Zeii grecilor si romanilor

4 02 2019

Cuvântul grec pentru adevăr înseamnă: «a face vizibil ceea ce este ascuns». Adevărul este ascuns şi trebuie descoperit. Nimeni nu îl posedă în mod natural. El sălăşluieşte în adânc, nu la suprafaţă. Suprafaţa existenţei noastre se schimbă, deci este iluzorie. Adâncimea este eternă şi de aceea trainică…” – Paul Tillich (Cutremurarea temeliilor)

Principala

În secolul al XVII-lea î.e.n., Egiptul a fost invadat de hicsoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Josephus, „regii păstori”.

Hicsoșii și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Josephus în Contra Apionen, hicsosul Salitis a devenit faraon la Memphis, după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hicsoșii au fost izgoniți de către o alianță a prinților egipteni din Theba.

Josephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se tot la hicsoși, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre aceștia, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmos, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.

greece

Deosebit de interesantă este relatarea lui Hecateu. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări.

Hecateu spune că o parte dintre hicsoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar afirmație dovedește faptul că grecii și israeliții sunt același popor.

Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”.

Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pirra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaanienilor. Poate cea mai clară dovadă că este vorba despre același popor se găsește în alfabet. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Alfabet

Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, Ypsilon și Omega, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor din Orientul Apropiat. Nu au putut inventa una de la zero, ci au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.

Ouranos

Pe zeul Cerului, grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Geea („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri).

Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a castrat cu o seceră.

Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul Cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiţi.

Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia „us” / „os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” şi „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către popoarele semite din Mesopotamia.

Hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu „sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.

Gaia

Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra sau Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al șaptea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt.

În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag era soția lui An și considerată mama zeilor, la fel ca Geea a grecilor, idee preluată și de egipteni, unde zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița Cerului, Nut. În Geea o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.

Ouranos și Geea au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartar, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „Cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața Cerului” / „cei cărora le-a dat Cerul viață” sau „țărâna Cerului”, titanii fiind divinitățile Anunna / Anunnaki ale mesopotamienilor, „copiii Cerului și ai Pământului”. Însă, prin răzvrătirea împotriva tatălui lor și exilarea în lumea subpământeană, au devenit „zeii decăzuți” Igigi ai sumerienilor.

Kronos

Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci).

Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartar, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea.

Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apophis l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma.

La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rhea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rhea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.

Conform lui Hesiod, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphroditi, pe malul sudic al insulei Cipru.

Aphrodite

Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” sau „a venera” în română), ea era zeiţa frumuseţii, a dragostei şi a sexualităţii, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei.

Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume ce stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”.

Aphroditi era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iştar. Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei.

Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Aphroditi au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphroditi este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rhea / Geea a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphroditi însemnând în traducere liberă „zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.

Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp.

Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iovis.

Zeus

După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu). În greaca modernă, Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus.

Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tinssau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca Enlil în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”.

În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de către Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de către Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de către Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de către cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de către Hekabe.

Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul acestuia. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile mesopotamiene, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu.

Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al Cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus.

În Iliada, Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri”, cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având Cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit şi domeniul lui Anu, Cerul. Grecii l-au păstrat în această treime pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”).

Poseidon

Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele Ennosidas (la Pindar) și Ennosigaios (la Homer).

Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. Poseidon era zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus, având ca simboluri tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul.

În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deşi originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deşi nu există niciun mit care să confirme această ipoteză.

După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală.

Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror fraţi mai mici au devenit regii Pământului.

Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele, dar a fost prins şi pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki.

În Hermopolis, orașul său, se afla în fruntea unui grup de 8 zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de 8 zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei 8 sateliţi naturali ai săi.

Hades

După ce i-au atribuit lui Zeus Cerul şi Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja Cerul şi Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume ce provine din cel al nord-vest semiticului Hadad.

În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane.

La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de soția acestuia, Persephoni.

Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii”, iar pentru Plutarh „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor.

Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, fiul Demetrei și zeul bogăției la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki.

Prometheus

Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Kronos, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor, egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.

Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul.

Hera

Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci, ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca a celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci).

Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-Ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-Ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui.

Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki.

Istoricul Plutarch scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce ne duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rhea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.

Demeter

Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nephtys), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeauVesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Geea.

În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul Despoina („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephoni, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.

Ares

Ares, numit Aris în greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul și mâna dreaptă a lui Zeus. Mama sa era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athina, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athina îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia.

Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Zeus, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Marte sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.

Deși titanii Helios (Hlios în greaca veche și Helius sau Sol în latină) și Selini (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță.

Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman.

Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos.

Apollon

Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lyceus” („Lumină”) sau „Lycegenes” („Cel născut dintr-un lup”).

Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk.

La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon era nu doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profeţiilor, al vindecării şi al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu şarpele uriaş Python, mit ce amintește de cel al lui Marduk și Tiamat.

Istoricii Plutarh şi Herodot îl identificau pe Apollon cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollon, Leto fiind mama sa în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon.

La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era considerat fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea. Oficial, etimologia numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”).

În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor şi al lumii subterane. Pe Nergal, hurienii îl numeau Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența numărului 7 în miturile lor.

Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile sale.

Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite.

Artemis

În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism.

Pentru etrușci, ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă, a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.

Fiica zeiței Demeter era Persephoni sau Kore / Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui său erau Periphona, Persephonia, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”.

Persephoni

Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera.

Pentru etrușci, ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, ce aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților.

Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephoni este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra.

În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes (sau Ermis în greaca veche), mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor.

În greaca miceniană, numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki.

Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer.

Hermes

Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său.

Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiţei Hera” însă, ținând cont că Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci), o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Horus (cel Bătrân)”.

Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Thoth, adică același Enki, în Alexandria elenistică luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia.

Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sublinia faptul că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței hinduse Lakșmi.

Dionisos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi al extazului.

În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XII-XIII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a fost denumit Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Thesalia și Dinnusos în Aeolia.

Dionysos

Numele său a fost tradus ca „zeul copacilor”, indicându-i funcţia de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă.

Era mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică şi dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ţinând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorches” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”).

Epitetul „Adoneus” este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din egipteanul Aton, şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă.

Enorches” face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru subliniat şi prin orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”.

Erikryptos” înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionisos”.

Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionisos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io.

Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soţia lui Dionisos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

Adonis

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor.

Adonis era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz).

Deoarece îl doreau şi Persephoni, şi Aphroditi, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris.

Într-un final, Adonis a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor şi cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru cultele lui Osiris şi Dumuzi.

Hephaestus

O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor.

Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hephaestus cu Ptah. Deşi urât şi şchiop, Hephaistos era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Aphroditi. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.

Athina, numită și Athinaia, Athinaii, Athana sau Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor.

Athena

Din secolul al doilea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promachos” („Prima luptătoare”).

Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athina”, scria Sfântul Iustin în secolul al doilea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Memphisul egiptean, unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o.

În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athina fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athinei în miturile vechi.

Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athinei o identifică cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin.

Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athina / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi.

De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină, alături de Iuppiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o treime divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”.

Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele Minerva.

Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să reînvie cultul Minervei în țara sa.

Ekati sau Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției.

În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și Cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Athena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii.

Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, ce ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară.

În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei.

În Theogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în Cer și în mare”.

Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidouchos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”).

Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni.

Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athina / Minerva.

În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod.

Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.

Nix

Tot ea pare a fi și Nix (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nix era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus.

În Theogonia, Hesiod susținea că Nix s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erevos / Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități, la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt, cum ar fi Aithir (strălucirea) și Hmera (ziua).

Apoi, Nix a născut singură alte entități, printre care gemenii Ypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”.

Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor.

În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripidis în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții.

Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, ce înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo.

Thanatos

Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nix, sau ca un tânăr ce ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”).

Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook.

Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine, Eros era fiul lui Nix, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume.

Cupidon

Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus.

Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).

Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice.

Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani dar, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles.

End

Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în toate culturile, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla detalii suplimentare despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul….





Hitler, adevarul din spatele mitului

10 01 2019

Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi.” – Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983

60493486

Dacă ar fi întrebați cine a fost cel mai rău om care a trăit vreodată pe acest Pământ, majoritatea l-ar indica pe Adolf Hitler. Cu toții știm că a vrut să cucerească lumea, pornind cel de-Al Doilea Război Mondial, care a dus la moartea a peste 52 milioane de oameni. Acest fapt a stârnit ura întregului mapamond de câteva generații încoace. Numai menționarea numelui său trezește sentimente negative în cei mai mulți dintre noi. Cine nu a auzit de faptele sale abominabile? Ce om întreg la minte ar putea să nu-l urască pe acest nebun satanist? Cine ar putea uita și ierta Holocaustul? Mai ales pentru că victimele au fost evreii, poporul ales de Dumnezeu! Dar, oare, așa au stat lucrurile cu adevărat? Oare istoria care ni se predă încă de pe primele bănci ale școlilor este reală? Oare chiar a fost Hitler antihristul, încarnarea Satanei?

Poporul ales

Cei care îl urăsc cel mai mult sunt, fără doar și poate, evreii. Amintirea lagărelor de concentrare naziste și a celor 6 milioane de evrei uciși atunci le va rămâne mult timp bine întipărită în memoria colectivă. Holocaustul și Biblia moștenită de la ei ne fac însă să ignorăm cine sunt evreii cu adevărat și să închidem ochii la faptele lor. Evreii sunt cei care conduc lumea din umbră și orchestrează toate evenimentele majore mondiale. Băncile lor controlează sistemul monetar mondial, creând crize financiare după bunul lor plac. Ei sunt cei care au înființat societăți secrete (cum ar fi Francmasoneria) ce au ca scop distrugerea tuturor celorlalte religii și înlocuirea lor cu una satanică. Ei sunt cei care pornesc războaie, inventează noi viruși și ne conduc spre „Noua Ordine Mondială”, transformându-ne încet-încet în sclavi. Să nu uităm că ei sunt cei care l-au omorât pe Iisus și, așa cum a demonstrat părintele psihanalizei, Sigmund Freud, chiar pe cel care i-a salvat din robia egipteană, Moise. Pentru a reuși să conducă Pământul și-au infiltrat oameni în poziții cheie în majoritatea statelor lumii. Pentru a fi acceptați ca popor ales de Dumnezeu, și-au impus dumnezeul prin religii ce o completează pe a lor, cum ar fi creștinismul și islamismul, falsificând în același timp istoria. Iar manipularea maselor prin dezinformare a fost dintotdeauna una dintre armele lor preferate. Deschizând ochii și privind cu atenție acest popor „ales” care conduce lumea din umbră, nu putem să nu ne întrebăm: pot fi considerați dușmanii lor personaje negative? Se știe că istoria este scrisă de învingători iar evreii au fost adevărații câștigători ai celui de-Al Doilea Război Mondial, care a dus nu doar la înființarea statului Israel, ci și la obținerea unor uriașe fonduri monetare. Cum ei obișnuiesc să dezinformeze și chiar să falsifice istoria, oare marele lor dușman, Hitler, a fost chiar așa cum ni se tot spune de mai bine de șapte decenii? Ținând cont că ne este prezentat ca antihrist, satanist, ateu, nebun, homosexual, dependent de droguri, obsedat sexual, sadic, impotent, magician, chiar e posibil ca într-un singur om să se fi adunat absolut toate relele posibile? Care e adevărul din spatele celui de-Al Doilea Război Mondial? Cine a fost Hitler cu adevărat?

Ascensiunea lui Hitler

Bundesarchiv_Bild_183-1989-0322-506,_Adolf_Hitler,_Kinderbild

Născut pe 20 aprilie 1889 în Austria (parte din Imperiul Austro-Ungar sau Habsburgic în acea vreme), Adolf Hitler s-a mutat cu familia în Germania la vârsta de trei ani. În decembrie 1907, după moartea mamei sale, Hitler a plecat în Viena, unde nimeni nu știe ce a făcut timp de zece luni. După izbucnirea Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar în armata germană, fiind decorat de două ori pentru vitejie: în 1914 cu Crucea de fier clasa a doua iar în 1918 cu Crucea de fier clasa întâi. Tot în 1918, pe 18 mai, a primit și Insigna plăgilor. La un an de la terminarea războiului s-a infiltrat ca agent al departamentului politic al armatei bavareze în Partidul Muncitoresc German. În numai câteva zile a devenit membru al comitetului executiv al partidului. Alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. Tot atunci s-a hotărât și schimbarea numelui grupării politice în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) sau Partidul Nazist. În 1930, Partidul Nazist a ajuns în Parlament, succes repetat și în 1932. Pe 30 ianuarie 1933, Hitler a fost numit cancelar, reușind apoi să plaseze naziști în funcții de conducere atât în parlamentul central cât și în cele regionale. Astfel, în luna martie a aceluiași an, parlamentul i-a transferat puterea deplină cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale.

Declarația de război a evreilor

734198_457097657690841_1264638814_n

A doua zi, pe 24 martie, cel mai mare cotidian al Marii Britanii din acea vreme, Daily Express, cu un tiraj de milioane de exemplare, titra pe prima pagină: „Iudeea declară război Germaniei”. Dedesubt se putea citi: „Evreii din toată lumea uniți în acțiune”. Tot pe prima pagină, pe lângă prezentarea legii prin care Parlamentul i-a atribuit lui Hitler puteri dictatoriale, se anunțau „acțiuni dramatice”, „boicotarea produselor germane” și „demonstrații în masă în multe districte”. Este șocantă această declarație de război a evreilor cu șase ani înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales deoarece istoria oficială ne învață că Hitler a început războiul precum și opresiunea evreilor. Ce i-a făcut pe evrei să declare război Germaniei? De ce i-a deranjat atât de mult atribuirea puterii depline lui Hitler? Nu poate fi vorba despre un răspuns al evreilor la persecuțiile la care i-a supus Hitler, pentru că acesta abia obținuse puterea de o zi.

În plus, este remarcabil faptul că în mai puțin de 24 de ore (nu știm la ce oră a primit Hitler puterea absolută pe 23 martie 1933, dar știm că ziarul Daily Express a apărut pe piață a doua zi, la prima oră a dimineții), liderii evreilor din întreaga lume au aflat decizia parlamentului german, s-au deplasat din țările în care se aflau într-un singur loc în care au stabilit începerea războiului împotriva Germaniei. Apoi au avut timp să-și anunțe decizia conducerii ziarului care, la rândul său, a găsit suficient timp pentru a redacta articolele respective și a pregăti ziarul pentru tipărire. Toate acestea în mai puțin de 24 de ore! Ceea ce ne face să credem ori că evreii sunt capabili să se miște cu o viteză supraomenească, ori că războiul împotriva Germaniei era pregătit dinainte.

Oricât am fi înclinați să credem prima variantă, tindem însă spre cea mai realistică, a doua. Dacă planul era făcut dinainte de ziua de 23 martie, evreii ar fi avut într-adevăr timp să comande ziarului Daily Express publicarea respectivelor articole imediat după aflarea deciziei parlamentului german. Iar un astfel de plan, pregătit dinainte ca Hitler să înceapă opresiunea evreilor, ne arată că nu el este cel care a dat startul conflictului care a dus la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Să fie vorba într-adevăr despre un plan al evreilor realizat înainte ca Hitler să preia puterea?

Planul masoneriei

albertpike

Marele Comandor al francmasoneriei americane, reformatorul Ritului Scoțian Antic și Acceptat, Albert Pike, i-a dezvăluit politicianului italian Giuseppe Mazzini planurile francmasoneriei într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871. Iată ce scria Pike: „Primul război mondial trebuie creat pentru a permite Illuminaţilor să răstoarne puterea țarilor în Rusia şi pentru a face din acea ţară o fortăreaţă a comunismului ateu. Divergenţele create de către agenţii Illuminati între imperiul britanic şi cel german vor fi folosite pentru a porni acest război. La finele acestui război va fi construit comunismul, iar acesta va fi mai apoi utilizat pentru a distruge alte guverne şi pentru a slăbi religiile. Al doilea război mondial trebuie iniţiat prin exploatarea diferenţelor între fascişti şi sionismul politic. Acest război trebuie condus de aşa natură încât nazismul va fi distrus iar sionismul politic va fi întărit în aşa măsură încât forţa sa va permite instituirea unui stat suveran Israel în Palestina. În timpul celui de-al doilea război mondial, comunismul internaţionalist trebuie să devină atât de tare încât să contrabalanseze creştinismul, care atunci va fi limitat şi ţinut în şah până la momentul în care vom avea nevoie de acesta pentru cataclismul social final. Al treilea război mondial va trebui creat prin exploatarea disensiunilor create de agentura Illuminaţilor între sioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie condus în aşa fel încât islamul şi sionismul politic să se distrugă reciproc. În acest timp celealte naţiuni ca întotdeauna divizate în această chestiune vor fi obligate să lupte până la completa lor epuizare fizică, morală, spirituală şi economică. Vom dezlănţui nihiliştii şi ateiştii şi vom provoca un formidabil cataclism social, care prin întreaga sa hidoşenie (oroare) va arăta naţiunilor efectul ateismului absolut, originea sălbăticiei şi a celui mai sângeros cataclism. Apoi, peste tot, cetăţenii obligaţi a se apăra împotriva unei mâini de revoluţionari, vor extermina pe acei distrugători de civilizaţie, iar mulţimea, deziluzionată de creştinism – ale cărui spirite cereşti vor fi din acel moment fără orientare sau direcţie – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va şti încotro să-şi orienteze adoraţia şi atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulţimii. Această manifestare va rezulta din mişcarea mondială reacţionară care va urma distrugerii Creştinismului şi ateismului, ambele fiind cucerite şi exterminate deopotrivă.” Dacă primele două războaie mondiale s-au întâmplat exact așa cum le-a descris Pike, iar în planul celui de-al treilea recunoaștem evenimentele din prezent, putem considera că masoneria și-a pus planul în aplicare. Acest mason de gradul 33, lider de seamă a Ku Klux Klan, a cărui statuie se află la loc de cinste în capitala Statelor Unite, Washington D.C., dezvăluia în lucrarea Dogmă și ritual faptul că „Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”. Despre zeul pe care masoneria vrea să îl impună în noua religie mondială, Pike scria în aceeași carte: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”.

Sunt într-adevăr evreii în spatele masoneriei? Dacă analizăm structura lojelor masonice, observăm că în vârful lor se află cele exclusiv evreiești (cum ar fi B’nai B’rith). Tot Albert Pike este cel care a subordonat toate lojele masonice Alianței Universale Israelite. Astfel, înțelegem de ce masoneria avea ca scop înființarea statului Israel după cel de-Al Doilea Război Mondial. Despre Noua Ordine Mondială, în care evreii vor să guverneze lumea printr-un singur guvern și o singură religie, evreul mason Baruch Levi îi scria lui Karl Marx într-o scrisoare publicată de La revue de Paris pe 2 iunie 1928: „Poporul evreu va fi propriul său Mesia. El va atinge dominația mondială prin dizolvarea celorlalte rase, prin abolirea frontierelor, prin anihilarea monarhiilor și prin instituirea unei republici universale în care evreii vor fi conducătorii de mâine, fără a întâmpina vreo opoziție. Guvernele diferitelor popoare care vor forma republica universală, vor cădea fără nicio dificultate în mâinile evreilor. Atunci va fi posibil pentru conducătorii evrei să desființeze proprietatea privată, făcând peste tot uz de proprietatea de stat. În acest fel, promisiunea din Talmud în care se spune că atunci când va veni timpul să vină Mesia, evreii vor avea în mâinile lor proprietatea întregii lumi, va fi îndeplinită”.

