Epoca lipsei de ratiune

1 09 2020

Celebrităţi, vraci şi guru „New age” transmit mesajul că omul obişnuit nu poate reuşi prin propriile forţe.

Sunt uimit să aud că adulţi maturi sub aspect mental acceptă fără rezervă să fie trataţi ca şi cum ar fi nişte idioţi incompetenţi de o nouă armată de părinţi surogat profesionişti.

Altădată, personalităţi cu autoritate tradiţională, ca preoţii, ne instruiau cu să ne comportăm în public şi ne arătau care sunt regulile pe care trebuia să le respectăm. Experţii de astăzi sunt mult mai liberi în sfaturile lor. Ei nu ne spun doar ce să facem şi cum să gândim, ci şi cum să simţim. O nouă armată de ghizi spirituali, guru în stilul de viaţă optim, celebrităţi din diverse domenii, specialişti în creşterea copiilor, dădace profesioniste, experţi în machiaj, vindecători de tot felul, moderatori de profesie şi mentori în diverse ne povestesc în mod regulat despre cele mai intime detalii ale vieţii noastre. Ei nu sunt pur şi simplu interesaţi în monitorizarea comportamentului public, ci în colonizarea vieţii noastre private.

Ghizii spirituali ne „sprijină” să facem modificările adecvate în propria noastră viaţă, în timp ce colegii acestora ne „feng shui-esc” existenţa banală.

Fiecare aspect al vieţii noastre a devenit ţinta unui proiect de modificare. Este trist să vezi cum adulţi în toată firea au nevoie de cineva pentru a le arăta cum să-şi cumpere haine. Este şi mai deprimant să vezi cum mulţi dintre noi nu sunt în stare să ia decizii privind propria viaţă fără a apela la un ghid spiritual, un profesionist în creşterea copiilor ori la terapia cu cristale. Acestea nu înseamnă doar respectul faţă de autoritate, ci şi şubrezirea imaginaţiei adultului.

Fireşte, nu este nimic în neregulă cu specialiştii în diverse domenii. Ne bazăm pe mecanici pentru a ne repara maşina şi pe dentist pentru a ne extrage o măsea. Dar scopul acestor cete de experţi într-ale vieţuirii nu au ca scop rezolvarea unor probleme concrete şi practice, ci pe acela de a ne transforma în copii mereu aflaţi în nevoie. Afacerea lor se bazează pe subminarea şi uzurparea încrederii noastre în a ne conduce propria viaţă.

Mesajul pe care aceştia îl transmit este acela că un om normal nu poate avea grijă de propria existenţă prin propriile puteri.

De aceea ei îşi asumă ipostaza că ar poseda autoritatea morală pentru a ne dicta ce să purtăm, cum să iubim, cum să fim părinţi, ce să nu mâncăm şi – cel mai important – cum să trăim. Slujba lor constă în impunerea unei noi forme de autorităţi asupra vieţii de zi cu zi a indivizilor. Mesajul acelor guru al auto-ajutorului din anii ’80, ’90 conţinea formula uşor anarhică „fii tu însuţi”. 

În formă, cel puţin, mesajul  era promovat printr-un vocabular anti-autoritarist.

Prin contrast, cultura de spoială de astăzi comandă să nu fii tu însuţi. La televiziune se râde de felul în care te îmbraci, se fac remarce sarcastice referitoare la modul în care îţi mobilezi casa şi se insistă să urmezi maniera superioară indicată asupra creşterii copiilor. Ei ştiu cel mai bine, iar acesta este motivul pentru care unii dintre ei se numesc, fără ironie, specialişti în domeniile despre care vorbesc.

Deferenţa faţă de autoritatea celebrităţilor, a vindecătorilor ori a celorlalţi „călăuzitori” ai epocii este sprijinită de declinul influenţei formelor convenţionale de autoritate. De aceea, frecventa aserţiune conform căreia am trăi într-o eră caracterizată de „lipsa respectului” are puţină legătură cu realitatea.

Într-adevăr, a devenit la modă să luăm formele tradiţionale de autoritate – monarhia, biserica, parlamentul – în derâdere.

Criticarea instituţiilor tradiţionale a devenit cvasi-generală. Savanţii, doctorii ori alte categorii de profesionişti au experimentat, de asemenea, o erodare a autorităţii. Dar diminuarea influenţei autorităţii convenţionale a fost însoţită de ridicarea noii „autorităţi”.

Nu credem în politicieni, dar avem încredere în „preceptele” enunţate de celebrităţi. Suntem suspicioşi faţă de doctorii oficiali, dar nu avem probleme de încredere când este vorba de vracii moderni care folosesc cuvinte la modă ca „holistic” ori „natural”.

Îi privim cu suspiciune pe cercetătorii care lucrează pentru industria farmaceutică, dar suntem fericiţi să ascultăm opinia „dezinteresată” a unui „herbalist” (aşa-zis specialist în medicina naturistă bazată pe plante – n.tr.). Şi, desigur, hrana alternativă şi alte tipuri de produse câştigă încrederea noastră pentru că… sunt alternative.

Părinţii confuzi sunt aşteptaţi acum să se încline în faţa cunoştinţelor super-dădacei care a reuşit să le îmblânzească neastâmpăraţii copii. Adulţi dezorientaţi sunt în stare să jure că terapeutul de la clinica de detoxificare i-a ajutat să scape de sentimentele negative.

Alţii sunt neîncrezători că pot lua următoarea decizie importantă fără ajutorul „ghidului spiritual” (life coach în limba engleză; sintagmă intraductibilă fidel, n.tr.).

Nu sunt doar cetăţenii obişnuiţi cei care au un respect deosebit pentru autoritatea noului expert în arta de a trăi. Chiar şi cei care în mod formal exercită autoritatea tradiţională se îndreaptă către „competitorii” lor pentru răspunsuri.

Personificarea purtătorului de autoritate tradiţională confuz aflat în căutarea unui „vindecător” ori a unui guru în „arta de a trăi” este, desigur, prinţul Charles, viitorul rege al Angliei.

Prinţul a susţinut în mod entuziast Terapia Gerson, care se vrea o metodă alternativă la chemoterapie: 13 sucuri de fructe pe zi, injecţii săptămânale cu vitamine şi clismă cu cafea.

În calitatea sa de fan cu sânge albastru al medicinei alternative, „apropierea” lui Charles de clismele cu cafea nu sunt surprinzătoare. El a fost un factor important în înfiinţarea Fundaţiei pentru Sănătate Integrată, un centru de promovare a medicinei alternative. Charles a avut succes chiar şi în sprijinirea instituţionalizării medicinei alternative. Mulţumită acestuia, în parte, guvernul finanţează medicina alternativă prin Serviciul Sănătăţii Naţionale.

Charles nu este în niciun caz o figură solitară în elita britanică în privinţa sprijinirii terapiilor alternative.

După publicarea unui raport care îndeamnă către expansiunea acestor terapii în Serviciul Sănătăţii Naţionale, nu mai puţin de 120 de doctori generalişti au rezultat a fi asociaţi ai Fundaţiei pentru Sănătate Integrată. Sensibilă la apelul terapiei alternative, elita medicală britanică este fericită să îmbrăţişeze „medicina integrată”. Chiar şi câţiva medici cu mintea la cap sunt gata să supravieţuiască în acest mediu confuz, atâta vreme cât se pot ocupa în continuare şi de chestiuni serioase.

Desigur, dacă celebrităţi distrate ori aristocraţi dezorientaţi doresc să se lase în voia superstiţiilor, este treaba lor. Dar ce se va întâmpla cu această lume în care până şi liderii politici fac plecăciuni în faţa noilor guru New Age?

E ceva vreme de când liderii politici de pe ambele maluri ale Atlanticului arată o reală disponibilitate pentru a primi ghidarea misticilor. Este bine-cunoscut că fostul preşedinte american Ronald Reagan s-a bazat pe un astrolog pentru a şti cum să abordeze probleme de diplomaţie. De exemplu, înainte de summitul din 1985 de la Geneva astrologului Joan Quigley i s-a cerut să studieze „harta stelelor” lui Gorbaciov pentru a i se putea anticipa comportamentul.

Se pare că acelaşi astrolog a determinat pentru Reagan momentul potrivit al zilei pentru semnarea tratatului Forţelor Nucleare cu Zonă Medie de Acţiune, din decembrie 1987. Pe timpul lui Clinton, Casa Albă a adoptat un mod de superstiţie mai apropiat de psihologie.

Bill Clinton a consultat în mod frecvent un guru în „self-help” („ajută-te singur”, n.tr.) pentru a-şi „găsi calea”; soţia, Hillary, s-a folosit de ajutorul unui „psiholog sacru”, după cum se autointitula Jean Houston, dar nu numai.

„Laburist nou, superstiţii vechi” poate fi sloganul care descrie cel mai bine stilul de viaţă al familiei Blair. Deşi nu există încă (anul 2005, anul scrierii articolului, n.tr.) niciun guru în „ştiinţa vieţii” în cabinetul primului-ministru, influenţa superstiţiei este ubicuă.

Ritualul maya la care au luat parte Tony şi Cherie Blair în Mexic în anul 2001 reprezintă o declaraţie despre autoritatea modernă. În timp ce ei se împroşcau cu pepene şi papaya într-o baie de nămol parfumată, probabil un nou tip de iniţiativă politică s-a născut. E posibil ca această experienţă să fi încurajat guvernul să recruteze un specialist în feng shui pentru a consilia Serviciul Sănătăţii Naţionale. Când primul-ministru şi familia acestuia angajează pe cineva pentru a le spune cum să se îmbrace, cum să facă sport, cum să se relaxeze ori ce să mănânce, suntem martorii naşterii unei noi forme de autoritate.

Prin comportamentul şi practicile lor, figuri publice importante şi elite culturale au dat legitimitate acţiunilor noilor experţi în „ştiinţa vieţii”.

Acest tip de prezenţă publică a fost amplificat de mass-media. Aceasta a avut o importantă contribuţie la acceptarea de către public a culturii celebrităţii şi a cosmeticii. De aceea, şi din ce în ce mai pregnant, autoritatea noilor guru în „ştiinţa vieţii” a devenit una de neignorat pe scena publică.

În ianuarie 2005 fostul sfătuitor spiritual al lui Cherie Blair, Carole Caplin,  a anunţat public că nu va vota cu laburiştii până ce aceştia nu retrag propunerile de a interzice suplimentele alimentare şi de vitamine. Cu câteva luni înainte, Jamie Oliver reuşise să transforme ruşinoasa cină tradiţională şcolară într-o importantă temă electorală. Această întervenţie a fost urmată de spectacolul summit-ului G8 din Scoţia, pe perioada căruia liderilor mondiali li s-a reproşat că sunt „obraznici” de către starul rock Sir Bob Geldof (de fapt, regina Elisabeta a II-a i-a conferit rangul de cavaler artistului irlandez, dar în mass-media s-a împământenit în mod eronat porecla de „Sir”, titlu imposibil de acordat unei persoane care nu este cetăţean al Commonwealth-ului – n.tr.) în timp ce aceştia îl ascultau cu veneraţie.

Bob Geldof

Când în mijlocul campaniei pentru alegerile generale naţiunea uită că este implicată într-un război ori că serviciile publice sunt într-o stare deplorabilă şi se angajează în discuţii cu un bucătar-şef celebru, atunci cu siguranţă ceva merge prost.

Deşi este improbabil ca aceşti „experţi” în arta de a trăi să elimine sărăcia, ei s-au dovedit eficienţi în marginalizarea gândirii critice, raţiunii şi educaţiei formale.

Este important de înţeles că motivul ascendenţei noii autorităţi nu ţine de puterea morală ori intelectuală a acesteia, ci de eroziunea vechii autorităţi. 

Nu vorbim despre descoperirea unui nou set de idei complexe ori despre noi idei morale surprinzătoare.

Celebrităţile şi experţii în „arta de a trăi” adoptă noţiuni de o simplitate dezarmantă, care în mod normal erau respinse şi de un copil de 9 ani.

Centrele Cabala promovează un fel de misticism medieval evreiesc ce era respins chiar şi de evreii Evului Mediu; acest misticism oferă suficientă atractivitate pentru Madonna şi soţul ei, Guy Ritchie.

Împreună cu Madonna, pot fi văzute şi Britney Spears, Demi Moore şi Paris Hilton purtând brăţara roşie ce le „protejează” de influenţe malefice.

Aşa cum orice practicant serios al Cabalei ştie, brăţara trebuie purtată pe încheietura mâinii stângi – partea „primitoare” a corpului şi a sufletului. Brăţara roşie „învăluie” în energie protectoare, „respingând” toate vibraţiile negative.

O brăţară roşie poate că nu este în aceeaşi clasă cu pandantivul magic purtat de prima-doamnă din Downing Street, dar este un mijloc ieftin şi agreabil de a ţine departe spiritele rele.

Cel puţin Cabala poate fi făcută să sune interesant prin traducerea într-o limbă engleză modernă. Dar noii guru ai „ştiinţei vieţii” au perfecţionat, în fapt, arta clişeului.

„Singura limită pentru ceea ce poţi face este imaginaţia ta şi angajamentul tău” – este minunata viziune oferită de Tony Robbins, autorul unor cărţi ca „Stăpânirea propriei vieţi”, „Întâlnire cu destinul” ori „Dezlănţuie puterea interioară”.

Sri Sri Ravi Shankar, supranumit şi „guru al celebrităţilor”, a făcut avere cu o formulă pentru viaţă foarte simplă: „Fii fericit!”.

Una dintre virtuţile superstiţiei este că poate pretinde expertiza în acest domeniu. Controlul calităţii, cu siguranţă, nu are o mare relevanţă în zona misticismului modern.

Vrei să devii un guru în „arta de a trăi”? Nicio problemă. Dă clic pe site-ul Life Coaching şi parcurge cu atenţie cartea lui Curly Martin intitulată „The Life Coaching Handbook” (Manualul ghidării spirituale, n.tr.), învaţă retorica folosită de aceştia şi caută-ţi de lucru. Dacă aveţi spirit antreprenorial şi doriţi să deveniţi un guru al experţilor în misticism, puteţi chiar oferi cursuri de pregătire pentru noii aspiranţi în domeniu.

Odată, demult, se spunea că mentorii spirituali – guru – ar avea viziuni extraordinare şi personalităţi puternice. Astăzi nu mai este nevoie de cine ştie ce carismă pentru a deveni un guru

Nu orice expert într-ale vieţii are capacitatea de convingere a lui Deepak Chopra, care se pare că are venituri anuale de 20 de milioane de dolari ori a lui Ravi Shankar. Trăim în vremuri în care există reţete standard de a deveni guru. Tot ce ai nevoie este o sumă de diplome şi un ghid minimal pentru retorica terapeutică.

De exemplu, Gina Akers, care este recomandată ca un guru autentic în „arta de a trăi”, a fost iniţial asistentă de frizer şi a reuşit în urma unei experienţe de 13 ani în industria cosmetică.

Conform propriilor materiale de promovare, ea este acum terapeut cosmetician, artist pe corp, artist pentru unghii şi ţine discursuri educative în aceste domenii.

Pe lângă faptul că deţine „echivalentul a 5 diplome de absolvire şi zece niveluri A”, ea este „guru în arta de a trăi, imagine şi frumuseţe” a Swindon FM (post de radio).

Pentru a avea acces la „viziunile” ei, va trebui să plăteşti o taxă între 0 şi 2000 de lire – ceea ce ar presupune că preţul este negociabil.

Probabil că va trebui să scoţi din buzunar mult mai mult dacă vrei să beneficiezi de ştiinţa lui Lynne Franks, mai înclinată către zona corporatistă.

Lynne Franks

Site-ul web al acesteia ne lămureşte că „este descrisă de mass-media din toată lumea ca fiind un guru în arta de a trăi şi o vizionară”.

Ca dovadă a puterii ei de a vedea în profunzimile condiţiei umane, ni se oferă următoarea bucată de înţelepciune: „Cred că viitorul va fi al puterii locale şi al comunităţilor globale de oameni obişnuiţi, cu femeile ca mesageri”. Această este o mostră de gândire specifică unui guru-standard.

Valorizarea culturală a superstiţiei în defavoarea raţiunii şi renaşterea vechilor forme de misticism indică  o profundă criză a sensului în societatea contemporană. 

Nu mai vorbim despre practici izolate şi marginale. „Alternativa” este acum în centrul atenţiei generale şi exercită o influenţă formidabilă asupra tuturor.

Virusul superstiţiei privitoare la capacităţile psihice unice ale vindecătorilor holistici este în mod sistematic răspândit prin intermediul culturii populare.

Idei care odată erau asociate ezoterismului – holismul, organicul, vindecarea psihică, detoxifierea, renaşterea – acum sunt parte din limbajul comun. Asimilarea acestui limbaj este încurajată de  o cultură care prezintă încontinuu fiinţa umană ca una vulnerabilă, fără putere, de la care nu ne putem aştepta să se poată descurca singură cu provocările vieţii. Noi nu doar cerem vindecătorilor să ne scoată toxinele din organism, ci ne dăm pe mâinile acestora pentru a ne proteja de noi înşine.

Cum explicăm această emergenţă a autorităţii experţilor în „arta de a trăi” şi a acestor guru mistici? Unii cred că este răspunsul la declinul religiei şi la răspândirea secularismului. Se consideră că fără repere morale clare, fiinţa umană are tendinţa de a fi atrasă de ezoteric şi terapii alternative.

Cu toate acestea este important să ne amintim că secularismul şi ştiinţa sunt prezente în societate de mult timp. Societăţile secolelor al XIX-lea şi al XX-lea au avut perioade de confuzie morală. Cu toate acestea, oamenii au primit direcţii de urmat de la autorităţile ştiinţifice şi seculare. Deci nu este vorba doar despre declinul religiei, ci şi despre cel al formelor moderne de autoritate specifice timpului nostru. În trecut pierderea încrederii în religie era compensată uneori de autoritatea ştiinţei, de o ideologie politică ori de capacitatea unei autorităţi publice de a acţiona în interesul tuturor.

Astăzi toate formele de autoritate sunt puse sub semnul întrebării. Starea interioară cinică de raportare la autoritate nu este manifestată faţă de un anumit grup de politicieni, oameni de ştiinţă ori autorităţi publice.

În fapt, este vorba despre stigmatizarea tuturor formelor de autoritate. În aceste circumstanţe autoritatea nu poate obţine legitimitate publică într-o formă instituţionalizată şi coerentă.

Indivizi care ar trebui să exercite autoritatea sunt confuzi şi defensivi în ce priveşte rolul lor. În loc să acţioneze conform autorităţii de care dispun, aceştia mai mult pretind că o fac, jucând un rol. Ce ne rămâne ca autoritate este în fapt o anti-autoritate ori un soi de autoritate nerecunoscută care nu trebuie să se justifice în vreun fel. Bono, Sir Bob ori Jamie nu trebuie să se îngrijoreze de realegere. Nici noi nu suntem în vreun fel obligaţi faţă de guru pe care-i folosim pe post de consilieri spirituali. Când suntem dezamăgiţi de ei, ne îndreptăm către o nouă terapie şi noi terapeuţi.

Noua cultură a autorităţii nu ne stabileşte un loc fix în ierarhie. Este prea democratică pentru aşa ceva. Ne transmite însă ideea să îi ascultăm pe cei care ştiu cel mai bine. De asemenea, ne îndeamnă să înţelegem că nu suntem născuţi pentru a face lucrurile de unii singuri, iar o vieţuire în mod independent este un mit imposibil. Prin valorizarea puterii nedemonstrate a noilor experţi se suspendă în fapt exerciţiul raţiunii.

În schimb, autoritatea bazată pe intuiţie şi personalitate este validată ca fiind legitimă. Desigur, superstiţia high-tech din secolul al XXI-lea nu are nimic de a face cu înalta tehnologie, dar poate submina încrederea noastră în umanitatea noastră.

O societate civilizată şi luminată are nevoie de instituţii cu autoritatea legitimă şi de respect public pentru acestea. De aceea atitudinea anti-autoritaristă rar transmite spiritul gândirii critice. Nu critica, ci critica iraţională este ceea ce motivează cinismul cultural care se manifestă în prezent.

Autoritatea cultivată prin experienţa umană permite omului să dobândească un grad de control asupra vieţii sale. Fără asemenea instituţii care să ofere orientare, omul modern nu are nicio opţiune în afara aceleia de a se încredinţa sorţii şi reprezentanţilor ei din industria cosmetică.

Sfârşit

 Acest text reprezintă traducerea (cu permisiunea autorului) a articolului The Age of Unreason, scris în anul 2005 de sociologul englez Frank Furedi.





A patra revolutie industriala. Cativa pasi spre schimbarea umanitatii

2 01 2020

Se spune că singura constantă este schimbarea. Se mai spune și că trăim vremuri exponențiale, în care se avansează în salturi. Simțim cu toții că lumea se transformă într-un ritm accelerat, ba chiar putem observa fenomenul pe diferite paliere ale vieții colective și individuale.

Asta, pentru că, potrivit unui număr considerabil de personalități – oameni de afaceri, oameni de știință, oameni politici și în general factori de decizie și de influență pe planșa de joc a umanității – care s-au produs în forurile de dezbateri din cadrul conferinței de la Davos din 2016 – asistăm la răsăritul celei de-a Patra Revoluții Industriale.

Ea anunță o penetrare fulminantă a tehnologiilor digitale, care vor dizolva, poate mai curând decât ne așteptăm, majoritatea modelelor actuale de business, de organizare socială și de guvernare. Lumea, așa cum o știm, va fi cutremurată din temelii și nu va mai reveni vreodată la ceea ce este astăzi.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-4

Prima Revoluție Industrială a introdus folosirea apei și a aburului pentru a mecaniza producția, începând cu 1784. A Doua Revoluție a demarat în 1870, cu folosirea electricității în sensul realizării producției de masă. Iar A Treia Revoluție Industrială a folosit electronica și tehnologia informației pentru a automatiza producția, din 1969 și până azi.

Acum, a Patra Revoluție Industrială, întrepătrunsă cu cea anterioară în ultimii 20 de ani, se clădește pe „umerii” acesteia. Este revoluția digitală, caracterizată printr-o fuziune de tehnologii care subțiază hotarele dintre lumi – cea fizică, cea digitală și cea biologică. Dacă acum noi ne aflăm în lume, probabil că această etapă a evoluției umane va face ca și lumea să intre în noi, în fiecare dintre noi, prin singularitate – „împerecherea” omului cu tehnologia.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-3

Iar în 2016, la Davos, s-au discutat tocmai direcțiile principale care vor fi influențate de schimbarea inevitabilă pe care ne-o aduce acest progres tehnologic.

Suntem deja înconjurați de inteligență artificială, de la vehicule autonome și drone până la asistenți virtuali și software care traduce în timp real, face investiții la bursă și contribuie la descoperirea de noi medicamente, ori algoritmi capabili să ne prezică interesele și comportamentele sociale.

Tehnologiile digitale interacționează regulat cu lumea biologică, ducând la o simbioză între microorganisme, corpurile noastre, produsele pe care le consumăm și chiar clădirile în care trăim. A Patra Revoluție Industrială are potențialul de a spori veniturile și de a ridica nivelul de trai al populației de pe tot Globul.

Tehnologia a făcut deja posibile noi produse și servicii care ne ușurează viața personală și profesională, aducând deopotrivă eficiență și plăcere. Peste 30% din populația globului utilizează în prezent platforme de social media pentru a învăța, pentru a se conecta și a face transfer de informații. Această interacțiune ar trebui să creeze oportunitatea unei coeziuni și înțelegeri inter- și multiculturale, care să transforme lumea într-un loc mai tolerant, mai interconectat și cu mai puține probleme.

În același timp, una dintre cele mai mari provocări pe care le ridică noile tehnologii ale informației o reprezintă păstrarea intimității. Guvernele vor căpăta noi mijloace tehnologice prin care să își sporească puterea de control asupra populațiilor, pe baza unor sisteme de monitorizare ubicue și a capacității de coordonare a infrastructurii digitale.

Totodată, revoluțiile care au loc în biotehnologie și în inteligență artificială (AI – Artificial Intelligence) și care redefinesc ceea ce înseamnă să fii uman, împingând tot mai mult frontierele capacităților noastre fizice și mentale, ne vor obliga să ne reconsiderăm limitele morale și etice. Deci, dacă tot acest progres ne va face bine sau rău nu depinde decât de noi și de cât de matură este cu adevărat specia umană.

Dar să vedem mai aplicat zonele în care se anunță schimbări importante, cu atingere pentru noi toți.

MEDICINĂ PERSONALIZATĂ

În ultimele decenii, umanitatea a avut parte de importante cuceriri în domeniul medical și, ca rezultat general, oamenii au devenit mai longevivi și duc vieți mai sănătoase. Totuși, provocări serioase rămân încă la nivelul sănătății globale, de la gestionarea pandemiilor și până la apariția bolilor noi, dublate toate de costurile de îngrijire prohibitive, mai ales în țările aflate în curs de dezvoltare.

Se crede că numărul oamenilor de pe planetă va crește până la 9,7 miliarde în 2050, dintre care două miliarde cu vârste peste 60 de ani. Sistemul de sănătate global va trebui, deci, să se ajusteze la creșterea masivă a populației, care va fi concentrată în țările cele mai sărace, precum și la numărul crescând al vârstnicilor.

Acest lucru înseamnă mutarea atenției de pe tratarea bolnavilor către prevenție și către păstrarea sănătății populațiilor. Una dintre direcțiile principale pe care specialiștii previzionează că le va aborda umanitatea în acest sens este medicina personalizată.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-2

În cea de-a Patra Revoluție Industrială, evoluția medicinei personalizate va face posibilă diagnosticarea predispoziției la anumite afecțiuni. Bolile și în special cancerele vor fi definite prin trăsăturile lor moleculare unice. Astfel, prin avansul tehnologic, profilul molecular specific al unui pacient va dicta tratamentul acestuia, iar pacienții și companiile farmaceutice se vor uni pentru a livra medicamentul potrivit pacientului potrivit, la momentul potrivit. Oamenilor li se vor oferi mijloace prin care să își monitorizeze propria sănătate și să preia controlul asupra acesteia.

Medicina personalizată va fi coordonată de știință. Astăzi, majoritatea afecțiunilor sunt clasificate în funcție de organul sau de sistemul de organe afectat (cancerul mamar, spre exemplu). Dar acest diagnostic dezvăluie puține despre natura afecțiunii specifice a unui pacient. De aceea, mai utilă ar fi o diagnosticare orientată asupra biomarkerilor metabolici, genetici, proteici și fenotipici. Aceștia vor oferi informații celulare despre aberațiile specifice care determină îmbolnăvirea unui pacient și vor indica și către cele mai potrivite și eficiente terapii.

Progresele recente din industria medicală și tehnologiile de diagnosticare tot mai sofisticate i-au capacitat pe cercetători să „foreze” cu mare precizie în diversele boli. Noua generație de secvențiere (NGS) este deja aici și geneticienii „cartografiază” genoame în mod regulat. În cazul multor cancere, peste 50 de tipuri de mutații au fost descoperite prin NGS. Medicii vor descoperi câte dintre aceste mutații produc afecțiuni și cum putem folosi informația genetică pentru a dezvolta terapii.

În prezent, există companii care creează teste de măsurare a sute de mii de tipuri diferite de proteine dintr-o singură picătură de sânge. Proteinele sunt foarte dinamice, iar prezența ori absența lor poate furniza informații prețioase despre mecanismele bolilor. În acest fel, s-a descoperit deja o serie de biomarkeri proteici pentru detectarea cancerului colo-rectal, unul dintre tipurile de cancer cele mai mortale, dar și ușor de prevenit.

Noile tehnologii de acest fel pot acum cuantifica aproape toate metabolismele umane, oferind o adevărată imagine de ansamblu a tuturor traseelor active (sau inactive) dintr-o celulă, fie aceasta bolnavă sau sănătoasă. Acest lucru oferă accesul la noi biomarkeri pentru diagnosticare și sugerează noi ținte terapeutice pentru dezvoltarea unor tratamente de precizie.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-5

Tot biomarkerii sunt folosiți pentru prezicerea răspunsului la terapiile actuale, cum ar fi testul genetic ce prezice beneficiile chimioterapiei și probabilitatea recidivei în cazul pacienților bolnavi de cancer mamar, de colon sau de prostată. Biomarkerii sunt cei care schimbă deja și vor schimba și mai mult în viitor, în mod fundamental, modul în care diagnosticăm și tratăm afecțiunile.

Ei reprezintă cheia medicinei personalizate, care va fi dictată de tehnologie și centrată în mod intim pe pacient. Iar biomarkerii vor fi folosiți nu doar de companiile farmaceutice pentru a dezvolta medicamente, ci și de indivizi care vor avea acces la aceste date, pentru a-și păstra sănătatea.

Pacienții vor fi mai informați cu privire la sănătatea lor și vor avea acces mai mult decât oricând la date privitoare la aceasta. Ba chiar, preconizează specialiștii, monitorizarea propriei sănătăți s-ar putea asemăna cu un fel de joc video, dar cu implicații reale. Viitorii biomarkeri vor contribui la identificarea cu succes a riscului crescut de atac cerebral, de boli cardiovasculare, demență, degenerare maculară, diabet și multe alte tulburări.

Pe măsură ce baza de date a biomarkerilor se va extinde, atunci și produsele de acest fel pentru consumatori se vor înmulți și le vor permite pacienților să monitorizeze în timp real biomarkeri importanți. Smartphone-urile pot deja fi folosite pentru a măsura presiunea arterială și chiar pentru a realiza electrocardiograme.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-7

Deci, în viitorul nu foarte îndepărtat, aceste dispozitive sau unele noi vor putea evolua astfel încât să măsoare biomarkeri, ca indivizii să poată monitoriza exact modul în care stilul lor de viață le influențează sănătatea prezentă și viitoare. Acest lucru îi va capacita pe pacienți să se implice activ și conștient în zona medicală a vieții lor.

Totuși, un astfel de viitor va necesita investiții importante în „alfabetizarea” și instruirea publicului în sensul conștientizării sănătății proprii. Consumatorii va trebui să deprindă o înțelegere a datelor și cum să traducă riscuri crescute pentru anumite boli în decizii cu impact concret asupra sănătății.

Dacă astăzi mai degrabă așteptăm să ne îmbolnăvim înainte să diagnosticăm și să tratăm o afecțiune, medicina personalizată are potențialul să schimbe asta. Oferindu-le pacienților abilitatea să își monitorizeze datele moleculare, aceștia vor ocupa rolul central în controlarea propriei sănătăți.

Iar această transformare fundamentală a medicinei, coroborată cu editarea genetică și cu fenomenul construirii de organe artificiale cu ajutorul imprimantelor 3D – organe care vor fi folosite în transplanturi în locul celor recoltate de la donatori – va stabili, cu certitudine, toate premisele unei vieți mai sănătoase și mai echilibrate pe întreg Globul.

TRANSFORMAREA ENERGIEI

Energia este viață. Energia este și progres. Iar în cea de-a Patra Revoluție Industrială, energia este totul. Și energia curată a început să câștige teren în fața combustibililor fosili. Acum, omenirea investește anual în tehnologii noi pentru energie regenerabilă mai mult decât în cele pentru cărbuni, gaze naturale și petrol la un loc.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-8

Schimbarea a început în 2013, atunci când lumea a adăugat 143 gigawați la capacitatea de energie regenerabilă, comparabil cu cei 141 gigawați produși în noile facilități de combustibili fosili. Potrivit raportului din 2015 al Agenției Internaționale a Energiei (IEA) cu privire la energia globală, formele regenerabile de electricitate vor contribui la generarea de putere în anul 2020 în proporție de 26% din totalul produs – peste necesarul cumulat al Chinei, Indiei și Braziliei.

La finele lui 2015, 53 de companii din Fortune 500 au garantat că vor folosi 100% energie regenerabilă, prin inițiativa RE100, lansată în septembrie 2014. Pentru a accelera dezvoltarea și comercializarea noilor tehnologii producătoare de energie, aceste companii vor juca un rol important prin susținerea cercetării-dezvoltării și a proiectelor pilot în sensul stimulării energiei verzi, ca parte a angajamentelor lor de sustenabilitate.

Industria energetică s-a îmbarcat într-o călătorie transformatoare și putem spune că ne aflăm acum în zorii unei revoluții a energiei. Se anticipează că, în următorii 30 de ani, două treimi din energia produsă la scară globală vor proveni din surse regenerabile. Iar această transformare presupune nu doar mai multe panouri fotovoltaice și mai multe turbine eoliene, ci și integrarea lor completă în sistemul electric.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-9

Poate părea surprinzător, dar astăzi energia curată reprezintă peste jumătate din toată producția de energie adăugată – adică din sursele de energie nou create, în plus față de vechea infrastructură de combustibili fosili. Iar surpriza este că cea mai mare parte a acestui tip de instalații regenerabile – peste două treimi – vine din țările aflate în curs de dezvoltare.

Marocul devine o „superputere solară” – aici se construiește una dintre cele mai mari centrale de energie fotovoltaică, care va produce destulă energie cât pentru mai mult de un milion de marocani, reducând necesitatea de combustibili fosili a țării cu 2,5 milioane de tone de petrol. În Bangladesh, circa 3,5 milioane de locuințe – sau 18 milioane de oameni – au acum energie electrică provenită din sisteme solare.

China transformă 800 de școli din Beijing în „școli ale soarelui”, ale căror acoperișuri vor fi acoperite cu 100 megawați de panouri solare pentru a alimenta sălile de clasă, curățând deopotrivă atmosfera. Mexicul a distribuit gratis cetățenilor săi 23 de milioane de becuri economice, astfel că peste 5,5 milioane de familii mexicane și-au redus facturile la electricitate cu 18%.

Ba chiar și în România, zona Dobrogea a devenit căminul celui mai mare parc eolian din Europa Centrală și de Est (Cogealac-Fântânele), fiind împânzită cu sute de turbine eoliene, cu o putere de 2,5 MW fiecare.

Deci, energia se transformă cu pași repezi, dar, pentru a face cu adevărat față schimbărilor climatice și ratei de înmulțire a populației, măcar 40% din producția de energie globală trebuie să provină de la tehnologii cu zero emisii, potrivit lui Fatih Birol, director executiv al IEA Paris. Iar marea provocare în acest sens nu mai este neapărat a avea mai multă energie regenerabilă, cât sisteme energetice mai bune.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-10

Distribuirea energiei curate este îngreunată de distanța dintre punctele de generare a energiei solare și eoliene și centrele de stocare/distribuire spre consumatori. De aceea, se va impune o abordare diferită, care să integreze sursele de energie regenerabilă într-o rețea generală inteligentă. 

Cum estimările previzionează că în următorii 25 de ani cererea de energie va crește cu peste 80% la scară globală, acest lucru înseamnă că importante investiții trebuie făcute în rețele electrice, pentru gestionarea rezervelor și a cerințelor de energie crescânde.

În tot acest peisaj, China va juca un rol cheie, în sensul transformării către energia verde și regenerabilă. Target-ul ambițios al acestei țări este ca, până în 2030, 25% din producția sa totală de energie să provină din surse regenerabile. Asta, în condițiile în care acum acest procent este de numai 1,5% – 2%. Între timp, China este deja lider de exporturi al tehnologiei pentru energie curată – peste 60% dintre panourile fotovoltaice din toată lumea sunt fabricate acolo. Iar capacitatea lor de recoltare a energiei solare este în continuă creștere, astfel încât panourile viitorului vor fi mult mai eficiente decât cele de acum.

Până în 2030, electrificarea planetei va fi dictată îndeosebi de dezvoltarea resurselor de energie regenerabilă disponibile, necostisitoare și abundente. Prin scăderea și nivelarea costurilor pentru energia solară și eoliană – deja competitive cu generarea de combustibili fosili tradiționali pe unele piețe – accesul la energie modernă, accesibilă, sigură și sustenabilă va deveni mult mai semnificativ și va reduce sărăcia, favorizând sănătatea, educația și creșterea economică.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-11

În plus, digitalizarea sistemului va spori acuratețea previziunilor meteorologice, de care depind principalele resurse regenerabile. De asemenea, o largă gamă de tehnologii de stocare a energiei foarte promițătoare se află în dezvoltare și în proces de comercializare – un exemplu este chiar bateria Tesla Powerwall, a lui Elon Musk, lansată în 2015. Deci, sursele de energie regenerabilă, combinate cu medii de stocare a acesteia, vor înlocui generatoarele diesel și vor permite soluții de alimentare care vor potența electrificarea și dezvoltarea.

Consumatorii se vor implica direct în producția de energie și vor modela viitorul acesteia. Mici și mari, cămine sau corporații, aceștia vor putea să stocheze, să producă, să gestioneze, să cumpere și să vândă energie într-o manieră profitabilă și eficientă d.p.d.v. al costurilor. Noile platforme inteligente și piețele virtuale vor susține noi modele de afaceri și le vor permite indivizilor și comunităților să preia controlul viitorului lor energetic.

Astfel, se previzionează că, până în 2030, sistemul electric va fi mai conectat și hibridizat (o combinație de resurse și rețele), iar consumatorul va deveni „prosumer” și va putea să își vândă excesul de energie. În acest sens, el va trebui educat și instruit pentru a profita de beneficiile noii rețele. De asemenea, electrificarea transporturilor va face ca autoturismele electrice să furnizeze servicii de rețea, inclusiv stocare, iar totul va fi interconectat.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-12

După toate previziunile, este destul de clar că alimentarea cu energie electrică a vieților noastre va arăta foarte diferit. În viitor, Internetul Lucrurilor ar putea duce la o rețea energetică smart, iar clădirile își vor genera propria electricitate din surse regenerabile, folosind spațiul excesiv din pereți, de pe acoperișuri și chiar ferestrele pentru producerea de energie solară sau eoliană. Aceste dispozitive interconectate vor stoca orice exces de energie în diverse baterii (sodiu-ion, litiu-ion, metal-aer), ceea ce va reduce simțitor cheltuielile pentru electricitate.

Toate entitățile generatoare de energie vor fi conectate printr-o rețea, ceea ce le va permite nu doar să fie autosuficiente, dar să și contribuie la stabilitatea întregii regiuni, d.p.d.v. energetic. Senzorii inteligenți vor monitoriza constant starea acestor terminale, astfel încât mentenanța lor să fie facilă, prin anticiparea rateurilor, înainte ca acestea să se întâmple, ceea ce va face sistemul de electricitate chiar și mai eficient.

MANIPULARE GENETICĂ

Să ne imaginăm o lume în care avem culturi agricole abundente, ieftine și rezistente, plante care satisfac nevoia globală de biocombustibili lichizi, trandafiri multicolori, mamuți lânoși vii, unicorni, cancer doar în literatura de specialitate, numai țânțari nepurtători de malarie și, cine știe, poate chiar oameni cu mutații… convenabile.

Toate aceste fantezii ar putea deveni realitate prin folosirea unui instrument biomolecular de editare genetică denumit CRISPR/Cas9. Acesta este cea mai importantă invenție biologică de până acum a secolului al XXI-lea, pentru că ea deschide întreaga lume vie manipulării de către om, într-un mod mult mai precis, mai ieftin și mai simplu decât oricând înainte.

Perspectiva folosirii acestui instrument pe oameni are implicații etice majore, care probabil vor mai întârzia acest lucru. Totuși, posibilele întrebuințări asupra restului biosferei ar putea vedea lumina zilei în următorii ani.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-13

Tehnologia CRISPR (Clustered Regularly-Interspaced Short Palindromic Repeats) nu a fost inventată de cercetători, ci descoperită în natură: microbii o folosesc de milioane de ani pentru a-şi edita propriul ADN. CRISPR este practic sistemul imunitar specific (adaptiv) al bacteriilor. În ultimii 20 de ani, cercetătorii au exploatat sistemul CRISPR și l-au adaptat de la bacterii la celulele mamiferelor, astfel încât el poate fi folosit pentru a detecta orice secvență ADN de interes și o poate elimina dintr-un genom (chiar și din genomul uman).

Practic, CRISPR/Cas9 funcționează ca un fel de foarfece la nivel molecular, fiind capabil să îndepărteze, selectiv, părțile nedorite dintr-un genom, dar și să pună altele în loc. Cas9 este numele dat proteinei principale implicată în acest proces. Deci, este aproape sigur că inovația CRISPR/ Cas9 va „democratiza” editarea genomului în următorii ani, activitate care va deveni larg răspândită în laboratoarele de specialitate și nu numai.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-15

Desigur, această situație ne face mintea să fugă la scenariul filmului științifico-fantastic „Gattaca”, din 1997, în care editarea genetică era folosită pentru așa-numiții „designer babies” – adică feți cu trăsături morale și fizice precis modelate genetic. Specialiștii ne asigură că, pentru mulți ani de aici înainte, această situație nu va avea loc, fiind extrem de riscantă și chiar ilegală în foarte mult țări.

În plus, în afară de câteva afecțiuni, geneticienii nu știu momentan aproape nimic despre ce ar însemna și cum s-ar putea face „îmbunătățirea” genomului uman. Deci, se pare, ne despart câteva decenii de asemenea încercări.

Prin contrast, organismele non-umane permit diverse experimentări și sunt și accesibile. Iar metoda CRISPR/Cas9 va face posibilă implicarea multor laboratoare – sau chiar a unor biohackeri cu câteva sute de euro în buzunar și un spațiu disponibil – în modificarea experimentală a diverselor organisme, precum animale, plante sau bacterii. Deja, pe o platformă de crowdfunding de pe internet, o inițiativă a primit finanțare de peste 30.000 de dolari pentru a dezvolta kituri CRISPR de tipul DIY (doit- yourself), pe care să le vândă amatorilor.

Culturile agricole și plantele pentru biocombustibil se califică drept principali candidați ai modificării ADN-ului, dar este foarte probabil ca atenția să se îndrepte și înspre animalele de companie, spre exemplu. În ultimele mii de ani, am transformat, prin încrucișare, lupii în sute de rase de câini, de la Saint Bernard și până la chihuahua. BGI, o firmă chinezească de genetică, deja vinde purcei miniaturali modificați prin tehnologia CRISPR/Cas9. Iar grădinarii încearcă să creeze mereu noi varietăți de flori, inclusiv evazivul trandafir albastru.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-16

CRISPR va fi de mare ajutor în acest sens. Entuziaștii „de-extincției” vor folosi cu siguranță noua tehnică de editare genetică pentru a readuce la viață specii dispărute și chiar animale fantastice, de tipul dragonilor și al unicornilor, sau măcar versiuni ale lor ceva mai rezonabile.

Mai serios, CRISPR/Cas9 va putea fi folosit pentru a diminua, sau chiar a elimina, bolile infecțioase răspândite de animale. Deja sunt în cercetare-dezvoltare două strategii diferite de editare genetică orientate împotriva bolilor transmise de țânțari – dacă nu vor mai exista astfel de insecte purtătoare de malarie, atunci nu vor mai exista, probabil, nici oameni infectați de malarie.

La fel de adevărat este că CRISPR/Cas9 le va fi de folos nu doar celor cu intenții benefice. Și crearea unui patogen periculos, pentru eventuale atacuri biologice, va deveni mai facilă. Modificarea microbului intestinal uman E.coli – a cărui secvență ADN este bine cunoscută – într-o variantă cauzatoare de boli (cu secvențe tot cunoscute) ar putea deveni, literalmente, joacă de copii.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-17

În plus, transmiterea unei gene modificate cu CRISPR/Cas9 printre indivizii unei populații – de țânțari, spre exemplu – ar putea transforma nu doar prima generație, ci și pe toate celelalte de după ea în rândul acelei specii. Deci, deși prezintă perspective uimitoare, o lume în care un laborator, o companie sau o persoană oarecare poate schimba rapid ADN-ul unei întregi specii este îngrijorătoare.

Mai complicat de atât chiar, cum vor proceda autoritățile pentru a afla despre activitatea micilor laboratoare DIY, fie ele folosite de biohackeri bine intenționați sau de bioteroriști? În astfel de momente, ne vine inerent în minte sloganul clișeu din filmele cu super-eroi: „cu putere extraordinară, vin și responsabilități extraordinare”. Cum spuneam, the world will never be the same!

ELECTRONICĂ NEXT-GEN

Era electronicelor a început în 1947, odată cu inventarea tranzistorului și a tehnologiei semiconductoarelor pe bază de siliciu. Șapte decenii mai târziu, suntem înconjurați de dispozitive electronice, de care deja depind viețile noastre cotidiene. Tehnologiile de procesare și nanotehnologia au dus rapid la evoluția și miniaturizarea acestora.

Mulți ani, siliciul a fost singura opțiune pentru electronice, dar dezvoltările actuale au adus noi tendințe în atenție, care vor fi explorate și dezvoltate în următorii ani. Descoperirea grafenului/grafenei a deschis drumul către electronicele 2-D, datorită marii conductivități termice și electrice, precum și a flexibilității mecanice a rețelei sale hexagonale bidimensionale, groasă de numai un atom.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-18

Grafenul este cel mai rezistent material testat vreodată. Și poate că el a dat startul revoluției 2-D în domeniul electronicii, dar „silicenul”, „fosforenul” și „stanenul” – forme alotrope, de un atom grosime, ale siliciului, fosforului și staniului – au structura similară de fagure a grafenului, dar proprietăți diferite, care le fac potrivite pentru alte aplicații. Cert este că toate patru au potențialul să transforme electronica așa cum o știm, făcând posibile miniaturizarea, sporirea performanțelor și reducerea costurilor device-urilor. Deja, companii precum Samsung și Apple dezvoltă aplicații pe bază de grafen.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-19

Un alt salt important a fost și dezvoltarea polimerilor conductivi, care le-a și adus în anul 2000 Nobelul lui Alan J. Heeger, Alan G. MacDiarmid și Hideki Shirakawa, care au demonstrat că plasticul poate conduce electricitatea. Acest lucru a dus spre materiale electronice organice, construite din molecule pe bază de carbon sau polimeri care folosesc sinteză chimică. Acestea nu concurează încă la performanțe cu omoloagele lor convenționale, dar au avantajele lor, printre care costurile reduse, flexibilitatea mecanică, adaptabilitatea și biocompatibilitatea, care fac din electronicele organice o variantă optimă pentru anumite aplicații.

Maturizarea industrială a acestora este deja demonstrată de produse high-tech disponibile comercial, care se bazează pe semiconductori organici, cum ar fi televizoarele cu ecran curbat, ecranele smartphone-urilor și celulele solare portabile. Se așteaptă ca această piață să crească rapid în următorii ani.

În 1971, alături de rezistor, capacitor și inductor, electroniștii au propus și un al patrulea element al plăcuței de circuite – „memristorul” (memorie + rezistor). Abia în 2007, inginerii de la Hewlett Packard i-au descoperit potențialul și, de atunci, mai mulți cercetători consideră că electronica ar putea intra astfel într-o nouă eră, cea a „ionicii”.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-20

În timp ce tranzistorii convenționali funcționează utilizând un flux de electroni, memristorul combină electronii cu ioni – sau atomi încărcați electric. În tranzistori, odată ce fluxul de electroni este întrerupt (de ex. prin stingerea sistemului), toată informația se pierde. În schimb, memristoarele „memorează” și stochează informație despre sarcina care le-a traversat, chiar și atunci când nu mai sunt alimentate.

De aceea, ele pavează drumul către o mai bună memorare a informației și promit să ne ofere dispozitive de stocare mai rapide, mai sigure și mai eficiente. Nu vor mai exista deloc pierderi de informație și ne vom putea porni sau opri computerele instantaneu. În ultimii ani, HP a lucrat la un nou tip de sistem de calcul bazat pe tehnologia memristorului, pe care plănuiește să îl lanseze cat mai curand.

Oarecum în aceeași zonă a inovației se încadrează și „spintronica” – folosirea proprietății fundamentale a particulelor cunoscută ca „spin electronic” pentru procesarea informației. Transferând informația atât prin sarcina, cât și prin spin-ul unui electron, dispozitivele ar putea căpăta o mai mare diversitate a funcționalității.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-21

Tehnologia spintronicii a fost momentan testată în dispozitive de stocare a informației, cum ar fi hard-drive-urile, dar ea este promițătoare cu privire la electronica digitală în general: putere de procesare sporită, viteze mai mari de transfer al datelor și o capacitate de stocare a informației crescută. De asemenea, dispozitivele spintronice ar fi miniaturizate, mai versatile și mai robuste, comparativ cu „rudele” lor pe bază de siliciu.

Apropo de miniaturizare, acesta este țelul suprem al circuitelor electrice. O ramură a nanotehnologiei, cunoscută ca „electronică mono-moleculară”, folosește molecule individuale sau grupuri de molecule individuale drept „materie primă” electronică. Acest tip de abordare va face ca materialul voluminos, chiar grosolan, din actualele dispozitive, să fie înlocuit de molecule individuale. Cu cât dimensiunile componentelor electronice sunt reduse, cu atât scade și consumul de electricitate, iar sensibilitatea (și chiar performanța) dispozitivului crește.

Electronica mono-moleculară ar putea duce și la auto-asamblare, un fenomen prin care componentele unui sistem se îmbină între ele spontan, ca urmare a unor factori de interacțiune sau mediu, pentru a forma o unitate funcțională mai mare. S-au dezvoltat deja câteva soluții de electronică moleculară, printre care fire moleculare și tranzistori de o singură moleculă, dar acest tip de electronică este încă în fază incipientă și niciuna dintre aceste invenții nu a părăsit laboratorul. Atunci când o vor face, lumea se va schimba definitiv. Țineți-vă bine!

REALITATEA VIRTUALĂ ȘI REALITATEA AUGMENTATĂ

2016 nu a fost «anul realității virtuale», dar a fost unul critic pentru a ne da seama de implicațiile acestei tehnologii asupra viitorului nostru (World Economic Forum)

În 2016, am avut plăcerea de a asista la un experiment spectaculos, organizat de NVIDIA, pentru a demonstra diversele aplicații ale realității virtuale folosind computere cu plăci grafice GeForce GTX de ultimă generație (GTX 970, GTX 980 și GTX 980 TI) și a căștilor VR Oculus Rift. Am trecut prin trei „probe” succesive.

La prima am intrat in pielea unui avatar pe care îl puteam vedea din spate și l-am condus cu un controller pe un traseu pentru a scăpa de niște monștri amenințători care se ițeau de te-miri-unde. Imersiunea în lumea virtuală a fost puternică, deși stăteam pe un fotoliu confortabil. Apoi am pășit în altă cameră și am rămas în picioare de data asta.

La pornirea sistemului m-am trezit direct în Munții Himalaya, lângă șerpași și alți colegi de drumeție. A trebuit să străbat un mic pod înghețat, iar la fiecare pas auzeam scârțâitul gheții și al zăpezii care cădea până la urmă în hăul care se deschidea sub pod. Șuieratul vântului din căști și peisajul mi-au păcălit creierul într-un mod total neașteptat. Deși știam că mă aflu într-o cameră oarecare, pe o podea cât se poate de stabilă, mi-am cântărit fiecare mișcare, parcă simțeam povara echipamentului și acele de gheață care îmi loveau necontenit fața.

