția unor viețuitoare, ectoplasme, entități diverse etc.) NU AU NICIO EXISTENȚĂ FIZICĂ, nici virtualitate astrală: acestea sunt miraje, măști, rezultând dintr-un compromis anormal dintre două clase ale realității (…) Cea mai importantă poartă de comunicare între lumea astrală și lumea fizică este SUFLETUL”.

Zei, extratereștri, îngeri, demoni, spirite… Cu toții reprezintă aceleași entități, de natură imaterială, prezente pe planeta noastră dintotdeauna, aici unde au fost exilate, după cum6310422535_5a8d2e9d0a_o1 am văzut în povestea lui Enki și Ninhursag. Fiind entități imateriale, locul lor de baștină nu poate fi unul tridimensional, prin urmare nu pot proveni decât dintr-o lume imaterială, așa cum reiese din cercetările din ultimul secol. Culturile tribale, pe care le considerăm pe nedrept inferioare, numesc aceste entități „spirite”. Șamanii efectuează călătorii în lumea spiritelor, adesea sub influența unor substanțe halucinogene, asemănătoare călătoriilor prin clarviziune. Unii chiar le permit acestor spirite să le folosească trupurile pentru scurte perioade de timp, ca mulțumire pentru informațiile împărtășite. Argumente în favoarea acestei ipoteze sunt destule, însă prea puțin promovate de cei care vor să credem că suntem vizitați de ființe de pe alte planete, asemănătoare cu noi din punct de vedere fizic. Haideți să enumerăm câteva dintre ele:

– OZN-urile efectuează de multe ori mișcări ciudate, ceea ce ar fi imposibil pentru niște obiecte materiale. Cel mai probabil sunt iluziile amintite de unii contactați și de vechile religii, ori induse observatorilor umani prin manipulare psihică / hipnoză, ori doar banale holograme.

– Ocultiștii susțin că de multe ori spiritele apar în lumea noastră sub forma unor sfere, aceeași formă pe care o au multe OZN-uri, în special celebrele „Foo Fighters” din Al Doilea Război Mondial.

– Extratereștrii susțin că vin de pe planete aflate la distanțe enorme, pe care materia nu le-ar putea străbate decât în mii sau chiar milioane de ani. Mărirea prea mult a vitezei, pentru a se micșora timpul de deplasare, este imposibilă, ținând cont de punctul de dezintegrare al materiei. Chiar dacă un obiect ar reuși să depășească viteza luminii fără a se dezintegra, ar călători în timp, adică s-ar produce un paradox, ținând cont că ar ajunge la destinație înainte de a pleca. Ceea ce este imposibil.

– Centura de radiații Van Allen, care înconjoară Pământul, nu permite trecerea niciunui organism viu prin ea. Formată din 3 centuri (prima aflată între 1.000 și 6.000 km altitudine, a doua la o înălțime de peste 7.000 km și a treia între 15.000 și 25.000 km altitudine), este350px--Van_Allen_Belts.ogv compusă în special din protoni de mare energie (10-200 megaelectronvolți), electroni de mare energie (1-200 kiloelectronvolți) și chiar antimaterie. Din 1962, centura Van Allen este acompaniată de o altă centură, ce are radiații mult mai periculoase, creată artificial de armata Statelor Unite prin explozia a 1,4 megatone de TNT la 400 de kilometri deasupra Pământului. În 2002, centura artificială era de 25 de ori mai periculoasă decât cea naturală. Într-un interviu acordat în 1994 jurnalistei Sheena McDonald, șeful NASA, Dan Godlin, a recunoscut faptul că omenirea nu se poate aventura în spațiu mai mult de 400 de kilometri, până nu va găsi o modalitate de a traversa centura de radiații mortale. „Electronii de radiaţii pot penetra diverse materiale, inclusiv costumele de astronauţi şi pot trece prin pereţii navelor spaţiale”, relata postul de televiziune CNN. Cum nimic viu nu poate supraviețui trecerii prin centura Van Allen, sub nicio formă planeta noastră nu poate fi vizitată de extratereștri veniți din spațiul cosmic.

– Până în secolul trecut, aceste entități erau considerate spirite, mai ales sub influența ocultismului secolelor XVIII-XIX. Odată cu dezvoltarea literaturii science-fiction, vechile spirite s-au transformat în ființe de pe alte planete. Un bun exemplu îl reprezintă Lam, unul dintre spiritele cu care ocultistul Aliester Crowley a intrat în contact în 1918, o creatură mică de statură cu un cap foarte mare. Câteva decenii mai târziu, aceste făpturi au devenit binecunoscuții extratereștri gri. Implementarea masivă a ipotezei extratereștrilor s-a realizat prin Lab 9, un program secret al CIA-ului, care a creat nouă entități așa-zis extraterestre. Lab 9 a atras o mulțime de oameni importanți, care au promovat prin diverse mijloace informațiile primite de la cele 9 entități, fără să-și dea seama că nu fac decât jocul CIA-ului.

Se observă cu ochiul liber că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. De asemenea, își fac apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare. Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Adepții acestor „extratereștri”, cuprinși în acea grupare secretă condusă de o elită sionistă, ce are ca scop înrobirea omenirii prin orice mijloc, promovează intens ipoteza vizitatorilor de pe alte planete, în timp ce se îndeletnicesc cu ritualuri antice de invocare a vechilor spirite. Prin urmare, nu fac decât să protejeze identitatea zeilor lor, inducând omenirea pe o pistă falsă, pentru a se îndepărta de adevăr. Însă, după cum spunea Evanghelia lui Toma, „nu-i nimic ascuns care să nu iasă la lumină”. Pentru a afla cine sau ce sunt zeii cu adevărat, locul lor de proveniență dar și motivul real pentru care au fost exilați pe Pământ, trebuie să călătorim mult în trecut, până la originea Universului.

http://www.secretelezeilor.ro/natura-zeilor/

Save

Save





Eu si tenisul

13 06 2016

Intr-un weekend, mi-a venit mie asa dintr-o data sa ma apuc de tenis. Zis si facut. Pentru ca suntem in secolul XXI si avem net, nu are sens sa ne mai deplasam la magazinul cu articole sportive situat oricum prea departe. Ma uit, deci, pe net. Search articole tenis. Si dau peste un magazin on-line foarte bine realizat: Premier Tennis Store. Tricouri, incaltaminte, sorturi, mingi de tenis, rachete, genti… Mamaa ce de marfa au oamenii astia!!! Ma frec la ochi. Nu stiam ca tenisul presupune o asemenea organizare.descărcare

Fiind un profan in domeniu, ma uit prima data precum curca in lemne. Dintotdeauna am stiut ca tenisul este un sport nobil, mai ales ca ma uit la meciurile de tenis din copilarie. Nu pot sa zic ca Ilie Nastase a fost idolul meu. Mi-a placut omu’ pentru stilul de joc si de viata avut. Mai mult imi place Tiriac acum. Cred ca pentru averea lui🙂. Si ca orice roman verde, inca, imi place Simona. Simona Halep, binenteles, nu vecina mea.

Sa revenim la oile noastre. Ma uit inca o data pe acest magazin tenis de camp.  Preturi bune, marfa de calitate. Auzisem de firma Wilson (bine stiam putin istoricul ei). Ce imi trebuie pentru un amator? imi zic. Pai, rachete tenis, o geanta tenis speciala, imbracaminte tenisincaltaminte tenis. Le-am gasit pe toate in acelasi loc. Repede si la preturi bune.

Comand on-line. Imi vin acasa rapid cu o firma de curierat. Produsele vin bine mie si sotiei. Partea intai rezolvata.

A urmat partea mai grea: jocul propiu-zis. Fac o surpriza totala sotiei si inchiriez chair peste doua zile un teren pentru doua ore la o baza sportiva. Nu va mai spun de reactia nevestei mele. Pupaturi, iubire ca in prima zi. Gata, imi zic. Am regasit cheia succesului la femei.

Mergem, jucam, ne simtim bine. Echipamentele de tenis foarte bune. Va intrebati cine a fost castigatorul? Evident ca sotia mea🙂. Nici nu se putea altfel. Daca a meritat investitia? Pentru zambetul dragii mele consoarte si al baiatului meu (pentru ca purtam aceleasi numere echipamentele le-a preluat el de atunci), merita sa faci orice am zis intotdeuna.





Zeii crestinilor

12 06 2016

„Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit.” (Epistola întâia către Corinteni 15:18)

Creștinismul este cea mai răspândită religie la ora actuală, având peste două miliarde de adepți. Deși este considerat o religie monoteistă, în creștinism sunt venerați sute de sfinți și un Dumnezeu triplu, format din trei entități diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Personajul principal al acestei religii este Iisus (numit Iesous în Noul Testament și Yeșua în ebraică), considerat de cei mai mulți a fi un personaj real, care a trăit în Palestina primului secol al erei noastre. Chiar dacă nu există dovezi ale existenței lui, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe creștini, ținând cont că religia se bazează pe credință și nu pe fapte. Singurele scrieri din primul secol care îl menționează sunt cele patru evanghelii canonice și epistolele apostolului Paulos (Pavel), incluse în Vechiul Testament. Pe lângă acestea mai există două pasaje controversate în cartea Antichități iudaice a istoricului iudeo-roman Flavius Iosephus. Ținând cont că sunt scrise într-un stil diferit de al lui Iosephus, că Iesous lipsește cu desăvârșire dintr-o operă mai veche a autorului, Războaiele iudeilor, iar cea mai veche menționare a unuia dintre pasajele controversate este cea a lui Eusebius din anul 324, înseamnă că respectivele pasaje au fost incluse în textul original de un creștin care încerca să-și valideze credința prin falsificări. Flavius Iosephus a scris cu lux de amănunte istoria poporului său, menționându-i pe toți profeții, micii Mesia, agitatorii și liderii rebeliunilor de până la asediul Ierusalimului, fiind necesară falsificarea lucrării sale pentru a apărea și numele zeului creștinilor printre ei. Următoarea menționare a lui Iesous este cea din Annales a istoricului roman Tacitus, scrisă în jurul anului 116.

Ceea ce nu demonstrează existența zeului creștinilor la începutul primului secol, cartea fiind scrisă la optzeci și trei de ani de la presupusa lui moarte, ci doar că în Roma secolului al doilea circula acest mit la fel ca multe alte, de la cel al egiptencei Aset (Isis) sau al persanului Mithras până la cele ale clasicilor Iuppiter și Hercules. La începutul primului mileniu al erei noastre existau o mulțime de cronicari greci, romani și iudei în întregul Imperiu Roman, în care era inclusă și Palestina, care consemnau toate evenimentele importante; cu toate astea, niciunul dintre ei nu l-a menționat pe iudeul Yeșua / Iesous, care a săvârșit în miturile creștine o mulțime de miracole. Iată câțiva dintre ei:

– Suetonius (cca 69-122), istoricul a doisprezece împărați romani, care a trecut în revistă toți oratorii și predicatorii din acea perioadă, nu a auzit de Iesous. Despre creștini scria căSuetonius sunt o sectă cu o religiozitate superstițioasă, la fel ca alți doi contemporani ai săi, Tacitus și Plinius cel Tânăr. Într-un pasaj din Divus Claudius, biografia împăratului Claudius, există un pasaj care pentru creștini constituie o menționare a zeului lor: „Din cauză că evreii deranjau în mod constant la instigarea lui Chrestus, el (Claudius – n.a.) i-a expulzat din Roma”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi existat în Palestina până în anul 33 un iudeu considerat Mesia sau Christos, ci doar că în anul 49 evreii din Roma erau instigați de un anume Chrestus. Termenul „chrestus”, care însemna „bun” sau „folositor”, era des întâlnit în acea vreme, fiind atribuit mai ales sclavilor.

– Naturalistul și filosoful roman Plinius cel Bătrân (23-79), care a consemnat faptele celebre din timpul său, nu a auzit de Iesous Christos. Nici nepotul său, Plinius cel Tânăr (61-113), care în epistolele sale nota tot ce se întâmpla interesant în acea vreme. Nici măcar în scrisoarea sa către împăratul Traianus, în care consideră creștinismul o „depravată, excesivă superstiție” derivată din iudaism.

– Fostul sclav frigian Epictetus (cca. 55-135), devenit filosof după ce și-a obținut libertatea, un eminent orator și cunoscător al religiilor, a locuit în Roma până în 93, când împăratul Domitianus a izgonit filosofii din oraș. Arrianos, discipolul său, i-a notat discursurile, considerându-le comparabile cu literatura socratică. Deși Epctetus a studiat credințele religioase contemporane, nu a auzit de Iesous Christos.

– Unul dintre primii geografi romani, Pomponius Mela, a scris în jurul anului 43 De situ orbis libri în stilul lui Strabon, alăturând descrierii fiecărei țări menționate principalele evenimente petrecute acolo. Deși lucrarea sa a fost redactată la doar zece ani după presupusa înviere miraculoasă a lui Iesous, Pomponius nu îl menționează în capitolul despre Iudeea.

Plutarch_head_onlyIstoricul, biograful și eseistul Lucius Mestrius Plutarchus (cca. 46-120) s-a născut în Chaironeia din Grecia, acolo unde legendele creștinilor susțin că s-au răspândit discipolii lui Iesous, care au înfăptuit numeroase minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea pe nerăsuflate. Nicio astfel de minune nu îi era cunoscută lui Plutarchus. A trăit treizeci de ani în Roma și nici acolo nu au ajuns la urechile lui miracolele „divine”. Deși specializat în realizarea biografiilor oamenilor celebri, fără a neglija legendele din jurul lor, nu a scris nici măcar un singur cuvânt despre Iesous.

– Filosoful Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – 50 e.n.), considerat „Platon al evreilor”, care a mers atât la Roma, cât și la Ierusalim, a scris nenumărate opere din care școlile teologice creștine au preluat ulterior multe idei. Familia lui Philon avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu casa regală irodiană și cu cea imperială din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice, fiica monarhului iudeu Herodes Agrippa. Celălalt nepot al său, Tiberius Iulius Alexander, a fost procuratorul Iudeei și prefectul Egiptului. Cu toate astea, Philon nu l-a menționat nici pe Iesous, nici pe apostolii lui.

– Filosoful și dramaturgul roman Lucius Annaeus Seneca (cca. 4-65) a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială. Se afla la Roma atunci când mitologia creștină susține că a avut loc întrecerea de miracole dintre apostolul Simon Petros (Petru) și vrăjitorul Simon din Gitta. Petros învia morți, reda vederea orbilor și a făcut Luna să coboare de pe cer pentru a lumina o încăpere, iar celălalt Simon levita, făcea statuile să danseze și o seceră să lucreze singură. Nu doar pentru Seneca cei doi și minunile lor erau necunoscute, ci pentru toată lumea din Roma. Asemenea miracole mai mult ca sigur ar fi uimit pe oricine și totuși nu sunt consemnate de romani. Nici măcar apostolul Paulos (Pavel) nu l-a menționat pe Petros în Roma nici în cei doi ani pe care i-a petrecut acolo, conform capitolului 28 al Faptelor Apostolilor, nici în Epistola către romani, unde salută cincizeci de creștini aflați în acea perioadă în capitala Imperiului Roman.

Lipsa scrierilor despre Iesous din primul secol al erei noastre, în afara celor biblice, nu constituie singurul argument în favoarea inexistenței acestui personaj. Un al doilea ar fi mulțimea de erori și inadvertențe din Noul Testament. Să luăm, de exemplu, nașterea miraculoasă a lui Iesous dintr-o fecioară în care a intrat Sfântul Duh. Din patru evangheliști, doar doi i-au menționat nașterea, Matthaios (Matei) și Loukas (Luca). De ce Markos (Marcu) și Ioannes (Ioan) nu s-au obosit să noteze un asemenea evenimentmaxresdefault incredibil? Și de ce există diferențe mari între cele două versiuni? La Matthaios, un înger i-a apărut în vis lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous; la Loukas, îngerul a anunțat-o pe Maria. La Matthaios, nașterea a avut loc într-o casă iar la Loukas într-o iesle, din cauză că Ioseph și Maria nu au găsit o locuință în care să petreacă noaptea. Cei trei magi de la răsărit, care i-au adus daruri pruncului divin, sunt amintiți doar de Matthaios; la Loukas locul lor este luat de un grup de păstori. Miraculoasa stea care i-a condus pe magi din Persia până în Betleem nu există decât la Matthaios, deși ar fi trebuit să fie pomenită nu doar de toți cei patru evangheliști, ci și de astronomii din Iudeea și din împrejurimi. Nimeni nu a văzut-o, nici măcar regele Herodes (Irod), chiar dacă ea a mers înaintea magilor din Ierusalim până în Betleem. Decizia lui Herodes de a ucide toți pruncii de până în doi ani nu este relatată decât de Matthaios. Acest masacru nu numai că nu a fost menționat de niciunul dintre evangheliștii rămași, ci nici măcar de cronicarii sau istoricii vremurilor. Doar Matthaios amintește și fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. Pentru Loukas, cei trei nu numai că au rămas în Iudeea, dar peste opt zile de la naștere Iesous a fost dus la Ierusalim pentru circumcizie; dacă Herodes ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor, băiatul ar fi fost aruncat direct în gura lupului. Dar Loukas nu avea habar de acea hotărâre macabră a regelui iudeilor, pe care o cunoștea doar Matthaios. La Loukas, Ioseph și Maria trăiau în Nazareth dinainte de a se naște Iesous; pentru Matthaios au ajuns în Nazareth doar după întoarcerea din Egipt, alegând Galileea în locul Iudeei de teama lui Herodes. Loukas este singurul care pomenește episodul din templul de la Ierusalim, când Iesous avea 12 ani. Matthaios, Markos și Ioannes au rămas tăcuți și în această privință.

Dacă cele patru evanghelii canonice se contrazic între ele, nici cele gnostice nu puteau fi altfel. Evanghelia Adevărului, a Egiptenilor, a Mariei, a lui Thomas sau a lui Philippos nu vorbesc despre nașterea lui Iesous. Toate miracolele care îi însoțesc nașterea, atât de cunoscute nouă din mitologia creștină, pentru gnostici lipsesc cu desăvârșire. Nici urmă de înger care să-i vestească nașterea, stea, magi, păstori, masacru al copiilor sau fugă în Egipt. Însă, dacă pentru Ioannes Cuvântul s-a întrupat în Iesous iar la Markos Duhul Sfânt a coborât peste Christos, gnosticii aveau legende asemănătoare. Conform episcopului Irenaeus, ei credeau că Christos s-a unit cu sora sa, eonul Sophia, coborând apoi în Iesous, copilul născut din fecioară cu ajutorul lui Dumnezeu. În Evanghelia Adevărului, Christos este Cunoașterea care a emanat din Tatăl. În Evanghelia Egiptenilor, el este eonul Set, fiul primului om „nestricăcios”, Adamas.

Coranul nu amintește de Ioseph și nici nu-l consideră pe Iesous fiul vreunei divinități. În schimb, susține că „Al-Masih (Mesia – n.a.) Isa (Iesous – n.a.), fiul lui Maryam (Maria – n.a.), este trimisul lui Allah, cuvântul său pe care el l-a transmis lui Maryam și un duh de la el” (Sura 4:171). „Cuvânt” îl numea și Evanghelia lui Ioannes însă, pentru profetul Muhammad, această exprimare are un alt sens. Singurul eveniment asemănător evangheliilor canonice este nașterea lui Iesous din fecioară și vestirea nașterii sale de către arhanghelul Jibrayil (Gavriil / Gabriel).

Parcă pentru a contrazice și mai mult puținele relatări despre nașterea lui Iesous, Evanghelia copilăriei lui Christos spune că s-a născut într-o peșteră, apoi a fost pus într-un staul, unde i s-au închinat un bou și un măgar. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Nașterea zeilor în peșteri era un element comun religiilor multor popoare. Pe lângă Tammuz, se credea că și zeii Dionysos, Zeus, Hermes, Adonis, Mithra și Eon s-au născut în peșteri. Amintim că, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous s-a născut într-o casă, iar pentru Loukas într-un staul. Niciunul dintre ei nu sprijină ipoteza închinării boului și a măgarului.

Chiar dacă Iesous nu este menționat de cronicarii primului secol iar versiunile nașterii sale conțin mari diferențe, poate reușim să aflăm măcar anul nașterii sale. Pentru majoritatea, el s-a născut în anul 1. Însă, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous a venit pe lume cu puțin timp înainte de moartea regelui Herodes cel Mare, adică în anul 4 î.e.n. Loukasbirth-of-jesus încearcă să ne adâncească și mai mult în ceață, susținând că nașterea a avut loc în timpul recensământului, pe vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei. Cum Quirinius a devenit guvernator în anul 6, acela este anul nașterii lui Iesous în viziunea lui Loukas, adică cu zece ani mai târziu decât preconizase Matthaios și cu cinci după data acceptată în mod convențional. Tot Loukas spune că Iesous a fost botezat în al cincisprezecelea an de domnie al împăratului roman Tiberius, când era cam de 30 de ani. Al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberius înseamnă anul 29, ceea ce mută nașterea lui Christos în anul 1 î.e.n. Așadar avem trei ani diferiți pentru nașterea zeului creștinilor: anul 4 î.e.n., anul 1 î.e.n. și anul 6 e.n. Pentru a rezolva odată pentru totdeauna această enigmă, călugărul Dionisius cel Mic, care trăia la Roma prin secolul al VI-lea, a fixat nașterea lui Iesous în anul 752 al calendarului roman, devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru. Deși problema pare rezolvată, rămân cele trei versiuni diferite ale evangheliilor canonice.