Scrisoarea lui Pike a fost scrisă în 1871, cu 18 ani înainte ca Hitler să se nască! Dacă masonii au planificat cel de-Al Doilea Război Mondial, fără îndoială că au făcut tot posibilul pentru a-l realiza. Cum puteau face acest lucru? Atrăgând Germania într-un război. Astfel, putem înțelege că războiul declarat Germaniei de către evrei în 1933 nu a avut ca scop decât provocarea Germaniei. Niciunul dintre statele conduse din umbră de evrei nu putea porni un război fără un motiv bun. Era nevoie ca Hitler să dea prima lovitură, exact ca în 2001 când, pentru a putea ataca Afghanistanul, Statele Unite au regizat tragedia din 11 septembrie.

Războiul evreilor

boycott_german_goods2

Ațâțarea Germaniei nu a început cu acea declarație de război din 23 martie 1933. După sfârșitul Primului Război Mondial, blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hărtiile fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”. În 1922, evreul ajuns ministru de externe german, Walter Rathenau, instiga Franța la uciderea tuturor germanilor și colonizarea Germaniei cu populații străine. Pentru trădarea sa, a fost asasinat la scurt timp de către organizația Consul. După declarația de război a evreilor din 23 martie 1933, aceștia au cerut Germaniei demiterea lui Hitler și a naziștilor săi, precum și introducerea evreilor în toate funcțiile de conducere a țării. Pe 27 martie 1933, 40.000 de evrei au protestat împotriva lui Hitler în Madison Square Garden din New York. Proteste similare au avut loc și în alte mari orașe ale lumii. Ca răspuns la această declarație de război, pe 28 martie Hitler a hotărât boicotarea pentru o zi a magazinelor evreiești. Hotărât însă să pună capăt acestui conflict, a început negocierea cu mișcarea Sionistă din Germania pentru mutarea evreilor în Palestina. Cum scopul liderilor evreilor era crearea unui conflict, aceștia nu au acceptat. Prin urmare, în ziarul New York Times din 7 august 1933, Samuel Untermayer, președintele Federației Internaționale Evreiești pentru Combaterea Opresiunii Hitleriste asupra Evreilor, declara că războiul evreilor este unul „sfânt” și trebuie dus până când Germania va fi distrusă. În ianuarie 1934, rabinul Vladimir Jabotinski, fondatorul organizației sioniste Mscha Rjetsch, publica următoarele: „Lupta împotriva Germaniei este purtată de luni de zile de fiecare comunitate evreiască, la orice conferință sau congres, în toate sindicatele și de orice evreu de pe acest pământ. Interesele noastre evreiești impun distrugerea întregii Germanii”.

Același rabin declara în The Jewish Daily Bulletinpe 27 iulie 1935: „Există o singură putere care controlează cu adevărat, aceea a presiunii politice. Noi, evreii, sutem cea mai puternică nație din lume pentru că deținem puterea și știm să o folosim”. Ziarul canadian Evening Telegram scria la data de 26 februarie 1940: „Congresul mondial evreiesc se războiește de șapte ani cu Germania”. Pe 8 mai 1942, ziarul evreiesc Jewish Cronicle anunța: „Suntem în război cu Hitler înca din prima zi în care a preluat puterea, în anul 1933”. Nathan Kaufmann din dinastia Rothschild susținea că „trebuie sterilizați 48 de milioane de germani, pentru ca pe parcursul a două generații să se înfăptuiască ceea ce altminteri ar costa milioane de vieți umane și efoturi seculare: exterminarea germănimii și a purtătorilor săi”. Și totul s-a întâmplat exact cum spunea Albert Pike: „Al doilea război mondial trebuie iniţiat prin exploatarea diferenţelor între fascişti şi sionismul politic”.

Miracolul economic nazist

Hitler-in-Mercedes

Cum a ajuns Hitler la putere? Puțini mai știu în ziua de astăzi că el nu a preluat o mare putere economică, ci un stat falit. Tratatul de la Versailles din 1919 a impus poporului german plăți compensatorii de trei ori mai mari decât valoarea tuturor proprietăților de pe teritoriul Germaniei. Prin urmare, țara a fost lovită de o inflație extraordinară, o pâine ajungând să coste câteva milioane de mărci germane. Germania avea visteria goală și o datorie enormă. O mulțime de case și ferme au fost pierdute în fața speculatorilor și a băncilor evreiești. Majoritatea populației era nevoită să locuiască în bordeie și să moară de foame. Partidul lui Hitler a promis că va schimba lucrurile și că va lupta cu elita evreiască ce încearcă să distrugă Germania. Platforma electorală din 1920 a Partidului Nazist prevedea crearea de locuri de muncă, educație gratuită, majorarea pensiilor, îmbunătățirea sistemului sanitar, naționalizarea industriei și eliminarea împrumuturilor bancare. De asemenea, acea platformă anti-capitalistă reglementa controlul armelor și susținea drepturile animalelor. Spre deosebire de politicienii din ziua de astăzi, Hitler s-a ținut de cuvânt. Când a ajuns la putere, în 1933, și-a emis propria monedă, împotrivindu-se astfel cartelurilor bancare internaționale. A pus în aplicare un plan de lucrări publice, pentru care a plătit prin niște obligațiuni, numite Certificate de Trezorerie de Muncă. Astfel, naziștii au oferit germanilor milioane de locuri de muncă. Aceste certificate, neavând acoperire în aur, nu puteau fi valorificate de bănci. Era vorba doar de niște chitanțe pentru munca și materialele livrate guvernului. Oamenii valorificau acele certificate pentru alte bunuri sau servicii. Hitler spunea că „pentru fiecare marcă emisă, cerem echivalentul valorii mărcii pentru munca depusă sau pentru bunurile produse”. Pentru această idee genială, care elimina sistemul bancar, evreimea mondială a declarat un boicot general împotriva Germaniei. Acest lucru nu l-a oprit însă pe Hitler, în cinci ani Germania devenind cea mai bogată țară din Europa. În numai doi ani a rezovat problema șomajului, apoi și-a plătit datoriile și a creat o monedă stabilă și solidă. A reușit acest lucru în ciuda boicotului evreiesc prin folosirea unui sistem de barter, schimbând bunuri și echipamente cu alte țări. La un moment dat, Hjalmar Schacht, şeful temporar al Băncii centrale germane, a fost invitat de un bancher american în Statele Unite. „Avem o mulţime de bani. Aici este sistemul bancar adevărat”, spunea bancherul. Schacht i-a replicat: „Ar trebui să veniţi la Berlin. Nu avem niciun ban. Acesta este sistemul bancar adevărat”.

Astfel, Hitler a salvat Germania de teoria economică anglo-saxonă care spunea că toate monezile naţionale trebuie să fie emise de un cartel bancar secret şi privat, decât să fie emise de guvernele naţionale, pentru beneficiul oamenilor. Extraordinara creștere economică și libertate financiară i-a adus lui Hitler nu doar popularitatea, ci și respectul concetățenilor săi. Dar și ura marilor bancheri internaționali, pentru care dictatorul Germaniei devenise o reală amenințare, deoarece sistemul său risca să se răspândească în întreaga lume. Pentru asta, trebuia oprit. C. G. Rakovski, unul din fondatorii bolşevismului sovietic, declara la interogatoriul său din 1938: „Hitler a preluat privilegiul fabricării banilor, şi nu doar a banilor fizici, ci şi a celor financiari. El a preluat controlul asupra maşinăriei falsificării, pe care a pus-o să lucreze în beneficiul poporului său. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă acest mecanism ar ajunge şi în alte state?”. Economistul Henry C. K. Liu confirma acest lucru într-un articol din 24 mai 2005, intitulat Nazismul şi miracolul economic german, publicat în Asia Times: „Naziştii au venit la putere în 1933, atunci când economia germană se afla într-un colaps total, cu obligaţii de plată pentru primul război mondial şi fără nicio perspectivă a vreunei investiţii străine. Printr-o politică monetară independentă de băncile internaţionale şi printr-un program masiv de investiţii publice pentru ocuparea forţei de muncă, Cel de-al Treilea Reich a fost capabil să transforme o Germanie falimentară în cea mai puternică economie a Europei, în doar patru ani, înainte chiar de începerea programului de înarmare”. În cartea Miliarde pentru bancheri, datorii pentru popor din 1984, pastorul Sheldon Emry a scos și el în evidență miracolul nazist: „Guvernul german şi-a finanţat toate operaţiunile dintre 1935 şi 1945 fără aur şi fără datorii. Atât capitaliştii cât şi comuniştii au distrus revoluţia germană şi au adus Europa înapoi sub influenţa bancherilor”. Acum putem înțelege ce l-a determinat pe evreul american Eli Ravage să declare că „poporul german este primul condamnat la moarte”.  Sau de ce la 3 septembrie 1939, puțin după ce britanicii au declarat război Germaniei, conducătorul sioniștilor de atunci, Chaim Weismann, le-a oferit o sută de mii de soldați evrei pentru a lupta împotriva lui Hitler.

Atragerea Germaniei în război

povestea-uluitoare-scoasa-la-suprafata-de-istorie-sange-din-sangele-lui-hitler-a-ajuns-in-sua-sa-lupte-impotriva-nazistilor-160880

„Războiul este un lucru hotărât”, declara pe 24 aprilie 1939 William Christian Bullitt Jr., ambasadorul Statelor Unite la Paris, într-o vreme în care cetățenii Germaniei credeau în pace. Cu puțin timp înainte de această declarație a fost creat în presa mondială un adevărat val de intoxicări cu presupuse aspirații ale lui Hitler de a cuceri lumea. Numai în New York Times au existat asemenea articole pe 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 decembrie 1938 și 1 ianuarie 1939. Opinia publică trebuia convinsă că viitorul război împotriva Germaniei va fi unul „sfânt”, dus pentru salvarea mapamondului de ghearele malefice ale „antihristului” Hitler. Iar noi în continuare învățăm încă din primii ani de școală că acest „antihrist” a început cel de-Al Doilea Război Mondial atunci când a invadat fără motiv Polonia pe 1 septembrie 1939. Ce s-a întâmplat în realitate atunci?

Germania a cerut Poloniei orașul liber Danzig, teritoriile cedate Poloniei după Primul Război Mondial și un culoar de trecere prin coridorul artificial care despărțea Germania de Prusia de Est. Aceste revendicări erau justificate, Hitler considerând că se pot rezolva prin simple negocieri. Însă Anglia condusă de masonerie a convins Polonia să refuze orice propunere a Germaniei. Tratatul dintre cele două țări, din 25 august 1939, prevedea că „orice propunere de restituire a orașului Danzig către Reich trebuie respinsă de Polonia”. Cu puțin timp în urmă, pe 19 martie 1939, ambasadorul Statelor Unite la Varșovia, Biddle, îl anunța pe ministrul de externe polonez Beck că Statele Unite se bazează pe „disponibilitatea poloneză de a crea un motiv de război din chestiunea Danzig”. Credința că Anglia, Franța, Statele Unite și alte țări vor interveni împotriva lui Hitler a determinat Polonia să refuze toate propunerile Germaniei. Ba, mai mult, a dus o uriașă propagandă, ordonând mobilizarea generală și chiar sugerându-i poporului agitat să ajungă în trei zile la Berlin, uitând faptul că, fără intervenția Germaniei din 1917, ar fi fost în continuare o provincie sovietică. Cartea lui Werner Fuchs din 1930, Confesiuni despre dorința cuceririi poloneze, prezintă numeroase confesiuni care dovedesc că exista printre polonezi o atitudine ostilă față de germani încă dinainte de preluarea puterii de către naziști în Germania anului 1933. Ba chiar este dezvăluită dorința politicienilor polonezi de a ocupa vaste teritorii germane, cum ar fi Prusia de Est, Danzig, Pomern, Silezia și părți din Brandenburg. Aceste teritorii au fost promise Poloniei de către masoneria americană și britanică, în schimbul atragerii Germaniei în război. Iar polonezii s-au ținut de cuvânt.

În afara propagandei anti-germane, se pare că Polonia a făcut mult mai mult. Iată ce povestea într-un raport sergentul-major Heinrich Julius Rotzoll din Königsberg (astăzi Kaliningrad): „La mijlocul lunii august, Regimentul 57 de artilerie din Königsberg / Prusia a fost plasat la granița amenințată de polonezi. Noi ne-am instalat la Garnsee, regiunea Neidnburg / Prusia de Est. Bateria mea era poziționată într-un câmp de porumb. În această zonă, munca pe teren devenise de câteva săptămâni un pericol de moarte. Trupe de cavalerie poloneză care prădau și omorau pătrunseseră la aproape șapte kilometri pe teritoriul Prusiei de Est. Asta se întampla deja în iulie 1939. Cât vedeai cu ochii, seara era numai fum și foc. Casele și satele arzânde erau incendiate provocator de trupele poloneze de cavalerie. Oamenii care se adăposteau în aer liber sau vroiau să stingă focul erau măcelăriți. Pentru a împiedica aceste mașinații, bateria mea a primit pe 23 august 1939 ordinul să formeze un comando de vânătoare. Ca sergent-major, am subordonat comandoul și ordinul de intervenție. În prima zi de intervenție, trupa noastră motorizată a ajuns cu jumătate de oră mai târziu – un escadron polonez ucigaș gonind deja în direcția graniței protectoare. Urmele lăsate erau îngrozitoare: pe drumurile de câmp și pe câmpuri găseam numai cadavre de țărani germani, care erau sfârtecate de sabie sau împușcate. Chiar din 26 august 1939, comandoul nostru a executat o trupă de cavalerie poloneză într-un câmp de sfeclă de zahăr, nu departe de Garnsee. La grupa noastră, numită MG-Garben, cavaleria poloneză fusese distrusă, 47 de călăreți polonezi căzuseră pe pământul german… Când unitatea noastră a trecut pe 1 septembrie 1939, ora 5, la asalt, am găsit dincolo de granița poloneză mormintele proaspete de civili germani. Pe drumuri și margini de șosele erau împrăștiate haine de civili ferfenițite și pline de sânge. Ne-au confirmat și prizonierii de război polonezi că acele atacuri provocatoare de dinainte de 1 septembrie 1939, care vizau populația civilă de pe teritoriul Reich-ului, au fost ordonate…

Într-un articol, doamna L. S. din Lübbecke (numit înainte Bromst) scria: „În vara lui 1939, din aprilie până înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, sute, ba nu, mii de familii germane veneau prin mlaștini sau înotând prin lacul Obra în fața ușilor noastre, seara târziu, ca să nu fie văzute, și cerșeau pâine sau lapte pentru bebeluși și lucruri uscate. Întâi nici nu știam ce să spunem, fiindcă nu ințelegeam ce se întâmplă. Spuneau în continuare același lucru: «Ne ascundem de mai multe săptămâni de polonezi, suntem împușcati pur și simplu pe străzi și pe câmpuri, nu mai suntem siguri de viața noastră, polonezii urmăresc toți germanii». «Dar de ce?», întrebam noi. Preoții polonezi vorbesc și instigă la amvoane: «Snopiți-i în bătaie pe germani, oriunde i-ați întâlni. Împușcați-i grămadă, distrugeți întreaga pleavă germană…»Această imigrație a durat toată vara, iar către sfârșit nu mai veneau decât foarte puțini fiindcă granița era strașnic păzită”.

???????????????

Încă din august 1938, în orașele Bromberg, Stopnika și Pless, soldații polonezi au măcelărit 56.000 de civili germani. S-au înregistrat treceri frecvente ale graniței și masacre pe teritoriul german, însă Hitler nu a reacționat. Un om care vroia neaparat un război, așa cum ne învață istoria că ar fi dorit Hitler, ar fi atacat Polonia de la prima trecere a graniței de către soldații polonezi. Însă Hitler știa că i se întinde o capcană. Drept pentru care a semnat pe ascuns un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică, așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop. În prealabil încheiase un tratat cu Italia lui Mussolini pe 22 mai. Neștiind de înțelegerea germano-sovietică, polonezii au continuat masacrele în rândul populației germane. În Bromberg au răstignit pe ușile bisericilor femei, bărbați și copii cu capetele în jos, apoi i-au spintecat. Soldații polonezi și-au fotografiat victimele, trimițând pozele lui Hitler. Fotografii ale celori uciși cu bestialitate precum și ale gropilor comune descoperite de germani, însoțite de vaste materiale documentare, au fost publicate în numărul 3 din 1940 al Cărții Albe Germane. Nici până în ziua de astăzi nu a fost contestat vreun document prezentat acolo. Abia după acest teribil masacru Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939. Acest gest poate fi considerat un atac al tiranului Hitler asupra inocenților polonezi, ori o acțiune de salvare a populației germane din Polonia?

Cert este faptul că Hitler a fost nevoit să intre în capcana masoneriei, nu însă fără a-și lua măsuri de precauție. La două zile după intrarea armatei hitleriste în Polonia, Anglia și Franța au declarat război Germaniei. Armata poloneză a început să se retragă, așteptându-și aliații care i-au convins să provoace Germania. Însă în locul lor și-a făcut apariția pe 17 septembrie un dușman neașteptat: Uniunea Sovietică a lui Stalin. Aflând de pactul Molotov-Ribbentrop, englezii și francezii au realizat că e spre binele lor să nu intervină în Polonia. Pentru a nu fi acuzați că și-au trădat aliații, au organizat o blocadă navală a Germaniei. Iar pe 6 octombrie 1939, Hitler și Stalin au sfâșiat Polonia, alipind bucățile la propriile imperii. În aprilie 1940, ca urmare a blocadei anglo-franceze, Germania a invadat Norvegia și Danemarca, pentru a captura transporturile de fier din Suedia. Ca răspuns, Anglia a invadat Islanda pentru a preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulei. Însă Hitler și-a îndreptat atenția către Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, pe care le-a invadat pe 10 mai 1940. Pe 4 mai, trupele engleze au fost nevoite să evacueze portul Dunkirk, lăsându-și în urmă întreg echipamentul. Peste șase zile, Italia a invadat Franța, care s-a predat după numai 12 zile. Franța a fost împărțită între Germania și Italia, în timp ce Uniunea Sovietică și-a anexat cu forța Estonia, Letonia, Lituania și Basarabia.

Pacea lui Hitler

Ceea ce tot mai puțini știu este faptul că acest „tiran care voia să cucerească lumea” a cerut încheierea ostilităților de câteva ori. După cucerirea Poloniei, Hitler a cerut pacea, însă Anglia și Franța s-au opus. După cucerirea Franței, Hitler a cerut din nou încheierea conflictului. Și de această dată, Anglia a refuzat categoric. La fel s-a întâmplat și cu eforturile Vaticanului și a altor state neutre de a stabili pacea, fiind refuzate de masoneria iudaică. Până și cunoscutul mason Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, a confirmat faptul că Hitler a vrut să încheie conflictul după campaniile din Polonia și Franța. Despre începutul războiului, Stalin afirma în Pravda din 29 noiembrie 1939 următoarele:

1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a facut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.