În ultima cameră a trebuit să împușc niște zombi care veneau din toate părțile, iar apoi m-am trezit într-un spațiu virtual ca un „holodeck” din Star Trek, în care am putut să pictez în voie, dar nu pe o planșă 2D, ci în spațiu, în cele trei dimensiuni ale spațiului. Nu mă pricep de fel la pictat, dar aș fi petrecut acolo zile întregi pentru a crea tot felul de sculpturi (nu le pot spune desene).

Cea din urmă întâlnire a fost cu un robot, unul stricat pe care eu (personajul meu virtual) aveam misiunea de a-l repara. Inutil de spus că nu m-am descurcat, robotul fiind foarte complex. Îmi imaginez însă cum ar fi ca în loc de robot să fie un alt sistem precum un automobil sau un panou electric sau un motor de avion, iar eu să pot învăța pe îndelete cum să-l pot repara, întreține sau asambla fără a fi nevoie de alte resurse fizice.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-22

Toate acestea au fost posibile datorită tehnologiilor NVIDIA Gameworks VR, care optimizează experiența și a Design Works VR, un set de interfețe de programare a aplicațiilor capabile să redea experiențe de VR așa cum le-am trăit și eu. Iar pentru asta ai nevoie de un computer cu una dintre plăcile grafice amintite mai sus, cu un procesor de putere minimă Intel Core i5-4590, cu cel puțin 8GB de memorie RAM, două porturi USB 3.0, HDMI 1.3 și sistem de operare Windows 7.

De fapt, experimentul NVIDIA a fost menit să arate că VR-ul nu înseamnă doar jocuri, care rămâne totuși cea mai atrăgătoare aplicație a tehnologiei, ci mult mai mult. De pildă, mai puțin de unul dintr-un milion de oameni are șansa și posibilitățile de a urca pe Himalaya, dar mulți dintre noi avem posibilitatea de a cumpăra un computer cu o astfel de configurație și niște ochelari VR Oculus Rift.

Toată „distracția” ar costa în jur de 6.000 lei. Deja putem călători în aproape întreaga lume, vizita muzee și alte obiective turistice datorită aplicațiilor Google. Imersiunea într-un spațiu recreat digital ar fi următorul pas firesc în evoluția turismului virtual.

INTERNETUL LUCRURILOR

În următorul deceniu mai mult de un trilion de senzori vor fi conectați la internet (World Economic Forum)

Dacă aproape toate vor fi conectate, acest lucru va schimba modul în care vom face afaceri și ne va ajuta să ne gestionăm resursele mult mai eficient, în mod sustenabil. Senzorii conectați vor fi capabili să trimită informații din mediul lor și se vor putea organiza pentru a ne oferi un trai mai sigur și mai ușor.

De pildă, vehiculele autonome ar putea comunica între ele pentru a preveni accidentele. „Până în 2020, aproximativ 22% dintre automobilele din toată lumea vor fi conectate la internet (290 milioane de vehicule), iar, până în 2024, mai mult de jumătate din traficul de internet domestic va fi utilizat de electrocasnice și alte echipamente electronice”, spune Fulvia Montresor, Director al World Economic Forum.

De asemenea, automatizarea casei se extinde foarte rapid. Acum ne putem controla luminile, sistemul de încălzire, sistemul de aer condiționat și sistemele de securitate de la distanță. De anul trecut, Samsung, LG și Whirlpool au lansat mașini de spălat inteligente, care se conectează la rețeaua wireless din casă prin Wi-Fi. Asta înseamnă că poți monitoriza spălarea de oriunde ai fi în lume printr-o aplicație dedicată. În plus, poți identifica mult mai ușor eventualele probleme tehnice sau efectua manevre de întreținere a acesteia precum curățarea filtrelor.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-23

Conform datelor furnizate de Organisation de Coopération et de Développement Économiques (OCDE) în 2015, cea mai mare densitate de dispozitive care fac parte din categoria Internet of Things (IoT) se află în Coreea de Sud. Acolo există 37,9 echipamente online la suta de locuitori. Pe locul al doilea se află, în mod surprinzător, Danemarca, urmată de Elveția. Statele Unite se află abia pe locul al patrulea, cu 24,9 echipamente online la suta de locuitori.

Dacă acum zece ani eram tentați să ne montăm gratii la ferestre pentru a ne proteja de hoți, acum oricine își poate permite un sistem de securitate bazat pe senzori de mișcare, acustici și cu sistem de captură video care să monitorizeze permanent proprietatea și să ne dea de știre imediat, pe smartphone, când are loc chiar și cea mai mică schimbare. Mai mult, odată interconectat cu sistemul de iluminare, acesta poate simula o utilizare obișnuită a casei chiar dacă sunteți plecați în concediu.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-24

Internetul lucrurilor va produce cantități uriașe de date, iar acest lucru va produce consecințe. Ale cui sunt acele date? Cum vor fi stocate și unde? Totuși, cât va dura până ce senzorii vor putea detecta firimiturile de sub masă și le vor cere aspiratoarelor automate să rezolve problema? Ce părere aveți de posibilitatea ca locuința sau automobilul dumneavoastră să fie hackuite?

Sunt întrebări la care se va răspunde în curând direct din experiențele noastre, ale tuturor.

ROBOȚII ȘI „TIRANIA” INTELIGENȚEI ARTIFICIALE

Savurez cu plăcere SF-urile în care super roboții inteligenți încalcă legile dedicate lor și încep să facă rele sau devin emoționali. Dacă inteligența artificială (AI) ar funcționa ca în imaginația artiștilor, niște nanoboți cărora li se cere să repare defectele umane din interior nu s-ar opri până ce ar modifica omul în așa fel încât să devină un monstru adaptat la orice vicisitudine, cu simțuri de mii de ori mai dezvoltate (ca în celebrul episod din serialul „La limita imposibilului”).

Totuși, realitatea este cu mult mai banală. Inteligența artificială de nivel uman, denumită și inteligență generală artificială, va fi creată într-un ritm cu mult mai lent, pe o perioadă lungă de timp. Și este foarte puțin probabil ca un sistem de nanoboți să fie suficient de deștept să îmbunătățească toate caracteristicile umane, dar nu destul de deștept să-și dea seama că rezultatul nu se mai încadrează în rasa umană.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-26

Scenariile apocaliptice care implică AI-ul sunt doar denaturări hiperbolice ale riscurilor propriu zise. Deși pare că a venit momentul să ne facem griji în privința controlului AI, orice om de știință responsabil vă va asigura că până acolo mai avem mulți pași de parcurs și o muncă îndelungată de cercetare.

Totuși, „invazia” robotică a început încă de la începutul secolului al XX-lea, când au început să apară primii roboți industriali. Fără să prindem de veste, aceștia au schimbat viețile a milioane de oameni care și-au pierdut locul de muncă de-a lungul timpului. Cu toate acestea au apărut alte oportunități, alte tipuri de afaceri, iar oamenii s-au adaptat la aceste schimbări.

Automatizarea ar putea însemna slujbe mai bine plătite pentru managerul unei companii de transport care deține camioane autonome, dar în același timp, mii de șoferi de camion vor rămâne fără serviciu. Unde sunt noile afaceri? Iar eu sunt aici pentru a vă spune că este responsabilitatea noastră, a tuturor, ca cea a celor dinaintea noastră, ca ceea ce s-a întâmplat în fiecare revoluție precedentă, să facem aceste schimbări în beneficiul societății, să ne asigurăm că revoluția digitală creează mai mulți câștigători decât perdanți. Asta am făcut în erele trecute de schimbări tehnologice, dar în această a patra revoluție s-ar putea să fie mai greu”, a afirmat Joe Biden, Vicepreședintele SUA în cadrul Forumului de la Davos din 2016.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-25

Denumirea de „robot” a rămas în conștiința publică în reprezentarea dată de filmele SF sau, în cel mai bun caz, în cea de automat industrial. Roboții au însă mult mai multe „înfățișări”. Orice mașinărie automată și programabilă poate fi considerată un robot.

Un exemplu cât se poate de actual de automatizare care ne transformă societatea este aplicația de apelare a taxiului. Dacă înainte trebuia să stai de vorbă cu un dispecer, care la rândul lui trebuia să ia legătura prin stația de emisierecepție cu șoferii taxi, de câțiva ani este de ajuns să atingi de câteva ori ecranul smartphone-ului pentru a comanda o mașină oriunde ai fi. Dispecerul taxi este pe cale de dispariție, iar poștașul va fi, probabil, următorul la rând.

De ce? Pentru că scrisorile sunt electronice, facturile vin pe adresa de e-mail, iar următorii pensionari vom fi noi, prima generație a celor cu cărți de credit. În cel de-al doilea caz, au apărut deja serviciile înlocuitoare, cele de curierat, care au creat deja o mulțime de locuri de muncă și care vor înflori și mai mult, odată cu creșterea comerțului electronic și „home delivery”-ului.

SMARTPHONE-UL ȘI GADGETURILE PURTABILE

Tehnologia devine din ce în ce mai personală. Computerele s-au mutat treptat de pe birouri pe picioare, în buzunare, iar în viitor vor fi integrate în hainele noastre (Fulvia Montresor, Director al World Economic Forum)

Până în 2025, ne așteptăm ca 10% dintre oameni să poarte haine conectate la internet și vor fi vândute primele telefoane mobile implantabile. Echipamentele purtabile și implantabile, precum tricourile sportive care furnizează date în timp real despre exercițiile fizice prin măsurarea cantității de transpirație, a ritmului cardiac și a intensității respirației, ne schimbă percepția despre ceea ce înseamnă să fii online și șterg linia dintre lumile fizică și digitală.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-27

Eventualele beneficii sunt mari, dar și provocările sunt pe măsură. Aceste echipamente oferă informații instantaneu despre sănătatea noastră și despre ceea ce vedem și ne-ar putea ajuta să localizăm imediat copiii pierduți. Posibilitatea de a controla echipamentele electronice cu ajutorul creierului i-ar ajuta pe oamenii cu dizabilități să se adapteze în societate. Ar apărea o mulțime de posibilități noi de a învăța și de a avea experiențe noi.

Totuși, aceste avantaje ne-ar putea distruge orice șansă la intimitate personală, ar pune la îndoială securitatea datelor și ne-ar afecta în mod cert relațiile personale. Dacă până acum unii dintre noi s-au „furișat”, evitând tehnologia sub acoperișul diferitelor scuze, în viitor nu va mai fi posibilă viața offline.

Smartphone-ul pe care îl cunoaștem astăzi din ce în ce în ce mai bine va deveni doar un ecran, eventual flexibil, care va putea fi purtat la mână, sau o imagine proiectată direct pe retină. Restul componentelor vor fi încorporate în haine sau vor fi implantate, la fel ca o mulțime dintre senzorii biometrici care ne vor defini identitatea unică, dar ne vor servi și drept unelte pentru determinarea stării de sănătate.

a-patra-revolutie-industriala-davos-stiinta-tehnica-28

Smartphone-ul a schimbat deja modul în care interacționăm între noi. Imaginați-vă însă că acest echipament care va deveni ubicuu și ne va cunoaște toate preferințele (dacă nu cumva le știe deja) sau, chiar mai mult, caracterul, ne va putea „potrivi” instantaneu cu persoane asemănătoare pentru a iniția mult mai ușor comunicarea.

De curând, Google a anunțat un parteneriat cu producătorul de cipuri Movidius pentru a încorpora „machine learning” în dispozitivele mobile. Aceasta este o ramură a inteligenței artificiale în care computerele pot fi programate să recunoască diferite tipare în date, comparându-le cu seturi de date precedente. Este ceea ce folosește, de pildă, Facebook, pentru a vă identifica fața în fotografii.

Dacă pentru acest lucru este nevoie de o conexiune rapidă la internet și accesul la servere puternice, noile cipuri de la Movidius nu au nevoie de multă putere și pot face calcule complexe chiar în echipamentul în care sunt instalate, fără acces la servere. Asta înseamnă că cipul ar putea aduce AI-ul către smartphone-uri, tablete, dar și la roboți și drone deopotrivă.

Smartphone-ul se schimbă rapid, iar noi, odată cu el.

https://stiintasitehnica.com/patra-revolutie-industriala-8-previziuni-despre-schimbarea-lumii/





Zeii grecilor si romanilor

4 02 2019

Cuvântul grec pentru adevăr înseamnă: «a face vizibil ceea ce este ascuns». Adevărul este ascuns şi trebuie descoperit. Nimeni nu îl posedă în mod natural. El sălăşluieşte în adânc, nu la suprafaţă. Suprafaţa existenţei noastre se schimbă, deci este iluzorie. Adâncimea este eternă şi de aceea trainică…” – Paul Tillich (Cutremurarea temeliilor)

Principala

În secolul al XVII-lea î.e.n., Egiptul a fost invadat de hicsoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Josephus, „regii păstori”.

Hicsoșii și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Josephus în Contra Apionen, hicsosul Salitis a devenit faraon la Memphis, după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hicsoșii au fost izgoniți de către o alianță a prinților egipteni din Theba.

Josephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se tot la hicsoși, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre aceștia, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmos, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.

greece

Deosebit de interesantă este relatarea lui Hecateu. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări.

Hecateu spune că o parte dintre hicsoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar afirmație dovedește faptul că grecii și israeliții sunt același popor.

Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”.

Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pirra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaanienilor. Poate cea mai clară dovadă că este vorba despre același popor se găsește în alfabet. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Alfabet

Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, Ypsilon și Omega, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor din Orientul Apropiat. Nu au putut inventa una de la zero, ci au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.

Ouranos

Pe zeul Cerului, grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Geea („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri).

Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a castrat cu o seceră.

Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul Cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiţi.

Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia „us” / „os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” şi „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către popoarele semite din Mesopotamia.

Hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu „sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.

Gaia

Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra sau Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al șaptea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt.

În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag era soția lui An și considerată mama zeilor, la fel ca Geea a grecilor, idee preluată și de egipteni, unde zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița Cerului, Nut. În Geea o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.

Ouranos și Geea au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartar, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „Cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața Cerului” / „cei cărora le-a dat Cerul viață” sau „țărâna Cerului”, titanii fiind divinitățile Anunna / Anunnaki ale mesopotamienilor, „copiii Cerului și ai Pământului”. Însă, prin răzvrătirea împotriva tatălui lor și exilarea în lumea subpământeană, au devenit „zeii decăzuți” Igigi ai sumerienilor.

Kronos

Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci).

Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartar, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea.

Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apophis l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma.

La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rhea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rhea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.

Conform lui Hesiod, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphroditi, pe malul sudic al insulei Cipru.

Aphrodite

Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” sau „a venera” în română), ea era zeiţa frumuseţii, a dragostei şi a sexualităţii, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei.

Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume ce stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”.

Aphroditi era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iştar. Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei.

Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Aphroditi au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphroditi este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rhea / Geea a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphroditi însemnând în traducere liberă „zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.

Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp.

Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iovis.

Zeus

După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu). În greaca modernă, Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus.

Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tinssau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca Enlil în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”.

În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de către Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de către Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de către Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de către cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de către Hekabe.

Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul acestuia. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile mesopotamiene, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu.

Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al Cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus.

În Iliada, Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri”, cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având Cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit şi domeniul lui Anu, Cerul. Grecii l-au păstrat în această treime pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”).

Poseidon

Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele Ennosidas (la Pindar) și Ennosigaios (la Homer).

Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. Poseidon era zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus, având ca simboluri tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul.

În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deşi originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deşi nu există niciun mit care să confirme această ipoteză.

După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală.

Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror fraţi mai mici au devenit regii Pământului.

Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele, dar a fost prins şi pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki.

În Hermopolis, orașul său, se afla în fruntea unui grup de 8 zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de 8 zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei 8 sateliţi naturali ai săi.

Hades

După ce i-au atribuit lui Zeus Cerul şi Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja Cerul şi Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume ce provine din cel al nord-vest semiticului Hadad.

În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane.

La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de soția acestuia, Persephoni.

Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii”, iar pentru Plutarh „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor.

Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, fiul Demetrei și zeul bogăției la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki.

Prometheus

Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Kronos, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor, egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.

Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul.

Hera

Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci, ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca a celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci).

Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-Ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-Ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui.

Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki.

Istoricul Plutarch scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce ne duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rhea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.

Demeter

Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nephtys), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeauVesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Geea.

În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul Despoina („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephoni, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.

Ares

Ares, numit Aris în greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul și mâna dreaptă a lui Zeus. Mama sa era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athina, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athina îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia.

Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Zeus, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Marte sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.

Deși titanii Helios (Hlios în greaca veche și Helius sau Sol în latină) și Selini (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță.

Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman.

Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos.

Apollon

Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lyceus” („Lumină”) sau „Lycegenes” („Cel născut dintr-un lup”).

Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk.

La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon era nu doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profeţiilor, al vindecării şi al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu şarpele uriaş Python, mit ce amintește de cel al lui Marduk și Tiamat.

Istoricii Plutarh şi Herodot îl identificau pe Apollon cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollon, Leto fiind mama sa în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon.

La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era considerat fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea. Oficial, etimologia numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”).

În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor şi al lumii subterane. Pe Nergal, hurienii îl numeau Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența numărului 7 în miturile lor.

Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile sale.

Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite.

Artemis

În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism.

Pentru etrușci, ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă, a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.

Fiica zeiței Demeter era Persephoni sau Kore / Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui său erau Periphona, Persephonia, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”.

Persephoni

Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera.

Pentru etrușci, ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, ce aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților.

Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephoni este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra.

În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes (sau Ermis în greaca veche), mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor.

În greaca miceniană, numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki.

Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer.

Hermes

Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său.

Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiţei Hera” însă, ținând cont că Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci), o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Horus (cel Bătrân)”.

Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Thoth, adică același Enki, în Alexandria elenistică luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia.

Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sublinia faptul că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței hinduse Lakșmi.

Dionisos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi al extazului.

În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XII-XIII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a fost denumit Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Thesalia și Dinnusos în Aeolia.

Dionysos

Numele său a fost tradus ca „zeul copacilor”, indicându-i funcţia de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă.

Era mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică şi dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ţinând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorches” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”).

Epitetul „Adoneus” este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din egipteanul Aton, şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă.

Enorches” face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru subliniat şi prin orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”.

Erikryptos” înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionisos”.

Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionisos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io.

Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soţia lui Dionisos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

Adonis

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor.

Adonis era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz).

Deoarece îl doreau şi Persephoni, şi Aphroditi, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris.

Într-un final, Adonis a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor şi cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru cultele lui Osiris şi Dumuzi.

Hephaestus

O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor.

Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hephaestus cu Ptah. Deşi urât şi şchiop, Hephaistos era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Aphroditi. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.

Athina, numită și Athinaia, Athinaii, Athana sau Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor.

Athena

Din secolul al doilea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promachos” („Prima luptătoare”).

Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athina”, scria Sfântul Iustin în secolul al doilea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Memphisul egiptean, unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o.

În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athina fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athinei în miturile vechi.

Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athinei o identifică cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin.

Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athina / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi.

De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină, alături de Iuppiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o treime divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”.

Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele Minerva.

Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să reînvie cultul Minervei în țara sa.

Ekati sau Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției.

În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și Cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Athena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii.

Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, ce ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară.

În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei.

În Theogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în Cer și în mare”.

Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidouchos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”).

Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni.

Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athina / Minerva.

În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod.

Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.

Nix

Tot ea pare a fi și Nix (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nix era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus.

În Theogonia, Hesiod susținea că Nix s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erevos / Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități, la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt, cum ar fi Aithir (strălucirea) și Hmera (ziua).

Apoi, Nix a născut singură alte entități, printre care gemenii Ypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”.

Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor.

În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripidis în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții.

Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, ce înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo.

Thanatos

Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nix, sau ca un tânăr ce ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”).

Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook.

Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine, Eros era fiul lui Nix, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume.

Cupidon

Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus.

Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).

Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice.

Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani dar, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles.

End

Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în toate culturile, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla detalii suplimentare despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul….





Hitler, adevarul din spatele mitului

10 01 2019

Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi.” – Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983

60493486

Dacă ar fi întrebați cine a fost cel mai rău om care a trăit vreodată pe acest Pământ, majoritatea l-ar indica pe Adolf Hitler. Cu toții știm că a vrut să cucerească lumea, pornind cel de-Al Doilea Război Mondial, care a dus la moartea a peste 52 milioane de oameni. Acest fapt a stârnit ura întregului mapamond de câteva generații încoace. Numai menționarea numelui său trezește sentimente negative în cei mai mulți dintre noi. Cine nu a auzit de faptele sale abominabile? Ce om întreg la minte ar putea să nu-l urască pe acest nebun satanist? Cine ar putea uita și ierta Holocaustul? Mai ales pentru că victimele au fost evreii, poporul ales de Dumnezeu! Dar, oare, așa au stat lucrurile cu adevărat? Oare istoria care ni se predă încă de pe primele bănci ale școlilor este reală? Oare chiar a fost Hitler antihristul, încarnarea Satanei?

Poporul ales

Cei care îl urăsc cel mai mult sunt, fără doar și poate, evreii. Amintirea lagărelor de concentrare naziste și a celor 6 milioane de evrei uciși atunci le va rămâne mult timp bine întipărită în memoria colectivă. Holocaustul și Biblia moștenită de la ei ne fac însă să ignorăm cine sunt evreii cu adevărat și să închidem ochii la faptele lor. Evreii sunt cei care conduc lumea din umbră și orchestrează toate evenimentele majore mondiale. Băncile lor controlează sistemul monetar mondial, creând crize financiare după bunul lor plac. Ei sunt cei care au înființat societăți secrete (cum ar fi Francmasoneria) ce au ca scop distrugerea tuturor celorlalte religii și înlocuirea lor cu una satanică. Ei sunt cei care pornesc războaie, inventează noi viruși și ne conduc spre „Noua Ordine Mondială”, transformându-ne încet-încet în sclavi. Să nu uităm că ei sunt cei care l-au omorât pe Iisus și, așa cum a demonstrat părintele psihanalizei, Sigmund Freud, chiar pe cel care i-a salvat din robia egipteană, Moise. Pentru a reuși să conducă Pământul și-au infiltrat oameni în poziții cheie în majoritatea statelor lumii. Pentru a fi acceptați ca popor ales de Dumnezeu, și-au impus dumnezeul prin religii ce o completează pe a lor, cum ar fi creștinismul și islamismul, falsificând în același timp istoria. Iar manipularea maselor prin dezinformare a fost dintotdeauna una dintre armele lor preferate. Deschizând ochii și privind cu atenție acest popor „ales” care conduce lumea din umbră, nu putem să nu ne întrebăm: pot fi considerați dușmanii lor personaje negative? Se știe că istoria este scrisă de învingători iar evreii au fost adevărații câștigători ai celui de-Al Doilea Război Mondial, care a dus nu doar la înființarea statului Israel, ci și la obținerea unor uriașe fonduri monetare. Cum ei obișnuiesc să dezinformeze și chiar să falsifice istoria, oare marele lor dușman, Hitler, a fost chiar așa cum ni se tot spune de mai bine de șapte decenii? Ținând cont că ne este prezentat ca antihrist, satanist, ateu, nebun, homosexual, dependent de droguri, obsedat sexual, sadic, impotent, magician, chiar e posibil ca într-un singur om să se fi adunat absolut toate relele posibile? Care e adevărul din spatele celui de-Al Doilea Război Mondial? Cine a fost Hitler cu adevărat?

Ascensiunea lui Hitler

Bundesarchiv_Bild_183-1989-0322-506,_Adolf_Hitler,_Kinderbild

Născut pe 20 aprilie 1889 în Austria (parte din Imperiul Austro-Ungar sau Habsburgic în acea vreme), Adolf Hitler s-a mutat cu familia în Germania la vârsta de trei ani. În decembrie 1907, după moartea mamei sale, Hitler a plecat în Viena, unde nimeni nu știe ce a făcut timp de zece luni. După izbucnirea Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar în armata germană, fiind decorat de două ori pentru vitejie: în 1914 cu Crucea de fier clasa a doua iar în 1918 cu Crucea de fier clasa întâi. Tot în 1918, pe 18 mai, a primit și Insigna plăgilor. La un an de la terminarea războiului s-a infiltrat ca agent al departamentului politic al armatei bavareze în Partidul Muncitoresc German. În numai câteva zile a devenit membru al comitetului executiv al partidului. Alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. Tot atunci s-a hotărât și schimbarea numelui grupării politice în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) sau Partidul Nazist. În 1930, Partidul Nazist a ajuns în Parlament, succes repetat și în 1932. Pe 30 ianuarie 1933, Hitler a fost numit cancelar, reușind apoi să plaseze naziști în funcții de conducere atât în parlamentul central cât și în cele regionale. Astfel, în luna martie a aceluiași an, parlamentul i-a transferat puterea deplină cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale.

Declarația de război a evreilor

734198_457097657690841_1264638814_n

A doua zi, pe 24 martie, cel mai mare cotidian al Marii Britanii din acea vreme, Daily Express, cu un tiraj de milioane de exemplare, titra pe prima pagină: „Iudeea declară război Germaniei”. Dedesubt se putea citi: „Evreii din toată lumea uniți în acțiune”. Tot pe prima pagină, pe lângă prezentarea legii prin care Parlamentul i-a atribuit lui Hitler puteri dictatoriale, se anunțau „acțiuni dramatice”, „boicotarea produselor germane” și „demonstrații în masă în multe districte”. Este șocantă această declarație de război a evreilor cu șase ani înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales deoarece istoria oficială ne învață că Hitler a început războiul precum și opresiunea evreilor. Ce i-a făcut pe evrei să declare război Germaniei? De ce i-a deranjat atât de mult atribuirea puterii depline lui Hitler? Nu poate fi vorba despre un răspuns al evreilor la persecuțiile la care i-a supus Hitler, pentru că acesta abia obținuse puterea de o zi.

În plus, este remarcabil faptul că în mai puțin de 24 de ore (nu știm la ce oră a primit Hitler puterea absolută pe 23 martie 1933, dar știm că ziarul Daily Express a apărut pe piață a doua zi, la prima oră a dimineții), liderii evreilor din întreaga lume au aflat decizia parlamentului german, s-au deplasat din țările în care se aflau într-un singur loc în care au stabilit începerea războiului împotriva Germaniei. Apoi au avut timp să-și anunțe decizia conducerii ziarului care, la rândul său, a găsit suficient timp pentru a redacta articolele respective și a pregăti ziarul pentru tipărire. Toate acestea în mai puțin de 24 de ore! Ceea ce ne face să credem ori că evreii sunt capabili să se miște cu o viteză supraomenească, ori că războiul împotriva Germaniei era pregătit dinainte.

Oricât am fi înclinați să credem prima variantă, tindem însă spre cea mai realistică, a doua. Dacă planul era făcut dinainte de ziua de 23 martie, evreii ar fi avut într-adevăr timp să comande ziarului Daily Express publicarea respectivelor articole imediat după aflarea deciziei parlamentului german. Iar un astfel de plan, pregătit dinainte ca Hitler să înceapă opresiunea evreilor, ne arată că nu el este cel care a dat startul conflictului care a dus la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Să fie vorba într-adevăr despre un plan al evreilor realizat înainte ca Hitler să preia puterea?

Planul masoneriei

albertpike

Marele Comandor al francmasoneriei americane, reformatorul Ritului Scoțian Antic și Acceptat, Albert Pike, i-a dezvăluit politicianului italian Giuseppe Mazzini planurile francmasoneriei într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871. Iată ce scria Pike: „Primul război mondial trebuie creat pentru a permite Illuminaţilor să răstoarne puterea țarilor în Rusia şi pentru a face din acea ţară o fortăreaţă a comunismului ateu. Divergenţele create de către agenţii Illuminati între imperiul britanic şi cel german vor fi folosite pentru a porni acest război. La finele acestui război va fi construit comunismul, iar acesta va fi mai apoi utilizat pentru a distruge alte guverne şi pentru a slăbi religiile. Al doilea război mondial trebuie iniţiat prin exploatarea diferenţelor între fascişti şi sionismul politic. Acest război trebuie condus de aşa natură încât nazismul va fi distrus iar sionismul politic va fi întărit în aşa măsură încât forţa sa va permite instituirea unui stat suveran Israel în Palestina. În timpul celui de-al doilea război mondial, comunismul internaţionalist trebuie să devină atât de tare încât să contrabalanseze creştinismul, care atunci va fi limitat şi ţinut în şah până la momentul în care vom avea nevoie de acesta pentru cataclismul social final. Al treilea război mondial va trebui creat prin exploatarea disensiunilor create de agentura Illuminaţilor între sioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie condus în aşa fel încât islamul şi sionismul politic să se distrugă reciproc. În acest timp celealte naţiuni ca întotdeauna divizate în această chestiune vor fi obligate să lupte până la completa lor epuizare fizică, morală, spirituală şi economică. Vom dezlănţui nihiliştii şi ateiştii şi vom provoca un formidabil cataclism social, care prin întreaga sa hidoşenie (oroare) va arăta naţiunilor efectul ateismului absolut, originea sălbăticiei şi a celui mai sângeros cataclism. Apoi, peste tot, cetăţenii obligaţi a se apăra împotriva unei mâini de revoluţionari, vor extermina pe acei distrugători de civilizaţie, iar mulţimea, deziluzionată de creştinism – ale cărui spirite cereşti vor fi din acel moment fără orientare sau direcţie – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va şti încotro să-şi orienteze adoraţia şi atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulţimii. Această manifestare va rezulta din mişcarea mondială reacţionară care va urma distrugerii Creştinismului şi ateismului, ambele fiind cucerite şi exterminate deopotrivă.” Dacă primele două războaie mondiale s-au întâmplat exact așa cum le-a descris Pike, iar în planul celui de-al treilea recunoaștem evenimentele din prezent, putem considera că masoneria și-a pus planul în aplicare. Acest mason de gradul 33, lider de seamă a Ku Klux Klan, a cărui statuie se află la loc de cinste în capitala Statelor Unite, Washington D.C., dezvăluia în lucrarea Dogmă și ritual faptul că „Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”. Despre zeul pe care masoneria vrea să îl impună în noua religie mondială, Pike scria în aceeași carte: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”.

Sunt într-adevăr evreii în spatele masoneriei? Dacă analizăm structura lojelor masonice, observăm că în vârful lor se află cele exclusiv evreiești (cum ar fi B’nai B’rith). Tot Albert Pike este cel care a subordonat toate lojele masonice Alianței Universale Israelite. Astfel, înțelegem de ce masoneria avea ca scop înființarea statului Israel după cel de-Al Doilea Război Mondial. Despre Noua Ordine Mondială, în care evreii vor să guverneze lumea printr-un singur guvern și o singură religie, evreul mason Baruch Levi îi scria lui Karl Marx într-o scrisoare publicată de La revue de Paris pe 2 iunie 1928: „Poporul evreu va fi propriul său Mesia. El va atinge dominația mondială prin dizolvarea celorlalte rase, prin abolirea frontierelor, prin anihilarea monarhiilor și prin instituirea unei republici universale în care evreii vor fi conducătorii de mâine, fără a întâmpina vreo opoziție. Guvernele diferitelor popoare care vor forma republica universală, vor cădea fără nicio dificultate în mâinile evreilor. Atunci va fi posibil pentru conducătorii evrei să desființeze proprietatea privată, făcând peste tot uz de proprietatea de stat. În acest fel, promisiunea din Talmud în care se spune că atunci când va veni timpul să vină Mesia, evreii vor avea în mâinile lor proprietatea întregii lumi, va fi îndeplinită”.

Scrisoarea lui Pike a fost scrisă în 1871, cu 18 ani înainte ca Hitler să se nască! Dacă masonii au planificat cel de-Al Doilea Război Mondial, fără îndoială că au făcut tot posibilul pentru a-l realiza. Cum puteau face acest lucru? Atrăgând Germania într-un război. Astfel, putem înțelege că războiul declarat Germaniei de către evrei în 1933 nu a avut ca scop decât provocarea Germaniei. Niciunul dintre statele conduse din umbră de evrei nu putea porni un război fără un motiv bun. Era nevoie ca Hitler să dea prima lovitură, exact ca în 2001 când, pentru a putea ataca Afghanistanul, Statele Unite au regizat tragedia din 11 septembrie.

Războiul evreilor

boycott_german_goods2

Ațâțarea Germaniei nu a început cu acea declarație de război din 23 martie 1933. După sfârșitul Primului Război Mondial, blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hărtiile fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”. În 1922, evreul ajuns ministru de externe german, Walter Rathenau, instiga Franța la uciderea tuturor germanilor și colonizarea Germaniei cu populații străine. Pentru trădarea sa, a fost asasinat la scurt timp de către organizația Consul. După declarația de război a evreilor din 23 martie 1933, aceștia au cerut Germaniei demiterea lui Hitler și a naziștilor săi, precum și introducerea evreilor în toate funcțiile de conducere a țării. Pe 27 martie 1933, 40.000 de evrei au protestat împotriva lui Hitler în Madison Square Garden din New York. Proteste similare au avut loc și în alte mari orașe ale lumii. Ca răspuns la această declarație de război, pe 28 martie Hitler a hotărât boicotarea pentru o zi a magazinelor evreiești. Hotărât însă să pună capăt acestui conflict, a început negocierea cu mișcarea Sionistă din Germania pentru mutarea evreilor în Palestina. Cum scopul liderilor evreilor era crearea unui conflict, aceștia nu au acceptat. Prin urmare, în ziarul New York Times din 7 august 1933, Samuel Untermayer, președintele Federației Internaționale Evreiești pentru Combaterea Opresiunii Hitleriste asupra Evreilor, declara că războiul evreilor este unul „sfânt” și trebuie dus până când Germania va fi distrusă. În ianuarie 1934, rabinul Vladimir Jabotinski, fondatorul organizației sioniste Mscha Rjetsch, publica următoarele: „Lupta împotriva Germaniei este purtată de luni de zile de fiecare comunitate evreiască, la orice conferință sau congres, în toate sindicatele și de orice evreu de pe acest pământ. Interesele noastre evreiești impun distrugerea întregii Germanii”.

Același rabin declara în The Jewish Daily Bulletinpe 27 iulie 1935: „Există o singură putere care controlează cu adevărat, aceea a presiunii politice. Noi, evreii, sutem cea mai puternică nație din lume pentru că deținem puterea și știm să o folosim”. Ziarul canadian Evening Telegram scria la data de 26 februarie 1940: „Congresul mondial evreiesc se războiește de șapte ani cu Germania”. Pe 8 mai 1942, ziarul evreiesc Jewish Cronicle anunța: „Suntem în război cu Hitler înca din prima zi în care a preluat puterea, în anul 1933”. Nathan Kaufmann din dinastia Rothschild susținea că „trebuie sterilizați 48 de milioane de germani, pentru ca pe parcursul a două generații să se înfăptuiască ceea ce altminteri ar costa milioane de vieți umane și efoturi seculare: exterminarea germănimii și a purtătorilor săi”. Și totul s-a întâmplat exact cum spunea Albert Pike: „Al doilea război mondial trebuie iniţiat prin exploatarea diferenţelor între fascişti şi sionismul politic”.

Miracolul economic nazist

Hitler-in-Mercedes

Cum a ajuns Hitler la putere? Puțini mai știu în ziua de astăzi că el nu a preluat o mare putere economică, ci un stat falit. Tratatul de la Versailles din 1919 a impus poporului german plăți compensatorii de trei ori mai mari decât valoarea tuturor proprietăților de pe teritoriul Germaniei. Prin urmare, țara a fost lovită de o inflație extraordinară, o pâine ajungând să coste câteva milioane de mărci germane. Germania avea visteria goală și o datorie enormă. O mulțime de case și ferme au fost pierdute în fața speculatorilor și a băncilor evreiești. Majoritatea populației era nevoită să locuiască în bordeie și să moară de foame. Partidul lui Hitler a promis că va schimba lucrurile și că va lupta cu elita evreiască ce încearcă să distrugă Germania. Platforma electorală din 1920 a Partidului Nazist prevedea crearea de locuri de muncă, educație gratuită, majorarea pensiilor, îmbunătățirea sistemului sanitar, naționalizarea industriei și eliminarea împrumuturilor bancare. De asemenea, acea platformă anti-capitalistă reglementa controlul armelor și susținea drepturile animalelor. Spre deosebire de politicienii din ziua de astăzi, Hitler s-a ținut de cuvânt. Când a ajuns la putere, în 1933, și-a emis propria monedă, împotrivindu-se astfel cartelurilor bancare internaționale. A pus în aplicare un plan de lucrări publice, pentru care a plătit prin niște obligațiuni, numite Certificate de Trezorerie de Muncă. Astfel, naziștii au oferit germanilor milioane de locuri de muncă. Aceste certificate, neavând acoperire în aur, nu puteau fi valorificate de bănci. Era vorba doar de niște chitanțe pentru munca și materialele livrate guvernului. Oamenii valorificau acele certificate pentru alte bunuri sau servicii. Hitler spunea că „pentru fiecare marcă emisă, cerem echivalentul valorii mărcii pentru munca depusă sau pentru bunurile produse”. Pentru această idee genială, care elimina sistemul bancar, evreimea mondială a declarat un boicot general împotriva Germaniei. Acest lucru nu l-a oprit însă pe Hitler, în cinci ani Germania devenind cea mai bogată țară din Europa. În numai doi ani a rezovat problema șomajului, apoi și-a plătit datoriile și a creat o monedă stabilă și solidă. A reușit acest lucru în ciuda boicotului evreiesc prin folosirea unui sistem de barter, schimbând bunuri și echipamente cu alte țări. La un moment dat, Hjalmar Schacht, şeful temporar al Băncii centrale germane, a fost invitat de un bancher american în Statele Unite. „Avem o mulţime de bani. Aici este sistemul bancar adevărat”, spunea bancherul. Schacht i-a replicat: „Ar trebui să veniţi la Berlin. Nu avem niciun ban. Acesta este sistemul bancar adevărat”.

Astfel, Hitler a salvat Germania de teoria economică anglo-saxonă care spunea că toate monezile naţionale trebuie să fie emise de un cartel bancar secret şi privat, decât să fie emise de guvernele naţionale, pentru beneficiul oamenilor. Extraordinara creștere economică și libertate financiară i-a adus lui Hitler nu doar popularitatea, ci și respectul concetățenilor săi. Dar și ura marilor bancheri internaționali, pentru care dictatorul Germaniei devenise o reală amenințare, deoarece sistemul său risca să se răspândească în întreaga lume. Pentru asta, trebuia oprit. C. G. Rakovski, unul din fondatorii bolşevismului sovietic, declara la interogatoriul său din 1938: „Hitler a preluat privilegiul fabricării banilor, şi nu doar a banilor fizici, ci şi a celor financiari. El a preluat controlul asupra maşinăriei falsificării, pe care a pus-o să lucreze în beneficiul poporului său. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă acest mecanism ar ajunge şi în alte state?”. Economistul Henry C. K. Liu confirma acest lucru într-un articol din 24 mai 2005, intitulat Nazismul şi miracolul economic german, publicat în Asia Times: „Naziştii au venit la putere în 1933, atunci când economia germană se afla într-un colaps total, cu obligaţii de plată pentru primul război mondial şi fără nicio perspectivă a vreunei investiţii străine. Printr-o politică monetară independentă de băncile internaţionale şi printr-un program masiv de investiţii publice pentru ocuparea forţei de muncă, Cel de-al Treilea Reich a fost capabil să transforme o Germanie falimentară în cea mai puternică economie a Europei, în doar patru ani, înainte chiar de începerea programului de înarmare”. În cartea Miliarde pentru bancheri, datorii pentru popor din 1984, pastorul Sheldon Emry a scos și el în evidență miracolul nazist: „Guvernul german şi-a finanţat toate operaţiunile dintre 1935 şi 1945 fără aur şi fără datorii. Atât capitaliştii cât şi comuniştii au distrus revoluţia germană şi au adus Europa înapoi sub influenţa bancherilor”. Acum putem înțelege ce l-a determinat pe evreul american Eli Ravage să declare că „poporul german este primul condamnat la moarte”.  Sau de ce la 3 septembrie 1939, puțin după ce britanicii au declarat război Germaniei, conducătorul sioniștilor de atunci, Chaim Weismann, le-a oferit o sută de mii de soldați evrei pentru a lupta împotriva lui Hitler.

Atragerea Germaniei în război

povestea-uluitoare-scoasa-la-suprafata-de-istorie-sange-din-sangele-lui-hitler-a-ajuns-in-sua-sa-lupte-impotriva-nazistilor-160880

„Războiul este un lucru hotărât”, declara pe 24 aprilie 1939 William Christian Bullitt Jr., ambasadorul Statelor Unite la Paris, într-o vreme în care cetățenii Germaniei credeau în pace. Cu puțin timp înainte de această declarație a fost creat în presa mondială un adevărat val de intoxicări cu presupuse aspirații ale lui Hitler de a cuceri lumea. Numai în New York Times au existat asemenea articole pe 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 decembrie 1938 și 1 ianuarie 1939. Opinia publică trebuia convinsă că viitorul război împotriva Germaniei va fi unul „sfânt”, dus pentru salvarea mapamondului de ghearele malefice ale „antihristului” Hitler. Iar noi în continuare învățăm încă din primii ani de școală că acest „antihrist” a început cel de-Al Doilea Război Mondial atunci când a invadat fără motiv Polonia pe 1 septembrie 1939. Ce s-a întâmplat în realitate atunci?

Germania a cerut Poloniei orașul liber Danzig, teritoriile cedate Poloniei după Primul Război Mondial și un culoar de trecere prin coridorul artificial care despărțea Germania de Prusia de Est. Aceste revendicări erau justificate, Hitler considerând că se pot rezolva prin simple negocieri. Însă Anglia condusă de masonerie a convins Polonia să refuze orice propunere a Germaniei. Tratatul dintre cele două țări, din 25 august 1939, prevedea că „orice propunere de restituire a orașului Danzig către Reich trebuie respinsă de Polonia”. Cu puțin timp în urmă, pe 19 martie 1939, ambasadorul Statelor Unite la Varșovia, Biddle, îl anunța pe ministrul de externe polonez Beck că Statele Unite se bazează pe „disponibilitatea poloneză de a crea un motiv de război din chestiunea Danzig”. Credința că Anglia, Franța, Statele Unite și alte țări vor interveni împotriva lui Hitler a determinat Polonia să refuze toate propunerile Germaniei. Ba, mai mult, a dus o uriașă propagandă, ordonând mobilizarea generală și chiar sugerându-i poporului agitat să ajungă în trei zile la Berlin, uitând faptul că, fără intervenția Germaniei din 1917, ar fi fost în continuare o provincie sovietică. Cartea lui Werner Fuchs din 1930, Confesiuni despre dorința cuceririi poloneze, prezintă numeroase confesiuni care dovedesc că exista printre polonezi o atitudine ostilă față de germani încă dinainte de preluarea puterii de către naziști în Germania anului 1933. Ba chiar este dezvăluită dorința politicienilor polonezi de a ocupa vaste teritorii germane, cum ar fi Prusia de Est, Danzig, Pomern, Silezia și părți din Brandenburg. Aceste teritorii au fost promise Poloniei de către masoneria americană și britanică, în schimbul atragerii Germaniei în război. Iar polonezii s-au ținut de cuvânt.

În afara propagandei anti-germane, se pare că Polonia a făcut mult mai mult. Iată ce povestea într-un raport sergentul-major Heinrich Julius Rotzoll din Königsberg (astăzi Kaliningrad): „La mijlocul lunii august, Regimentul 57 de artilerie din Königsberg / Prusia a fost plasat la granița amenințată de polonezi. Noi ne-am instalat la Garnsee, regiunea Neidnburg / Prusia de Est. Bateria mea era poziționată într-un câmp de porumb. În această zonă, munca pe teren devenise de câteva săptămâni un pericol de moarte. Trupe de cavalerie poloneză care prădau și omorau pătrunseseră la aproape șapte kilometri pe teritoriul Prusiei de Est. Asta se întampla deja în iulie 1939. Cât vedeai cu ochii, seara era numai fum și foc. Casele și satele arzânde erau incendiate provocator de trupele poloneze de cavalerie. Oamenii care se adăposteau în aer liber sau vroiau să stingă focul erau măcelăriți. Pentru a împiedica aceste mașinații, bateria mea a primit pe 23 august 1939 ordinul să formeze un comando de vânătoare. Ca sergent-major, am subordonat comandoul și ordinul de intervenție. În prima zi de intervenție, trupa noastră motorizată a ajuns cu jumătate de oră mai târziu – un escadron polonez ucigaș gonind deja în direcția graniței protectoare. Urmele lăsate erau îngrozitoare: pe drumurile de câmp și pe câmpuri găseam numai cadavre de țărani germani, care erau sfârtecate de sabie sau împușcate. Chiar din 26 august 1939, comandoul nostru a executat o trupă de cavalerie poloneză într-un câmp de sfeclă de zahăr, nu departe de Garnsee. La grupa noastră, numită MG-Garben, cavaleria poloneză fusese distrusă, 47 de călăreți polonezi căzuseră pe pământul german… Când unitatea noastră a trecut pe 1 septembrie 1939, ora 5, la asalt, am găsit dincolo de granița poloneză mormintele proaspete de civili germani. Pe drumuri și margini de șosele erau împrăștiate haine de civili ferfenițite și pline de sânge. Ne-au confirmat și prizonierii de război polonezi că acele atacuri provocatoare de dinainte de 1 septembrie 1939, care vizau populația civilă de pe teritoriul Reich-ului, au fost ordonate…

Într-un articol, doamna L. S. din Lübbecke (numit înainte Bromst) scria: „În vara lui 1939, din aprilie până înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, sute, ba nu, mii de familii germane veneau prin mlaștini sau înotând prin lacul Obra în fața ușilor noastre, seara târziu, ca să nu fie văzute, și cerșeau pâine sau lapte pentru bebeluși și lucruri uscate. Întâi nici nu știam ce să spunem, fiindcă nu ințelegeam ce se întâmplă. Spuneau în continuare același lucru: «Ne ascundem de mai multe săptămâni de polonezi, suntem împușcati pur și simplu pe străzi și pe câmpuri, nu mai suntem siguri de viața noastră, polonezii urmăresc toți germanii». «Dar de ce?», întrebam noi. Preoții polonezi vorbesc și instigă la amvoane: «Snopiți-i în bătaie pe germani, oriunde i-ați întâlni. Împușcați-i grămadă, distrugeți întreaga pleavă germană…»Această imigrație a durat toată vara, iar către sfârșit nu mai veneau decât foarte puțini fiindcă granița era strașnic păzită”.

???????????????

Încă din august 1938, în orașele Bromberg, Stopnika și Pless, soldații polonezi au măcelărit 56.000 de civili germani. S-au înregistrat treceri frecvente ale graniței și masacre pe teritoriul german, însă Hitler nu a reacționat. Un om care vroia neaparat un război, așa cum ne învață istoria că ar fi dorit Hitler, ar fi atacat Polonia de la prima trecere a graniței de către soldații polonezi. Însă Hitler știa că i se întinde o capcană. Drept pentru care a semnat pe ascuns un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică, așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop. În prealabil încheiase un tratat cu Italia lui Mussolini pe 22 mai. Neștiind de înțelegerea germano-sovietică, polonezii au continuat masacrele în rândul populației germane. În Bromberg au răstignit pe ușile bisericilor femei, bărbați și copii cu capetele în jos, apoi i-au spintecat. Soldații polonezi și-au fotografiat victimele, trimițând pozele lui Hitler. Fotografii ale celori uciși cu bestialitate precum și ale gropilor comune descoperite de germani, însoțite de vaste materiale documentare, au fost publicate în numărul 3 din 1940 al Cărții Albe Germane. Nici până în ziua de astăzi nu a fost contestat vreun document prezentat acolo. Abia după acest teribil masacru Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939. Acest gest poate fi considerat un atac al tiranului Hitler asupra inocenților polonezi, ori o acțiune de salvare a populației germane din Polonia?

Cert este faptul că Hitler a fost nevoit să intre în capcana masoneriei, nu însă fără a-și lua măsuri de precauție. La două zile după intrarea armatei hitleriste în Polonia, Anglia și Franța au declarat război Germaniei. Armata poloneză a început să se retragă, așteptându-și aliații care i-au convins să provoace Germania. Însă în locul lor și-a făcut apariția pe 17 septembrie un dușman neașteptat: Uniunea Sovietică a lui Stalin. Aflând de pactul Molotov-Ribbentrop, englezii și francezii au realizat că e spre binele lor să nu intervină în Polonia. Pentru a nu fi acuzați că și-au trădat aliații, au organizat o blocadă navală a Germaniei. Iar pe 6 octombrie 1939, Hitler și Stalin au sfâșiat Polonia, alipind bucățile la propriile imperii. În aprilie 1940, ca urmare a blocadei anglo-franceze, Germania a invadat Norvegia și Danemarca, pentru a captura transporturile de fier din Suedia. Ca răspuns, Anglia a invadat Islanda pentru a preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulei. Însă Hitler și-a îndreptat atenția către Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, pe care le-a invadat pe 10 mai 1940. Pe 4 mai, trupele engleze au fost nevoite să evacueze portul Dunkirk, lăsându-și în urmă întreg echipamentul. Peste șase zile, Italia a invadat Franța, care s-a predat după numai 12 zile. Franța a fost împărțită între Germania și Italia, în timp ce Uniunea Sovietică și-a anexat cu forța Estonia, Letonia, Lituania și Basarabia.

Pacea lui Hitler

Ceea ce tot mai puțini știu este faptul că acest „tiran care voia să cucerească lumea” a cerut încheierea ostilităților de câteva ori. După cucerirea Poloniei, Hitler a cerut pacea, însă Anglia și Franța s-au opus. După cucerirea Franței, Hitler a cerut din nou încheierea conflictului. Și de această dată, Anglia a refuzat categoric. La fel s-a întâmplat și cu eforturile Vaticanului și a altor state neutre de a stabili pacea, fiind refuzate de masoneria iudaică. Până și cunoscutul mason Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, a confirmat faptul că Hitler a vrut să încheie conflictul după campaniile din Polonia și Franța. Despre începutul războiului, Stalin afirma în Pravda din 29 noiembrie 1939 următoarele:

1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a facut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.