Dacă nu am putut stabili anul nașterii, putem încerca măcar să aflăm luna și ziua. Toți creștinii cred astăzi că Iesous s-a născut pe 25 decembrie. Însă, dacă ne luăm după Evanghelia lui Loukas, această dată nu poate fi adevărată. Evanghelistul ne spune că în momentul nașterii erau păstori cu turmele pe câmp, iar luna decembrie este una mult prea rece pentru a duce turmele pe câmpuri, chiar și în Palestina. Puțini știu că primii creștini serbau ziua nașterii lui Iesous pe 6 ianuarie. În Grecia, această zi era considerată data nașterii zeului Dionysos, iar la Alexandria era ziua lui Eon, zeul născut din fecioara Kora. Pentru a se facilita trecerea de la acești zei la Iesous, primii creștini au împrumutat data de 6 ianuarie și au folosit-o pentru a sărbători data nașterii zeului lor. Cea mai veche informație despre sărbătorirea nașterii lui Iesous pe 25 decembrie se găsește în calendarul roman din anul 354. În această zi în tot Imperiul Roman se celebra nașterea zeului Mithra, împrumutat din Persia. De asemenea, zeii Adonis și Tammuz erau serbați pe aceeași dată. Pentru a facilita tranziția de la zeii păgâni la Christos, creștinismul a păstrat datele importante din vechile religii, înlocuind doar divinitățile.

Nașterea lui Iesous se mai lovește de o problemă, de această dată de ordin genetic. Heterozomii sunt cromozomii care determină sexul unui organism. La mamifere (implicit și la oameni), masculii au perechea de cromozomi X și Y, iar femelele XX. Din cromozomul X al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei se naște un copil de sex feminin, iar din cromozomul Y al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei rezultă un copil de sex masculin. Prin urmare, sexul masculin este dat de cromozomul Y. Dacă povestea biblică ar fi fost adevărată prin nu știu ce minune complet ilogică, iar Iesous s-ar fi născut doar din Maria, fără intervenția unui individ de sex masculin, în niciun caz nu ar fi putut fi bărbat. Pentru că din cromozomii XX ai ei nu putea apărea cromozomul Y al lui. Așadar, dacă Maria ar fi reușit să-l conceapă singură, fără intervenția unui mascul cu trup material (spre deosebire de Duhul Sfânt, care nu poate transmite gene fiind imaterial), Iesous ar fi trebuit să aibă doar cromozomii XX, adică să fie de sex feminin. Dacă era de sex masculin, adică avea cromozomii XY, înseamnă că Maria nu l-a conceput singură, ci cu ajutorul unui bărbat care i-a transmis copilului cromozomul Y. Însă credincioșii rezolvă această enigmă transformând întâmplarea într-un miracol divin, iar alții preferă soluții logice, cum ar fi inseminarea artificială. Ceea ce este inutil, ținând cont de mulțimea de contradicții referitoare la nașterea lui Iesous, care duc către o singură concluzie logică legată de presupusa lui existență.

Dacă nu putem stabili cu exactitate nici când s-a născut Iesous, nici cum, poate învierea lui este mai puțin complicată. Povestea este binecunoscută: a fost crucificat, a treia zi a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.

Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea lor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Iesous dispăruse?

– Matthaios: două femei, „Maria Magdalena și cealaltă Marie”.

– Markos: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iakobos, și Salome”.

– Loukas: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iakobos și celelalte împreună cu ele”.

– Ioannes: o singură femeie, „Maria Magdalena”.

A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.

– Matthaios: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.

– Markos: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.

– Loukas: „foarte de dimineață”.

– Ioannes: înainte de răsărit, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”.

Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?

– Matthaios: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.

– Markos: era deschis – „ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

– Loukas: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.

– Ioannes: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.

Doar Matthaios amintește de paznicii care aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.

– Matthaios: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.

– Markos: pe „un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb”.

– Loukas: „doi bărbați” cu „veșminte strălucitoare”.

– Ioannes: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petros și celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veșminte albe”.

Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Erau doi sau unul? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Iesous nu mai era acolo.

Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției lui Iesous?

– Matthaios: „cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor lui”.

– Markos: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

– Loukas: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”.

– Ioannes: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.

Dacă tot a înviat, Iesous nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?

– Matthaios: Maria Magdalena și cealaltă Marie, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iesous le-a întâmpinat”.

– Markos: „și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) el s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.

– Loukas: pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau și se întrebau între ei. Și Iesous însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”.

– Ioannes: rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petros și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu fața și a văzut pe Iesous stând, dar nu știa că este Iesous”.

Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Iesous după înviere?

– Matthaios: pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iesous le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”.

– Loukas: cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.

– Ioannes: Maria Magdalena „nu știa că este Iesous”, ea „crezând că este grădinarul”.

La Matthaios, Maria Magdalena și cealaltă Marie l-au recunoscut imediat. Markos nu oferă detalii despre reacția ei însă, la Loukas și la Ioannes, Magdalena și cei doi ucenici1458986386_Feltamadt nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Iesous de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”? Dacă este așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matthaios, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?

În Evanghelia lui Ioannes, dându-și seama că Iesous trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie, însă el a oprit-o. „Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu”, i-a zis Iesous. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer nu l-ar fi putut atinge, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara, Iesous a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile și coasta sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate astea, pentru apostolul Thomas interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios ci credincios” i-a spus Iesous, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Thomas, dar poate Iesous nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matthaios, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”. La Loukas, Iesous chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?

Pe lângă multiple elemente fantastice, Matthaios descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele horror cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a scris despre acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari atât iudei, cât și greci sau romani. Să fi fost pentru ei morții vii ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a evanghelistului Matthaios, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?

Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Iesous. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat ori s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Iesous prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Iesous le-a apărut doar discipolilor săi.

Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Iesous în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilatus ori în fața regelui Herodes? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr Dumnezeu / fiul lui Dumnezeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Markos, Loukas și Ioannes spun că apostolii nu i-au crezut pe cei care susțineau că l-au văzut pe Iesous, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al Dumnezeului lor, nu este logic că ceilalți ar fi crezut cu atât mai puțin? De ce ar fi ales Iesous cea mai dificilă cale? Evident, pentru că este vorba doar despre o poveste inventată.

Pe lângă aceste nereguli biblice legate de nașterea și de învierea lui Iesous există unele și în cazul genealogiei lui. Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare îi abordează arborele genealogic: cea a lui Matthaios și cea a lui Loukas, aceleași care s-au ocupat și de nașterea lui. Markos și Ioannes nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Iesous dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matthaios își prezintă versiunea de la Abraam la Ioseph. Loukas o ia în sens invers, de la Ioseph până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Iesous este urmașul lui David / Dawid, sau „Iesous Christos, fiul lui David”, după cum îl numește Matthaios, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Ioseph. La Matthaios, în acest interval sunt douăzeci și șapte de persoane, iar la Loukas patruzeci și două. Această diferență are o explicație plauzibilă: Loukas prezintă descendenții lui Nathan / Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matthaios pe cei ai lui Solomon / Șelomo, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Ioseph din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…zeii crestinilor

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Ioseph. La Matthaios, „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph”. Loukas vorbește despre „Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui”. Cine era tatăl lui Ioseph? Eli / Heli sau Iakobos / Ya’aqob? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matthan sau Matthat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matthaios, străbunicul lui Ioseph / Yosep se numea Lazaros / El’azar; la Loukas, numele lui era Leui / Lewi. Continuând până la David / Dawid, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon / Șelomo, iar cealaltă pe ai lui Nathan / Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Ioseph? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Ioseph ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Nathan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Ioseph, Matthan – Matthat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram / Yehoram, în timp ce stră-strănepotul lui Nathan purta numele Iotam / Yotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Ioseph, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matthaios spune: „Iechonias a născut pe Salathiel; Salathiel a născut pe Zorovavel; Zorovavel a născut pe Abioud”. La Loukas îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorovavel, fiul lui Salathiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorovavel / Zerubbabel și a tatălui său, Salathiel / Șe’alti’el. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Nathan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Ioseph, Matthan – Matthat și Ioram – Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Loukas a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Ioseph. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Loukas afirmând foarte clar că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matthaios spune la fel de clar că „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iesous, care se cheamă Christos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iakobos susține că tatăl Mariei se numea Ioakeim / Yehoyaqim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume complet diferite de Eli / Heli și de Iakobos / Ya’aqob. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Ioseph al lui Iakobos (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matthan – Matthat, Ioram – Iotam, Salathiel și Zorovavel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matthaios este contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Șelomo / Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matthaios. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele șase nume sunt identice: Șelomo / Solomon, Rehav’am / Roboam, Abiyyam / Abia, Asa, Yehoșapat / Iosaphat și Yehoram / Ioram. Apoi, la Matthaios dispar câteva personaje. În evanghelia lui citim că „Ioram a născut pe Ozias; Ozias a născut pe Ioatham”, în timp ce în Cronici găsim: „Fiul acestuia este Yehoram, al acestuia este Ahazyah și al acestuia este Yeho’aș. Fiul lui este Amasyahu, al acestuia este Azariah, iar al acestuia este Yotam”. Presupunând că Ozias / Uzziah și Okhozias / Ahazyah sunt același individ, dintr-un singur foccrucifix_2323570b la Matthaios au dispărut trei: Yeho’aș / Ioas, Amasyahu / Amasias și Azariah / Azaris. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ah’ab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Yahweh Elohim al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe mine, până la al treilea și al patrulea neam” (20:5). Soția regelui Yehoram și mama lui Ahazyah era Atalya, fiica lui Ah’ab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, adică Ahazyah, Yeho’aș, Amasyahu și Azariah. Ultimii trei au dispărut din Evanghelia lui Matthaios, însă nu și primul. Matthaios îl numește Ozias iar Cronicile Ahazyah. Este fără îndoială același personaj, ținând cont de asemănarea lui Ozias cu Okhozias, numele dat de greci lui Ahazyah. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, cum se face că primul nu a dispărut, ci doar următorii trei? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matthaios, dar nu și din Vechiul Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor trei din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Matthaios.

După cei trei dispăruți, din nou avem șase personaje comune ambelor liste (Yoram / Ioatham, Ahaz / Akhaz, Hizkiyyahu / Ezekias, Menașșe / Manasses, Amon și Yoshiyyahu / Iosias), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matthaios, „Iosias a născut pe Iechonias și pe frații lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Yoshiyyahu au fost: întâiul născut Yohanan, al doilea Yehoiakim, al treilea Sidqiyyahu și al patrulea Șallum. Fiii lui Yehoiakim au fost: Yechon’yah, fiul lui; Sidqiyyahu, fiul lui”. În prima, Iosias /  Yoshiyyahu este tatăl lui Iechonias / Yechon’yah, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Yehoiakim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matthaios, care scria că: „toate neamurile de la Abraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Christos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Yechon’yah a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la Dawid până la Yechon’yah sunt cincisprezece generații (fără cei trei eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare trei grupe de câte paisprezece (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului ebraic), Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matthaios, deoarece de la Iechonias / Yechon’yah până la Iesous au mai rămas treisprezece generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Yehoiakim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

În ambele cărți, fiul lui Iechonias / Yechon’yah este Salathiel / Șe’alti’el, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Loukas. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matthaios și a lui Loukas, Zorovavel este fiul lui Salathiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iechon’yah, cel dus în robie, au fost: Șe’alti’el, Malkiram, Pedayah, Șenazzar, Jekamiah, Hoșama și Nedabiah. Iar fiii lui Pedayah au fost: Zerubbabel și Șimei”. Cartea întâi a lui Ezra, Cartea lui Nehemyah și Cartea lui Haggay din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zerubbabel, fiul lui Șe’alti’el”. Dacă ar fi un meci, Șe’alti’el ar câștiga poziția de tată a lui Zerubbabel cu scorul de 5 la 1. De la Zerubbabel, fiecare dintre cele trei cărți biblice alege un drum diferit. Loukas vorbește despre „Rhesa, fiul lui Zorovavel”, Matthaios afirmă că „Zorovavel a născut pe Abiud”, iarCronicile spun că „fiii lui Zerubbabel au fost: Meșullam și Hannaniah, și sora lor Șelomith”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zerubbabel / Zorovavel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Iesous sunt întortocheate, a mai apărut o variantă care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Kelsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Iesous a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Kelsus, afirmând că Iakobos (Iacov), tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios, era poreclit Panther. Se pare că nimeni nu a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au numit pe Yeșua / Iesous fiul soldatului roman Pantera sau Pandera. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a nouă soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. – 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de patruzeci de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Iesous, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr cel puțin un soldat numit Pantera. Nu putem ști dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Kelsus, însă măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Iesous din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Iesous nu era de natură divină și că nu era nici un urmaș al lui Dawid, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.images

De ce era nevoie ca Iesous să fie neapărat un urmaș al regelui Dawid? Pentru a se îndeplini profețiile  Vechiului Testament referitoare la Mașiah (Mesia), salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui Dawid: „Făcut-am legământ cu aleșii mei, juratu-m-am lui Dawid, robul meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Yeșa’yahu (Isaia): „Jilțul lui se va întări prin milostivire și pe el va ședea de-a pururi în cortul lui Dawid un judecător apărător al pricinei drepte și râvnitor dreptății” (16:5), dar și la Yirmiyahu (Ieremia): „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște” (23:5-6). Tot Yeșa’yahu proorocea: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Yișay (tatăl lui Dawid – n.a.) și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni pesteChristianityGift_SI el Duhul lui Yahweh, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt! (…) Și în vremea aceea, mlădița cea din rădăcina lui Yișay va fi ca un steag pentru popoare; pe ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Eprayim va înceta și dușmanii lui Iuda vor fi zdrobiți (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus și vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului și Moabului își vor întinde mâna lor, și copiii lui Amon vor asculta de ei. Yahweh va seca limba de mare a Egiptului și mâna lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Loukas, un înger îi spune Mariei: „Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iesous. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele său. Și va împărăți peste casa lui Iakobos în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, apostolul Paulos (Pavel) vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii săi, în Sfintele Scripturi, despre fiul său, cel născut din sămânța lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Yeșa’yahu: „Și se va arăta rădăcina lui Iessai, cel care se ridică să domnească peste neamuri; întru acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Iesous, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale profetului Yirmiyahu (Ieremia). Referindu-se la Yechon’yah, strămoș al lui Ioseph / Yosep în Evanghelia lui Matthaios, profetul spunea: „Așa zice Yahweh: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui Dawid și să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, pe care Matthaios l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, așa zice Yahweh despre Yehoiakim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaș care să șadă pe scaunul lui Dawid; trupul lui va fi aruncat în arșița zilei și în frigul nopții” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Iesous este urmaș al lui Yehoiakim și Yechon’yah și a stat pe tronul lui Dawid (la modul figurat), ceea ce contrazice profețiile lui Yirmiyahu. Din fericire pentru creștinism s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Yechon’yah s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Iesous profețiile despre urmașul lui Dawid? Cu siguranță, nu! Iar asta din cel puțin trei motive:

– Iesous nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui Dawid”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioannes, Iesous chiar spunea: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Iesous era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui Dawid, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care Dawid va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Șelomo (Solomon), conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Șelomo, zeul afirmă că „acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Șelomo este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Șelomo: „Eu voiWhat-if-christianity-was-a-lie întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”. Și Yirmiyahu tot despre Șelomo vorbește: „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Șelomo este acel înțelept despre care auzise tot Pământul și care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, Dawid. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Șelomo, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Șelomo nu e Iesous, din câte știm noi…

– Profeția lui Yeșa’yahu sub nicio formă nu se poate referi la Iesous. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, vacile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Iesous nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin zonele puțin populate din Palestina. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh nu a secat acum două mii de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici nu a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Iesous, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Șelomo ori despre un Mașiah viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Iesous, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Hoșea (Osea): „Când Israel era tânăr, eu îl izbeam, și din Egipt am chemat pe fiul meu” (11:1). Este evident că „fiul” lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Hoșea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matthaios este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Iesous și a lui Ioseph, de frica lui Herodes care începuse să măcelărească nou-născuți. „Și au stat acolo până la moartea lui Herodes, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu»”, continuă senin Matthaios, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Hoșea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție despre vreun Mesia, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matthaios spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matthaios este Yeșa’yahu (Isaia). În cartea sa din Vechiul Testament, Yeșa’yahu nota: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul și să aleagă binele, pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16).

Este destul de evident că Iesous nu s-a numit Emanuel și că nu există nicio legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Yeșa’yahu, observăm că și aici Matthaios a înțeles doar ce a vrut dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic, ca să fim cât mai exacți. Yeșa’yahu scria că „Rezin, regele Siriei, împreună cu Pekah, fiul lui Remaliah, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Yeșa’yahu la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Eprayim și cu fiul lui Remaliah”, regele ar trebui să știe că „așa zice Yahweh Elohim: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Yeșa’yahu l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Yahweh Elohim al tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere și nu voi ispiti pe Yahweh!”. Yeșa’yahu însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția zeului: „Ascultați voi cei din casa lui Dawid! Nu vă ajunge să obosiți pe oameni, de veniți să obosiți și pe Yahweh al meu? Pentru aceasta Yahweh al meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Yeșa’yahu a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății și care nu a născut, deși vârsta îi permite să o facă. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Abraam (Avraam) căuta o soție pentru Yișaq (Isaac), el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Ribqa (Rebeca) a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă ar fi fost vorba despre virginitate, servitorul lui Abraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moșeh (Moise). În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Șelomo (Solomon) avea șaizeci de regine, optzeci de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care încă nu născuseră. Pasajul indică femeile cu care Șelomo făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matthaios să înțeleagă greșit cuvintele lui Yeșa’yahu. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Immanuel. Înainte ca acel copil să crească, „pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Yahweh cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup și îi va smulge și barba”. Așadar, Yeșa’yahu s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat în anul 734 î.e.n., pe care l-a numit Immanuel, nicidecum la Maria și la Iesous. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matthaios și Loukas, cei doi care au întocmit controversatul arbore genealogic al lui Iesous. Evangheliile lui Markos și Ioannes și epistolele lui Paulos nu menționează nașterea dintr-o virgină. Cum și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Iesous, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matthaios, cât și în cea a lui Loukas, Ioseph este urmașul regelui David / Dawid. Însă, conform doctrinei creștine, Ioseph nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Iesous. descărcare (1)A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Iesous nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iessai”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Iesous, ci poate doar în Ioseph, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Ioseph, Iesous devenea moștenitorul legal al lui Ioseph, așadar urmaș al lui Dawid. Și Loukas ne spune că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Ioseph, Iesous era moștenitorul legal și descendentul lui Dawid. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Ioseph în concepția lui Iesous, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mașiah evreilor va avea ADN-ul lui Dawid, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Iesous nu este urmașul miticului rege, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matthaios și Loukas s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Cu această ocazie, creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Iesous. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui Dawid, prin urmare nu putea fi Mașiah evreilor; dacă era fiul lui Ioseph, ar fi putut fi urmașul lui Dawid (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte.

Aceste nereguli biblice legate de nașterea, învierea și genealogia lui Iesous, alături de lipsa sa din cronicile vremurilor și din profețiile mesianice evreiești, demonstrează că avem de a face cu un personaj inventat, nicidecum istoric. Un alt argument îl reprezintă mitologia.

Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Asar (Osiris) în Egipt, Dionysos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldr în Scandinavia. Des întâlnite erau și nașterile din fecioară, de genul celei descrise de evangheliștii Loukas și Matthaios. De exemplu, zeul frigian Attis s-a născut din fecioara Nana, care a rămas însărcinată după ce i-a căzut în sân un sâmbure de migdală sau de rodie. Pentru tibetani, Buddha a coborât din cer și a pătruns în trupul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori. În autobiografia sa, regele Șarru-kinu (Sargon cel Mare) scria că mama lui era o neprihănită preoteasă atunci când l-a născut. Despre Genghis Khan se spunea că purcedea dintr-o fecioară nevinovată. În Kalevala, epopeea națională finlandeză, fecioara Ilmatar a fost fecundată de vânt, născându-l astfel pe eroul Veinemeinen. Tot aici, fecioara Mariatta a născut după ce a înghițit o afină. Vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe mântuitorul Bakab, născut din neprihănita fecioară Ciribiras. Bakab era a doua persoană dintr-o trinitate divină, a fost încununat cu o coroană de spini, a fost răstignit pe o cruce de lemn și a înviat după trei zile. Tot la indienii mexicani, fecioara Coatlicue a pus în sân o bilă cu pene, rămânând astfel gravidă.