Berlin, Reichstagssitzung, Rede Adolf Hitler

În încercarea de a obține pacea, Adolf Hitler nu a oferit doar vorbe goale, ci și fapte. La Dunkirk, trupele aliate erau pe punctul de a fi nimicite total. În loc să captureze soldații inamici sau să-i măcelărească, Hitler și-a oprit armata pentru trei zile, permițând astfel unui număr de 338.226 de soldați (198.229 britanici și 139.997 francezi) să scape. „Sângele fiecărui englez e prea valoros pentru a fi vărsat”, spunea Hitler. „Popoarele noastre sunt legate rasial şi tradiţional”, completa el, considerându-i pe englezi ca făcând parte din aceeași rasă ariană ca și germanii. Iată discursul său din iulie 1940, susținut în fața parlamentului german: „Încă o dată, conspiraţia jalnică şi coruptă a oamenilor politici şi a magnaţilor financiari lacomi şi-a făcut apariţia, pentru ei războiul reprezentând un mijloc eficace în a-şi susţine afacerile. Otrava evreiască internaţională a început să se agite şi să atace minţile sănătoase. Intelectualii i-au portretizat pe oamenii decenţi care îşi doresc pacea, numindu-i «persoane slabe şi trădători», pentru a denunţa partidele de opoziţie ca fiind «cea de a cincea coloană», cu scopul de a elimina rezistenţa internă la politica lor criminală de război. Evreii şi francmasonii, industriaşii de armament şi profitorii de război, comercianţii internaţionali şi speculanţii de bursă sunt asemenea «gărzilor negre» politice: disperaţi şi căutători de glorie, pentru care războiul nu reprezintă altceva decât ceea ce îşi doresc. Credeţi-mă, dragi parlamentari, simt un mare dezgust faţă de aceşti distrugători de oameni şi ţări, lipsiţi de scrupule. E aproape dureros pentru mine că am fost ales de Providenţă pentru a-i înlătura pe aceşti oameni care ne-au pus în genunchi. Ambiţia mea nu este aceea de a purta războaie, ci de a construi un nou stat social, de înaltă cultură. Şi fiecare an de război mă ţine departe de munca mea! Şi asta din cauza jafului acestor nulităţi groteşti, cu o viziune politică mediocră, într-atât încât ticăloşia lor coruptă nu-i face să depăşească limitele obişnuitului. Domnul Churchill a repetat declaraţia că îşi doreşte război. În urmă cu șase săptămâni, el a lansat acest război într-o arenă în care se crede tare. Un război aerian împotriva populaţiei civile, sub sloganul înşelător: «un război împotriva obiectivelor militare». Începând cu Freiburg, aceste obiective s-au dovedit a fi oraşe deschise, pieţe, sate, case, spitale, şcoli, grădiniţe şi orice decid ei să lovească. Până acum am răspuns limitat la aceste atacuri. Deşi nu e în intenţia mea de a semnala, totuşi acesta va fi singurul răspuns posibil, sau, dacă va rămâne în acest fel, sunt conştient de răspunsul nostru care va veni şi care va aduce suferinţă multor oameni. Desigur, acest lucru nu se va aplica şi domnului Churchill, din moment ce se va ascunde în Canada, unde banii şi copiii multor profitori de război au fost deja duşi. Dar va exista o tragedie pentru milioane de oameni. Iar domnul Churchill ar trebuisă aibă încredere în mine, atunci când eu ca profet proclam: un mare imperiu va fi distrus. Un imperiu mondial pe care eu nu am avut niciodată ambiţia de a-l distruge. Sunt perfect conştient că acest război se va sfârşi prin distrugerea uneia dintre cele două părţi combatante. Domnul Churchill crede că aceasta va fi Germania, dar eu ştiu că va fi Anglia! În acest moment mă simt obligat în faţa conştiinţei mele să fac încă un apel la raţiune în Anglia. Cred că pot face asta, deoarece nu o fac din postura învinsului, ci a învingătorului; de aceea vorbesc în numele raţiunii. Nu văd niciun motiv pentru care am forţa continuarea acestui război. Regret sacrificiile care sunt cerute. Vreau să-mi cruţ propriul popor. Ştiu că inimile milioanelor de bărbaţi şi băieţi sunt pline de dorinţa de a purta un război împotriva unui inamic care, fără niciun motiv rezonabil, ne-a declarat război pentru a doua oară. De asemenea, cunosc şi inimile mamelor şi femeilor care, în ciuda disponibilităţii lor de a se sacrifica, cred cu toată puterea lor că asta este ultima lor opţiune. Domnul Churchill ar putea din nou minimaliza declaraţia mea, spunând că nu este altceva decât un simptom al fricii mele sau al dubiilor mele asupra victoriei finale. Totuşi, nu voi avea conştiinţa încărcată pentru lucrurile care vor urma”.

Din acest discurs nu reiese doar dorința de pace a lui Hitler („Ambiţia mea nu este aceea de a purta războaie, ci de a construi un nou stat social, de înaltă cultură. Şi fiecare an de război mă ţine departe de munca mea!”) ci și ura sa îndreptată către magnații financiari evrei, francmasoni și toți cei care își doresc neaparat războiul. Nu poate fi acuzat că își dorea să cucerească lumea când a cerut pacea de două ori, de fiecare dată din poziția de învingător. Dimpotrivă, refuzul categoric al evreilor de a încheia ostilitățile ar trebui să ne indice cine erau cu adevărat cei ce și-au dorit războiul. După declasificarea documentelor britanice din cel de-Al Doilea Război Mondial s-a descoperit că Churchill primise o ofertă uluitoare de la Hitler. Acesta încerca să încheie un pact cu Anglia, prin care Germania retroceda teritoriile cucerite în vestul Europei, în schimbul garantării intereselor germane în estul Europei subjugate de Hitler. Și această ofertă a fost respinsă de Churchill, care a și notat dorința obsesivă a lui Hitler de a încheia pacea cu Anglia. Bineînțeles că masonul Churchill nu dorea o pace care ar fi contravenit intereselor evreilor. Prin urmare, pentru a duce la bun sfârșit planul masoneriei, amintit de Albert Pike în 1871 și de Protocoalele Înțelepților Sionului din 1897, Hitler nu a fost doar atras în acest conflict prin provocări repetate, ci și finanțat în acest scop.

Finanțarea evreilor

Divizia 45 aeriana a SUA in Primul razboi mondial

Există o mulțime de documente care arată că bancherii evrei l-au finanțat pe Hitler între 1929 și 1933, deoarece doreau să-l controleze pe Stalin. Când Germania nazistă a rupt-o cu bancherii, aceștia i-au declarat război lui Hitler. Cu cei 25 de milioane de dolari primiți de la evrei, Hitler le-a oferit susținătorilor săi alimente și adăposturi. La interogatoriul său din 1938, C. G. Rakovski susținea o variantă asemănătoare, și anume faptul că bancherii evrei internaționali l-au finanțat pe Hitler cu scopul de a-l controla pe Stalin, care a uzurpat puterea de la agentul lor, Troțki. Când și-a creat propriul sistem financiar, Hitler a devenit o amenințare mai mare decât Stalin. La procesul de Nürnberg, de după cel de-Al Doilea Război Mondial, soţia generalului Ludendorff a declarat că James Warburg (fiul lui Paul Warburg, fondatorul Rezervei Federale din Statele Unite, aparținând francmasonilor Illuminati), a transferat din Wall Street către nazişti suma de 34 de milioane de dolari. De asemenea, numeroase documente indică faptul că senatorul evreu Samuel Preston Bush (ai cărui fiu și nepot au ajuns președinți ai Statelor Unite), membru al lojei masonice Craniu și Oase, a finanțat și înarmat Partidul Nazist. Această finanțare a Germaniei de către Statele Unite poate părea puțin bizară, ținând cont că aceste două state au fost rivale în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar când vedem și că zvastica, emblema naziștilor, fusese deja folosită în Primul Război Mondial ca simbol al Diviziei 45 Aeriene a Statelor Unite ale Americii, totul pare într-adevăr că ia forma unui plan bine pus la punct.

Hitler a avut legături și cu casa regală britanică, deși aceasta este condusă de către marii săi dușmani, liderii evreilor. Prințul Phillip, soțul reginei Elisabeta a II-a, a fost crescut în rândurile tineretului nazist iar trei dintre cumnații săi au devenit membri importanți ai Partidului Nazist. De asemenea, prințul Phillip militează în favoarea măsurilor criminale de reducere a populației mondiale, susținând în mod public eugenia (îmbunătățirea prin metode genetice a rasei umane pentru crearea unei rase superioare), idee ce făcea parte din filosofia nazistă. De altfel, Jonathan Petropoulos a publicat cartea Membrii familiei regale și Reich-ul, ce conține fotografii și informații ce atestă legăturile dintre prințul Phillip și naziști, prin intermediul surorilor sale căsătorite cu prinți germani. Din familia regală britanică de Windsor (ce în realitate este Casa germană de Saxa-Coburg-Gotha-Battenberg) făcea parte și Lordul Mountbatten (ultimul guvernator general al Indiei), unul dintre membrii clanului Rothschild. Mama prim-ministrului Marii Britanii, Winston Churchill, făcea parte din același clan. Prințul William s-a căsătorit cu Kate Middleton pe 29 aprilie 2011, la exact 66 de ani de la nunta lui Adolf Hitler cu Eva Brown (66 fiind unul dintre numerele foarte importante în Kabbalah evreiască). Iar în 2005, prințul Harry a apărut la o petrecere costumat în ofițer nazist.

De ce l-au finanțat evreii pe Hitler? Răspunsul este simplu: pentru a se putea înarma. Hitler trebuia să respecte planul masoneriei, adică să pornească un război care să ducă la crearea unui stat al evreilor. Pentru acest lucru el trebuia se simtă puternic. Iar banii oferă dacă nu puterea, măcar iluzia ei. Hitler trebuia să fie bine înarmat, dar nu într-atât încât să câștige, ci doar cât să creadă că va câștiga. După cum bine exemplifica în 1939 generalul american Collins, citat de revista Hessische / Niedersächsische Allgemeine din 24 octombrie 1981: „Este de ajuns să furnizăm armament, nu trebuie să moară și fiii noștri în Europa. Sunt destui germani care pot muri pentru interesele noastre”.

Dacă Al Doilea Război Mondial a făcut parte din planul evreimii mondiale, de ce a fost ales Hitler pentru a duce Germania în război? În Primul Război Mondial a fost un biet caporal, pe care superiorii săi au refuzat să îl promoveze, considerând că îi lipsea talentul de lider. Cum nimeni nu se transformă peste noapte, devine evident faptul că Hitler a fost ajutat să devină un conducător carismatic. Făcând parte din planul evreilor, putem presupune că ei sunt cei care l-au ajutat și în această privință. Și totuși, de ce a fost ales Adolf Hitler?

Hitler, descendent Rothschild

hitlerheadquarters

În cartea Mintea lui Hitler, psihanalistul Walter Langer lansa o ipoteză șocantă: „Tatăl lui Adolf, Alois Hitler, a fost fiul nelegitim al Mariei Anna Schicklgruber. Presupusul tată al lui Alois Hitler (Schicklgruber) a fost Johann Georg Hiedler, dar unii au motive serioase să se îndoiască de faptul că Johann Georg Hiedler a fost tatăl lui Alois. Un document austriac arată că Maria Anna Schicklgruber locuia în Viena în momentul conceperii. În acea perioadă lucra ca servitoare la reşedinţa baronului Rothschild. De îndată ce familia a descoperit sarcina, ea a fost trimisă acasă… unde s-a născut Alois”. Ipoteza lui Langer se bazează pe cartea În culisele Gestapo-ului din 1940, unde Hans Jürgen Koehler, un ofițer de rang înalt din Gestapo, susținea că Engelbert Dolfuss, cancelarul Austriei, i-a investigat trecutul lui Hitler. Koehler afirma că a văzut o copie a documentelor lui Dolfuss, înmânate acestuia de Heydrich, șeful Serviciilor Secrete naziste. „Dosarul a stârnit atâta vâlvă, cum niciun altul nu a mai făcut vreodată”,scria acesta. Datorită funcției sale, cancelarul austriac putea afla cu ușurință datele personale ale familiei lui Adolf Hitler, care se născuse în Austria. Având certificatele de naștere și fișele de înregistrare de la poliție, Dolfuss a reușit să afle ceea ce îl interesa: „O tânără fată (bunica lui Hitler)… a venit la Viena şi s-a angajat ca servitoare, lucrând cel mai adesea pentru familii bogate. Dar a fost ghinionistă; sedusă, avea să poarte un copil. A plecat acasă în satul său până a născut… Unde a fost servitoare în Viena? Nu este greu de aflat. Viena avea un sistem obligatoriu de înregistrare la poliţie. Şi servitori şi angajatori erau taxaţi scump dacă uitau de această formalitate. Cancelarul Dolfuss a reuşit să descopere fişa de înregistrare. Servitoarea lucrase la reşedinţa Rothschild, iar bunicul necunoscut al lui Hitler trebuie căutat în acea casă frumoasă. Dosarul lui Dolfuss s-a oprit la această declaraţie”. Tatăl lui Hitler s-a născut în 1837, în perioada în care Salomon Mayer von Rothschild locuia singur la reședința familiei din Viena. Din cauza problemelor lor în căsnicie, soția sa se mutase în Frankfurt. Fiul lor, Anselm Salomon, și-a petrecut cea mai mare parte a timpului departe de Viena, la Paris și Frankfurt. Prin urmare, sunt mari șanse ca Salomon Mayer Rothschild să fi fost adevăratul tată al lui Alois Hitler.

Hermann von Goldschmidt, fiul funcţionarului principal al lui Salomon Mayer, scria în 1917 într-o carte că Salomon „până prin anii 1840 manifesta un entuzism cam nechibzuit pentru tinere” și că „avea o pasiune carnală pentru fete foarte tinere, cu care a şi avut aventuri pe care a trebuit să le ascundă cu ajutorul poliţiei”. Tânăra viitoare bunică a lui Adolf Hitler putea fi o țintă a lui Salomon Mayer, cu care locuia în acea perioadă sub același acoperiș. Ținând cont că fata a rămas însărcinată în timp ce locuia acolo, iar nepotul ei a devenit cancelar al Germaniei, fiind finanțat de evrei și începând mai apoi Al Doilea Război Mondial, atât de important pentru masonerie, putem trage concluzia că Adolf Hitler era descendent al clanului Rothschild, cea mai bogată și puternică familie evreiască din lume.

Se pare că Hitler știa despre originile sale cu mult timp înainte de a deveni cancelar. Acesta ar putea fi motivul pentru care a ordonat execuția lui Engelbert Dolfuss, cel care a aflat adevărul. Tatăl lui Hitler, Alois, și-a părăsit satul natal pentru a-și încerca norocul la Viena, acolo unde se afla tatăl său natural, Salomon Mayer Rothschild. După înmormântarea mamei sale, în februarie 1907 Adolf Hitler a plecat și el la Viena, unde a locuit până în mai 1913. În 1907 practic a dispărut pentru zece luni. Nimeni nu știe unde a fost sau ce a făcut în tot acest timp. Sunt mari șanse să se fi retras la rudele sale din clanul Rothschild, care atunci au avut șansa de a-i observa potențialul. Și, astfel, s-au hotărât să îl includă în marele plan al elitei iudaice.

Hitler în Primul Război Mondial

Hitler_1914_1918

Când i-a fost dezvăluit lui Hitler planul din care trebuia să facă parte? Se pare că, în noiembrie 1912, viitorul cancelar al Germaniei a fugit în Marea Britanie, sustrăgându-se serviciului militar obligatoriu. În aprilie 1913 s-a întors în Viena, mutându-se în München după mai puțin de o lună. În 1914 a plecat la Salzburg, în Austria, unde a fost declarat inapt pentru serviciul militar pe 5 februarie, drept pentru care s-a întors în München. Totuși, în luna august, s-a înrolat ca voluntar în armata bavareză. Lucru extrem de ciudat pentru un om care a fugit de serviciul militar. Prin urmare, între februarie – august 1914 trebuie să se fi întâmplat ceva care să-l fi făcut să se răzgândească. Cel mai probabil, atunci i s-a spus că va fi sprijinit să ajungă la putere, să conducă Germania și, la momentul potrivit, să atace Uniunea Sovietică. Pentru acest lucru, trebuia să câștige de partea sa poporul. Iar un prim pas în această direcție era participarea sa la războiul care tocmai începea, din care trebuia să iasă ca un erou medaliat.

Există câteva indicii care ne arată că Hitler a fost protejat în Primul Război Mondial. Înrolat în Regimentul al șaselea de rezervă bavarez, el a fost curier pe frontul de vest, în Franța și Belgia, un rol mai puțin periculos. De asemenea, a petrecut o mare parte din timp la sediul central al regimentului, unde se ocupa cu realizarea de ilustrații pentru o gazetă militară. A fost decorat cu Crucea de Fier clasa a doua într-un timp foarte scurt, lucru puțin straniu pentru un curier. Ceea ce demonstrează că Hitler avea relații printre ofițeri încă de la începutul Primului Război Mondial, dar și că evreii subordonați clanului Rothschild erau în permanență lângă el, protejându-l și asigurându-se de îndeplinirea planului. Cu toate măsurile de precauție luate de cei care îl protejau, rolul de curier nu era lipsit în totalitate de riscuri. În 1916 a fost rănit superficial în zona inghinală sau în coapsa stângă în timpul bătăliei de pe Somme. Un an mai târziu a fost decorat cu Insigna plăgilor. Hitler nu a fost promovat niciodată la rangul de subofițer, varianta oficială fiind că superiorii lui nu considerau că ar avea abilități de conducere. Sau poate încercau să-l țină departe de lupte, păstrându-l în postul de curier ori desenator al gazetei militare, lucru imposibil pentru un subofițer. În 1918, Hitler a primit Crucea de Fier clasa întâi, o decorație ieșită din comun pentru un militar cu gradul de caporal, acordată de evreul Hugo Gutmann, comandantul său. Această decorație întărește ideea că evreii făceau tot posibilul pentru a se îndeplini planul familiei Rothschild. Tot straniu poate părea și faptul că Hitler a prins înfrângerea Germaniei departe de front, aflându-se pe patul de spital, fiind orbit temporar cu iperită. Poate e doar o coincidență sau poate încă o parte din planul evreilor de a-l proteja pe viitorul conducător al Germaniei.

Societatea Thule

60549580

Istoria oficială ne învață că în 1919, la un an de la terminarea războiului, Hitler s-a infiltrat în Partidul Muncitoresc German ca agent al departamentului politic al armatei bavareze. În numai câteva zile a devenit membru al comitetului executiv al partidului. Alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. Tot atunci s-a hotărât și schimbarea numelui grupării politice în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) sau Partidul Nazist.