Berlin, Reichstagssitzung, Rede Adolf Hitler

În încercarea de a obține pacea, Adolf Hitler nu a oferit doar vorbe goale, ci și fapte. La Dunkirk, trupele aliate erau pe punctul de a fi nimicite total. În loc să captureze soldații inamici sau să-i măcelărească, Hitler și-a oprit armata pentru trei zile, permițând astfel unui număr de 338.226 de soldați (198.229 britanici și 139.997 francezi) să scape. „Sângele fiecărui englez e prea valoros pentru a fi vărsat”, spunea Hitler. „Popoarele noastre sunt legate rasial şi tradiţional”, completa el, considerându-i pe englezi ca făcând parte din aceeași rasă ariană ca și germanii. Iată discursul său din iulie 1940, susținut în fața parlamentului german: „Încă o dată, conspiraţia jalnică şi coruptă a oamenilor politici şi a magnaţilor financiari lacomi şi-a făcut apariţia, pentru ei războiul reprezentând un mijloc eficace în a-şi susţine afacerile. Otrava evreiască internaţională a început să se agite şi să atace minţile sănătoase. Intelectualii i-au portretizat pe oamenii decenţi care îşi doresc pacea, numindu-i «persoane slabe şi trădători», pentru a denunţa partidele de opoziţie ca fiind «cea de a cincea coloană», cu scopul de a elimina rezistenţa internă la politica lor criminală de război. Evreii şi francmasonii, industriaşii de armament şi profitorii de război, comercianţii internaţionali şi speculanţii de bursă sunt asemenea «gărzilor negre» politice: disperaţi şi căutători de glorie, pentru care războiul nu reprezintă altceva decât ceea ce îşi doresc. Credeţi-mă, dragi parlamentari, simt un mare dezgust faţă de aceşti distrugători de oameni şi ţări, lipsiţi de scrupule. E aproape dureros pentru mine că am fost ales de Providenţă pentru a-i înlătura pe aceşti oameni care ne-au pus în genunchi. Ambiţia mea nu este aceea de a purta războaie, ci de a construi un nou stat social, de înaltă cultură. Şi fiecare an de război mă ţine departe de munca mea! Şi asta din cauza jafului acestor nulităţi groteşti, cu o viziune politică mediocră, într-atât încât ticăloşia lor coruptă nu-i face să depăşească limitele obişnuitului. Domnul Churchill a repetat declaraţia că îşi doreşte război. În urmă cu șase săptămâni, el a lansat acest război într-o arenă în care se crede tare. Un război aerian împotriva populaţiei civile, sub sloganul înşelător: «un război împotriva obiectivelor militare». Începând cu Freiburg, aceste obiective s-au dovedit a fi oraşe deschise, pieţe, sate, case, spitale, şcoli, grădiniţe şi orice decid ei să lovească. Până acum am răspuns limitat la aceste atacuri. Deşi nu e în intenţia mea de a semnala, totuşi acesta va fi singurul răspuns posibil, sau, dacă va rămâne în acest fel, sunt conştient de răspunsul nostru care va veni şi care va aduce suferinţă multor oameni. Desigur, acest lucru nu se va aplica şi domnului Churchill, din moment ce se va ascunde în Canada, unde banii şi copiii multor profitori de război au fost deja duşi. Dar va exista o tragedie pentru milioane de oameni. Iar domnul Churchill ar trebuisă aibă încredere în mine, atunci când eu ca profet proclam: un mare imperiu va fi distrus. Un imperiu mondial pe care eu nu am avut niciodată ambiţia de a-l distruge. Sunt perfect conştient că acest război se va sfârşi prin distrugerea uneia dintre cele două părţi combatante. Domnul Churchill crede că aceasta va fi Germania, dar eu ştiu că va fi Anglia! În acest moment mă simt obligat în faţa conştiinţei mele să fac încă un apel la raţiune în Anglia. Cred că pot face asta, deoarece nu o fac din postura învinsului, ci a învingătorului; de aceea vorbesc în numele raţiunii. Nu văd niciun motiv pentru care am forţa continuarea acestui război. Regret sacrificiile care sunt cerute. Vreau să-mi cruţ propriul popor. Ştiu că inimile milioanelor de bărbaţi şi băieţi sunt pline de dorinţa de a purta un război împotriva unui inamic care, fără niciun motiv rezonabil, ne-a declarat război pentru a doua oară. De asemenea, cunosc şi inimile mamelor şi femeilor care, în ciuda disponibilităţii lor de a se sacrifica, cred cu toată puterea lor că asta este ultima lor opţiune. Domnul Churchill ar putea din nou minimaliza declaraţia mea, spunând că nu este altceva decât un simptom al fricii mele sau al dubiilor mele asupra victoriei finale. Totuşi, nu voi avea conştiinţa încărcată pentru lucrurile care vor urma”.

Din acest discurs nu reiese doar dorința de pace a lui Hitler („Ambiţia mea nu este aceea de a purta războaie, ci de a construi un nou stat social, de înaltă cultură. Şi fiecare an de război mă ţine departe de munca mea!”) ci și ura sa îndreptată către magnații financiari evrei, francmasoni și toți cei care își doresc neaparat războiul. Nu poate fi acuzat că își dorea să cucerească lumea când a cerut pacea de două ori, de fiecare dată din poziția de învingător. Dimpotrivă, refuzul categoric al evreilor de a încheia ostilitățile ar trebui să ne indice cine erau cu adevărat cei ce și-au dorit războiul. După declasificarea documentelor britanice din cel de-Al Doilea Război Mondial s-a descoperit că Churchill primise o ofertă uluitoare de la Hitler. Acesta încerca să încheie un pact cu Anglia, prin care Germania retroceda teritoriile cucerite în vestul Europei, în schimbul garantării intereselor germane în estul Europei subjugate de Hitler. Și această ofertă a fost respinsă de Churchill, care a și notat dorința obsesivă a lui Hitler de a încheia pacea cu Anglia. Bineînțeles că masonul Churchill nu dorea o pace care ar fi contravenit intereselor evreilor. Prin urmare, pentru a duce la bun sfârșit planul masoneriei, amintit de Albert Pike în 1871 și de Protocoalele Înțelepților Sionului din 1897, Hitler nu a fost doar atras în acest conflict prin provocări repetate, ci și finanțat în acest scop.

Finanțarea evreilor

Divizia 45 aeriana a SUA in Primul razboi mondial

Există o mulțime de documente care arată că bancherii evrei l-au finanțat pe Hitler între 1929 și 1933, deoarece doreau să-l controleze pe Stalin. Când Germania nazistă a rupt-o cu bancherii, aceștia i-au declarat război lui Hitler. Cu cei 25 de milioane de dolari primiți de la evrei, Hitler le-a oferit susținătorilor săi alimente și adăposturi. La interogatoriul său din 1938, C. G. Rakovski susținea o variantă asemănătoare, și anume faptul că bancherii evrei internaționali l-au finanțat pe Hitler cu scopul de a-l controla pe Stalin, care a uzurpat puterea de la agentul lor, Troțki. Când și-a creat propriul sistem financiar, Hitler a devenit o amenințare mai mare decât Stalin. La procesul de Nürnberg, de după cel de-Al Doilea Război Mondial, soţia generalului Ludendorff a declarat că James Warburg (fiul lui Paul Warburg, fondatorul Rezervei Federale din Statele Unite, aparținând francmasonilor Illuminati), a transferat din Wall Street către nazişti suma de 34 de milioane de dolari. De asemenea, numeroase documente indică faptul că senatorul evreu Samuel Preston Bush (ai cărui fiu și nepot au ajuns președinți ai Statelor Unite), membru al lojei masonice Craniu și Oase, a finanțat și înarmat Partidul Nazist. Această finanțare a Germaniei de către Statele Unite poate părea puțin bizară, ținând cont că aceste două state au fost rivale în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar când vedem și că zvastica, emblema naziștilor, fusese deja folosită în Primul Război Mondial ca simbol al Diviziei 45 Aeriene a Statelor Unite ale Americii, totul pare într-adevăr că ia forma unui plan bine pus la punct.

Hitler a avut legături și cu casa regală britanică, deși aceasta este condusă de către marii săi dușmani, liderii evreilor. Prințul Phillip, soțul reginei Elisabeta a II-a, a fost crescut în rândurile tineretului nazist iar trei dintre cumnații săi au devenit membri importanți ai Partidului Nazist. De asemenea, prințul Phillip militează în favoarea măsurilor criminale de reducere a populației mondiale, susținând în mod public eugenia (îmbunătățirea prin metode genetice a rasei umane pentru crearea unei rase superioare), idee ce făcea parte din filosofia nazistă. De altfel, Jonathan Petropoulos a publicat cartea Membrii familiei regale și Reich-ul, ce conține fotografii și informații ce atestă legăturile dintre prințul Phillip și naziști, prin intermediul surorilor sale căsătorite cu prinți germani. Din familia regală britanică de Windsor (ce în realitate este Casa germană de Saxa-Coburg-Gotha-Battenberg) făcea parte și Lordul Mountbatten (ultimul guvernator general al Indiei), unul dintre membrii clanului Rothschild. Mama prim-ministrului Marii Britanii, Winston Churchill, făcea parte din același clan. Prințul William s-a căsătorit cu Kate Middleton pe 29 aprilie 2011, la exact 66 de ani de la nunta lui Adolf Hitler cu Eva Brown (66 fiind unul dintre numerele foarte importante în Kabbalah evreiască). Iar în 2005, prințul Harry a apărut la o petrecere costumat în ofițer nazist.

De ce l-au finanțat evreii pe Hitler? Răspunsul este simplu: pentru a se putea înarma. Hitler trebuia să respecte planul masoneriei, adică să pornească un război care să ducă la crearea unui stat al evreilor. Pentru acest lucru el trebuia se simtă puternic. Iar banii oferă dacă nu puterea, măcar iluzia ei. Hitler trebuia să fie bine înarmat, dar nu într-atât încât să câștige, ci doar cât să creadă că va câștiga. După cum bine exemplifica în 1939 generalul american Collins, citat de revista Hessische / Niedersächsische Allgemeine din 24 octombrie 1981: „Este de ajuns să furnizăm armament, nu trebuie să moară și fiii noștri în Europa. Sunt destui germani care pot muri pentru interesele noastre”.

Dacă Al Doilea Război Mondial a făcut parte din planul evreimii mondiale, de ce a fost ales Hitler pentru a duce Germania în război? În Primul Război Mondial a fost un biet caporal, pe care superiorii săi au refuzat să îl promoveze, considerând că îi lipsea talentul de lider. Cum nimeni nu se transformă peste noapte, devine evident faptul că Hitler a fost ajutat să devină un conducător carismatic. Făcând parte din planul evreilor, putem presupune că ei sunt cei care l-au ajutat și în această privință. Și totuși, de ce a fost ales Adolf Hitler?

Hitler, descendent Rothschild

hitlerheadquarters

În cartea Mintea lui Hitler, psihanalistul Walter Langer lansa o ipoteză șocantă: „Tatăl lui Adolf, Alois Hitler, a fost fiul nelegitim al Mariei Anna Schicklgruber. Presupusul tată al lui Alois Hitler (Schicklgruber) a fost Johann Georg Hiedler, dar unii au motive serioase să se îndoiască de faptul că Johann Georg Hiedler a fost tatăl lui Alois. Un document austriac arată că Maria Anna Schicklgruber locuia în Viena în momentul conceperii. În acea perioadă lucra ca servitoare la reşedinţa baronului Rothschild. De îndată ce familia a descoperit sarcina, ea a fost trimisă acasă… unde s-a născut Alois”. Ipoteza lui Langer se bazează pe cartea În culisele Gestapo-ului din 1940, unde Hans Jürgen Koehler, un ofițer de rang înalt din Gestapo, susținea că Engelbert Dolfuss, cancelarul Austriei, i-a investigat trecutul lui Hitler. Koehler afirma că a văzut o copie a documentelor lui Dolfuss, înmânate acestuia de Heydrich, șeful Serviciilor Secrete naziste. „Dosarul a stârnit atâta vâlvă, cum niciun altul nu a mai făcut vreodată”,scria acesta. Datorită funcției sale, cancelarul austriac putea afla cu ușurință datele personale ale familiei lui Adolf Hitler, care se născuse în Austria. Având certificatele de naștere și fișele de înregistrare de la poliție, Dolfuss a reușit să afle ceea ce îl interesa: „O tânără fată (bunica lui Hitler)… a venit la Viena şi s-a angajat ca servitoare, lucrând cel mai adesea pentru familii bogate. Dar a fost ghinionistă; sedusă, avea să poarte un copil. A plecat acasă în satul său până a născut… Unde a fost servitoare în Viena? Nu este greu de aflat. Viena avea un sistem obligatoriu de înregistrare la poliţie. Şi servitori şi angajatori erau taxaţi scump dacă uitau de această formalitate. Cancelarul Dolfuss a reuşit să descopere fişa de înregistrare. Servitoarea lucrase la reşedinţa Rothschild, iar bunicul necunoscut al lui Hitler trebuie căutat în acea casă frumoasă. Dosarul lui Dolfuss s-a oprit la această declaraţie”. Tatăl lui Hitler s-a născut în 1837, în perioada în care Salomon Mayer von Rothschild locuia singur la reședința familiei din Viena. Din cauza problemelor lor în căsnicie, soția sa se mutase în Frankfurt. Fiul lor, Anselm Salomon, și-a petrecut cea mai mare parte a timpului departe de Viena, la Paris și Frankfurt. Prin urmare, sunt mari șanse ca Salomon Mayer Rothschild să fi fost adevăratul tată al lui Alois Hitler.

Hermann von Goldschmidt, fiul funcţionarului principal al lui Salomon Mayer, scria în 1917 într-o carte că Salomon „până prin anii 1840 manifesta un entuzism cam nechibzuit pentru tinere” și că „avea o pasiune carnală pentru fete foarte tinere, cu care a şi avut aventuri pe care a trebuit să le ascundă cu ajutorul poliţiei”. Tânăra viitoare bunică a lui Adolf Hitler putea fi o țintă a lui Salomon Mayer, cu care locuia în acea perioadă sub același acoperiș. Ținând cont că fata a rămas însărcinată în timp ce locuia acolo, iar nepotul ei a devenit cancelar al Germaniei, fiind finanțat de evrei și începând mai apoi Al Doilea Război Mondial, atât de important pentru masonerie, putem trage concluzia că Adolf Hitler era descendent al clanului Rothschild, cea mai bogată și puternică familie evreiască din lume.

Se pare că Hitler știa despre originile sale cu mult timp înainte de a deveni cancelar. Acesta ar putea fi motivul pentru care a ordonat execuția lui Engelbert Dolfuss, cel care a aflat adevărul. Tatăl lui Hitler, Alois, și-a părăsit satul natal pentru a-și încerca norocul la Viena, acolo unde se afla tatăl său natural, Salomon Mayer Rothschild. După înmormântarea mamei sale, în februarie 1907 Adolf Hitler a plecat și el la Viena, unde a locuit până în mai 1913. În 1907 practic a dispărut pentru zece luni. Nimeni nu știe unde a fost sau ce a făcut în tot acest timp. Sunt mari șanse să se fi retras la rudele sale din clanul Rothschild, care atunci au avut șansa de a-i observa potențialul. Și, astfel, s-au hotărât să îl includă în marele plan al elitei iudaice.

Hitler în Primul Război Mondial

Hitler_1914_1918

Când i-a fost dezvăluit lui Hitler planul din care trebuia să facă parte? Se pare că, în noiembrie 1912, viitorul cancelar al Germaniei a fugit în Marea Britanie, sustrăgându-se serviciului militar obligatoriu. În aprilie 1913 s-a întors în Viena, mutându-se în München după mai puțin de o lună. În 1914 a plecat la Salzburg, în Austria, unde a fost declarat inapt pentru serviciul militar pe 5 februarie, drept pentru care s-a întors în München. Totuși, în luna august, s-a înrolat ca voluntar în armata bavareză. Lucru extrem de ciudat pentru un om care a fugit de serviciul militar. Prin urmare, între februarie – august 1914 trebuie să se fi întâmplat ceva care să-l fi făcut să se răzgândească. Cel mai probabil, atunci i s-a spus că va fi sprijinit să ajungă la putere, să conducă Germania și, la momentul potrivit, să atace Uniunea Sovietică. Pentru acest lucru, trebuia să câștige de partea sa poporul. Iar un prim pas în această direcție era participarea sa la războiul care tocmai începea, din care trebuia să iasă ca un erou medaliat.

Există câteva indicii care ne arată că Hitler a fost protejat în Primul Război Mondial. Înrolat în Regimentul al șaselea de rezervă bavarez, el a fost curier pe frontul de vest, în Franța și Belgia, un rol mai puțin periculos. De asemenea, a petrecut o mare parte din timp la sediul central al regimentului, unde se ocupa cu realizarea de ilustrații pentru o gazetă militară. A fost decorat cu Crucea de Fier clasa a doua într-un timp foarte scurt, lucru puțin straniu pentru un curier. Ceea ce demonstrează că Hitler avea relații printre ofițeri încă de la începutul Primului Război Mondial, dar și că evreii subordonați clanului Rothschild erau în permanență lângă el, protejându-l și asigurându-se de îndeplinirea planului. Cu toate măsurile de precauție luate de cei care îl protejau, rolul de curier nu era lipsit în totalitate de riscuri. În 1916 a fost rănit superficial în zona inghinală sau în coapsa stângă în timpul bătăliei de pe Somme. Un an mai târziu a fost decorat cu Insigna plăgilor. Hitler nu a fost promovat niciodată la rangul de subofițer, varianta oficială fiind că superiorii lui nu considerau că ar avea abilități de conducere. Sau poate încercau să-l țină departe de lupte, păstrându-l în postul de curier ori desenator al gazetei militare, lucru imposibil pentru un subofițer. În 1918, Hitler a primit Crucea de Fier clasa întâi, o decorație ieșită din comun pentru un militar cu gradul de caporal, acordată de evreul Hugo Gutmann, comandantul său. Această decorație întărește ideea că evreii făceau tot posibilul pentru a se îndeplini planul familiei Rothschild. Tot straniu poate părea și faptul că Hitler a prins înfrângerea Germaniei departe de front, aflându-se pe patul de spital, fiind orbit temporar cu iperită. Poate e doar o coincidență sau poate încă o parte din planul evreilor de a-l proteja pe viitorul conducător al Germaniei.

Societatea Thule

60549580

Istoria oficială ne învață că în 1919, la un an de la terminarea războiului, Hitler s-a infiltrat în Partidul Muncitoresc German ca agent al departamentului politic al armatei bavareze. În numai câteva zile a devenit membru al comitetului executiv al partidului. Alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. Tot atunci s-a hotărât și schimbarea numelui grupării politice în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) sau Partidul Nazist.

Legitimația sa de partid arată că Hitler avea numărul 7, adică era al șaptelea membru al grupării de la înființarea sa. Prin urmare, atunci când Hitler s-a infiltrat ca spion, Partidul Muncitoresc German era format din doar șase persoane. Ce fel de partid poate fi unul cu șase membri și de ce armata germană era atât de interesată de această grupare, încât și-a infiltrat un om pentru a o spiona? Și cum se face că spionul a renunțat la a mai lucra pentru armată, alegând acest partid?

Nu doar atât, acel fost caporal „fără abilități de conducere” a ajuns în fruntea partidului, apoi a țării. Cum orice politician are nevoie de un partid în spate, este posibil ca Partidul Muncitoresc German să fi fost înființat de evrei pentru Hitler, ca parte a planului familiei Rothschild? Pentru a afla acest lucru trebuie să știm în primul rând cine erau cei șase membri fondatori ai partidului. Anton Drexler, jurnalistul Karl Harrer, economistul Gottfried Feder și evreul Alfred Ernst Rosenberg erau membri ai Societății Thule. Jurnalistul Dietrich Eckart era un colaborator al Thule. Nu s-au descoperit legături dintre al șaselea membru, Ernst Julius Günther Röhm, și această grupare. Dar dacă cinci din șase făceau parte sau doar colaborau cu Thule, sunt mari șanse ca și al șaselea să fi avut legături cu Societatea. Röhm a fost cofondator al miliției naziste și, ulterior, comandant al ei. Era un membru important al Partidului Nazist, fiind singurul care avea voie să îl tutuiască pe Hitler. Prin urmare, nu este exclusă apartenența sa la Societatea Thule. Ce era această grupare?

Societatea Thule a fost o grupare ocultă secretă, cu sediul la München, numită după un teritoriu mitic nordic din mitologia greacă.

A fost fondată ca un grup de studiu de către Walter Nauhaus, un veteran de război rănit în Primul Război Mondial, care a ajuns la conducerea grupului Germanenorden („Ordinul Teuton”), o societate secretă fondată în 1912 de câțiva ocultiști germani, cum ar fi Theodor Fritsch, Philipp Stauff sau Hermann Pohl. În 1917, Nauhaus s-a mutat din Berlin la München, unde a înființat societatea Thule-Gesellschaft. Oficial, această nou înființată societate s-a dedicat studiilor etnografice și chiar a publicat 24 de volume de proză și poezie nordică, însă pe ascuns a servit ca ramură müncheneză a Ordinului Teuton.

În 1918, ocultistul Rudolf Glauer (care şi-a schimbat ulterior numele într-unul mult mai pompos, Baronul Heinrich von Sebottendorf) a devenit conducătorul Ordinului Teuton din Bavaria și a început o campanie de recrutare pentru Societatea Thule, alături de Nauhaus. Von Sebottendorf era și mason, fiind inițiat în 1901 într-o lojă asociată cu Loja Franceză Orientală de Memphis.

Societatea Thule se baza pe învățăturile Societății Teosofice (ce avea o doctrină formată din amestecul ocultismului și a Kabbalei evreiești) înființate în 1875 de Helena Petrovna Blavatsky, o bună prietenă a Marelui Comandor al francmasoneriei americane, Albert Pike. Iar lojele francmasoneriei erau subordonate familiei Rothschild prin gruparea Illuminati. Astfel înțelegem cine era în spatele ascensiunii lui Hitler, cei care au planificat totul de la bun început.

În octombrie 1918, liderii Societății Thule i-au însărcinat pe Karl Harrer și Anton Drexler cu formarea unui sindicat politic al muncitorilor. Astfel, pe 5 ianuarie 1919, cei doi au înființat Partidul Muncitoresc German, alături de un alt membru Thule, Gottfried Feder, și un colaborator al Societății, Dietrich Eckart. Tot în ianuarie li s-a alăturat și Alfred Ernst Rosenberg, un alt coleg din Societatea Thule. După ce a ajutat la desființarea Republicii Socialiste Bavareze din mai, Ernst Julius Günther Röhm a intrat în Partidul Muncitoresc German. Iar Adolf Hitler a sosit abia în octombrie.

În timp, și alți membri Thule au aderat la Partidul Muncitoresc German, transformat în Partidul Nazist în 1922, cum ar fi: Hermann Wilhelm Göring (care a înființat Gestapo-ul în 1933), Rudolf Walter Richard Hess (adjunctul lui Hitler după 1933), Wilhelm Frick (ministru de Interne între 1933-1943), Hans Michael Frank (guvernator general al Poloniei între 1939-1945), Karl Fiehler (primar al Münchenului între 1933-1945), entomologul Franz Dannehl și Heinrich Luitpold Himmler (comandantul suprem al SS-ului, cel considerat adevărata „mână dreaptă” a lui Hitler). Himmler era cel pus de evrei să îl manevreze pe Hitler pentru a fi siguri că planul se îndeplinește.

Însemnul Societății Thule era crucea lui Wotan (zeul suprem din mitologia germanică, numit Odin în Scandinavia), care a fost preluat de naziști sub forma svasticăi.

De asemenea, salutul membrilor Societății era „Heil und Sieg”, transformat de Hitler în „Sieg Heil”. Doctrina Thule se baza pe cea a Societății Teosofice fondate de Helena Petrovna Blavatsky, care se referea la o rasă ariană pură, asemenea eroilor din vechile mituri germanice (oameni înalți, blonzi, cu ochii albaștri).

Jorg Lanz von Liebenfels, aşa-numitul „părinte al naţional-socialismului”, este cel care a împins la extreme această teorie, sprijinit fiind mai ales de Heinrich Himmler. De asemenea, Societatea Thule credea într-un Mesia, care va salva Germania. Cu câteva luni înainte să-l cunoască pe Hitler, Dietrich Eckart a scris într-un poem despre acest Mesia german, numindu-l „Cel Măreț” și „Cel Fără Nume”, pe care toți „îl pot simți dar nimeni nu-l poate vedea”. Atunci când l-a întâlnit pe Hitler, Eckart a fost convins că profeția sa s-a împlinit. Sprijinit de colegii săi din Thule, a reușit să-l convingă și pe Hitler că el este acel Mesia care poate salva Germania.

Așa cum au demonstrat numeroși istorici, nu sunt dovezi că Hitler ar fi fost antisemit până după sfârșitul Primului Război Mondial, prin urmare acest așa-zis antisemitism i-a fost creat de membrii Thule. În realitate, așa cum reiese din doctrina Partidului Nazist, nu era vorba despre antisemitism. Societatea Thule credea că un grup de evrei conduce lumea din umbră, idee pe care i-au inoculat-o și lui Hitler. Scopul declarat al Partidului Nazist era de a distruge acea ocultă evreiască și de a reda Germaniei măreția de odinioară. Astfel, Societatea Thule a pus bazele ideologiei celui de-al treilea Reich (al treilea imperiu), în care Mesia Hitler trebuia să fie nu doar salvatorul Germaniei, ci și al lumii. După părerea lor, primul imperiu a fost cel „Roman al națiunii germane” (Imperiul Medieval Germanic dintre secolul al IX-lea și 1806), cel de-al doilea fiind Germania unificată de cancelarul Otto von Bismark în 1871.

Manipularea Societății Thule, ordonată de familia Rothschild, a avut efectul scontat, Hitler ajungând să se creadă salvatorul lumii. Un studiu psihologic al discursurilor lui Adolf Hitler, realizat de un serviciu de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC în 1942, vorbeşte despre un „complex mesianic” al lui Hitler, care îl făcea să se creadă implicat într-o cruciadă contra răului, întruchipat în opinia sa de evrei. Acest studiu, cuprins într-un document clasificat secret până de curând, predat ulterior arhivelor Universităţii Cambridge, denotă o „fobie” crescândă a lui Hitler faţă de evrei şi subliniază faptul că liderul nazist îi considera pe aceștia nu doar o ameninţare pentru Germania, ci şi „o întreprindere diabolică universală”.

Autorii studiului subliniau faptul că, pentru Hitler, „evreii sunt întruchiparea răului, în timp ce el îl întruchipa pe Dumnezeu. El era zeul prin care o victorie plină de sacrificii poate fi obţinută asupra răului”. Cum ar fi putut Hitler să se considere, când cei din jurul lui îi repetau încontinuu că este un zeu pe Pământ? Iată ce scria într-o lucrare Hans Kerll, ministrul Afacerilor eclesiatice ale Celui de-al III-lea Reich: „Aşa cum Hristos şi-a adunat cei 12 discipoli într-o cohortă fidelă până la martir, în acelaşi fel suntem noi martorii unui spectacol identic. Adolf Hitler este, într-adevăr, Sfântul Duh”.

Trădarea lui Hitler

Hitler_Streicher

Contrar celor ce ni s-au spus până acum, ura lui Hitler nu era îndreptată asupra tuturor evreilor, ci doar a elitei oculte ce conduce lumea din umbră.

Partidul nazist susținea că luptă împotriva marilor bancheri, conduși de un grup de evrei, ce au creat criza economică din anii 1930. Acest lucru nu reiese doar din discursurile lui, ci și din fapte concrete. Hitler avea în armata sa peste 150.000 de evrei. Mulți evrei lucrau ca torționari în lagărele de concentrare. Chiar înființase o brigadă specială evreiască a Gestapo-ului. Se spune că doctorul său personal era evreu și chiar el avea sânge evreiesc, prin descendența sa din familia Rothschild. Există chiar și fotografii ce înfățișează evrei în anturajul său. Într-una dintre ele, lângă Hitler se află Julius Streicher, evreu pe jumătate, a cărui principală sarcină era să lupte împotriva evreilor. În spatele lor se află un om cu barbă, nimeni altul decât evreul Moses Pinkeles sau Trebitsch-Lincoln, unul dintre sponsorii Partidului Nazist.

Prin urmare, nu-l putem acuza pe Hitler de antisemitism, din moment ce trăia înconjurat de evrei. Așa cum spuneam, ura sa era îndreptată către oculta evreiască, ce conducea lumea din umbră. Din această familie făcea parte și cea din care provenea și care îl ajuta să ajungă la putere, Rothschild, lucru de care era conștient. Însă, chiar dacă părea că respectă planul lor, Hitler își crease unul propriu.

S-a folosit de banii și influența evreilor pentru a prelua puterea, apoi și-a pus planul propriu în aplicare. Doctrina care i-a fost inoculată s-a dovedit a fi un cuțit cu două tăișuri, Fuhrerul ajungând chiar să se creadă un salvator al omenirii. Nu îl interesa să distrugă Rusia, ci să-și salveze poporul. Prin urmare, atunci când a ajuns la putere în 1933, a realizat acea creștere economică care a dus Germania pe primul loc în Europa. Ba, mai mult, se pare că a încheiat tot atunci și o alianță cu Stalin.

Conform lui Stephen Koch, profesor de limba rusă la Universitatea Columbia din New York, care a obținut permisiunea președintelui Rusiei de a pătrunde în scopuri de cercetare academică în arhiva sovietică, Stalin și Hitler au ținut legătura constant prin intermediul lui Karl Radek încă de la venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1933. Cei doi s-au ajutat reciproc în exterminarea dușmanilor interni: Stalin a primit ajutorul Gestapo-ului pentru discreditarea și uciderea mareșalului Tuhacevski, iar Hitler a primit ajutorul Comintern-ului pentru compromiterea și asasinarea lui Ernst Roehm, comandantul trupelor S.A.

Incendierea Parlamentului Federal German, Reichstag, a fost făcută de oamenii Comintern-ului, după ce Hitler i-a promis lui Stalin că aceștia vor fi returnați Moscovei, fără a fi pedepsiți de justiția germană. Războiul civil din Spania a avut loc doar cu acordul celor doi. Stalin chiar a încetat înarmarea republicanilor spanioli atunci când Hitler i-a cerut asta. După ce a fost suprimat de Stalin în 1937, Karl Radek a fost înlocuit de Wilhelm Pieck ca mesager al celor doi dictatori.

Această alianță cu Stalin și eliminarea sistemului bancar din Germania i-a făcut pe evreii din toată lumea să strige în presă că au fost trădați. Deoarece ei l-au ajutat pe Hitler să capete puterea pentru ca acesta să atace U.R.S.S.-ul. Dacă aceasta era varianta știută de evreii de rând, planul familiei Rothschild era altul. Ei l-au sprijinit pe Hitler pentru ca el să atragă Germania într-un război mondial, care să ducă la înființarea statului Israel. Îndoctrinarea lor trebuia să-l facă pe Hitler să urască evreii, deoarece doar astfel, din postura de victime, aceștia își puteau înființa un stat propriu. Și nu oriunde, ci pe pământul strămoșilor lor. Pentru acest lucru l-au sprijinit asiduu, mai ales pe plan financiar. L-au convins că are o misiune sfântă, l-au făcut să se simtă puternic și apoi l-au forțat să atace Polonia.

Cei mai buni oameni de știință au fost aduși pentru a-i crea lui Hitler cele mai performante arme. Care însă nu trebuiau să îi asigure dictatorului german victoria, ci doar iluzia victoriei.

Se spune chiar că Societatea Thule i-a oferit lui Hitler un OZN cu diametrul de 23 de metri, prăbușit în 1936 în munții Pădurea Neagră. Acești oameni de știință ce lucrau pentru clanul Rothschild au tras de timp cât au putut cu armele performante, oferindu-i lui Hitler mici avantaje, în timp ce tehnologia performantă era pregătită pentru țările conduse de evrei. De aceea se spune că Hitler pregătea bomba atomică și aparate de zbor discoidale, care însă au fost oferite americanilor.

După înfrângerea Germaniei, acești șapte sute de savanți germani au fost aduși în secret în Statele Unite cu tot cu descoperirile lor, în proiectul numit Paperclip, autorizat de președintele Truman în septembrie 1946. Cel mai important om de știință dintre aceștia este probabil Werner von Braun, părintele rachetelor V1 și V2, unul dintre fondatorii programului spațial american.

Care a fost prima acțiune „antisemită” a lui Hitler după ce a preluat puterea în Germania? Pe 21 aprilie 1933, naziștii au scos în afara legii ritualul evreiesc shechita. Acest ritual constă în tăierea „pe viu” a traheei, esofagului, venelor jugulare, arterelor carotide și nervului optic ale animalelor. Chiar dacă evreii susțin că animalele astfel sacrificate nu simt nicio durere, această afirmație nu poate fi dovedită. Iar măcelărirea animalelor cu o asemenea cruzime în numele unui zeu nu poate fi o metodă de comunicare a poporului „ales” cu divinitatea, ci un sacrificiu ritualic satanic. Însă evreii nu vor recunoaște vreodată așa ceva, susținând că interzicerea acestui ritual este o formă de discriminare și îngrădire a libertății religioase. Mă întreb dacă animalele măcelărite au aceeași părere…

Hitler și creștinismul

Hitler-papa

A fost într-adevăr Hitler satanist sau ateu, așa cum suntem învățați? Nu există nicio dovadă care să sprijine această concepție. Ba, dimpotrivă, se pare că a fost creștin.

S-a declarat întotdeauna catolic și nu a spus nimic vreodată împotriva lui Dumnezeu.

În Mein Kampf, Hitler citează din Evanghelii și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pentru libertate, pe care o pregătește. Ba, mai mult, se considera un instrument al lui Dumnezeu. El a cerut ca în școlile publice germane să se efectueze rugăciunile lui Hristos și a introdus fraza „Gott mit uns” („Dumnezeu cu noi”) pe uniformele armatei germane dar și crucea. În discursul său din parlament, cu ocazia adoptării legii ce îi oferea puteri depline, Hitler s-a manifestat tot ca un catolic convins.

El a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism în multe dintre discursurile sale politice. De exemplu, în cel din 27 octombrie 1928, Hitler declara: „Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru”. Doctorul Otto Dietrich, care a făcut parte din anturajul lui Hitler, a afirmat că dictatorul nu a părăsit Biserica catolică.

Vaticanul nu numai că nu l-a excomunicat din Biserică, ba chiar l-a sprijinit, lucru greu de crezut dacă ar fi fost vorba despre un ateu sau satanist. Când Hitler încerca să obțină pacea cu Marea Britanie și aliații ei, Vaticanul cerea din răsputeri același lucru.

În ianuarie 1933, partidul catolic Zentrum a votat pentru acordarea cancelarului puterii depline în stat, lucru ce i-a permis lui Hitler să atingă majoritatea de două treimi din parlament. Dictatorul nu a interzis acest partid catolic, așa cum a procedat cu celelalte partide, Biserica sacrificându-l pe 5 iulie 1933, atunci când Zentrum s-a autodizolvat. Să nu uităm că unul dintre torționarii naziști de la Auschwitz, polonezul Karol Józef Wojtyła, a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. Iar Joseph Ratzinger, viitorul Papă Benedict al XVI-lea, a făcut parte din rândurile tineretului nazist încă de la vârsta de 14 ani.

535054_151958528293167_1561058536_n

Sprijinul acordat de Vatican dictatorului german avea ca scop convertirea U.R.S.S.-ului la catolicism. Pentru acest lucru, împotriva Uniunii Sovietice a pornit o adevărată cruciadă.

În vara anului 1941, Hitler a făcut apel la toate forțele creștine și a autorizat misionarii catolici de a merge în noile teritorii din Est.

În numele lui Mussolini, ambasadorul Attolico i-a sugerat cardinalului Maglione ca Papa să recomande tuturor episcopilor catolici să ridice voluntari împotriva Sovietelor. Să nu uităm declarația lui Hans Kerll, ministrul Afacerilor eclesiatice ale Celui de-al III-lea Reich: „Aşa cum Hristos şi-a adunat cei 12 discipoli într-o cohortă fidelă până la martir, în acelaşi fel suntem noi martorii unui spectacol identic. Adolf Hitler este, într-adevăr, Sfântul Duh”.

Despre Adolf Hitler se spune că era obsedat să găsească Sfântul Graal. Chiar se afirmă că, în timpul șederii sale în Viena, a obținut Sulița Destinului, acea armă cu care un soldat roman l-a împuns pe Iisus atunci când acesta se afla pe cruce. Obsesia lui Hitler pentru aceste două artefacte demonstrează că se considera într-adevăr creștin. Un ateu nu ar fi crezut în existența unor artefacte importante doar pentru creștini.

60539337

Este posibil ca respectul lui Hitler pentru Biserică și creștinism să fi apărut în urma unui incident din copilărie. Pe când avea doar 4 ani, Adolf a căzut în apele înghețate ale unui râu din Passau, fiind salvat de la moarte de către un preot. Max Tremmel, unul dintre cei mai mari cântăreți la orgă din Europa, a dezvăluit că salvatorul era predecesorul său, Johann Kuehberger.

Un articol dintr-un ziar din Passau, din 1894, confirmă întâmplarea, fără a dezvălui însă numele salvatorului. În cartea Afară din Passau – Părasind un oraș pe care Hitler îl numea acasă, Anna Elisabeth Rosmus spune că „în Passau, însă, toată lumea știa povestea. Alte lucruri care se spuneau despre el sunt că nu a învațat niciodată să înoate și că avea nevoie de ochelari”. Hitler nu a menționat niciodată că era să moară înecat, dar obișnuia să povestească despre cum se juca pe gheața râului Inn. Este posibil să fi evitat menționarea incidentului deoarece nu s-ar fi potrivit cu imaginea pe care și-o crease. Cel ce va salva omenirea nu putea fi, la rândul său, salvat. Probabil datorită preotului care l-a salvat, Hitler își dorea la opt ani să devină preot și chiar a făcut parte din corul unei biserici.

Nu doar Biserica catolică era de acord cu lupta naziștilor împotriva ocultei evreiești, ci și cea ortodoxă.

În 1927, în România s-a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută străinilor și presei ca Garda de Fier, din care făceau parte și o mulțime de preoți. Caracterul acestei grupări era anticomunist, antisemit și antimasonic, aproape identic cu cel nazist. Însă, spre deosebire de organizațiile SA sau SS, Legiunea Arhanghelului Mihail acorda o mare importanță religiei ortodoxe.

Mișcarea legionară s-a făcut remarcată și datorită propagandei de succes pe care a avut-o prin marșuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice și muncă voluntară. Fondatorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, a organizat încă din 1922 un congres studențesc în care a criticat „acțiunea politică a democrației francmasonice”. În 1938 a fost arestat, deoarece i-a scris masonului Nicolae Iorga: „din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!”.

Garda de Fier s-a aliat la un moment dat cu generalul Ion Antonescu (devenit mai târziu mareșal), cel care a luptat alături de Hitler împotriva U.R.S.S.-ului. Antonescu a desființat Legiunea atunci când nu a mai fost nevoie de ea, membrii ei fiind trimiși în lagărele de concentrare din Buchenwald şi Sachsenhausen, unde aveau totuși o relativă libertate de mișcare.

De ce s-a aliat Hitler cu România? Răspunsul l-a dat chiar el, în timpul vizitei sale din Finlanda din 1942. Un microfon „uitat” deschis de către radioul național finlandez a înregistrat o discuție dintre el și mareșalul Mannerheim, ținută secretă în arhivele postului până în 2004.

Atunci, Hitler a recunoscut că alianța cu România a apărut de teamă că Rusia ar fi putut pune mâna pe sursele de petrol românești, fără de care Germania ar fi pierdut războiul: „dacă rusul ar ar fi ocupat România în toamnă lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat”.

Hitler și ocultismul

Se spune că Hitler era pasionat de folclorul germanic, în special de mitologie. Acei zei înalți, blonzi, cu ochi albaștri și pielea albă se pare că au fost modelul rasei superioare pe care Hitler încerca să o recreeze. Cercetările sale l-au dus în India, unde a întâlnit nu doar legenda rasei ariene, din care face parte și cea germană, ci și aceleași divinități din mitologia nordică.

Credința lui Hitler în aceste zeități nu contrazicea credința sa creștină, deoarece și-a dat seama că Iisus făcea parte din aceeași rasă ca și zeii nordici sau indieni. Recunoscându-l pe Dumnezeul creștinilor în indianul Brahma, Hitler i-a adoptat simbolul, svastica, simbol identic cu crucea creștină. Pentru el, rasa albă, ariană, era descendenta directă a acelor divinități. Iată ce scria despre această rasă în Mein Kampf: „Astăzi se trezeşte o credinţă nouă: mitul sângelui, credinţa potrivit căreia se poate, cu sângele, de a apăra de asemenea esenţa divină a omului (…). Sângele nordic reprezintă acest mister care a înlocuit şi a învins vechile sacramente (…) Poporul german nu este atins de păcatul original, el posedă din contră o nobleţe originală”. Ba chiar a încercat să recreeze rasa originară, într-un proiect secret, numit Lebensborn, care presupunea ca femeile germane cu aspect fizic corespunzător să fie strânse într-un loc și fecundate periodic de soldații SS, de asemenea corespunzători profilului.

Ideea descendenței unei rase umane din cea a zeilor din vechime nu îi apaținea lui Hitler. Ci, se pare că i-a fost indusă de Societatea Thule, care credea că o rasă de supraoameni a supraviețuit distrugerii Atlantidei, descendenții ei formând rasa ariană. Thule a preluat această idee din învățăturile Societății Teosofice, înființate de Helena Petrovna Blavatsky. Chiar numele ales, Thule, provine de la denumirea tradițională a unui centru spiritual ascuns, unde locuiește acea rasă superioară. În plus, Hitler a fost influențat și de Societatea Vrill, care a înlocuit zeii din vechime și supraoamenii Helenei Blavatsky cu extratereștrii, considerând arienii ca descendenți direcți ai acestora.

Societatea Vrill și-a luat numele din cartea The Coming Race, scrisă de Edward Bulwer-Lytton în secolul al XIX-lea, unde Vrill era o puternică energie universală, cunoscută în sanscrită ca Prahna. Printre membrii ei se numărau comandantul SS Heinrich Himmler, comandantul forțelor aeriene Hermann Goring și Martin Bormann, liderul Partidului Nazist. După cum se poate observa, anumite personaje din anturajul lui Hitler făceau parte din ambele societăți, Thule și Vrill, care urmau ordinele aceleiași familii Rothschild. Iar acestea au avut grijă ca Hitler să urmeze planul iudaic.

Imediat după perioada în care a dispărut pentru zece luni în Viena, când probabil a locuit la bunicul său, baronul Salomon Mayer Rothschild, Hitler a început să-și petreacă timpul prin bibliotecile și anticariatele orașului, căutând informații despre folclor ezoteric.

Deși nu poate fi dovedit, se spune că a studiat și istoria antică, religiile orientale, yoga, ocultismul, hipnotismul, teosofia și astrologia. Mai târziu, membrii Vrill l-au sfătuit să caute scrieri și artefacte antice, cum ar fi Sfântul Graal, Chivotul Legământului sau Sulița Destinului.

Hitler le-a urmat sfatul și, prin urmare, a organizat săpături arheologice în India și Africa. Cu această ocazie a descoperit în India povestea arienilor și zeii acestora, identici cu cei din folclorul germanic. Se pare că această căutare nu a fost una inutilă, deoarece unul dintre cercetătorii naziști, Viktor Schauberger, a inventat noi sisteme de propulsie, inspirat de vimane, navele zeilor din scrierile indiene. În 1936, membrii Thule au găsit un OZN prăbușit în munții Pădurea Neagră, lângă Freiburg. Au studiat nava (ce avea diametrul de 23 de metri) în cel mai mare secret în castelul Wewelsburg și se pare că au reușit să construiască altele asemănătoare începând cu 1939. Primul astfel de aparat de zbor a fost numit Haunebu și avea diametrul de 25 de metri.

530565_457095697691037_1316581318_n

Se spune că Hitler studia teoria Pământului gol în interior, el crezând foarte mult în mitul Agarthei, acea lume subterană locuită de entități superioare.

Chiar a încercat să găsească intrarea spre acea lume. Aceste idei îi erau alimentate și de un specialist în astfel de fenomene, pe nume Karl Erns Kraft, care susținea că a venit din Agartha. În baza sa din castelul Wewelsburg, Heinrich Himmler aducea mediumuri ce susțineau că pot contacta extratereștri, unul dintre ele fiind Maria Orsic, lidera grupului Vriligen. Iar Societatea Thule credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”.

După cum susține Ravenscroft în cartea Sulița Destinului, Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în care participanții comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. De asemenea, Ravenscroft afirmă că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanţi viziuni penetrante ale Inteligenţelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale”. Indiferent dacă vorbim despre „puteri magice” sau informații tehnologice, se pare că germanii au primit aceste cunoștințe. În 1938, la Berlin, chimiștii Otto Hahn și Fritz Strassmann au descompus atomul de uraniu și au descoperit fisiunea atomică, baza energiei nucleare.

Iar în Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai avansată tehnologie militară din lume: avioane cu reacție, bombardiere de înaltă precizie și rachete teleghidate. Nemții au avut și două arme extraordinare pentru acea vreme, rachetele V1 și V2. Inventatorul lor, doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara în 1959: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”.

Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar în 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hermann Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Wernher Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri.

0,,590921_4,00

Se pare că aceste ființe extraterestre sau entități spirituale din Agartha / Shamballah au făcut mai mult decât să ofere naziștilor tehnologie.

Hitler a scăpat cu viață din nu mai puțin de 42 de atentate la adresa sa. E drept că uneori intervine norocul, dar gloanțele care l-au evitat ori bombele care au explodat mai târziu decât erau programate nu pot fi puse doar pe seama norocului. Mai ales când acest „noroc” se manifestă de 42 de ori.

De exemplu, pe 8 noiembrie 1939, Georg Elser a plantat o bombă cu ceas în camera în care Hitler urma să țină un discurs la ora 21. Bomba era programată să se declanșeze la ora 21:20. Însă Hitler și-a început discursul mai devreme, la ora 20, care a durat doar o oră, deși discursurile sale treceau de obicei de trei ore. La ora 21:07 Hitler a părăsit clădirea iar bomba a explodat la ora stabilită, ucigând opt persoane și rănind șaizeci. Nimeni nu cunoaște motivul schimbării deciziei lui Hitler însă se poate ca dictatorul german să-și fi înscenat aceste atentate, pentru a-și convinge poporul că francmasoneria încearcă să îl elimine, considerându-l un pericol real.

Dacă putem explica astfel 41 de atentate, cel de pe 20 iulie 1944 rămâne însă inexplicabil. În acea zi, contele Claus Schenk a plantat o bombă în Wolfsschanze, cartierul general al Führer-ului. Bomba a explodat, distrugând cartierul general și ucigându-i pe toți cei prezenți în încăpere. Toți, în afară de Hitler, care a scăpat cu mici arsuri. S-a vehiculat că Führer-ul a fost protejat de masa la piciorul căreia se afla bomba. Însă, privind fotografiile de după explozie, se observă că absolut tot din acea cameră a fost spulberat, inclusiv respectiva masă. Prin urmare, nu există nicio explicație logică pentru supraviețuirea lui Hitler, care a fost considerată miraculoasă de foarte mulți. Eșecul tuturor acelor atentate i-a convins pe germani că liderul lor este protejat de Dumnezeu, care într-adevăr i-a încredințat o misiune sfântă, de a salva lumea de sub influența ocultei evreiești. Dar dacă nu a fost mâna Domnului cea care l-a salvat pe Hitler, ci a acelor entități care i-au furnizat tehnologie?

O confirmare a ipotezei ce spune că anumite entități au orchestrat totul vine din Statele Unite ale Americii. În timpul Războiului Rece, CIA-ul a inițiat un program secret, condus de doctorul Andrija Puharich, prin care s-a intrat în contact cu un grup de nouă entități.

Acestea susțineau că sunt zeii Egiptului Antic, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor dar și Dumnezeu, care „nu este altceva decât noi împreună, Cele Nouă Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei Nouă, uniți”. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă, prin unul dintre emisarii lor, Tom, spuneau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, fiind necesare pentru înființarea statului Israel.

Despre evreii uciși în această conflagrație, Tom afirma că „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. Motivul pentru care Cei Nouă susțin că au intrat în contact cu anumiți oameni este faptul că s-a întâmplat ceva rău cu programul genetic al omenirii, ceea ce creează probleme civilizațiilor care trebuie să se reîncarneze pe Terra. Și astfel înțelegem cine i-a dat lui Hitler ideea creării pe cale genetică a unei rase superioare celorlalte.

Inamicii Germaniei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cunoșteau foarte bine mișcarea ocultă din spatele celui de-Al Treilea Reich. Lucru absolut logic, din moment ce erau conduse din umbră de elita iudaică, cea care l-a atras pe Hitler spre ocultism prin societățile vasale ei, Thule și Vrill. Evreii au hotărât ca latura ocultă a războiului să rămână ascunsă. Prin urmare, la procesul de la Nürnberg, tribunalul nu a admis ca probă aspectul mistico-ocult al naziștilor, după cum declara și unul dintre procurorii de atunci, Airey Neave.

Însuși Winston Churchill a insistat asupra faptului că ocultismul Partidului Nazist nu trebuie dezvăluit în nicio împrejurare marelui public. Hitler trebuia să fie prezentat doar ca un descreierat care voia să cucerească lumea, nicidecum ca un ales al unor entități superioare pentru a o salva.

Fața ascunsă a lui Hitler

60549578

În ultimii 80 de ani, Adolf Hitler ne-a fost prezentat ca un monstru, ignorându-se total latura sa umană. Ni s-a modificat istoria și ni s-au băgat pe gât tot felul de „dovezi” care ne înfățișau o creatură diabolică, în care existau absolut toate părțile rele ale omenirii. De la scoaterea nazismului în afara legii s-a ajuns la acuzări extreme, orice urmă de simpatie pentru dictatorul german fiind condamnată. Cel mai bun exemplu îl reprezintă acel cetățean german care a fost arestat pentru că își alesese ca ton de apel un discurs al lui Hitler. Cei ce conduc lumea vor să uităm că Adolf Hitler a fost în primul rând om. Și chiar a fost, indiferent de varianta „oficială” a istoriei falsificate.

Puțini știu că Hitler nu era doar dur și nemilos, ci avea un deosebit simț al umorului. Ori de câte ori avea timp, îi plăcea să facă glume cu cei mai apropiați colaboratori ai săi. Rochus Misch, care a fost telefonist în buncărul Führer-ului din Berlin, povestea „Hitler, criminalul în masă, a avut o serie de glumițe pe care le făcea”. Glumele dictatorului german au fost descrise și în Cartea lui Hitler, scrisă de Iosif Stalin.

Jurnalul intim al amantei fostului dictator italian Benito Mussolini, Claretta Petacci, ne înfățișează o altă față a lui Hitler. Ea a notat ce i-a povestit Mussolini despre conferința de la München din octombrie 1938: „Primirea la München a fost nemaipomenită, iar Führer-ul a fost foarte amabil și plăcut. Hitler e un fraier sentimental. Când m-a văzut, l-au podidit lacrimile. Mă simpatizează foarte mult, cu adevărat”.

Multe alte aspecte ale vieții private ale dictatorului german au fost dezvăluite abia după declasificarea arhivelor naționale britanice. Printre acestea se află și preferințele sale culinare, dezvăluite de o fostă gardă de corp a Führer-ului.

Austriacul Schuetze Obernigg, care a fost lângă Hitler între anii 1943-1944, a dezertat din armata germană la doar 19 ani. El a întocmit pentru britanici un raport de 83 de pagini, numit Furhergebiet. Obernigg declara că Hitler era foarte tipicar. Muncea în fiecare noapte până la ora 4 și se trezea la 10 dimineața. Cei care voiau să-l viziteze erau primiți doar după-amiaza, până și medicul său personal fiind nevoit să respecte această regulă. La micul dejun, de fiecare dată Hitler servea cafea și felii de pâine unse cu marmeladă.