Pe lângă aceste nașteri mai există multe altele considerate miraculoase, chiar dacă nu implică fecioare. Pe peretele templului din Luxor a fost înfățișată nașterea faraonului Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), cu aproximativ un mileniu și jumătate înainte de apariția creștinismului. Din imaginile de pe perete ies în evidență următoarele: zeul Djehuty (Thoth) o înștiințează pe Mutemwiya că în curând va naște un copil, zeul Amun pătrunde în ea luând forma faraonului Menkheperure Djehutymose (Tuthmosis IV) în prezența zeițelor Selket și Neith, iar după naștere pruncului i se închină zeii și oamenii, care îi aduc daruri. Din imagini nu lipsește ankh-ul, crucea egipteană, simbolul vieții eterne. Când regele Oinopion le-a cerut zeilor un fiu, Zeus, Poseidon, Dionysos și Hermes au urinat în pielea boului care le-a fost sacrificat, au îngropat-o iar după nouă luni s-a născut din ea Orion. Hera se lăuda că i-a născut pe Ares și pe Hebe fără ajutorb5dd9-d bărbătesc, iar Zeus că i-a născut singur pe Athena și pe Dionysos. În Egiptul antic, Neith l-a conceput singură pe Ra. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În China, când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Fuzi (Confucius), ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea. Odată femeia a visat niște lebede care îi cântau, și când s-a trezit a născut, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Acest Apollonios a fost cinstit chiar și de creștini, împăratul roman Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus așezându-i în secolul al III-lea chipul în casa de rugăciuni, alături de cel al lui Iesous. Mama lui Octavius Augustus s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon; în acest timp, un dragon s-a apropiat de ea, iar peste zece luni s-a născut Octavius, primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu zeul Apollon. Același zeu era considerat și tatăl lui Publius Cornelius Scipio Africanus. Despre Alexandros Makedon se spunea că ar fi fost fiul lui Zeus sau al lui Dionysos, care se împreuna cu Olympias, soția lui Philippos II al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon. Și exemplele ar putea continua.

Evanghelistul Matthaios ne spune că viața lui Iesous a fost pusă în primejdie încă de la naștere, când regele Herodes (Irod) a hotărât să fie uciși toți pruncii din Betleem. Putem considera acest episod pură fabulație, mai ales deoarece nu există nici la ceilalți evangheliști, nici la istoricii vremurilor respective. Nici dacă ar fi fost o întâmplare reală nu ar fi fost una spectaculoasă, deoarece în acea vreme Betleemul număra aproximativ o mie de locuitori, copiii până în doi ani fiind în jur de douăzeci. De ce a inventat Matthaios această poveste? Deoarece, pentru a sublinia măreția unui zeu sau a unui erou, povestea sa trebuia să fie presărată de pericole, peste care respectivul să treacă. Anticii au folosit această tactică de foarte multe ori.

Tiparul este aproape întotdeauna același: nașterea zeului / eroului era profețită, un personaj negativ încerca să ucidă pruncul iar planul diabolic eșua. Vom enumera câteva exemple, pentru a înțelege acest procedeu de hiperbolizare menit să crească importanța eroilor umani sau divini. Povestea uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este copia episodului veterotestamentar în care faraonul din vremea lui Moșeh (Moise) a hotărât ca toți nou-născuții de parte bărbătească ai israeliților să fie uciși. Moșeh a fost ascuns de mama sa într-un coșuleț și lăsat pe apa Nilului. Această poveste este, la rândul ei, copia celei a fondatorului Imperiului Akkadian, Șarru-kinu (Sargon cel Mare), care a fost lăsat într-un coșuleț pe râul Eufrat de către mama lui, pentru a nu fi ucis. În Egipt, pruncul Haru (Horus) a fost ascuns printre trestiile de pe malul Nilului de teama unchiului său, Sutakh (Seth). La greci, semizeul Perseus a fost lăsat pe mare într-o ladă, împreună cu mama lui, din ordinul bunicului său, regele Akrisios. Zeul Ouranos și-a închis copiii în Tartaros, de teamă că îl vor detrona. După ce i-a luat locul tatălui său, titanul Kronos a fost blestemat să aibă același destin; prin urmare și-a înghițit copiii, însă cel mai mic dintre ei, Zeus, a fost salvat. În Persia, când s-a născut profetul Zarathuștra, a cărui naștere fusese proorocită cu trei mii de ani înainte, niște ucigași au încercat să-l omoare, însă un înger i-a sfătuit părinții să se ascundă într-un alt ținut. Înaintea nașterii lui Krșna se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ. S-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa, care a poruncit ca toți pruncii să fie uciși. Însă un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să treacă peste fluviul Djamna pentru a salva copilul. Astyages, regele mezilor, a avut două vise neobișnuite, care pentru ghicitorii săi însemnau că va avea un nepot care îi va lua tronul. Copilul, numit Kuruș (Cyrus), viitorul împărat al Imperiului Persan, a fost salvat de la moarte în mod miraculos. Strămoșii romanilor, Romulus și Remus, au fost salvați de la moarte de către o lupoaică. Într-o legendă arabă, Nimrod a văzut pe cer o stea ciudată, despre care astrologii săi i-au spus că vestește nașterea unui prunc care va deveni căpetenia unui popor ce va conduce lumea. Regele a poruncit ca toți pruncii de parte bărbătească din regatul său să fie uciși. Viitoarea mamă a copilului a fost prevenită de pericol și a fugit în altă țară, născându-l pe Abraam (Avraam) într-o peșteră.

Chiar dacă nașterile miraculoase și învierea erau des întâlnite în religiile lumii, asta nu dovedește că povestea lui Iesous reprezintă un plagiat. Însă există și dovezi. S-a observat că există asemănări între zeul creștinilor și multe divinități solare, așa cum este Sol Invictus al romanilor. Chiar și data nașterii lui Iesous, 25 decembrie, era ziua în care se sărbătoreau zeitățile solare în întregul Imperiu Roman. Ritualurile creștine sunt copii aleDagon Pope altora păgâne; împărtășania a fost preluată din religia zeului Mithra iar botezul din cel al divinităților acvatice, fiind practicat în Sumer, Egipt, Babilon, Canaan sau India. Mitra papală chiar poartă numele aceluiași Mithra și forma de pește a zeului Oannes. În primele veacuri ale creștinismului se indica drept loc al nașterii lui Iesous o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Asemănările dintre legenda lui Iesous și cele ale altor zei ori eroi ai Antichității de obicei nu este comentată de reprezentanții Bisericii, care dau foarte rar explicații, de cele mai multe ori aberante. De exemplu, martirul Iustinianus a explicat asemănarea dintre istoria lui Perseus și a lui Iesous prin faptul că Diavolul, știind că Christos va veni curând pe Pământ, a ticluit lucrurile astfel ca toate minunile să aibă loc înainte de sosirea zeului. Tot Iustinianus a explicat și asemănarea dintre împărtășania creștină și cea din religia lui Mithra: „duhurile rele, imitând acest ritual, au încetățenit împărtășania și în misteriile lui Mithra”. Cel mai evident caz de plagiat, care nu poate fi pus pe seama vreunei entități malefice, oricât și-ar fi dorit asta Iustinianus, îl reprezintă episodul învierii lui Lazaros (Lazăr) din Evanghelia lui Ioannes. Dacă ar fi fost un personaj real, Lazaros s-ar fi numit El’azar. „El” înseamnă zeu în ebraică, iar „azar” este o transliterare a numelui zeului egiptean Asar (Osiris); prin urmare, El’azar se traduce corect ca „Zeul Asar”. În mitologia egipteană, Isis l-a înviat pe zeul Asar; în cea creștină, Iesous l-a înviat pe cel numit „Zeul Asar”, ceea ce nu poate fi o coincidență. Povestea lui Iesous a fost inspirată și din cele ale altor personaje biblice. Episodul uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este identic cu cel al lui Moșeh (Moise), iar doi profeți veterotestamentari au înfăptuit miracole asemănătoare celor ale zeului creștinilor: Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei). Eliyahu a înmulțit făina și undelemnul unei văduve din Sarepta, încât să nu se consume până la sfârșitul secetei, i-a înviat copilul și a despărțit apele râului Iordan la fel ca Moșeh. Discipolul său, Elișa, a despărțit apa în același mod, a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea unor lucrători pe câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Însă asemănările mitului lui Iesous cu cele ale altor personaje pălesc în fața celei mai importante: zeul creștinilor este copia divinității numite de sumerieni Enlil.mitra-2

Legendele incașilor din America de Sud spun că, după Potop, Pământul se afla în beznă din cauza dispariției Soarelui, societatea era sfâșiată de dezordini iar oamenii sufereau. După cum nota Harold Osborne în cartea South American Mythology (1968), atunci „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Acest personaj, care le-a oferit oamenilor cunoștințele necesare unei vieți civilizate, a fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. În secolul al XVII-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul său despre incași că acest personaj „a făcut să apară terase și câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereți de sprijin care să le susțină. A făcut și canale de irigație pentru a le uda (…) a colindat peste tot, realizând multe minunății”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă și care mânuia arme teribile a fost considerat de băștinași stăpânul științei și al magiei dar și, așa cum era de așteptat, zeu. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Un personaj care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavi, răspândea mesaje de iubire și a fost considerat zeu seamănă izbitor cu Iesous al creștinilor. Chiar și la înfățișare. Cronicarul Juan de BetanyosViracocha afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne și publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, ce purta o cămașă fără mâneci care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. La fel ca Iesous, Viracocha călătorea înconjurat de adepți. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susține că zeul era însoțit de discipoli de două feluri: „huaminca” („soldații credincioși”) și „hayhuaypanti” („cei strălucitori”). Rolul lor era de a purta mesajul zeului „în toate colțurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iesous. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia lui Loukas, unde Iesous a trimis șaptezeci de apostoli înainte, cu el rămânând doar doisprezece: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a trimis adepții înainte, așa cum nota în The Ancient Civilizations of Peru antropologul și lingvistul american John Alden Mason, „Viracocha însuși, cu cei doi adjuncți ai săi, au călătorit spre nord (…) Au mers de-a lungul cordillerei, unul dintre adjuncți pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene(…) Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populații să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi și-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. După părerea creștinismului, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iesous, așa cum susțin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Ioannes 6:19). Juan Diez de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni (…) Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci și la adepții săi. N-ar trebui să ne mire prea mult că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petros a mers și el pe apă dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29).

Incașii susțineau că Viracocha, zeul identic cu Iesous atât prin fapte cât și prin aspectul fizic, a venit printre ei la scurt timp după Potop, adică cu multe milenii înainte de presupusa naștere a lui Iesous. Ceea ce exclude posibilitatea ca incașii să se fi inspirat cumva din Noul Testament. Conchistadorii chiar au rămas surprinși când au descoperit similitudinile dintre religia indigenilor și cea a creștinilor. Viracocha, zeul suprem al incașilor, era numit de sumerieni Enlil, Adad și Ișkur, Sutekh (Seth) și Atum de egipteni, Ramman de akkadieni, Baal Hadad și Eli de canaaneeni,  Zeus de greci, Odin de scandinavi și Vișnu de hinduși. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, Enlil era privit de strămoșii noștri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul și partea dreaptă, asociate cu Enlil, reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul și partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceiași doi zei: pământul și apa erau domeniile lui Enki, iar aerul și focul ale lui Enlil. Era numit „taur” sau „leu”, epitete care indică rolul său de zeu conducător, dar și forța sau ferocitatea sa. Fiind un zeu care venea din cer, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, despre cel al lui Vișnu ori despre corbii lui Odin. Rege al Pământului și moștenitor al împărăției cerurilor, asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său. Pentru hinduși, Vișnu / Enlil s-a reîncarnat în Krșna, iar pentru budiști în Siddhartha Gautama sau Buddha, ale căror povești sunt asemănătoare peKrishnaJesusAllahBuddhaareallsame alocuri cu cea a lui Iesous. Nașterea lui Krșna a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”, venirea sa în lume fiind profețită cu mult timp înainte. Viața i-a fost amenințată la naștere, când regele Kansa a poruncit ca toți pruncii să fie uciși, fiind salvat de un glas din cer, care a sfătuit-o pe mama lui să treacă peste fluviul Djamna și să fugă. Krșna fost un prinț, devenind mai apoi rege, care a umblat prin India înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. S-a retras în deșert, unde a fost ispitit de un demon. La un moment dat a fost și păstor, așa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar și un războinic feroce. Înainte să moară a anunțat că se va întoarce pentru a distruge răul. Nașterea lui Buddha, de asemenea miraculoasă, a fost stabilită cu aproximativ cinci secole înaintea celei a lui Iesous și profețită cu mult timp înainte. Regele zeilor a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, a lăsat-o însărcinată iar ea i-a dat naștere prințului Siddhartha Gautama. Prințul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când s-a transformat în Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara, a umblat prin țară înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. Înainte să moară și-a anunțat adepții că se va întoarce pentru a distruge răul. Dacă Buddha și Krșna erau reîncarnări ale lui Vișnu, în evangheliile canonice Sfântul Duh a păstruns în trupul lui Iesous. Și el a fost ispitit de un demon, a străbătut țara înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a făcut miracole și a promis că se va întoarce pentru a distruge răul. În plus, în Bhagavad-Gita, Krșna spunea că se întrupează de câte ori Legea slăbește și se întărește nelegiuirea. În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (5:17), o idee asemănătoare cu cea a zeului indian. Iar aceste asemănări remarcabile în viețile celor trei nu pot fi puse pe seama întâmplării.

Pe lângă acestea, mai există câteva asemănări dintre Iesous și Enlil, zeul furtunii, fiul și moștenitorul împăratului ceresc Anu. Așa cum ar fi:

– Iesous era numit „păstorul cel bun” iar Krșa era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil în Sumer era „bunul păstor”.

– Iesous era numit „regele iudeilor”. Creștinii îl consideră Christos, adică Mașiah (Mesia) evreilor, care înseamnă „Cel uns”, în acele vremuri fiind unși doar regii. Pentru sumerieni Enlil avea rangul de rege, simbolizat și de numărul său, 50.

– Iesous spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moștenea de la tatăl său.

– Iesous spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui său. Enlil era fiul ascultător, care asculta întotdeauna ordinele tatălui său, An / Anu. Simbolul creștinismului este crucea, care în Mesopotamia era simbolul lui An.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous stă la dreapta puterii. La Markos, el a urcat la cer și șade la dreapta lui Dumnezeu. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta împăratului An în Consiliul Zeilor.

– Evanghelia lui Matthaios anunță că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iesous „venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal-Hadad, Enlil la canaaneeni, era „călărețul norilor”.

– Evanghelia lui Markos 3:17 ne spune despre frații Iakobos (Iacov) și Ioannes (Ioan) că Iesous „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului”. Nu putem ști ce l-a determinat pe Iesous să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem ști nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul și fulgerul.

– Când era împreună cu ucenicii săi în corabie, Iesous a oprit furtuna care le amenința viețile, certând-o (Evanghelia lui Matthaios 8:26). Același episod este prezent și la Markos: „Și el, sculându-se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare” (4:39). Când Iesous a mers pe apă până la ucenicii săi, la fel ca Viracocha al incașilor, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Matthaios 14:32, Markos 6:51). Evangheliile relatează și uimirea oamenilor în fața celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?” (Matthaios 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?

– În Talmud, Iesous este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a zeului creștinilor, în egipteană „pandira” se scrie „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât care se așează întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am văzut, era sumerieanul An, tatăl lui Enlil.

– După Evanghelia lui Ioannes, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul, care aici îl simbolizează pe Iesous, în general reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și la Ioannes îi este atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt.

– Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a încarnat în Iesous. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Sutakh (Seth pentru greci), numit Enlil de sumerieni.

– Pentru restul gnosticilor, eonul Christos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, și a intrat în corpul omului Iesous. În concepția lor, acest eon era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Christos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna sau Chrișna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeași entitate.

– În Apologeticus, scriitorul creștin Quintus Septimius Florens Tertullianus nota că în cadrul luptelor de gladiatori din Cartagina a fost expusă în public o pictură care îlegypt_god_seth_by_andacia-d7elylu reprezenta pe Iesous având „urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în mână ținând o carte și îmbrăcat în togă”. În cronica lui Tertullianus, creștinii erau acuzați că se închinau unui cap de măgar dar și că participau la orgii, crime și incesturi. Aceste acuzații sunt menționate și de Marcus Minucius Felix în Octavius. Pe un sarcofag din secolul al III-lea, un măgar și un bou apar lângă ieslea în care a fost așezat pruncul Iesous. De asemenea, în episodul fugii în Egipt descris de Evanghelia lui Matthaios, Maria este reprezentată de cele mai multe ori călare pe un măgar. Ceea ce indică o nouă legătură a lui Iesous cu Sutakh / Seth, zeul care pentru egipteni avea capul unui animal asemănător cu măgarul.

– În capitolul 12 al Apocalipsei lui Ioannes, un balaur mare „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Copilul, identificat de creștini cu Iesous, a fost salvat la fel ca Zeus (același Enlil) în miturile grecilor. Numele nimfei Melissa, care l-a hrănit pe micuțul Zeus cu miere în legendele elene, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iesous”.

– Iesous era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Orașul egiptean Pi-Ramses, închinat lui Sutakh (Seth), se mai numea „orașul leului”. La hinduși, Șiva este reprezentat cu un leu sub picioare; cum Șiva este Enki, inamicul lui Vișnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. Și Iștar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei din același motiv.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (10:34). În Evanghelia lui Thomas, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” și  „am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește”. Enlil era un zeu războinic iar focul unul dintre elementele sale, în antiteză cu apa lui Enki.

– Iesous susținea că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Același lucru se poate spune și despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul lui Enki pe Pământ.

– În religiile mesopotamiene, mama lui Enlil era numită adesea „Fecioara”. În creștinism, Maria, mama lui Iesous, poartă același epitet.

– Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu considerat de creștini a fi o profeție despre zeul lor, Iesous, ascunde o referire la același Enlil. „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (7:14-15), scria profetul. Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emanuel se traduce prin „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). În sumeriană „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel / Immanuel este „Zeul furtunii și al Cerului”, adică nimeni altul decât Enlil.

– Dacă Iesous ar fi trăit în Iudeea primului secol, numele lui ar fi fost Yeșua (o variantă a numelui Yehoșua), care a fost tradus eronat de evrei în speranța că și creștinii le vor adopta zeul. În varianta oficială, numele lui înseamnă „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr creștinismul a adoptat divinitatea evreilor, deși nu era zeul despre care vorbea Iesous.jesus_vs_satan_1680x1050 Noul Testament nu folosește nici măcar o singură dată numele Yahweh pentru zeul suprem, ci Theos, derivat din grecescul „theoreo”, adică „a vedea, a privi, a observa”. Numele Yeșua / Yehoșua este compus din „Yah” (prescurtarea numelui Yahweh și totodată numele Lunii la vechii egipteni) și „șua”, care înseamnă „plâns”. Yeșua / Yehoșua se traduce ca „Plânsul lui Yahweh” sau, și mai corect, „Cel care îl face pe Yahweh să plângă”. Adică îl desemnează pe dușmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil. După ce Iesous a murit pe cruce, evangheliile susțin că a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului din Ierusalim, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

– Evangheliile susțin că demonii știau cine este Iesous, iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: tu ești fiul lui Theos. Și el le certa mult ca să nu-l dea pe față” (Markos 3:11-12); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Christosul” (Loukas 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Christos” (Markos 1:34). „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos. Și Iesous l-a certat, zicând: Taci și ieși din el” (Markos 1:23-26). Cum de îl cunoșteau demonii? De ce le era frică de el? Și de ce nu-i lăsa să-i decline identitatea? Dacă Iesous era Enlil, devine firesc ca demonii, slujitorii lui Enki, să fi fost înfricoșați de cel mai temut dușman al lor.

În Evanghelia lui Matthaios, „venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci” (16:13-14). Aceeași evanghelie sugerează că profetul Elias (Eliyahu în Vechiul Testament sau Ilie în limba română) s-a încarnat în Iesous, spiritul său părăsindu-l pe crucificat înainte de a muri: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iesous cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta” (27:46-47). Evanghelistul Matthaios, la fel ca Pistis Sophiaa gnosticilor, susține că Eliyahu / Elias s-a încarnat și în Ioannes Botezătorul. În Vechiul Testament, profetul Eliyahu a înmulțit făina și uleiul unei văduve, cât să nu se consume până la sfârșitul secetei, și i-a înviat fiul, minuni asemănătoare celor ale lui Iesous. De asemenea, profetul a făcut să coboare foc din cer atât în timpul concursului cu profeții lui Baal, cât și împotriva soldaților regelui Ahazyahu, la fel ca Viracocha în miturile incașilor. Se pare că responsabil pentru aceste minuni era un duh care, după ce Eliyahu a fost ridicat la cer, a trecut din profet în discipolul său, Elișa. După ce a primit duhul, Elișa a realizat miracole la fel ca Eliyahu și Iesous: a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea lucrătorilor unui câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Să fie același duh care a intrat în Iesous conform Evangheliei lui Matthaios? Numele profetului Eliyahu și al discipolului său, Elișa, conțin numele zeului suprem din religia canaaneană sau levantină. El sau Eli este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Vechiul Testament sugerează și alte legături dintre profet și acest zeu:

– Trei căpetenii cu câte cincizeci de soldați fiecare au venit la Eliyahu, în aceeași poveste Obadiah a ascuns câte cincizeci de prooroci în două peșteri, cincizeci de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil pentru sumerieni, adică rangul de rege.

– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin” a fost o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldații regelui Ahazyahu. Profetul a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Numele Baal-Zebub derivă din cel al lui Baal-Zephon (Marduk), iar Așera din cel al zeiței Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ, motiv pentru care este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul unul dintre simbolurile lui.