Legitimația sa de partid arată că Hitler avea numărul 7, adică era al șaptelea membru al grupării de la înființarea sa. Prin urmare, atunci când Hitler s-a infiltrat ca spion, Partidul Muncitoresc German era format din doar șase persoane. Ce fel de partid poate fi unul cu șase membri și de ce armata germană era atât de interesată de această grupare, încât și-a infiltrat un om pentru a o spiona? Și cum se face că spionul a renunțat la a mai lucra pentru armată, alegând acest partid?

Nu doar atât, acel fost caporal „fără abilități de conducere” a ajuns în fruntea partidului, apoi a țării. Cum orice politician are nevoie de un partid în spate, este posibil ca Partidul Muncitoresc German să fi fost înființat de evrei pentru Hitler, ca parte a planului familiei Rothschild? Pentru a afla acest lucru trebuie să știm în primul rând cine erau cei șase membri fondatori ai partidului. Anton Drexler, jurnalistul Karl Harrer, economistul Gottfried Feder și evreul Alfred Ernst Rosenberg erau membri ai Societății Thule. Jurnalistul Dietrich Eckart era un colaborator al Thule. Nu s-au descoperit legături dintre al șaselea membru, Ernst Julius Günther Röhm, și această grupare. Dar dacă cinci din șase făceau parte sau doar colaborau cu Thule, sunt mari șanse ca și al șaselea să fi avut legături cu Societatea. Röhm a fost cofondator al miliției naziste și, ulterior, comandant al ei. Era un membru important al Partidului Nazist, fiind singurul care avea voie să îl tutuiască pe Hitler. Prin urmare, nu este exclusă apartenența sa la Societatea Thule. Ce era această grupare?

Societatea Thule a fost o grupare ocultă secretă, cu sediul la München, numită după un teritoriu mitic nordic din mitologia greacă.

A fost fondată ca un grup de studiu de către Walter Nauhaus, un veteran de război rănit în Primul Război Mondial, care a ajuns la conducerea grupului Germanenorden („Ordinul Teuton”), o societate secretă fondată în 1912 de câțiva ocultiști germani, cum ar fi Theodor Fritsch, Philipp Stauff sau Hermann Pohl. În 1917, Nauhaus s-a mutat din Berlin la München, unde a înființat societatea Thule-Gesellschaft. Oficial, această nou înființată societate s-a dedicat studiilor etnografice și chiar a publicat 24 de volume de proză și poezie nordică, însă pe ascuns a servit ca ramură müncheneză a Ordinului Teuton.

În 1918, ocultistul Rudolf Glauer (care şi-a schimbat ulterior numele într-unul mult mai pompos, Baronul Heinrich von Sebottendorf) a devenit conducătorul Ordinului Teuton din Bavaria și a început o campanie de recrutare pentru Societatea Thule, alături de Nauhaus. Von Sebottendorf era și mason, fiind inițiat în 1901 într-o lojă asociată cu Loja Franceză Orientală de Memphis.

Societatea Thule se baza pe învățăturile Societății Teosofice (ce avea o doctrină formată din amestecul ocultismului și a Kabbalei evreiești) înființate în 1875 de Helena Petrovna Blavatsky, o bună prietenă a Marelui Comandor al francmasoneriei americane, Albert Pike. Iar lojele francmasoneriei erau subordonate familiei Rothschild prin gruparea Illuminati. Astfel înțelegem cine era în spatele ascensiunii lui Hitler, cei care au planificat totul de la bun început.

În octombrie 1918, liderii Societății Thule i-au însărcinat pe Karl Harrer și Anton Drexler cu formarea unui sindicat politic al muncitorilor. Astfel, pe 5 ianuarie 1919, cei doi au înființat Partidul Muncitoresc German, alături de un alt membru Thule, Gottfried Feder, și un colaborator al Societății, Dietrich Eckart. Tot în ianuarie li s-a alăturat și Alfred Ernst Rosenberg, un alt coleg din Societatea Thule. După ce a ajutat la desființarea Republicii Socialiste Bavareze din mai, Ernst Julius Günther Röhm a intrat în Partidul Muncitoresc German. Iar Adolf Hitler a sosit abia în octombrie.

În timp, și alți membri Thule au aderat la Partidul Muncitoresc German, transformat în Partidul Nazist în 1922, cum ar fi: Hermann Wilhelm Göring (care a înființat Gestapo-ul în 1933), Rudolf Walter Richard Hess (adjunctul lui Hitler după 1933), Wilhelm Frick (ministru de Interne între 1933-1943), Hans Michael Frank (guvernator general al Poloniei între 1939-1945), Karl Fiehler (primar al Münchenului între 1933-1945), entomologul Franz Dannehl și Heinrich Luitpold Himmler (comandantul suprem al SS-ului, cel considerat adevărata „mână dreaptă” a lui Hitler). Himmler era cel pus de evrei să îl manevreze pe Hitler pentru a fi siguri că planul se îndeplinește.

Însemnul Societății Thule era crucea lui Wotan (zeul suprem din mitologia germanică, numit Odin în Scandinavia), care a fost preluat de naziști sub forma svasticăi.

De asemenea, salutul membrilor Societății era „Heil und Sieg”, transformat de Hitler în „Sieg Heil”. Doctrina Thule se baza pe cea a Societății Teosofice fondate de Helena Petrovna Blavatsky, care se referea la o rasă ariană pură, asemenea eroilor din vechile mituri germanice (oameni înalți, blonzi, cu ochii albaștri).

Jorg Lanz von Liebenfels, aşa-numitul „părinte al naţional-socialismului”, este cel care a împins la extreme această teorie, sprijinit fiind mai ales de Heinrich Himmler. De asemenea, Societatea Thule credea într-un Mesia, care va salva Germania. Cu câteva luni înainte să-l cunoască pe Hitler, Dietrich Eckart a scris într-un poem despre acest Mesia german, numindu-l „Cel Măreț” și „Cel Fără Nume”, pe care toți „îl pot simți dar nimeni nu-l poate vedea”. Atunci când l-a întâlnit pe Hitler, Eckart a fost convins că profeția sa s-a împlinit. Sprijinit de colegii săi din Thule, a reușit să-l convingă și pe Hitler că el este acel Mesia care poate salva Germania.

Așa cum au demonstrat numeroși istorici, nu sunt dovezi că Hitler ar fi fost antisemit până după sfârșitul Primului Război Mondial, prin urmare acest așa-zis antisemitism i-a fost creat de membrii Thule. În realitate, așa cum reiese din doctrina Partidului Nazist, nu era vorba despre antisemitism. Societatea Thule credea că un grup de evrei conduce lumea din umbră, idee pe care i-au inoculat-o și lui Hitler. Scopul declarat al Partidului Nazist era de a distruge acea ocultă evreiască și de a reda Germaniei măreția de odinioară. Astfel, Societatea Thule a pus bazele ideologiei celui de-al treilea Reich (al treilea imperiu), în care Mesia Hitler trebuia să fie nu doar salvatorul Germaniei, ci și al lumii. După părerea lor, primul imperiu a fost cel „Roman al națiunii germane” (Imperiul Medieval Germanic dintre secolul al IX-lea și 1806), cel de-al doilea fiind Germania unificată de cancelarul Otto von Bismark în 1871.

Manipularea Societății Thule, ordonată de familia Rothschild, a avut efectul scontat, Hitler ajungând să se creadă salvatorul lumii. Un studiu psihologic al discursurilor lui Adolf Hitler, realizat de un serviciu de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC în 1942, vorbeşte despre un „complex mesianic” al lui Hitler, care îl făcea să se creadă implicat într-o cruciadă contra răului, întruchipat în opinia sa de evrei. Acest studiu, cuprins într-un document clasificat secret până de curând, predat ulterior arhivelor Universităţii Cambridge, denotă o „fobie” crescândă a lui Hitler faţă de evrei şi subliniază faptul că liderul nazist îi considera pe aceștia nu doar o ameninţare pentru Germania, ci şi „o întreprindere diabolică universală”.

Autorii studiului subliniau faptul că, pentru Hitler, „evreii sunt întruchiparea răului, în timp ce el îl întruchipa pe Dumnezeu. El era zeul prin care o victorie plină de sacrificii poate fi obţinută asupra răului”. Cum ar fi putut Hitler să se considere, când cei din jurul lui îi repetau încontinuu că este un zeu pe Pământ? Iată ce scria într-o lucrare Hans Kerll, ministrul Afacerilor eclesiatice ale Celui de-al III-lea Reich: „Aşa cum Hristos şi-a adunat cei 12 discipoli într-o cohortă fidelă până la martir, în acelaşi fel suntem noi martorii unui spectacol identic. Adolf Hitler este, într-adevăr, Sfântul Duh”.

Trădarea lui Hitler

Hitler_Streicher

Contrar celor ce ni s-au spus până acum, ura lui Hitler nu era îndreptată asupra tuturor evreilor, ci doar a elitei oculte ce conduce lumea din umbră.

Partidul nazist susținea că luptă împotriva marilor bancheri, conduși de un grup de evrei, ce au creat criza economică din anii 1930. Acest lucru nu reiese doar din discursurile lui, ci și din fapte concrete. Hitler avea în armata sa peste 150.000 de evrei. Mulți evrei lucrau ca torționari în lagărele de concentrare. Chiar înființase o brigadă specială evreiască a Gestapo-ului. Se spune că doctorul său personal era evreu și chiar el avea sânge evreiesc, prin descendența sa din familia Rothschild. Există chiar și fotografii ce înfățișează evrei în anturajul său. Într-una dintre ele, lângă Hitler se află Julius Streicher, evreu pe jumătate, a cărui principală sarcină era să lupte împotriva evreilor. În spatele lor se află un om cu barbă, nimeni altul decât evreul Moses Pinkeles sau Trebitsch-Lincoln, unul dintre sponsorii Partidului Nazist.

Prin urmare, nu-l putem acuza pe Hitler de antisemitism, din moment ce trăia înconjurat de evrei. Așa cum spuneam, ura sa era îndreptată către oculta evreiască, ce conducea lumea din umbră. Din această familie făcea parte și cea din care provenea și care îl ajuta să ajungă la putere, Rothschild, lucru de care era conștient. Însă, chiar dacă părea că respectă planul lor, Hitler își crease unul propriu.

S-a folosit de banii și influența evreilor pentru a prelua puterea, apoi și-a pus planul propriu în aplicare. Doctrina care i-a fost inoculată s-a dovedit a fi un cuțit cu două tăișuri, Fuhrerul ajungând chiar să se creadă un salvator al omenirii. Nu îl interesa să distrugă Rusia, ci să-și salveze poporul. Prin urmare, atunci când a ajuns la putere în 1933, a realizat acea creștere economică care a dus Germania pe primul loc în Europa. Ba, mai mult, se pare că a încheiat tot atunci și o alianță cu Stalin.

Conform lui Stephen Koch, profesor de limba rusă la Universitatea Columbia din New York, care a obținut permisiunea președintelui Rusiei de a pătrunde în scopuri de cercetare academică în arhiva sovietică, Stalin și Hitler au ținut legătura constant prin intermediul lui Karl Radek încă de la venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1933. Cei doi s-au ajutat reciproc în exterminarea dușmanilor interni: Stalin a primit ajutorul Gestapo-ului pentru discreditarea și uciderea mareșalului Tuhacevski, iar Hitler a primit ajutorul Comintern-ului pentru compromiterea și asasinarea lui Ernst Roehm, comandantul trupelor S.A.

Incendierea Parlamentului Federal German, Reichstag, a fost făcută de oamenii Comintern-ului, după ce Hitler i-a promis lui Stalin că aceștia vor fi returnați Moscovei, fără a fi pedepsiți de justiția germană. Războiul civil din Spania a avut loc doar cu acordul celor doi. Stalin chiar a încetat înarmarea republicanilor spanioli atunci când Hitler i-a cerut asta. După ce a fost suprimat de Stalin în 1937, Karl Radek a fost înlocuit de Wilhelm Pieck ca mesager al celor doi dictatori.

Această alianță cu Stalin și eliminarea sistemului bancar din Germania i-a făcut pe evreii din toată lumea să strige în presă că au fost trădați. Deoarece ei l-au ajutat pe Hitler să capete puterea pentru ca acesta să atace U.R.S.S.-ul. Dacă aceasta era varianta știută de evreii de rând, planul familiei Rothschild era altul. Ei l-au sprijinit pe Hitler pentru ca el să atragă Germania într-un război mondial, care să ducă la înființarea statului Israel. Îndoctrinarea lor trebuia să-l facă pe Hitler să urască evreii, deoarece doar astfel, din postura de victime, aceștia își puteau înființa un stat propriu. Și nu oriunde, ci pe pământul strămoșilor lor. Pentru acest lucru l-au sprijinit asiduu, mai ales pe plan financiar. L-au convins că are o misiune sfântă, l-au făcut să se simtă puternic și apoi l-au forțat să atace Polonia.

Cei mai buni oameni de știință au fost aduși pentru a-i crea lui Hitler cele mai performante arme. Care însă nu trebuiau să îi asigure dictatorului german victoria, ci doar iluzia victoriei.

Se spune chiar că Societatea Thule i-a oferit lui Hitler un OZN cu diametrul de 23 de metri, prăbușit în 1936 în munții Pădurea Neagră. Acești oameni de știință ce lucrau pentru clanul Rothschild au tras de timp cât au putut cu armele performante, oferindu-i lui Hitler mici avantaje, în timp ce tehnologia performantă era pregătită pentru țările conduse de evrei. De aceea se spune că Hitler pregătea bomba atomică și aparate de zbor discoidale, care însă au fost oferite americanilor.

După înfrângerea Germaniei, acești șapte sute de savanți germani au fost aduși în secret în Statele Unite cu tot cu descoperirile lor, în proiectul numit Paperclip, autorizat de președintele Truman în septembrie 1946. Cel mai important om de știință dintre aceștia este probabil Werner von Braun, părintele rachetelor V1 și V2, unul dintre fondatorii programului spațial american.

Care a fost prima acțiune „antisemită” a lui Hitler după ce a preluat puterea în Germania? Pe 21 aprilie 1933, naziștii au scos în afara legii ritualul evreiesc shechita. Acest ritual constă în tăierea „pe viu” a traheei, esofagului, venelor jugulare, arterelor carotide și nervului optic ale animalelor. Chiar dacă evreii susțin că animalele astfel sacrificate nu simt nicio durere, această afirmație nu poate fi dovedită. Iar măcelărirea animalelor cu o asemenea cruzime în numele unui zeu nu poate fi o metodă de comunicare a poporului „ales” cu divinitatea, ci un sacrificiu ritualic satanic. Însă evreii nu vor recunoaște vreodată așa ceva, susținând că interzicerea acestui ritual este o formă de discriminare și îngrădire a libertății religioase. Mă întreb dacă animalele măcelărite au aceeași părere…

Hitler și creștinismul

Hitler-papa

A fost într-adevăr Hitler satanist sau ateu, așa cum suntem învățați? Nu există nicio dovadă care să sprijine această concepție. Ba, dimpotrivă, se pare că a fost creștin.

S-a declarat întotdeauna catolic și nu a spus nimic vreodată împotriva lui Dumnezeu.

În Mein Kampf, Hitler citează din Evanghelii și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pentru libertate, pe care o pregătește. Ba, mai mult, se considera un instrument al lui Dumnezeu. El a cerut ca în școlile publice germane să se efectueze rugăciunile lui Hristos și a introdus fraza „Gott mit uns” („Dumnezeu cu noi”) pe uniformele armatei germane dar și crucea. În discursul său din parlament, cu ocazia adoptării legii ce îi oferea puteri depline, Hitler s-a manifestat tot ca un catolic convins.

El a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism în multe dintre discursurile sale politice. De exemplu, în cel din 27 octombrie 1928, Hitler declara: „Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru”. Doctorul Otto Dietrich, care a făcut parte din anturajul lui Hitler, a afirmat că dictatorul nu a părăsit Biserica catolică.

Vaticanul nu numai că nu l-a excomunicat din Biserică, ba chiar l-a sprijinit, lucru greu de crezut dacă ar fi fost vorba despre un ateu sau satanist. Când Hitler încerca să obțină pacea cu Marea Britanie și aliații ei, Vaticanul cerea din răsputeri același lucru.

În ianuarie 1933, partidul catolic Zentrum a votat pentru acordarea cancelarului puterii depline în stat, lucru ce i-a permis lui Hitler să atingă majoritatea de două treimi din parlament. Dictatorul nu a interzis acest partid catolic, așa cum a procedat cu celelalte partide, Biserica sacrificându-l pe 5 iulie 1933, atunci când Zentrum s-a autodizolvat. Să nu uităm că unul dintre torționarii naziști de la Auschwitz, polonezul Karol Józef Wojtyła, a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. Iar Joseph Ratzinger, viitorul Papă Benedict al XVI-lea, a făcut parte din rândurile tineretului nazist încă de la vârsta de 14 ani.

535054_151958528293167_1561058536_n

Sprijinul acordat de Vatican dictatorului german avea ca scop convertirea U.R.S.S.-ului la catolicism. Pentru acest lucru, împotriva Uniunii Sovietice a pornit o adevărată cruciadă.

În vara anului 1941, Hitler a făcut apel la toate forțele creștine și a autorizat misionarii catolici de a merge în noile teritorii din Est.

În numele lui Mussolini, ambasadorul Attolico i-a sugerat cardinalului Maglione ca Papa să recomande tuturor episcopilor catolici să ridice voluntari împotriva Sovietelor. Să nu uităm declarația lui Hans Kerll, ministrul Afacerilor eclesiatice ale Celui de-al III-lea Reich: „Aşa cum Hristos şi-a adunat cei 12 discipoli într-o cohortă fidelă până la martir, în acelaşi fel suntem noi martorii unui spectacol identic. Adolf Hitler este, într-adevăr, Sfântul Duh”.

Despre Adolf Hitler se spune că era obsedat să găsească Sfântul Graal. Chiar se afirmă că, în timpul șederii sale în Viena, a obținut Sulița Destinului, acea armă cu care un soldat roman l-a împuns pe Iisus atunci când acesta se afla pe cruce. Obsesia lui Hitler pentru aceste două artefacte demonstrează că se considera într-adevăr creștin. Un ateu nu ar fi crezut în existența unor artefacte importante doar pentru creștini.

60539337

Este posibil ca respectul lui Hitler pentru Biserică și creștinism să fi apărut în urma unui incident din copilărie. Pe când avea doar 4 ani, Adolf a căzut în apele înghețate ale unui râu din Passau, fiind salvat de la moarte de către un preot. Max Tremmel, unul dintre cei mai mari cântăreți la orgă din Europa, a dezvăluit că salvatorul era predecesorul său, Johann Kuehberger.

Un articol dintr-un ziar din Passau, din 1894, confirmă întâmplarea, fără a dezvălui însă numele salvatorului. În cartea Afară din Passau – Părasind un oraș pe care Hitler îl numea acasă, Anna Elisabeth Rosmus spune că „în Passau, însă, toată lumea știa povestea. Alte lucruri care se spuneau despre el sunt că nu a învațat niciodată să înoate și că avea nevoie de ochelari”. Hitler nu a menționat niciodată că era să moară înecat, dar obișnuia să povestească despre cum se juca pe gheața râului Inn. Este posibil să fi evitat menționarea incidentului deoarece nu s-ar fi potrivit cu imaginea pe care și-o crease. Cel ce va salva omenirea nu putea fi, la rândul său, salvat. Probabil datorită preotului care l-a salvat, Hitler își dorea la opt ani să devină preot și chiar a făcut parte din corul unei biserici.