Se pare că propaganda anti-hitleristă nu a avut rezultatul scontat de liderii evreilor. Un sondaj realizat de Insitututul pentru Cercetarea Culturii Tinerilor în 2010 a relevat rezultate șocante pentru autorități. Zece procente dintre tinerii cu vârste între 16 și 19 ani consideră că Adolf Hitler a făcut lucruri bune în timpul dictaturii iar 18% se plâng de influența foarte mare pe care o au și în prezent evreii.

Profețiile despre Hitler

Dacă într-adevăr istoria este scrisă de învingători, iar cea a lui Hitler a fost modificată, cum rămâne cu cei care au văzut-o înainte să se întâmple? Chiar dacă profețiile lor lasă loc de interpretări și nu constituie dovezi solide, ar putea fi totuși luate în seamă. Cei care au studiat catrenele lui Nostradamus au descoperit două în care se pare că este vorba despre Hitler. În primul, Nostradamus scria:

Din adâncurile Europei de Vest ,
Un tânăr copil va fi născut din cei săraci,
El, cu limba va seduce o mare de trupe;
Faima lui va creşte şi va ajunge până în ţinuturile de Est.

Dacă Nostradamus a văzut într-adevăr viitorul iar în acest catren s-a referit la Hitler, de ce prezintă doar sărăcia familiei sale, puterea de convingere și faima sa? Acestea au fost cele mai importante părți din viața dictatorului german? Cum rămâne cu megalomania, satanismul, Holocaustul și dorința de a cuceri lumea? Nu au fost atât de importante pentru profetul francez? Ori nu s-au întâmplat în realitate?

Dacă al doilea catren se referă într-adevăr la Hitler, atunci putem considera că Nostradamus ne-a înfățișat faptele petrecute cu adevărat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată ce scria el:

Bestii însetate de sânge vor trece râurile,
Majoritatea câmpului de bătălie va fi împotriva lui Hister.
Într-o cușcă de fier va fi mărețul atras,
În timp ce copilul Germaniei nu vede nimic.

Dacă aceasta este cu adevărat o referire la Hitler, remarcăm faptul că Nostradamus îl numește „mărețul”, în timp ce dușmanii Germaniei sunt „bestii însetate de sânge”. Ultimile două versuri ne confirmă faptul că aceștia l-au atras într-o capcană („într-o cușcă de fier va fi mărețul atras”), de care nu a fost conștient („în timp ce copilul Germaniei nu vede nimic”).

Sfânta Odilia, care a trăit în Elveția între anii 660-720, a prezis Al Doilea Război Mondial cu peste 1300 de ani în urmă. Aceste preziceri se află într-un document cunoscut drept Profeția Sfintei Odilia, constând în două scrisori trimise fratelui ei, în care îi povestea acestuia repetatele ei vise. „Ascultă-mă dragă frate, pentru că eu am văzut prăpădul pădurilor şi al munţilor. Spaima a pus stăpânire pe oameni, pentru că în nicio altă parte a universului cineva nu a mai fost martor la o astfel de catastrofă. Va veni o vreme când germanii vor fi cunoscuţi drept cea mai războinică naţiune a lumii. Aceasta se va întâmpla atunci când din sânul acestei naţiuni se va ridica un războinic teribil, care va răspândi acest flagel în toată lumea. Oamenii îl vor numi Antichrist. El va fi blestemat de mii şi mii de mame, care vor jelui ca şi Raşela soarta copiilor săi şi care nu vor fi niciodată consolate pentru că vor părăsi această lume şi vor fi ucise în propriile lor cămine”, scria Odilia.

Remarcăm faptul că autoarea nu îl consideră pe Hitler ca fiind într-adevăr un antihrist, ci doar afirmă că oamenii îl vor numi așa. „Cuceritorul va apărea de undeva de pe malurile Dunării. Războiul pe care îl va aduce va fi cel mai îngrozitor război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată” scria ea și, într-adevăr, Adolf Hitler s-a născut la mai puțin de 25 de metri de Dunăre. „Armele sale vor fi multicolore iar căştile soldaţilor săi vor fi prevăzute cu nişte puncte care vor lansa fulgere de lumină, în timp ce în mâini aceştia vor purta torţe aprinse. Va fi imposibil să se estimeze numărul atrocităţilor comise”, completa Odilia. De asemenea, Hitler „va fi învingător pe uscat, pe mare şi în aer. Pe cer vor apărea războinici înaripaţi care, în timpul acestor atacuri de neimaginat, vor urca atât de mult încât vor ajunge până la stele, pe care le vor lua şi le vor arunca asupra oraşelor de la un capăt la altul al Universului, pentru a crea uriaşe incendii. Pământul se va cutremura de violenţa bătăilor. Râurile se vor înroşi de sânge. La suprafaţa oceanelor vor apărea monştri marini”. Interesant e faptul că, dacă Odilia se referă într-adevăr la Al Doilea Război Mondial, nu pomenește nimic despre Holocaust ori despre celelalte orori ale lui Hitler, despre care învățăm încă de pe băncile școlilor. Niciun cuvânt despre satanism, magie neagră, homosexualitate ori alte lucruri negative puse pe seama lui Hitler. Au avut loc iar ea nu le-a văzut? Ori ni se predă o istorie eronată?

Adolf-Hitler

Un alt profet, mai puțin cunoscut, a fost Nikolaas von Rensburg, care s-a născut în 1864 în Africa de Sud și a murit în 1926. La vârsta de 7 ani a descoperit că are darul de a face preziceri. Datorită acestei calități, în 1899 i-a ajutat pe generalii buri să dezvolte o strategie excelentă împotriva britanicilor. A fost extrem de apreciat în timpul vieții sale, chiar dacă a prezis înfrângerea burilor. A văzut înainte să se înființeze lagărele de concentrare britanice din Africa de Sud, în care au murit peste 26.000 de civili buri.

A prezis Primul Război Mondial, cu Germania pierzând și folosirea submarinelor. De asemenea, a văzut urcarea și căderea comunismului, independența Irlandei, a Indiei și a Africii de Sud, Al Doilea Război Mondial și înfrângerea Germaniei, bombardarea orașelor germane și masacrarea populației (pentru care a considerat Anglia ca fiind principala vinovată), tribunalul de la Nurnberg și executarea principalilor conducători germani, împărțirea Germaniei, înființarea ONU, a Uniunii Europene, implementarea Noii Ordini Mondiale, trădarea Bisericii catolice, tragedia de la Cernobâl, reunificarea Germaniei și căderea zidului Berlinului, moartea prințesei Diana, războaiele din Golf, alegerea Angelei Merkel ca prim cancelar feminin, sfârșitul apartheidului și guvernul condus de Nelson Mandela.

În 1914 a prezis o epidemie care, la sfârșitul Primului Război Mondial, va aduce mai multe victime decât războiul, îndeplinită prin gripa spaniolă. Pe lângă acestea, von Rensburg mai are 12 profeții care încă nu s-au împlinit. Legat de Germania, interesantă este afirmația sa că nu trebuie să vorbească mai multe despre puterea secretă germană. De ce a ținut acest secret? A văzut masoneria care ghida acțiunile naziștilor și a preferat să păstreze secretul de teamă? Ciudat este și faptul că, deși a prezis cu exactitate principalele evenimente ale celui de-Al Doilea Război Mondial, nu a vorbit niciodată despre Holocaust, ceea ce ridică din nou un semn de întrebare. A văzut von Rensburg toate detaliile importante, dar nu Holocaustul? Sau acesta nu a avut loc în realitate? Și de ce nici el nu amintește de latura negativă a dictatorului german?

De fapt, niciunul dintre cei care au prevăzut aceste evenimente nu s-au referit la latura negativă a lui Hitler ori la Holocaust. Nici măcar profeții Vechiului Testament, atât de apreciați de evrei, creștini și musulmani. În acest caz, să considerăm că ei nu au putut vedea viitorul iar acele previziuni care s-au împlinit reprezintă doar niște coincidențe? Ori că au omis anumite informații despre Hitler? Sau poate au văzut viitorul dar latura negativă a dictatorului german, precum și Holocaustul, nu au existat în realitate?

Holocaustul

Varianta oficială, „istorică”, este că 6 milioane de evrei au fost exterminați la ordinul lui Hitler, mai ales în numeroasele lagăre de concentrare, în care aceștia au fost gazați, înfometați și transformați în săpun. Așa să fie, oare?

Amin-al-Husseini-si-Adolf-Hitler

Numărul celor care susțin că Holocaustul nu a existat este din ce în ce mai mare. Dintre ei îl amintim pe președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, care în 2005 a numit Holocaustul drept „mit”. Apoi, în 2006, a organizat în Teheran o conferință ce i-a reunit pe principalii exponenți ai negării Holocaustului.

În 2009, un purtător de cuvânt al guvernului iranian a caracterizat Holocaustul drept „o mare minciună” creată pentru a amplasa un stat inamic islamului în Orientul Mijlociu. Fawzi Barhoum, un oficial al Hamas, a făcut o declarație identică. Fathi Shihab-Eddim, un consilier al președintelui egiptean Mohamed Morsi, a catalogat recent Holocaustul drept o „farsă” organizată de serviciile secrete americane: „Mitul Holocaustului este o industrie inventată de America”.

El susține că evreii despre care se spune că au fost uciși de naziști au fost mutați în Statele Unite. În plus, „serviciile secrete americane, în cooperare cu statele aliate în al II-lea Război Mondial, au creat Holocaustul pentru a distruge imaginea inamicilor germani, pentru a justifica războiul şi masivele distrugeri militare, victimele civile şi atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki”. Iar dacă aceste declarații nu pot fi privite ca obiective, din moment ce aparțin unor dușmani ai evreilor, există destul de mulți evrei care susțin că Holocaustul nu a existat. Unul dintre ei chiar a avut curajul de a realiza un film documentar, în care demonstrează că „săpunul” făcut din evrei este doar un basm, „camera de gazare” de la Auschwitz a fost doar un adăpost antiaerian, reconstruit după război de către sovietici pentru a arăta ca o cameră de gazare, iar celebrul gaz folosit pentru a ucide evrei, Zycklon B, a fost folosit doar pentru deparazitarea hainelor. În plus, demonstrează că persoanele închise acolo nu erau supuse unei torturi constante, ci puteau organiza întreceri sportive, aveau un teatru propriu în care se desfășurau spectacole artistice și chiar o piscină în care se puteau îmbăia.

Hitler

Au existat într-adevăr acele camere de gazare? În timpul războiului, Aliații dețineau informații detaliate despre lagărele de concentrare naziste. Dar în propaganda anti-nazistă nu au dezvăluit nimic despre existența acestor exterminări cu gaze, contrar afirmațiilor agitatorilor sioniști de pe întreg mapamondul.

Aliații nu ar fi ezitat să exploateze povestea „gazărilor”, mai ales în perioada războiului, dacă aceasta ar fi fost plauzibilă. Însă au înlăturat în mod explicit orice referință la „camerele de gazare” din propaganda despre atrocitățile germanilor, din cauza lipsei dovezilor. Chiar au decis oficial să nu facă o afirmație explicită despre „camerele de gazare”, anunțând într-o declarație publică din august 1943 că „dovezile sunt insuficiente pentru a justifica declarația privitoare la execuția în camere de gazare”.

În realitate, gazul Zycklon B era folosit doar pentru deparazitare. Numeroase armate l-au folosit mereu, inclusiv cea americană până în anii 1970, dar și companii civile, spitale, fabrici, etc. S-au găsit stocuri de Zycklon B în lagăre ca Oranienburg și Theresienstadt, unde nimeni nu a afirmat că ar fi avut loc gazări umane.

La Auschwitz există o imensă clădire destinată deparazitării hainelor cu acest gaz, recunoscută oficial, însă neinclusă în circuitul turistic al vizitatorilor. Oamenii de știință Fred Leuchter și Germar Rudolf au luat mostre din așa numitele „camere de gazare” și le-au analizat în Statele Unite, negăsind nici măcar o urmă de reziduu de Zycklon B care, conform chimiștilor, ar fi trebuit să rămână imprimat în fier sau în beton sute, dacă nu mii de ani.

La Auschwitz se pot observa chiar și astăzi spitalul și cantina SS la câțiva metri de acele așa-zise camere de gazare. În plus, acele camere nu au nici puternice aerisiri, nici elici, pentru a elimina gazul, așa cum sunt prevăzute camerele de gazare din Statele Unite, de exemplu. „Mărturisirea” smulsă lui Hess prin tortură, cum că soldații germani intrau în respectivele camere pentru a îndepărta morții la câteva minute după gazare, fumând, mâncând și bând, este cam suspectă. Respectivilor soldați le-ar fi fost cam greu să mănănce, bea și fumeze în timp ce purtau măști de gaze. Iar acestea nu sunt singurele nereguli în povestea acestor camere. S-a descoperit că nu se închideau ermetic și se aflau lângă crematoriu, lucru absolut ilogic, din moment ce respectivul gaz este exploziv. Cuptoarele despre care se presupune că erau folosite pentru a arde cadavrele nu erau nici pe un sfert la fel de eficiente precum cele de astăzi, prin urmare arderea ar fi durat mult prea mult. De exemplu, cadavrele lui Hitler și Eva Braun au fost stropite cu câteva zeci de litri de benzină, însă au putut fi recuperate și identificate. Oasele nu ard niciodată complet. De ce ar fi folosit naziștii această metodă de execuție, greoaie, periculoasă pentru cel ce o execută, costisitoare și de durată?

Sovieticii foloseau un singur glonț în ceafă pentru a ucide. Englezii spânzurau, francezii ghilotinau iar germanii apelau la plutoane de execuție. De ce pentru evrei ar fi procedat altfel? De ce ar fi consumat combustibil scump, timp și hrană pentru a-și transporta inamicii din toată Europa până în lagărele de concentrare, doar pentru a-i ucide acolo? De ce nu ar fi procedat ca sovieticii? Era mult mai simplu să fi împușcat sau spânzurat evreii acolo unde i-au găsit. De ce au ales naziștii metoda cea mai complicată și costisitoare? Nu au ales-o.

Evreii nu erau aduși în lagăre pentru a fi omorâți, ci pentru a fi izolați de restul populației. Povestea cu săpunul făcut din grăsimea evreilor uciși este o altă invenție a propagandei anti-naziste. Principalul argument al susținătorilor acestei ipoteze este prezența pe respectivele săpunuri a inițialelor RIF care, din punctul lor de vedere, înseamnă „Rein Judisches Fett” („grăsime evreiască pură”). În realitate, acele inițiale provin de la „Reichstelle fur Industrielle Fettversorgung”, adică „Centrul Național pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială”. Prin urmare, săpunurile făcute din evrei aparțin doar de domeniul fantasticului.

Așa-numita „soluție finală”, planul lui Hitler de a ucide toți evreii, rămâne o altă poveste discutabilă. Imediat după înfrângerea Germaniei, Aliații au interogat 26.000 de funcționari naziști. Cu toții au declarat că nu au auzit nimic vreodată despre acel plan, decât de la Aliați, după război.

Povestea exterminării în masă a pornit de la „mărturia” lui Rudolf Hoess, fostul comandant al lagărului de la Auschwitz. Însă el a făst bătut fără milă și drogat cu alcool preț de câteva zile înainte de a semna faimoasa „mărturie” prin care admitea că 2,5 milioane de oameni au fost gazați la Auschwitz. Trebuie menționat faptul că acea așa-zisă mărturie a fost scrisă în engleză, limbă pe care Hoess nu o cunoștea. Un alt oficial german, Julius Streicher, a raportat că a fost bătut atât de rău de anchetatorii americani pentru a obține o „mărturisire”, încât și-a pierdut 40% din capacitatea auditivă. El a fost ținut într-o celulă neîncălzită complet dezbrăcat și forțat să bea din latrină. Paznicii i-au deschis gura forțat cu un baston între dinți, pentru a-i scuipa în gură. Mulți alți germani au „mărturisit” crime de război sub tortură psihică și fizică ori pentru oferte generoase.

Comisia de anchetă Simpson van Rhoden asupra conduitei anchetatorilor americani pe parcursul proceselor Malmedy – Dachau a raportat maltratări și torturi, procese improvizate, administrarea de spovedanii cu preoți falși, bătăi, etc, cu scopul de a obține mărturii forțate de la prizonieri: „Anchetatorii americani la Tribunalul Statelor Unite din Dachau, Germania, foloseau următoarele metode pentru a obține mărturii: Bătăi și lovituri brutale. Scoaterea dinților și ruperea maxilarelor. Procese improvizate. Izolare. Prezentându-se ca fiind preoți. Rații de hrană foarte limitate. Depravare spirituală. Promisiuni de achitare (ex.: dacă victima ar fi implicat pe alți prizonieri să intre în scenariile proceselor aliate)… Numai doi dintre germani, în cele 139 de cazuri investigate, care au fost loviți în testicole, s-au mai putut însănătoși”.

Magistratul superior american Harlan Fiske Stone, referindu-se la Procesele de la Nurnberg, spunea despre procurorul-șef american Jackson: „Jackson este plecat conducându-și partida de linșaj la scară mare de la Nurnberg (…) Nu-mi pasă ce le face naziștilor, însă detest să văd pretinsa lui poziție de a conduce o curte și de a proceda conform legii. Este o fraudă puțin prea ipocrită în accepțiunea ideilor mele de modă veche”.

Un alt exemplu de fraudă în timpul proceselor îl reprezintă faptul că, la Nurnberg, germanii au fost acuzați că au executat la Katyn 15.000 de ofițeri și membri ai elitei poloneze. Șapte militari germani au fost executați de sovietici în urma unui proces în care procurorii au prezentat duzini de „experți” și „martori”, precum și peste patru mii de declarații scrise sub jurământ.

Însă în 1989, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a recunoscut că Stalin era responsabil pentru masacrul în masă al polonezilor. Nu Hitler a ordonat masacrele, ci aliatul americanilor. Ceea ce înseamnă că acele patru mii de declarații folosite la proces au fost falsificate pentru a pune în cârca germanilor crimele sovieticilor.

A existat acea „soluție finală” de a extermina toți evreii?

Ceea ce recunosc până și cei ce promovează Holocaustul este faptul că nu a existat niciun document prin care Hitler să fi pregătit exterminarea evreilor. Nu există niciun ordin al Fuhrerului, niciun plan și niciun buget pentru acest lucru. Declarația lui Himmler arată că într-adevăr Hitler nu îi dorea pe evrei în Germania, ci cât mai „departe de fața lui”. Ordinele lui Hitler se refereau la „reamplasarea” și „evacuarea” evreilor, cuvinte care în mod suspect au fost echivalate cu „eliminarea”.

Doctorul Raul Hilberg, considerat expertul nr.1 în problema Holocaustului, scria în Distrugerea evreilor europeni din 1961 că au existat două ordine ale lui Hitler ce vizau eliminarea evreilor. După procesul Zundel din 1985, dr. Hilberg a eliminat din cea de-a doua ediție a cărții sale toate referirile la „ordinele lui Hitler”, menționând într-o notă din josul paginii că „soluția finală” a naziștilor „nu era atât un plan formulat, cât o incredibilă întâlnire de gânduri, un consens, interpretarea birocratică de la distanță a unor gânduri”. Iar noi ar trebui probabil să înțelegem că germanii își șopteau la ureche cum să elimine evreii, fiindu-le frică să întocmească un ordin scris, un plan și să stabilească un buget.

Este adevărat că expresia „soluția finală” a fost folosită de naziști în problema evreilor. Dar acest lucru nu înseamnă că ar trebui echivalată cu „exterminarea”. Dacă guvernele din prezent caută o soluție finală în problema șomajului, asta nu înseamnă că se gândesc să extermine șomerii.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, această expresie era folosită în Canada atunci când se făcea referire la japonezi. Însă nimeni nu se gândește că se plănuia un genocid canadian asupra japonezilor. Documentele din timpul războiului dezvăluie faptul că „soluția finală în problema japoneză” era planul canadienilor de a reamplasa, denaturaliza și deporta cetățenii de origine japoneză din Canada în Japonia. Același lucru s-a întâmplat și în Germania: Hitler a vrut să deporteze evreii în Palestina. Când aceștia au refuzat, au fost închiși în lagăre de concentrare, pentru a fi izolați de restul populației.

Intenționat sau nu, istoricii omit că nu doar evreii erau închiși în acele lagăre, ci și rromi, homosexuali, prizonieri de război, persoane handicapate fizic ori psihic, martori ai lui Iehova și opozanți politici ai naziștilor. Despre aceste minorități nu se vorbește dintr-un simplu motiv: pentru a li se permite înființarea unui stat propriu și a obține enorme sume ca despăgubire, evreii trebuiau să fie considerați marile victime ale războiului.

Numerele sacre

Totuși nu încape îndoială că războiul a avut victime, inclusiv din rândul evreilor. Câți dintre ei au fost omorâți în realitate în acel Holocaust?

Centrul de comemorare al Holocaustului, Yad Vashem, declara: „Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane”. Prin urmare, numărul victimelor este cel dat sub tortură de Adolf Eichmann.

Cum rămâne cu cercetările care au confirmat acel număr?

Răspunsul ni-l dă Barbara Kulaszka în cartea ei, Au murit într-adevăr șase milioane?: „Accesul la documente era limitat de către Înțelegerile de la Bonn în 1955 pentru foștii persecutați sau succesorii lor legali, pe baza faptului că erau documente legate de persoane individuale și deci nedeschise pentru public. Cuvintele folosite de Înțelegerile de la Bonn erau că arhivele erau «evaluabile doar de foștii persecutați sau de succesorii lor legali». Singura excepție de la această regulă, dovedită a fi sub înțelegeri, a fost pentru reprezentanții oricăreia dintre cele zece guverne Aliate, ale căror corpuri supervizoare aveau dreptul să studieze documentele. Orice cerere a unuia dintre cele zece guverne pentru acces era revăzută de către directorul ITS (Internal Tracing System). Dacă directorul o găsea nejustificată, el pasa cererea Comisiei Internaționale pentru decizia finală. Nu și-a amintit nici o cerere a Israelului care să fi fost respinsă”. Cu alte cuvinte, Israelul avea acces la acele date, iar cercetătorii și istoricii germani nu. De ce? Ce este ascuns în acele documente? Cumva faptul că numărul evreilor uciși în Al Doilea Război Mondial este mult mai mic decât șase milioane?

cr

Puțini știu că acest număr a fost folosit cu mult timp înainte de accederea lui Hitler la putere.

În Primul Război Mondial, propaganda Aliată anti-germană promova pe tot mapamondul „fabricile germane de făcut săpun din cadavre”, „mânuțele smulse ale bebelușilor belgieni” sau „soldatul canadian crucificat”. Toate acestea s-au dovedit mai târziu a fi minciuni, pentru unele Aliații chiar cerându-și scuze germanilor după război.

În 1917, guvernatorul statului New York, Martin H. Glynn, crea isterie generală prin afirmația că germanii „exterminaseră milioane de evrei”. Numărul din 31 octombrie 1919 al ziarului The American Hebrew („Evreul american”) prezenta un articol semnat de Glynn, intitulat The Crucifixion of Jews Must Stop! („Crucificarea evreilor trebuie să înceteze!”), în care se spunea că șase milioane de evrei de peste Ocean sunt uciși în România, Polonia și Ucraina, într-un „holocaust amenințător”.

Ba, mai mult, încă din 1906, un articol susținea că în Rusia au fost exterminați în masă șase milioane de evrei. Ziarul New York Times din 20 iulie 1921 anunța că șase milioane de evrei sunt în pericolul de a fi masacrați în Rusia. Vedem așadar că se vorbea despre Holocaust și cei șase milioane de evrei uciși cu ceva timp înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Evreii au ținut să se victimizeze și într-un articol din New York Times de pe 31 mai 1936. Iar această victimizare nu este una recentă, ci se pare că a existat dintotdeauna. Ei susțin că au fost înrobiți de egipteni pe vremea lui Moise, apoi de babilonieni, masacrați de asirieni, greci și romani. Poate cea mai evidentă minciună a lor este dată de Talmud, care susține că, în secolul al II-lea, Imperiul Roman a masacrat 64 de milioane de evrei, lucru deosebit de suspect, ținând cont că, în acea perioadă, Pământul avea 190 de milioane de locuitori. E greu de crezut că mai bine de o treime din populația lumii era formată din evrei. Și la fel de incredibil este faptul că, după presupusa moarte a 64 de milioane de evrei, ei au continuat să existe într-un număr destul de mare. Dacă rușii au ucis șase milioane de evrei, România, Ucraina și Polonia încă șase milioane, iar germanii încă șase, putem considera că evreii ori apar ca ciupercile după ploaie, ori se înmulțesc mai rapid decât iepurii.

Conform unor studii demografice, în anul 1900 existau la nivel mondial 10,6 milioane de evrei, iar în 1939 numărul lor a crescut la 16,5 milioane. Din acești 10,6 milioane, dacă rușii ar fi masacrat 6 milioane, ar fi rămas 4,6 milioane de evrei în toată lumea. Cât de mult au putut să se înmulțească aceștia, dacă România, Ucraina și Polonia au mai ucis 6 milioane, rușii încă 6 milioane și totuși numărul lor a ajuns la 16,5 milioane înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial? Și de ce nu au reușit să se înmulțească la fel de rapid și după război, ținând cont că în prezent se găsesc în toată lumea doar 13,5 milioane de evrei?

holohoaxrussia1921

Dar dacă numărul acestor „victime” nu este unul real?

Arhivele de la Auschwitz pot face lumină în cazul numărului real al victimelor lagărelor de concentrare.

Aceste arhive au fost preluate de ruși atunci când au eliberat lagărul în 1944. Nici până astăzi nu au fost făcute publice, pentru a fi cercetate de istorici sau de către publicul larg.

Însă în septembrie 1989, rușii au publicat registrele deceselor de la Auschwitz, din care rezultă că acolo au murit 75.000 de persoane, dintre care jumătate din cauze firești (bătrânețe, boli, accidente de muncă). Victime ale execuțiilor au fost mai puțin de 40.000 de evrei, adică de o sută de ori mai puțini decât se vehiculează de propaganda Holocaustului. După cum spunea englezul Irving Stone, „la Auschwitz naziștii au omorât în patru ani cam atâtea persoane câte au omorât englezii într-un singur raid de noapte la Hamburg”.

Prin urmare, până în prezent, nimeni nu a reușit să aducă o dovadă a existenței celor șase milioane de evrei uciși de naziști. Am văzut că acest număr a fost folosit și în trecut. De ce ar folosi evreii acest număr, dacă nu reprezintă totalul real al victimelor? Răspunsul ni-l dă Ben Weintraub în cartea Keystone of the New World Order: The Holocaust Dogma of Judaism din 1994: numărul are de fapt o semnificație mitică datorită fundamentării sale pe izvoare cabalistice.

Într-adevăr, numărul 6 este cel mai des întâlnit la evrei. Stema statului Israel este o stea cu șase colțuri, 6 este numărul cel mai des întâlnit în Torah și Talmud; de asemenea este numărul de zile în care evreii cred că Yahweh a creat lumea, ziua în care au fost făcuți oamenii, etc. Datorită numerologiei, parte importantă a Kabbalei evreiești, șase reprezintă cel mai important număr al evreilor, drept pentru care îl întâlnim în orice este important pentru aceștia. Ce reprezintă acest număr? Răspunsul ni-l oferă chiar stema Israelului, hexagrama sau Steaua lui David.

Iudaismul este o copie a religiei babiloniene, amestecată cu cele ale canaanienilor și egiptenilor.

În majoritatea religiilor, inclusiv în acestea, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Strămoşii noştri îşi vedeau zeii venind din cer şi plecând în acelaşi loc. Cum tot ce vedeau pe cer erau stelele şi planetele, logica le-a spus că acestea nu puteau fi decât respectivii zei. Planetele poartă chiar şi astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Enoh, în care îngerii sunt consideraţi stele (cei decăzuţi sunt stele căzătoare) iar oamenii, animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalată cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru Solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu şase este Marte (a şasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeaşi semnificaţie ca numărul razelor stelelor. Nu cred că mai există cercetători care să nu recunoască faptul că steaua cu opt raze era simbolul zeiţei sumeriene Inanna sau al Afroditei, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.

Iudaismul sau mozaismul a păstrat această tradiție. Iniţial, simbolul evreilor era steaua cu cinci colţuri, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare.

Romanul Jupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost primul dumnezeu al evreilor, introdus de Moise / Akhenaton sub numele Aton. După întoarcerea lor din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a şasea planetă.

Marte al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere simbolizând faptul că este al patrulea conducător al Terrei, după Anu, Enki şi Enlil.

Numărul 6 a devenit echivalent al zeului evreilor, Yahweh, evreii folosindu-l în toate acțiunile lor importante.

Astfel înțelegem de ce au ales 6 milioane ca fiind numărul victimelor atât ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și înainte de acesta. La o privire mai atentă asupra istoriei recente, se întărește ideea că și acest război a fost planificat de către ei, așa cum susțineau Protocoalele Înțelepților Sionului și scrisoarea masonului american Albert Pike.

Din 1933, când evreii au declarat război Germaniei, până în 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, s-au scurs șase ani. Această conflagrație mondială a durat tot șase ani (1939-1945). În Primul Război Mondial, Hitler a fost înrolat în Regimentul al șaselea de rezervă bavarez. Când s-a înscris în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist, gruparea număra șase membri. Prima bombă atomică a lovit Hiroshima pe 6 august. Japonia s-a predat după șase zile de la lansarea bombei atomice în Nagasaki. Pe lângă cele șase milioane de presupuse victime evreiești, observăm folosirea repetată, deloc întâmplătoare, a celui mai important număr al evreilor. Ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar dovada unui plan bine pus la punct. Nici anul 1933 (când Hitler a obținut puterea absolută iar evreii au început războiul împotriva Germaniei) nu a fost unul întâmplător, ci ales pe baza aceleiași numerologii kabalistice. Unul dintre cele mai importante numere ale masoneriei, 33 (în procente) reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi.

Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor, adică Yahweh / Marduk. Care, în Babilon, într-adevăr făcea parte dintr-o trinitate, alături de tatăl și sora sa. De fapt, numerologia modernă consideră 33 ca fiind reprezentarea numerică a Stelei lui David (cea cu șase colțuri), adică a zeului simbolizat sub această formă.

La ordinul celui de-al 33-lea președinte al Statelor Unite, masonul de grad 33 Harry S. Truman, americanii au testat prima bombă atomică la Jornada del Muerto din New Mexico, pe paralela de 33 de grade latitudine nordică, proiectul chiar purtând numele Trinity („Trinitatea”).

Același președinte a lansat cele două bombe atomice din Japonia la distanțe egale de paralela de 33 grade latitudine nordică, Hiroshima aflându-se pe paralela de 34 de grade iar Nagasaki pe cea de 32. Toate ţările prin care trece paralela de 33 grade latitudine nordică au în vigoare pedeapsa cu moartea. Tot pe paralela de 33 grade latitudine nordică se află Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește muntele Hermon, locul unde Cartea lui Enoh susține că au coborât pe Pământ Veghetorii lui Azazel.

Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Azazel / Enki, tatăl lui Yahweh / Marduk) + Iraq.

În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza, locul primului templu masonic din Dallas. Data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Să nu uităm că 33 este anul în care creștinii consideră că evreii l-au crucificat pe Iisus dar și numărul de miracole efectuate de acesta. În plus, este vârsta la care Alexandru Macedon a murit, din voia zeilor, pentru că acesta a îndrăznit să invadeze India. Și, nu în ultimul rând, 33 este unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K este a unsprezecea din alfabet; de 3 ori K = 33).

Se consideră că numărul total al victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial se ridică la 52 de milioane. Însă, la fel ca 6 și 33, și acest număr a fost ales pentru semnificația sa ocultă, nereprezentând adevărata sumă a victimelor.

Pentru mesoamericani şi egipteni, 52 era un număr foarte important. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayaşi, incaşi, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de şarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan / Xiuhtecuhtli (Enki). El şi-a anunţat supuşii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Ciudat sau nu, prefixul internaţional telefonic al Mexicului este 52.

Calendarul solar al mayaşilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de către zeul Thoth (tot Enki, tatăl lui Yahweh / Marduk). Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu acest zeu. Laturile celor trei piramide de la Gizeh sunt înclinate într-un unghi de aproximativ 52 de grade. Sunt singurele piramide din lume cu această înclinaţie, restul având diverse unghiuri (cel mai des de 43 de grade). Faraonul Snefereu a încercat să copieze piramidele de la Gizeh, construind la Dahshur una înclinată tot în unghi de 52 de grade. Cum partea superioară a piramidei s-a prăbuşit, constructorii au lăsat aşa doar jumătate, restul fiind înclinată la 43 de grade. Marea Piramidă era considerată de egipteni opera lui Thoth. Unii credeau că piramidele de la Gizeh sunt mormintele lui Thoth, al fiului său şi al fiicei sale. Numărul 52 fiind asociat cu Enki / Thoth / Quetzalcoatl, cele 52 de milioane de victime ale războiului reprezintă un sacrificiu pentru această divinitate.

Holocausturile ignorate

După aproape șapte decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, suntem învățați în continuare că Hitler a fost personajul negativ, inamicii lui fiind cele pozitive.

Ni se bagă pe gât un presupus Holocaust, în timp ce altele sunt complet omise.

În America se estimează la circa 160 de milioane numărul indigenilor decedați ca urmare a procesului de colonizare, în luptă ori în urma bolilor aduse de europeni. Astăzi, indienii reprezintă doar unul – două procente din populația totală a Statelor Unite.

În Australia, de asemenea, aborigenii reprezintă câteva procente din totalul populației.

Uniunea Sovietică a măcelărit peste 20 de milioane de oameni în câțiva ani, sub conducerea evreilor Iosif Visarionovici Djugasvilii (numit Stalin) și Salomon Pearl Muter (alias Nikita Hrușciov).

Bombele atomice, care au ucis peste 200.000 de oameni la Hiroshima și Nagasaki, au fost create la ordinul evreului Franklin Delano Roosevelt (Delano este un clan evreiesc din Italia iar Roosevelt nu este decât versiunea americană a numelui de familie evreiesc Rosenfeld).

Blocada englezilor de la sfârșitul Primului Război Mondial a dus la moartea a 800.000 de civili germani.

Între 1979 și 1981, la granița de vest a Chinei au fost măcelăriți 50 de milioane de oameni, presa mondială nesuflând o vorbă despre acest Holocaust. Deoarece, așa cum spunea și Jim Morrison, „cine controlează media, controlează lumea”. Soldații chinezi fuseseră antrenați de KGB și CIA, documentele acestei înțelegeri aflându-se în prezent în posesia unui avocat dintr-un orășel de lângă Bonn.

Conflictul din fosta Iugoslavie a dus la 1,4 milioane de morți.

Războaiele americane din Vietnam, Coreea, El Salvador, Afghanistan sau Irak au creat alte milioane de victime.

Spaniolii au masacrat guanșii din Insulele Canare La Gomera și La Palma. Însă nimeni nu este acuzat pentru aceste crime, nimeni nu plătește despăgubiri precum Germania statului Israel și nimeni nu vorbește despre aceste întâmplări.

În schimb, se promovează asiduu doar crimele lui Hitler.

De ce?

Pentru că dictatorul german a fost marele dușman al evreilor. Ei, care controlează media dintr-o mare parte a lumii, au grijă să-și ascundă faptele în spatele celor ale dușmanilor lor. Iată ce scria profesorul Harry Elmer Barnes în New York Telegram din 29 martie 1940: „Nimic nu poate fi mai absurd decât cunoscuta poveste pentru adormit copii, care spunea că toți oamenii buni se află într-o parte și toți cei răi, pe cealaltă parte. Unii susțin că un popor ar fi mai brutal decât altul. Ei se referă la hărțuirea germanilor din Primul Război Mondial și la felul în care sunt tratați evreii acum. În acest proces, ei omit însă cea mai mare cruzime, și anume blocada britanică împotriva Germaniei, câteva luni după noiembrie 1918. Au fost lăsați să moară de foame 800.000 de germani, femei, copii și bătrâni. Comparat cu blocada britanică din 1918-1919, Hitler ar fi părut ca un spiriduș rău dacă le-ar fi făcut un  asemenea lucru murdar și detestabil celor 500.000 de evrei aflați pe teritoriul Germaniei în 1933”.

Chiar și în ziua de astăzi, Germania încă plătește despăgubiri evreilor. În multe țări, precum Germania, poți fi arestat dacă folosești cuvântul „jidan”, ori dacă îți declari simpatia față de Hitler. În Statele Unite, Biserica ortodoxă română a fost obligată să elimine din Prohod (slujba din Vinerea Mare) pasajele care susțineau că Iisus a fost ucis de iudei.

Japonia

Toți istorii consideră că cea mai mare greșeală a lui Hitler a fost atacarea Uniunii Sovietice. Însă nimeni nu poate înțelege ce l-a determinat să ia această decizie care a dus la înfrângerea Germaniei. Se pare că vinovați pentru acest lucru au fost propriii săi aliați, japonezii. Împăratului Hirohito puțin i-a păsat de strategia germanilor și a atacat Uniunea Sovietică pe neașteptate. Ca aliat al japonezilor, Hitler a fost nevoit să-i sprijine, atacând U.R.S.S.-ul la rândul său. Atragerea Germaniei împotriva sovieticilor poate fi pusă doar pe seama japonezilor, sau a fost altceva la mijloc?

Hirohito

Împăratul Japoniei nu a atras doar Uniunea Sovietică în război, ci și Statele Unite.

Pe 7 decembrie 1941, a atacat baza americană de la Pearl Harbour fără nicio declarație de război, ceea ce i-a convins pe americani să participe oficial la cel de-Al Doilea Răboi Mondial.

În două valuri de atac, cu durata totală de 90 de minute, niponii au omorât 2.402 persoane (și 1.282 au fost rănite), au distrus mai multe nave grele de război și au pulverizat 188 de avioane americane. În schimb, doar 64 de japonezi au fost uciși. Acest atac i-a luat prin surprindere pe americani, deși ar fi trebuit să fie pregătiți din foarte multe motive.

Americanii erau deja convinși că vor fi atacați de japonezi, iar primul atac va avea loc în Filipine, acesta fiind și motivul pentru care președintele Roosevelt a mutat flota în acel loc. Americanii au interceptat telegrame japoneze în noiembrie 1941, care anunțau viitorul atac, însă le-au ignorat. La fel au ignorat și primele observații radar a avioanelor nipone din dimineața zilei de 7 decembrie. Ceea ce i-a făcut pe mulți să creadă că atacul a fost dorit de americani, dacă nu chiar pregătit de ei. E posibil ca împăratul Hirohito să-l fi atras intenționat pe Hitler într-o capcană, atacând Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii?

Ciudat este faptul că, după război, japonezilor nu li s-a cerut să plătească în vreun fel, precum Germania.

Împăratul Hirohito și-a păstrat tronul, Japonia chiar fiind ajutată să se reconstruiască. Ciudat este că japonezii au așteptat șase zile pentru a capitula după ce au fost loviți de a doua bombă atomică a americanilor, șase fiind cel mai important număr al evreilor. De ce japonezii nu au fost trași la răspundere pentru crimele de război? De ce au fost ajutați să-și reconstruiască țara? De ce au așteptat șase zile pentru a capitula? Și de ce au continuat războiul atunci când toți aliații lor europeni au fost înfrânți? Erau atât de aroganți încât să considere că pot învinge singuri o alianță a Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și alte state?

Unul dintre marile câștiguri ale Statelor Unite de pe urma celui de-Al Doilea Război Mondial a fost consolidarea poziției de super putere militară. Acest fapt s-a datorat mai ales bombelor atomice pe care le deținea.

Pentru a ajunge o țară temută de tot mapamondul, S.U.A. trebuia să-și demonstreze superioritatea armată. Și a făcut acest lucru prin cele două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Din acel moment, nimeni nu a mai avut curaj să provoace Statele Unite. Nici măcar Uniunea Sovietică, războiul rece fiind doar o fațadă, după părerea multora.

Pentru că le-a oferit americanilor șansa să-și demonstreze puterea atomică, Japonia pare să le fi făcut un mare serviciu. Poate că împăratul Hirohito nu era un dușman al Aliaților, ci un prieten al evreilor. Poate că rolul său era de a-i oferi lui Hitler iluzia unui aliat puternic, care să-l facă să pornească războiul mult dorit de elita iudaică. Așa s-ar explica și motivul atragerii Germaniei împotriva Uniunii Sovietice.

Poate că Hirohito a prelungit războiul, chiar dacă aliații săi europeni erau învinși, pentru a le acorda americanilor timpul necesar de a-și finaliza bombele atomice, prin care să-și asigure dominația planetară. Poate din acest motiv a și așteptat șase zile pentru a capitula, folosind același număr sacru al evreilor. Și poate că din acest motiv nu a fost tras la răspundere pentru crimele de război ci, dimpotrivă, a fost ajutat să-și reconstruiască țara și chiar să o ducă pe primul loc în lume la capitolul tehnologie.

Posibilitatea colaborării familiei imperiale japoneze cu elita evreiască reiese și din mesajul prințesei Kaoru Nakamaru din 2 ianuarie 2012. Ea declara atunci: „În anul 1976 am avut o fantastică experiență spirituală care a constat în deschiderea celui de-al treilea ochi și astfel am putut comunica cu oameni din OZN-uri și cu civilizația din interiorul Pământului. În interiorul Pământului există o civilizație foarte evoluată, iar informațiile care mi-au parvenit de la ei m-au convins că începând cu data de 20.12.2012, timp de trei zile este perioada în care planeta Pământ va trece în a cincea dimensiune, către un tărâm numit Nuru. În cele trei zile și trei nopți în care are loc această transformare  nu vom fi capabili să utilizăm electricitatea… va fi întuneric total (zi și noapte), nici soare, nici stele, nici un fel de lumină, va fi întuneric total trei zile! Nici o mass-medie, nici o informație sau anunțuri nu vor fi disponibile oamenilor de pe planeta Pământ!”. Acea dată a trecut și știm cu toții că nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Iar „fatidica” dată de 21 decembrie 2012 a fost lansată și promovată intens de oculta iudaică, cu scopul de a crea panică în rândul populației. Prin această declarație mincinoasă și manipulatoare, inducând populația în eroare și creând panică, prințesa Kaoru Nakamaru a demonstrat că face jocul elitei iudaice. Prin urmare, o colaborare dintre familia imperială japoneză și oculta evreiască pare tot mai posibilă.

O declarație în acest sens avem de la jurnalistul Benjamin Fulford, care susține că a fost contactat de o societate secretă chineză, ce a declarat război grupului masonic Illuminati. Din mai multe surse, inclusiv din societatea chineză, Fulford a aflat că Illuminati au influențat Japonia încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceștia au ucis peste două sute de politicieni care li s-au opus, printre care foștii Prim-Miniștri Tanaka, Takeshita, Ohira și Obuchi, cu ajutorul unui drog ce provoacă infarct. Dacă informațiile jurnalistului sunt corecte, înseamnă că Japonia nu a fost în realitate aliata Germaniei în timpul războiului, ci a evreilor. Iar Hitler a fost din nou trădat.

Ultimele zile

Nu doar Japonia a avut un rol în planul evreiesc. Evreul Stalin a fost aliatul lui Hitler doar pentru a-l atrage în capcană. Biserica Catolică era condusă de evrei. Americanii, care i-au furnizat arme, erau la rândul lor conduși de evrei. Cei din anturajul său, din societățile Thule și Vrill, primeau ordine de la familia Rothschild. La fel și evreii care îl înconjurau. Rudolf Hoess, adjunctul său, a zburat pe ascuns în Marea Britanie pentru a încheia o pace separată cu englezii.

În 1939, câțiva dintre generalii naziști au plănuit să-l ucidă pe Hitler, cu condiția ca Anglia să nu intervină în războiul civil care ar fi apărut în urma asasinării, după cum a demonstrat jurnalistul Louis C. Kilzer, laureat al premiului Pulitzer, bazându-se pe documente britanice din acea perioadă. Însă  prim-ministrul englez Winston Churchill și-a convins miniștrii să respingă ofertele generalilor germani deoarece, conform planului elitei iudaice, era nevoie ca Hitler să pornească războiul, ce ar fi dus la înființarea statului Israel. Stenogramele ședințelor guvernului britanic redau modul în care masonul Churchill respingerea propunerilor germanilor: „Hitler este doar un om care va deceda mai curând sau mai târziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie să-l convingem pe Hitler să atace URSS-ul pentru că acolo va fi sfârșitul lui, iar noi vom dezmembra Germania”. Capcana a fost întinsă și, așa cum scria Nostradamus cu câteva secole înainte, „copilul Germaniei nu vede nimic”.

Se pare totuși că Hitler și-a dat seama că a fost atras într-o capcană, însă prea târziu.

Guy Liddell, fostul director general adjunct al serviciului de informații britanic MI5, a detaliat în jurnalele sale ultimile zile din viața lui Hitler. Pe 22 aprilie 1945, Fuhrerul a ținut un discurs în fața generalilor săi și a ministrului său de interne, Heinrich Himmler. Părea un om distrus iar când Himmler i-a cerut să părăsească Berlinul, Hitler a explodat: „Toată lumea m-a mințit, toată lumea m-a înșelat. Niciunul nu mi-a spus adevărul. Forțele armate au mințit și acum SS m-a lăsat în voia soartei”. Fața lui devenise violetă, brațul stâng avea spasme și nu putea să-și pună piciorul stâng corect pe pământ. În acea noapte a avut o cădere nervoasă și spunea încontinuu că își va găsi sfârșitul la Berlin. Însă, în noaptea în care s-a sinucis, a fost calm. Ba chiar i-a spus lui Albert Speer, ministrul armamentelor, că așteaptă moartea ca pe o eliberare de la o viață plină de greutăți.

eva_653805001

Înainte de a-și găsi sfârșitul, pe 29 aprilie 1945 Hitler s-a căsătorit cu amanta sa, Eva Brown. Ceremonia a fost una restrânsă, fără prieteni sau familie, martori fiind Joseph Goebbels și Martin Bormann. În aceeași zi și-a scris testamentul, unde i-a numit pe Goring și Himmler trădători. Iar pe 30 aprilie, înconjurați fiind de trupele sovietice, Eva s-a otrăvit cu cianură iar Hitler și-a tras un glonț în tâmplă. Cadavrele lor au fost scoase din buncăr de către adjuncții lui Hitler și lăsate într-un crater făcut de o bombă, unde au fost găsite de către soldații ruși pe 2 mai. Corpurile lor au fost îngropate și deshumate de mai multe ori de-a lungul timpului, până când, în aprilie 1970, au fost incinerate complet iar cenușa aruncată în râul Elba.

S-a sinucis Hitler într-adevăr pe 30 aprilie 1945?

Supraviețuirea lui Hitler

Magda Zeitfeld, o fostă membră a serviciilor secrete naziste, după ce a fost capturată de americani, a ales să se pună la dispoziția guvernului de la Washington. Tatăl ei era un pionier al tehnicilor de protezare facială, ce operase la cea mai mare clinică de chirurgie plastică din Germania, clinică ce primise sponsorizări generoase din partea Partidului Nazist. Doctorul Zeitfeld a lucrat un timp împreună cu fiica și fiul său, însă izbucnirea războiului i-a adus Magdei oportunitatea de a lucra în cadrul spionajului german.

După ce s-a predat, a descris sub jurământ, în fața comisiei aliate de anchetă, un incident petrecut în toamna lui 1943. Atunci, tatăl și fratele ei au primit ordin să modifice înfățișările a trei oficiali naziști de rang înalt, încât aceștia să devină de nerecunoscut, făcându-le trăsături semitice evidente.

După intervențiile chirurgicale și vindecarea completă, cei trei au urcat într-un submarin în portul Bremerhaven și au plecat spre o destinație necunoscută. Magda Zeitfeld a declarat că unul dintre acei oameni era cu siguranță Adolf Hitler, al doilea era Martin Bormann, iar pe al treilea nu îl cunoștea, deși îi văzuse chipul la congresele Partidului Nazist.

Ea susține că nu se putea înșela în privința lui Hitler, deoarece supervizase un program ce viza modificarea înfățișării a patru bărbați, ce semănau cu dictatorul nazist, pentru o identificare fizică perfectă cu acesta. Cei patru au devenit copii perfecte ale lui Hitler doar din punct de vedere fizic, neputându-și însuși și timbrul vocal al acestuia. De aceea au fost folosiți la manifestări sau ședințe unde era necesară doar prezența lui Hitler. De altfel, se știe că Fuhrerul nu a mai ținut discursuri în public după toamna lui 1943 iar o mare parte a personalului să a fost schimbată.

La două săptămâni după ce misterioșii străini au părăsit clinica, aceasta a fost închisă de SS. Personalul a fost mutat la alte clinici iar tatăl și fratele Magdei au dispărut fără urmă. Mai mult, toate înregistrările medicale ce îl priveau pe Hitler au fost distruse iar majoritatea doctorilor care l-au consultat au dispărut la rândul lor. Singura excepție a fost o tânără tehniciană dentară, care l-a asistat pe dentistul lui Hitler în două rânduri pentru toaletarea danturii dictatorului.

După ce a fost arestată de soldații ruși, a fost capabilă să reconstituie din memorie schița danturii lui Hitler, care a fost comparată cu cea a cadavrului din buncărul din Berlin. Se pare că imaginile nu coincideau perfect, deoarece Stalin nu a fost pe deplin convins că armata sa a găsit într-adevăr cadavrul dictatorului german. Însă a declarat oficial că este vorba despre dantura lui Hitler doar pentru ca nu cumva cineva să creadă că Fuhrerul a reușit să fugă de sub nasul triumfătoarei Armate Roșii.

underground19_26

În 1961, Wendell Stephens, un fost colonel american, în timpul unei călătorii în Ecuador a întâlnit, în orășelul Cuenca, un preot numit Padre Krespi. Stephens a bănuit că acesta era în realitate Adolf Hitler. În casa preotului erau multe obiecte de artă de valoare neprețuită, pe care un biet preot provincial nu și le-ar fi putut permite.

Magda Zeinfeld l-a însoțit pe Stephens în Ecuador și, după ce l-a văzut pe părintele Krespi, a fost și ea convinsă că acesta era fostul dictator german. Ea a recunoscut chiar în casa preotului un tablou pe care îl văzuse cândva în Cancelaria Reichului. Krespi, care nu bănuia intențiile vizitatorilor săi, le-a povestit că a fost crescut la o fermă din nordul Italiei, la granița cu Austria, și că a venit la Vatican în 1943. De altfel, părintele vorbea perfect italiana. Dar și mama lui Hitler provenea din aceeași zonă iar Adolf vorbea în copilărie italiana. Se știe că la întâlnirile cu Mussoloni, Hitler nu folosea niciodată translatori iar atunci când era nervos, obișnuia să înjure în italiană.