Pe Enlil îl mai găsim în creștinism nu doar sub aspectul lui Iesous, ci și sub cel al arhanghelului Mikha’el (Mihail în română), preluat din iudaism. În legenda lui Lucifer, din care Iesous lipsește, cel care s-a luptat cu îngerul răzvrătit a fost Mikha’el, ceea ce ne amintește de Enlil și Enki. În Cartea lui Hanokh (Enoh), Mikha’el este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduși de Azazel. În Kabbalah se spune că sufletul omului este împărțit în două: dreapta se numește Mikha’el iar stânga Samael. Atât pentru creștini, cât și pentru evrei și musulmani, Mikha’el este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă și opoziția sa față de Lucifer / Azazel / Samael mi1(care sunt nume ale lui Enki) îl indică pe Mikha’el ca fiind Enlil. Numele său a fost interpretat ca o interogație, „Cine este ca Dumnezeu?”, însă în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar „el” nu înseamnă doar „Dumnezeu”, ci și „zeu” sau „zeu suprem”. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „Cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moștenitorul lui Anu și reprezentantul său pe Pământ, cel care primea toate titlurile și funcțiile tatălui său, Enlil era asemenea zeului suprem. Protestanții timpurii, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea consideră că Mikha’el s-a încarnat în Iesous. În creștinism, Mikha’el este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar și al câtorva munți. În arta medievală era reprezentat ținând în mână o balanță, cu care judecă sufletele morților, precum și Cartea Vieții. Toate acestea ne indică o singură concluzie: în creștinism, la fel ca în iudaism, Mikha’el este un alter-ego al zeului Enlil. Din acest motiv, în legenda lui Lucifer Mikha’el este cel care a condus armata îngerilor împotriva răzvrătiților, iar în cea a Apocalipsei Iesous a preluat acest rol.

Mitul lui Lucifer e arhicunoscut în rândurile creștinilor și nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulți se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în viețile lor. Puțini știu însă că Lucifer este inexistent în Biblie. Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Yeșa’yahu(Isaia) și al douăzeci și optulea din Cartea lui Y’hez’qel (Iezechiel).

Cuvântul „lucifer”, care înseamnă „aducătorul luminii”, era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineață), după cum se observă în operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară romanii foloseau un alt nume, „vesper”. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineață Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deși era vorba despre aceeași planetă. În Biblie, Diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, șarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Yeșa’yahu 14:4-17, profetul care a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineață („helel” în ebraică), căzut în ochii Domnului. Așa cum era firesc pentru un roman, Eusebius Sophronius Hyeronimus din Stridonul Dalmației a tradus „luceafărul de dimineață” prin cuvântul latinesc „lucifer”. Unii interpreți ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului „lucifer” și faptul că Yeșa’yahu se referea în respectivul capitol la regele Babilonului, înțelegând că este vorba despre Satan și despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 1:19, același cuvânt („phosphoros” în greacă, echivalentul ebraicului „helel”) a fost tradus în latină tot prin „lucifer”, fără a fi o referire la Diavol. Iar în Apocalipsa 22:16, Iesous spune: „Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, luceafărul de dimineață („helel” în ebraică, „phosphoros” în greacă și „lucifer” în latină – n.a.)”. „Înțelepții” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului „lucifer”, adică „luceafăr de dimineață”, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeași logică și la Yeșa’yahu.  Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol și răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton și Biblia regelui James, folosită și astăzi de cei mai mulți vorbitori de limba engleză.

Capitolele 13 și 14 ale Cărții lui Yeșa’yahu se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Yeșa’yahu, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune profetului: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului și vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele lui Yahweh cel puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voilucifer1 pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu și cetățile le dobora și nu da drumul robilor săi?» Toți împărații popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locașul său. Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, ca rămășițele celor care au fost uciși cu lovituri de sabie, zvârliți pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău și pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Așadar, este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la un înger răzvrătit. Acest rege a stârnit mânia zeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe iudei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ. Propoziția „oare acesta este omul de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o ființă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus este despre regele Babilonului, nu despre vreun înger răzvrătit.

La fel stau lucrurile și în Cartea lui Y’hez’qel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu amenințări la mai multe popoare: în capitolul 24 la israeliți, în capitolul 25 la amoniți, moabiți, edomiți și filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tir, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni și lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 la israeliți, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munții Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roș, Meșec și Tubal. Amenințările lui Yahweh prin gura lui Y’hez’qel erau îndreptate către oameni: israeliții care și-au pierdut credința sau dușmanii Israelului. În capitolele 26 și 27 se observă că Yahweh se referă la orașul Tir din Liban: „Iată sunt împotriva ta, Tirule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale”, „Și tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tirului, și zi către el…”. Capitolul 28 continuă amenințările la adresa orașului Tir, de această dată îndreptate către conducătorul său: „Fost-a cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domnește în Tir: Așa zice Yahweh Elohim: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Yahweh în inima mărilor», dar tu, deși nu ești Dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel cu Dumnezeu” (1-2). Rămâne un mister motivul pentru care cei mai mulți consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Y’hez’qel la cel ce domnește în Tir, adică la regele cetății, care era om, nicidecum înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva mărturii scrise, mai ales în Biblie, care să ateste faptul că, în timpul lui Y’hez’qel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înțelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se egal cu zeii. Pasajul „nu ești Dumnezeu, ci om” subliniază că acest conducător al Tirului era om, nu înger sau Dumnezeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, fără îndoială că pasajul de mai sus ar fi specificat: „nu ești Dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm și motivele aroganței regelui din Tir: „Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniyyel și nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta s-a îngâmfat cu bogăția ta” (3-5). Pentru că a născocit o metodă de a se îmbogăți, regele s-a considerat foarte înțelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice demonstrează că orașul Tir a fost unul foarte bogat în antichitate, lucru pe care îl explică detaliat capitolul 27 al Cărții lui Y’hez’qel. Regele din Tir s-a îmbogățit foarte mult de pe urma negoțului, lucru care i-a crescut și aroganța. Deoarece era foarte bogat și probabil foarte inteligent (cel puțin din punctul său de vedere), regele s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toți. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, așa zice Yahweh Elohim: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, și aceia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî și vei muri în inima mărilor de moartea celor uciși” (6-8). Yahweh susține că regele din Tir va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară, conform mitologiei iudeo-creștine. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru o mie de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susține că regele din Tir va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, amenințând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioannes care susține că îngerul decăzut nu este mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigașului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu ești un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiați împrejur, căci eu am spus aceasta, zice Yahweh Elohim” (9-10). Din nou este subliniată ideea că regele din Tir este doar un om și că va fi ucis de către oameni. În versetele 11-12 se amintește că este vorba despre regele din Tir, un om, și nu un înger: „Și a fost cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tirului și-i spune…”.

Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Așa zice Yahweh Elohim: Tu erai pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur; toate erau pregătite și așezate cu iscusință în cuibulețe și puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit, și eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare și te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ și te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept, ți-ai pângărit altarele tale; și eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va și mistui; și te voi preface în cenușă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toți cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază și în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate fragmentele dinainte de demonstrează că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a pasajului de mai sus este următoarea: regele din Tir era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogățit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l amenințe prin gura unui profet decât să-l pedepsească așa cum ar face o divinitate atotputernică. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de ființă ar putea fi neprihănită, în timp ce toți oamenii se nasc păcătoși. Ideea absurdă a nașterii tuturor oamenilor cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica creștină. Vechiul Testament nu susține această ipoteză, ci chiar consideră că au existat oameni neprihăniți. Iată câteva exemple: „Noah era om drept și neprihănit între oamenii timpului său” (Facerea 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptății și Yahweh să cunoască neprihănirea mea” (Cartea lui Iyyob 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepți, iar strâmbătatea prăpădește pe cei vicleni” (Pildele lui Șelomo 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găsește scăpare în neprihănirea lui” (Pildele lui Șelomo 14:32), „Mai de preț este săracul care umblă intru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene și nebun” (Pildele lui Șelomo 19:1), „Mai de preț e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat” (Pildele lui Șelomo 28:6), „…amăgind gândul bun și neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană și mincinoasă” (Cartea Esterei 8:12). Așadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniți este în contradicție cu învățăturile Vechiului Testament. Despre oamenii credincioși se spune chiar și astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care își pierd credința că s-au îndepărtat de Divinitate. Aceeași idee este prezentată și mai sus: regele din Tir era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia nivelul ridicat de credință al regelui, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinței sale, regele era desăvârșit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai și chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credință și de zeul său, considerându-se el însuși un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit”). Pierzându-și credința s-a îndepărtat de Yahweh adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Observăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau cam necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganța regelui din Tir l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care și-l câștigase anterior prin credință.descărcare (2)

Acestea sunt pasajele care au dat naștere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre vreun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, așa cum procedau de altfel majoritatea. Acele pasaje i-au fost atribuite ulterior noului personaj negativ din creștinism care, de asemenea, a fost copia uneia dintre vechile zeități. Dacă Mikha’el și Iesous îl reprezintă pe Enlil, inamicul său, Lucifer, este fără doar și poate zeul răzvrătit Enki. În miturile lumii, acesta și-a atacat tatăl și a fost nevoit să se lupte cu fratele său mai mic, zeul furtunii, fiind învins și exilat pe Pământ; pentru creștini Lucifer a încercat să-și detroneze tatăl, s-a luptat cu fratele său mai mic și a fost izgonit pe planeta noastră. Apocalipsa lui Ioannes descrie lupta dintre cei doi frați: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Acest inamic identificat cu Lucifer, deși Biblia nu folosește acest nume, este numit „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana”; în miturile din întreaga lume, Enki este numit adesea „Marele Șarpe”. În plus, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat în 1889 că zeul Loki din miturile scandinavilor este varianta nordică a lui Lucifer, iar pe Loki l-am echivalat deja cu sumerianul Enki.

Mitologia creștină susține că, după căderea sa în păcat, Lucifer s-a transformat în Satan. Însă este vorba despre două entități diferite, cel puțin pentru inventatorii creștinismului. În Apocalipsa lui Ioannes, din mare a ieșit o Fiară cu un aspect fizic identic cu al Balaurului, adică având șapte capete și zece coarne. „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2) și „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Aspectul fizic identic al celor doi ne sugerează posibilitatea înrudirii lor. Ceea ce înseamnă că Fiara nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki, care conform legendelor lumii a preluat tronul tatălui său și conducerea Pământului. Ioannes mai spune că Fiara a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, Fiara fiind „rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremație împotriva lui Enlil, Marduk fiind învins inițial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, conform miturilor, Marduk a primit conducerea planetei. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iștar, marea zeiță a Babilonului, sora și consoarta lui Marduk. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă identitatea Fiarei,satan2 conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” fiind Belial, nume care provine din Bel, epitetul lui Marduk în Babilon. Dacă în Apocalipsă Fiarei i s-a dat stăpânirea acestei lumi, în Evanghelia lui Loukas Diavolul sau Satan îi spune lui Iesous: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc” (4:6), poveste confirmată și de Evanghelia lui Matthaios. În Epistola a doua către Corinteni a Apostolului Paulos Satan este numit „Dumnezeul veacului acestuia” (4:4), iar în Evanghelia lui Ioannes „stăpânitorul lumii acesteia” (12:31) și „stăpânitorul acestei lumi” (14:30, 16:11). Așadar, Fiara din Apocalipsă și Satan din restul cărților Noului Testament sunt același personaj: Marduk al babilonienilor, fiul lui Enki / Lucifer. De altfel Nergal, unul dintre aspectele distrugătoare ale lui Marduk în Babilon, a fost echivalat de părinții creștinismului cu Satan.

Cine este Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Iesous? În varianta oficială, acceptată și de creștinism, și de iudaism, este vorba despre divinitatea Vechiului Testament, Yahweh. Cu toate acestea, Noul Testament nu folosește nici măcar o dată acest nume, preferându-l pe Theos. În plus, dumnezeul Noului Testament este unul al iubirii și iertării, total diferit de răzbunătorul și nemilosul zeu al evreilor. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). În scripturile evreiești Yahweh își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Pentru autorii Noului Testament, cât și pentru gnostici și esenieni, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. Atunci care este adevărata identitate a lui Theos, zeul suprem în viziunea lor și tatăl lui Iesous? Nu poate fi decât An, conducătorul panteonului sumerian, tatăl lui Enlil, numit de akkadieni, babilonieni, asirieni și hitiți Anu sau Anum. Numele său, scris în cuneiforme printr-o cruce (simbolul creștinismului), înseamnă „Cer”. El era pentru mesopotamieni inteligența divină care a creat Universul, a cărui împărăție se afla în Cer, exact ca Theos al creștinilor. An / Anu și-a trimis pe Pământ fiul, pe Enlil, cu misiunea de a salva planeta de influența zeilor decăzuți ai lui Enki. o poveste similară cu cea a creștinismului.

Deși creștinismul se consideră o religie monoteistă, nu a eliminat zeii vechilor popoare, ci i-a transformat. Chiar Iesous a confirmat existența acestor divinități în scrierile creștine timpurii: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Dumnezeu, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus), „Adevărat, adevărat zic vouă: voi veți fi cei dintâi în împărăția cerurilor, înaintea tuturor celor nevăzuți, și a tuturor zeilor, și a tuturor arhonților, care se află în al treisprezecelea eon și în al doisprezecelea eon” (Pistis Sophia, capitolul 52). În genealogia lui Iesous după Matthaios întâlnim două personaje numite Amon și Maat, botezate mai mult ca sigur după zeii egipteni cu aceleași nume. De fapt și evanghelistul Matthaios și-a primit numele de la aceeași zeiță Ma’at. În Evul Mediu, marele zeu al Egiptului antic, Amon, a fost transformat în demon, după cum se observă din Pseudomonarchia daemonum a lui Johan Wier din 1583. În scrierile oculte gotice din secolul al XVII-lea, Baal, unul dintre cei mai importanți zei ai Canaanului, a avut aceeași soartă. Zeul filistenilor, Baal Zephon, redenumit Beelzebub în Vechiul Testament, a devenit unul dintre cei șapte prinți ai Iadului în demonologia creștină. În Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique („Contacte supraterestre. Iluzia cosmică”) din 1995, ufologul francez Jean Sider remarca: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației (…)Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.tumblr_static_tumblr_static__640 În aceeași carte, antropologul și egiptologul britanic Margaret Murray observa că Diavolul cu coarne al vrăjitoriei medievale nu era Satan sau Lucifer, ci reminiscența unui zeu care, mai târziu, a fost venerat de celți sub numele Cernunos. Nu toți vechii zei au fost demonizați de creștinism, unii dintre ei devenind sfinți. În începutul secolului al VIII-lea, un călugăr grec a luat din cartea indiană Lalitavistara Sutra partea referitoare la Buddha, a înlocuit numele hinduse cu unele siriene și astfel a luat naștere povestea Sfântului Iosaphatus. În cartea Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele din 1923, jurnalistul și istoricul rus Yemelyan Mikhailovich Yaroslavsky nota: „Zeitățile antice grecești ale agriculturii, Dionysos și Demeter, s-au transformat în sfinții creștini Dionisie și Dimitrie; Castor și Pollux în Cosma și Damian, iar zeul mărilor Poseidon s-a preschimbat în «cuviosul» Nicolaie”. Tot el mai spunea că zeița Diana Pudica a devenit sfântul Pudus, zeița Ceres Flavia – sfânta Flavia, gorgonele au fost preschimbate în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului Aura Placida s-a divizat în sfintele Aura și Placida. Mai mult, salutul de Anul Nou în Imperiul Roman, „Perpetuam felicitatem” („Îți doresc veșnică fericire”), a devenit sfintele Perpetua și Felicitas. Cum viticultorii romani erau obișnuiți să prăznuiască ziua zeului Bacchus, Biserica l-a înlocuit pe zeu cu Sfântul Vicentius, dar a fost nevoită să lase toate datinile așa cum erau. Referindu-se la arhanghelii din creștinism, împrumutați din iudaism, Yaroslavsky scria: „Terminația numelor arată că acești arhangheli au fost odinioară zei (în traducere exactă Rafail înseamnă «zeu-tămăduitor»)”.

În tradiția românilor, după cum nota Alice Dumitrescu în numărul 18 al revistei Supermagazin, Sfântul Vasile este considerat patronul viticulturii și, implicit al vinului. El este bețiv dar foarte bun. Iubește, joacă, cântă și strică fetele, iar de ziua lui se fac chefuri. Deloc surprinzător, și Vasile pare a fi copia grecului Dionysos sau a romanului Bacchus. În ziarul Evenimentul Zilei din 6 decembrie 1993, Corneliu Ciocan scria că Sfântul Nicolae este considerat cel mai apropiat sfânt de sufletul țăranului român. El stă de-a stânga tatălui ceresc, se susține că a fost „bețiv mare” înainte de a fi sfânt, este patron al marinarilor și pescarilor, ocrotitor al hoților. Se susține că el l-a salvat pe Noah (Noe) șisaint-nicolas-swiss-lg corabia lui de la înec. De ziua sfântului, fetele iau colivă sfințită și o păstrează la icoane pentru a face vrăji viitorilor lor soți în seara zilei de Sfântul Vasile. Chiar dacă tradiția creștină îl consideră pe acest sfânt un episcop din Mira care a trăit în secolele III-IV, este menționat pentru prima oară în Martirologiul roman din secolul al VI-lea. Iar atributele sale par a fi fost copiate de la Enki, patronul beției (sub ipostazele sale de Dionysos ori Bacchus) și al magiei, cel care în Consiliul Zeilor ședea la stânga împăratului Anu și care în miturile mesopotamiene l-a sfătuit pe Utnapiștim / Atra-hasis să-și construiască o arcă pentru a se salva de Potop. Același Enki pare să fi servit ca model și pentru Ioannes Botezătorul. Numele sfântului biblic provine din cel al lui Oannes, o divinitate acvatică menționată de preotul babilonian Berossus, pe care am identificat-o cu Enki. Fiind o divinitate acvatică, în cultele lui Enki se practica botezul, exact îndeletnicirea lui Ioannes. Într-un vechi imn babilonian, zeul Sin (același Enki) este numit „iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Chiar se poate considera că a deschis drumul zeilor pe Pământ, ținând cont că a fost primul ajuns aici, Enlil preluând de la el conducerea Terrei. Și Ioannes Botezătorul a deschis drumul lui Iesous, în evanghelii el fiind cel care a propovăduit sosirea mântuitorului înainte ca acesta să-și înceapă misiunea divină. Iar creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, ceea ce ne duce cu gândul tot la „drumul” deschis de Sin / Enki.

O curiozitate ignorată adesea de cercetătorii Bibliei este prezența și în Noul Testament a numerelor importante pentru mai toate popoarele lumii, în special pentru evreii pasionați de simbolism: 3, 7, 12, 33, 40 sau 50. De exemplu, Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa, 40 fiind numărul lui Enki în Sumer. A fost crucificat la 33 de ani, după ce a îndeplinit 33 de miracole, 33 fiind unul dintre cele mai importante numere pentru evrei și masoni. În Cartea egipteană a morților se spune că pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a zeiței Ma’at, se găseau 42 de judecători ai morților. Acești zei și zeițe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Djehuty (Thoth) nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății, dar și 42 de cărți ale soțului ei, Djehuty. În cinstea zeiței, Egiptul antic a fost împărțit în 42 de districte, numite nome. Conform evanghelistului Matthaios (al cărui nume provine tot din cel al zeiței Ma’at), de la Abraam la Iesous au trecut 42 de generații, tot atâtea câte s-au scurs de la Dawid la Iesous conform evanghelistului Loukas. În Apocalipsa lui Ioannes, Fiara va domni pe Pământ 42 de luni. Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Iar Biserica Catolică consideră că apostolul Paulos a fost convertit la creștinism în anul 42. Toate repetările intenționate ale numerelor sacre din misticismul mondial sugerează că povestea Noului Testament nu poate fi una reală, ci una simbolică sau, mai exact, fantezistă.