Nu doar Biserica catolică era de acord cu lupta naziștilor împotriva ocultei evreiești, ci și cea ortodoxă.

În 1927, în România s-a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută străinilor și presei ca Garda de Fier, din care făceau parte și o mulțime de preoți. Caracterul acestei grupări era anticomunist, antisemit și antimasonic, aproape identic cu cel nazist. Însă, spre deosebire de organizațiile SA sau SS, Legiunea Arhanghelului Mihail acorda o mare importanță religiei ortodoxe.

Mișcarea legionară s-a făcut remarcată și datorită propagandei de succes pe care a avut-o prin marșuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice și muncă voluntară. Fondatorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, a organizat încă din 1922 un congres studențesc în care a criticat „acțiunea politică a democrației francmasonice”. În 1938 a fost arestat, deoarece i-a scris masonului Nicolae Iorga: „din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!”.

Garda de Fier s-a aliat la un moment dat cu generalul Ion Antonescu (devenit mai târziu mareșal), cel care a luptat alături de Hitler împotriva U.R.S.S.-ului. Antonescu a desființat Legiunea atunci când nu a mai fost nevoie de ea, membrii ei fiind trimiși în lagărele de concentrare din Buchenwald şi Sachsenhausen, unde aveau totuși o relativă libertate de mișcare.

De ce s-a aliat Hitler cu România? Răspunsul l-a dat chiar el, în timpul vizitei sale din Finlanda din 1942. Un microfon „uitat” deschis de către radioul național finlandez a înregistrat o discuție dintre el și mareșalul Mannerheim, ținută secretă în arhivele postului până în 2004.

Atunci, Hitler a recunoscut că alianța cu România a apărut de teamă că Rusia ar fi putut pune mâna pe sursele de petrol românești, fără de care Germania ar fi pierdut războiul: „dacă rusul ar ar fi ocupat România în toamnă lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat”.

Hitler și ocultismul

Se spune că Hitler era pasionat de folclorul germanic, în special de mitologie. Acei zei înalți, blonzi, cu ochi albaștri și pielea albă se pare că au fost modelul rasei superioare pe care Hitler încerca să o recreeze. Cercetările sale l-au dus în India, unde a întâlnit nu doar legenda rasei ariene, din care face parte și cea germană, ci și aceleași divinități din mitologia nordică.

Credința lui Hitler în aceste zeități nu contrazicea credința sa creștină, deoarece și-a dat seama că Iisus făcea parte din aceeași rasă ca și zeii nordici sau indieni. Recunoscându-l pe Dumnezeul creștinilor în indianul Brahma, Hitler i-a adoptat simbolul, svastica, simbol identic cu crucea creștină. Pentru el, rasa albă, ariană, era descendenta directă a acelor divinități. Iată ce scria despre această rasă în Mein Kampf: „Astăzi se trezeşte o credinţă nouă: mitul sângelui, credinţa potrivit căreia se poate, cu sângele, de a apăra de asemenea esenţa divină a omului (…). Sângele nordic reprezintă acest mister care a înlocuit şi a învins vechile sacramente (…) Poporul german nu este atins de păcatul original, el posedă din contră o nobleţe originală”. Ba chiar a încercat să recreeze rasa originară, într-un proiect secret, numit Lebensborn, care presupunea ca femeile germane cu aspect fizic corespunzător să fie strânse într-un loc și fecundate periodic de soldații SS, de asemenea corespunzători profilului.

Ideea descendenței unei rase umane din cea a zeilor din vechime nu îi apaținea lui Hitler. Ci, se pare că i-a fost indusă de Societatea Thule, care credea că o rasă de supraoameni a supraviețuit distrugerii Atlantidei, descendenții ei formând rasa ariană. Thule a preluat această idee din învățăturile Societății Teosofice, înființate de Helena Petrovna Blavatsky. Chiar numele ales, Thule, provine de la denumirea tradițională a unui centru spiritual ascuns, unde locuiește acea rasă superioară. În plus, Hitler a fost influențat și de Societatea Vrill, care a înlocuit zeii din vechime și supraoamenii Helenei Blavatsky cu extratereștrii, considerând arienii ca descendenți direcți ai acestora.

Societatea Vrill și-a luat numele din cartea The Coming Race, scrisă de Edward Bulwer-Lytton în secolul al XIX-lea, unde Vrill era o puternică energie universală, cunoscută în sanscrită ca Prahna. Printre membrii ei se numărau comandantul SS Heinrich Himmler, comandantul forțelor aeriene Hermann Goring și Martin Bormann, liderul Partidului Nazist. După cum se poate observa, anumite personaje din anturajul lui Hitler făceau parte din ambele societăți, Thule și Vrill, care urmau ordinele aceleiași familii Rothschild. Iar acestea au avut grijă ca Hitler să urmeze planul iudaic.

Imediat după perioada în care a dispărut pentru zece luni în Viena, când probabil a locuit la bunicul său, baronul Salomon Mayer Rothschild, Hitler a început să-și petreacă timpul prin bibliotecile și anticariatele orașului, căutând informații despre folclor ezoteric.

Deși nu poate fi dovedit, se spune că a studiat și istoria antică, religiile orientale, yoga, ocultismul, hipnotismul, teosofia și astrologia. Mai târziu, membrii Vrill l-au sfătuit să caute scrieri și artefacte antice, cum ar fi Sfântul Graal, Chivotul Legământului sau Sulița Destinului.

Hitler le-a urmat sfatul și, prin urmare, a organizat săpături arheologice în India și Africa. Cu această ocazie a descoperit în India povestea arienilor și zeii acestora, identici cu cei din folclorul germanic. Se pare că această căutare nu a fost una inutilă, deoarece unul dintre cercetătorii naziști, Viktor Schauberger, a inventat noi sisteme de propulsie, inspirat de vimane, navele zeilor din scrierile indiene. În 1936, membrii Thule au găsit un OZN prăbușit în munții Pădurea Neagră, lângă Freiburg. Au studiat nava (ce avea diametrul de 23 de metri) în cel mai mare secret în castelul Wewelsburg și se pare că au reușit să construiască altele asemănătoare începând cu 1939. Primul astfel de aparat de zbor a fost numit Haunebu și avea diametrul de 25 de metri.

530565_457095697691037_1316581318_n

Se spune că Hitler studia teoria Pământului gol în interior, el crezând foarte mult în mitul Agarthei, acea lume subterană locuită de entități superioare.

Chiar a încercat să găsească intrarea spre acea lume. Aceste idei îi erau alimentate și de un specialist în astfel de fenomene, pe nume Karl Erns Kraft, care susținea că a venit din Agartha. În baza sa din castelul Wewelsburg, Heinrich Himmler aducea mediumuri ce susțineau că pot contacta extratereștri, unul dintre ele fiind Maria Orsic, lidera grupului Vriligen. Iar Societatea Thule credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”.

După cum susține Ravenscroft în cartea Sulița Destinului, Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în care participanții comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. De asemenea, Ravenscroft afirmă că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanţi viziuni penetrante ale Inteligenţelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale”. Indiferent dacă vorbim despre „puteri magice” sau informații tehnologice, se pare că germanii au primit aceste cunoștințe. În 1938, la Berlin, chimiștii Otto Hahn și Fritz Strassmann au descompus atomul de uraniu și au descoperit fisiunea atomică, baza energiei nucleare.

Iar în Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai avansată tehnologie militară din lume: avioane cu reacție, bombardiere de înaltă precizie și rachete teleghidate. Nemții au avut și două arme extraordinare pentru acea vreme, rachetele V1 și V2. Inventatorul lor, doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara în 1959: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”.

Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar în 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hermann Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Wernher Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri.

0,,590921_4,00

Se pare că aceste ființe extraterestre sau entități spirituale din Agartha / Shamballah au făcut mai mult decât să ofere naziștilor tehnologie.

Hitler a scăpat cu viață din nu mai puțin de 42 de atentate la adresa sa. E drept că uneori intervine norocul, dar gloanțele care l-au evitat ori bombele care au explodat mai târziu decât erau programate nu pot fi puse doar pe seama norocului. Mai ales când acest „noroc” se manifestă de 42 de ori.

De exemplu, pe 8 noiembrie 1939, Georg Elser a plantat o bombă cu ceas în camera în care Hitler urma să țină un discurs la ora 21. Bomba era programată să se declanșeze la ora 21:20. Însă Hitler și-a început discursul mai devreme, la ora 20, care a durat doar o oră, deși discursurile sale treceau de obicei de trei ore. La ora 21:07 Hitler a părăsit clădirea iar bomba a explodat la ora stabilită, ucigând opt persoane și rănind șaizeci. Nimeni nu cunoaște motivul schimbării deciziei lui Hitler însă se poate ca dictatorul german să-și fi înscenat aceste atentate, pentru a-și convinge poporul că francmasoneria încearcă să îl elimine, considerându-l un pericol real.

Dacă putem explica astfel 41 de atentate, cel de pe 20 iulie 1944 rămâne însă inexplicabil. În acea zi, contele Claus Schenk a plantat o bombă în Wolfsschanze, cartierul general al Führer-ului. Bomba a explodat, distrugând cartierul general și ucigându-i pe toți cei prezenți în încăpere. Toți, în afară de Hitler, care a scăpat cu mici arsuri. S-a vehiculat că Führer-ul a fost protejat de masa la piciorul căreia se afla bomba. Însă, privind fotografiile de după explozie, se observă că absolut tot din acea cameră a fost spulberat, inclusiv respectiva masă. Prin urmare, nu există nicio explicație logică pentru supraviețuirea lui Hitler, care a fost considerată miraculoasă de foarte mulți. Eșecul tuturor acelor atentate i-a convins pe germani că liderul lor este protejat de Dumnezeu, care într-adevăr i-a încredințat o misiune sfântă, de a salva lumea de sub influența ocultei evreiești. Dar dacă nu a fost mâna Domnului cea care l-a salvat pe Hitler, ci a acelor entități care i-au furnizat tehnologie?

O confirmare a ipotezei ce spune că anumite entități au orchestrat totul vine din Statele Unite ale Americii. În timpul Războiului Rece, CIA-ul a inițiat un program secret, condus de doctorul Andrija Puharich, prin care s-a intrat în contact cu un grup de nouă entități.

Acestea susțineau că sunt zeii Egiptului Antic, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor dar și Dumnezeu, care „nu este altceva decât noi împreună, Cele Nouă Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei Nouă, uniți”. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă, prin unul dintre emisarii lor, Tom, spuneau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, fiind necesare pentru înființarea statului Israel.

Despre evreii uciși în această conflagrație, Tom afirma că „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. Motivul pentru care Cei Nouă susțin că au intrat în contact cu anumiți oameni este faptul că s-a întâmplat ceva rău cu programul genetic al omenirii, ceea ce creează probleme civilizațiilor care trebuie să se reîncarneze pe Terra. Și astfel înțelegem cine i-a dat lui Hitler ideea creării pe cale genetică a unei rase superioare celorlalte.

Inamicii Germaniei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cunoșteau foarte bine mișcarea ocultă din spatele celui de-Al Treilea Reich. Lucru absolut logic, din moment ce erau conduse din umbră de elita iudaică, cea care l-a atras pe Hitler spre ocultism prin societățile vasale ei, Thule și Vrill. Evreii au hotărât ca latura ocultă a războiului să rămână ascunsă. Prin urmare, la procesul de la Nürnberg, tribunalul nu a admis ca probă aspectul mistico-ocult al naziștilor, după cum declara și unul dintre procurorii de atunci, Airey Neave.

Însuși Winston Churchill a insistat asupra faptului că ocultismul Partidului Nazist nu trebuie dezvăluit în nicio împrejurare marelui public. Hitler trebuia să fie prezentat doar ca un descreierat care voia să cucerească lumea, nicidecum ca un ales al unor entități superioare pentru a o salva.

Fața ascunsă a lui Hitler

60549578

În ultimii 80 de ani, Adolf Hitler ne-a fost prezentat ca un monstru, ignorându-se total latura sa umană. Ni s-a modificat istoria și ni s-au băgat pe gât tot felul de „dovezi” care ne înfățișau o creatură diabolică, în care existau absolut toate părțile rele ale omenirii. De la scoaterea nazismului în afara legii s-a ajuns la acuzări extreme, orice urmă de simpatie pentru dictatorul german fiind condamnată. Cel mai bun exemplu îl reprezintă acel cetățean german care a fost arestat pentru că își alesese ca ton de apel un discurs al lui Hitler. Cei ce conduc lumea vor să uităm că Adolf Hitler a fost în primul rând om. Și chiar a fost, indiferent de varianta „oficială” a istoriei falsificate.

Puțini știu că Hitler nu era doar dur și nemilos, ci avea un deosebit simț al umorului. Ori de câte ori avea timp, îi plăcea să facă glume cu cei mai apropiați colaboratori ai săi. Rochus Misch, care a fost telefonist în buncărul Führer-ului din Berlin, povestea „Hitler, criminalul în masă, a avut o serie de glumițe pe care le făcea”. Glumele dictatorului german au fost descrise și în Cartea lui Hitler, scrisă de Iosif Stalin.

Jurnalul intim al amantei fostului dictator italian Benito Mussolini, Claretta Petacci, ne înfățișează o altă față a lui Hitler. Ea a notat ce i-a povestit Mussolini despre conferința de la München din octombrie 1938: „Primirea la München a fost nemaipomenită, iar Führer-ul a fost foarte amabil și plăcut. Hitler e un fraier sentimental. Când m-a văzut, l-au podidit lacrimile. Mă simpatizează foarte mult, cu adevărat”.

Multe alte aspecte ale vieții private ale dictatorului german au fost dezvăluite abia după declasificarea arhivelor naționale britanice. Printre acestea se află și preferințele sale culinare, dezvăluite de o fostă gardă de corp a Führer-ului.

Austriacul Schuetze Obernigg, care a fost lângă Hitler între anii 1943-1944, a dezertat din armata germană la doar 19 ani. El a întocmit pentru britanici un raport de 83 de pagini, numit Furhergebiet. Obernigg declara că Hitler era foarte tipicar. Muncea în fiecare noapte până la ora 4 și se trezea la 10 dimineața. Cei care voiau să-l viziteze erau primiți doar după-amiaza, până și medicul său personal fiind nevoit să respecte această regulă. La micul dejun, de fiecare dată Hitler servea cafea și felii de pâine unse cu marmeladă.

Se pare că propaganda anti-hitleristă nu a avut rezultatul scontat de liderii evreilor. Un sondaj realizat de Insitututul pentru Cercetarea Culturii Tinerilor în 2010 a relevat rezultate șocante pentru autorități. Zece procente dintre tinerii cu vârste între 16 și 19 ani consideră că Adolf Hitler a făcut lucruri bune în timpul dictaturii iar 18% se plâng de influența foarte mare pe care o au și în prezent evreii.

Profețiile despre Hitler

Dacă într-adevăr istoria este scrisă de învingători, iar cea a lui Hitler a fost modificată, cum rămâne cu cei care au văzut-o înainte să se întâmple? Chiar dacă profețiile lor lasă loc de interpretări și nu constituie dovezi solide, ar putea fi totuși luate în seamă. Cei care au studiat catrenele lui Nostradamus au descoperit două în care se pare că este vorba despre Hitler. În primul, Nostradamus scria:

Din adâncurile Europei de Vest ,
Un tânăr copil va fi născut din cei săraci,
El, cu limba va seduce o mare de trupe;
Faima lui va creşte şi va ajunge până în ţinuturile de Est.

Dacă Nostradamus a văzut într-adevăr viitorul iar în acest catren s-a referit la Hitler, de ce prezintă doar sărăcia familiei sale, puterea de convingere și faima sa? Acestea au fost cele mai importante părți din viața dictatorului german? Cum rămâne cu megalomania, satanismul, Holocaustul și dorința de a cuceri lumea? Nu au fost atât de importante pentru profetul francez? Ori nu s-au întâmplat în realitate?

Dacă al doilea catren se referă într-adevăr la Hitler, atunci putem considera că Nostradamus ne-a înfățișat faptele petrecute cu adevărat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată ce scria el:

Bestii însetate de sânge vor trece râurile,
Majoritatea câmpului de bătălie va fi împotriva lui Hister.
Într-o cușcă de fier va fi mărețul atras,
În timp ce copilul Germaniei nu vede nimic.

Dacă aceasta este cu adevărat o referire la Hitler, remarcăm faptul că Nostradamus îl numește „mărețul”, în timp ce dușmanii Germaniei sunt „bestii însetate de sânge”. Ultimile două versuri ne confirmă faptul că aceștia l-au atras într-o capcană („într-o cușcă de fier va fi mărețul atras”), de care nu a fost conștient („în timp ce copilul Germaniei nu vede nimic”).

Sfânta Odilia, care a trăit în Elveția între anii 660-720, a prezis Al Doilea Război Mondial cu peste 1300 de ani în urmă. Aceste preziceri se află într-un document cunoscut drept Profeția Sfintei Odilia, constând în două scrisori trimise fratelui ei, în care îi povestea acestuia repetatele ei vise. „Ascultă-mă dragă frate, pentru că eu am văzut prăpădul pădurilor şi al munţilor. Spaima a pus stăpânire pe oameni, pentru că în nicio altă parte a universului cineva nu a mai fost martor la o astfel de catastrofă. Va veni o vreme când germanii vor fi cunoscuţi drept cea mai războinică naţiune a lumii. Aceasta se va întâmpla atunci când din sânul acestei naţiuni se va ridica un războinic teribil, care va răspândi acest flagel în toată lumea. Oamenii îl vor numi Antichrist. El va fi blestemat de mii şi mii de mame, care vor jelui ca şi Raşela soarta copiilor săi şi care nu vor fi niciodată consolate pentru că vor părăsi această lume şi vor fi ucise în propriile lor cămine”, scria Odilia.

Remarcăm faptul că autoarea nu îl consideră pe Hitler ca fiind într-adevăr un antihrist, ci doar afirmă că oamenii îl vor numi așa. „Cuceritorul va apărea de undeva de pe malurile Dunării. Războiul pe care îl va aduce va fi cel mai îngrozitor război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată” scria ea și, într-adevăr, Adolf Hitler s-a născut la mai puțin de 25 de metri de Dunăre. „Armele sale vor fi multicolore iar căştile soldaţilor săi vor fi prevăzute cu nişte puncte care vor lansa fulgere de lumină, în timp ce în mâini aceştia vor purta torţe aprinse. Va fi imposibil să se estimeze numărul atrocităţilor comise”, completa Odilia. De asemenea, Hitler „va fi învingător pe uscat, pe mare şi în aer. Pe cer vor apărea războinici înaripaţi care, în timpul acestor atacuri de neimaginat, vor urca atât de mult încât vor ajunge până la stele, pe care le vor lua şi le vor arunca asupra oraşelor de la un capăt la altul al Universului, pentru a crea uriaşe incendii. Pământul se va cutremura de violenţa bătăilor. Râurile se vor înroşi de sânge. La suprafaţa oceanelor vor apărea monştri marini”. Interesant e faptul că, dacă Odilia se referă într-adevăr la Al Doilea Război Mondial, nu pomenește nimic despre Holocaust ori despre celelalte orori ale lui Hitler, despre care învățăm încă de pe băncile școlilor. Niciun cuvânt despre satanism, magie neagră, homosexualitate ori alte lucruri negative puse pe seama lui Hitler. Au avut loc iar ea nu le-a văzut? Ori ni se predă o istorie eronată?