Părintele Krespi povestea că a fost trimis ca preot catolic în Ecuador în 1956, orășelul în care locuia fiind cunoscut drept posibil refugiu al lui Martin Bormann. Krespi ducea aici un trai modest și era adesea văzut în compania în compania unor germani emigrați în Ecuador. La scurt timp după întâlnirea cu Wendell Stephens și Magda Zeinfeld, părintele Krespi a decedat, fiind înmormântat cu mare pompă. Cavoul său, placat cu marmură albă, este și astăzi acoperit cu flori, localnicii păstrându-i o amintire de neșters.

Este posibil ca Hitler să mai fi supraviețuit două decenii sub o altă înfățișare? Dacă da, nu e de mirare că a ales să devină preot catolic, ținând cont că a fost toată viața un catolic convins. Ba chiar își dorea în copilărie să devină preot. Se pare că această ipoteză a fost verificată și de C.I.A. imediat după sfârșitul războiului, răscolind toată America de Sud în căutarea fostului dictator german.

Învingătorii

salut_hitler

După finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii au devenit, din puteri continentale, super-puteri mondiale.

Comunismul s-a extins de la Berlin până în China. Prin proiectul Paperclip, autorizat de președintele Truman în septembrie 1946, șapte sute de savanți germani (cel mai important fiind Wernher von Braun) au ajuns în secret în Statele Unite, continuând să lucreze pentru americani.

Evreii au obținut dreptul de a înființa statul Israel, plus despăgubiri financiare enorme, pentru totdeauna. Iar masoneria pe care o conduc din umbră a reușit să subjuge o mare parte a populației lumii. Ca urmare a acestor victorii, Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983, declara cu o aroganță fără margini: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Privind lucrurile în această lumină pe care evreii au ascuns-o de prea multe decenii, putem concluziona că Adolf Hitler nu și-a dorit niciodată să cucerească planeta, ci să o elibereze de elita iudaică ce o înrobise. Și nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi arătat lumea astăzi dacă ar fi reușit.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2012/09/08/hitler-mesia-sau-antihrist/





Civilizatiile precolumbiene. Enigme vechi si noi (I)

29 12 2018

Tulburătoarele coincidenţe

Tot mai avid de cunoaştere şi accelerînd procesele cunoaşterii, omul de la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu al civilizaţiei noastre trăieşte în mod acut limitele condiţiei sale. Psihologic, se simte claustrat în scurgerea timpului biologic şi chiar frustrat.

El gîndeşte legea relativităţii, formulează ideea universurilor paralele, ştie că raza de lumină este singurul obiect absolut al Universului, în care timpul încetinit aproape moare, scrutează infinitul, exprimîndu-l prin formule matematice, descoperă galaxii, teoretizează nivelele de existenţă ale materiei, fiecare exprimînd o logică proprie. Şi cu fiecare dintre acestea îşi distinge o nouă şi dureroasă limitare. Ca parte a naturii ordonate de legi ireversibile, el este o componentă dintr-un univers caracterizat printr-un timp care, pentru sistemele cu un anumit grad de complexitate, se scurge, obiectiv, într-un singur sens. Dar, dacă viitorul nu poate fi forţat, trecutul oferă imaginaţiei omeneşti o piaţă uriaşă de desfacere. Sondarea acestuia este asociată, de obicei, cu setea de a descifra enigmele, deloc puţine, şi de a afla cine au fost precursorii lumii de azi, pentru că omul modern nu mai nutreşte orgoliul întemeietorului absolut.

Corespondenţele dintre civilizaţii obsedează spiritul, întrebările ne asaltează fără încetare şi încercarea de a răspunde la ele aduce un indiscutabil profit intelectual, constituind, totodată, şi un exerciţiu care poate oferi oricui un mod de a se situa în raport cu natura şi Istoria. Fiecare creuzet în care s-au plămădit civilizaţiile îşi afirmă o dominantă aparte, un stil dat, poate, de aerul, apa, pămîntul, cerul său. Dacă, în Asia, manifestarea exuberantă a civilizaţiilor apare ca o coexistenţă amalgamată care promovează, însă, cu consecvenţă schimbul de idei, păstrînd intacte individualitatea fiecărei lumi, iar Europa afirmă sinteze repetate ca într-o reacţie în lanţ, civilizaţiile precolumbiene s-au afirmat într-o uluitoare discontinuitate, într-o ruptură geografică şi temporală, care le-a îndemnat, paradoxal, dintr-un instinct obscur, să descopere şi să afirme, de fiecare dată, cam acelaşi lucru.

pag-12-13-calendar-aztec

Consonanţe enigmatice

Înrudirile tulburătoare dintre civilizaţiile aflate la distanţă geografică şi temporală uriaşă, fenomenele de civilizaţie încă neexplicate, ca şi descoperirea unor civilizaţii ai căror autori rămîn, încă, învăluiţi în mister, au pasionat spiritele secolului nostru, dornice să afle enigmele acestei istorii necunoscute a umanităţii. Cele mai vechi urme duceau spre continentul sud-american. În acest context, s-a emis ipoteza originii americane a Carianilor (Secolele XV – XIV î.Chr.), rasă neindo-europeană, purtînd o civilizaţie evoluată şi confirmînd legături profunde cu Pelasgii, culturile Feniciană, Cretană, Sumero-Babiloniană.

Istoricul roman Diodorus Siculus (cca. 80 î.Chr. – 21 î.Chr.) considera, după Alexander Braghine (1878-1940), autorul cărţii „L’Enigme de L’Atlantide“, regatul lui Kar ca o adevărată „epocă de aur a omenirii“.

O altă ipoteză ar fi că Troienii, după marea înfrîngere, transportaţi în triremele fenicienilor, s-ar fi refugiat în America de Sud şi ar fi întemeiat oraşe la gura fluviului Parnahyba, unde s-au descoperit ruine şi ziduri de apărare ciclopice. Triburile de aici ar păstra şi astăzi amintirea unei ţări mirifice, cu acoperişuri scînteietoare, aflate dincolo de Ocean.

Considerată „leagănul omenirii“, adevărata Atlantida a devenit teatrul contestărilor, pe măsură ce descoperirile arheologice scoteau la iveală lumi după lumi dispărute. În studiul său despre civilizaţiile peruviene (Peru), latifundiarul Rafael Larco Hoyle enumeră cel puţin 20 de culturi care s-au dezvoltat înaintea civilizaţiei Inca. A trebuit să se caute răspunsuri pentru vestigiile scoase de sub straturi groase de pămînt şi mortar împrăştiate cu grijă peste monumentele şi oraşele abandonate chiar de către constructorii lor. Pe teritoriul Mexicului de azi, enigmaticul regat întemeiat de o olmeci îşi păstrează, încă, misterul.

În vechiul oraş aztec Teotihuacán (în traducere: „Locul unde omul devine Zeu“), toltecii au refăcut temple a căror constructori nu se cunosc.

Civilizaţia toltecă a dovedit înrudiri tulburătoare cu civilizaţiile Sumeriană, Egipteană, Cretană prin construcţiile labirintice, prin modul de articulare al piramidei gigantice şi arta prelucrării metalelor. Pe platourile andine, ruinele de la El Castillo ridică alte întrebări, ele atestînd o civilizaţie veche de 20.000 de ani. Pe de altă parte, oraşul Tiahuanaco, aflat pe malurile lacului Titicaca, ar fi fost părăsit cu 13.000 de ani înainte de Christos, în urma unor catastrofe care au înălţat coastele oceanice cu aproximativ 3.500 de metri.

Apariţia în frescele egiptene a unor zei cu piele albăstruie i-a făcut pe unii arheologi să emită ipoteza unor strămoşi cu pielea albastră veniţi în Egipt din ţări cu munţi înalţi, strămoşi care, în noile condiţii climatice, şi-au schimbat culoarea pielii în măsliniu. Cei veniţi ar fi fost originari din platourile andine, unde lipsa de oxigen dă o tentă albăstrie tenului indigenilor.

Deoarece legenda oamenilor albaştri apare la triburile de pe litoralul Atlanticului, s-a presupus că e vorba de atlanţii înşişi, locuitori ai unei ţări muntoase, care au pierit odată cu dispariţia ţării lor. Alţi cercetători îi consideră, însă, pe strămoşii cu pielea sau sîngele albastru, semnalaţi chiar de Platon, drept fiinţe venite din „planeta albastră“ a anticilor – Venus. Această idee a apărut în urma coroborării unor date străvechi cu privire la această planetă.

După Sfîntul Augustin (354 – 439), care citează izvoare mult mai vechi, planeta Venus ar fi suferit o serie de fenomene, cum ar fi schimbarea culorii, a mărimii, a formei şi a traiectoriei. S-a presupus că, în urma unei catastrofe cosmice, a fost întemeiată civilizaţia de la Tiahuanaco, considerat ca fiind cel mai vechi oraş din lume. Şi, nu întîmplător, probabil, pe un teren învecinat cu platoul Matto Grosso, pămînt care nu a fost niciodată acoperit de ape, după afirmaţia geologilor.

Arheologul austriac Arthur Posansky (citat de Robert Charroux în „Histoire inconnue des hommes“) afirma că a descoperit 5 civilizaţii succesive, distruse de catastrofe naturale la Tiahuanaco, fost port la Ocean, după cum atestă construcţia bizară care arată ca un port maritim, aflată, azi, la 4.000 de metri altitudine.

În petroglifele de pe „Poarta Soarelui“, alţi cercetători au identificat elemente care atestau prezenţa unor fiinţe fantastice. Inginerul Alexander Kazanţev a descoperit, pe aceeaşi „Poartă a Soarelui“, un calendar venusian avand anul de 225 de zile terestre.

Întrebarea este: cum de cunoşteau strămoşii Incaşilor calendarul venusian şi de ce erau interesaţi de această planetă? Scriitorul englez James Churchward (1851-1936), susţinînd existenţa unui misterios Continent Mu, ce şi-ar fi avut Capitala în deşertul Gobi, relatează despre strania coincidenţă a calendarului venusian al civilizaţiei Mu şi a celui de la Tiahuanaco, pentru ca, ulterior, să aflăm că profesorul Floyd Lawnsbary, de la Universitatea americană Yale, a ajuns la concluzia, după cercetarea celor 20 de semne calendaristice Maya descoperite pe pereţii unei clădiri din localitatea Bonampak (Sud-Estul Mexicului), că, în întocmirea calendarelor şi consemnarea evenimentelor importante din istoria ei, vechea populaţie Maya se orienta după poziţia planetei Venus. Să fie simple coincidenţe tulburătoare?

Odată cu descoperirea civilizaţiilor precolumbiene, a reţinut atenţia strania asemănare a hieroglifelor, găsite în Mexic şi în Peninsula Yucatan, cu scrierea egipteană şi chineză. Mergînd din aproape în aproape, unii cercetători au presupus că scrierea Feniciană nu ar fi constituit decît simplificarea unor ideograme.

Pe de altă parte, arheologul amator Augustus Le Plongeon (1825-1908) cita 13 semne Maya avînd o semnificaţie asemănătoare unui număr similar de semne egiptene. Numeroase inscripţii găsite în Brazilia ,,în stil egiptean“, altele în Amazonia şi Matto Grosso, au făcut să circule ipoteza că Preegiptenii ar fi fost o populaţie care a emigrat din America de Sud, trecînd prin dispăruta Atlantidă.

În orice caz, sumerienii, egiptenii, toltecii şi lumea Maya aveau cunoştinţe avansate de astronomie şi foloseau un calendar asemănător. Dar dacă hieroglifele egiptene au fost descifrate, cele Maya şi Aztece îşi aşteaptă, încă, rîndul. Cînd conchistadorul Hermán Cortés a năvălit în Mexic, în Secolul al XVI-lea, intoleranţa religioasă a trecut prin foc şi sabie tot ceea ce era socotit păgîn.

Don Juan de Zumárraga (1468-1548), cel dintîi arhiepiscop din Mexic, a ars toate documentele găsite la sosirea lui. Autodafeurile s-au ţinut lanţ. Din toată civilizaţia Maya, n-au rămas decît 3 manuscrise. Diego de Landa (1542-1579), al doilea arhiepiscop al Yucatanului, nu s-a lăsat mai prejos; totuşi, o curiozitate secretă l-a îndemnat să noteze legendele povestite de un prinţ Maya, rămas atunci în viaţă. Notele au fost însoţite şi de schiţe, care indicau semnele de care se foloseau Mayaşii pentru a desemna zilele şi lunile anului. Aceste însemnări au devenit poate cele mai preţioase documente ale savanţilor care studiază civilizaţiile Precolumbiene. Pe baza lor, s-a putut determina importanţa copleşitoare a matematicii în viaţa lumii Maya, ca şi a Toltecilor şi Olmecilor; de altfel, toate edificiile lor nu sînt, după cum nota un specialist, decît un calendar pietrificat, în care esteticul este subordonat matematicii.

pag-12-13-machu_picchu-orasul-pierdut-al-incasilorCa să mergem mai departe cu transcrierea consonanţelor tulburătoare, vom aminti că obiecte găsite în Tunisia se aseamănă cu artefacte descoperite în Mexic. Prezenţa şarpelui în miturile din Mesopotamia, Grecia, Mexic, America Centrală, obsesia la aceste civilizaţii a ideii de Paradis (Eden) şi a Potopului ar indica o străveche amintire a unei istorii comune.

La tolteci, lordul Kingsbourough (1795-1837) observa frecvenţa imaginii şarpelui, cu cap de femeie, înfăşurat pe un arbore. Alţi arheologi au descoperit, în Guatemala, şarpele gravat, înfăşurat pe un arbore, ca în mitul biblic.

Legende mexicane relatează despre un zeu revoltat împotriva lui „Sootan“ sau „Şutan“ (cuvinte asemănătoare cu „satanul“ creştin sau „şeitanul“ musulman). Se pare, tot aşa, că ideea Turnului Babel trebuie legată de construirea de piramide ca mijloc de salvare de la un ipotetic potop.

După Ixtlilxochitl (1380-1418), celebrul istoric indian din Mexic, strămoşii aztecilor ar fi construit marea piramidă de la Cholula pentru a se salva de la un asemenea potop, dar zeii, mîniaţi, au amestecat limbile vorbite şi au împiedicat finalizarea construcţiei. Soarele era reprezentat ca un şarpe cu pene, numit de Azteci „Qutzalcoatl“, iar de Mayaşi – „Kukulkan“ – cel care a adus civilizaţia sub înfăţişarea unei reptile înaripate. „Să ne amintim, precizează Braghine, că şi miturile biblice vorbesc de un şarpe care acordă perechii primordiale lumina spiritualităţii“.

pag-12-13-tahuanaco-poarta-soareluiPiramidele din Yucatan, ca şi piramidele egiptene, imortalizează în piatră aceeaşi rigoare geometrică, asociată cu mişcarea riguroasă a aştrilor. S-a dovedit că există o relaţie directă între planul oraşului Maya şi orientarea piramidelor învecinate, că toate edificiile din Yucatan şi Guatemala sunt orientate spre Est-Vest.

S-au relevat şi asemănări între arta Maya şi arta hindusă. În ruinele de la Copán (în partea de Vest a Hondurasului), un desen s-ar apropia de stilul artei din Indochina, aşa cum o pieptănătură dintr-o sculptură din cel mai mare templu budist din lume, Borobudur (Indonezia), ar aminti de figurile de la Copán.

Piramidele de la Sihuatan (2500 î.Chr.) par să-şi exprime dimensiunile în metri, fără nici o fracţie, iar o gravură descoperită la San Salvador, pe o farfurie din argilă, ar reprezenta palmieri, deasupra cărora zboară oameni în maşini, care par să lase în urmă o dîră de fum.

Egiptologul american Mitchell Hedges a lansat ipoteza hazardată că roca folosită pentru construcţia piramidelor de la Giseh (Egipt) ar proveni din America de Sud. Augustus Le Plongeon, citat de scriitorul francez Serge Hutin în „Les civilisations inconnues“, susţine că Sfinxul de la Giseh nu ar fi decît efigia prinţului Coh, soţul enigmaticei zeiţe Maya, Moo, care a fost ucis de fratele ei gelos, Aac…

Dincolo de aceste broderii fantastice, cîteva lucruri sînt incontestabile: în Guatemala, stelele pietrelor funerare amintesc de arta Khmeră, din Indochina; o piramidă în trepte, de la Zakuleu (Guatemala), de fapt un templu al Soarelui, sau templul lui Tepolzan, din Mexic, cu trei platforme, seamănă uluitor cu o piramidă în trepte de la Sakkarah, din Egipt. Piramidele de la Tikal (Guatemala) vădesc asemănări surprinzătoare cu cele din Angkor Wat (Cambodgia).

Legăturile civilizaţiei precolumbiene cu civilizaţiile asiatice au constituit obiectul de cercetare al mai multor istorici ai civilizaţiilor omeneşti.

Studiind numeroase surse, arheologul mexican Pere Bosh Gimpera (1891-1974) presupune, în „L’Amerique avant Cristophe Colomb“, că a existat o civilizaţie de bază în Asia Orientală a Mileniului III.

În America Precolumbiană, primele construcţii arhitectonice dispuse în scări, care vor deveni piramide combinate cu platforme purtătoare ale unor temple, încep să fie ridicate, în Valea Mexicului, în preclasicul tîrziu, aproximativ în primele secole înainte de Christos.

În Secolele V-VI î.Chr., se construieşte marea piramidă de la situl arheologic Precolumbian El Tajin şi piramida de la Cempoala (Mexico) – „Locul celor 20 de rîuri“ -, aparţinînd orizontului cultural Totonac. În Secolul al VI-lea î.Ch., cultura Zapotecilor culminează prin construirea piramidei în terase de la Monte Alban. Mai tîrziu, vom întîlni piramidele Maya. Spre deosebire de cele egiptene, acestea erau clădiri de cult, nu morminte funerare.

Faptul că, în 1952, a fost scos la lumină din piramida de la Palenque, în Mexic, un mare sarcofag de piatră în care zăcea un prinţ Maya (700 d. Chr.) nu a contrazis această teorie. Piramidele Maya au fost construite la Copán, în Honduras, la Chichen Itza, în Yucatan, un fel de Mecca Mayaşă, înfloritoare în Secolele XI – XIII şi suferind de o hipertrofie a decorativului somptuos. Aztecii vor ridica templul de la Xochicalco pe o piramidă orientată conform celor 4 puncte cardinale. Templul lui Tepoztlán a fost ridicat în vîrful unei piramide, la 600 de metri deasupra oraşului cu acelaşi nume.

În aria andină, găsim mari temple şi sanctuare la Tiahuanaco, Cuzco, Chan-Chan, ridicat de cultura Chimu, la Machu Picchu („Vechiul Pisc“).

Dar cum se explică enorma proliferare a construcţiilor ciclopice pe un teritoriu vast, cuprinzînd spaţiul mediteranean şi cel andin, sau preferinţa pentru mumificare, întîlnită în America Centrală şi de Sud, Egipt, Sumer, Insulele Canare; de ce apare predilecţia pentru colosal în Anzi şi Mesopotamia; de ce se aseamănă sistemul de canalizare etrusc, cu acela al preincaşilor; de ce apar cosmogonii asemănătoare la sumerieni, egipteni, lumea Maya?

Marile înrudiri descoperite, peste tot, de arheologi, geografi, lingvişti, biologi, antropologi scot în evidenţă faptul că spiritul uman cunoaşte căi apropiate şi limitate, totodată, de afirmare, iar legăturile dintotdeauna dintre lumi demonstrează că umanitatea a simţit permanent nevoia să comunice.

Sumerul, Egiptul, Fenicia cunoşteau Continentul Sud-American cu multe secole înainte de Christos. Obiecte de fier, inscripţii, urme specifice de construcţie, borne de drum feniciene au fost descoperite în statui din Massachusetts, în statul New-Hampshire, în Brazilia. Egoişti şi avari, fenicienii, inventatori ai triremei – celebra navă de luptă a Antichităţii – îşi învăluiau expediţiile în cel mai mare secret. Grecii nu au putut să ajungă niciodată pe urmele lor şi au trebuit să treacă aproximativ 20 de secole, pînă cînd cele două Americi să fie redescoperite.

pag-12-13-statueta-din-situl-copanEnigmele Olmecilor

În jungla tropicală de pe coasta răsăriteană a Americii Centrale, zonă de o remarcabilă omogenitate culturală, într-un spaţiu mlăştinos şi cald, inundat periodic de rîuri leneşe, a răsărit cea mai veche civilizaţie Precolumbiană cunoscută.

Toate datele indică zorii ei odată cu Războiul Troian.

Enigmaticul Secol al XII-lea î.Chr. – care a marcat, în chip inexplicabil, toate marile civilizaţii ale acelui timp, de la Asia Mică şi Orientul Apropiat, pînă la Extremul Orient – îşi pune pecetea şi asupra Continentului America, ridicînd încă o mare enigmă: originea civilizaţiei mature, de la bun început, a Olmecilor şi originea lor însăşi.

„Deseori, s-au făcut comparaţii, scria antropologul francez Jaques Soustelle în „Olmecii“, între azteci şi romani, între mayaşi şi greci. Despre tolteci, s-a spus că au jucat, în Antichitatea indiană, un rol comparabil cu acela al etruscilor, în Italia.

Însă olmecii ne duc cu gîndul la sumerieni: au fost, ca şi ei, mult timp necunoscuţi; au fost, asemenea lor, precursori îngropaţi sub ruine milenare, ascunşi ochilor noştri de vestigiile popoarelor care le-au urmat“.

Abia după 1950, săpături sistematice în zona La Venta şi San Lorenzo (Mexico) au scos la iveală vestigiile impresionante ale lumii olmece, popor cu un grad înalt de civilizaţie, care pusese stăpînire pe platoul San Lorenzo, spre 1200 î.Chr. Semnalarea unor monoliţi, apoi a unor figurine ciudate din jad a iscat controverse. Care să fi fost rostul acestor sculpturi uriaşe? Care erau credinţele, viaţa, năzuinţele acestei lumi?

Solul umed şi acid al junglei americane a distrus, însă, orice urmă materială a locuitorilor ei. Tot ceea ce se poate spune despre olmeci – locuitori ai „pămînturilor calde“ – se rezumă la mărturia pietrei sculptate.

Ceea ce a uimit au fost obiectele preţioase, mozaicurile verzi sau măştile de jaguar, îngropate, cu grijă, sub straturi de nisip. Predilecţia pentru jad, piatra verde, prezenţa zeului-felină, instinctul de a migra în chip misterios au fost transmise tuturor civilizaţiilor precolumbiene care le-au urmat.

Olmecii fascinează şi azi prin mecanismul existenţei lor greu de explicat. După ce întemeiază şi construiesc, timp de secole, distrug totul în chip sălbatic şi abandonează; tot ceea ce este superb, lucrat cu artă va fi ascuns; coloşi dizgraţioşi sînt, în schimb, plantaţi în cele mai inaccesibile locuri ale junglei; după ce domină scena timp de secole, dispar, la fel de brusc precum au apărut; deşi nivelul de civilizaţie atins este uluitor, nu transmit, în chip direct, aproape nimic, nutrind un dispreţ suveran faţă de incultură şi sălbăticie; autori ai unui adevărat imperiu, aceştia au fost, prin excelenţă, negustori, şi nu războinici.

Orgoliul de castă al olmecilor a fost, poate, sursa acelui abis evolutiv, care desparte declinul civilizaţiei olmece (Sec. IV – III î.Chr.) de începutul civilizaţiei Maya (Sec. III d.Chr.).

În ciuda unor simboluri religioase difuze, a calendarului şi scrierii, lumea olmecă a fost, într-o mică măsură, catalitică şi formativă pentru cei din jur. Una dintre cele mai fascinante enigme a început să prindă contur odată cu descoperirea unui mare număr de monoliţi şi statui mutilate, de feţe umane umbrite ca de o mască de pasăre, de chipuri diforme, multe vădind o îngemănare animalieră sau un gen de metamorfozare în proces desfăşurat.

La olmeci, figura umană pare să fie supusă unui proces de disimulare obligatorie sau forţată, o disimulare care vorbeşte, probabil, şi de una mai profundă, spirituală, căci nu putem admite, decît cu greu, ca o lume de maeştrii ai artei cizelării să fie lipsită de ideea armoniei şi a perfecţiunii artei plastice.

Craniul crăpat, caracteristica iconografiei olmece, obţinut prin deformarea cutiei craniene în copilărie şi mutilarea dinţilor din faţă vor fi regăsite ca practici în civilizaţiile peruviene. Ceea ce se mai ştie despre ei este că au cunoscut, la începuturi, un foarte vechi calendar cu un ciclu de 260 de zile.

Să fie, oare, o variantă a acelui calendar venusian, cel mai vechi cunoscut pe Pămînt, descoperit pe „Poarta Soarelui“, de la Tiahuanaco?

Să fie olmecii urmaşii tîrzii ai acelei civilizaţii care se stinge, lîngă lacul Titicaca, în jurul anului 10.000 înainte de Christos? Ciudata risipire a lumii olmece seamănă, în orice caz, cu procesul dramatic petrecut pe platourile Americii de Sud.

Universul Maya (1)

Situat ceva mai la nord de teritoriul imperiului olmec, în fîşia de pămînt de la baza peninsulei Yucatan. teritoriul pe care s-au înălţat oraşele perioadei clasice Maya se afla în regiunea teritoriilor Tafoaseo, Guatemalei, Hondurasului de azi, avînd, deci, acces la Marea Caraibelor şi Golful Mexic.

Alături de Tikal – Copán, Palenque, Bonampak ajung la o înflorire extraordinară. Abandonate junglei, după aproximativ 6 secole, ele vor fi „regăsite“ în peninsula Yucatan.

Această migraţie are loc cu sentimentul că istoria Maya a intrat în declin, ceea ce pare o stranie anticipare a agresiunii conchistadorilor de la începutul Secolului al XVI-lea.

La extremitatea de nord a peninsulei, lumea Maya întemeiază, odată cu Secolul al X-lea, oraşe celebre, cum ar fi Chichen Itza, Coba, Uxmal pe care legendele le descriu ca fiind legate între ele de poduri aeriene. Cucerit de către tolteci, o parte a populaţiei Maya părăseşte oraşul Chichen Itza, pentru a reveni în fosta Lagună Pelten, părăsită de strămoşi. Aici, ei au trăit în linişte pînă la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, cînd, ca ultim bastion al lumii Maya, vor fi masacraţi de spanioli şi, după cum spunea exploratorul american Victor Wolfgang von Hegen în „Les Royaumes du Soleil“, sînt definitiv împinşi în neant.

Monumentele arhitectonice descoperite întîmplător de călători în căutare de aventură sau de antichităţi în Sudul şi Nord-Estul peninsulei Yucatan denotă, la prima vedere, o spiritualitate comună, prea puţin receptivă la înnoiri radicale şi înclinată să exteriorizeze în edificii monumentale ideile ca şi concepţia sa despre frumos.

Un anumit conservatorism latent bine dirijat a ţinut în frau inventivitatea creatoare, obligindu-l pe artistul Maya să execute aceleaşi teme obsedante ale ideilor religioase.

Culminînd, ca şi ziguratul sumerian, cu un mic templu, piramidele Mayaşe, templele, edificiile oferă, totuşi, o compensaţie a greoiului, sobrului, gigantescului prin graţios – îngemănare pe care am întîlnit-o, parţial, în arta hindusă.

Sculptura în piatră, mozaicul, pictura, motivele complicate proliferînd în dantelării enorme, în care rigoarea arhitectonică se îmbină cu densitatea somptuoasă a decoraţiilor, vorbesc despre un spirit baroc nutrind oroarea de gol, care marchează nu numai obiectele, ci şi pe individul însuşi. Nu este vorba de o artă diletantă şi nici de construcţii diforme, sufocante sub aspectul aglomerării detaliilor, ci de un anumit stil al armoniei, specific civilizaţiilor precolumbiene.

Nobilul Maya mergea, de altfel, cu arta împodobirii atît de departe, încît nici o părticică a fiinţei sale nu se putea sustrage prelucrării „întru frumos“: de la încrustarea dinţilor, ca şi a nărilor, cu pietre semi-preţioase, deformarea nasului şi a privirii, în copilărie, pînă la savantele coafuri, tatuajele migăloase şi podoabele din pietre semi-preţioase, care-l împovărau cu un fast incredibil.

Eleganţa, proporţiile pieţelor civice din ansamblurile arhitecturale, cum ar fi acelea de la Palenque, din vechiul teritoriu abandonat amintesc, pe alocuri prin contrast, de stilizarea arhitecturii hinduse săvîrşite în edificiile din Indochina.

Alteori, animalele fabuloase, străjuind uriaşe faţade din blocuri masive acoperite de inscripţii hieroglifice, pînă azi nedescifrate, apropie, de pildă, un templu din Chichen Itza de edificiile faraonice, ca să nu mai vorbim de frumoasele capete din stuc de la Palenque sau picturile de la Bonampak, purtînd, halucinant, aerul frescelor minoice, aşa cum vase de ceramică superb pictate şi de o graţie fără seamăn, găsite la Tikal, se armonizează, în mod tulburător, cu ceramica rafinată a epocii Han, în China.

Cum se împacă, însă, toate aceste date ale unei civilizaţii solide care se ghida, după cum scria Henry Beuchat în „Manuel d’archéologie americaine“, după 31 de calendare şi cicluri temporale sacre, adevărate exerciţii spirituale de o rigoare aritmetică extraordinară, cu sîngeroasele ritualuri de o cruzime care a rămas, pînă azi, inexplicabilă?

Cruzimea, nepăsarea cu care se vărsa sîngele nu au fost specifice numai lumii Maya; întreg teritoriul american precolumbian pare că nu ajunge să înlocuiască sacrificiul uman printr-un substitut simbolic.

Un gînditor al culturii care făcea o comparaţie între cruzimea acestor ritualuri şi vitalismul, duritatea imaginii artistice din arta americană modernă, îmi vorbea despre o stranie modelare a omului venit din Europa de către geografia acestor pămanturi, persoană care ajunge, în final, să se integreze unor forme stilistice depărtate de eleganţa şi rafinamentul imaginarului european.

Oricum ar fi, dacă acceptăm sau nu această aserţiune, o enigmă persistă: se pare că lumile precolumbiene, împinse în uitare, au infuzat, lent, acelora care au venit să le locuiască teritoriile o dimensiune stilistică specifică fiinţelor de pe pămantul locuit, timp de milenii, de strămoşii lor.





Legenda Olandezului zburator

21 12 2018

Scena în care apar asa-numitele nave fantomă, corăbii nălucă sau alte asemenea numiri derivate pe aceeași temă – consemnate în relatări de epocă ce s-au transmis până în timpurile noastre – își schimbă de-a lungul vremii nu numai spațiile marine în care este localizată, ci și dimensiunile, care se amplifică treptat, pe măsură ce se extind rutele de navigație și crește intensitatea transporturilor pe mările lumii. Faptele povestite de marinari aveau darul de a stârni uimire și temeri. Ce întâmplări ieșite din comun se petreceau în acele ape?!…

Numeroase relatări vorbesc despre existența unor nave fantoma care bântuie apele Terrei. Aceste istorisiri vechi de secole au fost surse de inspirație pentru numeroase scrieri literare. Cât de mult din aceste povestiri sunt de domeniul ficțiunii și cât din zona realității? Putem pune preț pe mărturiile marinarilor, sau aceștia trăiau niște iluzii din cauza condițiilor aspre de navigație?

Olandezi, nave fantomă, Insulele-de-scorțișoară și fabulosul continent austral

Legenda spune că în „timpii de aur” ai navigației olandeze – secolele XVII – XVIII – când pavilionul statului nordic flutura nu numai în Atlantic, ci și pe țărmurile insulelor și coastelor Oceanului Indian și ale Pacificului. Bătea în acel timp un vânt prielnic în velele corăbierilor armați de Statele Generale – guvernul olandez. Sloop-urile plecate din Amsterdam și Horn se avântau pe Mările Sudului, descoperind în numai câteva decenii o seamă de pământuri neștiute de europeni.

Capul Horn intr-o veche harta maritima

Olandezii organizează o seamă de comptoare în Sumatra și Jawa, care devin baze ale ofensivei lor comerciale, dar mai ales coloniale; puternica corporație „Compania Indiilor răsăritene” își extinde mereu raza de acțiune în regiunile Asiei meridionale și răsăritene, își asigură importante piețe în arhipelagul japonez și China.

In anul 1602 olandezii fundează o stațiune cheie la Capul Bunei Speranțe, Kaapstad, Cape Town-ul de mai târziu. O expediție a neguțătorilor din orașul Hoorn, condusă de Willem Corneliszoon Schouten și Iakob Le Maire, va descoperi la capătul austral al Americii, o dată cu țărmul ce poartă numele orașului olandez care a armat corăbiile, o nouă cale – prin strâmtoarea Magellan – spre mult râvnitele „insule-de-piper-și-scorțișoară”. De atunci înainte, olandezii vor explora unele zone ale Oceanului Indian și, pentru prima oară, vor culege și transmite importante informații despre „Golfstreamul Pacificului”, marele curent cald Kuro Sivo. Europa medievală află de mirabilele ținuturi ale Orientului Îndepărtat din cărți cu titluri ademenitoare, precum „Descrierea unei uimitoare călătorii” încredințată tiparului chiar de unul din conducătorii expediției, Villem Corneliszoon Schouten.

În căutarea insulelor cu mirodenii și a „Insulelor-de-aur-și-argint”, precum și a ipoteticelor țări Jesso și Jao da Gama, în acele secole își îndreaptă corăbiile navigatori încercați ca Mattis Quest și Abel Janszoon Tasman, Martin Gertizoon de Vries, Hendrik Cornelisszoon Schaep, Van Diemen și câți alții ce își vor câștiga faima descoperind numeroase insule și arhipelaguri la apele tropicale ale Pacificului. Europa află de existența unor mari pământuri necunoscute.

Pe hărțile secolului al XVII-lea se înscriu, în spațiile albe de până atunci, contururile mai mult sau mai puțin exacte, dar exprimând o certă realitate, ale unor pământuri: „Țara Eendracht”, „”Țara de Witte”, „Țara Edel”, „Țara Leeuvin”, „Țara Nuyts”, „Țara Arnhem”, toate, de fapt, zone costiere ale continentului austral, căutat cu înfrigurare de atâția navigatori de seamă, ce va fi identificat ca atare, mai apoi, tot de un olandez, Abel Tasman. Tot din acele timpuri, insule ale multor arhipelaguri din Polinezia – Fiji, Tonga – vor purta o vreme nume olandeze: Amsterdam (Tongatapu), Middeburg (Eua), Rotterdam (Nomuka)… Însuși continentul austral este înscris pe hărțile vremii drept Noua Olandă.

Nave fantomă în zona Hoorn – „Capul Furtunilor”

Inițial, aceste nave fantomă sunt semnalate în regiunile proxime Capului Bunei Speranțe. Iată mărturia unui navigator, Cunnar Erikszoon:

„Goeleta noastră se afla ancorată de 7 zile încheiate numai câteva mile de Cap. Șapte zile de când încetase să mai bată vântul. Pânzele zăceau moi, vlăguite, ca și aerul din jur care părea încremenit pentru totdeauna. Se înserase. Mă aflam la prova, privind spre uscat. Adulmecam aerul ca un ogar, sperând să simt o cât de slabă adiere. Nimic! Deodată – nu-mi venea să-mi cred ochilor! – apare un bric cu toate pânzele întinse. Un bric negru, așa mi s-a părut, negru ca smoala, înainta cu iuțeală, împins de o forță nevăzută. Suflul Necuratului, fiindcă ce altceva putea fi, atâta vreme cât noi rămâneam nemișcați cu velele pleoștite?”

Faptele semnalate s-au produs în vara anului 1639.

Cu nesemnificative variații, asemenea relatări – toate referindu-se la întâmplări similare petrecute în preajma Capului Bunei Speranțe – au circulat prin tavernele tuturor porturilor în același timp. Navigatorii din Atlantic și Oceanul Indian deveniseră obsedați de nave fantomă. Deslușirea cauzelor ce au provocat fenomenele observate – cu nimic datorate vreunei halucinații – s-a produs mult mai târziu, când, prin ofensiva științei secolului al XIX-lea, au putut fi studiate și analizate condițiile meteorologice specifice zonelor oceanice respective, unde, în anumite condiții atmosferice, se instalează o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, de calm a curenților aerieni. În aceste împrejurări, însă, rămân deschise unele „culoare” parcurse de curenții aerieni prin care, „prinzând vântul în vele”, unii navigatori mai norocoși și cu experiența locurilor izbutesc să iasă din capcana calmului atmosferic.

Ideea de nave fantomă a continuat să se răspândească cu atât mai mult cu cât era susținută de noi și nu mai puțin bizare întâmplări petrecute în largul altor regiuni ale Oceanului planetar.

În secolul al XVII-lea, ca și mai târziu de altfel, vasul-fantomă cutreiera Atlanticul de sud, în jurul primejdiosului Cap Hoorn, zona cu ape mereu învolburate de apriga înfruntare a vânturilor antarctice cu cele iscate din Atlantic. Pier aici numeroase cutere și puternice veliere cu trei și patru catarge. Legendei îi cresc aripi. Aripi întunecate. Numai într-un singur an, 1899, în aceste spații oceanice, bântuite de înfricoșătoare uragane, pier fără urme 39 de corabii.

Nu puțini dintre mateloții scăpați cu viață din înfruntarea cu valurile uriașe, cu cețurile întunecate și vântul aspru au declarat că înainte de naufragiu au zărit răsărind din apă o corabie cu pânze negre, care, după puține clipe, a dispărut, topindu-se parcă în spuna talazurilor. O nălucire iscată din tensiunea momentului? În parte. Mai degrabă o falsă interpretare a unei realități șocante.

Pe coasta sudică a Țării de Foc, nu departe de Capul Horn, se înalță o stâncă lunguiață, roasă de vânturi. Văzută de departe, când se înnoptează, pare o navă cu pupa pe jumătate înecată, gata să se scufunde. Când e vreme rea și cețurile împânzesc țărmul, această iluzie este mai puternică. Multe corăbii, de-a lungul timpului, încercând să salveze „corabia neagră”, aflată chipurile în primejdie, au naufragiat, zdrobindu-se de stâncă. Așa s-a întâmplat și cu vasul norvegian Servia și cu olandezul Batavia și, în 1936, cu nava italiană Corona d’Italia.

Stânca din cauza căreia au pierit nenumărate nave, purtând pavilioanele a zeci de țări europene și îndeosebi americane, a fost socotită de cei mai mulți dintre supraviețuitori drept „corabia diavolească” a mateloților olandezi conduși de Van Falkenburg „care s-a vândut Necuratului„. Au trecut multe decenii până când locul blestemat din dreptul Țării de Foc a fost însemnat pe hărțile maritime cu inscripția de alertă: „stânca cu înfățișare înșelătoare a unei nave pe cale să se scufunde”. Tot pe seama „Olandezului” a fost pus și lungul șir de naufragii petrecute în preajma insulelor mediteraneene Corfu și Malta ori în apropiere de portul spaniol Cadiz, unde de asemenea există stânci cu profiluri amăgitoare, datorate eroziunii eoliene și forței de impact a valurilor.

„Olandezul zburător” are un nume

Personaj blestemat al povestirilor marinărești, Olandezul zburător sau rătăcitor , cum i se mai spune, potrivit unor izvoare olandeze are o identitate: e căpitanul Barrent Fokke, aprig lup de mare ce-și câștigase faima în vremea sa – în prima jumătate a secolului al XVIII-lea prin faptul ca izbutea să parcurgă ruta Amsterdam – Batavia (Jakarta), ocolind Capul Bunei Speranțe numai în două luni, performanță extraordinară în epocă. O asemenea realizare, repetată de două ori pe an, a uimit într-atât pe contemporani încât s-a acreditat lesne părerea că numai un pact cu Necuratul o poate explica. Și când, după un timp, iscusitul corăbier nu s-a mai întors în port, s-a spus că în sfârșit Diavolul și-a luat răsplata, însușindu-și sufletul căpitanului Fokke și pe cele ale corăbierilor săi. Iadul lui, se spunea, consta în a rătăci fără sfârșit pe mare, hăituit de vântoasele tuturor zărilor.

Prin „Aventurile domnului de Schnabellewopski”, Heinrich Heine va introduce acest tragic erou în literatură, teritoriu din care Richard Wagner va culege sămânța de har a celebrei sale opere „Olandezul zburător”, a cărei premieră încununată de succes a avut loc la Dresda în 1843.

O relatare mai apropiată a unei alte variante din multele care au circulat în secolul al XIX-lea o constituie peripețiile căpitanului Van Decken. Revenind din mările Asiei Orientale, echipajul navei pe care el o comanda este măcinat de o molimă neștiută. De teamă că răul necunoscut s-ar putea răspândi, autoritățile porturilor de care se apropie corabia lui Van Decken le interzice debarcarea. Van Decken și oamenii săi peregrinează pe mări și oceane fără speranța că vor mai putea pune vreodată piciorul pe uscat… Numele eroului damnat se schimba cu vremea: el e când Van Falkenburg, cand Van Steaten, rostit fiind în fel și chip. Elementul comun, motivul permanent este necruțătorul destin care îl condamnă pe corabier la veșnica rătăcire și înstrăinare.

Veți întreba, de ce „Olandezul zburător”? Atributul s-a impus de la sine: adesea nava-nălucă era semnalată, cam în același timp, în zone aflate la o departare de sute sau chiar mii de mile una de alta. Această presupusă fulgerătoare deplasare în spațiu și timp, marinarii o puneau pe seama drăceștilor puteri cu care Diavolul îl investise pe căpitanul Van Decken, blestematul corăbier ce încheiase faustianul pact. Pe de altă parte – așa cum rezultă dintr-o lungă serie de relatări – nu de puține ori apariția corabiei rătăcitoare era înfricoșătoare: nava se proiecta suspendată pe cer, între linia norilor și fața oceanului. Un miraj tipic, de bună seamă, dar au trebuit să treacă multe decenii până când fizicienii au putut desluși exact mecanismele ce produc mirajele și nu puțin timp s-a scurs, mai apoi, până când adevărurile formulate de oamenii de știință au fost împărtășite de marele public.

Un miraj fără seamăn

În acest orizont al discuției, impresionantă ne apare declarația căpitanului de cursă lungă Owen, martor al unui miraj de mari proporții și de o intensitate fără egal în istoria fenomenelor de nave fantomă:

„Corabia, o navă cu două catarge, s-a ivit pe neașteptate la mai puțin de un sfert de milă de noi. Apariția ei a stârnit o adâncă uimire, întrucât oamenii de veghe nu-i semnalaseră apropierea. Era senin. Nici urmă de ceață. Nu ne putem explica în nici un fel cum se apropiase vasul într-atât de noi fără să-l fi observat cineva. Gabierul se jura pe toți sfinții că se ivise ca printr-o vrăjitorie, într-un loc, unde până atunci nu se zbătuseră decât valurile. Corabia se apropia de noi cu toate velele înălțate. Pe puntea ei se aflau numeroși marinari ce-și vedeau în tihnă de treburi; câțiva se pregăteau să lanseze o barcă la apă. M-am gândit că vor să ne facă o vizită. Eram gata să dau porunci pentru a fi primiți cum se cuvine, când deodată corabia se topi parcă în aerul limpede. Dispăru într-o clipă. Ca o lumânare ce se stinge în bătaia unui vânt puternic. Apariția și dispariția fulgerătoare a navei necunoscute a vârât spaima în oamenii mei, care socoteau că întâlnirea cu năluca prevestea mari nenorociri. Mai mult ca sigur, spuneai ei, ne-am încrucișat drumul cu vasul piază-rea al Olandezului rătăcitor…”

Căpitanul Owen a încercat să alunge temerile marinarilor, spunându-le că în puținul timp cât i-a fost dat să cerceteze corabia, o recunoscuse. Era fregata Barracouta, pe care o întâlnise de mai multe ori pe mări. Îl cunoștea bine și pe căpitan… Pe marinari nu i-a liniștit această informație, întrucât Owen nu putea să le deslușească în nici un fel cum și de ce a dispărut brusc nava.

Raportul căpitanului Owen a stârnit un viu interes. S-au făcut cercetări. Ce s-a stabilit? Că la data când Barracouta fusese văzută în preajma Capului Hoorn, fregata amintită se afla la o depărtare de aproximativ 550 kilometri…

Se pare – după cum afirmă specialiștii care au analizat această relatare, studiind printre alte elemente și condițiile meteo locale din perioada semnalată – că în această zonă a Oceanului s-a produs un miraj, o „fata morgana” care nu-și află egal în toată bogata istorie a acestor fenomene optice.

Ce ample dimensiuni poate îmbrățișa o nălucire provocată de înșelarea simțurilor ne sugerează și următoarea întâmplare ce s-a produs în 1904, an în care se afla în toi războiul ruso-japonez. Flota amiralului Rodjestwenski, ce avea ca misiune să ajungă în mările din Extremul Orient, naviga în largul Balticei. Căzuse noaptea. Neguri dense pluteau peste ape. Ofițerul de cart de pe vasul-cercetaș aude – sau i se pare că aude – un zgomot neobișnuit. Privește cu încordare în noapte și vede profilându-se siluetele întunecate ale unor nave ce se apropiau de vasele de luptă rusești. Ecouri despre isprăvile submarinelor japoneze răzbătuseră până la popotele baltice. Socotind că submersibilele dușmane izbutiseră să pătrundă în apele nordului, ofițerul dă alarma: „submarine inamice la babord!

Bateriile flotei ruse dezlanțuie o ploaie de obuze. Țintesc spre nedefinitele siluete estompate în neguri. Când „bătălia de la Doggenbank” a încetat și au fost salvați din apele înghețate puținii supraviețuitori, amiralul Rodjestwenski și-a dat seama de enorma sa eroare. Focul intens al artileriei nu distrusese nave japoneze, ci o flotilă de modeste ambarcații ale unor pescari norvegieni. În fierbințeala momentului, înșelați de ceață, dar și mai mult de o nestrunită imaginație, marinarii, ca și ofițerii lor de altfel, au crezut tot timpul că au în față submarine inamice. O imaginație ce a cuprins sute de oameni, mulți dintre ei cu o mare experiență în navigație. Acesta ar fi un exemplu clar ce dovedește natura submisivă a percepției și a modului în care realitatea devine o halucinatie colectiva.

Odiseea unei nave: Wyer Sargent

Întâlniri cu nave fantomă se mai petrec și azi. O astfel de întâlnire s-a produs în largul coastelor Terrei Nova, în primavara anului 1933. Încă din dimineața zilei de 26 martie se lăsase o pâclă. Spre seară a izbucnit furtuna. Apele oceanului căpătaseră culoarea plumbului topit. Cerul era zmoliu. De la o vreme începuse să ningă cu fulgi mari. Cargoul britanic Sickby înainta prudent, cu toate luminile de poziție aprinse. Ca o măsură suplimentară de precauție, căpitanul ordonase să se lanseze la intervale scurte semnale sonore de alertă. În pofida acestor măsuri de siguranță, Sickby s-a aflat la un pas de a fi acroșat de o navă ce s-a desprins parcă din faldurile orbitoare ale furtunii de zăpadă.

O manevră dibace, făcută de timonierul cargoului, a evitat ciocnirea. În scurtul răstimp, cât nava imprudentă a mai rămas vizibilă, ofițerul mecanic de pe Sickby, a avut răgazul să o identifice. Era Wyer Sargent, un vapor din Liverpool care, datorită unui incendiu declarat în sala mașinilor, fusese părăsit de către echipajul său în urmă cu aproape 4 ani, prin 1928. Parcă nu-i venea să creadă. Și totuși, Wyer Sargent s-a mistuit după câteva clipe în vârtejul de zăpadă. Tulburați, marinarii de pe Sickby au rămas mult timp de veghe, fiindu-le teamă că ar putea fi loviți în derivă.

Călătoria a continuat însă, fără a se mai produce vreun alt incident. Furtuna, și-au spus mateloții de pe Sickby, va scufunda nava rătăcitoare. Au trecut 15 luni. Întâmplarea fusese uitată. Într-un amurg liniștit, pe când Sickby naviga, de această dată, în apropiere de Golful Chesapeake, a apărut în zare o navă fără pavilion. Echipajul cargoului a recunoscut-o, era Wyer Sargent. Se împliniseră 5 ani de când vasul-fantomă fusese părăsit de către echipaj. Cinci ani de peregrinari, cinci ani în care epava a supraviețuit loviturilor de berbece ale valurilor uriașe ce se produc în această regiune, impactului cu numeroase uragane ce au bântuit Atlanticul în tot răstimpul. Cu puțin timp în urmă, Loyd’s publicase o statistică a vaselor dispărute în cursul anului precedent; numai în nordul Oceanului Atlantic naufragiaseră, fără a lăsa vreo urmă, 83 de vapoare și veliere.

Aceasta a fost ultima apariție a vasului Wyer Sargent. Căpitanul cargoului Sickby a ordonat să fie distrusă nava-fantomă, întrucât constituia o permanentă primejdie pentru vasele ce navigau în regiune.

În aceeași ordine de idei, să vedem o altă relatare aparținând lui Oswald Britt, ofițer de punte pe vasul britanic Bacchante:

„Era trecut bine de miezul nopții. Mă aflam pe punte, la babord. Deodată pe cer apăru o luminz sângerie. Cât a durat nu pot spune: puțin, foarte puțin, oricum. Lumina, puternică, mi-a deschis în fața ochilor o priveliște uimitoare: la câteva sute de metri de noi luneca pe apă un bric cu carena întunecată. La bord, nici o lumină. N-am zărit pe nimeni pe punte, nici la timonă. Misteriosul vas fusese zărit și de gabier. L-am auzit strigând. Un strigăt scurt, gâtuit. În clipa următoare, omul de veghe căzu din înaltul catargului și, lovind-se de copastie, își zdrobi fruntea. Înainte de a mai apuca să fac un pas spre el, lumina roșietică s-a stins tot atât de brusc cum se ivise și întunericul ne-a învăluit din toate părțile.”

Interesant e faptul că la bordul acestei presupuse nave fantomă, Bacchante, se afla ca midship (elev aspirant al Academiei Navale britanice) prințul moștenitor al Coroanei britanice, cel care va deveni mai târziu regele Angliei, George al V-lea; acesta a confirmat evenimentul. Ziarele vremii – întâmplarea s-a petrecut în 1884 – au relatat pe larg întâlnirea cu „Olandezul zburător”, prilej cu care specialiștii și-au „dat cu opinionul”. Explicațiile date par plauzibile. Lumina roșietică, strălucitoare, care a jucat rolul unui flash, dezvăluind teatrul întâlnirii cu bricul-nalucă – o epavă, probabil – a fost provocată, pare-se, de căderea unui meteor, iar nefericitul accident – moartea omului de veghe – a fost doar efectul spaimei ce l-a cuprins pe gabier, spirit superstițios, cum erau nu puțini din marinarii vremii.