Cine a scris Noul Testament? Părerea majorității este că evangheliștii nu pot fi decât patru dintre apostolii lui Iesous, iudei din Palestina primului secol al erei noastre. Însă din Biblie reiese că evangheliștii nu cunoșteau nici geografia, nici situația politică, nici flora și nici fauna tărâmului făgăduit de Yahweh evreilor. Iată câteva exemple:mitra

Herodes Antipatros (Irod Antipa în română) nu a deținut niciodată titlul de rege, așa cum credea Markos (6:14), ci de tetrarh, după cum au menționat corect Matthaios și Loukas. Dacă Iesous s-a născut pe când Quirinius devenise guvernatorul Siriei și a organizat un recensământ al populației, așa cum susține Loukas, în niciun caz regele Herodes cel Mare (tatăl lui Herodes Antipatros) nu putea ordona atunci uciderea pruncilor, așa cum povestea Matthaios, pentru că era mort de un deceniu. Pontius Pilatus (Pilat din Pont) nu era „procuratorul Iudeii”, așa cum credea Loukas (3:1), ci prefectul Samariei, Iudeei și Idumeei. Pilatus nu era nici virtuos și nici nu l-ar fi crucificat pe Iesous de teama unei răscoale, așa cum susțin evangheliile, ținând cont că nu s-a sfiit să înăbușe în sânge revoltele localnicilor. În jurul anului 30, când iudeii din Ierusalim s-au răzvrătit din cauza deciziei prefectului de a construi un apeduct cu banii Templului lui Yahweh, Pilatus a ordonat uciderea tuturor răsculaților. La jumătatea anului 36, trupele sale i-au masacrat în Samaria pe cei care au încercat să urce pe Muntele Garizim pentru a dezgropa câteva obiecte sacre. În aceste condiții, în niciun caz Pontius Pilatus nu ar fi condamnat la moarte un om nevinovat de frica localnicilor, mai ales când avea alături patru mii cinci sute de soldați gata să ucidă orice răzvrătit. Iar cea mai mare astfel de eroare, pe care n-ar fi făcut-o niciun evreu din Palestina primului secol, se întâlnește în Evanghelia lui Loukas, care menționează „zilele arhiereilor Annas și Caiaphas” (3:2). În Evanghelia lui Ioannes, Iesous a fost dus întâi la Annas și apoi la Caiaphas. Însă la Ierusalim nu au fost niciodată doi mari preoți în același timp, deoarece legea mozaică interzice acest lucru, prin urmare Annas și Caiaphas nu puteau deține concomitent această poziție. Hanan sau Annas a fost mare preot din anul 6 până în anul 15 iar ginerele său, Yosep Caiaphas, din 18 până în 36. Între ei au mai fost trei mari preoți: Yișma’el ben Phiabi, El’azar ben Hanan și Șim’on ben Camithus. Autorul Faptelor Apostolilor a încurcat și mai mult lucrurile, menționându-l pe Annas / Hanan ca mare preot în locul lui Caiaphas (4:6). „Vedem, așadar, că evangheliștii nu știu aproape nimic despre situația politică a Palestinei din epoca aceea. Ei nu amintesc nici măcar cele mai însemnate fapte din istoria Iudeei. Astfel, în evanghelii nu este oglindită puternica zguduire socială care a avut loc în Iudeea în acele timpuri; nu se povestește nimic despre ura grozavă față de dominația romană de care erau animați evreii în acea vreme și care se manifesta aproape zilnic sub forma unor răzmerițe fără nicio perspectivă de izbândă”, scria  E. Moutier-Rousset în Le Christ a-t-il existé? („A existat oare Iisus Hristos?”) din 1922.

Autorii Noului Testament dau dovadă de aceeași ignoranță și în ceea ce privește geografia Palestinei. În operele scriitorilor laici, precum și în Vechiul Testament, „pământul făgăduinței” este descris în amănunțime. Însă din evanghelii lipsesc denumirile orașelor și satelor care sunt indicate în alte izvoare, cu câteva mici excepții. Ținuturile prin care a călătorit Iesous sunt foarte limitate și pustii, astfel încât localitățile mai populate sunt rare. De exemplu, deși conform Noului Testament Iesous s-a plimbat timp de un an pe lângă orașul Tiberias, un centru important al țării, nu a pus niciodată piciorul acolo. În schimb, a preferat să-și desfășoare activitatea miraculoasă în Capernaum, un satcrucifixion-sunset-silhouette-series-david-dehner pescăresc! În drumul său spre Ierusalim, Iesous ar fi trebuit să treacă prin vreo treizeci de localități în Samaria și patruzeci în Perea, însă evangheliștii nu menționează niciuna. Lipsesc și menționările numelor numeroșilor munți pe care a urcat Iesous sau a multelor torente și pârâuri care se varsă din Iordan, peste care Iesous ar fi trebuit neapărat să treacă în timpul peregrinărilor sale. Este limpede că evangheliștii nu cunosc nimic despre Iudeea, în afara unor toponime familiare unor greci sau sirieni, așa cum ar fi Ierusalimul, Betleemul și încă vreo două-trei denumiri. În schimb, autorii Noului Testament menționează orașul Nazareth, care nu este amintit nici în Vechiul Testament, nici în scrierile celorlalți autori evrei. De fapt, nu există menționări ale lui în surse evreiești înainte de secolul al treilea, după cum observa și arheologul american James F. Strange. Probabil cea mai clară dovadă a ignoranței evangheliștilor în privința geografiei Palestinei o reprezintă povestea judecării lui Iesous, care a fost dus în aceeași noapte din Ierusalim la reședința lui Pontius Pilatus și înapoi, deși prefectul roman își avea reședința în Cezareea, pe malul Mării Mediterane, la aproximativ o sută de kilometri de Ierusalim. Iar un drum de două sute de kilometri într-o singură noapte ar fi fost imposibil în acele vremuri. Așadar, îi dăm dreptate lui E. Moutier-Rousset care spunea în Le Christ a-t-il existé? că „toată Galileea evangheliștilor este o țară fantezistă despre care ei nu aveau nici un fel de reprezentare reală”.

Deloc surprinzător, evangheliștii nu cunoșteau nici flora sau fauna Palestinei ori a țărilor învecinate. În Noul Testament nu apar animalele sălbatice tipice Palestinei, cum ar fi: leul, pantera, pisica sălbatică, șacalul, hiena, mistrețul, cameleonul, gazela, iepurele, uliul, barza, etc. Nici un astfel de animal des întâlnit în acea regiune nu este amintit în evanghelii și nici nu este folosit ca termen de comparație în parabolele lui Iesous, unde apar numai lupul, năpârca sau corbul. Adică animale tipice pentru Italia, Grecia ori Asia mică, nicidecum pentru Galileea. La fel de inexistente sunt și animalele domestice cum ar fi capra, care este des întâlnită în Palestina. Surprinzător, Markos menționează în evanghelia sa o turmă uriașă de porci, formată din două mii de capete (5:13), într-o țară ai cărei locuitori nutresc o aversiune profundă față de aceste animale și unde, bineînțeles, absolut nimeni nu se îndeletnicește cu creșterea lor! Chiar și în țările unde se cresc porci este greu de întâlnit o asemenea turmă numeroasă în zilele noastre, darămite acum două milenii. Și într-o țară în care nimeni nu suportă porcii din motive religioase!

Flora din evanghelii este la fel de sărăcăcioasă ca și fauna. Nu este pomenit curmalul, un arbore atât de prețuit în Palestina și atât de caracteristic acelor meleaguri. Nu sunt amintiți nici cei mai obișnuiți arbori cum ar fi măslinul, portocalul, rodia sau migdalul. Doar smochinul apare la Markos (11:13), numai pentru a fi blestemat de Iesous. Iar dacă prin Christianity tourism destinations„grăuntele de muștar” de la Loukas se înțelege sămânța plantei de muștar, atunci evanghelistul n-a văzut în viața lui o asemenea plantă, din moment ce consideră că „a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui” (13:19). Confundarea unei mici plante cu un ditamai copacul nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței, nicidecum a „inspirației divine”, așa cum le place credincioșilor să creadă. „Această scurtă trecere în revistă a florei și faunei din evanghelii ne arată că autorii sfintei scripturi au trăit probabil într-un oraș mare, departe de Iudeea, poate la Alexandria, Roma, Salonic sau Antiochia. Aici ei se îndeletniceau cu vreun mărunt meșteșug casnic și nu ieșeau din casă decât spre a se închina. De aceea, probabil, ei nu cunoșteau nimic nu numai despre Galileea, dar nici despre satele cele mai apropiate de propriul lor oraș”, mai scria E. Moutier-Rousset în cartea sa din 1922.

Așadar, cei patru evangheliști nu puteau fi iudei din Palestina primului secol, prin urmare nici martori ai evenimentelor pe care le-au descris în Noul Testament. Concluzie la care au ajuns chiar și primii creștini. De exemplu, episcopul Papius scria în secolul al II-lea despre evanghelistul Markos: „el nu l-a auzit pe Christos (…) el s-a alăturat mai târziu lui Petros, care propovăduia învățătura”. În prezent, părerea generală a cercetătorilor, inclusiv a teologilor, este că evangheliștii nu au fost apostolii lui Iesous, iar Noul Testament a fost scris la ceva timp după crucificarea mântuitorului creștinilor, probabil prin secolul al II-lea. Ceea ce era logic, de altfel, ținând cont că Noul Testament a fost scris în limba greacă (motiv pentru care am ales folosirea numelor grecești ale personajele biblice), nicidecum în ebraică sau în aramaică, limbi vorbite în Palestina primului secol al erei noastre. Astfel înțelegem în sfârșit de ce Iesous nu apare în scrierile primului secol al erei noastre, de ce există în Noul Testament o mulțime de erori și inadvertențe legate de nașterea, învierea sau genealogia lui, de ce nu apare în profețiile veterotestamentare, de ce în povestea sa se repetă numere importante din simbolismul universal, de ce personajele și întâmplările legendelor creștine sunt copiate din alte religii: creștinismul nu se bazează pe întâmplări reale, ci pe povești inventate. Noul Testament, împreună cu restul cărților care compun mitologia creștină, au fost redactate în timp de către clerici cu imaginație bogată. Gregorios Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, îi scria sfântului Ieronimus, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. Iar episcopul Sinesios scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Impresionante sunt și cuvintele unui papă, adresate unui cardinal după ce, în Evul Mediu, Biserica Catolică a inventat indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iesus?”. Bine mai spunea apostolul Paulos în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Christos n-a înviat. Și dacă Christos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Theos, pentru că am mărturisit împotriva lui Theos că a înviat pe Christos, pe care nu l-a înviat, dacă deci morții nu înviază. Căci dacă morții nu înviază, nici Christos n-a înviat. Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit” (15:13-18). Pentru a se ascunde urmele acestei conspirații care a luat o amploare inimaginabilă, multă vreme predicile au avut loc doar în latină ori în salvonă iar credincioșilor le era interzis cu desăvârșire să atingă Biblia. Însă cine a inventat creștinismul, unde, când și de ce? Până acum am aflat că era vorba despre vorbitori de greacă, cel mai probabil locuitori ai unor orașe mari, care nu cunoșteau Palestina decât din auzite. Pentru a le afla identitatea, trebuie să înțelegem condițiile în care a apărut creștinismul.

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au Beijing, Confucius Templeînceput să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krișna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă, budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.krishna-arjuna

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrianismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India sau cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Heru”). Combinând filosofia ariană cu religiile indiană și babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrianism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp, Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.descărcare (3)

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionysos, vindecarea de la Asklepios și de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la căderea Imperiului Roman și a cuceririlor musulmane din estul Mediteranei, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrianismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Julius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Julia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare aphilo scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul Dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ambii se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un Dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea a devenit tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneadesa neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al patrulea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes, episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. seneca1Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă, în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii creștinismului.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander. În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm absolut nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexander Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexander din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al patrulea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-crestinilor/





Vikingii in istorie

26 05 2016

Este greu de dat un rãspuns clar întrebãrilor legate de civilizaţia vikingã întrucât majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sunt puţin concludente. Cu excepţia câtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decât surse din spaţiul cultural central-european, bizantin sau arab, care într-adevãr oferã o imagine relativ precisã despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor.

În Scandinavia limba latinã devine cunoscutã odatã cu creştinarea care are loc în secolul al 11-lea, premise pentru dezvoltarea unei istoriografii proprii care înfloreşte în secolele urmãtoare şi în care predecesorii sunt ridicaţi adesea la rang de eroi. Profesorul de scandinavisticã din Bonn Rudolf Simek vorbeşte chiar despre dezvoltarea unui ‘Wikingermythos’, mitul Viking care s-a perpetuat pânã astãzi. În general ni-i reprezentãm ca pe nişte rãzboinici de temut, cu coifuri încornorate şi sãbii grele, nişte rãzboinici solizi şi mândri care se desfatã dupã lupte însângertae cu râuri de mied şi mese copioase. Mergând de la imagistica bogatã dar stereotipicã din cinematografie, festivalurile tematice de tipul “Zilele vikinge” din Schleswig, benzile desenate ce-l au ca protagoniste pe Wickie, pânã la instrumentalizãrile naţional-socialiste, constatãm cã este dificil sã ieşim din acest imaginar colectiv pentru a contsrui o reprezentare diferenţiatã a vikingilor, care sã corespundã macar parţial realitãţii istorice.

Razboinici si calatoriVikingii-distrugători-sau-constructori

Principalul leagãn de civilizaţie este desigur Scandinavia, unde se practicã agricultura în areale mai ferrite şi pe lângã fiorduri. Casele sunt dispersate, între ele dezvoltându-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activitãţilor comerciale, deşi sunt puţine deoarece comunitãţile sãteşti preferã economia închisã, autarhicã. Pentru cã exista pericolul ca aceste oraşe sã fie predate, necesitau o localizare favorabilã, de pildã Birka, ridicat pe o insulã în Mälarsee, Suedia, sau Haithabu al capãtul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multã vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord.

Vikingii dominã nordul European între 800 şi 1050, angajându-se într-o migraţie ale cãrei motive sunt în continuare subiect de dezbatere. Cel mai probabil este vorba despre o epuizare a resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmãrersc cursul râurilor din zona rusã, atingând chiar şi Bizanţul, fãcând schimb de piei, dinţi de morsã şi pene pe articole de lux precum mãtase, aur sau vin, întemeind aşezãri precum Novgorod la gurile râurilor), dar şi expediţiile de pradã. Câteodatã este invocate chiar şi o migraţie târzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung sã strãbatã în lung şi-n lat apropare toatã lumea cunoscutã de atunci.

Vikingii iau în stãpânire Insulele Faeroe ocupate atunci de cãlugãri irlandezi, apoi ocupã şi Islanda din cauza suprapopulãrii Norvegiei (istoria colonizãrii o gãsim în “Cartea Islandei” scrisã de Ari Thorgilsson). Spre deosebire de Norvegia în Islanda nu are reşedinţa un rege, ci guvernarea se face prin Althing, un fel de adunare legislativã care se întruneşte din 930, ale cãrei colecţii de legi sunt transpuse în scris în 1118.

Vechea „republicã” islandezã îşi pãstreazã independenţa pânã în 1262, când se supune regelui Norvegiei. Şi introducerea creştinismului în insulã se decide tot în Althing, dar obiceiurile pãgâne precum consumul cãrnii de cal sau sacrificiul cãtre zeii din vechime se pãstreazã. Sfârşitul erei vikinge este asociat înscãunãrii primului episcop în 1056. Colonizarea Groenlandei este pusã pe seama lui Eric cel Roşu, care o exploreazã doi ani şi gãseşte în nord întinderi verzi şi roditoare. În 985 pleacã 25 de corãbii în direcţia insulei, dar doar 14 ajung la destinaţie. Colonia are drept centru curtea lui Eric de la Bratahlid lângã Eiriksfjord.

În ceea ce priveşte colonizarea Lumii Noi, “Istoria arhiepiscopilor de Hamburg”, terminatã de cãtre cãrturarul german Adam din Bremen în anul 1075, prezintã în cartea a patra, intitulata “Descrierea insulelor din nord”, colonizarea de cãtre vikingi a pãmânturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea danezã în anul 1060, fiindu-i povestite de cãtre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse, “Analele islandeze” (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se aflã Hellulanda şi apoi Marklanda (sau Tara împãduritã, America de Nord) şi, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia cã islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas şi cã ştiau desigur de existenţa Vinlandei, cu mult înainte de informaţia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o ţarã situatã la sud-vest de Groenlanda. “Saga groenlandezilor” ne trimite pe urmele primilor colonişti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar într-o iarnã, tatãl sãu este nevoit sã plece in Groenlanda, însoţit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneşte pe urmele tatãlui, însã vânturi puternice din Nord şi ceţuri dense i-au facut pe membrii echipajului sã se îndeparteze de ruta iniţialã spre Nord, iar când s-a fãcut senin, au descoperit alte ţinuturi diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Roşu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreazã ţinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Nouã.vikingi.jpg

În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la mânăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, iar Mercia, de asemenea, se divizase şi Anglia de Est îşi incetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoţiei. După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik. Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor – care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic – cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (“Drumul mare de la varegi la greci”) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau „rus” conduşi de Rurik.Vikingii in istorie

Societatea vikingã

În genere societatea era împãrţitã în trei clase. Cea mai de sus o alcãtuiau Jarl, urmaţi de karl şi de thrall. O veche poezie mitologicã, Rigsthula, atribuie originea lor zeului Heimdall, poezie pãstratã în Edda lui Snorri. Pe scurt, zeul se întrupeazã într-un om pe nume Rig şi viziteazã trei cupluri, care vor da naştere claselor. În cadrul clasei aşa-numiţilor „oameni liberi” se aflau şi cei mai privilegiaţi, Goden, cel puţin în Islanda. Fiecãrui district în care era împãrţitã îi corespundea un Gode, care se îngrijea de treburile administrative şi organizatorice. Mai mult, dispunea şi de funcţii preoţeşti. Proprietarii de pãmânt reprezentaţi de Gode se împãrţeau în funcţie de bogãţie şi de mãrimea proprietãţii, se bucurau de multe privilegii legislative, având dreptul de a purta arme şi de a-şi exprima opinia în adunare. Comercianţii aveau acelaşi statut ca şi proprietarii obişnuiţi, deşi practic nu deţineau bunui imobile. De menţionat ar fi şi baza de sclavi destul de dezvoltatã, sclavi cu statut de proprietate mobilã, fãrã niciun fel de drepturi şi de o importanţã comercialã deosebitã, mulţi provenind din zona slavã şi cea occidentalã, unde vikingii conduceau raiduri constante. În afara societãţii îi enumerãm pe cerşetori, pelerini, vrãjitori şi profetese.

Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului – thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.

Religia vikingã

Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind divizaţi în două grupuri distincte: „Asenii”, zeii aristocraţiei războinicilor şi „Wanii”, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei. vikingii

Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asenilor, era Odin/Wotan, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (“walkirii”) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Freya, zeiţa fertilităţii, Loki, zeul focului, s.a.) şi secundari.

În ceea ce priveşte concepţia nordicã asupra lumii, avem ca principalã sursã de referinţã “Völuspá” (Profeţia clarvãzãtoarei), în care profetesa ii dezvãlui lui Odin devenirea şi sfârşitul lumii. Cea mai veche versiune a cântului provine din Codex Regius , secolul al 13-lea, dar se estimeazã cã dateazã cel puţin cu douã secole mai devreme. Deşi infiltrate cu elemente creştine, poemul se adreseazã totuşi prin conţinut unor oameni de formaţie pãgânã clarã. Alte lucrãri ce pot fi încadrate tot în scrieri cosmogonice sunt “Cântecul lui Grimnir”, Grimnismal, “Cântecul lui Vafthrudnir”, Vafthrudnirsmal, şi poeme conţinute în Snorra-Edda precum Gylfaginning.

În cosmogonia nordicã existã la început doar un gol uriaş: Ginnungagap. În sud întâlnim însã Muspellsheim, strãlucirea şi cãldura, un loc infernal dominat de uriaşul Surtr. La polul opus întâlnim Niflheim, întunericul şi frigul, din centrul cãruia izvorãşte Hvergelmir, care-şi varsã apele în Ginnungagap. Acolo apele îngheaţã şi se topesc, procesul rezultând în naşterea uriaşului Ymir. Din braţele uriaşului hermafrodit iau naştere prima femeie şi primul bãrbat. Uriaşul se hrãneşte cu laptele vacii Audhumbla, care linge promoroaca de pe pietre şi astfel se naşte o altã creaturã, Buri, pãrintele zeilor. Buri are un fiu, Borr, care se însoarã cu Bestla, fiica uriaşului Bolthorn şi are cu aceasta trei copii: Odin, Villi şi Ve, primii zei. Aceştia îl ucid pe Ymir şi îneacã în sângele sãu pe ceilalţi uriaşi, mai puţin pe Bergelmir, care întemeiazã noul neam al uriaşilor. Cei trei carã trupul uriaşului în Ginnungagap şi fãuresc pãmântul din el, din sângele sãu mãrile şi din oasele sale munţii. Odin, Villi şi Ve creeazã din douã buturugi pe primii oameni care sã populeze pãmântul denumit Midgard: Askr şi Embla.vikings

Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.

Epopeea vikingilor in Islanda si Groenlanda

Nimic în istorie nu este inevitabil, dar date fiind nevoia de resurse şi talentul de navigatori, nu ne surprinde că vikingii, după ocuparea insulelor Shetland, îşi continuă periplul în Faeroe, Islanda sau Groenlanda, ba drumul îi poartă şi pe ţărmurile Americii de nord. În Atlanticul de nord vikingii reuşesc să se stabilească pe tărâmuri neumblate, făcând minuni în Islanda, unde creează o societate cu adevărat avansată.

La nord de Shetland sunt insulele Faeroe, o serie de 22 de insule dintre care 18 sunt încă nelocuite. Vikingii ajung aici în jurul anului 800, unde îi găsesc pe călugării irlandezi, care stabiliseră lăcaşuri în aceste locuri îndepărtate, în conformitate cu idealul de pelerinaj pentru penitenţă. Date fiind păşunile numeroase, turmele cu oi nu întârzie să apară. Dacă la început colonia vikingă nu are mari dimensiuni, în mai puţin de un secol se măreşte considerabil datorită disidenţilor din Norvegia lui Harald Finehair. Alătuir de exilaţii politici mai participau însă şi căutătorii de pământ, bogăţii şi aventură. Saga Faeroezilor, fără mare grad de istoricitate, îl glorifică îndeosebi pe Olaf Tryggvasson, care creştinează insulele. Treptat, ele ajung un punct de reper important între Norvegia şi Islanda.