Adolf-Hitler

Un alt profet, mai puțin cunoscut, a fost Nikolaas von Rensburg, care s-a născut în 1864 în Africa de Sud și a murit în 1926. La vârsta de 7 ani a descoperit că are darul de a face preziceri. Datorită acestei calități, în 1899 i-a ajutat pe generalii buri să dezvolte o strategie excelentă împotriva britanicilor. A fost extrem de apreciat în timpul vieții sale, chiar dacă a prezis înfrângerea burilor. A văzut înainte să se înființeze lagărele de concentrare britanice din Africa de Sud, în care au murit peste 26.000 de civili buri.

A prezis Primul Război Mondial, cu Germania pierzând și folosirea submarinelor. De asemenea, a văzut urcarea și căderea comunismului, independența Irlandei, a Indiei și a Africii de Sud, Al Doilea Război Mondial și înfrângerea Germaniei, bombardarea orașelor germane și masacrarea populației (pentru care a considerat Anglia ca fiind principala vinovată), tribunalul de la Nurnberg și executarea principalilor conducători germani, împărțirea Germaniei, înființarea ONU, a Uniunii Europene, implementarea Noii Ordini Mondiale, trădarea Bisericii catolice, tragedia de la Cernobâl, reunificarea Germaniei și căderea zidului Berlinului, moartea prințesei Diana, războaiele din Golf, alegerea Angelei Merkel ca prim cancelar feminin, sfârșitul apartheidului și guvernul condus de Nelson Mandela.

În 1914 a prezis o epidemie care, la sfârșitul Primului Război Mondial, va aduce mai multe victime decât războiul, îndeplinită prin gripa spaniolă. Pe lângă acestea, von Rensburg mai are 12 profeții care încă nu s-au împlinit. Legat de Germania, interesantă este afirmația sa că nu trebuie să vorbească mai multe despre puterea secretă germană. De ce a ținut acest secret? A văzut masoneria care ghida acțiunile naziștilor și a preferat să păstreze secretul de teamă? Ciudat este și faptul că, deși a prezis cu exactitate principalele evenimente ale celui de-Al Doilea Război Mondial, nu a vorbit niciodată despre Holocaust, ceea ce ridică din nou un semn de întrebare. A văzut von Rensburg toate detaliile importante, dar nu Holocaustul? Sau acesta nu a avut loc în realitate? Și de ce nici el nu amintește de latura negativă a dictatorului german?

De fapt, niciunul dintre cei care au prevăzut aceste evenimente nu s-au referit la latura negativă a lui Hitler ori la Holocaust. Nici măcar profeții Vechiului Testament, atât de apreciați de evrei, creștini și musulmani. În acest caz, să considerăm că ei nu au putut vedea viitorul iar acele previziuni care s-au împlinit reprezintă doar niște coincidențe? Ori că au omis anumite informații despre Hitler? Sau poate au văzut viitorul dar latura negativă a dictatorului german, precum și Holocaustul, nu au existat în realitate?

Holocaustul

Varianta oficială, „istorică”, este că 6 milioane de evrei au fost exterminați la ordinul lui Hitler, mai ales în numeroasele lagăre de concentrare, în care aceștia au fost gazați, înfometați și transformați în săpun. Așa să fie, oare?

Amin-al-Husseini-si-Adolf-Hitler

Numărul celor care susțin că Holocaustul nu a existat este din ce în ce mai mare. Dintre ei îl amintim pe președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, care în 2005 a numit Holocaustul drept „mit”. Apoi, în 2006, a organizat în Teheran o conferință ce i-a reunit pe principalii exponenți ai negării Holocaustului.

În 2009, un purtător de cuvânt al guvernului iranian a caracterizat Holocaustul drept „o mare minciună” creată pentru a amplasa un stat inamic islamului în Orientul Mijlociu. Fawzi Barhoum, un oficial al Hamas, a făcut o declarație identică. Fathi Shihab-Eddim, un consilier al președintelui egiptean Mohamed Morsi, a catalogat recent Holocaustul drept o „farsă” organizată de serviciile secrete americane: „Mitul Holocaustului este o industrie inventată de America”.

El susține că evreii despre care se spune că au fost uciși de naziști au fost mutați în Statele Unite. În plus, „serviciile secrete americane, în cooperare cu statele aliate în al II-lea Război Mondial, au creat Holocaustul pentru a distruge imaginea inamicilor germani, pentru a justifica războiul şi masivele distrugeri militare, victimele civile şi atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki”. Iar dacă aceste declarații nu pot fi privite ca obiective, din moment ce aparțin unor dușmani ai evreilor, există destul de mulți evrei care susțin că Holocaustul nu a existat. Unul dintre ei chiar a avut curajul de a realiza un film documentar, în care demonstrează că „săpunul” făcut din evrei este doar un basm, „camera de gazare” de la Auschwitz a fost doar un adăpost antiaerian, reconstruit după război de către sovietici pentru a arăta ca o cameră de gazare, iar celebrul gaz folosit pentru a ucide evrei, Zycklon B, a fost folosit doar pentru deparazitarea hainelor. În plus, demonstrează că persoanele închise acolo nu erau supuse unei torturi constante, ci puteau organiza întreceri sportive, aveau un teatru propriu în care se desfășurau spectacole artistice și chiar o piscină în care se puteau îmbăia.

Hitler

Au existat într-adevăr acele camere de gazare? În timpul războiului, Aliații dețineau informații detaliate despre lagărele de concentrare naziste. Dar în propaganda anti-nazistă nu au dezvăluit nimic despre existența acestor exterminări cu gaze, contrar afirmațiilor agitatorilor sioniști de pe întreg mapamondul.

Aliații nu ar fi ezitat să exploateze povestea „gazărilor”, mai ales în perioada războiului, dacă aceasta ar fi fost plauzibilă. Însă au înlăturat în mod explicit orice referință la „camerele de gazare” din propaganda despre atrocitățile germanilor, din cauza lipsei dovezilor. Chiar au decis oficial să nu facă o afirmație explicită despre „camerele de gazare”, anunțând într-o declarație publică din august 1943 că „dovezile sunt insuficiente pentru a justifica declarația privitoare la execuția în camere de gazare”.

În realitate, gazul Zycklon B era folosit doar pentru deparazitare. Numeroase armate l-au folosit mereu, inclusiv cea americană până în anii 1970, dar și companii civile, spitale, fabrici, etc. S-au găsit stocuri de Zycklon B în lagăre ca Oranienburg și Theresienstadt, unde nimeni nu a afirmat că ar fi avut loc gazări umane.

La Auschwitz există o imensă clădire destinată deparazitării hainelor cu acest gaz, recunoscută oficial, însă neinclusă în circuitul turistic al vizitatorilor. Oamenii de știință Fred Leuchter și Germar Rudolf au luat mostre din așa numitele „camere de gazare” și le-au analizat în Statele Unite, negăsind nici măcar o urmă de reziduu de Zycklon B care, conform chimiștilor, ar fi trebuit să rămână imprimat în fier sau în beton sute, dacă nu mii de ani.

La Auschwitz se pot observa chiar și astăzi spitalul și cantina SS la câțiva metri de acele așa-zise camere de gazare. În plus, acele camere nu au nici puternice aerisiri, nici elici, pentru a elimina gazul, așa cum sunt prevăzute camerele de gazare din Statele Unite, de exemplu. „Mărturisirea” smulsă lui Hess prin tortură, cum că soldații germani intrau în respectivele camere pentru a îndepărta morții la câteva minute după gazare, fumând, mâncând și bând, este cam suspectă. Respectivilor soldați le-ar fi fost cam greu să mănănce, bea și fumeze în timp ce purtau măști de gaze. Iar acestea nu sunt singurele nereguli în povestea acestor camere. S-a descoperit că nu se închideau ermetic și se aflau lângă crematoriu, lucru absolut ilogic, din moment ce respectivul gaz este exploziv. Cuptoarele despre care se presupune că erau folosite pentru a arde cadavrele nu erau nici pe un sfert la fel de eficiente precum cele de astăzi, prin urmare arderea ar fi durat mult prea mult. De exemplu, cadavrele lui Hitler și Eva Braun au fost stropite cu câteva zeci de litri de benzină, însă au putut fi recuperate și identificate. Oasele nu ard niciodată complet. De ce ar fi folosit naziștii această metodă de execuție, greoaie, periculoasă pentru cel ce o execută, costisitoare și de durată?

Sovieticii foloseau un singur glonț în ceafă pentru a ucide. Englezii spânzurau, francezii ghilotinau iar germanii apelau la plutoane de execuție. De ce pentru evrei ar fi procedat altfel? De ce ar fi consumat combustibil scump, timp și hrană pentru a-și transporta inamicii din toată Europa până în lagărele de concentrare, doar pentru a-i ucide acolo? De ce nu ar fi procedat ca sovieticii? Era mult mai simplu să fi împușcat sau spânzurat evreii acolo unde i-au găsit. De ce au ales naziștii metoda cea mai complicată și costisitoare? Nu au ales-o.

Evreii nu erau aduși în lagăre pentru a fi omorâți, ci pentru a fi izolați de restul populației. Povestea cu săpunul făcut din grăsimea evreilor uciși este o altă invenție a propagandei anti-naziste. Principalul argument al susținătorilor acestei ipoteze este prezența pe respectivele săpunuri a inițialelor RIF care, din punctul lor de vedere, înseamnă „Rein Judisches Fett” („grăsime evreiască pură”). În realitate, acele inițiale provin de la „Reichstelle fur Industrielle Fettversorgung”, adică „Centrul Național pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială”. Prin urmare, săpunurile făcute din evrei aparțin doar de domeniul fantasticului.

Așa-numita „soluție finală”, planul lui Hitler de a ucide toți evreii, rămâne o altă poveste discutabilă. Imediat după înfrângerea Germaniei, Aliații au interogat 26.000 de funcționari naziști. Cu toții au declarat că nu au auzit nimic vreodată despre acel plan, decât de la Aliați, după război.

Povestea exterminării în masă a pornit de la „mărturia” lui Rudolf Hoess, fostul comandant al lagărului de la Auschwitz. Însă el a făst bătut fără milă și drogat cu alcool preț de câteva zile înainte de a semna faimoasa „mărturie” prin care admitea că 2,5 milioane de oameni au fost gazați la Auschwitz. Trebuie menționat faptul că acea așa-zisă mărturie a fost scrisă în engleză, limbă pe care Hoess nu o cunoștea. Un alt oficial german, Julius Streicher, a raportat că a fost bătut atât de rău de anchetatorii americani pentru a obține o „mărturisire”, încât și-a pierdut 40% din capacitatea auditivă. El a fost ținut într-o celulă neîncălzită complet dezbrăcat și forțat să bea din latrină. Paznicii i-au deschis gura forțat cu un baston între dinți, pentru a-i scuipa în gură. Mulți alți germani au „mărturisit” crime de război sub tortură psihică și fizică ori pentru oferte generoase.

Comisia de anchetă Simpson van Rhoden asupra conduitei anchetatorilor americani pe parcursul proceselor Malmedy – Dachau a raportat maltratări și torturi, procese improvizate, administrarea de spovedanii cu preoți falși, bătăi, etc, cu scopul de a obține mărturii forțate de la prizonieri: „Anchetatorii americani la Tribunalul Statelor Unite din Dachau, Germania, foloseau următoarele metode pentru a obține mărturii: Bătăi și lovituri brutale. Scoaterea dinților și ruperea maxilarelor. Procese improvizate. Izolare. Prezentându-se ca fiind preoți. Rații de hrană foarte limitate. Depravare spirituală. Promisiuni de achitare (ex.: dacă victima ar fi implicat pe alți prizonieri să intre în scenariile proceselor aliate)… Numai doi dintre germani, în cele 139 de cazuri investigate, care au fost loviți în testicole, s-au mai putut însănătoși”.

Magistratul superior american Harlan Fiske Stone, referindu-se la Procesele de la Nurnberg, spunea despre procurorul-șef american Jackson: „Jackson este plecat conducându-și partida de linșaj la scară mare de la Nurnberg (…) Nu-mi pasă ce le face naziștilor, însă detest să văd pretinsa lui poziție de a conduce o curte și de a proceda conform legii. Este o fraudă puțin prea ipocrită în accepțiunea ideilor mele de modă veche”.

Un alt exemplu de fraudă în timpul proceselor îl reprezintă faptul că, la Nurnberg, germanii au fost acuzați că au executat la Katyn 15.000 de ofițeri și membri ai elitei poloneze. Șapte militari germani au fost executați de sovietici în urma unui proces în care procurorii au prezentat duzini de „experți” și „martori”, precum și peste patru mii de declarații scrise sub jurământ.

Însă în 1989, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a recunoscut că Stalin era responsabil pentru masacrul în masă al polonezilor. Nu Hitler a ordonat masacrele, ci aliatul americanilor. Ceea ce înseamnă că acele patru mii de declarații folosite la proces au fost falsificate pentru a pune în cârca germanilor crimele sovieticilor.

A existat acea „soluție finală” de a extermina toți evreii?

Ceea ce recunosc până și cei ce promovează Holocaustul este faptul că nu a existat niciun document prin care Hitler să fi pregătit exterminarea evreilor. Nu există niciun ordin al Fuhrerului, niciun plan și niciun buget pentru acest lucru. Declarația lui Himmler arată că într-adevăr Hitler nu îi dorea pe evrei în Germania, ci cât mai „departe de fața lui”. Ordinele lui Hitler se refereau la „reamplasarea” și „evacuarea” evreilor, cuvinte care în mod suspect au fost echivalate cu „eliminarea”.

Doctorul Raul Hilberg, considerat expertul nr.1 în problema Holocaustului, scria în Distrugerea evreilor europeni din 1961 că au existat două ordine ale lui Hitler ce vizau eliminarea evreilor. După procesul Zundel din 1985, dr. Hilberg a eliminat din cea de-a doua ediție a cărții sale toate referirile la „ordinele lui Hitler”, menționând într-o notă din josul paginii că „soluția finală” a naziștilor „nu era atât un plan formulat, cât o incredibilă întâlnire de gânduri, un consens, interpretarea birocratică de la distanță a unor gânduri”. Iar noi ar trebui probabil să înțelegem că germanii își șopteau la ureche cum să elimine evreii, fiindu-le frică să întocmească un ordin scris, un plan și să stabilească un buget.

Este adevărat că expresia „soluția finală” a fost folosită de naziști în problema evreilor. Dar acest lucru nu înseamnă că ar trebui echivalată cu „exterminarea”. Dacă guvernele din prezent caută o soluție finală în problema șomajului, asta nu înseamnă că se gândesc să extermine șomerii.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, această expresie era folosită în Canada atunci când se făcea referire la japonezi. Însă nimeni nu se gândește că se plănuia un genocid canadian asupra japonezilor. Documentele din timpul războiului dezvăluie faptul că „soluția finală în problema japoneză” era planul canadienilor de a reamplasa, denaturaliza și deporta cetățenii de origine japoneză din Canada în Japonia. Același lucru s-a întâmplat și în Germania: Hitler a vrut să deporteze evreii în Palestina. Când aceștia au refuzat, au fost închiși în lagăre de concentrare, pentru a fi izolați de restul populației.

Intenționat sau nu, istoricii omit că nu doar evreii erau închiși în acele lagăre, ci și rromi, homosexuali, prizonieri de război, persoane handicapate fizic ori psihic, martori ai lui Iehova și opozanți politici ai naziștilor. Despre aceste minorități nu se vorbește dintr-un simplu motiv: pentru a li se permite înființarea unui stat propriu și a obține enorme sume ca despăgubire, evreii trebuiau să fie considerați marile victime ale războiului.

Numerele sacre

Totuși nu încape îndoială că războiul a avut victime, inclusiv din rândul evreilor. Câți dintre ei au fost omorâți în realitate în acel Holocaust?

Centrul de comemorare al Holocaustului, Yad Vashem, declara: „Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane”. Prin urmare, numărul victimelor este cel dat sub tortură de Adolf Eichmann.

Cum rămâne cu cercetările care au confirmat acel număr?

Răspunsul ni-l dă Barbara Kulaszka în cartea ei, Au murit într-adevăr șase milioane?: „Accesul la documente era limitat de către Înțelegerile de la Bonn în 1955 pentru foștii persecutați sau succesorii lor legali, pe baza faptului că erau documente legate de persoane individuale și deci nedeschise pentru public. Cuvintele folosite de Înțelegerile de la Bonn erau că arhivele erau «evaluabile doar de foștii persecutați sau de succesorii lor legali». Singura excepție de la această regulă, dovedită a fi sub înțelegeri, a fost pentru reprezentanții oricăreia dintre cele zece guverne Aliate, ale căror corpuri supervizoare aveau dreptul să studieze documentele. Orice cerere a unuia dintre cele zece guverne pentru acces era revăzută de către directorul ITS (Internal Tracing System). Dacă directorul o găsea nejustificată, el pasa cererea Comisiei Internaționale pentru decizia finală. Nu și-a amintit nici o cerere a Israelului care să fi fost respinsă”. Cu alte cuvinte, Israelul avea acces la acele date, iar cercetătorii și istoricii germani nu. De ce? Ce este ascuns în acele documente? Cumva faptul că numărul evreilor uciși în Al Doilea Război Mondial este mult mai mic decât șase milioane?

cr

Puțini știu că acest număr a fost folosit cu mult timp înainte de accederea lui Hitler la putere.

În Primul Război Mondial, propaganda Aliată anti-germană promova pe tot mapamondul „fabricile germane de făcut săpun din cadavre”, „mânuțele smulse ale bebelușilor belgieni” sau „soldatul canadian crucificat”. Toate acestea s-au dovedit mai târziu a fi minciuni, pentru unele Aliații chiar cerându-și scuze germanilor după război.

În 1917, guvernatorul statului New York, Martin H. Glynn, crea isterie generală prin afirmația că germanii „exterminaseră milioane de evrei”. Numărul din 31 octombrie 1919 al ziarului The American Hebrew („Evreul american”) prezenta un articol semnat de Glynn, intitulat The Crucifixion of Jews Must Stop! („Crucificarea evreilor trebuie să înceteze!”), în care se spunea că șase milioane de evrei de peste Ocean sunt uciși în România, Polonia și Ucraina, într-un „holocaust amenințător”.