Întâlniri cu „nave fantomă” flotante au fost consemnate în multe ziare și documente ale vremii. Reținem că semnificative în această privință relatările făcute de membrii echipajului vasului Federico Catalin. Navigau în largul Atlanticului, având ca țintă marele port american Montevideo. Într-o noapte cu lună plină, navei îi apare în cale un cuter cu catarge frânte și velele sfâșiate. Felinarele de poziție nu erau aprinse. Se dă alarma. Comandantul navei, căpitanul Lujak, dă ordin să se lase o șalupă în apă și 6 oameni să se urce la bordul cuterului neidentificat, pentru a cerceta ce se întâmplă cu membrii echipajului. Șalupa nu apucă însă să atingă apa și vasul misterios dispare, scufundându-se în mare. Federico Catalin își reia cursul navigației. Deși noaptea e în toi, nimănui nu-i arde să doarmă. Oamenii discută aprins, își pun înterbări, caută explicații. Unii, temători, își spun că e semn rău această întâlnire cu „corabia Diavolului”. Alții socot că totul s-a sfârșit cu bine, dat fiind că sfârșitul acestei nave fantomă fusese adus de ape.

Vine dimineața. Stupoare. La mai puțin de 300 de metri, cuterul pe care cu puține ceasuri mai înainte îl văzuseră scufundându-se, ca înghițit de o bulboană, naviga paralel cu ei. Cu arborele mare rupt pe trei sferturi, cu pânzele ferfeniță… Stupoarea se transformă în spaimă. Doar comandantul și câțiva navigatori își păstrează calmul, luciditatea. Căpitanul Lujak alege pe cei mai curajoși marinari și pornește cu șalupa să deslușească misterul acestei nave fantomă. Urcă la bordul ei, fără a găsi însă nici o urmă de viață. Totul este pustiu. Punțile, bordajele sunt putrede, structurile se mai țin îmbinate parcă printr-o minune. Cercetările se încheie în momentul în care căpitanul Lujak izbutește să descifreze, la prova unei bărci, literele aproape șterse ale numelui ce-l purta cuterul: Thor. Nava fusese de mult părăsită, cum s-a aflat mai apoi: rătăcise pe ape aproape șapte ani, anternată de curenții marini, purtată de capriciul vânturilor.

Răscolirea apelor de către furtună, intervenția unor puternici curenți, persistentă în unele cazuri, a unor pungi de aer în magaziile etanșe din cala navelor naufragiate sunt factori ce contribuie, independent sau cumulat, la aducerea la suprafață a unor nave scufundate cândva, epave ce plutesc la suprafața mării sau în derivă, până când, îngreuiate, coboară din nou în adâncuri, unde le este sortit să rămână.

Este semnificativă în această privință următoarea întâmplare, relatată în vara anului 1938 de un martor ocular:

„În dimineața aceea – abia răsărise soarele – marea era ușor agitată. Deodată, la câteva cabluri de tribord, aproape de suprafața apei a apărut o pată negricioasă. Să tot fi avut vreo 30-40 metri lungime. E oare o orcă? Am îndepărtat degrabă această idee. Ne aflam la o latitudine unde nu se întâlnesc aceste viețuitoare. De altfel, silueta întunecată depășea cu mult dimensiunile unei balene. Obiectul necunoscut ne însoțea insa vasul, înaintând aproximativ cu aceeași viteză ca și Ursa Mare, nava noastră. Am tras această concluzie întrucât, deși Ursa naviga cu toate pânzele întinse, pata brună ce luneca sub luciul apei nu rămânea în urmă, cum ar fi fost firesc dacă era o îngrămadire de alge sau vreun obiect neînsuflețit. Când eram gata să dau alarma, pata a urcat fulgerător la suprafață. Din valuri a țâșnit, ca o arătare, un bric cu trei catarge, dintre care cel mare era frânt mai jos de mijloc. Parapetele, cordajele, câte mai rămăseseră atârnate de catarge, puntea, toate erau năpădite de alge brune. Nu-mi venea să-mi cred ochilor: bricul plutea paralel cu noi. Am dat alarma. Sub ochii celor 13 membrii ai echipajului, vasul-fantomă a mai navigat câteva sute de metri, apoi s-a scufundat încet, foarte încet. O vreme a plutit în derivă între doua ape, apoi l-au înghițit adâncurile…”

Căpitanul folosind ocheanul a putut descifra câteva litere pe prova navei: AU…R… Mai târziu s-a stabilit că nava-fantomă era Aurora, un vas englezesc dispărut cu întregul echipaj în primăvara anului 1927. Cu 11 ani în urmă…

Din toată suita de nave fantomă, „Olandezul Zburator” dăinuiește…

Totuși, aceste nave-fantomă dispar treptat din istoria navigației pe mări și oceane. Între anii 1891 și 1893 au fost înregistrate nu mai puțin de 1600 rapoarte ale căpitanilor de cursă lungă care semnalau că au zărit asemenea nave fantomă. Printre aceste nave fantomă s-au numărat goeleta Carol A. Deering, cargoul Rosalie și brigantina Marie Celeste, ale căror lungi peregrinări pe întinsul oceanului au inspirat numeroase cărți și chiar un film foarte bun. În ultimele decade ale secolului XIX, au fost semnalate în medie anual circa 800 nave fantomă ce pluteau fără echipaj, cu structurile mai mult sau mai puțin avariate. După 1910, urmărind statisticile maritime constatăm că media anuală a semnalărilor de nave fantomă e mult mai modestă: circa 200. În ultimele decenii numărul de nave fantomă descrește sensibil – rezultat firesc al progreselor înregistrate în domeniul construcțiilor navale și implicit al creșterii gradului de securitate a navigației pe mări.

Legendele marinărești despre căpitanul veșnic rătăcitor și-au epuizat sâmburele fantastic. Aura lor a început să pălească o dată cu apusul marilor veliere. Misterul navelor peregrine s-a destrămat, an de an, pe masură ce faptele și fenomenele, bizare la prima vedere, au fost deplin lămurite cu ajutorul explicațiilor oferite de savanți. Optica și oceanologia, alături de alte discipline științifice, ne-au formulat ipoteze plauzibile, ne-au furnizat explicatii veridice. Olandezul zburător este o ficțiune. O captivantă ficțiune care si-a dobândit, însă, o mare forță de atracție prin fericita transpunere a legendei în învăluitoarea muzică a operei wagneriene. Pe scenele lirice ale lumii, alături de preafrumoasa Senta, ce i-a dăruit o dragoste fără de moarte, căpitanul corăbiei cu vele negre, Olandezul zburător, trăiește și va trăi cât va dăinui opera lui Richard Wagner.

+ Surse

MIHAI GHEORGHE ANDRIES, Enigmele oceanului planetar, Editura SAECULUM I.O. si Editura VESTALA, Bucuresti, 1995





Energia de vindecare a fiintei umane

28 04 2018

În fiecare dintre noi există o forţă mai presus decât orice boală. Ar fi de un folos uriaş să învăţăm să o folosim, pentru a ne recâştiga sănătatea

Organismul nostru a fost creat pentru a se menţine sănătos de la sine, cu propriile-i puteri. În fiecare dintre noi există un doctor care ne tratează cu aceeaşi grijă şi bunăvoinţă, indiferent dacă avem sau nu card de sănătate. Şi care este gata să ne sară în ajutor zi şi noapte, la sfârşit de săptămână ori în zilele de sărbătoare.

Numele lui? “Doctor Ego”, adică propriul nostru organism, poziţionat, de la natură, pe autoreglare şi capabil să vindece, cu propriile-i puteri, peste jumătate din totalitatea afecţiunilor acute cu care ne confruntăm. Dacă în urmă cu doar un deceniu, afirmaţiile acestea păreau poveşti, acum ele au fost dovedite.

“Da”, afirmă specialiştii, “vindecătorul” dinăuntrul nostru ştie să lipească oasele rupte, să regenereze celulele din piele, din sânge sau din ficat, să înlăture, cu ajutorul enzimelor reparatorii, defectele din ADN (substanţa ereditară). Adeseori, toate acestea funcţionează fără un ajutor activ. Sistemul imunitar învinge fără probleme o răceală sau o infecţie intestinală, atâta vreme cât noi îi oferim organismului odihna necesară.

Dar lucrurile stau cu totul altfel, în cazul problemelor acute de sănătate. Cei ce se luptă cu un colon iritabil, migrene, reumatism, alergii sau dureri de spate persistente ar face bine să-şi activeze ţintit forţele vindecătoare, respectând cele 5 strategii pe care vi le prezentăm mai jos:

1. Eliberaţi drumul vindecării

Pentru a ne activa forţele de autovindecare pe care le avem de la naştere fiecare din noi, e nevoie, înainte de toate, să dăm la o parte blocajele pe care singuri ni le punem în drum. Este vorba despre deprinderile greşite ale vieţii de zi cu zi, pe care nu le mai simţim ca nocive: fast-food-ul, lipsa de somn, fumatul sau excesul de alcool.

Cei ce dorm prea puţin, mănâncă în exces burgeri şi cartofi prăjiţi şi îşi menţin nivelul de stres ridicat anihilează complet capacitatea organismului de a se apăra, şi autovindecarea este blocată. Printre recomandări, mai ales pentru supraponderali, se află şi porţiile mai mici în farfurie. Reducerea caloriilor este una dintre cele mai eficiente măsuri, capabile să activeze vindecarea, mai ales în cazul afecţiunilor cronice.

După cum arată studiile, reducerea caloriilor atenuează artroza, hipertensiunea, diabetul şi migrenele, permiţând mecanismelor reparatorii genetice să funcţioneze mai bine.

2. Găsiţi-vă propria cale medicală

Experienţa arată că drumul spre vindecare nu este nici drept şi nici previzibil. Este nevoie, adeseori, de răbdare şi de flexibilitate. Pentru că bolile grave nu pot fi eradicate doar prin puterea plantelor, a luminii sau a gândirii. Celor ce combină inteligent medicina alopată cu metode complementare, tratamente cu plante, medicina tradiţională chineză sau indiană, acupunctură, homeopatie, mişcare şi sport, li se deschid noi perspective. În multe cazuri, chiar şi simpla decizie de a lua frâiele vindecării în propriile mâini produce primii paşi spre vindecare.

Recomandare: Întrebaţi medicul de familie ce metode alternative aţi putea folosi şi profitaţi de experienţa altor pacienţi.

3. Ieşiţi din zona de confort

O mare parte din forţele de autovindecare funcţionează după o schemă pe care medicii o numesc “principiul reacţiei la stimuli”: un impuls din exterior, primit de organism, îi repune acestuia, încet-încet, în funcţiune forţa destabilizată. Acest impuls (de obicei este vorba de ceva care irită) este folosit de o mulţime de metode terapeutice: de la tratamentele cu apă caldă şi rece ale lui Kneipp, la acele înfipte în piele de acupunctori şi până la masajele musculare.

Şi puterea vindecătoare a mişcării funcţionează, parţial, după acest model. Activitatea fizică “împinge” dozat organismul să iasă din zona sa de confort. Succesele sunt, uneori, senzaţionale. Astmaticii “antrenaţi” fizic fac mai rar crize de sufocare, diabeticilor de tip 2 le scade nivelul glicemiei şi nevoia de insulină, iar persoanele cu depresii îşi recâştigă încrederea. Mişcarea ca medicament acţionează cu succes chiar şi în terapia anti-cancer. Mai ales în cazul cancerului intestinal, sportul reduce rata de mortalitate cu 30 de procente. Este mai mult decât s-ar putea spera de la chimioterapie.

4. Făceţi-vă aliaţi de nădejde

Relaţiile cu familia şi prietenii reduc numărul îmbolnăvirilor şi grăbesc regenerarea. Este o observaţie pe care o fac tot mai mulţi medici în legătură cu pacienţii lor. Persoanele cu forţe de autovindecare puternice se află, de regulă, într-un echilibru psihic şi social. Explicaţia o oferă psihoneuroimunologia, care se ocupă cu “colaborarea” dintre psihic şi imunitate. “Implicat în relaţiile sociale şi neapăsat de spaime sau de stresul cronic, sistemul imunitar al organismului funcţionează, în mod evident, mai bine”, spun experţii.

Sprijinul vine şi din partea unor “susţinători” din alte “lumi”: Dumnezeu, Iisus, Maica Domnului. Sute de studii ajung la concluzia că oamenii care urmează regulat o practică spirituală au nevoie de mai puţine calmante după o operaţie, depăşesc mai repede o depresie sau se vindecă mai uşor după un atac de cord. Faptul că spiritualitatea acţionează ca un medicament are multe cauze. Stresul dăunător poate fi, de pildă, redus, dacă ne putem “delega” grijile, către o instanţă superioară. Şi trăirea transcendentală din timpul meditaţiei sau al rugăciunii reprimă neliniştile lumeşti şi durerile.

5. Acordaţi-vă pauze regulate de odihnă (refacere)

Medicul dinăuntrul nostru atinge forma maximă atunci când organismul îşi găseşte odihna. Relaxarea stimulează procese extrem de importante din trup. Irigarea cu sânge se ameliorează, iar procesele inflamatorii cedează. Şi pentru că infecţiile produc numeroase boli, de la arterioscleroză, infarct miocardic şi reumatism, până la intestinul iritabil, odihna şi relaxarea acţionează ca un remediu universal. Practicaţi consecvent respiraţiile urmărite mental şi luaţi-vă mai multe pauze de relaxare pe zi.

Atenţie! 4 simptome care cer intervenţia medicului

Autovindecarea îşi are şi ea limitele ei. În cazurile următoare, trebuie consultat medicul:

* Febră: Dacă scade şi creşte brusc sau dacă ţine mai multe zile.

* Scăderea în greutate: Dacă se pierd peste 5% din totalul de kilograme în 3 luni (involuntar).

* Dureri de spate: Dacă apar însoţite de febră şi paralizie (la picioare).

* Dureri de cap: Dacă sunt puternice, însoţite de febră, ceafă înţepenită sau de simptome neurologice (de ex. dereglarea vederii).





Civilizatiile Marii Negre

23 03 2018

 Lumea Mării Negre şi a ţămurilor acesteia, este atestată încă din zorii epocilor istorice. Caracterul specific al istoriei regiunilor pontice corespunde unei tendinţe generale de continuă schimbare a culturilor şi civilizaţiilor existente aici. Nenumărate comunităţi umane au dispărut în negura timpurilor, înlocuite prin migraţie, amestec sau  asimilare de popoare şi naţiuni mai puternice, superioare din punct de vedere existenţial.

   Înaintea civilizaţiilor antice, clar definite de sursele istorice şi de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, arheologia preistorică descoperă în zonele adiacente Mării Negre, niveluri de locuire şi de existenţă umană, mult mai vechi.

Homo neanderthalensis

Oamenii de Neanderthal

   Acum 44.000 de ani, de-a lungul râului Nistru, o ceată a oamenilor de Neanderthal trăia şi vâna în stepa din Ucraina de azi. Ca tabără pentru vânătorile lor, oamenii primitivi foloseau un adăpost simplu, construit cu ajutorul oaselor de mamut. Construcţia circulară găsită într-un sit arheologic din apropierea oraşului Molodova, în estul Ucrainei, are un diametru de 8 metri şi este alcătuită din 116 oase de mamut, inclusiv cranii.

Oamenii de Neanderthal au fost descoperiţi pentru prima dată în Valea Neander din Germania, în anul 1856. Au trăit în Europa şi o bună parte din Asia. Conform datelor obţinute din fosile, neanderthalienii au avut 99,5-99,9% din bagajul genetic similar cu cel al oamenilor moderni. Se pare că au apărut în urmă cu circa 500.000 ani şi au dispărut acum 30.000 ani. Numărul total probabil al acestei populaţii, în perioada lor de maximă expansiune, nu a depăşit niciodată 15.000-20.000 de indivizi. Totuşi ei au reuşit să reziste, chiar şi când răcirea climei a transformat o mare parte din teritoriul lor în ceva asemănător nordului Scandinaviei de astăzi, o tundră îngheţată şi pustie, cu orizontul sumbru întrerupt de câţiva copaci piperniciţi şi licheni. Omul de Neanderthal este creatorul culturii musteriene. La fel ca şi omul modern, neanderthalienii confecţionau unelte, arme şi chiar podoabe, îşi îngrijeau răniţii şi îşi îngropau morţii.

Homo neanderthalensis

Răspândirea omului de Neanderthal în Europa

   În urmă cu 40.000 ani, ajunge în Europa omul modern (Homo sapiens). Stabilit mai întâi în zona Mării Negre, pătrunde de-a lungul bazinului Dunării până în Europa Centrală si apoi în Europa de Vest, unde este regăsit acum circa 32.000 de ani. Timp de cel puţin 10.000 de ani, Omul de Neanderthal convieţuieşte în Europa cu omul modern, după care dispare. În urma interacţiunii dintre cele două specii, Homo sapiens a împrumutat o parte din ADN-ul omului de Neanderthal (1-4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia provine de la omul de Neanderthal).

Oamenii preistorici din Europa

Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) şi omul modern (Homo sapiens) (Reconstrucţie realizată de Elisabeth Daynes)

   În afara urmelor din paleolitic, în regiunile din jurul Mării Negre, sunt cunoscute mai ales aşezări din neolitic, aparţinând unor populaţii şi culturi diferite: Vinča, Starčevo-Criș, Hamangia, Cucuteni-Tripolie, Nipru-Doneț.

Neolitic

Făuritor de unelte

Neolitic

Cultivator

 

Neolitic

Ocupaţii casnice

   Una dintre cele mai impresionante culturi neolitice este cultura Cucuteni-Tripolie care se întinde pe o arie de 350.000 de km², cuprinsă în nord-estul României (Ariuşd, Cucuteni), Republica Moldova (Petreni) şi Ucraina de sud-vest (Tripolie).

Cultura Cucuteni Tripolie

   Dezvoltându-se pe o lungă perioadă de timp (cca. 5.500-2.750 î.e.n.) şi aflate într-un stadiu foarte avansat de evoluţie, triburile Cucuteni, au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Decorul predominant al ceramicii Cucuteni-Tripolie este cel în spirală (creând astfel o iluzie optică puternică), cu numeroase variante şi combinaţii, iar culorile folosite cu precădere sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul.

Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat.

Vas ceramic Cucuteni

Vas ceramic „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

Vas zoomorf Cucuteni

Vas ceramic zoomorf „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

   Tradiţia istorică şi literară păstrată de scriitorii greci, care înainte şi după Herodot s-au ocupat de regiunile pontice, semnalează la Marea Neagră, în epoca străveche, popoare a căror rasă este greu de precizat. Acestea foloseau un limbaj diferit de cel indo-european şi aveau ca trăsătura esenţială a organizării lor sociale, matriarhatul, a cărui influenţă se regăsea în domeniul religios prin divinitatea principală a acestor locuitori din preistorie care era „Zeiţa Mamă“.

Sauromaţii, meoţienii, sindienii, tauriscii sunt unele din popoarele acelor timpuri, ale căror denumiri nu prezintă totuşi garanţiile unei perfecte autenticităţi. Organizarea acestora şi concepţia despre familie şi societate, era opusă regimului patriarhal al popoarelor indo-europene care îşi fac apariţia în bazinul Mării Negre în a doua jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., la începutul epocii bronzului.

Marea Zeita

Zeiţa Mamă „Cultura Cucuteni“ (Venus din Drăguşeni, Muzeul Judeţean de Istorie, Botoşani)

 

   În eneolitic (epoca aramei), grupurile unei populaţii sosite din sud-vestul Siberiei dezvoltă în nord-estul Mării Negre, o civilizaţie foarte bogată (Cultura Yamna), care folosea pe scară largă metalele. Caracteristic acestei culturi sunt mormintele de înhumaţie, acoperite cu bârne, peste care se ridicau tumuli de pământ (kurgane). Mormintele principale, de obicei cu un conţinut sărac, cuprind schelete chircite, sau aşezate pe spate cu picioarele strânse şi acoperite cu ocru. În pământul supraînălţat au fost găsite deseori, numeroase înmormântări secundare (fie ale celor ce au ridicat mormântul, fie ale unor populaţii ulterioare). De obicei, mormintele secundare nu au inventar, doar ocru (presărat sau sub formă de bulgăraşi). Uneori, în astfel de tumuli au fost descoperite statui de piatră (menhire).

Cultura Yamna

„Cultura Yamna“ (Ямная культура), cca. 3.600-2.300 î.e.n.

Cultura Kurganelor

„Oamenii kurganelor“

   Ipoteza kurgană este una dintre teoriile privind originile indo-europene, potrivit căreia oamenii aparținând unei culturi arheologice numite „cultura kurganelor“ (din care făceau parte „Cultura Yamna“ sau cultura „Pit Grave“ și culturile precedente Samara și Srednîi Stog) localizată în stepa nord-pontică, au migrat spre Europa şi Asia, în mai multe valuri (cca. 3.500-2.200 î.e.n), formând prin asimilarea populaţiilor străvechi neolitice, un nou grup de popoare (indienii, perşii, mezii, sciţii, hitiţii, celţii, grecii, latinii, tracii, germanii, slavii, popoarele baltice). Teoria culturii kurganelor a fost formulată în anii 1950 de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas.

Vas ceramic Yamna

Vas ceramic „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

 

Varfuri de sageti Yamna

Vârfuri de săgeţi „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

   În regiunea Kubanului, au fost create în această perioadă obiecte caracteristice, cu reprezentări frecvente de lei şi tauri, în care se văd influenţe din ţinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia.

Cultura Maikop

Taur „Cultura Maikop“ (Майкопская культура) (Государственный Эрмитаж)

   Printre primele popoare indo-europene menţionate la ţărmurile Mării Negre, se regăsesc cimerienii care se aşează şi stăpânesc litoralul septrional, de la limitele estice ale României până la extremitatea orientală a Ucrainei şi care se suprapun populaţiilor preexistente. Civilizaţia bronzului din Ucraina le este contemporană. În sud apar în aceiaşi epocă frigienii, iar în vest se aşează popoarele pretracice. O altă ramură a indo-europenilor se aşează în părţile nordice şi centrale ale Asiei Mici. Aceste popoare au dat naştere civilizaţiei hitite, dar se pare că nu au existat decât slabe contacte între aceste două grupuri de popoare indo-europene, stabilite în jurul bazinului pontic. Interesele Imperiului Hitit îl orientau spre sud şi sud-est şi îl puneau frecvent în legatură cu Egiptul şi Mesopotamia, ţări de veche civilizaţie.

 

Zeul furtunii

Zeul hitit al furtunii (Gaziantep Arkeoloji Müzesi, Turcia)

   „Zeule hitit al furtunii, stăpânul meu, şi voi, zei, stăpâni ai mei, aşa este: se păcătuieşte!
   Şi tatăl meu a păcătuit şi a călcat vorbele zeului hitit al furtunii, stăpânul meu. Eu însă nu am păcătuit cu nimic. Aşa este: păcatul trece de la tată asupra fiului. Şi asupra mea a trecut păcatul tatălui meu.
   Acum eu recunosc în faţa zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi în faţa zeilor, stăpânii mei: aşa este, s-a păcătuit.
   Şi pentru că acum am recunoscut păcatul tatălui meu, fie ca gândul zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi al zeilor, stăpânii mei, să se îmblânzească din nou!
   Fiţi de partea mea şi îndepărtaţi ciuma din ţara Hatti!“
    (Regele hitit Murşili al II-lea, cca. 1334-1306 î.e.n., Rugăciune pentru îndepărtarea ciumei) 

Rhyton

Rhyton hitit de argint (secolele XV-XIII î.e.n., Metropolitan Museum of Art, New York City)

 

 

Dregatori hititi

Dregători hitiţi (Basorelief din Karkemiş, secolul al VIII-lea î.e.n., Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

   Până la venirea sciţilor din stepele asiatice, bazinul Mării Negre rămâne sub dominaţia cimerienilor la nord şi a frigienilor şi a hitiţilor la sud de Euxin.

Indo-europenii

Indo-europenii, anul 1000 î.e.n.

   În secolul al VIII-e î.e.n. cimerienii, dizlocaţi din câmpiile ucrainiene de sosirea sciţilor victorioşi, îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, pătrunzând prin Caucaz şi Balcani în Asia Mică. Aici vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea este ucis în campania din nordul Iranului, întreprinsă împotriva lor. În jurul anului 700 î.e.n., cimerienii asediază Gordiumul şi cuceresc Frigia, iar Midas, celebrul rege frigian, se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Sub conducerea lui Teushpa, cimerienii se infiltrează în Cilicia și Tabal dar sunt înfrânţi lângă Hubushna (679 î.e.n.), de regele asirian Assarhaddon. Triburile invadatoare ale cimerienilor vor continua însă să întreprindă incursiuni şi campanii războinice, ameninţând puterile Orientului Mijlociu. Între anii 670-640 î.e.n., atât izvoarele asiriene cât şi cele greceşti îi semnalează pe cimerieni acţionând în vestul Anatoliei, prădând şi ocupând regatul Lydiei, jefuind şi incendiind sanctuarul Artemidei din Efes şi atacând regatul Asiriei. Regele lor, Dugdame şi fiul său Sandakkurru, îşi găsesc sfârşitul. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi răspândiţi pe zone vaste) sunt înfrânţi şi asimilaţi de popoarele din Anatolia.

   Sciţii constituie ramura nordică şi nomadă a marelui popor al iranienilor, dar spre deosebire de mezi şi perşi stăpânitori peste lumea civilizată a sedentarilor, ei rămân legaţi de obiceiurile stepei de unde provin. Centrele lor principale se găseau în Kuban şi în stepa întinsă de la nordul Mării Azov până la Cotul Niprului. De aici pătrund prin Galiţia Orientală până în Silezia şi Câmpia Panonică, prin Basarabia şi Moldova până în Podişul Transilvanean, iar prin Muntenia şi Dobrogea ameninţau tracii din Peninsula Balcanică. Aşezarea sciţilor în bazinul pontic este datată în secolul al VIII-lea î.e.n., iar înaintarea acestora spre Europa Centrală şi Balcani în secolele V şi IV î.e.n.

Scythia

 

   Sciţii sunt împărţiţi după cum menţionează Herodot în călăreţi (războinici) şi plugari, aceştia din urmă îndeletnicindu-se cu cultivarea grâului, pentru ei şi pentru al vinde coloniilor elene din bazinul pontic. Tipul războinicului scit era arcaşul călare. O cavalerie incredibil de mobilă formată din arcaşi infailibili, le-a conferit un avantaj militar enorm asupra sedentarilor. Scitul se mărgineşte să-şi arunce săgeţile şi să dispară, ca să se reîntoarcă şi să răpună duşmanul istovit. Nu i se cunoaşte altă armă în afară de arc şi de tolba plină cu săgeţi, decât pumnalul cu mâner lung „akinakes“, prins la brâu, răspândit în întreg Iranul şi neputând servi decât la lupta corp la corp.

Darius fondatorul marelui Imperiu Persan încearcă cel dintâi să-i supună pe sciţi în regiunea Dunării, dar îşi dă seama de imposibilitatea ca o armată regulată să urmărească la nesfârşit într-un spaţiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat.

Razboinici sciti

 

 

Akinakes

Pumnalele de tip „akinakes“ erau una din categoriile de arme caracteristice sciţilor, întâlnite în numeroase morminte, atât în nordul Mării Negre, unde s-a aşezat această populaţie încă din secolul al VIII-lea î.e.n., cât şi în zonele penetrate ulterior. (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

   Sciţii reprezintă primul val care poate fi identificat cu siguranţă, din marele val de invazii ce s-a revărsat timp de mai bine de două milenii din adâncurile stepei asiatice spre Europa. Aceşti primi invadatori nomazi vor întemeia un imperiu iranian, a cărui putere va garanta drumurile de comerţ, asigurând astfel înflorirea unei civilizaţii, unde vor fi reunite într-o primă sinteză influenţele Mediteranei elenice şi cea a stepelor din Asia.

Vas scit

Vas scit de argint aurit, decorat cu scene de vânătoare, secolele IV-III î.e.n., descoperit în kurganul de la Soloha (Курган Солоха)

Vas scit

Vas de electrum (aliaj natural de aur şi argint), decorat cu scene din viaţa sciţilor, 400-350 î.e.n., descoperit în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

Cerb de aur

Cerb de aur, ornament pentru scut, descoperit în kurganul de la Kostroma (Костромской курган)

Pantera de aur

Panteră de aur, ornament pentru scut descoperit în kurganul de la Kelermes (Келермесский курган)

Cercei de aur

Cercei din aur şi email, 350 î.e.n., descoperiţi în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

   Începând cu secolul al VII-lea î.e.n. colonizatorii greci pătrund în bazinul pontic urmându-le probabil navigatorilor fenicieni. Primii exploratori ai ţărmurilor Mării Negre au fost coloniştii din Milet, un oraş de pe coasta egeeană a Asiei Mici, aparţinând ramurii ionice a elenilor.

Surse bibliografice: Gheorghe Bratianu, Marea Neagra de la origini pana la cucerirea otomana





Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate

16 02 2018

Orice (ne)psiholog din țara noastră știe de psihiatrul Carl Gustav Jung. Unii, școliți excepțional, au impresia că e psiholog. Cei mai mulți știu că dumnealui are o teorie despre întunecimea omuluisau arhetipul Umbrei, la pièce de résistance din colecția de arhetipuri aflată în inconștientul colectiv. Jung credea că psihismul uman conține în inconștientul colectiv pokemoni, scuze!, arhetipuri, adică imagini primitive moștenite de la antecesorii noștri din timpuri preistorice.

In domeniul psihologiei personalității, acei cercetători psihologici care n-au înghițit gălușca lui Jung s-au concentrat în ultima decadă pe studiul empiric al întunecimii personalității. Ei s-au întrebat ce anume face ca un aspect al personalității să poate fi considerat ”întunecat”. Pare o întrebare legitimă, date fiind observațiile empirice care ne arată că anumite persoane se comportă în feluri periculoase ori tulburătoare pentru lumea noastră.Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate

Să fie ”întunecimea” un adjectiv revelator pentru valența imorală a personalității întunecate? Evident că nu e, dacă gândești corect. Conotația moralizatoare vine dintr-un defect logic, numit ”eroarea moralistă” opus ”erorii naturaliste”. Să ne amintim în ce constă. Când cineva trage o concluzie doar pe baza a ceea ce ar trebui (sau nu) să fie.

Forma logică e așa: X ar trebui să fie, prin urmare, X este. Cum e partea întunecată a personalității? Nu poate fi decât ”rea” sau ”greșită”, zice cineva neștiind că faultează logica. (Mare scofală! Cine mai are nevoie de ea?!). De acum încolo, cinevaul nu mai ești tu. Poți fi conștient(ă) că faultezi logica prin astfel de evaluări moralizatoare.

Nu înseamnă că un individ cu personalitate prea întunecată nu poate, prin comportamentele sale, să provoace pagube sociale, uneori, înfiorătoare. Trăsăturile personalității întunecate poartă un potențial comportamental distructiv și au un impact negativ de multe ori extins social. Spre exemplu, anumite trăsături întunecate sunt corelate cu comportamente de violență sexuală.

Dar și trăsăturile luminoase, dacă sunt extreme, pot duce la probleme de interacțiune. O bună conștientizare (sau atenția asupra sinelui) e considerată o trăsătură dezirabilă, dar persoana cu o conștientizare de sine exagerată poate deveni rigidă, iar cea cu deficit la conștientizarea sinelui poate fi impulsivă și neserioasă. Un alt exemplu, adesea întâlnit în ședințele mele private, e trăsătura ambiției sau dorința de realizări, fațetă la superfactorul conștiinciozitate. Accentuarea ei spre un scor extrem duce la perfecționism, care e asociat pozitiv cu simptome depresiv-anxioase.

Totuși, observăm că trăsăturile luminate, chiar în doze extreme, nu au ecoul tulburător la nivel social al celor întunecate. Trăsăturile luminate, chiar în doze extreme, sunt periculoase pentru persoana care le manifestă și nu pun în pericol integritatea psihologică și fizică a celor din jur, așa cum se întâmplă în cazul trăsăturilor întunecate.  

Ideea e că putem cu ușurință să ne imaginăm scenarii în care orice trăsătură poate deveni ”întunecată” odată ce manipulăm dozajul ei. Deduci principiul ”liniei de mijloc”? Pesemne că sufăr de dragul lui. Atunci, cum să le distingem de cele ”întunecate”? Dar mai înainte care sunt ele?

Triada întunecată

Cea mai mare atenție empirică a primit o constelare de trăsături, numită triada întunecată. Triada a fost descoperită de cercetătorii sufletului care au contemplat bolta cerească și au născocit combinațiile astrale. Evident, glumesc. Orice psiholog clinician ar trebui să cunoască (și să-și cunoască) triada, am scris sau zis, așa în trecere, dintr-o ipostază normativă, dar fără ghicit în astrograme.

Triada întunecată cuprinde trăsăturile: narcisism, psihopatie și machiavelism. 

» Narcisismul se referă la sentimente exagerate de grandomanie, preocupare de sine și omnipotență. Acest construct psihologic a fost numit după Narcis din mitologia greacă, care s-a înecat din fascinație pentru propriul chip reflectat de oglinda apei.

Narcisismul tinde să creeze dificultăți interpersonale, deoarece ceilalți ajung să fie epuizați de tendințele egocentrice, grandioase și tiranice. Să ai în preajmă un asemenea individ te aduce la surmenaj. Nici nu vreau să mă gândesc că îți poate fi șef(ă) sau partener(ă). E o sursă de stres permanent, fiindcă nevoia lui de adorație e insațiabilă, în timp ce are vizavi de tine așteptări imperative fanteziste. Deci tu, sclava Isaura, trebuie să fii la dispoziția dumnealui, împăratul. Avem și versiunea feminină: tu sclav, iar dumneaei regina. Ai înțeles tragicomedia.

» Psihopatia e cea mai violentă trăsătură din triadă. Ea se referă la impulsivitate, căutarea senzațiilor tari, duritate, dominanță fără frică și agresiunea interpersonală. Dacă narcisicul are o notă hazlie, cu aparența unui bufon într-o viziune comică, deși poate deveni ostil dacă nu-i cânți în strună, cu psihopatia nu mai e de glumă.

Psihopatia mai accentuată (conform triadei) face ca un individ să semene cu o bombă cu TNT. Cum o fi să ai în preajmă o ”bombă amorsată”? Nu știi când explodează și nu știi ce te-a lovit. Desigur, din cauza ta, deoarece te comporți incorect, în timp ce dânsul respiră și transpiră moralitate și bunăvoință într-o lume injustă care i se opune. Cameleonic și fără scrupule, poate turna minciuni (și răstălmăci) cu toptanul de dimineața până seara, fără să-i pese de nimeni și nimic.

Mi s-a întâmplat să consult oameni aflați în relație cu asemenea creaturi. Brrr! Mă trec fiori reci pe șira spinării… Pe unde trece bizara creatură rămân doar ruine de parcă a trecut taifunul. Într-adevăr, psihopatia seamănă cu o tornadă. Fascinează și totodată te înfioară. Când te trezești, dacă te trezești, descoperi pagubele. Trăsăturile psihopatice au o prevalență de 0,6% din populație, cel puțin în Regatul Unit.

» Machiavelismul vine, desigur, de la Niccolo Machiavelli, care a fost consilierul politic al familiei Medici. În opera sa faimoasă ”Prințul” descrie mai multe strategii de manipulare ce-i consacră peste veacuri numele.Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate (2)

Trăsătura machiavelică reflectă o orientare extremă asupra sinelui, în care individul poate utiliza orice mijloace necesare ca să-și atingă scopurile. Indivizii accentuați machiavelic sunt calculați și reci, pregătiți cu o agendă ascunsă, unde își notează manevrele, urmărindu-și scopurile nedeclarate. În aceste calcule, sentimentele și nevoile altora nu contează, decât în măsura în care pot fi manipulate pentru interesul personal. Nu manifestă agresivitatea psihopatiei, fiind mai degrabă precauți, căutând să-și mențină camuflajul.

Între aceste trei trăsături există diferențe și similarități. Spre exemplu, trăsătura ce poate duce la agresiune interpersonală e psihopatia, nu și celelalte, chiar dacă toate implică o componentă tiranică și disprețul față de ceilalți.

Conform literaturii empirice, trăsăturile triadei împart următoarele aspecte întunecate
:: antipatie
:: asprime
:: escrocherie
:: egocentrism
:: absența modestiei și onestității (pe dos, trufie și duplicitate)
:: tendința către manipulare interpersonală și exploatare în beneficiul propriu.

Nici nu-mi trecu prin minte un anume individ, personaj public prea întunecat pentru gustul meu. Pesemne nu și pentru gustul unor concetățeni cu gândirea blocată probabil la stadiul operațiilor concrete.

Dar merită să reții că o parte întunecată ne caracterizează variabil pe noi toți. Fiecare individ manifestă diferite combinații de triadă întunecate ca parte (sau factor) din tabloul general al personalității.

Mi se pare important să nu consideri trăsăturile de personalitate la modul absolut. Gândirea în termeni categoriali și absoluți mă înspăimântă prin demonii ce-i poate crea. Chiar dacă apelăm în descrieri la categorii, putem ține cont de principiul variabilei continue. Înseamnă să privim la o trăsătură, precum psihopatia, ca fiind variabilă pe un continuum. Prin contrast, o perspectivă dihotomică ne informează că un individ ori e psihopat, ori nu e! Gândirea alb-negru ne simplifică realitatea, dar cred că putem gândi ceva mai nuanțat, deoarece realitatea ni se dezvăluie într-o multitudine de nuanțe. Numai individul cu o vedere mioapă înțelege lumea prin două lentile, până și ele, mutual exclusive. Iar asta nu anulează, ca să vezi mirare, existența unei realități în două nuanțe. Vestea bună e că miopul poate fi ajutat să descopere bogăția nuanțelor. Sigur, mai trebuie să și vrea.

Manifestă o personalitate mai întunecată acei oameni care obțin un scor înalt la trăsăturile triadei. Ei sunt aceia care par, la prima impresie, șarmanți și măgulitori. După alte interacțiuni cu ei, se pot dovedi ”toxici” prin aceea că tind să-i exploateze pe ceilalți și felul lor de acțiune e exclusiv spre beneficiul personal. Te pot fura cu zâmbetul pe buze și pot escroca cu aceiași ușurință cu care respiră pe oricine, indiferent de statusul social. Pot inventa scuze, răstălmăci faptele și găsi cu mare ușurință raționalizări înainte să încheie întrebarea, lăsând impresia, după caz, că sunt victime ale unui sistem injust, cei mai corecți afaceriști ori conducători, bravi apărători de valori nobile într-o lume imorală sau sfinți cu misiuni divine. Filmul ”Ocean’ s Eleven” ilustrează un tablou relativ complet de personalități întunecate. Completează cu filmul ”Con Air” ca să observi versiuni și mai întunecate. Dar, poți arunca o privire la știri ca să afli de câțiva doctori sau politicieni (ori ambele), pentru că viața bate filmul.

Am căutat pentru tine un site unde, completând un chestionar de încredere, poți descoperi propriul întuneric și… poţi face lumină. Dacă vrei să afli în ce măsură și care dintre trăsături îți definesc personalitatea întunecată, poți da clic aici. Și dacă dai clic, mi-e clar că întunecimea ta poate fi controlată și orientată valoric. Înseamnă că vrei să devii o persoană mai bună.

scientia.ro

 





Cum se curbeaza spatiul si timpul?

12 02 2018

Spaţiu-timpul în universul lui Einstein se presupune a fi similar unei foi de cauciuc plină de pliuri şi îndoituri. Dar ideea unui spaţiu curb nu este cea mai intuitivă din lume. Şi ce legătură are lumina cu acest lucru?

„Dacă lumina nu are masă, atunci cum interacţionează ea cu obiectele masive precum Soarele prin intermediul gravitaţiei care provoacă curbarea razelor de lumină? De asemenea, într-un caz extrem, ce se întâmplă la marginea orizontului evenimentelor unei găuri negre atunci când lumina trece prin apropierea acestuia?”

Dacă doriţi să înţelegeţi gravitaţia, atunci trebuie să înţelegeţi teoria relativităţii generale. Pentru a înţelege teoria relativităţii trebuie să înţelegem „spaţiu-timpul” care, aşa cum se poate deduce, reprezintă rezultatul punerii împreună a spaţiului şi a timpului.

Celebrul John Archibald Wheeler ne-a oferit o descriere a modului prin care materia şi spaţiu-timpul interacţionează împreună. „Spaţiu-timpul îi spune materiei cum să se mişte”, a spus el în timp ce „materia îi spune spaţiu-timpului cum să se curbeze”.

Această curbură a spaţiu-timpului a cauzat multă confuzie de-a lungul timpului şi deşi bilele de bowling aflate pe foile de cauciuc ne oferă o vagă idee conceptuală asupra modului prin care acţionează gravitaţia, trebuie să ne întoarcem la conceptele de bază pentru a ne da seama de unde provine această curbură. Acesta este, de asemenea, un foarte bun prilej pentru a vă descrie unele dintre celebrele raţionamente ale lui Einstein.

Sa vedem cateva notiuni de baza despre spatiu-timp

Bazele relativităţii

Einstein a conceput celebra sa teorie a relativitatii speciale în anul 1905. Ideea este că, aşa cum vă amintiţi, viteza luminii trebuie să fie aceeaşi pentru toată lumea şi atâta timp cât vă deplasaţi cu o viteză constantă şi într-o direcţie constantă ar trebui să nu vă puteţi da seama că vă aflaţi în mişcare.

Acestea au fost ipotezele sale care s-au dovedit a fi într-o perfectă concordanţă cu realitatea fizică a Universului şi plecând de la acestea el a descoperit nişte lucruri incredibil de surprinzătoare:

1) Un ceas aflat într-o navă cosmică în mişcare va rămâne în urmă în comparaţie cu ceasul unor observatori staţionari din exterior. Acest lucru este valabil şi pentru bătăile de inimă, pendule, ceasuri digitale şi aşa mai departe.
2) O navă spaţială aflată în mişcare va apare comprimată de-a lungul direcţiei sale de mişcare pentru nişte observatori staţionari din exterior.

În ambele cazuri efectele devin extrem de importante pe măsură ce ne apropiem de viteza luminii, dar ele sunt suficient de mici pentru a fi uşor de ignorat în condiţiile terestre normale, motiv pentru care nimeni nu le-a observat până la Einstein.

Pentru a extrapola aceste predicţii şi în cazul gravitaţiei, începând din anul 1907 (şi după mai multe încercări), Einstein a conceput ceea ce el a denumit principiul de echivalenţă, care afirmă (aproximativ):

„[Noi] presupunem o echivalenţă fizică totală între un câmp gravitaţional şi o accelerare corespunzătoare a sistemului de referinţă”.

El a susţinut că nu există nicio distincţie măsurabilă între efectul gravitaţiei şi efectul indus de o mişcare accelerată, acesta fiind motivul pentru care nu există nicio diferenţă între a fi aruncat în spate de efectul produs de o rachetă spaţială aflată într-o mişcare accelerată (datorită masei inerţiale) sau a fi aruncat în partea de jos a unei cutii, aflată la sol, ce are imaginea unei nave spaţiale desenată pe ea atunci când cădeţi într-un câmp gravitaţional (datorită masei gravitaţionale).

Chiar şi fără a ţine cont de aceste detalii ale relativităţii generale (Einstein a avut nevoie de aproape un deceniu pentru conceperea acestei teorii după elaborarea teoriei relativităţii speciale) el şi-a dat seama repede cum ar trebui să arate o teorie finală a gravitaţiei. Prin utilizarea principiul de echivalenţă, Einstein a stabilit legătura dintre gravitaţia artificială şi gravitaţia reală.

Viaţa în lumea furnicilor

Imaginaţi-vă cum ar fi viaţa unor furnici aflate deasupra unui disc de mari dimensiuni aflat în mişcare de rotaţie.

În acest univers există o mulţime de furnici superinteligente aflate pe suprafaţa unui disc în rotaţie. Regina se află în centrul acestei lumi a furnicilor. Membrii curţii regale o înconjoară în imediata sa apropiere. Pentru cineva din afară (cum aţi fi voi), curtenii reginei se rotesc încet în jurul reginei. Desigur, ei nu ştiu despre acest lucru. Ei reuşesc să se menţină pe disc astfel încât să nu fie aruncaţi spre exterior de efectul discului în rotaţie. Aşa cum pot înţelege furnicile „în afară” înseamnă „în jos”.

Cu cât furnicile se află mai departe de regină, cu atât mai repede se mişcă şi cu atât mai puternic sunt ele împinse înspre exterior. Din perspectiva furnicilor, lumea lor se aseamănă foarte mult cu un deal în care regina se află în vârful acestuia, un deal care însă devine tot mai abrupt pe măsură ce ele se îndepărtează de aceasta. O furnică care pierde aderenţa se va îndrepta spre exteriorul discului, la baza dealului, într-o mişcare accelerată.

Există cel puţin un motiv pentru care această analogie nu este perfectă. Dacă veţi cădea de pe un deal aflat pe Pământ, atunci, pur şi simplu, veţi urma o traiectorie radială către exteriorul dealului. O furnică care alunecă în jos pe dealul din lumea furnicilor va începe căderea îndreptându-se mai întâi direct în jos pentru ca apoi, încet, să înceapă să se deplaseze în jurul dealului. Acesta este faimosul efect Coriolis. Este acelaşi lucru care face ca cicloanele să se rotească în sensul invers acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens orar în cea sudică.

Dar dacă presupunem că ele nu se mişcă în jurul dealului prea mult, putem ignora efectul Coriolis în întregime. Din acest motiv putem considera că efectul Coriolis nu determină direcţia urmată de apa ce se scurge în pâlnia pentru apă de la toaletă.

De asemenea, din punctul de vedere al furnicilor în cauză ele trăiesc pe un deal şi nu se rotesc deloc. Noi cei aflaţi în afara lumii lor ştim mai bine ce se întâmplă de fapt. Regina nu este în mişcare. Furnicile din apropierea ei se află într-o mişcare lentă. Furnicile aflate mai departe de aceasta se deplasează mai repede. Furnicile de la periferia discului se deplasează mai repede decât oricare dintre ele. Acesta este momentul în care cunoştinţele noastre de teoria relativităţii încep să conteze. Ştim ceva despre cum se scurge timpul pentru furnicile care se deplasează. Cu cât acestea se mişcă mai repede cu atât mai încet pare să se scurgă timpul pentru ele faţă de cel al reginei. Cu cât o furnică este mai departe de centrul discului, cu atât mai lent pare că furnica va îmbătrâni.

Furnicile nu ştiu că se află în mişcare, aşa că ele nu ştiu că relativitatea specială se poate aplica şi în cazul lor. Furnicile, în măsura în care acestea pot înţelege acest lucru, trăiesc într-un câmp gravitaţional. Ele au descoperit că cu cât merg mai departe „în jos”, cu atât mai lent se scurge timpul.

Fizicienii din lumea furnicilor au perfectă dreptate în ceea ce priveşte universul lor şi al nostru. Timpul se scurge mai lent cu cât te apropii mai mult de un corp masiv şi cu cât este mai masiv acel corp cu atât mai puternic se exercită acest efect. Aceste efecte sunt reale, dar ele sunt, în mod normal, ridicol de mici. Timpul se scurge mai lent pe suprafaţa Pământului cu mai puţin de o parte dintr-un miliard faţă de cum se scurge acesta în adâncimile spaţiului cosmic la distanţa de obiectele masive. Deasupra suprafeţei Pământului efectul este chiar mai mic. Timpul se scurge mai lent la baza muntelui Everest decât la vârful acestuia cu aproximativ o parte dintr-un trilion. Având în vedere că am fost constrânşi să stăm la suprafaţa Pământului cea mai mare parte din existenţa noastră, nu este deloc surprinzător că nimeni înainte de Einstein nu a observat că timpul se scurge diferit în funcţie de locul în care ne aflăm.

Există însă locuri mult mai extreme din acest punct de vedere. Pe suprafaţa unei stele neutronice timpul se scurge mai lent cu aproximativ 20 la sută sau chiar mai mult. După un deceniu de stat acolo, pentru cineva aflat la distanţă de o astfel de stea neutronică au trecut doi ani în plus. În acest caz aţi construit o maşină a timpului prin care puteţi călători în viitor. Dar pentru că gravitaţia unei stele neutronice este atât de puternică veţi fi striviţi ca o clătită, astfel încât călătoria spre viitor este, probabil, ultima dintre preocupările voastre.

Dar ce putem spune despre curbură? Acesta este momentul în care lucrurile devin chiar mai ciudate. Vă amintiţi atunci când am spus că spaţiul apare contractat de-a lungul direcţiei de mişcare? Ei bine, deoarece furnicile se deplasează în jurul reginei, distanţele par comprimate. Să presupunem că o furnică de la periferie se hotărăşte să facă o excursie în jurul lumii, adică să parcurgă un cerc. Călătoria ei ar părea mai scurtă decât ar crede regina folosind geometria euclidiană simplă. Aşa cum este văzută de locuitorii ei, lumea furnicilor este curbă. Ceea ce este adevărat pentru furnici este adevărat şi pentru noi.

Linii „drepte”

Chiar dacă noi „ştim” că lumea furnicilor este de fapt un disc plat, el nu pare deloc aşa pentru furnici. Un astronaut care ar zbura în jurul ei într-o rachetă va observa că ceea ce pare a fi o linie dreaptă este de fapt altceva. Cu alte cuvinte, chiar şi într-o lume 2D există o diferenţă între ceea ce văd locuitorii ei şi ceea ce am putea vedea într-un spaţiu cu o dimensiune în plus.

O linie dreaptă este considerată în mod normal ca fiind distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, dar din punctul nostru de vedere racheta parcurge o traiectorie curbă (aşa cum se poate vedea din desenul lumii furnicilor de mai sus).

Pentru că nu există nicio diferenţă între gravitaţia „reală”, un disc aflat în rotaţie sau o rachetă spaţială accelerată, toate cad cu aceeaşi acceleraţie, indiferent dacă este vorba de materie obişnuită, particule cu masă negativă sau particule fără masă.

Ceea ce ne conduce înapoi la lumină.

Dacă aţi urmat mai demult cursurile de fizică (caz în care v-aţi jucat cu pendule, roţi de transmisie şi aţi făcut diagrame ale forţelor), aţi învăţat, probabil, că doar particulele care au masă sunt influenţate de acceleraţia gravitaţională. Greşit, greşit, greşit. Razele de lumină se curbează în câmpurile gravitaţionale deoarece acestea, în cele din urmă, urmează cel mai scurt drum. Acest efect este cunoscut sub numele de lentilă gravitaţională şi el a constituit, de fapt, prima confirmare a teoriei relativităţii generale

Timpul se scurge mai lent în apropiere de un corp masiv, în orice caz asta este ceea ce ne-au spus furnicile. Lumina care preferă să călătorească pe traiectoria cu cea mai mare viteză posibilă va încerca să evite regiunile din Univers în care timpul se scurge mai lent şi prin urmare razele de lumina vor fi deviate. Pentru că pot exista mai multe traiectorii de acest fel, acest lucru înseamnă, de asemenea, că vom obţine mai multe imagini ale aceluiaşi obiect.

Dar să ne întoarcem la întrebarea iniţială. Am răspuns la „de ce?” şi la „cum?” sunt curbate razele de lumină, dar nu am spus nimic despre „cât de mult?” sunt acestea curbate. În mod normal, efectul de lentilă gravitaţională este destul de mic pentru că, în comparaţie cu găurile negre, cele mai multe locuri din galaxie au câmpuri gravitaţionale foarte, foarte slabe.