Ţara Gheţurilor

Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii. Din 775 omniprezenţii călugări irlandezi , numiţi papar de către vikingi, veneau aici vara. Tradiţia spune că vikingii au poposit aici pe la 860, o dată relativ târzie dată fiind proximitatea insulelor Faeroe. Cine a fost primul care a păşit aici? Landnamabok vorbeşte despre trei personaje: Naddod, Gardar şi Floki. Primii doi “strămoşi” laudă frumuseţile imobile şi bogăţia de peşte de aici, în vreme ce Floki Vilgerdarson nu este deloc impresionat, dar numele de Tara Gheţurilor pe care îl oferă insulei este cel ce a rămas. Poveştile despre întemeiere nu sunt ele însele importante, dar constituie un reper fundamental pentru generaţiile viitoare care vor crea mitologia originilor.Vikings_Warfare01_full

Din 870 până în 930 vin succesiv valuri de colonişti, care se stabilesc pe lângă fiordurile fertile şi câmpiile de pe coastă. Islanda devine rapid o aşezare vikingă independentă. Două surse din secolul al XII-lea descriu această colonizare: Ari Thorgilsson, părintele istoriografiei islandeze, scrie în 1125 Islendingabok, ajutat de mentorul său Hallr Thorarinsson, creştinat în 998 şi urmaş al coloniştilor. Celălalt izvor, Landnamabok, este mai mult un catalog al coloniştilor, inventariind 400 de personaje cu poveşti aferente. Şi ele sunt mai mult tradiţii decât istorii, spunându-ne că Ingolf Arnarson a fost primul colonist, care soseşte aici însoţit de fratele său Hjorleif, ucis de sclavii săi drept pedeapsă pentru că nu a sacrificat zeilor. Din poveste ne facem o idee despre procedeul colonizarii: zeii le arătau oamenilor unde să-şi ridice casa atunci când aruncau peste bord nişte piloni; oamenii veneau însoţiţi de familie; fiecare colonie avea dreptul la un teritoriu pe care conducatorul expeditiei şi oamenii lui îl trasau purtând o făclie.

Exista şi o măruntă componentă celtică, originea unora dintre soţiile sau concubinele nordicilor. Printre figurile legendare ale Islandei se numără şi Njall, un celt despre care se scrie o întreagă saga. Oricum, Islanda este o colonie în speţă a Norvegiei: toponimia indică origini din regiunile sud-vestice Sogn, Hordaland şi Rogaland, o mică parte emigrând şi din Faeroe sau Scoţia. Cât despre numărul coloniştilor, dacă sunt menţionaţi iniţial 400, adică oameni cu stare, punând la socoteală familiile şi alaiul, în 60 de ani este posibil să se fi ajuns pe la 20.000 de oameni.

Snorri Sturlusson şi Landnamabok atribuie migraţie condiţiilor politice din vremea lui Harald, care undeva între 885 şi 900 învinge o mare parte din lorzi la Hafrsfjord. Dar printre colonişti se numărau şi prieteni ai săi, precum Ingimund cel Bătrân sau Hrollaug, iar Harald a încercat să controleze fenomenul limitând dimensiunea permisă a teritoriilor luate în stăpânire şi taxând populaţia care voia să emigreze. Tentaţia de noi pământuri trebuie să fi fost mai importantă, în condiţiile unei suprapopulări în fiordurile din sud-vestul Norvegiei.

Noua societate avea nevoie de organizare şi s-a adoptat rapid o guvernare aristocratică. Între 927 şi 930 lorzii conducători conchid că este necesară crearea unui corp care să adopte legi şi să rezolve diferendele. Ca urmare îl trimit pe Ulfjot în Norvegia pentru a face investigaţii juridice. Ce rezultă este legislaţia lui Ulfjot. Adunările regionale au existat încă de la începutul colonizării (thing), dar o adunare generală (althing) s-a întrunit probabil pentru prima dată în 930. Locul ales pentru întrunire (thingvellir) este şi astăzi unul dintre cele mai impresionante obiective din Islanda: la nord de cel mai mare lac, la capătul unui clivaj natural vast. Aici se adunau o dată pe an aristocraţii vreme de două săptămâni în care luau decizii privind mica “republică”. Coloniştii nu erau doar lideri seculari, ci şi religioşi, mari preoţi (godar).

Din cele 12 districte veneau câte trei membri, iar aceşti 36 alegeau un reprezentant care prezida trei ani la rând adunarea şi care recita legile. În 965 Islanda a fost divizată în patru cartiere cu câte trei districte, mai puţin nordul care avea patru. Erau acum 39 de membri. Să considerăm acest althing drept prima instituţie democratică ar însemna să neglijăm natura lui prin excelenţa aristocratică. El este însă foarte imprtant caci denotă prima încercare a vikingilor de a se organiza pornind de la zero. Instituţia a funcţionat, oferind stabilitatea necesară ascensiunii dovedite de înflorirea culturală excepţională.

Convertirea la creştinism nu se datorează atât elementelor creştine prezente printre colonişti, de altfel nesemnificative, cât accederii la tronul Norvegiei a lui Olaf Tryggvasson, creştin, în 995. Ari ne povesteşte în Islendingabok că tatăl său vitreg fusese botezat de unul dintre primii misionari ai regelui Olaf, iar tutorele lui Ari, Teit, era fiul lui Isleif, primul episcop al Islandei. După o misiune mai puţin reuşită, regele Olaf trimite două căpetenii islandeze creştinate înapoi în Islanda împreună cu preotul Thormond. În althing are loc o confruntare politico-religioasă, dar până la urmă se decide ca toţi să fie creştini oficial, dar păgânismul putea fi practicat în privat. Primul episcop, Isleif, s-a stabilit în 1056 la Skaltholt, unde s-au descoperit ruinele unei catedrale din lemn. O codificare a canoanelor s-a realizat abia în 1123.

Ţara Verde

Colonia din Groenlanda, deşi micuţă, la capătul lumii, este dovada incredibilei capacităţi de explorare şi adaptare a întreprinzătorilor nordici. Spre deosebire de Faeroe şi Islanda unde vikingii au mai întâlnit câte un călugăr irlandez, în Groenlanda au găsit pustiul. În surse primul contact cu insula este datat undeva la 900, şi tot o furtună trimite acolo o corabie, cea a lui Gunnbjorn care se îndrepta spre Islanda şi zăreşte o întindere vastă spre vest. Pornind de la saga, câteva insuliţe ajung să îi poarte numele. Colonizarea Groenlandei se leagă de numele lui Eric cel Roşu, o figură cât de poate de istorică. Arheologii au descoperit de altfel casa lui, biserica soţiei sale şi mormintele familiei.vikingek

Pe la începutul anilor ’80 din veacul al IX-lea, Eric si tatăl său Thorvald sunt forţaţi să părăsească jaeren, sud-vestul Norvegiei. În Islanda spiritele se încing pentru că sosind târziu nu primesc decât teritorii marginale. Luptele cu lorzii locali îi aduc lui Eric un exil de trei ani, posibilitate de a explora teritoriul zărit la vest de către Gunnbjorn. Angmagssalik, cel mai apropiat punct de Islanda, era la patru zile de Islanda. Eric are însă inspiratîa să navigheze mai la sud-vest, unde descoperă tărâmuri înverzite şi fiorduri adânci. Eric o numeşte Tara Verde pentru a atrage colonişti. Pentru islandezii care începeau să sufere de foame era o perspectivă promiţătoare. În anii următori şi norvegienii se interesează de noul teritoriu. Coloniştii se vor stabili în două aşezări, cu 90, respectiv 140 de ferme. Eric şi-o construieşte pe a sa la Brattahlid, aproape de locul de adunare a thing-ului. Creştinismul pătrunde aici tot în jurul anului 1000, iar saga ii acordă un rol misionar important soţiei lui Eric, Thjodhild. Biserica creştină avea să prospere în Groenlanda, unde se stabileşte o dioceză la Gardar, două mănăstiri şi 12 biserici parohiale.

Familiile care trăiau aici se bazau în principiu pe creşterea oilor şi vitelor, dar aveau la dispoziţie şi o mare cantitate de peşte, precum şi vânat (foci, morse, urşi). Cât de departe s-au dus vikingii? O piatră cu inscripţii runice de la începutul secolului al XIV-lea s-a găsit la o latitudine de 73°N, iar unii vikingi au navigat chiar mai departe, până la Golful Melville. Comunităţile au rămas însă la sud, însumând cam 4000 de suflete. Sursele despre Groenlanda medievală abundă: scrisori papale, participări la sinoade, saga, poveşti despre urşi polari oferiţi în dar prinţilor Europei. O descriere foarte favorabilă avem din Oglinda Regelui, o carte din secolul al XIII-lea despre eticheta de curte. În plus, dovezile arheologice abundă şi ele. S-au excavat sute de clădiri, case lungi de 15 metri cu pereţi din turbă şi piatră, printre care şi cea a lui Eric. Catedrala de la Gardar, ridicată în secolul al XII-lea, este acum doar o ruină, dar odinioară se înălţa până la 28 de metri. În cimitirul de la sud de Brattahlid s-au găsit şi veşmintele şi alte obiecte ale oamenilor, păstrate datorită condiţilor climatice.

Din motive cu totul misterioase, aşezarea groenlandeză dispare la 1500. Cea mai bună explicaţie se rezumă momentan la un amestec de moficări climatice şi politice. În 1261 teritoriul până atunci independent trece sub autoritatea regelui norvegian, care impune unele restricţii comerciale. Cum localnicii se bazau pe exportul de lână, piei, fildeş, şi pe importul de lemn, fier şi grâne, condiţiile de viaţă trebuie să se fi înrăutăţit. Şi totuşi, Groenlanda nu depindea economic de comerţul cu Norvegia, pentru că din multe puncte de vedere era autosuficientă. Carenţa cea mai mare, cea de lemn, se suplinea nu neapărat prin material din Norvegia, pentru că se găsea şi mai aproape, în Markland (Labrador).viking_76

Clima s-ar putea să fi jucat un rol mai important, pentru că saga ne spun că în secolul al XIII-lea temperaturile apei au scăzut şi gheţurile s-au extins spre sud. Odată cu gheţurile din nord au coborât şi eschimoşii, cu care groenlandezii au conflicte la mijlocul secolului al XIV-lea. În 1492 papa Alexandru al VI-lea scrie că nu mai trăieşte nimeni acolo. Cel mai vestic avanpost al creştinătăţii dispăruse brusc, iar papa îi scrie epitaful exact în anul când Columb descoperea Lumea Nouă. O redescoperea de fapt, căci vikingii nu şi-au oprit aventura în Groenlanda.

Aventura vikingilor in Lumea Noua

Nu încape urmă de îndoială că vikingii au poposit în Lumea Nouă cu 500 de ani înaintea marilor exploratori renascentişti. Dar cum şi de ce au ajuns acolo? Şi ce au găsit? Fascinaţia descoperirii Americii de către europeni a persistat dintotdeauna.

Mai interesant de văzut ar fi dacă înaintea vikingilor, deci a anului 1000, s-a mai aventurat vreo civilizaţie europeană în emisfera vestică. Avem doar texte vagi şi inscripţii ambigue la îndemână. De pildă, biologul Barry Fell de la Universitatea din Harvard a descoperit în nordul Noii Anglii nişte însemne ce aduc aminte de alfabetul proto-ogamic din cultura celtică, in care se notau doar consoanele, cu bare verticale. În rest, poveşti şi legende, precum cea despre Atlantida. Ca şi Platon, Plutarh povesteşte despre nişte cărturari care au navigat dincolo de gheţuri către un mare continent, acolo unde Cronos doarme într-o peşteră. Tradiţia tărâmurilor mitice o regăsim pretutindeni.

Sfântul Brendan a perpetuat această tradiţie în faimoasa sa Navigatio sancti Brendani, o relatare misterioasă din secolul al X-lea care vorbeşte despre călătoriile călugărului irlandez cinci secole mai devreme, iarăsi un amestec de adevăr şi ficţiune greu de separat. Este posibil ca aceşti călugări irlandezi pe care vikingii îi găsesc în Islanda de pildă, să fi ajuns şi pe acolo, dar nu putem şti exact. Oricum, cert este că oamenii erau curioşi în legătură cu teritoriile atlantice, dar înaintea vikingilor, le învăluiau într-un aer de basm şi fantezie.index

Aproximativ în anul 1000 curajoşii navigatori pun piciorul în Lumea Nouă. Primele surse despre tentativa de colonizare nu sunt, după cum ne-am aştepta, saga islandeze, ci o carte a lui Adam din Bremen terminată prin 1075, Istoria Arhiepiscopilor de Hamburg. Capitolul al IV-lea povesteşte despre insulele din nord, pornind de la informaţii adunate de la curtea regelui danez Svein Estrithson, nepotul lui Knud cel Mare. Apare numele de Vinland pentru a descrie un teritoriu dincolo de Groenlanda, confirmat şi de alte surse precum Analele Islandeze din 1121. Primul mare istoric islandez, An Thorgilsson, scrie câţiva ani mai târziu despre Vinland, despre care ştia de la unchiul său, Thorkell Gellison, care aflase la rândul său despre lucrurile acestea de la unul dintre coloniştii Groenlandei. Două saga relatează şi ele despre evenimentele din Vinland, Saga Groenlandezilor şi Saga lui Eric, care nu se potrivesc întotdeauna ca informaţie.

Saga Groenlandezilor ne spune că nu faimosul Leif Ericsson a zărit primul teritoriul ci Bjarni Herjolfsson, un islandez care într-o vară află că tatăl său a plecat cu Eric cel Roşu în Groenlanda şi vrea să navigheze şi el într-acolo. Deviază de la curs şi ajunge într-o zonă plană, cu mulţi copaci, despre care îşi dă seama că nu era ce căuta şi o părăseşte. Acelaşi lucru îl face şi într-o altă zonă, muntoasă şi cu gheţari. Leif Ericsson însă decide să exploreze. Refăcând ruta lui Bjarni, Leif izbuteşte să ajungă şi el pe tărâmurile pe care le botează Helluland (ţara cu lespezi), respectiv Markland (ţara cu lemne). Continuând periplul, două zile mai târziu zăreşte alt ţărm, înverzit, unde se opreşte şi îşi aşează tabăra, propunând explorarea zonei. Unul dintre oamenii lui, Tyrkir, dispare brusc şi se întoarce entuziasmat cu un mănunchi de struguri. Leif botează teritoriul Vinland (ţara vinului). Leif şi marinarii săi încarcă corăbiile cu struguri şi lemn şi pornesc înapoi spre Groenlanda. Cam la asta se rezumă activitatea lui Leif.

Expediţiile de colonizare care urmează le întreprind alţi copii ai lui Eric cel Roşu: Thorvald, Thorstein, Freydis. Thorvald Ericsson navighează spre Vinland cu aceeaşi corabie, unde îi găseşte casa lui Leif. După o iarnă petrecută acolo cu cei 30 de oameni ai săi, Thorvald începe să exploreze prin nord-est, într-un promotoriu împădurit, unde are loc primul contact cu nativii. Acolo, în fiord, urmează o încăierare în care Thorvald îşi pierde viaţa, iar vikingii care scapă se întorc în Groenlanda cu poveşti despre skraelings (cei urâţi). Thorstein, alt fiu al lui Eric, porneşte cu soţia sa Gudrid şi un echipaj de 25 de oameni în căutarea trupului fratelui său, dar vremea rea îi întoarce din drum. O epidemie loveşte aşezarea lor din Groenlanda, iar Thorstein moare, Gudrid căsătorindu-se apoi cu un islandez bogat, Thorfinn Karlsefni, pe care îl convinge să întreprindă o campanie de colonizare în Vinland. Aşa că cei doi iau cu ei 60 de oameni, câteva vite şi alte resurse, intenţionând să rămână acolo. Şi se descurcă bine în aşezarea iniţiată de Leif. Cât despre skraelingi, în curând vikingii ajung să facă comerţ cu ei, oferind lapte şi primind blănuri. Vara aceea Gudrid naşte pe Snorri, primul european venit pe lume în emisfera vestică.

Din nefericire, o neînţelegere comercială cu skraelingii duce la o confruntare care îi determină pe vikingi să abandoneze colonia, după numai două ierni. Cât despre fiica lui Eric, Freydis, ea pleacă în expediţie alături de doi parteneri, dar neînţelegerile o determină să ordone uciderea lor. Încercarea de colonizare nu are succes din cauza ostilităţii nativilor.

Saga lui Eric prezintă unele diferenţe. Este o relatare mai completă, dar care nu îl pomeneşte deloc pe Bjarni, ci atribuie descoperirea exclusiv lui Leif Ericsson, care de data aceasta este un misionar al regelui Olaf, trimis să creştineze Islanda şi Groenlanda. Dificultăţile pe mare îl împing către tărâmul neumblat, în apropierea căruia salvează nişte naufragiaţi. După accea, Karsefni şi Gudrid, alături de Freydis şi Thorval intenţionează să se stabiliească de tot în Lumea Nouă. După ce călătoresc în zonă mai mult timp, dau peste un estuar unde cresc vie şi grâu sălbatic şi stau acolo până ce skraelingii adoptă o atitudine duşmănoasă faţă de ei. Urmează apoi o tentativă a poveştii de a reabilita imaginea lui Freynis, care de data aceasta este o femeie curajoasă care luptă cu vitejie şi când bărbaţii se retrag. Ca şi cealaltă saga, şi aceasta se încheie cu menţiunea unor episcopi islandezi care descind din Gudrid.

Ce putem conchide din aceste relatări? În mare, trei aspecte importante: că vikingii au ajuns în America de Nord, că au încercat să se stabilească şi acolo, şi că au părăsit însă zona la primele contacte nefericite cu populaţia autohtonă. Restul de detalii sunt necesare pentru a construi o poveste coerentă într-un context credibil. Omisiunea lui Bjarni este suspectă, mai ales că Saga Groenlandezilor o antedatează pe cea a lui Eric., care tinde să glorifice peste măsură familia exploratorului, mai ales când îi atribuie lui Leif evanghelizarea Groenlandei. Mai probabil este deci ca Bjarni să fi făcut observaţia despre existenţa unui alt pământ, nu Leif Ericsson.2009_02_19_0_14_vikingii_45306

Când se petrece evenimentul şi unde anume ajung de fapt vikingii? Prima întrebare este mai uşoară. Bjarni face descoperirea când Eric cel Roşu aduce colonişti în Groenlanda, prin urmare prin 985-986. Cât despre călătoria lui Leif, Saga Groenlandezilor menţionează că aceasta s-a făcut pe vremea când lordul Eric era conducătorul zonelor de coastă ale Norvegiei (1000-1014), în timp ce Saga lui Eric spune că Leif era un misionar al lui Olaf Tryggvason (995-1000). Vizita lui Bjarni la Eric poate fi datată deci cel mai devreme în 1001 şi cel mai târziu în 1014. Îşi petrece doar o iarnă aici, deci se întoarce în Groenlanda undeva între 1002 şi 1015, când porneşte la drum Leif. Aşezarea însă o întemeiază Thorfinn Karlsefni şi Gudrid şi durează trei ani, cândva între anii 1020-1030.

Locaţia Vinlandei este mai greu de dibuit. Istoricii au conchis că Helluland se afla în insula Baffin, la doua sute de mile de Groenlanda, trecând prin strâmtoarea Davis. Markland este cel mai probabil Labrador, care încă mai abundă în păduri. Vinland însă a fost identificată cu multe locuri de pe coasta estică, depinzând mai mult de patriotismul local. Textele, adică Adam din Bremen şi saga, ne aduc în vedere strugurii, cerealele, cantităţile mari de somon şi un promontoriu cu o insuliţă la nord şi o strâmtoare la vest, de-a lungul căreia se intind mlaştini la estuarul unui râu care se varsă în ocean venind dinspre un lac. Descrierea nu ne oferă multe indicii. În prezent, somonul nu se găseşte mai la sud de 41°N, iar strugurii mai la nord de 42, adică este vorba despre zona dintre New York şi Boston. Dar o explicaţie atât de simplă nu ia în calcul schimbările climatice. Între perioada vikingilor şi vremurile moderne s-a produs se pare o răcire, ceea ce îngreunează lucrurile.

Arheologia mai are de căutat prin sudul Marklandei, pentru că sunt sute de locuri care se potrivesc descrierilor din saga. Există liste întregi cu situri despre care se presupune că ar fi vikinge. Descoperirea în 1824 a unei pietre runice în Kingigtorssuaq, Groenlanda, pe care sunt înscrise numele unor persoane şi data la care acestea ajung în America a impulsionat cercetarea urmelor vikinge, care în secolul al XIX-lea mai mult s-au fabricat decât găsit. Entuziaştii au atribuit vikingilor pietre precum cea de la Taunton, Massachusetts, care de fapt aparţinea indienilor. Urmele de la Dennis, Cape Cod sau râul Charles s-au dovedit la fel de false.