Ba, mai mult, încă din 1906, un articol susținea că în Rusia au fost exterminați în masă șase milioane de evrei. Ziarul New York Times din 20 iulie 1921 anunța că șase milioane de evrei sunt în pericolul de a fi masacrați în Rusia. Vedem așadar că se vorbea despre Holocaust și cei șase milioane de evrei uciși cu ceva timp înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Evreii au ținut să se victimizeze și într-un articol din New York Times de pe 31 mai 1936. Iar această victimizare nu este una recentă, ci se pare că a existat dintotdeauna. Ei susțin că au fost înrobiți de egipteni pe vremea lui Moise, apoi de babilonieni, masacrați de asirieni, greci și romani. Poate cea mai evidentă minciună a lor este dată de Talmud, care susține că, în secolul al II-lea, Imperiul Roman a masacrat 64 de milioane de evrei, lucru deosebit de suspect, ținând cont că, în acea perioadă, Pământul avea 190 de milioane de locuitori. E greu de crezut că mai bine de o treime din populația lumii era formată din evrei. Și la fel de incredibil este faptul că, după presupusa moarte a 64 de milioane de evrei, ei au continuat să existe într-un număr destul de mare. Dacă rușii au ucis șase milioane de evrei, România, Ucraina și Polonia încă șase milioane, iar germanii încă șase, putem considera că evreii ori apar ca ciupercile după ploaie, ori se înmulțesc mai rapid decât iepurii.

Conform unor studii demografice, în anul 1900 existau la nivel mondial 10,6 milioane de evrei, iar în 1939 numărul lor a crescut la 16,5 milioane. Din acești 10,6 milioane, dacă rușii ar fi masacrat 6 milioane, ar fi rămas 4,6 milioane de evrei în toată lumea. Cât de mult au putut să se înmulțească aceștia, dacă România, Ucraina și Polonia au mai ucis 6 milioane, rușii încă 6 milioane și totuși numărul lor a ajuns la 16,5 milioane înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial? Și de ce nu au reușit să se înmulțească la fel de rapid și după război, ținând cont că în prezent se găsesc în toată lumea doar 13,5 milioane de evrei?

holohoaxrussia1921

Dar dacă numărul acestor „victime” nu este unul real?

Arhivele de la Auschwitz pot face lumină în cazul numărului real al victimelor lagărelor de concentrare.

Aceste arhive au fost preluate de ruși atunci când au eliberat lagărul în 1944. Nici până astăzi nu au fost făcute publice, pentru a fi cercetate de istorici sau de către publicul larg.

Însă în septembrie 1989, rușii au publicat registrele deceselor de la Auschwitz, din care rezultă că acolo au murit 75.000 de persoane, dintre care jumătate din cauze firești (bătrânețe, boli, accidente de muncă). Victime ale execuțiilor au fost mai puțin de 40.000 de evrei, adică de o sută de ori mai puțini decât se vehiculează de propaganda Holocaustului. După cum spunea englezul Irving Stone, „la Auschwitz naziștii au omorât în patru ani cam atâtea persoane câte au omorât englezii într-un singur raid de noapte la Hamburg”.

Prin urmare, până în prezent, nimeni nu a reușit să aducă o dovadă a existenței celor șase milioane de evrei uciși de naziști. Am văzut că acest număr a fost folosit și în trecut. De ce ar folosi evreii acest număr, dacă nu reprezintă totalul real al victimelor? Răspunsul ni-l dă Ben Weintraub în cartea Keystone of the New World Order: The Holocaust Dogma of Judaism din 1994: numărul are de fapt o semnificație mitică datorită fundamentării sale pe izvoare cabalistice.

Într-adevăr, numărul 6 este cel mai des întâlnit la evrei. Stema statului Israel este o stea cu șase colțuri, 6 este numărul cel mai des întâlnit în Torah și Talmud; de asemenea este numărul de zile în care evreii cred că Yahweh a creat lumea, ziua în care au fost făcuți oamenii, etc. Datorită numerologiei, parte importantă a Kabbalei evreiești, șase reprezintă cel mai important număr al evreilor, drept pentru care îl întâlnim în orice este important pentru aceștia. Ce reprezintă acest număr? Răspunsul ni-l oferă chiar stema Israelului, hexagrama sau Steaua lui David.

Iudaismul este o copie a religiei babiloniene, amestecată cu cele ale canaanienilor și egiptenilor.

În majoritatea religiilor, inclusiv în acestea, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Strămoşii noştri îşi vedeau zeii venind din cer şi plecând în acelaşi loc. Cum tot ce vedeau pe cer erau stelele şi planetele, logica le-a spus că acestea nu puteau fi decât respectivii zei. Planetele poartă chiar şi astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Enoh, în care îngerii sunt consideraţi stele (cei decăzuţi sunt stele căzătoare) iar oamenii, animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalată cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru Solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu şase este Marte (a şasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeaşi semnificaţie ca numărul razelor stelelor. Nu cred că mai există cercetători care să nu recunoască faptul că steaua cu opt raze era simbolul zeiţei sumeriene Inanna sau al Afroditei, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.

Iudaismul sau mozaismul a păstrat această tradiție. Iniţial, simbolul evreilor era steaua cu cinci colţuri, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare.

Romanul Jupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost primul dumnezeu al evreilor, introdus de Moise / Akhenaton sub numele Aton. După întoarcerea lor din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a şasea planetă.

Marte al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere simbolizând faptul că este al patrulea conducător al Terrei, după Anu, Enki şi Enlil.

Numărul 6 a devenit echivalent al zeului evreilor, Yahweh, evreii folosindu-l în toate acțiunile lor importante.

Astfel înțelegem de ce au ales 6 milioane ca fiind numărul victimelor atât ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și înainte de acesta. La o privire mai atentă asupra istoriei recente, se întărește ideea că și acest război a fost planificat de către ei, așa cum susțineau Protocoalele Înțelepților Sionului și scrisoarea masonului american Albert Pike.

Din 1933, când evreii au declarat război Germaniei, până în 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, s-au scurs șase ani. Această conflagrație mondială a durat tot șase ani (1939-1945). În Primul Război Mondial, Hitler a fost înrolat în Regimentul al șaselea de rezervă bavarez. Când s-a înscris în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist, gruparea număra șase membri. Prima bombă atomică a lovit Hiroshima pe 6 august. Japonia s-a predat după șase zile de la lansarea bombei atomice în Nagasaki. Pe lângă cele șase milioane de presupuse victime evreiești, observăm folosirea repetată, deloc întâmplătoare, a celui mai important număr al evreilor. Ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar dovada unui plan bine pus la punct. Nici anul 1933 (când Hitler a obținut puterea absolută iar evreii au început războiul împotriva Germaniei) nu a fost unul întâmplător, ci ales pe baza aceleiași numerologii kabalistice. Unul dintre cele mai importante numere ale masoneriei, 33 (în procente) reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi.

Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor, adică Yahweh / Marduk. Care, în Babilon, într-adevăr făcea parte dintr-o trinitate, alături de tatăl și sora sa. De fapt, numerologia modernă consideră 33 ca fiind reprezentarea numerică a Stelei lui David (cea cu șase colțuri), adică a zeului simbolizat sub această formă.

La ordinul celui de-al 33-lea președinte al Statelor Unite, masonul de grad 33 Harry S. Truman, americanii au testat prima bombă atomică la Jornada del Muerto din New Mexico, pe paralela de 33 de grade latitudine nordică, proiectul chiar purtând numele Trinity („Trinitatea”).

Același președinte a lansat cele două bombe atomice din Japonia la distanțe egale de paralela de 33 grade latitudine nordică, Hiroshima aflându-se pe paralela de 34 de grade iar Nagasaki pe cea de 32. Toate ţările prin care trece paralela de 33 grade latitudine nordică au în vigoare pedeapsa cu moartea. Tot pe paralela de 33 grade latitudine nordică se află Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește muntele Hermon, locul unde Cartea lui Enoh susține că au coborât pe Pământ Veghetorii lui Azazel.

Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Azazel / Enki, tatăl lui Yahweh / Marduk) + Iraq.

În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza, locul primului templu masonic din Dallas. Data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Să nu uităm că 33 este anul în care creștinii consideră că evreii l-au crucificat pe Iisus dar și numărul de miracole efectuate de acesta. În plus, este vârsta la care Alexandru Macedon a murit, din voia zeilor, pentru că acesta a îndrăznit să invadeze India. Și, nu în ultimul rând, 33 este unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K este a unsprezecea din alfabet; de 3 ori K = 33).

Se consideră că numărul total al victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial se ridică la 52 de milioane. Însă, la fel ca 6 și 33, și acest număr a fost ales pentru semnificația sa ocultă, nereprezentând adevărata sumă a victimelor.

Pentru mesoamericani şi egipteni, 52 era un număr foarte important. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayaşi, incaşi, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de şarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan / Xiuhtecuhtli (Enki). El şi-a anunţat supuşii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Ciudat sau nu, prefixul internaţional telefonic al Mexicului este 52.

Calendarul solar al mayaşilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de către zeul Thoth (tot Enki, tatăl lui Yahweh / Marduk). Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu acest zeu. Laturile celor trei piramide de la Gizeh sunt înclinate într-un unghi de aproximativ 52 de grade. Sunt singurele piramide din lume cu această înclinaţie, restul având diverse unghiuri (cel mai des de 43 de grade). Faraonul Snefereu a încercat să copieze piramidele de la Gizeh, construind la Dahshur una înclinată tot în unghi de 52 de grade. Cum partea superioară a piramidei s-a prăbuşit, constructorii au lăsat aşa doar jumătate, restul fiind înclinată la 43 de grade. Marea Piramidă era considerată de egipteni opera lui Thoth. Unii credeau că piramidele de la Gizeh sunt mormintele lui Thoth, al fiului său şi al fiicei sale. Numărul 52 fiind asociat cu Enki / Thoth / Quetzalcoatl, cele 52 de milioane de victime ale războiului reprezintă un sacrificiu pentru această divinitate.

Holocausturile ignorate

După aproape șapte decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, suntem învățați în continuare că Hitler a fost personajul negativ, inamicii lui fiind cele pozitive.

Ni se bagă pe gât un presupus Holocaust, în timp ce altele sunt complet omise.

În America se estimează la circa 160 de milioane numărul indigenilor decedați ca urmare a procesului de colonizare, în luptă ori în urma bolilor aduse de europeni. Astăzi, indienii reprezintă doar unul – două procente din populația totală a Statelor Unite.

În Australia, de asemenea, aborigenii reprezintă câteva procente din totalul populației.

Uniunea Sovietică a măcelărit peste 20 de milioane de oameni în câțiva ani, sub conducerea evreilor Iosif Visarionovici Djugasvilii (numit Stalin) și Salomon Pearl Muter (alias Nikita Hrușciov).

Bombele atomice, care au ucis peste 200.000 de oameni la Hiroshima și Nagasaki, au fost create la ordinul evreului Franklin Delano Roosevelt (Delano este un clan evreiesc din Italia iar Roosevelt nu este decât versiunea americană a numelui de familie evreiesc Rosenfeld).

Blocada englezilor de la sfârșitul Primului Război Mondial a dus la moartea a 800.000 de civili germani.

Între 1979 și 1981, la granița de vest a Chinei au fost măcelăriți 50 de milioane de oameni, presa mondială nesuflând o vorbă despre acest Holocaust. Deoarece, așa cum spunea și Jim Morrison, „cine controlează media, controlează lumea”. Soldații chinezi fuseseră antrenați de KGB și CIA, documentele acestei înțelegeri aflându-se în prezent în posesia unui avocat dintr-un orășel de lângă Bonn.

Conflictul din fosta Iugoslavie a dus la 1,4 milioane de morți.

Războaiele americane din Vietnam, Coreea, El Salvador, Afghanistan sau Irak au creat alte milioane de victime.

Spaniolii au masacrat guanșii din Insulele Canare La Gomera și La Palma. Însă nimeni nu este acuzat pentru aceste crime, nimeni nu plătește despăgubiri precum Germania statului Israel și nimeni nu vorbește despre aceste întâmplări.

În schimb, se promovează asiduu doar crimele lui Hitler.

De ce?

Pentru că dictatorul german a fost marele dușman al evreilor. Ei, care controlează media dintr-o mare parte a lumii, au grijă să-și ascundă faptele în spatele celor ale dușmanilor lor. Iată ce scria profesorul Harry Elmer Barnes în New York Telegram din 29 martie 1940: „Nimic nu poate fi mai absurd decât cunoscuta poveste pentru adormit copii, care spunea că toți oamenii buni se află într-o parte și toți cei răi, pe cealaltă parte. Unii susțin că un popor ar fi mai brutal decât altul. Ei se referă la hărțuirea germanilor din Primul Război Mondial și la felul în care sunt tratați evreii acum. În acest proces, ei omit însă cea mai mare cruzime, și anume blocada britanică împotriva Germaniei, câteva luni după noiembrie 1918. Au fost lăsați să moară de foame 800.000 de germani, femei, copii și bătrâni. Comparat cu blocada britanică din 1918-1919, Hitler ar fi părut ca un spiriduș rău dacă le-ar fi făcut un  asemenea lucru murdar și detestabil celor 500.000 de evrei aflați pe teritoriul Germaniei în 1933”.

Chiar și în ziua de astăzi, Germania încă plătește despăgubiri evreilor. În multe țări, precum Germania, poți fi arestat dacă folosești cuvântul „jidan”, ori dacă îți declari simpatia față de Hitler. În Statele Unite, Biserica ortodoxă română a fost obligată să elimine din Prohod (slujba din Vinerea Mare) pasajele care susțineau că Iisus a fost ucis de iudei.

Japonia

Toți istorii consideră că cea mai mare greșeală a lui Hitler a fost atacarea Uniunii Sovietice. Însă nimeni nu poate înțelege ce l-a determinat să ia această decizie care a dus la înfrângerea Germaniei. Se pare că vinovați pentru acest lucru au fost propriii săi aliați, japonezii. Împăratului Hirohito puțin i-a păsat de strategia germanilor și a atacat Uniunea Sovietică pe neașteptate. Ca aliat al japonezilor, Hitler a fost nevoit să-i sprijine, atacând U.R.S.S.-ul la rândul său. Atragerea Germaniei împotriva sovieticilor poate fi pusă doar pe seama japonezilor, sau a fost altceva la mijloc?

Hirohito

Împăratul Japoniei nu a atras doar Uniunea Sovietică în război, ci și Statele Unite.

Pe 7 decembrie 1941, a atacat baza americană de la Pearl Harbour fără nicio declarație de război, ceea ce i-a convins pe americani să participe oficial la cel de-Al Doilea Răboi Mondial.

În două valuri de atac, cu durata totală de 90 de minute, niponii au omorât 2.402 persoane (și 1.282 au fost rănite), au distrus mai multe nave grele de război și au pulverizat 188 de avioane americane. În schimb, doar 64 de japonezi au fost uciși. Acest atac i-a luat prin surprindere pe americani, deși ar fi trebuit să fie pregătiți din foarte multe motive.

Americanii erau deja convinși că vor fi atacați de japonezi, iar primul atac va avea loc în Filipine, acesta fiind și motivul pentru care președintele Roosevelt a mutat flota în acel loc. Americanii au interceptat telegrame japoneze în noiembrie 1941, care anunțau viitorul atac, însă le-au ignorat. La fel au ignorat și primele observații radar a avioanelor nipone din dimineața zilei de 7 decembrie. Ceea ce i-a făcut pe mulți să creadă că atacul a fost dorit de americani, dacă nu chiar pregătit de ei. E posibil ca împăratul Hirohito să-l fi atras intenționat pe Hitler într-o capcană, atacând Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii?

Ciudat este faptul că, după război, japonezilor nu li s-a cerut să plătească în vreun fel, precum Germania.

Împăratul Hirohito și-a păstrat tronul, Japonia chiar fiind ajutată să se reconstruiască. Ciudat este că japonezii au așteptat șase zile pentru a capitula după ce au fost loviți de a doua bombă atomică a americanilor, șase fiind cel mai important număr al evreilor. De ce japonezii nu au fost trași la răspundere pentru crimele de război? De ce au fost ajutați să-și reconstruiască țara? De ce au așteptat șase zile pentru a capitula? Și de ce au continuat războiul atunci când toți aliații lor europeni au fost înfrânți? Erau atât de aroganți încât să considere că pot învinge singuri o alianță a Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și alte state?

Unul dintre marile câștiguri ale Statelor Unite de pe urma celui de-Al Doilea Război Mondial a fost consolidarea poziției de super putere militară. Acest fapt s-a datorat mai ales bombelor atomice pe care le deținea.

Pentru a ajunge o țară temută de tot mapamondul, S.U.A. trebuia să-și demonstreze superioritatea armată. Și a făcut acest lucru prin cele două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Din acel moment, nimeni nu a mai avut curaj să provoace Statele Unite. Nici măcar Uniunea Sovietică, războiul rece fiind doar o fațadă, după părerea multora.

Pentru că le-a oferit americanilor șansa să-și demonstreze puterea atomică, Japonia pare să le fi făcut un mare serviciu. Poate că împăratul Hirohito nu era un dușman al Aliaților, ci un prieten al evreilor. Poate că rolul său era de a-i oferi lui Hitler iluzia unui aliat puternic, care să-l facă să pornească războiul mult dorit de elita iudaică. Așa s-ar explica și motivul atragerii Germaniei împotriva Uniunii Sovietice.

Poate că Hirohito a prelungit războiul, chiar dacă aliații săi europeni erau învinși, pentru a le acorda americanilor timpul necesar de a-și finaliza bombele atomice, prin care să-și asigure dominația planetară. Poate din acest motiv a și așteptat șase zile pentru a capitula, folosind același număr sacru al evreilor. Și poate că din acest motiv nu a fost tras la răspundere pentru crimele de război ci, dimpotrivă, a fost ajutat să-și reconstruiască țara și chiar să o ducă pe primul loc în lume la capitolul tehnologie.

Posibilitatea colaborării familiei imperiale japoneze cu elita evreiască reiese și din mesajul prințesei Kaoru Nakamaru din 2 ianuarie 2012. Ea declara atunci: „În anul 1976 am avut o fantastică experiență spirituală care a constat în deschiderea celui de-al treilea ochi și astfel am putut comunica cu oameni din OZN-uri și cu civilizația din interiorul Pământului. În interiorul Pământului există o civilizație foarte evoluată, iar informațiile care mi-au parvenit de la ei m-au convins că începând cu data de 20.12.2012, timp de trei zile este perioada în care planeta Pământ va trece în a cincea dimensiune, către un tărâm numit Nuru. În cele trei zile și trei nopți în care are loc această transformare  nu vom fi capabili să utilizăm electricitatea… va fi întuneric total (zi și noapte), nici soare, nici stele, nici un fel de lumină, va fi întuneric total trei zile! Nici o mass-medie, nici o informație sau anunțuri nu vor fi disponibile oamenilor de pe planeta Pământ!”. Acea dată a trecut și știm cu toții că nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Iar „fatidica” dată de 21 decembrie 2012 a fost lansată și promovată intens de oculta iudaică, cu scopul de a crea panică în rândul populației. Prin această declarație mincinoasă și manipulatoare, inducând populația în eroare și creând panică, prințesa Kaoru Nakamaru a demonstrat că face jocul elitei iudaice. Prin urmare, o colaborare dintre familia imperială japoneză și oculta evreiască pare tot mai posibilă.