Cu toate acestea, se întâmplă ceva interesant lângă o gaură neagră. Găurile negre sunt delimitate de o regiune fără cale de întoarcere cunoscută sub numele de „orizontul evenimentelor”. De exemplu, pentru o gaură neagră având masa Soarelui, orizontul evenimentelor este la o rază de aproximativ 3km.

Interesant, se pare că dacă aţi trimite o rază laser la o distanţă de 11/2 din cea corespunzătoare orizontului evenimentelor aţi putea (în cazul în care aţi ţintit perfect) constata că raza voastră laser orbitează gaura neagră. Doar puţin mai aproape de gaura neagră şi raza laser se va îndrepta către interiorul acesteia într-o mişcare în spirală astfel încât niciodată nu o veţi mai vedea din nou. Doar puţin mai departe de gaura neagră şi raza voastră laser se va îndrepta ca un bumerang înapoi spre voi.

Există o morală în toate aceste lucruri: dacă aveţi de gând să trimiteţi raze laser în apropierea unor găuri negre, ar fi bine să nu uitaţi că vă puteţi pierde ochii.

scientia.ro





Istoria gaurilor negre. De la calculele lui Schwarzschild la undele gravitationale

26 01 2018

Universul este un loc misterios. Planetele, stelele, galaxiile – toate au misterele lor, încă neexplicate de ştiinţă. Dar nimic nu este mai straniu şi mai uimitor decât găurile negre. Au fost „formulate” întâi pe spatele unui plic, dar însuşi cel care le-a sugerat prin ecuaţiile sale, Albert Einstein, nu le-a crezut ca fiind posibile. Mulţi dintre fizicieni şi-au exprimat scepticismul privind realitatea găurilor negre. Iată povestea incredibilă a descoperirii găurilor negre, a modului în care a avansat cunoaşterea acestora şi a modului în care găurile negre afectează structura fundamentală a Universul.

Astăzi cei mai mulţi dintre noi au auzit de găurile negre. Vorbim despre obiecte cosmice care au uneori masa a miliarde de sori. Reprezintă obiecte fizice de o densitate infinită. Acestea atrag materia din jurul lor şi au puterea de a curba lumina. În apropierea unei găuri negre timpul însuşi se schimbă, gravitaţia extrem de puternică încetinind trecerea timpului.

Astăzi ştim mai mult decât oricând despre găurile negre, deşi mai sunt multe de aflat. Sunt cele mai exotice obiecte din Univers, dar nu dispunem încă de aparatul teoretic pentru a le descrie. Deşi numim găurile negre „obiecte cosmice”, ele sunt în fapt adevărate găuri în ţesătura spaţiu-timpului, un loc în Univers unde tot ce avem este o gravitaţie formidabilă.

1. Gravitaţia

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştim atunci când vorbim despre găuri negre este acela că acestea au de-a face cu gravitaţia. Dar ce e gravitaţia?

Isaac Newton a fost fascinat de gravitaţie. Acesta a inventat legile miscarii, pe care le folosim şi astăzi, explicând cu un grad de precizie bun mişcarea corpurilor cereşti şi explicând mişcarea planetelor din sistemul solar. Dar deşi legile lui Newton descriu efectele forţei gravitaţionale, ele nu explică ce este gravitaţia. Aici intervine Einstein.

Einstein, de asemenea, a fost fascinat de ideea gravitatiei. Imaginaţi-vă următorul scenariu. Luaţi un măr şi daţi-i drumul. Niciun mister, dacă sunteţi pe Pământ acesta va cădea pe sol.

Dar dacă am putea, în momentul în care dăm drumul mărului, să depărtăm Pământul cu totul în direcţia de cădere a mărului, în aşa fel ca mărul să nu atingă solul? Einstein a realizat că gravitaţia are de-a face cu căderea.

Dar dacă în loc să dăm drumul mărului să cadă îl aruncăm către orizont, cu 27358 km/h? Mărul se va deplasa în orbita Pământului, aşa cum face Staţia Spaţială Internaţională, de pildă.

În acord cu teoria generală a relativităţii a lui Einstein, mărul şi Staţia Spaţială Internaţională sunt în cădere liberă de-a lungul unei traiectorii curbe în spaţiu. Ce creează această traiectorie curbă? Masa Pământului.

Einstein, aşadar, a venit cu această idee simplă: spaţiul şi timpul sunt curbate de masele din Univers, de Pământ, de Soare, de toate corpurile cosmice cu masă. Gravitaţia nu mai este o forţă, ca în concepţia lui Newton, ci este întruparea modului în care masele din Univers curbează spaţiu-timpul. Obiectele cosmice care se deplasează prin Univers urmează cea mai scurtă cale în acest spaţiu-timp distorsionat de mase.

2. Găurile negre pe hârtie. Ideea lui Karl Schwarzschild

Ideea că obiectele curbează spaţiu-timpul duce direct la găuri negre. Nu Einstein, ci un astronom german este cel care face primul legătura dintre gravitaţie şi găuri negre. Este vorba despre Karl Schwarzschild, şeful Observatorului din Potsdam, Germania.

Aceasta a fost preocupat de orbitele planetare. Când Einstein a făcut publică teoria gravitaţiei în 1915, Schwarzschild era în armata germană, calculând traiectorii de artilerie în Primul Război Mondial. La câteva săptămâni după publicarea teoriei, astronomul german primeşte şi el lucrarea, undeva pe frontul rusesc. Se apucă să deseneze harta câmpului gravitaţional din jurul unei stele.

Schwarzschild identifică soluţiile la ecuaţiile teoriei lui Einstein, pe care le trimite părintelui teoriei relativităţii. Einstein este uluit, pentru că nu-şi imaginase că se pot rezolva atât de precis ecuaţii sale (el avansase doar unele aproximări).

Karl Schwarzschild

În calculele sale Schwarzschild descoperă ceva ce Einstein nu anticipase. Acesta a concentrat toată masa unei stele într-un singur punct (fireşte, matematic). Apoi a calculat cum masa va curba spaţiul-timpul şi cum va curba razele de lumină din apropiere. Schwarzschild a identificat o zonă de graniţă (pe care o numim azi orizontul evenimentelor) în jurul punctului în care particulele de lumină vor dispărea. Timpul se opreşte.

Schwarzschild a descoperit că o masă astfel concentrată într-un punct va curba atât de dramatic spaţiu-timpul, că se va crea în jurul acestuia o zonă din care revenirea în afara acesteia este imposibilă. Nimic intrat în această zonă nu va mai scăpa vreodată… Einstein, deşi propria-i teorie a prezis acest fenomen, nu a crezut că în Natură au loc astfel de manifestări stranii. Nu i-a plăcut ideea.

În 1916 Schwarzschild se îmbolnăveşte şi moare. Ideile lui privind efectele unei gravitaţii enorme par destinate uitării.

3. De la naşterea unei stele la apariţia unei găuri negre

În deceniile următoare de la moartea lui Schwarzschild fizicienii îşi îmbunătăţesc înţelegerea atomului şi înţeleg cum fuziunea acestora reprezintă combustibilul energetic ale unei stele (fuziunea nucleara).

Stelele, de diferite mărimi, se nasc din gaz cosmic. Acestea au ciclu de viaţă, dar care este diferit în funcţie de masa stelei. Toate stelele încep prin a fuziona atomi de hidrogen (cel mai uşor atom), obţinând astfel heliu. Procesul continuă în stelele masive, obţinându-se în continuare atomi mai grei.

Gravitaţia din interiorul stelei tinde spre a colapsa steaua în sine, dar energia generată de procesele de fuziune contrabalansează această tendinţă.

Stelele mici nu pot fuziona elemente mai grele decât heliul, dar în stelele masive crearea de atomi mai grei merge până la producerea fierului. Fierul un element atât de masiv, cu atât de mulţi protoni, încât după producerea fierului nu mai este generată acea energie pentru contrabalansarea gravitaţiei. Aşadar, fierul este starea finală dintr-o anumită perspectivă pentru stele.

Ce se întâmplă acum? Gravitaţia învinge. Steaua colapsează. Triliarde de tone de materie se prăbușesc spre nucleul stelei, apoi ricoşează din nucleu către straturile superioare ale stelei, generând o explozie formidabilă, numită ”supernova”.

Cu cât mai multă masă, cu atât mai puternică gravitaţia. Nu există nicio forţă care să prevină colapsul stelei până acolo încât ajunge un punct o gaură neagră.

Scepticismul fizicienilor a durat până prin anii ’70 ai secolului trecut. Ideea găurilor negre era prea excentrică pentru a fi luată în serios.

În 1967 Jocelyn Bell descoperă o stea ciudată care emite foarte puţină lumină  o stea neutronica. Rămăşiţele răcite ale unei stele colapsate dă speranţe astronomilor că poate ideea de gaură negră nu este atât de extravagantă. Poate că ele chiar există ca urmare a colapsului unor stele mari.

Aşadar, la jumătate de secol după ideea lui Schwarzschild, care a arătat matematic că găurile negre sunt posibile, fizicienii au identificat un proces natural care generează găuri negre: moartea unor stele masive. Aceste spectaculoase supernove creează găuri negre.

John Wheeler, un fizician englez, sceptic la început în ce priveşte realitatea acestor fenomene cosmice extreme, inventează pentru istorie conceptul de „gaură neagră”.

 4. Ce efect are o gaură neagră asupra zonei de vecinătatea sa?

Nu putea vedea o gaură neagră în mod direct, de vreme ce nici lumina nu scapă gravitaţiei extraordinare.

Două descoperiri de înainte de cel De-al Doilea Război mondial schimbă astronomia. Prima: descoperirea de către inginerul Karl Jansky a unor misterioase unde radio care vin din adâncul spaţiului. A doua: descoperirea faptului că Universul este plin de raze X prin intermediul unei rachete germane pe care s-au montat contoare Geiger.

Spectrul electromagnetic este mult mai larg decât zona vizibilă, pe care o recepţionează ochiul uman.

Folosind undele radio ori razele X, astronomii au descoperit o nouă modalitate de a privi Universul. Razele X vin din partea cea mai energetică a spectrului electromagnetic, iar Universul pare să abunde în surse de raze X. Razele X sunt generate de obiecte cosmice care au temperaturi de milioane ori chiar zeci de milioane de grade.

5. Cygnus X-1 – prima gaură neagră

Una dintre primele surse de raze X care au atras atenţia astronomilor a fost cea denumită Cygnus X-1. Cygnus, pentru că venea din galaxia cu acest nume, X, pentru că emitea raze X, 1, pentru că era prima sursă identificată.

În 1970, Paul Murdin, lucrând la Observatorul Roial din Marea Britanie, decide să vâneze perechi de stele ori stele binare (stele care sunt cuplate gravitaţional, care se rotesc una în jurul celeilalte).

Murdin se întreabă dacă este posibil să descopere stele binare în care doar una să fie vizibilă; o stea care să emită lumină, una care să emită raze X. Reuşeşte să descopere aşa ceva, identificând o stea a cărei orbită în jurul unui obiect neidentificat durează 6,5 zile. Ar putea fi acest obiect neidentificat care emite raze X o gaură neagră? Depinde de masă.

Pentru a fi catalogată drept gaură neagră, acest corp trebuie să aibă cel puţin de 3 ori masa Soarelui. Murdin a estimat că masa lui Cygnus X-1 este de 6 ori masa Soarelui, deci este o gaură neagră!

Murdin publică împreună cu colegul său Louise Webster în septembrie 1971 rezultatele descoperirii. Nu îndrăznesc să spună ceea ce gândesc, că au descoperit o gaură neagră, decât în ultima propoziţie a articolului „Noi credem că acest obiect ar putea fi o gaură neagră”.

Fizicianul Kip Thorne face un pariu cu celebrul Stephen Hawking dacă Cygnus X-1 este ori nu o gaură neagră (primul zice că da, ultimul că nu). În iunie 1990 Hawking admite că a pierdut pariul…

A fost nevoie de alţi 20 de ani ca estimarea lui Murdin privind masa Cygnus X-1 să fie confirmată de un alt astronom. Noi măsurători, mult mai precise, realizate de Mark Reid, au arătat că Cygnus X-1 se află la 6 mii de ani-lumină distanţă de noi, iar de fapt masa reală este de 15 ori masa Soarelui. Cygnus X-1 devine oficial o gaură neagră…

Cygnus X-1 este înconjurat de un disc de acreţie, un nor de gaz şi praf cosmic în afara orizontului evenimentelor găurii negre (graniţa care odată trecută, nimic nu mai poate reveni).

Cygnus X-1 (dreapa) şi steua partener (stânga)

Pe măsură de gravitaţia atrage materia către gaura neagră, norul din gaz şi praf se roteşte. În interiorul discului de acreţie particulele ajung la viteze de până la jumătate din viteza luminii. Aceste particule intră în coliziune unele cu altele, se supraîncălzesc, ajungând la temperaturi de milioane de grade. Încălzite, aceste emit raze X. Aceste raze X au fost descoperite de Paul Murdin pe când investiga stelele binare din galaxia Cygnus.

Cygnus X-1 îşi devorează steaua partener. Steaua din jurul Cygnus X-1 este atât de aproape de Cygnus X-1, că este devorată încet de gaura neagră. O parte din materia stelară ajunge în gaura neagră, dar o parte scapă atracţiei acesteia, pierzându-se în spaţiu.

Jeturile Cygnus X-1. Una dintre caracteristicile cele mai interesante ale Cygnus X-1 este reprezentată de jeturile sale, aflate la cele două poluri. Sunt încă multe pe care nu le ştim despre aceste jeturi. Sunt extrem de focalizate şi puternice, rejectând materie mult dincolo de limitele galaxiei Cygnus. Atunci când gazul cosmic ajunge la temperaturi foarte ridicate, se formează un câmp magnetic. Deşi nu înţelegem exact cum, acest câmp magnetic este cel care, se pare, generează aceste jeturi extrem de puternice.

6. Descoperirea quasarilor – găuri negre deghizate

Prin anii ’50 astronomii au început să descopere surse de unde radio din Univers, dar nu era clar dacă sursa aceste energii era o stea ori nu. Au fost numite „quasi-stellar radio sources” în 1964.

Astronomii au încercat să analizeze spectrul electromagnetic al surselor de unde radio, dat fiind că orice element chimic are o „amprentă” unică. Dar analiza s-a dovedit imposibilă.

În 1963 astronomul Maarten Schmidt descoperă că în spectrul unui quasar există amprenta „hidrogenului”. Dar a mai rezultat ceva: quasarul se depărta de noi cu o viteza fantastică. Motivul? Este urmarea Big Bangului, momentului iniţial al Universului.

Dar misterul rămâne: cum e posibil ca un obiect aflat la 2 miliarde de ani-lumină să elibereze energie echivalentă cu cea a unui trilion de sori într-o secundă? Nu poate fi energie chimică. Nu poate fi energie nucleară. Un quasar nu poate fi o stea. Nicio stea nu poate genera o asemenea cantitate de energie.

Singura sursă ce poate genera această energie este gravitaţia. Deşi noi putem uşor „învinge” gravitaţia pe Terra, gravitaţia este o forţă incredibilă atunci când este concentrată într-o gaură neagră.

Aşadar, astronomii şi-au pus următoarea întrebare: nu cumva energia enormă a quasarilor vine din discurile de acreţie din jurul găurilor negre? Dar nu orice fel de găuri negre. Găuri negre supermasive, nu ca Cygnus X-1.

7. Sagittarius A*, gaura neagră cu o masă de 4 milioane de ori mai mare decât a Soarelui din centru Căii Lactee

Centrul galaxiei noastre se află în direcţia galaxiei Sagittarius (săgetător). Calea Lactee are circa 100.000 ani-lumină în diametru, dar este subţire, „doar” aproximativ 100 de ani-lumină în grosime. Sistemul nostru solar se află la circa 26.000 de ani-lumină de centrul galaxiei.

În anii ’90 astronomii au început să caute o posibilă gaură neagră în centrul Căii Lactee. Adrea Ghez a fost unul dintre primii astronomi implicaţi în această căutare. Aceasta a încercat să monitorizeze mişcarea unor stele care orbitează centrul galaxiei.

Folosind noi tehnologii declasificate de către armata americană, Adrea începe să înregistreze poziţiile unor stele din zona centrală a galaxiei începând cu 1995. Imagini periodice ale hărţii centrului galaxiei. După ce a pus aceste imagini împreună, creând un film, rezultatul a fost uimitor: stelele orbitează centrul galaxiei la viteze uluitor de mari, de până la 10 mii km/s.

Pentru a se deplasa atât de rapid, aceste stele trebuie să orbiteze ceva extrem de masiv, probabil un obiect care are o masă de 4 milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui. Ce poate fi atât de masiv, şi cu toate acestea invizibil? Nimic altceva decât o gaură neagră!

8. O gaură neagră supermasivă în centrul oricărei galaxii

Prima imagine focalizată a Sagittarius A*, gaura neagră din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, realizată de către telescopul spaţial în raze X NuSTAR (Nuclear Spectroscopic Telescope Array) Imagine: wikipedia.org

Prima imagine focalizată a Sagittarius A*, gaura neagră din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, realizată de către telescopul spaţial în raze X NuSTAR (Nuclear Spectroscopic Telescope Array)
Imagine: wikipedia.org

În centrul galaxiei noastre există o gaură neagră masivă. În Calea Lactee au fost identificate cel puţin 20 de găuri negre ca Cygnus X-1. Probabil că sunt milioane de găuri negre în galaxia noastră. Dar ce putem spune despre alte galaxii? Sunt găurile negre prezente în toate galaxiile?

Un progres extraordinar pentru astronomie l-a reprezentat lansarea în orbită a Telescopului Spatial Hubble în 1990. Acesta a început să livreze astronomilor imagini ale galaxiilor îndepărtate de o excelentă rezoluţie.

Un grup de astronomi a început să studieze centrul galaxiilor. Imaginile produse de Hubble arată unde sunt stelele distribuite în galaxie şi structura galaxiei. Dar celelalte galaxii sunt prea departe pentru a permite utilizarea aceleaşi metode ca cea folosită pentru propria galaxie: măsurarea directă a deplasării stelelor în jurul centrului galactic. Dar analizând deplasara spre rosu a luminii emise de diferite puncte din galaxii se poate estima viteza de deplasare a stelelor. Estimarea este suficient de bună pentru a crea o simulare pe calculator a galaxiei.

Al doilea pas constă în simularea computerizată plecând de la observaţiile asupra unei galaxii, folosind „metoda Schwarzschild” (creată de Martin Schwarzschild, fiul lui Karl Schwarzschild). Simularea pe calculator este considerată un succes atunci când produce rezultate care corespund observaţiilor realizate cu Telescopul Hubble.

Dar s-a observat că în toate cazurile simularea nu ajunge la rezulte bune până când nu se adaugă o gaură neagră supermasivă în centrul galaxiei. Din cele peste 35 de galaxii studiate de grupul de astronomi menţionat, toate par să aibă o gaură neagră supermasivă în centru.

9. Cum sunt posibile găuri negre supermasive? Cum sunt posibili quasarii?

Cygnus X-1 are o masă de 15 ori mai mare decât cea a Soarelui. Sagittarius A*, gaura neagră situată în centrul Căii Lactee, de 4 milioane de ori. Gaura neagră din centrul Galaxiei Andromeda are o masă de 100 de milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui. Dar există găuri negre de 20 de miliarde de ori mai masive! Cum e posibil ca astfel de monştri să se formeze?

Este posibil să se formeze prin colapsarea unor stele? Puţin probabil, pentru că  nu ştim de existenţa unor stele de miliarde de ori mai masive decât Soarelui.

Probabil că lucrurile stau în felul următor. Găurile negre se „hrănesc” cu materia din jur.

Acestea formează acel disc de acreţie din jurul orizontului evenimentelor. Gazul cosmic din centrul galaxiei se coagulează, sub presiunea gravitației, pentru a forma discul de acreţie.

Acest disc este format din hidrogen, heliu şi alte elemente în formă gazoasă. Gaura neagră atrage gazul către ea, care începe să se rotească spre centrul găurii negre. Odată trecut orizontul evenimentelor, începe „festinul”. Absorbind continuu gaz cosmic, gaura neagră adaugă la masa sa, devenind din ce în ce mai masivă. Iar o gaură neagră care se „hrăneşte” eliberează raze X, proces care poate fi şi este captat de către astronomi. O altă cale prin care găurile negre acumulează masă este „devorarea” unor stele din apropiere.

Dar cum e posibil să avem quasari, pentru că aceste obiecte cosmice sunt foarte depărtate, ceea ce înseamnă că sunt parte din Universul timpuriu. Quasarii foarte luminoşi s-au format la doar sase sute de milioane de ani după Big Bang. Cum e posibil să apară găuri negre supermasive atât de repede? Răspunsul, cred astronomii, este următorul: în anumite condiţii astronomice nori enormi de gaz cosmic pot să colapsese direct într-o gaură neagră supermasivă.

Pe de altă parte, găurile negre supermasive par să nu existe în izolare. Ele sunt integrate în galaxii: cu cât mai mare galaxia, cu atât mai masivă gaura neagră din centrul galaxiei.

Galaxiile se dezvoltă prin crearea de noi stele din nori de hidrogen. Gazul este esenţial în formarea stelelor. Atunci când o galaxie nu mai dispune de resurse de gaz, stagnează, nu mai poate crea noi stele.

Găurile negre supermasive interferează cu procesul de formare a stelelor. Atunci cand o gaură neagră creşte, o cantitate uriaşă de energie este eliberată în spaţiu. O parte din această energie încălzeşte gazul cosmic, iar una din consecinţe este că acest caz încălzit nu mai poate forma stele. Aşadar această radiaţie generată de găurile negre supermasive blochează procesul de formare de noi stele în proximitatea acestora. Dar găurile negre au perioade de creştere şi perioade de „linişte”. Pare, aşadar, că găurile negre exercită un control asupra procesului de dezvoltare a galaxiilor.

Telescopul Spaţial James Webb.

În circa 2 ani NASA va lansa cel mai puternic telescop, James Webb. Acesta va lucra în gama undelor infraroşii şi se speră că va facilita progrese importante în înţelegerea Universului timpuriu şi în rezolvarea misterelor ce încă învăluie găurile negre supermasive.

Un proiect ştiinţific îndrăzneţ aflat în derulare, denumit „Event Horizon Telescope”, încearcă să realizeze imposibilul: să fotografieze o gaură neagră. Grupul de cercetători are ca ţintă Sagittarius A*, gaura neagră din centrul Căii Lactee. Desigur, ce urmăresc astronomii este să fotografieze ceea ce este vizibil dintr-o gaură neagră. În cazul nostru este vorba despre „umbra” pe care norii de gaz care lovesc orizontul evenimentelor o lasă asupra luminii.

10. Detectarea undelor gravitaţionale generate de unirea a două găuri negre de către proiectul LIGO

Teoria gravitaţiei a lui Einstein prezice că atunci când un obiect se află în mişcare, el creează deformări ale spaţiu-timpului. Unul dintre obiectivele cele mai importante pentru fizicieni din secolul al XX-lea a fost descoperirea undelor gravitaţionale.

Descoperirea undelor gravitaţionale vine cu mai multe beneficii posibile: confirmă teoria lui Einstein, dovedeşte existenţa găurilor negre şi rezolva problema găurilor negre supermasive.

Dar cum să descoperi undele gravitaţionale? Provocarea tehnologică a fost imensă, dat fiind că era necesar un instrument extraordinar de sensibil. Aici intră în scenă fizicianul Rai Weiss, care a fost implicat pentru mult timp în studiul undelor sonore. Rai este cel care a venit cu ideea de a folosi lumina pentru a detecta unde gravitaţionale: „trimite un fascicul de lumină dintr-un loc în altul şi măsoară timpul necesar pentru deplasare”.

Aşa a fost măsurată cum mare precizie şi distanţa până la Lună: a fost trimis o rază laser care s-a reflectat dintr-o oglindă plasată pe lună de astronauţii misiunii Apollo 11.

Aşadar Rai Weiss a propus detectarea undelor gravitaționale cu ajutorul unui instrument numit interferometru cu laser. Funcţionarea acestuia este relativ simplă. Se trimite o rază de lumină către un splitter. Jumătate din lumina emisă continuă deplasarea către o oglindă, iar jumătate este reflectată către o a doua oglindă. Cum distanţele sunt egale, sistemul este astfel setat, încât cele două fascicule de lumină se anulează reciproc, deci detectorul foto nu vede nimic. Ce se întâmplă dacă spaţiul este modificat de către unde gravitaţionale? Razele de lumină nu se mai anulează, iar detectorul recepţionează lumină.

Dar cât de mult distorsionează spaţiul undele electromagnetice? Desigur, pentru a le detecta avem nevoie de instrumente incredibil de sensibile. Cât de mare este diferenţa dintre cele două braţe ale interferometrului la trecerea undelor gravitaţionale? A suta parte din dimensiunea nucleului atomic! Deci nu prea poate fi măsurat cu rigla…

Aşadar provocarea tehnologică a fost enormă. Mulţi au gândit că este imposibil de realizat un instrument atât de sensibil. Au fost nevoie de 40 de ani şi de sute de milioane de dolari, dar LIGO (Observatorul cu Interferometre Laser pentru Unde Gravitaţionale) a devenit realitate şi realizarea lui a schimbat fundamental fizica!

14 septembrie 2015

La 4 am pe 14 septembrie 2015 cercetătorul Robert Schofield de la interferometrul din Lousiana (au fost construite două interferometre, pentru a putea confirma orice detectare a undelor gravitaţionale, fără a mai exista bănuiala unor interferenţe ori erori tehnice) a decis să înceteze cu calibrarea echipamentului, dat fiind că era obosit, deşi mai era o oră din schimbul său, deci ar mai fi putut lucra şi ţine interferometrul nefuncţional.

40 de minute mai târziu, cu instrumentele încă în modul de testare, un semnal care a călătorit 1,3 miliarde ani ajunge la cele două detectoare de unde gravitaţionale din Louisiana şi Washington, schimbând modul în care înţelegem Universul…

Ce au detectat interferometrele? Oscilaţii ale oglinzilor care la început au fost mai rare, apoi din ce în ce mai rapide. Exact ceea ce e de aşteptat dacă are loc unirea a două găuri negre masive, una cu masa de 29 de ori mai mare decât a Soarelui, iar cealaltă de 36 de ori mai masivă.

Generarea undelor gravitaţionale de către orbitarea reciprocă a două găuri negre.

Generarea undelor gravitaţionale de către orbitarea reciprocă a două găuri negre.

Violentul proces de unire a găurilor negre a eliberat o cantitate enormă de energie, care şi-a lăsat amprenta asupra spaţiu-timpului şi care a călătorit, sub forma undelor gravitaționale, de-a lungul şi de-a latul Universului peste 1 miliard de ani.

După detectarea acestei coliziuni, LIGO a detectat alte coliziuni ale altor găuri negre. În august 2017 LIGO a surprins efectele coliziunii a două stele neutronice. În octombrie 2017 Rai Weiss, Kip Thorne (care a lucrat împreună cu primul) şi fostul director al LIGO, Barry Barish, au primit Premiul Nobel pentru Fizică.

Descoperirea efectuată de LIGO demonstrează că găurile negre pot creşte prin unirea a două găuri negre.

Pe de altă parte, LIGO deschide un nou capitol în astronomie: astronomia gravitaţională.

 Sursa text şi imagini: documentarul Black Hole Apocalypse, PBS, 2018

scientia.ro





Este conştiinţa de origine materială? Ce este materia? Care este natura ultimă a materiei?

3 01 2018

Deşi ştiinţa a făcut progrese remarcabile în ultimii ani în ce priveşte înţelegerea creierului, problema conştiinţei rămâne nerezolvată. În vreme ce mulţi „nespecialişti” încă sunt adepţii dualităţii „creier-minte”, ca două entităţi diferite, unul de natură materială, cealaltă de natură… diferită, mulţi cercetători sunt de părere că în fapt conştiinţa trebuie să fie doar o stare de emergenţă a materiei – rezultatul spectaculos al activităţii neuronilor.

Ştiinţa creierului se bazează pe fizică şi chimie pentru a explica creierul, în opoziţie cu poziţia carteziană, conform căreia mintea ar fi imaterială, transcendentală. Aşadar, pentru a avea o entitate conştientă tot ce am avea nevoie ar fi un pic de materie. Aranjată în mod corespunzător, aşa cum este în creier, va deveni conştientă. Dar ce este în fapt materia pe care s-ar baza conştiinţa?

  Ce este emergenţa?

 Emergenţa este produsul interacţiunii dintre diverse entităţi, dar starea de emergenţă nu reprezintă suma părţilor, ci ceva complet diferit şi care nu poate fi dedus din entităţile constitutive (cum ar fi faptul că sarea este… sărată, fără ca vreun element component, natriul şi clorul, să fie sărate).

Prin similitudine, conştiinţa ar fi rezultatul neaşteptat al activităţii neuronale concertate, deşi niciun neuron în parte nu este conştient.
        
Rezultatele ştiinţei din ultima sută de ani sunt remarcabile, fără nicio îndoială. Nu trebuie însă pierdut din vedere că pe măsură ce progresele în ce priveşte universul subatomic sunt certe şi spectaculoase, în bună măsură lipseşte o interpretare satisfăcătoare şi adoptată (măcar) de majoritatea fizicienilor privind semnificaţia multor dintre cele identificate, în special în domeniul denumit „mecanica cuantică”. Sunt multe aspecte nelămurite. 

Ce înseamnă materie? 

În principiu vorbim despre lucrurile din jurul nostru, despre corpul nostru, despre copaci, apă, despre planete, stele şamd. Dar materia este alcătuită din elemente, pe care le numim atomi. Aceşti atomi nu sunt însă, cum s-a crezut o vreme, cărămizile fundamentale, ci sunt formaţi din alte componente mai mici: quarcuri şi electroni.

Dar ce este, de exemplu, un electron? Ce este un quarc? Ambele sunt particule elementare, ambele au anumite proprietăţi, dar ce sunt ele, în esenţă? Din ce sunt alcătuite? Răspunsul nu poate veni decât prin etalarea proprietăţilor şi comportamentului acestora particule. De exemplu ştim că sarcina este o proprietate a unor particule de a respinge particule cu aceeaşi sarcină şi de a atrage particule cu sarcină diferită, dar sarcina nu ne spune ce este în sine particula ce are sarcina respectivă. Ce sunt particulele, ca realitate ultimă? Nu ştim…

Mecanica cuantică şi „imprecizia” lumii

Mecanica cuantică a produs o ruptură radicală în raport cu modul nostru obişnuit de a înțelege lumea – ca ansamblu de componente care interacţionează între ele şi produc anumite efecte (să-l numim modul newtonian). Dacă, de exemplu, comportamentul unei particule în sens newtonian se poate descrie aplicând o ecuaţie simplă ca F=ma, mecanica cuantică vine cu ecuaţia lui Schrodinger, mai complicată, dar care nu ne spune la final poziţia exactă şi viteza, ci ne alegem cu funcţia de undă.

Funcţia de undă este un „dezastru” din punct de vedere al înțelegerii lumii, pentru că ne vorbeşte despre probabilităţi. În fapt mecanica cuantică ne spune că este imposibil să aflăm cu maximă precizie atât poziţia, cât şi viteza unei particule măsurate. Aşa că o bucată de „materie”, cum ar fi un electron, este înţeles ca o sumă de posibilități, având mai multe poziţii şi viteze până în momentul în care este măsurat. Un alt fel de a vorbi despre electron este că până intră într-o interacţiune acesta nu se află într-un loc, nu se află în niciun loc. Da, foarte straniu, într-adevăr…

Călătoria „imposibilă” a particulelor

Faptul că electronul nu are o poziţie definită înainte de măsurare permite ca acesta să „treacă” prin bariere care sfidează logica obişnuită – fenomen denumit „efectul de tunel cuantic”. Aceste fenomen este real, a fost identificat în natură (de exemplu, face posibil ca particulele alfa să scape puternicelor forţe de la nivelul nucleului atomic în cadrul dezintegrării radioactive) şi este folosit în tehnologie (în anumite tipuri de diode în care electronii ajung dincolo de joncţiunea dintre două tipuri de semiconductor). 

Funcţia de undă nu tratează doar cele două proprietăţi menţionate (viteză şi poziţie) în acest fel, ci toate proprietăţile (sarcină electrică, spin etc.).  E ca şi cum particulele nu au proprietăţi definitive. Şi mai ciudat, simpla măsurare a unei particule „elimină” toate probabilităţile funcţiei de undă, exceptând-o pe cea înregistrată de aparatul de măsură (chestiune denumită „colapsul funcţiei de undă”). Nicio proprietate a unui sistem cuantic nu poate fi precizată cu exactitate înainte de a fi măsurată. Mecanica cuantică este o teorie statistică.

Ce se întâmplă în realitate (în sensul de „în natură”) atunci când are loc o măsurătoare? Nu ştim.Ce este materia la urma urmelor? Nu ştim.

Există multiple interpretări ale mecanicii cuantice. Problema cu aceste interpretări (de exemplu interpretarea universurilor multiple, care încearcă să păstreze o lume „obiectivă”) este că sunt netestabile şi greu de admis, la urma urmelor. 

Teoria câmpurilor cuantice

O interpretare care, ni se pare, prinde contur în ultimii ani (deşi cu o istorie nu atât de recentă) este „teoria câmpurilor cuantice”. Deşi o teorie dificilă la nivel de detaliu, în esenţă este simplu de explicat: în mod fundamental natura ar fi formată din multiple câmpuri cuantice (un câmp al electronilor, un câmp al fotonilor, un câmp al quarcurilor etc.), iar vibraţiile acestor câmpuri ar reprezenta ceea ce afirmăm că ar fi particule. În aceste fel, stabilind că natura ultimă a naturii este formată din câmpuri cuantice, rezolvăm şi problema uimitoare a naturii duale a materiei, comportându-se ca particulă şi undă în acelaşi timp (vezi mai jos videoclipul explicând experimentul cu fantă dublă). Dar este teoria câmpurilor cuantice doar o interpretare matematică a naturii ultime a realităţii ori chiar descrie realitatea? Partea frumoasă a acestei teorii, care nu este deocamdată nici confirmată, nici infirmată, este că ne oferă o soluţie simplă şi elegantă la întrebare privind alcătuirea fundamentală a lumii. Partea mai puţin mulţumitoare este că nu ştim ce sunt aceste câmpuri… Din ce sunt formate aceste câmpuri care sunt prezente peste tot în spaţiu? Ce vibrează atunci când vorbim despre vibraţii ale acestor câmpuri?

Teoria corzilor

Deşi nu ne-am propus să prezentăm toate teoriile care vorbesc în mod diferit de natura ultimă a Universului, dacă tot am vorbit despre vibraţii, poate merită amintită şi teoria corzilor, o teorie care presupune că lumea are mai multe dimensiuni şi la nivel fundamental există mici corzi vibrante care sunt responsabile pentru ceea ce noi identificăm ca fiind particule; din păcate aceste corzi sunt atât de mici încât nu avem, cel puţin deocamdată, posibilitatea de a testa teoria.

Pe de altă parte teoreticienii teoriei corzilor nu se spun ce sunt aceste corzi, ci doar că ele există şi că au anumite proprietăţi. Mereu, după cum puteţi observa, suntem nevoiţi la a prezenţa modul în care elemente fundamentale ale lumii se comportă în interacţiune, fără a avea acces la natura ultimă a realităţii.

Cauză şi efect la nivel fundamental

Iată un alt aspect privind „ciudăţenia” naturii: la nivel fundamental este probabilistică. Ce înseamnă asta?

Să efectuăm următorul exerciţiu mental: să ne imaginăm că avem posibilitatea de a urmări evoluţia Universului la nivel de cronon (crononul fiind cea mai mică unitate de timp, presupunând că timpul nu este continuu, ci că este discret, segmentat) ori de unitate de timp Planck (5.39×10−44). În fine, ideea e că am putea observa trecerea timpului la nivelul celei mai mici componente a acestuia (deşi nu este obligatoriu ca între două evenimente conectate să existe o trecere a timpului). Dacă ştim starea Universului în momentul 1 se presupune că am putea deduce starea Universului în momentul imediat următor, nu? Aşa pare „logic”, doar că natura, după câte ştim, nu se comportă ca atare, iar starea Universului din momentul 2 nu poate fi cunoscută decât la nivel de probabilitate (de exemplu, descompunerea radioactivă este un proces care se desfăşoară aleatoriu în timp şi care poate fi descris doar prin metode statistice. ).

Pe baza experienţei cotidiene avem tendinţa de a gândi totul ca fiind bazat pe cauză şi efect. Dar se pare că legile fizicii nu funcţionează în acest fel. Evenimentele sunt pur şi simplu aranjate într-o anumită ordine, dar niciunul nu este cauza unui alt eveniment.

E lumea „incertă” or încă sunt multe de descoperit?

Întrebarea fundamentă, fără răspuns deocamdată, este: este această incertitudine ontologică(reală, care ţine de natura Universului) sau epistemologică (cunoaşterea noastră este imperfectă)?     

Liberul arbitru

Această incertitudine la nivel fundamental este privită ca o veste bună pentru o chestiune fundamentală a naturii umane: liberul arbitru. Dacă lumea ar fi deterministă, iar pentru o cercetător al viitorului care ar putea cunoaşte starea lumii din momentul 1 ar fi simplu să determine şi momentul 2, atunci lucrurile sunt clare: nu avem liber arbitru, viitorul fiind deja „scris” în starea prezentă a Universului. Incertitudinea dă o speranţă liberului arbitru, deşi nu într-un mod cu totul mulţumitor: dacă natura nu este deterministă, atunci viitorul nu este „scris”. În ce fel incertitudinea la nivel fundamental ne dă libertatea de a alege este nelămurită, desigur… Desigur, continuând în mod logic (şi asta nu e o garanţie că aşa stau lucruri în realitate), chiar şi dacă incertitudinea la nivel fundamental afectează funcţionează creierului, simplul fapt că „momentul 2” nu poate fi calculat cu precizie de o fiinţă omniscientă nu înseamnă că ne-am recăpătat independenţa, că ne-am recâştigat liberul arbitru, că noi decidem ce vom face, ci doar că momentul 2 este indeterminabil. După cum vedeţi, oricum am privi lucrurile, în cazul în care conştiinţa este rezultatul interacţiunii neuronale, noi nu suntem decât prizonierii acestui sistem al materiei. Ştiu, avem senzaţia copleşitoare că în realitate noi luăm deciziile în ce ne priveşte, dar nu ştim dacă această senzaţie reflectă realitatea. Iar dacă aşa stau lucrurile, nu avem nicio idee cum am putea explica acest lucru cu argumente ştiinţifice, valide.

Au particulele propria identitate?

Iată un alt aspect fundamental al naturii de care s-ar putea ca mulţi dintre cei care citesc acest articol să nu fie conştienţi: deşi considerăm de regulă că particulele elementare, cele care „fundamentale”, care nu au elemente componente, au propria lor identitate (adică un electron e un electron întotdeauna), lucrurile sunt diferite în natură. Particulele elementare îşi pot schimba această identitate. De exemplu, un quarc charm se dezintegrează într-o particulă mai puţin masivă (quarcul strange) şi într-o particulă-forţă, bosonul W (care, la rându-i, se dezintegrează în quarcuri up şi down). Un boson W se poate transforma într-un electron şi un anti-neutrino. Dacă luăm un neutron din nucleul atomic şi-l plasăm în spaţiu gol se va dezintegra în circa 10 minute, căci neutronii nu sunt particule stabile. Neutronul se va dezintegra într-un proton, un electron şi un anti-neutrino. E adevărat, neutronul nu este o particulă elementară, dar de unde apare electronul? De unde apare anti-neutrinul? 

Natura, la nivelul său fundamental (particule elementare) este instabilă. Ce putem spune atunci despre materie, dacă particulele elementare nu au o identitate definitivă? 

La urma urmelor faptul că particulele se transformă din unele în altele nu ne-ar deranja atât de mult dacă am şti din ce sunt formate aceste particule. Sunt ele formate din acelaşi „ceva”? Dacă da, ce este acel ceva? Faptul că spunem că Universul este format din particule care interacţionează ori din câmpuri care fluctuează nu ne ajută în înţelegerea naturii ultime Universului, pentru că „particulă” sau „câmp” nu sunt decât cuvinte asociate unui „ceva” despre care nu avem nicio idee ce este în sine.
    
Deci? Ce înseamnă că conştiinţa e de origine materială?

Care-i rostul insistării pe evidenţierea stranietăţii poveştii pe care ne-o spune fizica modernă despre natura ultimă a materiei? Printre altele acela de a evidenţia că deşi sperăm (cel puţin unii…) că problema conştiinţei să fie de natură materială, nefiind nevoie de altceva pentru a o explica decât legile fizicii cunoscute, natura materiei, pe care ne bazăm de regulă ca şi când ar fi de la sine înţeleasă, este departe a ne fi cunoscută. Tot ceea ce ştim este cum se comportă materia, dar nu ce este materia „în sine” (folosind un termen kantian…). În căutările noastre către fundamentele naturii materia pare să se disipeze în „ceva” care scapă oricărei descrieri inteligibile. Este greu pentru orice cercetător modern să accepte că în fapt conştiinţa umană reprezintă o formă separată de existenţă decât materia, şi pe bună dreptate, pentru că nu are dovezi pentru a crede aşa ceva. Dar ce ştim în fapt despre materie? În ce fel este materia un lucru lămurit?

Conştiinţa materiei…

Dar mai este un aspect interesant atunci când presupunem că în fapt conştiinţa reprezintă o stare de emergenţă a activităţii neuronilor. Înseamnă că materia este conştientă! În principiu este un adevăr banal, dat fiind că noi suntem dovada existenţei conştiinţei. Şi totuşi… Nu este uimitor că nişte simple particule elementare, cu anumite proprietăţi, în funcţie de aceste proprietăţi alcătuiesc alte structuri, molecule, celule şi finalmente organisme pluricelulare care ajung să se sondeze (analizeze) pe sine însele?

Problema conştiinţei poate fi separată de materie, într-un fel. În fapt cercetătorii în neuroştiinţe nu sunt pasionaţi de natura ultimă a materiei, cât de modul în care funcţionează mecanismul cerebral şi modul în care creierul generează conştiinţa. Este, prin urmare, un alt nivel aflat în atenţie (una este nivelul quarcurilor, altul este cel mai complex al neuronilor).

Probabil că pentru mulţi pare mai acceptabilă ideea că o sumă de semnale transmise de neuroni poate genera iluzia conştiinţei decât ideea că o combinaţie specifică de atomi duce la această realitate, la crearea conştiinţei, la urma urmelor. Dar, în mod fundamental, există vreo diferenţă?

Ce ştim aşadar despre materie? 

Că, într-un fel, este alcătuită din particule (teoria modelului standard se bazează pe asta), doar că nu ştim din ce sunt alcătuite aceste particule, deşi parcă ar fi mai simplu ca universul să fie alcătuit din câmpuri cuantice vibrante. Nu ştim să interpretăm mai nimic la nivel fundamental. În fapt nici măcar termenul de „materie” nu este foarte clar la nivel ultim… Cum se potriveşte conştiinţa în acest peisaj?

După cum vedeţi, dacă cercetătorii denumesc dificultăţile descifrării conştiinţei „problema dificilă a conştiinţei”, incapacitatea noastră de a cunoaşte natura ultimă a materiei poate fi denumită „problema dificilă a materiei”.

Vă vine sau nu să credeţi, dar această problemă a cunoaşterii realităţii în sine, la nivel fundamental, se află analizată şi în Critica raţiunii pure a filozofului german Immanuel Kant (problema cunoaşterii lucrului în sine). 

scientia.ro





Iluminarea umanitatii in mitologia universala

20 12 2017

Cartea lui Hanok ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtășit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („Zeul răzvrătit”) i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Le-a făcut cunoscute metalele și arta de a le prelucra, le-a arătat cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Samyaza

Samyaza

Samyaza („Rebelul renumit”) i-a învățat tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor. Armaros („Blestematul”) i-a învățat cum să dezlege vrăjitoriile. Baraqiel („Zeul fulgerului”) le-a predat astrologia. Kokabiel („Zeul stelelor”), constelațiile. Ezeqeel („Zeul norilor”) i-a învățat cunoașterea norilor. Arakiel („Zeul pământului”), numit și Aretstikapha („Lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („Zeul Soarelui”) le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („Zeul comenzii”) i-a învățat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă, Penemue („Înlăuntrul”) i-a învățat ce-i amărăciunea și desfătarea, toate secretele înțelepciunii îngerilor și să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdaye le-a arătat toate loviturile duhurilor și ale demonilor, avortul, mușcăturile șarpelui și loviturile care se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoașterea este confirmat și de alte scrieri inspirate din mitologia ebraică. În Cartea lui Adam și Eva este scris că, după ce au fost alungați din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Paisprezece îngeri au ajutat-o pe Eua (Eva în română) să-l nască pe Kain (Cain). Apoi, zeul suprem le-a trimisDays of Creation Tile Panels, sixth angel detail oamenilor diverse semințe prin arhanghelul Mikhael, care i-a învățat cum să lucreze pământul.

Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Hawwah (Eva) și a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („Zeul secretelor”) pe Pământ pentru a-l învăța pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor, a planetelor și legile spirituale ale creației.

Pe lângă acestea, Raziel l-a învățat pe Adam știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului, pe scurt armonia dintre existența fizică și cea spirituală. Toate aceste învățături au fost cuprinse într-o carte, pe care alți îngeri au furat-o de la Adam și au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („Arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea și să i-o înapoieze lui Adam.

Cartea a fost predată din generație în generație până a ajuns la Hanok (Enoh). După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh și a devenit îngerul Metatron, arhanghelul Rafa’el („Zeul vindecător”) i-a luat cartea și i-a dat-o lui Noah (Noe), care i-a folosit învățăturile pentru a-și construi celebra arcă. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns și în mâinile regelui Șelomo (Solomon). Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învățăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor.

Pe lângă scrierile evreiești, toate culturile susțin că au primit învățături de la zei. În Sumer se credea că Enki a inventat artele, magia, ritualurile preoțești, miruirea și pomezile. Zeul Ninurta i-a învățat pe oameni agricultura și alungarea șoarecilor, Dumuzi le-a oferit tainele creșterii animalelor iar zeița Ninkasi i-a învățat cum să fabrice berea. Zeul suprem An a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu, au găsit orzul și l-au adus sumerienilor. Cei șapte abgal, semizeii creați de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meșteșugurile și legile morale.

La egipteni, zeul Asar (Osiris în greacă) a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunțe la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura dar și cum să-și construiască orașe și canale de irigație. Soția sa, Aset (Isis), le-a dat oamenilor legile, limba și agricultura. Zeul Djehuty (Thoth) a inventat calendarul, scrierea și jocul cu zaruri, iar Inpu (Anubis) a inventat îmbălsămarea. În capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, același Djehuty spune că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre, au inventat războaiele și demonii, o afirmație care pare a avea legătură cu darurile zeilor pentru omenire.

În America Centrală, zeii Oxomoco și Cipactonal au creat primul calendar aztec și un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. În alte versiuni, Kukulkan este inventatorul calendarului. În miturile maya, zeul Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), același Kukulkan al aztecilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul și i-a învățat pe oameni muzica și dansul. Itzamna le-a dat mayașilor scrierea, arborele de cacao și calendarul, iar Bochica a dăruit tribului Muisca legile, conceptele morale și agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa și Shennong au creat meșteșugurile și au născocit diverse obiectenuwafuxi folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul și capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul și alte o sută de plante medicinale, a descoperit secretele agriculturii și a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („Împăratul galben”) este considerat părintele multor meșteșuguri și științe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenții și realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soția sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de țesut și creșterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o, după ce a fost izgonit din cer, i-a învățat pe oameni să cultive pământul și a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învățat pe cei din tribul Bamana cum să practice agricultura. Acesta era o ființă jumătate om și jumătate animal, fiul zeiței cerului, Mousso Koroni, și al unui spirit al pământului. Mokele din tribul Mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte i-a apărut într-un vis fiului său, Lonkundo, pentru a-l învăța să vâneze. La rândul său, Lonkundo și-a învățat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoșii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar, și i-a învățat agricultura și fierăritul. Pentru zulușii din Africa de Sud, Unkulunkulu („Cel bătrân”) i-a învățat pe oameni să vâneze, să facă focul și să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâșie din piele. Pentru populația fon din Benin, gemenii divini Mawu și Lisa le-au oferit oamenilor tehnologia, iar zeul Fa și-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i învețe pe pământeni divinația.

Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos. Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoștințe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoștințe de medicină, artă și fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician care se ocupa cu vindecarea trupului și a minții. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Stau mărturie tăblițele descoperite în apropierea localității Tărtăria în 1961, care conțin o scriere mai veche cu cel puțin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile și luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeița Demeter („Mama Pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura și riturile tainice. Semizeul Orpheus („Întunecatul”) le-a predat grecilor și tracilor agricultura, medicina și scrierea. Athena i-a învățat pe greci gătitul și cusutul, iar zeul Dionysos pe cei din Orient cum să cultive vița-de-vie. Titanul Prometheus le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabricaprometheus-fire arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor. Lucifer din creștinism înseamnă în limba latină „Cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc, simbol al cunoașterii divine.

Legendele lumii susțin că zeii le-au oferit oamenilor nu doar cunoștințe, ci și legi. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moșeh (Moise) pe muntele Sinai cele zece porunci și un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susține că lui Moșeh i-au fost dictate patru cărți alehammurabi Vechiului Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuși. Codul lui Ammurapi, redactat în jurul anului 1700 î.e.n,, conține două sute optzeci și două legi. Autorul textului, cel de-al șaselea rege al Babilonului, declara că acele legi i-au fost dictate de zeul Șamaș. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la același zeu Utu / Șamaș. De asemenea, musulmanii cred că arhanghelul Jibrayil i-a dictat Coranul fondatorului islamului, profetul Muhammad. Și, așa cum scriam mai sus, Asar și Aset le-au adus legi egiptenilor, Zamolxis tracilor și ființele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, satanistul Aleister Crowley spunea că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susținea și el că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimele decenii, afirmă că le-au fost dictate de extratereștri diferite informații mai ales prin scriere automată.

Aceste învățături ale zeilor nu erau oferite oricui ci doar anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele, distorsionate, pentru că secretele zeilor nu puteautumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500 fi la îndemâna oricui. La rândul lor, inițiații se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor și francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așatumblr_mv0qmib4jm1rj9sw5o1_1280 mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh. Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă?mason pyramid Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Hanok, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Hanok sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori?

Cartea lui Hanok spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Hanok susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească prin 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Hanok pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte 9 Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.

Zeul de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel în Cartea lui Hanok sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni.baphomet-templars Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”.

Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru alții era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici deasociaciondegeneticahumana hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită iudaică reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă zonele Aargau și Zurich din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, aceasta fiind cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

Pe lângă informațiile secrete, rezervate doar adepților lor cei mai apropiați, zeii au oferit și cunoștințe tehnologice pentru întreaga omenire. Astfel, apare întrebarea: de ce? Considerăm că darurile lor sunt un ajutor, însă de ce ne-ar ajuta Veghetorii? Pentru că ne iubesc? Pentru că ne vor binele? Ori au un interes ascuns? Care sunt adevăratele lor intenții în ceea ce ne privește?

Din relatările celor care susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III se observă că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. Un astfel de exemplu găsim chiar și în Biblie, unde Moșeh și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, iar Yahweh i-a replicat: „Fața mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (Ieșirea 33:20). Cu toate astea, în Vechiul Testament sunt numeroși aleși ai zeului care i-au văzut fața și au trăit după aceea. De asemenea, „extratereștrii” își fac image52apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare.

Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii „extratereștri” că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților.

Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători.

Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul O.Z.N. ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și O.Z.N.-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritual, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” care vizează implantarea unor idei pentru un scop definit în mințile unor aleși și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un plan elaborat și controlat de inteligențe superioare.

Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”.

Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră fermecătoare, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Aceste concluzii ale cercetătorilor moderni nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare.

În hinduism, Krșna este zeul iluzionist care își înșeală dușmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krșna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile și în darurile lor? Mai ales știind că au provocat nenumărate războaie de-a lungul timpului în diferite părți ale lumii, așa cum vom vedea într-un capitol viitor. Ne vor cu adevărat binele aceste zeități care ne mint, ne manipulează și ne cer să ne ucidem între noi?

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenția zeilor în războaiele oamenilor, cât și felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică care face parte din poemul Mahabharata.

Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii și filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte.

Mahabharata prezintă războiul pentru supremație dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi și Pandavi. Conform tradiției hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.e.n. în Kurukșetra („Câmpia Kauravilor”) și a durat optsprezece zile. Totul a început când Dhrtaraștra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastinapura în urma morții fratelui său, Pandu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pandu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, așa că au pornit un război împotriva497438cc56d6b4c87407d841652ad40b verilor lor, fiii lui Dhrtaraștra. De partea Pandavilor au luptat și zeii, Șiva dăruindu-i prințului Arjuna arma Pașupat, Kuvera arma Antaradhana iar Krșna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prințului.

Conform Bhagavad-Gita, prințul Arjuna a avut mustrări de conștiință înainte de începerea luptei, preferând să renunțe la putere decât să fie nevoit să-și omoare rudele. Și-a aruncat armele și a susținut o adevărată pledoarie în fața zeului Krșna, în favoarea renunțării la luptă: „Și nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o, Krșna, nici domnia și nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o, Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viața? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile și plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunțând la viață și la avuții. Învățători, părinți, fii, precum și bunici, unchi, socri, nepoți, cumnați și rubedenii. Pe aceștia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o, Madhusudana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o, Janardana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtaraștra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând acești nelegiuiți înarmați. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtaraștra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiți, o, Madhava? Chiar dacă aceștia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ți distruge familia și păcatul de a-ți ataca prietenul. Cum să nu știm noi să ne oprim de la acest păcat, o, Janardana, noi care cunoaștem ce-i păcatul de a-ți distruge familia? Familia fiind distrusă, pier legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întreaga familie” (1:31-40); „Vai, eram hotărâți să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor și al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun și neînarmat, cei ai lui Dhrtaraștra m-ar ucide cu arma în mână” (1:45-46).

Deși discursul tânărului prinț era menit să înmoaie chiar și cele mai negre inimi, zeul Krșna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o, Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ți deschide cerul și îți strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prtha, aceasta nu ți se potrivește; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o, tu care-ți distrugi dușmanii” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerșind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învățători; ucigându-i pe învățători, chiar când râvnesc la bogăție, aș avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu știu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinși; iată-i stând în fața noastră pe cei ai lui Dhrtaraștra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prințului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krșna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viață și moarte, despre nemurirea sufletului și despre faptul că nu se poate considera păcat33 uciderea cuiva, deoarece crima înseamnă eliberarea victimei din învelișul pământesc.

În plus, zeul a apelat și la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiți sunt războinicii care, o, fiu al lui Prtha, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă” (2:31-32).

Pregătit pentru cazul în care acele cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prințului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ți Legea proprie și renumele, îți vei atrage păcatul. Ființele vor face să se povestească despre nefaima ta veșnică; pentru cel care ține la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oști vor crede că de frică te-ai oprit din luptă și vei ajunge în disprețul celor ce te-au prețuit. Și multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dușmanii, râzând de bărbăția ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorința de faimă și de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat și de disprețul celor care l-ar fi considerat laș trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; așa nu-ți vei atrage păcatul” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prințul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câștiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neapărat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecție de filosofie. Fără îndoială, Krșna nu încerca decât să-l amețească pe bietul prinț, lucru pe care acesta l-a și observat: „Dacă, o, Janardana, socotești cunoașterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă silești la această faptă îngrozitoare, o, Kesava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aș alege ce e mai bine” (3:1-2). Bineînțeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în optsprezece capitole. Pentru că nu te poți baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krșna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-sekrishna-arjuna prințului în toată splendoarea sa. Acea priveliște însă l-a înfricoșat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ți forma ta imensă, cu multe guri și ochi, o, tu cel cu brațul mare, cu multe brațe, coapse și picioare, cu multe pântece, cu mulți colți îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel și eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul ființei mele nu-mi capăt stăpânirea și liniștea” (11:24); „Privind colții tăi îngrozitori și gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai știu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar așa vreau să te văd; fii iar cu forma ta cu patru brațe, o, tu cel cu o mie de brațe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krșna și-a reluat forma umană. Deși era un orator desăvârșit și, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krșna a reușit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariție înfricoșătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care și-au măcelărit cei optzeci de veri și pe cei care au luptat alături de ei.

Asocierea muritorilor cu zeii, în special cu Veghetorii, avea întotdeauna efecte nefaste asupra oamenilor.

În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk, semizeul Gilgameș, i-a respins avansurile zeiței Iștar și i-a enumerat pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Pentru a înțelege de ce ne mint, ne manipulează și ne folosesc ca sclavi, direct sau indirect, trebuie să îi cunoaștem pe Veghetori.

Dacă despre Enki și Iștar ne-au rămas doar frânturi de informații din textele antice, cele despre Marduk ne oferă o imagine clară a caracterului său în special datorită Bibliei și Coranului. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de lamarduk-2 amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu.

Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător, sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. De fapt, demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan.

În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul Marduk își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).

– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).

– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).

– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).

– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).

– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).

– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Y’hez’qel 9:4-6).

– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).

– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).

În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh / Allah. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru anumite infracțiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moșeh (Moise), adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Marduk au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții lui Yahweh / Allah consideră că frica este absolut normală:

– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).

– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).

– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).

– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zekharya 14:13).

– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).

– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).

– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).

– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).

– „Adu-ți aminte de Domnul tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).

– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).

– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).

– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).

– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).

Răzbunătorul zeu nu este mulțumit doar cu crime în numele său și de teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:

– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zekharya 14:1-2).

– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).

– „Apoi a grăit Yahweh cu Moșeh și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moșeh, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moșeh, la preotul El’azar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).

– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moșeh: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși,Woman-kidnapped atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Benjamin. (…) Și fiii lui Benjamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moșeh, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moșeh pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moșeh: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Balaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care lui Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iștar – n.a.)! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9).

Nu ne trebuie prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.

După cum ne dă de înțeles Biblia, adepții lui Yahweh obișnuiau în mod frecvent să ucidă copii, așa cum susține și Cartea înțelepciunii lui Șelomo: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri” (14:23). Arabii păgâni adesea își îngropau de vii copilele nou născute, având aprobarea lui Allah, așa cum declara Muhammad în Coran: „însă dacă ar fi voit Allah, n-ar fi făcut ei aceasta” (6:138).

Cel mai bun exemplu al pruncuciderii se găsește laelisha-and-bears profetul Elișa care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Eliyahu, s-a gândit să se plimbe până în orașul Betel. La intrarea în oraș niște copii au îndrăznit să râdă de chelia lui. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Și cum mergea pe drum, au ieșit din cetate niște copii și s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleșuvule, hai!» Iar el, întorcându-se și văzându-i, i-a blestemat cu numele lui Yahweh. Atunci, ieșind din pădure doi urși, au sfâșiat din ei patruzeci și doi de copii” (Cartea a patra a Regilor 2:23-24). Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elișa s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria”. Nimic despre uciderea cu bestialitate a patruzeci și doi de copii ori despre puterile kabbalistice ale lui Elișa. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf și alte crime) iar noi nu înțelegem această datină transmisă cu sfințenie până nu demult.

Să ne amintim că și Hordos / Herodes (Irod), regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani în Noul Testament. De unde această oribilă tradiție? Cel mai probabil totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraham să-și sacrifice fiul: „Și Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Yișaq, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta eu!»” (Facerea 22:2). Iar în timpul lui Moșeh, zeul și-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Trebuie să recunoaștem că sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, se practicau în multe culturi ale lumii, toate în numele Veghetorilor.

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Marduk, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Qayin (Cain) își omoară fratele, pe Hebel (Abel). Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Qayin înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Yahweh semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Qayin, din moment ce Adam și Hawwah (Eva) s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea fiului lor. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Qayin, Lemek, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lemek către femeile sale: «Adah și Zillah, ascultați glasul meu! Femeile lui Lemek, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Qayin va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lemek de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lemek a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că ar fi fost deranjat de dubla crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Șimșon (Samson), se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut.

După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Șimșon și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Șimșon s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (Cartea Judecătorilor 15:4-5).

După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Șimșon a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. În peșteră, Șimșon probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. samsonDupă ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorek, pe nume Delilah, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun.

Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Șimșon a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum de au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestația eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moșeh (Moise) care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moșeh le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Lewi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). Cincizeci de mii șapte zeci de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Er, întâiul născut al lui Yehudah, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Er dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că exista un motiv.

În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Er. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamar (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Yehudah (Iuda). După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Yehudah a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, Șela, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Marduk. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Malakhi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Y’hez’qel (Iezechiel) să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Y’hez’qel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Y’hez’qel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).

Gelozia lui Marduk pe celelalte divinități nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecarefallen-dagon-statue deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Nahum  din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități.

Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sepanya (Sofonie): „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).

Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă, și asta fără a lua în calcul faptele lui Marduk din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice.

Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraham, care și-a trimis soția „la produs” de două ori sau regele-păstor Dawid, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Marduk, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor.

Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni 1e5581dde pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sepanya, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”. În aceste condiții, cum ar putea considera cineva întreg la minte că „iluminarea” oferită de aceste zeități malefice este în vreun fel benefică pentru omenire, mai ales când scopul lor declarat este de a ne distruge? Grecii au subliniat consecințele darurilor zeilor în povestea Cutiei Pandorei, din care au fost eliberate în lume toate relele. De ce ne-au oferit Veghetorii informații secrete și în ce fel ne-au afectat ele?

Am văzut că liderii Veghetorilor sunt părți din Sophia, eonul decăzut care a smuls bucăți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a închis alături de ea în lumea materială. Totodată a creat ciclul reîncarnărilor, prin care le-a  lăsat spiritelor, părțile rupte din Enlil, posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială prin evoluție spirituală, care se atinge doar prin suferință, sacrificiu de sine și iubire, din ultima născându-se alte sentimente pozitive precum compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare etc.

La polul opus se află sentimentele și faptele negative, care duc la involuție spirituală, ce ține spiritele închise în lumea materială sau, mai rău, le răpește pentru totdeauna posibilitatea de a se întoarce la sursă. O mulțime de spirite îndepărtate de inamicul Sophiei, temporar sau definitiv, reprezintă un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte pe care eonul decăzut o plănuiește încă de la întemnițarea sa.

Prin urmare, Veghetorii își doresc să ne îndepărteze cât mai mult de evoluția spirituală, pentru a-și asigura victoria în fața eternului lor dușman. Ceea ce se observă din darurile lor pentru întreaga omenire, nu numai pentru aleșii lor. În capitolul 8 din Cartea lui Hanok, Azazel a învățat omenirea în primul rând cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Cu alte cuvinte, Enki / Azazel i-a învățat pe oameni cum să-și facă arme, ceea ce a dus la crime nenumărate și chiar la războaie.

În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. De altfel, în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, Djehuty spunea că Asar, Aset și frații lor (Veghetorii) au făcut ravagii și nedreptăți, au inventat războaiele și au dezlănțuit dezastre.

Crimele în general și războaiele în special macină omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind cea mai eficientă cale către involuția spirituală. Darurile zeilor aueye_of_lightning_by_whyalltheglitter27-d48dj7f pus punct „Epocii de Aur” amintite de multe mituri ale lumii, o eră dominată de pace și dreptate. În aceeași Carte a lui Hanok, Azazel i-a mai învățat pe oameni cum să prelucreze metalele, cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Hainele frumoase, machiajul și bijuteriile au dus la creșterea individualismului, a narcisismului, a aroganței, a trufiei, a invidiei și chiar a egoismului, atribute care au îndepărtat din mințile oamenilor ideea de egalitate și de unitate. Cu ajutorul acestor daruri, oamenii au început să pună din ce în ce mai mult preț pe diferențele dintre ei, care de-a lungul istoriei au dus la nenumărate conflicte. Pe lângă aceste secrete, Cartea lui Hanok susține că Veghetorii le-au oferit oamenilor și altele care duc spre aceeași involuție, cum ar fi avortul, „amărăciunea și desfătarea”. Chiar și cele care par benefice, precum meșteșugurile, agricultura sau creșterea animalelor, duc către același rezultat. Se observă mai ales în ziua de astăzi că evoluția tehnologică este direct proporțională cu involuția spirituală. Cu cât o societate devine tot mai dezvoltată și, implicit, mai preocupată cu materialismul, cu atât mai puțin pune preț pe moralitate, spiritualitate sau artă, în general pe tot ceea ce ține de spirit sau de suflet.

Păstrarea oamenilor în închisoarea Sophiei și menținerea lui Enlil într-o stare de slăbiciune nu este singurul scop al Veghetorilor. Acesta reiese din informațiile tehnologice aduse întregii omeniri, însă nu se aplică în cazul „iluminării” împărtășite celor mai fidelithoth adepți ai lor.

Secretele oferite de zei inițiaților ascund un alt scop. În Cartea lui Hanok, Samyaza / Azazel i-a învățat pe oameni tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor, iar Armaros cum să dezlege vrăjitoriile.

În Sumer se credea că Enki a inventat magia și ritualurile preoțești, care mergeau mână în mână în vechile religii. De altfel, în ritualurile magice mesopotamiene el era de obicei invocat, pentru a i se cere ajutorul. În Egipt, Djehuty (Thoth) era mare maestru în arta magiei, la fel ca Aset (Isis), considerată o magiciană fără pereche. Pentru a înțelege de ce Veghetorii i-au învățat pe muritori tainele magiei, trebuie să înțelegem ce este magia. Așa că vom lua un exemplu concret: Kabbalah evreilor.

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poatăart-to_kabbalah sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm.

Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Unele ritualuri ale Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iesous, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iesous. Să ne amintim și de numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se spune că au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Același înger care, în manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea, l-a învățat pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor și a planetelor, știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului sau armonia dintre existența fizică și cea spirituală.

Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al zecelea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până laTreeofLifeKabbalah romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al doisprezecelea.

Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită „Arborele Vieții”, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah; în final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”, numele ochiului fiind Enhara.

Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, însă descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit34iqsnl doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali.

Sir Isaac Newton și mulți alți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte a Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (în sudul Franței) în secolul al doisprezecelea.

Cu câțiva ani înainte, învățăturile kabbalistice au ajuns la un grup de nouă nobili francezi, care au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului.

Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice evreiești. În Ierusalim au găsit și jefuit templul lui Șelomo (Solomon), despre care tradiția medievală susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabbalei. Se presupune că Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie.

După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie și invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, în special în pisici.

Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, care le transmitea instrucțiuni prin intermediul acelor capete. Mulți templieri au recunoscut că imaginea lui Iesous era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabbalistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, lojă masonică fondată la începutul secolului douăzeci, condusă la un moment dat de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic (ochiul fiind simbolul Veghetorilor).

După ce au fost arestați, mulți templieri și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei de astăzi provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elizabeth II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka’ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă, care la rândul ei provine din cea babiloniană, preluată de la akkadieni. Iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor și Marduk al babilonienilor, astfel că înțelegem transmiterea Kabbalei la adepții lui.

Kabbalah, la fel ca multe alte forme de magie, conține metode de invocare și de comunicare cu entități malefice puternice, nimeni alții decât Veghetorii, acesta fiind motivul pentru care zeii și-au inițiat adepții în tainele magiei. Știm că zeii, după moartea trupurilor lor, ajungeau într-o dimensiune paralelă imaterială, acea lume numită Tartarus de greci.

Însă, spre deosebire de oameni, nu erau prinși în ciclul reîncarnărilor, prin urmare nu sehqdefault puteau întoarce pe Pământ singuri. Era nevoie să fie aduși în lumea noastră de cineva. Probabil zeii Celești au implementat o măsură de siguranță, care împiedică Veghetorii de pe Pământ să-și readucă semenii în lumea materială. Din acest motiv, zeii lui Enki aveau nevoie de oameni, așa că și-au învățat cei mai devotați supuși (inițial doar pe fiii lor semizei) tainele magiei, pentru a putea fi readuși pe Terra în cazul morții lor trupești.

Ritualurile de invocare folosesc simboluri, care funcționează ca niște chei ce deschid portalul către dimensiunea în care sunt închiși Veghetorii, și cuvinte secrete, care atrag în lumea noastră entitățile invocate. Întregul procedeu se realizează cu ajutorul unei anumite cantități de energie negativă, fără de care ritualul nu ar putea avea loc. O parte din acea energie rămâne la magician sau vrăjitor, indiferent de numărul purificărilor pe care le-ar efectua, motiv pentru care în popor se crede că vrăjitorii își găsesc întotdeauna sfârșitul în chinuri groaznice. Dacă există într-adevăr o măsură de siguranță implementată de Celești, probabil se folosește și o infimă cantitate de energie pozitivă, prezentă în oameni însă nu și în Veghetori. Celelalte ritualuri magice, prin care se încearcă obținerea unui câștig pentru vrăjitor ori pentru altcineva, se realizează într-un mod asemănător. Prin simboluri și prin cuvintele secrete se invocă o entitate care îndeplinește dorința magicianului. Bineînțeles, și în acest caz nu poate fi vorba decât despre Veghetori.

O formă mascată de magie este reiki, o practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui, prin care se vindecă diferite afecțiuni cu ajutorul palmelor. Deși este considerat o formă de medicină alternativă, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr vindecă vreo boală, totul fiind pus de cercetători pe seama autosugestiei. Iar mai multe persoane care susțin că au fost totuși vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Puțini știu că în această practică se folosesc simboluri, despre care Bogdan Georgescu, un mare maestru reiki român, spunea în001YVH9jgy6ZEr1ZUDIc6&690 numărul 5 al revistei Jurnalul Conspirației că sunt ca niște chei folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ca într-un ritual magic, în care sunt folosite simboluri pentru a deschide portalul către dimensiunea Veghetorilor și energie negativă.

Unul dintre aceste simboluri se numește Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „șarpele de foc”. „Șarpele de foc” reprezintă „șarpele adormit” Kundalini din ocultismul oriental, despre care se spune că sălășluiește la baza coloanei vertebrale și care deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaștere. Chiar dacă practicanții reiki susțin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puțini știu că Ningișzida este în realitate unul dintre epitetele sumeriene ale lui Enki, conducătorul suprem al Veghetorilor.

Unul dintre gradele reiki se numește „egregor”, nume care provine din „egregori”, cuvântul grecesc pentru Veghetori. De altfel, un practicant mi-a mărturisit că, în timpul cursurilor, a aflat de la un mare maestru că îngerii decăzuți au adus oamenilor reiki-ul.

În numărul 6 al revistei Jurnalul Conspirației, maestrul Georgescu recunoștea că există inițiați care se folosesc de accesul la entități și energii negative și chiar a recunoscut că nu există magie albă, ci doar neagră. Un alt mare maestru reiki român, Ovidiu Dragoș Argeșeanu, scria pe site-ul său personal: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină și am lovit scurt”. Într-una dintre cărţile sale, Argeșeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii și chiar i-a decapitat, iar pe Iesous l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr el. Ceea ce ne amintește de scuiparea și călcarea imaginii lui Iesous în timpul ritualurilor kabbalistice ale cavalerilor templieri și ale masonilor din loja Ordo Templis Orientis. Toate acestea, dar și faptul că vindecările (definitive, temporare sau imaginare) din reiki nu se realizează cu ajutorul biocâmpului, ci prin ritualuri și simboluri, ne ajută să concluzionăm că este vorba despre o formă de magie, oricât de mult ar încerca practicanții să ascundă acest lucru.

Secretele magiei adevărate, cea primită de la Veghetori, au fost păstrate în cercuri intime, în special în cele ale preoților. Deși pare că oferă anumite avantaje practicanților, în realitate îi ajută numai pe zeii decăzuți ai Sophiei, pământenii primind doar iluzia puterii. O iluzie care îi costă mult mai scump decât și-ar putea imagina. Poate ne-ar fi costat pe toți dacă, acum foarte mult timp, un muritor nu ar fi luat atitudine împotriva Veghetorilor, încercând să îi oprească.

secretele zeilor





Eroii care au vrut sa schimbe lumea

7 10 2017

Istoria este plinã de oameni curajoşi care au încercat sã iasã din tiparele epocii, revoltându-se împotriva conducerii politice şi condiţiilor sociale. Din multitudinea de exemple am ales oameni de rang mai modest şi cu formaţie militarã, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cu toţii legaţi de dezideratul nonconformismului şi provocãrii unor schimbãri istorice.

Spartacus (109-71)

Spartacus a fost cel mai notabil lider al sclavilor din al treilea rãzboi purtat de republica romanã pentru oprirea rãscoalelor. Se ştiu foarte puţine despre Spartacus înainte ca acesta sã se implice în rãzboi, iar sursele existente conţin adesea contradicţii. Spartacus s-a antrenat la şcoala de gladiatori (ludus) de lângã Capua, deţinutã de Lentulus Batiatus. În 73 a.Hr. îl gãsim pe Spartacus într-un grup de gladiatori care conspirã sã evadeze. Complotul este dezvãluit, dar aproape 70 de oameni reuşesc sã punã stãpânire pe bucãtãrie  şi sã-şi croiascã drum afarã din şcoalã, capturând câteva care cu arme şi armuri. Sclavii eliberaţi au învins o micã armatã trimisã dupã ei şi au prãdat regiunea, înglobând în rândurile lor şi alţi sclavi pe mãsurã ce se retrag spre muntele Vezuviu. Grupul câştigã mai multe bãtãlii în frunte cu Spartacus, Crixus şi Oenomaus, dar legiunile romane ale lui Crassus pun capãt rãscoalei. Soarta lui Spartacus este incertã pentru cã trupul nu i-a fost gãsit niciodatã.

William Wallace (1273-1305)

William Wallace a aparţinut micii nobilimi. Conflictul sãu cu englezii a pornit din motive personale, dar în loc sã devinã un proscris, se transformã în rebel. Poziţia lui Wallace nu corespundea intereselor marii nobilimi scoţiene, care îl recunoştea pe regele Eduard I drept arbitru în luptele pentru succesiune. Wallace  îl ucide chiar el pe William de Heselrig, şeriful de Lanark, rebeliunea începând oficial în 1297. Trupele sub comanda lui Wallace câştigã bãtãlii, în ciuda inferioritãţii numerice. Wallace a invins la Stirling Bridge, devenind Guardian of Scotland, titlu detinut pana la infrangerea de la Falkirk. In 1305 cade prizonier la Robroyston si este predat lui Eduard, care il executa pentru inalta tradare.

Wat Tyler (1341-1381)

Este posibil sã fi fost un meşteşugar din Kent sau Essex. Motivul rebeliunii l-a reprezentat intenţia de a implementa capitaţia. Regele Richar al II-lea avea doar 12 ani atunci. Primul protest are loc pe 30 mai 1351 şi în iunie armata rebelã se deplaseazã spre Londra. Pe 14 iunie 1381, în timpul unor negocieri cu regele, rãsculaţii îi ucid pe lordul cancelar şi pe arhiepiscopul de Canterbury, Simon de Sudbury, precum şi pe trezorierul Robert de Hales. La urmãtoarea rundã de negocieri, Wat Tyler cade el victimã, pe 15 iunie 1381, lordului major londonez, William Walworth. Regele Richard al II-lea a promis sã rãspunã cererilor, dar nu se ţine de cuvânt. Singura sa concesie a fost renunţarea la termenul de capitaţie.

Guillaume Cale (1320-1358)

Cel mai probabil Cale a fost un ţãran din Mello, un oraş de la nord de Paris. Rebeliunea a început în 1358, când o armatã de 5000 de oameni ia în stãpânire regiunea Beauvais, asasinând sute de nobili. Armata lui Cale aştepta armate regelui Carol al II-lea de Navarra pe dealurile de lângã Mello. Pe 10 iunie 1358, promiţând trecere sigurã, regele îi oferã lui Cale şansa de a purta negocieri în tabãra sa, ceea ce Cale acceptã. El îşi pãrãseşte linia de comandã, întãritã, intrând în cuibul nobiliar din care nu mai avea sã iasã. Cale a fost înfierat la Clermont unde este decapitat în piaţa publicã, unele surse menţionând încoronarea sa cu o coroanã înroşitã în foc.

Zhu Yuanzhang (1328-1398)

Zhu Yuanzhang

Probabil cel mai de succes rebel din lista propusã este acest soldat chinez nãscut într-un sat sãrac, care îşi petrece o bunã bucatã de vreme cerşind şi experimentând personal dificultãţile cu care se confruntau  mulţi concetãţeni. 4 ani stã într-o mãnãstire unde învaţã sã citeascã şi sã scrie. Mãnãstirea a fost distrusã în 1352, când trupele locale se revoltã împotriva dinastiei Yuan. Zhu s-a înrolat şi el în armata rebelã, chiar ajungând sã o şi comande. Pânã în 1357 Nanjing, capitala, este cuceritã. El devine împãrat sub numele de Hongwu, deşi a fost cunoscut mai degrabã dupã numele sãu de templu, Taizu. A fondat dinastia Ming, una dintre cele mai însemnate din China.

Jakob Rohrbach (1490-1525)

Jakob Rohrbach reprezenta ţãrãnimea germanã rãsculatã. S-a nãscut la Bockingen, lângã Heilbronn. Era şerb, dar izbuteşte sã-şi dobâbndeascã respect şi prosperitate, in ciuda conflictelor cu stãpânul sãu. La izbucnirea rãzboiului ţãrãnesc din 1525, devine comandant al unuia dintre detaşamente, având în subordine 8000 de oameni. Este capturat în luptã şi ars de viu.

Stepan Razin (1630-1671)

Razin a fost un lider cazac care a condus o rãscoalã majorã împotriva nobilimii şi birocraţiei ţariste. Cazacii erau proprietari de pãmânt legaţi de ocupaţia militarã, adesea în opoziţie cu puterea centralã. În 1670, Razin, când se duce sã dea raportul la sediul central de pe Don, deschide revolta împotriva guvernului, capturând Cherkassk şi Tsaritsyn. Dupã ce ia Tsaritsyn, Razin navigheazã pe Volga cu armata sa de 7000 de oameni. Ţinta era fortãreaţa de la Cherny Yar, aflatã între Tsaritsyn şi Astrakhan, pe care o iau fãrã prea multe dificultãţi pentru cã soldaţii de aici se revoltã împotriva ofiterilor şi se alãturã cauzei cazace în 1670. Dupã ce îi masacreazã pe toţi opozanţii, inclusiv pe prinţii Prozorovsky, transformã Astrakhan într-o republicã . In 1671 însã el şi fratele sãu Frol Razin sunt prinşi la Kaganlyk, ultima sa fortãreaţã ocupatã, şi duşi la Moscova, unde Stepan este executat în Piaţa Roşie.

Yemelyan Pugachev (1742-1775)

Pugachev era un cazac de pe Don, din acelaşi sat cu Razin. La 20 de ani îşi pãrãseşte familia şi porneşte spre râul Ural. Rebeliunea începe în 1773, când Pugachev se pretinde Petru al III-lea, soţul ucis al Ecaterinei a II-a. Rebeliunea a cuprins o zonã foarte întinsã, ocupatã de o armatã de 10000 de oameni. Pugachev a fost capturat de propriii sãi oameni, transportat la Moscova într-o cuşcã de fier şi executat public. Au avut loc atâtea execuţii în zona rãsculatã, încât populaţia s-a redus la o treime.

Giuseppe Garibaldi (1807-1882)

Garibaldi a fost  fiu de negustori şi iniţial a devenit cãpitan de vas. În 1834 participã la o insurecţie eşuatã, dupã modelul lui Mazzini, şi este nevoit sã plece în exil în America de Sud. Participã la nişte acţiuni de rebeliune în Brazilia înainte de a deveni comandant al flotei uruguayene într-o campanie împotriva preşedintelui. Ia parte şi la o acţiune militarã în timpul revoluţiei din Italia, apãrând Roma de francezi. Dupã finele revoluţiei în 1850, pleacã în SUA, de unde se reîntoarce în 1859. Pe 11 mai 1860, el şi alţi 1000 de voluntari debarcã în Sicilia, pe care o cuceresc cu ajutor britanic. Armata sa ajunge pe continent la un efectiv de 25000 de oameni. Garibaldi este prins însã, dar eliberat. Mai participã la nişte campanii militare, este ales ca membru al Parlamentului şi duce o viaţã de om foarte respectat.

Pancho Villa (1878-1923)

Doroteo Arango, cunoscut mai târziu ca Pancho Villa, s-a nãscut şi el într-o familie modestã. La 16 ani îl împuşcã pe Lopez Negre, unul dintre proprietarii moşiei pe care se afla familia lui, pentru cã acesta a încercat sã îi violeze sora. Doroteo fuge şi intrã într-o grup de bandiţi, iar la începutul revoluţiei mexicane din 1910 se aflã în fruntea unei mari armate de cavalerie. Opereazã cu generalul Huerta dar curând nu se mai înţelege cu el. Este condamnat la moarte, dar preşedintele Madero îi reduce sentinta la încarcerare. Doroteo scapã însã din închisoare, devenind guvernator al unuia dintre statele mexicane dupã înfrângerea lui Huerta. Mai târziu intrã în conflict cu SUA, unde conduce atacuri în New Mexico şi Texas. Pancho este asasinat în momentul într-o bancã din Parral unde se dusese pentru a procura banii necesari pentru plata soldaţilor.

historia.ro





Folosirea nationalismului ca arma politica. Modelul iugoslav

30 09 2017

În 1991, Iugoslavia era în continuare un conglomerat de etnii şi confesiuni. În afara Bosniei-Herţegovina, compusă din trei mari grupuri, alte minorităţi importante erau sârbii din Croaţia, în procent de 11, 3%; în Muntenegru, 13, 8% din populaţie era de confesiune musulmană. O altă zonă dominată de minorităţi era Kosovo, cu populaţia ei albaneză. Din cele puţin peste 23 de milioane de locuitori ai Iugoslaviei în 1991, 35, 3% erau sârbi, 19, 2% croaţi, 10, 2% erau de confesiune musulmană, 9, 4% albanezi, 7, 5% sloveni, 6, 1% macedoneni, 2, 6% muntenegreni la care se adăugau şi alte populaţii în procente mai mici, răspândite în toate provinciile federative. 

Un moment important în evoluţia viitorului conflict l-a reprezentat ascensiunea lui Slobodan Miloşevici, lider al partidului comunist în 1986 şi preşedinte al Serbiei în 1989. Miloşevici a devenit conştient de eficienţa folosirii naţionalismului drept armă politică. Astfel, a readus controlul politic central în regiunea Kosovo şi în general a alimentat naţionalismul sârb pentru a crea o legătură între etnicii sârbi din diferitele republici. În afară de Muntenegru, unde jumătate din populaţie se proclama de origine sârbă, încercările de centralizare venite de la Belgrad au fost urmate, firesc, de o contrareacţie a diverselor grupări etnice, stimulată de colapsul comunismului în Europa de Est şi de apariţia sistemului pluripartid şi al alegerilor libere.

 În 1990, au avut loc alegeri în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Bonia-Herţegovina, la putere ajungând politicieni care au folosit o retorică naţionalistă, deşi caracterul naţionalismului varia destul de mult de la o republică la alta. Dar chiar şi în cele mai independente şi mai dezvoltate economic regiuni, Croaţia şi Slovenia, nu se vorbea deschis de secesiune. Fără îndoială, noile regimuri din republici respingeau vechile structuri federale, fiind interesate de o transformare radicală a Iugoslaviei într-o confederaţie de state suverane. Secesiunea a devenit o soluţie atunci când discuţiile între republici nu păreau să ducă la niciun rezultat. În decembrie 1990, Parlamentul sloven a declarat că, în cazul în care în următoarele şase luni nu se găseşte o soluţie la problema confederaţiei, îşi va proclama unilateral independenţa, declaraţie urmată de una asemănătoare a preşedintelui croat Tudjman.

 Cea mai spinoasă problemă a negocierilor dintre republici era „chestiunea sârbă”, care îi privea pe cei 25% din sârbii iugoslavi ce trăiau în afara Serbiei. Milosevic dorea un nou model de federaţie, în care populaţia sârbă dispersată să fie unită într-o singură republică şi sârbii să aibă o influenţă politică raportată la poziţia lor de cea mai numeroasă minoritate din Iugoslavia, punct de vedere susţinut de principalii lideri ai Armatei Populare Iugoslave, în majoritate sârbi sau muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unităţii statului şi care priveau forţele naţionaliste din Croaţia şi Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia.

 În primele luni ale anului 1991 au avut loc numeroase discuţii între liderii celor şase republici şi ale celor două republici autonome, fără să se ajungă la un rezultat care să mulţumească interesele antagonice ale sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Cu excepţia Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina, liderii celorlalte regiuni s-au dovedit inflexibili. Dacă preşedintele bosniac Izetbegovici afirma că supravieţuirea Iugoslaviei e esenţială pentru existenţa Bosniei, Slovenia era invariabil vârful de lance în privinţa secesiunii, ceea ce a stimulat şi dorinţele Croaţiei. Tudjman însă a ignorat diferenţele fundamentale între independenţa slovenă şi cea croată. Slovenia avea o populaţie relativ omogenă din punct de vedere etnic, cu o populaţie sârbă de doar 2%, spre deosebire de cele peste 11% cât număra minoritatea sârbă din Croaţia. În 1990-1991, regimul croat a încercat să se impună în provincia Krajina, cu populaţie majoritar sârbă, inclusiv prin crearea de unităţi militare şi eliminarea din administraţia publică a minorităţilor, ceea ce a alimentat teama acestora de revenire la politica de epurare etnică a ustaşilor. Nedelimitarea strictă a lui Tudjman de regimul croat fascist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a dat posibilitarea lui Milosevici să încurajeze minoritatea sârbă din Croaţia să se înarmeze pentru a se putea apăra.

 Drumul spre război

La 25 iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat unilateral independenţa, în ciuda avertismentelor venite atât de la comunitatea europeană cât şi de la Statele Unite că independenţa nu va fi recunoscută. În 24 de ore, Armata Naţională Iugoslavă şi Forţa de Apărare Teritorială a Sloveniei erau gata de luptă, în timp ce forţele paramilitare sârbe din Croaţia lansaseră deja prima ofensivă. Conflictul sloven a fost scurt, armata iugoslavă nereuşind să-şi atingă scopul de a controla trecerile de frontieră. În timp ce forţele slovene erau pregătite, armata naţională fusese surprinsă de evenimente. Pe de altă parte, Milosevici acceptase secesiunea Sloveniei cu câteva luni înainte, iar forţele iugoslave dispuse pe fosta graniţă internă erau limitate numeric. La 7 iulie 1991, ostilităţile au încetat, iar la 19 iulie trupele armatei iugoslave se retrăseseră din Slovenia.

 Războiul cu Croaţia a fost complet diferit ca desfăşurare şi intensitate. În doar 6 luni, între iulie şi decembrie 1991, numărul victimelor ajunsese la 10.000. Armata iugoslavă a colaborat strâns cu forţele paramilitare sârbe din Croaţia, cu scopul de a crea o eclavă sârbă „curăţată” de croaţi. După două luni de ciocniri sporadice la graniţă, războiul s-a intensificat în septembrie, când a început asediul Vukovarului de către forţele sârbe, luptele durând trei luni până la căderea oraşului în noiembrie. În acelaş timp, asediul istoricului oraş Dubrovnik a ţinut capul de afiş al ştirilor din întreaga lume. Atrocităţile au fost numeroase de ambele părţi;într-o epurare etnică nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial, între 100.000 şi 200.000 de sârbi au fost nevoiţi să-şi părăseasă casele. Ostilităţile au accelerat transformarea Armatei Populare Iugoslave într-o forţă militară condusă şi formată aproape exclusiv din sârbi.

 

FOTO: Un tanc JNA M-84 neutralizat de către o mină plantată de soldaţi croaţi în Vukovar, noiembrie 1991.

 În octombrie 1991, lordul Carrington, un veteran al conservatorismului britanic, a prezentat un plan de ieşire din criză. Cinci din cele şase republici au acceptat propunerea;Milosevic a refuzat şi, drept urmare, în aprilie 1992 Serbia şi Muntenegru au format Republica Federală Iugoslavia.

 La presiunea Germaniei, Uniunea Europeană a recunoscut independenţa Croaţiei la 15 ianuarie 1992, ceea ce practic a garantat declanşarea conflictului şi în Bosnia-Herţegovina, care avea de ales între a rămâne în cadrul Iugoslaviei, ceea ce însemna ca musulmanii şi croaţii să rămână sub dominaţie sârbă, sau să-şi proclame independenţa, ceea ce ar fi determinat scoaterea a 1, 3 milioane de sârbi din Iugoslavia împotriva dorinţei lor. În mod firesc, Croaţia se opunea ferm primei variante, Serbia nu o putea accepta pe cea de-a doua. Având falsa impresie că puterile occidentale vor putea garanta suveranitatea Bosniei-Herţegovina, preşedintele Izetbegovic a făcut primul pas către independenţă, organizând un referendum la 29 februarie, boicotat de sârbii bosniaci, care militau pentru un nou stat sârbo-bosniac, Republica Srpska. Nu era primul lider care se înşela;în orice caz, Serbia a primit un pretext pentru a ataca. Din totalul populaţiei Bosniei, 41% erau musulmani, 31% sârbi, 18% croaţi;forţele paramilitare ale sârbilor şi croaţilor erau foarte active şi se pregătiseră de conflict cu mult timp înainte. Conflictul s-a extins în aprilie 1992, când Sarajevo a devenit oraş asediat. A fost cel mai lung asediu din istoria modernă:5 aprilie 1992 – 29 februarie 1996. În iulie 1992, sârbii   controlau 70% din teritoriul Bosniei.

 În ianuarie 1993, comunitatea internaţională a propus un plan în zece puncte, cunoscut sub numele de planul Vance-Owen, prin care Bosnia să fie împărtiţă în 10 cantoane, un mixt de etnii şi religii prin care să se evite formarea a trei sfere de influenţă etnic-confesionale. Croaţii bosniaci au acceptat;autorităţile bosniace, deşi nu foarte entuziaste iniţial, au fost de acord la rândul lor cu propunerea de pace. Sârbii bosniaci au respins însă planul în mai 1993, pe de-o parte temându-se de un control croato-musulman asupra autorităţii centrale din Bosnia, pe de alta considerând că superioritatea militară de care dispuneau făcea compromisul inutil. În plus, planul Vance-Owen presupunea renunţarea la coridorul din nordul Bosniei care lega Serbia de zonele sale de influenţă, coridor la care îndeosebi sârbii bosniaci nu doreau să renunţe.

 În aprilie 1993, lupte intense au izbucnit în centrul provinciei între croaţi şi musulmani. Deşi fuseseră până atunci aliaţi, croaţii bosniaci anticipau implementarea planului Vance-Owen şi avansaseră împotriva forţelor musulmane în Herţegovina. Oraşul Mostar a fost practic distrus în timpul luptelor, cu atrocităţi din ambele părţi, care au primit puţină atenţie din partea mass-media internaţională, spre deosebire de cele organizate de către sârbi.

  Implicarea NATO în conflictul din Bosnia

La mijlocul anului 1993, sancţiunile economice impuse de Consiliul de Securitate Serbiei şi Muntenegrului la 1 iunie 1992 au început să aibă efectul scontat. Pentru Miloşevic, prioritatea a devenit nu atât controlul unor noi teritorii, cât ridicarea sancţiunilor. În februarie 1994, un proiectil de mortar a explodat într-o piaţă aglomerată din Sarajevo, impactul la nivelul opiniei publice fiind puternic. NATO a adresat un ultimatum forţelor sârbe, cerându-le să renunţe la armamentul greu din zona de excluziune din jurul oraşului Sarajevo, în caz contrar Alianţa fiind pregătită să folosească lovituri aeriene. Rusia a profitat de situaţie şi de relaţiile cu Serbia propunând să înlocuiască forţele sârbe din zona de excluziune cu forţe de menţinere a păcii.

 O importantă iniţiativă americană a vizat încetarea ostilităţilor dintre croaţi şi musulmani. În martie 1994, cu ajutorul influenţei pe care Germania o avea pe lângă regimul croat, s-a cristalizat o nouă entitate politică, Federaţia croato-musulmană. A fost creat un nou grup de mediere, format din diplomaţi din Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania, care a propus un alt plan de pace în iulie 1994. Conform acestuia, 51% din teritoriul bosniac revenea noii Federaţii croato-musulmane şi 49% sârbilor bosniaci, în condiţiile în care cei din urmă controlau, aşa cum am precizat, 70% din teritoriu. Liderii sârbilor bosniaci au fost avertizaţi că sancţiunile economice impuse deja împotriva principalului aliat, Serbia, vor fi înăsprite. Guvernul bosniac, deşi iniţial a criticat procentul de teritoriu alocat sârbilor, a fost presat să accepte. Şi Belgradul a fost de acord, dar sârbii bosniaci l-au respins, o decizie caracterizată de Milosevic drept „fără sens şi absurdă”, o dovadă a deteriorării relaţiilor între preşedintele Serbiei şi liderul sârbilor bosniaci, dr. Radovan Karadzic.

 Între timp, conflictul evolua în favoarea forţelor anti-sârbe. Ajutorul primit de musulmani din partea Iranului şi a statelor din Golf, înarmarea în secret a forţelor croate de către administraţia americană, toate echilibrau balanţa pe câmpul de luptă, în condiţiile în care sârbii dispuneau de superioritate atât din punct de vedere numeric, cât şi în privinţa dotării. Între aliaţi occidentali exista şi o diferenţă de opinii:dacă Statele Unite percepeau conflictul prin prisma unei agresiuni sârbe, împotriva căreia sugerau să se folosească forţele NATO, preferabil prin lovituri aeriene, iar un acord de pace ar fi trebuit să cuprindă invariabil o diminuare a cererilor sârbeşti, marile puteri europene aveau o viziune mult mai amplă asupra războiului, considerat un conflict civil cu adânci rădăcini istorice, soluţia constând în capacitatea de a aduce la acelaşi numitor comun toate părţile implicate.

 

FOTO: Preşedintele Slobodan Milosevic al Republicii Federale Iugoslavia, preşedintele Alija Izetbegovic al Republicii Bosnia-Herţegovina şi preşedintele Franjo Tudjman al Republicii Croaţia semnează acordurile de Pace de la Dayton. Negocierile s-au desfăşurat la baza aeriană Wright-Patterson, între 1-21 noiembrie 1995. Negocierile a pus capăt conflictului rezultat din dezmembrarea Republicii Iugoslavia. Acordurile de la Dayton au deschis calea pentru semnarea „Acordului-cadru general pentru pace în Bosnia şi Herţegovina” la 14 decembrie, la Palatul Elysee din Paris.

În vara anului 1995, forţele sârbe au asediat enclavele musulmane din Srebreniţa, Zepa şi Bihac. La 28 iulie, 10.000 de trupe croate au atacat unităţile care asediau Bihac. La 4 august, croaţii au lansat un alt atac în regiunea Krajina, ceea ce a dus la un exod de circa 200.000 de sârbi bosniaci;în doar trei zile, croaţii au cucerit regiunea pe care sârbii o controlau din 1991. Forţele croate şi bosniace au început apoi avansul spre centrul Herţegovinei.

 În perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1996, Clinton era decis să-şi împună punctul de vedere în faţa aliaţilor europeni şi să grăbească încheierea războiului. La 29 august 1995, după ce la Sarajevo bombele sârbe au ucis 38 de civili, liderii europeni au cedat şi pentru prima oară NATO a lansat un atac aerian de mare amploare, cu peste 60 de avioane, împotriva unor ţinte ale sârbilor bosniaci. La 8 septembrie, Bosnia, Croaţia şi Serbia au acceptat propunerile americane de încetare a focului. La 26 septembrie, la New York, părţile implicate în conflict au convenit asupra conceptului de Bosnia – stat cu o constituţie federală, acceptând principii constituţionale precum preşedinţie, parlament, curte constituţională şi alegeri libere. La 5 octombrie a fost convenită o încetare a focului care a intrat în vigoare la 12 octombrie 1996. Războiul s-a încheiat prin acordul de la Dayton;versiunea finală a fost semnată la Paris, la 14 decembrie 1995. Estimările pierderilor variază;surse recente sugerează aproximativ 100.000 de morţi. Problema iugoslavă avea, însă, să rămână deschisă şi să cunoască curând o nouă escaladare a conflictului, de această dată în regiunea Kosovo.

 Misiuni ale NATO în fosta Iugoslavie 1992-1999

Prima intervenţie militară a NATO de la crearea sa în 1949 a avut loc 46 de ani mai târziu, în august 1995, în cadrul Operation Deliberate Force, o operaţiune aeriană dusă în cooperare cu trupele Forţelor de Protecţie ale ONU împotriva capabilităţilor militare ale armatei sârbilor bosniaci, care ameninţau aşa-numitele „safe areas” create de ONU în timpul războiului din Bosnia. Misiunea s-a desfăşurat între 30 august şi 20 septembrie 1995, folosindu-se 400 de aparate de zbor şi 5000 de oameni din 15 naţiuni. Aflată sub comanda amiralului Leighton Smith, misiunea a vizat 338 de ţinte ale sârbilor bosniaci asupra cărora au fost lansate 1026 de bombe, cu pierderi materiale minime. Forţele sârbilor bosniaci au reuşit să doboare un aparat Mirage 2000D la 30 august 1995, iar cei doi piloţi, locotenentul Jose Souvignet şi căpitanul Frederic Chiffot au fost eliberaţi din captivitate în decembrie, după semnarea Acordului de Pace de la Dayton.

FOTO: Un avion F-16C aparţinând US Air Force revine la baza aeriană Aviano din Italia, dintr-o misiune în sprijinul loviturilor aeriene ale NATO împotriva Armatei Republicii Srpska.

Patru ani mai târziu, la 24 martie 1999, după escaladarea conflictelor etnice în provincia Kosovo, NATO a declanşat atacuri aeriene asupra Iugoslaviei, vizând poziţiile militare sârbe din provincie. Aflată în inima regatului Serbiei în evul mediu, provincia a fost cucerită de turcii otomani în 1389, după înfrângerea Serbiei în bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje). În 1913, când Kosovo a revenit Serbiei, etnicii albanezi deveniseră majoritari, iar sub conducerea lui Tito, începând cu anul 1974 regiunea a beneficiat de o autonomie extinsă. Politica de limitare a autonomiei, dusă de Slobodan Milosevici, a dus la escaladarea conflictelor interetnice, îndeosebi între Armata de Eliberare din Kosovo şi poliţia sârbă, care s-a transformat în 1999 într-un conflict deschis. La 18 martie 1999, negocierile de pace de la Paris au eşuat, după ce delegaţia sârbă a refuzat să semneze un acord prin care să recunoască autonomia regiunii Kosovo şi trimiterea de trupe NATO pentru menţinerea acordului. Două zile mai târziu armata sârbă declanşa o ofensivă pe scară largă în regiune, iar la 24 martie NATO începea bombardamentele aeriene.

FOTO: Epava unui MiG-29 iugoslav doborât Ugljevik, 25 martie 1999.

În afara poziţiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a vizat clădiri guvernamentale şi infrastructura pentru a destabiliza regimul Milosevici. Operaţiunile aeriene au fost suspendate la 11 iunie 1999, când Serbia a acceptat un acord de pace care prevedea retragerea forţelor sârbe din provincie şi înlocuirea lor cu trupe NATO de menţinere a păcii. Cu excepţia a doi piloţi americani decedaţi în timpul unei misiuni de antrenament în Albania, nu au existat alte pierderi de vieţi omeneşti în timpul celor 78 de zile ale operaţiunii. Au existat şi incidente nefericite care au dus la moartea unor refugiaţi albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosovo şi civili albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7 mai 1999, care a dus la moartea a trei jurnalişti chinezi şi a declanşat o criză în relaţiile bilaterale chinezo-americane.

 La 12 iunie, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Macedonia;în aceeaşi zi, trupe ruse au debarcat în Pristina, capitala regiunii Kosovo, forţând Alianţa Nord-Atlantică să accepte o ocupare comună a provinciei. Milosevici a fost răsturnat de la putere în octombrie 2000 şi a decedat la 11 martie 2006, într-o închisoare olandeză, cu puţin înainte ca procesul în care era acuzat de crime împotriva umanităţii să se încheie.

 Relaţia dintre România şi Alianţa Nord-Atlantică se găsea în acel moment în plină evoluţie. La summit-ul NATO de la Madrid din iulie 1997, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei, comunicatul final confirma continuarea procesului de lărgire, textul nominalizând România printre statele candidate. După ce în octombrie 1998, Parlamentul a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă, la 18 aprilie 1999 NATO solicita deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele sale. La 20 aprilie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvernul României au dat curs acestei solicitări, iar la 22 aprilie Parlamentul acorda, la rândul său, autorizaţia de folosire a spaţiului aerian.

 Sprijinul acordat Alianţei a reprezentat un moment important în evoluţia relaţiilor NATO-România;între 23-25 aprilie 1999 s-a desfăşurat summit-ul NATO de la Washington, în cadrul căruia a fost prezentat Membership Action Plan, care a pus bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate, unul dintre paşii importanţi ai României pe drumul spre integrarea în Alianţă.

 

Articolul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.

 

Bibliografie:

 

David Anderson, The Collapse of Yugoslavia:Background and Summary, Research Paper nr. 14, 1995-1996.

The implications of the Yugoslav crisis for Western Europe´s Foreign Relations, Chaillot Papers, nr. 17 – octombrie 1994.

Florian Bieber, The Conflict in former Yugoslavia as a „Fault Line War”?, Balkanologie (Revue d´études pluridisiplinaires), vol. III, nr. 1, juillet 1999.








Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News