Febra vikingă a produs numeroase fantasmagorii, presupuse pietre nordice apărând ca ciupercile şi în Rhode Island. In jurul turnului de la Newport s-a creat o adevărată isterie până ce s-a demonstrat că datează nu mai devreme de secolul al XVII-lea. La fel şi în jurul unor inscripţii din Nova Scotia sau lângă Ontario, când un localnic a transportat nişte obiecte din Norvegia şi le-a dat muzeului din Toronto, una dintre multele înşelătorii cauzate de fervoarea vikingă. Un fals grosolan este şi piatra Kensington, Minessota, despre care Olof Ohman, un imigrant suedez care ajunge aici prin 1879 a pretins că este autentică şi descrie o călătorie vikingă din secolul al XIV-lea, dar piatra a fost de fapt dăltuită în acelaşi secol de un localnic, folosind un amestec de rune nordice şi dialectul local suedezo-norvegian.

Obiectele şi rămăşiţele de case din zona Quebec-Ungava Bay, respectiv L’Anse aux Meadows, Newfoundland, se înscriu însă într-o foarte probabilă atribuire vikingă. În Newfoundland s-au găsit dovezi solide ale prezenţei vikinge, unde Helge Ingstad, guvernatorul Groenlandei, iniţiază începând cu anii ’60 campanii arheologice intense care scot la iveală o măruntă comunitate de nordici din secolul al XI-lea: case lungi, o fierărie, un cuptor pentru cărbune. Clădirile aveau pereţi din straturi suprapuse de turbă şi au fost ridicate pe un vechi terasament marin, la patru metri deasupra mării la flux. Câteva artefacte confirmă şi ele prezenţa nordică: lămpi, ace, nituri din fier, bucăţi de lemn prelucrat, posibil fiind ca aici să se fi reparat o corabie. Datările a mai mult de 50 de mostre din sit conduc la aceeaşi concluzie: vikingii au colonizat L’Anse aux Meadows în jurul anului 1000.  bcl1gwd

Dacă mai sunt şi alte aşezări încă nedescoperite, şi acestea au fost foarte probabil mici şi de scurtă durată. Problema cu situl rămâne denumirea de Vinland, pentru că aici nu cresc struguri. Cresc în schimb mult varietăţi de zmeură, printre care şi Rubus Phoenicolasius (wineberry), care se folosea la producerea de vin şi poate vikingii nu s-au referit la viţa de vie până la urmă. Mai sunt şi altele de lămurit, cum ar fi de ce s-a întrerupt locuirea în aşeazare, căci casele nu prezintă, cu excepţia uneia, urme de distrugere; sau cât de mult se extindea Vinland în opinia vikingilor şi cât au explorat aceştia.

Este tentant să afirmăm că au călătorit mult, până la Penobscot Bay, lângă Brooklin, unde s-a găsit o monedă nordică autentică din 1070. Sau poate că pur şi simplu obiectul a circulat în reţeaua de schimb cu indienii. La fel de tentant ar fi să considerăm aşezarea dîn Newfoundland drept colonia lui Thorfinn Karlsefni, cel din saga. Mai avem însă multe de descoperit despre aventuroşii vikingi şi călătoriile lor neobosite pe mările învolburate…

Cum aratau vikingii?

Nu ducem lipsă de mituri referitoare la aceşti piraţi scandinavi, în speţă cu privire la înfăţişarea lor. Cele mai frecvente mituri le-am putea rezuma astfel: erau murdari şi neîngrijiţi; purtau faimoasele coarne la coif; se asemănau cu scandinavii de azi la trup; veşmintele lor erau preţuite de toată lumea; cei mai mulţi erau marcaţi de cicatrici de război. Cum arătau de fapt vikingii?

În reprezentările populare îi vedem ca pe nişte luptători duri, cu chipuri mânioase şi spume la gură. Nu tocmai nişte feţi-frumoşi. Este însă improbabil ca ei să fi fost atât de necivilizaţi, din moment ce mai multe descoperiri arheologice atestă prezenţa unor instrumente precum pieptenele, penseta, pila sau scobitoarea (de văzut de pildă la Muzeul din Roskilde). Prin urmare igiena personală nu era un lucru de neglijat nici măcar pentru ei. Mai mult, sursele scrise susţin descoperirile. În cronica sa din 1220, John de Wallingford pomeneşte lucruri precum obiceiul lor de a se spăla în fiecare sâmbătă, de a se schimba des de haine şi de a se aranja prin detalii care le dădea un aer de Don Juan, cu care au fost capabili chiar să cucerească femei căsătorite sau fete de nobili. Ce-i drept, ambasadorul arab Ibn Fadlan îi consideră cele mai mizere creaturi ale lui Allah, dar arabii au o cultură care presupune o baie inaintea fiecăreia dintre cele cinci rugăciuni zilnice…Vikings-Rollo-Clive-Standen

Vikingii nu se mulţumeau doar să-şi spele barba. Ea trebuia să fie şi aranjată cu stil. Sursele iconografice ne sugerează că vikingii aveau un păr foarte bine întreţinut. Purtau bretoane lungi şi îşi scurtau părul la spate. Barba, fie lungă sau scurtă, părea mereu îngrijită. Două izvoare susţin această imagine. Unul este un cap tridimensional sculptat pe un car din cadrul complexului funerar al corabiei Oseberg. Părul său este aranjat, are o mustaţă lungă şi elegantă, precum şi o barbă care îi ajunge la mustaţă, dar nu şi până la obraji. A doua sursă este o veche scrisoare englezească, în care un om îl sfătuieşte pe fratele său să urmeze moda anglo-saxonă şi nu pe cea daneză, unde bărbaţii se bărbiereau pe gât şi îşi ţineau bretonul lung. Femeile purtau păr lung, probabil legat într-un nod la spate. Puteau folosi şi panglici colorate împletite în păr. De asemenea, ele se acopereau cu o bonetă sau un şal.

Cât despre coifurile cu coarne, simbolul preferat asociat vikingilor, ele sunt cât se poate de fictive. Abia la finele secolului al XIX-lea au început să apară astfel de reprezentări, influenţate de opera lui Wagner. Coarnele ar fi fost foarte incomode în luptă, putând fi uşor agăţate de ceva. Vikingii se foloseau de fapt de coifuri simple de fier pentru protecţie. Armele sunt mai importante, ele oferind o imagine asupra statutului social al personajelor. Doar elitele îşi permiteau săbii sau lănci de obicei, în vreme ce micile securi şi cuţitele erau la îndemâna oricui.  Pentru a fi îngropat cu o sabie, vikingul trebuia să deţină un statut social destul de elevat. Sabia era bun de prestigiu, în vreme ce securea sau cuţitul, pe lângă marea lor frecvenţă, nu aveau neapărat funcţie militară. Vikingii mai foloseau şi arcuri cu săgeţi, suliţe şi scuturi rotunde. Cei care îşi permiteau mai achiziţionau şi cămaşă de zale.

Poate că vikingii nu arătau atât de fioros, dar nici nu semănau în totalitate cu nordicii contemporani. Anatomia lor este similară, dar vechii danezi erau mai scunzi cam cu 8-10 cm. Constituţia corporală era probabil marcată de muncile grele pe care le depuneau. Ar fi de presupus că acumulau mai multă masă musculară decât noi, dar printre problemele curente figurau artrita, osteoporoza şi dantura proastă. Vikingii aveau acces la tot felul de specialităţi culinare datorită expansiunii lor, dar nutriţia lor era mai precară decât a noastră. Scheletele din morminte ne arată că oamenii, în speţă copiii, ajungeau cu greu la o dezvoltare corporală deosebită.

O altă curiozitate este că femeile vikinge se caracterizau prin trăsături masculine oarecum pronunţate în comparaţie cu situaţia de azi. Chipurile bărbaţilor şi ale femeilor erau în genere mai asemănătoare. Nu se aplică regula tuturor scheletelor, dar de obicei este destul de greu de identificat un bărbat, pentru că femeile aveau şi ele adesea pomeţi bine conturaţi şi sprâncene groase. Studiile genetice arată că şi atunci, ca şi acum, exista un amestec de blonzi, roşcaţi şi bruneţi, deşi în Scandinavia de nord blonzii dominau, iar în zona Danemarcei roşcaţii erau ceva mai mulţi. Dar să nu uităm că şi societatea vikingă, ca toate de altfel, nu este una pură, deci de sorginte exclusiv scandinavă.

În legătură cu înfăţişarea vikingilor menţionăm un mic mister care a stârnit interes. Analele irlandeze îi descriu pe vikingii danezi şi norvegieni drept cei închişi la culoare, respectiv blonzii frumoşi (dubgaill şi finngaill). Interpretarea acestor menţiuni drept atribute etnice stă sub semnul întrebării. Finngaill se poate să fi fost folosit pentru a-i denumi pe cei care au zăbovit o lungă perioadă în Irlanda, iar dubgaill pe cei nou-veniţi.

Un mit des întâlnit este cel al veşmintelor, admirate în întreaga lume. Câteva surse, incluzând o veche imagine, oferă descrieri pozitive ale veşmintelor vikinge. Un desen englez din 1030 îl portretizează pe regele Knud cu haine elegante, încălţări ţuguiate, şosete cu panglici, pantaloni fini, o tunică până la genunchi şi o pelerină de calitate aruncată peste un umăr. Culorile şi modele preferate de vikingi sunt supuse schimbării, iar moda depinde şi de regiune, şi de statut. O imagine exactă asupra modei vikinge rămâne străină. Ce cunoaştem se bazează doar pe materiale fragmentare, în plus, nu se ştie dacă ce găsim în morminte corespunde cu îmbrăcămintea de zi cu zi.vikings-360x211

Femeile purtau de obicei rochii lungi până în pământ. Arheologii au scos la iveală numeroase catarame la nivelul umerilor, care indică portul unor veşminte prinse cu o bucată de material peste umeri (harness dresses). Alte descoperiri cuprind rochii cu mâneci încorporate. Hainele aveau două straturi. Pe dinăuntru purtau un soi de furou de bumbac, peste care venea exteriorul de lână, moale şi durabil. Şi bărbaţii se îmbrăcau folosindu-se de aceleaşi materiale. Stratul interior era o cămaşă lungă, iar la exterior purtau o tunică de lână şi pantaloni care ajungeau doar până la genunchi. Vikingii preferau culorile vii. Albastrul şi roşul dominau, iar mai tuturor le plăceau hainele colorate, cu modele şi fâşii cusute în ţesătură. S-au descoperit chiar exemple de veşminte care prezentau nuanţe din toate cele de bază. Mătasea şi firul de aur sau argint constituiau bunuri de lux, pe care numai puţini membri ai elitelor şi le permiteau.

Mitul despre puzderia de răni şi cicatrici care nu lipseau din înfăţişarea unui viking adevărat poate că nu este chiar atât de fantastic. Nu se poate spune cu exactitate cât de frecvente erau rănile, pentru că tăieturile superficiale nu se pot detecta pe schelete. Dar urmele de violenţă pe rămăşiţele bărbăteşti se întâlnesc destul de des. Este foarte probabil ca vikingii să fi fost “individualizaţi” prin câteva cicatrici urâte, care le piperau puţin înfăţişarea de care, de altfel, se pare că se îngrijeau.

Expansiunea vikinga in Anglia

Pentru locuitorii contemporani ai insulelor britanice, anglo-saxonii sunt cei mai frecvenţi candidaţi la titlul de strămoşi. Există într-adevăr o admiraţie pentru spiritul lipsit de inhibiţii al vikingilor, dar mai nimeni nu susţine că ei ar fi contribuit cu ceva la identitatea culturii engleze. Ironic, dacă stăm să ne gândim că anglii şi saxonii au ajuns aici pornind din aceeaşi zonă ca şi danezii, numai că 400 de ani mai devreme.

Tot Alfred cel Mare deţine titlul de primul rege al Angliei, el fiind cel care uneşte regatele anglo-saxone împotriva invadatorilor vikingi. În 793 existau patru astfel de regate: Anglia, Mercia, Wessex şi Northumbria, pentru ca în 900 să rămână doar Wessex. Cu toate acestea, scribii lui Alfred sunt cei care au înregistrat în scris evenimentele epocii, deci este o poveste a cărei versiune vikingă lipseşte. Acum, deşi amploarea influenţelor scandinave încă este cu semnul întrebării, istoricii aduc în vedere şi aspectele pozitive ale prezenţei nordicilor în insulele britanice. Scandinavii au contribuit la dezvoltarea urbanismului, la creşterea producţiei de mărfuri, la modificările din zona rurală, la elaborarea unor forme stilistice hibride. Istoria Angliei în această epocă este o combinaţie între valuri succesive de invadatori şi evoluţii interne.

Primul val de invazii

După câteva raiduri la finele secolului al VIII-lea urmează o perioadă de calm, tulburată însă în 835, când vikingii reiau atacurile. Cronica Anglo-Saxonă pomeneşte cel puţin o incursiune de mare amploare pe an. 15 ani mai târziu, strategia de jaf pare să se modifice: pentru prima dată, nordicii îşi petrec iarna pe insula Thanet. În 855 un alt grup rămâne de data aceasta pe insula Sheppey, iar după 10 ani o mare flotă poposeşte în Anglia de est. Vikingii au venit şi au de gând să rămână.

Această mare flotă era condusă, printre alţii, şi de fiii mult aclamatului rege danez Ragnar Lodbrok, văzut în nord ca arhetipul autentic de viking. Fiii în cauză se numeau Ivar Cel fără Oase şi Ubbi (Hubba), despre care Saga lui Ragnar povesteşte că ar fi urmărit doar să răzbune moartea tatălui lor de mâna regelui Aella în Northumbria. Este mai mult o legendă, pentru că Aella nu devine rege decât abia în 866.  Cert este faptul că după un an de prădăciuni, fiii lui Ragnar cuceresc York-ul, iar anul următor îl execută pe Aella prin tortura numită “vulturul însângerat”. Vikingii se înstăpânesc asupra unei bune părţi din Northumbria şi Mercia, iar în 868 îl înving şi pe regele Edmund din Anglia de Est. Ivar dispare apoi din poveste, probabil îndreptându-se spre Irlanda, unde şi moare. Halfdan îi ia locul, cel mai însemnat dintre cei şapte comandanţi vikingi care iau parte la bătălia de la Ashdown, care se încheie glorios pentru anglo-saxoni. Biruinţa este de scurtă durată însă, pentru că la Basing, Meretun, Reading şi Wilton vikingii îşi arată puterea. Regele Alfred din Wessex este obligat să ceară pace, pentru că soseşte de pe continent un alt contingent de nordici.

În anii care urmează vikingii se străduiesc să-şi consolideze stăpânirea în Anglia. Se folosesc mai întâi de regi-marionetă în Mercia şi Northumbria, pentru ca apoi să îşi împartă teritoriile între ei. Halfdan porneşte şi el spre Dublin, în speranţa obţinerii unor teritorii, dar confraţii lui norvegieni îi aduc sfârşitul în bătălia de la Strangford Lough (877). Urmaşul său la conducerea armatelor daneze, un anume Guthrum, este la un pas să anihileze ultimul regat independent al anglo-saxonilor. Cronica relatează că “armata verii” din 871 relatează despre distrugerile din Wessex, unde vikingii au supus o mare parte a populaţiei, iar regele Alfred a trebuit să se refugieze prin codrii şi mlaştini.

Din fortăreaţa sa aproape inexpugnabilă de la Athelney, Alfred îi respinge pe invadatori, iar ca urmare a bătăliei de la Edington vikingii sunt fortaţi să se retragă din Wessex şi să se creştineze. Prin tratatul de la Wedmore din 886 se trasează graniţa între stăpânirea anglo-saxonă şi cea care va fi cunoscută drept Danelaw, cuprinzând Anglia de Est şi teritoriile din jurul cetăţilor Derby, Leicester, Lincoln, Notingham şi Stamford (the Five Boroughs). Dovezile stăpânirii scandinave se desprind din toponimie, pentru că numele multor localitaţi se termină în –thorpe (sat), -thwaite (păşune) sau –by (fermă).

In acelaşi an Anglia mai suferă o invazie. O armată vikingă iernează la Fulham, dar se retrage apoi spre continent, unde face ravagii vreme de 10 ani. În 892, ca urmare a înfrângerii în Francia de Est, vikingii iarăşi au în vizor Anglia, unde aduc şi cai din Boulogne. Trec câţiva ani de lupte interminabile, pentru ca în sfârşit în 896 armata să se disperseze. Dar danezii tot hărţuiesc Wessex-ul pe mare şi pe uscat. Spre norocul anglo-saxonilor, regele Alfred va lasa după moartea sa survenită în 899 o armată bine organizată, cu care Edward (899-925) şi Athelstan (925-940) vor fi capabili să recucerească Danelaw.

Northumbria rezistă mai mult datorită valurilor de invadatori vikingi – de datat aceasta nordici din Irlanda, care capturează York-ul în 919 şi îşi stabilesc propriile dinastii. Din când în când guvernează şi aşezările din Irlanda, insulele vestice, Orkney. Regele Rongvald din York recunoaşte suzeranitatea saxonă încă din 920, regele Sithric o face şi el în 926, dar îl 927 Athelstan ia măsuri mai radicale şi îl exilează pe fiul lui Sithric, Olaf, precum şi pe fratele şi regentul său, Guthfrith. Fiul acestuia din urmă, pe nume tot Olaf, izbuteşte să recucerească regiunile daneze. Dar regii care i-au urmat nu s-au dovedit la fel de viguroşi, iar saxonii îşi recapătă cetăţile într-o singură campanie, în 942.

“Distincţia” de ultim rege viking al York-ului îi aparţine unui fiu al regelui Harald al Norvegiei, descris în surse drept cel mai faimos dintre toţi vikingii: Eric Secure-Insângerată. El a domnit de două ori în Northumbria: între 947 şi 948, respectiv 952-954. Cronica Anglo-Saxonă menţonează laconic ca acesta a fost alungat, fiind succedat de saxonul Eadred, dar saga islandeze de mai târziu, care preiau informaţii din cronici norvegiene pierdute din secolul al X-lea, oferă o imagine mai bogată. Eric s-ar fi confruntat la Stainmore cu regele Olaf, tributar saxonilor, şi ar fi murit în groaznica bătălie. O cronică engleză mult mai târzie, inspirată probabil tot din aceleaşi sure pierdute, spune că Magnus, un fiu al lui Olaf, l-ar fi omorât, fiind chiar posibil ca acest Olaf din saga să fie Oswulf, lordul de Bamburgh.

Al doilea val de invazii

Vreme de 40 de ani vikingii se dezic de Anglia, dar odată cu domnia unui rege slab, Ethelred, îşi reiau atacurile pe mare în 980. Încurajaţi de plata unor sume mari pentru a-i alunga, danezii jefuiesc insula neîncetat în perioada 997-1014, iar organizarea militară este slăbită de strategiile regelui danez Swein. În cele din urmă, în 1013, populaţia din Northumbria şi Anglia de Est îl recunoaşte pe acesta ca suveran, stabilindu-se o linie de regi care continuă cu Knud (1016-1035), fiul lui Swein, Harald Picior de Iepure (1035-1040) şi Harthacnut (1040-1042), fiii lui Knud. Deşi stirpea se stinge, tronul îl va revendica regele norvegian harald Sigurdsson, care îl moşteneşte de la nepotul lui, Magnus cel Bun, rege al Danemarcei şi Norvegiei între 1042-1047.

Regele Alfred cel Mare

Regele Alfred cel Mare

Harald Sigurdsson, poreclit Hardradi (Cel Nemilos) se mândreşte cu o carieră fructuoasă, tipică pentru un lider viking. Fiu al unui şef local din districtul Ringerike, acesta luptă pentru fratele său vitreg, regele Olaf Haraldsson, în bătălia de la Stiklestad din 1030, soldată cu moartea celui din urmă. Harald ia apoi drumul estului, la curtea ţarului Iaroslav, cu care luptă împotriva polonilor. După o vreme purcede spre curtea din Constantinopol alături de un mare număr de războinici, alăturându-se gărzii de varegi. Luptă împotriva arabilor în Anatolia şi Sicilia sub steagul lui Georgios Maniakes, dar este întemniţat cu suspiciunea de însuşire de foloase necuvenite. Se pare că a scăpat în timpul unei răscoale împotriva împăratului Mihail Calaphates în 1042, întorcându-se în Scandinavia. În Danemarca îl asistă pe Svein Ulfsson în lupta pentru tron împotriva nepotului lui Harald, regele Magnus. Promiţându-i-se jumătate din regat, trece însă de partea lui Magnus, moştenind şi cealaltă jumătate la moartea sa, în 1047.

Harald are 51 de ani atunci când, în 1066, Tostig, lordul exilat din Northumbria şi fratele regelui Harold Godwinsson al Angliei, ajunge în Norvegia cerând ajutor pentru a-şi recăpăta proprietatea. Era imboldul aşteptat de Harald, care pusese de mai demult ochii pe insula britanică. Adună aşadar o flotă masivă, de 240 de corăbii conform epopeilor, care poposeşte după câteva raiduri aproape de York, unde se îndrepta armata condusă de lordul Morkere de Northumbria şi lordul Edwin de Mercia. Are loc o bătălie sângeroasă la Fulford, povestită pe îndelete de Saga lui Harald, sfârşită ca de obicei într-un măcel cumplit. York nu se mai opune lui Harald, ci începe negocierile cu el pentru a-l recunoaşte ca suzeran şi a-i preda ostaticii.

Harald campează în acest scop la Stamford Bridge, lăsându-şi o mare parte din trupe la Ricall sub comanda lui Eystein Orri. Cei rămaşi cu Harald erau insuficienţi pentru ce avea să urmeze. Tot Saga lui Harald povesteşte că, fiind foarte cald, vikingii se leapădă de armură şi par a nu avea nicio grijă, plimbându-se pe ţărm cu suliţe sau arcuri. Surpriza trebuie să fi fost şocantă în ziua următoare, când în loc să zărească ostaticii, vikingii se trezesc faţă şi faţă cu armata condusă de însuşi Harold Godwinsson. Relatarea bătăliei de către Snorri Sturlusson este suspectă pentru că amestecă unele date şi aspecte, dar oricum, se pare că norvegienii erau împrăştiaţi pe ambele maluri ale râului Derwent şi unii ocupă podul pentru a câştiga timp pentru sosirea celorlalte trupe.

Saga povesteşte despre furia nemaipomenită a regelui Harald Hardrada, care se repede în inamic luptând cu două săbii şi rupând de unul singur rândurile englezilor. O săgeată îi curmă însă încercarea. Comanda trece în mâinile lui Tostig, care refuză să negocieze cu Harold şi luptă până la moarte alături de ceilalţi vikingi. Ajung în sfârşit şi trupele lui Eystein Orri, iar focul bătăliei se înteţeşte mai mult ca oricând. Englezii sunt iar pe punctul de a ceda. Saga iarăşi aminteşte de furia războinică ce depăşeşte oboseala vikingilor, care nici nu se mai folosesc de scuturi. În toată frenezia dezlănţuită, norvegienii mor pe capete. Puţinilor supravieţuitori li se permite să plece, iar un număr infim de corăbii, 24, mai apucă să revadă ţărmurile scandinave.

Deşi raidurile mai continuă până prin 1150, iar piraţii din Orkney activează chiar şi mai târziu de atât, carnagiul din 1066 marchează sfârşitul epopeii vikinge în Anglia. Harald Hardrada este de multe ori considerat “ultimul viking”, pentru că acţiunea lui militară a fost ultima de mare amploare a temuţilor războinici. Soarele începe să apună peste o epocă ce a răsărit cu 300 de ani mai devreme…

Vikingii in estul Europei

Deşi mai puţin cunoscută, expansiunea vikingilor la est de Marea Baltică precede cu mai mult de un secol marile campanii militare şi de colonizare din Insulele Britanice, nordul Franţei, Peninsula Iberică, Islanda şi Groenlanda. Atât negustorii dornici să se integreze în circuitul rutelor comerciale orientale, cât şi mercenarii dornici să se înroleze în garda imperială bizantină (celebra Gardă Varegă) vor constitui avangarda expansiunii vikinge în estul Europei.

Rute şi aşezări comerciale varege  

În epoca medievală, termenii de rus sau de vareg (Rús, Væringjar) au fost utilizaţi pentru a-i denumi pe vikingii stabiliţi în est. Morminte de negustori vikingi descoperite în aşezările baltice  Elbląg (Polonia) şi Grobiņa (Letonia) arată că expansiunea vikingă a debutat în jurul anului 650. Peste un secol, vikingi se stabiliseră în centrul comercial finlandez de la Staraya Ladoga (Rusia), angajaţi în comerţul cu blănuri. De aici, aceştia au urmărit să se extindă, pe calea râului Lovat, către Câmpia Rusiei. În următoarele opt decenii, vikingii vor naviga pe cursurile celor mai importante râuri din zonă: Lovat (între lacul Ladoga şi Golful Finlandei), Dvina (către Golful Riga şi Marea Baltică), Nipru (către Marea Neagră) şi Volga (către Marea Caspică). Această rapidă expansiune a fost catalizată de pătrunderea negustorilor arabi în zona Mării Caspice, care vor introduce în circulaţie monede de argint de calitate, vikingii dorind să descopere sursa preţiosului metal. Navigând aceste sisteme hidrografice, vikingii vor realiza schimburi comerciale directe atât cu Califatul Abbasid din sud-estul Mării Negre, cât şi cu Imperiul Bizantin. Aceste schimburi, debutând la începutul secolului al IX-lea, se vor intensifica, ducând la întemeierea unor aşezări cu caracter comercial, precum Novgorod (atestat în 859). Fondarea de noi aşezări a fost corelată cu ocuparea şi administrarea unor aşezări slave, precum Kiev, acestea fiind folosite drept centre pentru campaniile de expansiune către est. Vikingii in istorie

Marile campanii din est

În jurul anului 860, Novgorodul va deveni principalul centru comercial şi militar vareg, sub tutela legendarului conducător Rurik. Considerat adesea fondatorul statului rus, Rurik va fi succedat de Oleg. Noul conducător viking va cuceri Kievul în jurul anului 882, făcând din această localitate capitala unui vast imperiu mărginit de Golful Finlandei şi de Marea Neagră. Deşi denumirea alternativă a varegilor va duce la cristalizarea termenului de „Rusia”, vikingii reprezentau o minoritate în compoziţia statului kievean. Slavii erau majoritari în oraşe, chiar dacă aceastea erau dominate de elita politică şi războinică vikingă, iar dovezi arheologice care să demonstreze că populaţia varegă se stabilise şi în zonele rurale nu au fost încă găsite. Elita varegă controla populaţia slavă prin impunerea unui tribut sub formă de blănuri şi de sclavi, resurse folosite apoi în schimburile comerciale cu arabii (de la care primeau argint).

Stabilindu-se în Kiev, vikingii vor urmări să se extindă către bogatele ţărmuri ale Mării Negre. Precum vikingii stabiliţi în Occident, varegii au încercat să obţină prin război resursele urmărite. În acest sens, în 860 şi 907 ei au organizat două atacuri sângeroase, dar respinse, asupra Constantinopolului. Cel de-al doilea atac a fost urmat de încheierea unui acord comercial în 907, reînnoit în 911. Mai mult, corăbiile vikinge vor pătrunde şi în Marea Caspică, orgazinând periodic campanii de jaf. O astfel de campanie petrecută în anii 912-913 a fost urmată de stabilirea unui acord între varegi şi Hanatul Khazar (din nord-vestul Mării Caspice), prin care hanul le oferea acestora dreptul de liberă navigaţie pe teritoriul khazar. Urmărind să cucerească aşezările musulmane din jurul Mării Caspice, flota varegă va fi atacă şi distrusă la întoarcere din ordinele aceluiaşi han, care nu dorea ca influenţa acestora să se extindă.

Apogeul politic şi disoluţia culturală

Asemenea vikingilor din vestul continentului european, varegii vor fi asimilaţi de către populaţia majoritară pe parcursul secolelor X-XI. Succesorul lui Oleg, Igor (912-945), va încheia cu Imperiul Bizantin un nou acord comercial, ca urmare a unui nou atac asupra Constantinopolului în 944. Spre deosebire de acordul din 911, în care toţi semnatarii purtau nume de orgine scandinavă, printre semnatarii noului acord apar şi nume de origine slavă. Mai mult, Igor este ultimul rege vareg care poartă un nume de origine vikingă (Igor fiind o variantă a numelui Ingvar), succesorul său purtând numele slav de Svyatoslav (945-972).  300px-Kievan_Rus_en

 Odată cu domnia lui Vladimir I (978-1015), elementul slav devine dominant în compoziţia statului kievean, fapt la care se adaugă şi impunerea ortodoxismului ca religie oficială în 988. Devenit ortodox, statul vareg va gravita tot mai mult în jurul Imperiului Bizantin, a cărui cultură şi ideologie politică o va împrumuta. Apogeul statului kievean va fi atins în timpul domniei lui Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), perioadă în care elementul slav îl va înlocui complet pe cel vareg.

Caracterul razboinic al vikingilor

Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în care cultul războnicului este la loc de cinste, în care peste tot în literatură se elogiază fapte neîntrecute de vitejie şi de eroism. Dincolo de toate exagerările care îi echivalează pe vikingi cu monştrii însetaţi de sânge, în literatură apare totuşi o categorie aparte de războinici, una care pare a se apropia de închipuirile noastre despre ei. Este vorba despre un grup foarte special de luptători, numiţi berserkeri.

Termenul poate proveni de la bare-sark, adică “fără cămaşă”, pornind de la obiceiul lor de a se arunca în luptă fără armură. Ynglingasaga pomeneşte acest obicei, povestind că luptătorii lui Odin nu se serveau de cămăşile de zale şi se purtau precum lupii şi câinii turbaţi. Altă ipoteză leagă termenul de bear-sark, cu referire la pielea de animal pe care o purtau aceştia. Saga lui Grettir îi numeşte pe războinicii regelui Harald “piei de lup”, o metaforă întâlnită şi în Vatnsdaela Saga şi Hrafnsmal. Berserkerii sunt înrudiţi cumva prin comportament cu însuşi zeul Odin, despre care Adam din Bremen ne spune că reprezintă furia. Numele lui, Wotan, îşi are de altfel rădăcinile în cuvântul vechi nordic odur, de unde în germană avem Wut, furie. Acest lucru ne aduce în vedere nebunia înspăimântătoare a luptătorului care devine un soi de simbol pentru Odin, dacă ne gândim şi că zeul se putea metamorfoza în diverse animale sălbatice, deziderat şi al berserkerilor.

Berserkerii asimilau şi ei calităţile bestiale ale urşilor şi lupilor, şi avem ca exemple pe eroi precum Kveldulfr din Saga lui Egil Skallagrimsson, sau pe Bjarki din Saga lui Hrolf, care în cursul luptei se prefac literalmente în animale, semănând teroare în jurul lor. Georges Dumezil denumeşte fenomenul hamingja (suflet, spirit) sau fygja (formă a sufletului), o ipostază particulară a războinicului. O altă calitate odinică deţinută şi de berserkeri este imunitatea magică faţă de arme. În Havamal, Odin recurge la tot felul de vrăji pentru a induce această imunitate. Poveştile spun că berserkerii deţin câteodată din naştere această capacitate, ca nicio armă să nu-i poată răni, lucru legat se pare şi de asumarea formei animale prin acele piei. În Vatnsdaela Saga, războinicii poartă piei de lup care îi feresc de orice lovituri, mai rezistente şi ca zalele. Conceptul de imunitate este posibil să fi evoluat şi furia şi nebunia războincului, care în starea lui de extaz marţial, nu mai simte rănile.

Mai este posibil şi ca berserkerul să fi fost realmente un membru al unui cult special dedicat lui Odin. Practicile unui astfel de cult trebuie să fi fost rezervate numai iniţiaţilor. Avem totuşi unele referinţe sporadice, de pildă Constantin al VII-lea, în Cartea Ceremoniilor, pomeneşte un dans practicat de membrii gărzii sale de varegi, care în timpul său purtau piei şi măşti de animale, foarte probabil un rit legat de informaţiile mitologice despre berserkeri. Acest tip de dans cu costumaţie îl regăsim adesea în reprezentări figurative de pe coifuri, teci sau armura de braţ, ilustrând oameni cu cap de animal şi acoperiţi cu blănuri.vikingii berserkeri

Alte practici ritualice menţionate în literatură sunt iniţierile de tineri razboinici în grupuri de berserkeri, numărând de obicei 12 oameni. O altă caracteristică a acestor grupuri este numele conducătorului, adeseori Bjorn sau un derivat, însemnând urs. Iniţierea constă într-o bătălie reală sau simulată cu un urs. Un exemplu îl avem din Saga lui Grettir, în care Bjorn, liderul bandei de berserkeri, aruncă pelerina lui Grettir în grota unui urs, iar acesta trebuie să-l supună pentru a o recupera. În Saga lui Hrolf, Hjalti, protejatul lui Bjarki, îndeplineşte o misiune similară, numai că de data aceasta lupta este una simbolică, cu pielea unei bestii deja ucise.

S-a avansat şi ipoteza cum că mitul berserkerului ar proveni de fapt din cosumarea unor ciuperci halucinogene de tipul Amanita muscaria, sau din simptomatologia epilepsiei, isteriei sau unor boli mintale. Ciupercile însă mai mult slăbesc organismul, iar celelalte cazuri sunt izolate. Trebuie însă ţinut cont mai degrabă de nişte categorii mitologice care explică şi legitimează preferinţa pentru calităţile combative, calităţi care se poate să fi fost autoinduse prin practicile rituale din cadrul clanurilor de berserkeri, care serveau la identificarea războicilor cu Wotan, de unde probabil şi ideea transformării în diverse sălbăticiuni. Apariţia berserkerului trebuia să fie una a terorii încarnate. Dumezil face o paralelă între aceste clanuri şi tribul Harilor menţionat de Tacitus, care nu se foloseau doar de ferocitatea lor naturală, ci şi de pictarea trupului pentru a stârni panică printre inamici. Este un gest similar cu folosirea pieilor pentru a sugera metamorfoza în ceva supraomenesc.

Corabiile cheia expansiunii si a victoriilor vikinge

Poate că vikingii nu ar fi devenit nişte piraţi şi exploratori atât de faimoşi dacă nu ar fi avut la îndemână corăbiile speciale care i-au purtat peste mări şi ţări. Informaţiile despre corăbiile lor le deţinem mai ales din două descoperiri aparte, două vase îngropate în secolul al IX-lea la Gokstad şi Oseberg în Norvegia.

Cele două vase sunt însă cele mai reprezentative dintr-o lungă serie de descoperiri, cea mai recentă şi notabilă fiind cea din 1962, când se scot la iveală cinci corăbii din golful Roskilde, scufundate  la începutul secolului al XI-lea. Majoritatea obiectelor maritime au context funerar. Corăbiile vikinge au o diversitate mare, după cum rezultă din studiile de specialitate care folosesc mulţi termeni tehnici pentru a le diferenţia, dar în mare, distincţia se face între vasele comerciale şi cele de război. Distincţia apare însă abia în secolul al X-lea, ca rezultat al intensificării negoţului scandinav şi al unei organizări militare mai perfecţionate (ledungen). Printre cei mai utilizaţi termeni se numără knőrr şi kaupskip pentru nave comerciale şi snekkja (“subţire”), skeid (“care taie apa”) şi drekar (de la capul de dragon sculptat pe provă) pentru navele militare.

Multe corăbii însă serveau ambelor scopuri, cum este cea de la Gokstad, descrisă ca skuta sau karfi. Deosebirea principală este că cele comerciale erau mai scurte şi late, cu o punte înaltă şi depinzând mai ales de vântul din pânze, în vreme ce corăbiile de război erau mai lungi şi mai subţiri, rapide şi cu un număr mare de vâsle. Aceste trăsături au determinat adoptarea termenului generic de langskip (longship). Variau în mărime, în funcţie de sessa (locurile pentru vâslaşi) sau rum/spantrum (spaţiile dintre traversele de punte. Potrivit unei legi din secolul al 10-lea , un vas cu 13 bănci (threttansessa) şi 26 de vâsle era considerat cel mai mic.

În raidurile din Anglia, în secolul al IX-lea, vikingii s-au folosit în principiu de corăbii cu 16-18 bănci, mult mai mici decât cele construite de regele Alfred cel mare. Treptat se ridică şi standardele vikinge, ajungând ca vasul de luptă standard să numere 20-25 de bănci pentru vâslaşi. Aceeaşi lege (Gulathinglaw) inventariază un număr de 120 de corăbii de 20, 116 de 25, respectiv una de 30 în Norvegia. La finele secolului al X-lea apr şi corăbiile gigant, cu mai mult de 30 de bănci. Regele Olaf Tryggvasson avea o corabie botezată Sarpele cel Lung, de nu mai puţin de 34 de bănci, pe care o construieşte în iarna anului 998. Nu era însă cea mai mare. Corabia regelui Harald Hardrada, construită între 1061-1062 la Nidaros, o întrece cu…o bancă.

Saga regelui Harald ne povesteşte că aceasta era mult mai lată decât o langskip normală. La proră veghea un cap de dragon fioros, iar carena avea forma unei cozi. Prora era chiar aurită. Cu 35 de bănci, domina peisajul maritim. Cea mai mare corabie atestată arheologic este una din cele cinci corăbii de la Skundelev: estimativ, aceasta avea o lungime de 25 de metri şi o lăţime de numai 4,5, cu probabil 20 sau 25 de bănci. Comparativ, corabia de la Ladby, una dintre puţinele excavate în Danemarca, avea numai 21 de matri lungime. Era cu certitudine un vas militar, deşi nu număra mai mult de 12 rânduri de vâsle. La Tune, în Norvegia, s-a găsit una cu 15 rânduri, tot atâtea număra şi cea de la Oseberg. O knőrr recuperată la Skundelev nu măsura mai mult de 16 metri lungime.

Corăbiile cuprindeau două punţi ridicate la proră şi la pupă, între care se afla o alta din scânduri nu foarte bine fixate, pentru a putea fi ridicate spre a facilita ambalarea în caz de vreme rea. Când corabia se afla în port sau era ancorată, puntea principală se putea acoperi cu un cort susţinut de un schelet uşor de lemn, pentru a-i apăra pe marinari în caz de fenomene extreme. Svarfdaela Saga pomeneşte 12 corăbii ancorate peste care s-au ridicat 12 corturi negre, de unde se zărea o lumină uşoară la care vikingii se înviorau cu hidromel.  Vikingii îşi agăţau poate scuturile de parapeţi, dar versiunea este contestată pentru că ar fi împiedicat folosirea corectă a vâslelor. Doar corabia de la Gokstad prezintă o astfel de practică, unde scuturile erau legate cu curele de scânduri şi chiar acopereau deschizăturile pentru vâsle. La corabia de la Oseberg scuturile erau poziţionate în schimb în deschizături pe un grilaj de lemn ataşat la distanţă de parapeţi, aşa încât încă se mai putea vâsli. Imaginea corespunde cu cea din saga, care menţionează de multe ori aranjarea scuturilor pe corăbiile care mergeau la luptă.

La bătălia de la Fiordul Hafr de pildă, copastiile corăbiilor strălucesc fermecător din pricina scuturilor frumos lustruite, iar la bătălia de pe râul Nissa din 1062, razboincii au aranjat un veritabil zid de scuturi de-a lungul parapeţilor. Reprezentările de pe pietrele din Gotland înfăţişează şi ele imagini similare cu cele sugerate în saga.

În mod curios, nu s-au descoperit până acum bănci pentru vâslaşi, în sensul literal. De aceea se presupune că de fapt cuferele marinarilor vikingi serveau şi ca scăunele, de exemplu cele de la Oseberg au înălţimea potrivită pentru a servi unui astfel de scop. Totuşi, în surse se face referire mai mult la faptul că vikingii îşi ţineau bunurile în saci din piele, hudfat, nu cufere de lemn, pe care i-ar fi folosit şi ca saci de dormit. Problema cu aşezatul rămâne deschisă. La una din corăbiile de la Skundelev se pare că traversele de punte ar fi fost întrebuinţate ca locuri de vâslit, în vreme ce unii sugerează chiar că vikingii ar fi vâslit stând în picioare. Vâslele măsurau cam 5-7 metri şi erau manevrate de obicei de un singur om, dar în toiul luptelor se puteau alătura încă unul sau doi pentru a spori protecţia corabiei. În bătălia de la Svőldr din anul 1000, se spune că opt oameni ar fi fost pe o vâslă, ceea ce ar rezulta într-un număr formidabil de marinari, 574.

În călătoriile în ape deschise puterea pânzelor în formă părată oferea o capacitate de navigare mai mare. Pânzele au început să fie utilizate înainte de secolul al VIII-lea, fiind fără îndoială unul dintre detaliile tehnologice care au permis instaurarea unei adevărate “ere” a vikingilor. “Viking”, o reconstrucţie a corabiei Gokstad care a navigat în oceanul Atlantic în 1893, a ajuns la o viteză de până la 11 noduri, parcurgând drumul dintre Bergen şi Newfoundland în doar 28 de zile. Probabil că pânzele se fabricau din lână, deşi câţiva experţi propun inul. Modelele cu romburi şi linii de pe pietrele din Gotland ar sugera existenţa unor întărituri cu sfoară sau piele pentru a menţine forma lânii. Pietrele mai arată şi nişte linii de terţarolare la marginea de jos a pânzelor, pentru a le strânge şi a capta mai mult aer, accelerând vasul. Saga descriu corăbii cu pânze colorate în albastru, roşu, verde, alb, cu modele diverse. Cele ale corabiei de la Gokstad erau albe cu dungi roşii.

La pupă, pe partea tribordului, se afla o vâslă mare care servea drept cârmă. Pupa şi etrava se sculptau de obicei în aşa fel încât şa semene cu capetel şi cozi de animale, îndeosebi de dragon, o bestie fantastică mult îndrăgită de vikingi, care apare pe gravuri în nordul Europei încă din secolele I-II. Astfel de figuri înfricoşătoare, adeseori aurite, botezau corabia: Sarpele, Zmeul, Bizonul, Cocorul, Renul, etc. Legile islandeze cereau ca la apropierea de ţărm creaturile de lemn să fie înlăturate, pentru a nu speria spiritele protectoare ale insulei. Obiceiul se pare că avea caracter universal, de vreme ce şi Tapiseria de la Bayeux arată că flota normandă nu acostează în Anglia în compania creaturilor, care în schimb sunt nelipsite în bătăliile pe mare. 

http://www.historia.ro/








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News