O declarație în acest sens avem de la jurnalistul Benjamin Fulford, care susține că a fost contactat de o societate secretă chineză, ce a declarat război grupului masonic Illuminati. Din mai multe surse, inclusiv din societatea chineză, Fulford a aflat că Illuminati au influențat Japonia încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceștia au ucis peste două sute de politicieni care li s-au opus, printre care foștii Prim-Miniștri Tanaka, Takeshita, Ohira și Obuchi, cu ajutorul unui drog ce provoacă infarct. Dacă informațiile jurnalistului sunt corecte, înseamnă că Japonia nu a fost în realitate aliata Germaniei în timpul războiului, ci a evreilor. Iar Hitler a fost din nou trădat.

Ultimele zile

Nu doar Japonia a avut un rol în planul evreiesc. Evreul Stalin a fost aliatul lui Hitler doar pentru a-l atrage în capcană. Biserica Catolică era condusă de evrei. Americanii, care i-au furnizat arme, erau la rândul lor conduși de evrei. Cei din anturajul său, din societățile Thule și Vrill, primeau ordine de la familia Rothschild. La fel și evreii care îl înconjurau. Rudolf Hoess, adjunctul său, a zburat pe ascuns în Marea Britanie pentru a încheia o pace separată cu englezii.

În 1939, câțiva dintre generalii naziști au plănuit să-l ucidă pe Hitler, cu condiția ca Anglia să nu intervină în războiul civil care ar fi apărut în urma asasinării, după cum a demonstrat jurnalistul Louis C. Kilzer, laureat al premiului Pulitzer, bazându-se pe documente britanice din acea perioadă. Însă  prim-ministrul englez Winston Churchill și-a convins miniștrii să respingă ofertele generalilor germani deoarece, conform planului elitei iudaice, era nevoie ca Hitler să pornească războiul, ce ar fi dus la înființarea statului Israel. Stenogramele ședințelor guvernului britanic redau modul în care masonul Churchill respingerea propunerilor germanilor: „Hitler este doar un om care va deceda mai curând sau mai târziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie să-l convingem pe Hitler să atace URSS-ul pentru că acolo va fi sfârșitul lui, iar noi vom dezmembra Germania”. Capcana a fost întinsă și, așa cum scria Nostradamus cu câteva secole înainte, „copilul Germaniei nu vede nimic”.

Se pare totuși că Hitler și-a dat seama că a fost atras într-o capcană, însă prea târziu.

Guy Liddell, fostul director general adjunct al serviciului de informații britanic MI5, a detaliat în jurnalele sale ultimile zile din viața lui Hitler. Pe 22 aprilie 1945, Fuhrerul a ținut un discurs în fața generalilor săi și a ministrului său de interne, Heinrich Himmler. Părea un om distrus iar când Himmler i-a cerut să părăsească Berlinul, Hitler a explodat: „Toată lumea m-a mințit, toată lumea m-a înșelat. Niciunul nu mi-a spus adevărul. Forțele armate au mințit și acum SS m-a lăsat în voia soartei”. Fața lui devenise violetă, brațul stâng avea spasme și nu putea să-și pună piciorul stâng corect pe pământ. În acea noapte a avut o cădere nervoasă și spunea încontinuu că își va găsi sfârșitul la Berlin. Însă, în noaptea în care s-a sinucis, a fost calm. Ba chiar i-a spus lui Albert Speer, ministrul armamentelor, că așteaptă moartea ca pe o eliberare de la o viață plină de greutăți.

eva_653805001

Înainte de a-și găsi sfârșitul, pe 29 aprilie 1945 Hitler s-a căsătorit cu amanta sa, Eva Brown. Ceremonia a fost una restrânsă, fără prieteni sau familie, martori fiind Joseph Goebbels și Martin Bormann. În aceeași zi și-a scris testamentul, unde i-a numit pe Goring și Himmler trădători. Iar pe 30 aprilie, înconjurați fiind de trupele sovietice, Eva s-a otrăvit cu cianură iar Hitler și-a tras un glonț în tâmplă. Cadavrele lor au fost scoase din buncăr de către adjuncții lui Hitler și lăsate într-un crater făcut de o bombă, unde au fost găsite de către soldații ruși pe 2 mai. Corpurile lor au fost îngropate și deshumate de mai multe ori de-a lungul timpului, până când, în aprilie 1970, au fost incinerate complet iar cenușa aruncată în râul Elba.

S-a sinucis Hitler într-adevăr pe 30 aprilie 1945?

Supraviețuirea lui Hitler

Magda Zeitfeld, o fostă membră a serviciilor secrete naziste, după ce a fost capturată de americani, a ales să se pună la dispoziția guvernului de la Washington. Tatăl ei era un pionier al tehnicilor de protezare facială, ce operase la cea mai mare clinică de chirurgie plastică din Germania, clinică ce primise sponsorizări generoase din partea Partidului Nazist. Doctorul Zeitfeld a lucrat un timp împreună cu fiica și fiul său, însă izbucnirea războiului i-a adus Magdei oportunitatea de a lucra în cadrul spionajului german.

După ce s-a predat, a descris sub jurământ, în fața comisiei aliate de anchetă, un incident petrecut în toamna lui 1943. Atunci, tatăl și fratele ei au primit ordin să modifice înfățișările a trei oficiali naziști de rang înalt, încât aceștia să devină de nerecunoscut, făcându-le trăsături semitice evidente.

După intervențiile chirurgicale și vindecarea completă, cei trei au urcat într-un submarin în portul Bremerhaven și au plecat spre o destinație necunoscută. Magda Zeitfeld a declarat că unul dintre acei oameni era cu siguranță Adolf Hitler, al doilea era Martin Bormann, iar pe al treilea nu îl cunoștea, deși îi văzuse chipul la congresele Partidului Nazist.

Ea susține că nu se putea înșela în privința lui Hitler, deoarece supervizase un program ce viza modificarea înfățișării a patru bărbați, ce semănau cu dictatorul nazist, pentru o identificare fizică perfectă cu acesta. Cei patru au devenit copii perfecte ale lui Hitler doar din punct de vedere fizic, neputându-și însuși și timbrul vocal al acestuia. De aceea au fost folosiți la manifestări sau ședințe unde era necesară doar prezența lui Hitler. De altfel, se știe că Fuhrerul nu a mai ținut discursuri în public după toamna lui 1943 iar o mare parte a personalului să a fost schimbată.

La două săptămâni după ce misterioșii străini au părăsit clinica, aceasta a fost închisă de SS. Personalul a fost mutat la alte clinici iar tatăl și fratele Magdei au dispărut fără urmă. Mai mult, toate înregistrările medicale ce îl priveau pe Hitler au fost distruse iar majoritatea doctorilor care l-au consultat au dispărut la rândul lor. Singura excepție a fost o tânără tehniciană dentară, care l-a asistat pe dentistul lui Hitler în două rânduri pentru toaletarea danturii dictatorului.

După ce a fost arestată de soldații ruși, a fost capabilă să reconstituie din memorie schița danturii lui Hitler, care a fost comparată cu cea a cadavrului din buncărul din Berlin. Se pare că imaginile nu coincideau perfect, deoarece Stalin nu a fost pe deplin convins că armata sa a găsit într-adevăr cadavrul dictatorului german. Însă a declarat oficial că este vorba despre dantura lui Hitler doar pentru ca nu cumva cineva să creadă că Fuhrerul a reușit să fugă de sub nasul triumfătoarei Armate Roșii.

underground19_26

În 1961, Wendell Stephens, un fost colonel american, în timpul unei călătorii în Ecuador a întâlnit, în orășelul Cuenca, un preot numit Padre Krespi. Stephens a bănuit că acesta era în realitate Adolf Hitler. În casa preotului erau multe obiecte de artă de valoare neprețuită, pe care un biet preot provincial nu și le-ar fi putut permite.

Magda Zeinfeld l-a însoțit pe Stephens în Ecuador și, după ce l-a văzut pe părintele Krespi, a fost și ea convinsă că acesta era fostul dictator german. Ea a recunoscut chiar în casa preotului un tablou pe care îl văzuse cândva în Cancelaria Reichului. Krespi, care nu bănuia intențiile vizitatorilor săi, le-a povestit că a fost crescut la o fermă din nordul Italiei, la granița cu Austria, și că a venit la Vatican în 1943. De altfel, părintele vorbea perfect italiana. Dar și mama lui Hitler provenea din aceeași zonă iar Adolf vorbea în copilărie italiana. Se știe că la întâlnirile cu Mussoloni, Hitler nu folosea niciodată translatori iar atunci când era nervos, obișnuia să înjure în italiană.

Părintele Krespi povestea că a fost trimis ca preot catolic în Ecuador în 1956, orășelul în care locuia fiind cunoscut drept posibil refugiu al lui Martin Bormann. Krespi ducea aici un trai modest și era adesea văzut în compania în compania unor germani emigrați în Ecuador. La scurt timp după întâlnirea cu Wendell Stephens și Magda Zeinfeld, părintele Krespi a decedat, fiind înmormântat cu mare pompă. Cavoul său, placat cu marmură albă, este și astăzi acoperit cu flori, localnicii păstrându-i o amintire de neșters.

Este posibil ca Hitler să mai fi supraviețuit două decenii sub o altă înfățișare? Dacă da, nu e de mirare că a ales să devină preot catolic, ținând cont că a fost toată viața un catolic convins. Ba chiar își dorea în copilărie să devină preot. Se pare că această ipoteză a fost verificată și de C.I.A. imediat după sfârșitul războiului, răscolind toată America de Sud în căutarea fostului dictator german.

Învingătorii

salut_hitler

După finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii au devenit, din puteri continentale, super-puteri mondiale.

Comunismul s-a extins de la Berlin până în China. Prin proiectul Paperclip, autorizat de președintele Truman în septembrie 1946, șapte sute de savanți germani (cel mai important fiind Wernher von Braun) au ajuns în secret în Statele Unite, continuând să lucreze pentru americani.

Evreii au obținut dreptul de a înființa statul Israel, plus despăgubiri financiare enorme, pentru totdeauna. Iar masoneria pe care o conduc din umbră a reușit să subjuge o mare parte a populației lumii. Ca urmare a acestor victorii, Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983, declara cu o aroganță fără margini: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Privind lucrurile în această lumină pe care evreii au ascuns-o de prea multe decenii, putem concluziona că Adolf Hitler nu și-a dorit niciodată să cucerească planeta, ci să o elibereze de elita iudaică ce o înrobise. Și nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi arătat lumea astăzi dacă ar fi reușit.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2012/09/08/hitler-mesia-sau-antihrist/





Civilizatiile precolumbiene. Enigme vechi si noi (I)

29 12 2018

Tulburătoarele coincidenţe

Tot mai avid de cunoaştere şi accelerînd procesele cunoaşterii, omul de la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu al civilizaţiei noastre trăieşte în mod acut limitele condiţiei sale. Psihologic, se simte claustrat în scurgerea timpului biologic şi chiar frustrat.

El gîndeşte legea relativităţii, formulează ideea universurilor paralele, ştie că raza de lumină este singurul obiect absolut al Universului, în care timpul încetinit aproape moare, scrutează infinitul, exprimîndu-l prin formule matematice, descoperă galaxii, teoretizează nivelele de existenţă ale materiei, fiecare exprimînd o logică proprie. Şi cu fiecare dintre acestea îşi distinge o nouă şi dureroasă limitare. Ca parte a naturii ordonate de legi ireversibile, el este o componentă dintr-un univers caracterizat printr-un timp care, pentru sistemele cu un anumit grad de complexitate, se scurge, obiectiv, într-un singur sens. Dar, dacă viitorul nu poate fi forţat, trecutul oferă imaginaţiei omeneşti o piaţă uriaşă de desfacere. Sondarea acestuia este asociată, de obicei, cu setea de a descifra enigmele, deloc puţine, şi de a afla cine au fost precursorii lumii de azi, pentru că omul modern nu mai nutreşte orgoliul întemeietorului absolut.

Corespondenţele dintre civilizaţii obsedează spiritul, întrebările ne asaltează fără încetare şi încercarea de a răspunde la ele aduce un indiscutabil profit intelectual, constituind, totodată, şi un exerciţiu care poate oferi oricui un mod de a se situa în raport cu natura şi Istoria. Fiecare creuzet în care s-au plămădit civilizaţiile îşi afirmă o dominantă aparte, un stil dat, poate, de aerul, apa, pămîntul, cerul său. Dacă, în Asia, manifestarea exuberantă a civilizaţiilor apare ca o coexistenţă amalgamată care promovează, însă, cu consecvenţă schimbul de idei, păstrînd intacte individualitatea fiecărei lumi, iar Europa afirmă sinteze repetate ca într-o reacţie în lanţ, civilizaţiile precolumbiene s-au afirmat într-o uluitoare discontinuitate, într-o ruptură geografică şi temporală, care le-a îndemnat, paradoxal, dintr-un instinct obscur, să descopere şi să afirme, de fiecare dată, cam acelaşi lucru.

pag-12-13-calendar-aztec

Consonanţe enigmatice

Înrudirile tulburătoare dintre civilizaţiile aflate la distanţă geografică şi temporală uriaşă, fenomenele de civilizaţie încă neexplicate, ca şi descoperirea unor civilizaţii ai căror autori rămîn, încă, învăluiţi în mister, au pasionat spiritele secolului nostru, dornice să afle enigmele acestei istorii necunoscute a umanităţii. Cele mai vechi urme duceau spre continentul sud-american. În acest context, s-a emis ipoteza originii americane a Carianilor (Secolele XV – XIV î.Chr.), rasă neindo-europeană, purtînd o civilizaţie evoluată şi confirmînd legături profunde cu Pelasgii, culturile Feniciană, Cretană, Sumero-Babiloniană.

Istoricul roman Diodorus Siculus (cca. 80 î.Chr. – 21 î.Chr.) considera, după Alexander Braghine (1878-1940), autorul cărţii „L’Enigme de L’Atlantide“, regatul lui Kar ca o adevărată „epocă de aur a omenirii“.

O altă ipoteză ar fi că Troienii, după marea înfrîngere, transportaţi în triremele fenicienilor, s-ar fi refugiat în America de Sud şi ar fi întemeiat oraşe la gura fluviului Parnahyba, unde s-au descoperit ruine şi ziduri de apărare ciclopice. Triburile de aici ar păstra şi astăzi amintirea unei ţări mirifice, cu acoperişuri scînteietoare, aflate dincolo de Ocean.

Considerată „leagănul omenirii“, adevărata Atlantida a devenit teatrul contestărilor, pe măsură ce descoperirile arheologice scoteau la iveală lumi după lumi dispărute. În studiul său despre civilizaţiile peruviene (Peru), latifundiarul Rafael Larco Hoyle enumeră cel puţin 20 de culturi care s-au dezvoltat înaintea civilizaţiei Inca. A trebuit să se caute răspunsuri pentru vestigiile scoase de sub straturi groase de pămînt şi mortar împrăştiate cu grijă peste monumentele şi oraşele abandonate chiar de către constructorii lor. Pe teritoriul Mexicului de azi, enigmaticul regat întemeiat de o olmeci îşi păstrează, încă, misterul.

În vechiul oraş aztec Teotihuacán (în traducere: „Locul unde omul devine Zeu“), toltecii au refăcut temple a căror constructori nu se cunosc.

Civilizaţia toltecă a dovedit înrudiri tulburătoare cu civilizaţiile Sumeriană, Egipteană, Cretană prin construcţiile labirintice, prin modul de articulare al piramidei gigantice şi arta prelucrării metalelor. Pe platourile andine, ruinele de la El Castillo ridică alte întrebări, ele atestînd o civilizaţie veche de 20.000 de ani. Pe de altă parte, oraşul Tiahuanaco, aflat pe malurile lacului Titicaca, ar fi fost părăsit cu 13.000 de ani înainte de Christos, în urma unor catastrofe care au înălţat coastele oceanice cu aproximativ 3.500 de metri.

Apariţia în frescele egiptene a unor zei cu piele albăstruie i-a făcut pe unii arheologi să emită ipoteza unor strămoşi cu pielea albastră veniţi în Egipt din ţări cu munţi înalţi, strămoşi care, în noile condiţii climatice, şi-au schimbat culoarea pielii în măsliniu. Cei veniţi ar fi fost originari din platourile andine, unde lipsa de oxigen dă o tentă albăstrie tenului indigenilor.

Deoarece legenda oamenilor albaştri apare la triburile de pe litoralul Atlanticului, s-a presupus că e vorba de atlanţii înşişi, locuitori ai unei ţări muntoase, care au pierit odată cu dispariţia ţării lor. Alţi cercetători îi consideră, însă, pe strămoşii cu pielea sau sîngele albastru, semnalaţi chiar de Platon, drept fiinţe venite din „planeta albastră“ a anticilor – Venus. Această idee a apărut în urma coroborării unor date străvechi cu privire la această planetă.

După Sfîntul Augustin (354 – 439), care citează izvoare mult mai vechi, planeta Venus ar fi suferit o serie de fenomene, cum ar fi schimbarea culorii, a mărimii, a formei şi a traiectoriei. S-a presupus că, în urma unei catastrofe cosmice, a fost întemeiată civilizaţia de la Tiahuanaco, considerat ca fiind cel mai vechi oraş din lume. Şi, nu întîmplător, probabil, pe un teren învecinat cu platoul Matto Grosso, pămînt care nu a fost niciodată acoperit de ape, după afirmaţia geologilor.

Arheologul austriac Arthur Posansky (citat de Robert Charroux în „Histoire inconnue des hommes“) afirma că a descoperit 5 civilizaţii succesive, distruse de catastrofe naturale la Tiahuanaco, fost port la Ocean, după cum atestă construcţia bizară care arată ca un port maritim, aflată, azi, la 4.000 de metri altitudine.

În petroglifele de pe „Poarta Soarelui“, alţi cercetători au identificat elemente care atestau prezenţa unor fiinţe fantastice. Inginerul Alexander Kazanţev a descoperit, pe aceeaşi „Poartă a Soarelui“, un calendar venusian avand anul de 225 de zile terestre.

Întrebarea este: cum de cunoşteau strămoşii Incaşilor calendarul venusian şi de ce erau interesaţi de această planetă? Scriitorul englez James Churchward (1851-1936), susţinînd existenţa unui misterios Continent Mu, ce şi-ar fi avut Capitala în deşertul Gobi, relatează despre strania coincidenţă a calendarului venusian al civilizaţiei Mu şi a celui de la Tiahuanaco, pentru ca, ulterior, să aflăm că profesorul Floyd Lawnsbary, de la Universitatea americană Yale, a ajuns la concluzia, după cercetarea celor 20 de semne calendaristice Maya descoperite pe pereţii unei clădiri din localitatea Bonampak (Sud-Estul Mexicului), că, în întocmirea calendarelor şi consemnarea evenimentelor importante din istoria ei, vechea populaţie Maya se orienta după poziţia planetei Venus. Să fie simple coincidenţe tulburătoare?

Odată cu descoperirea civilizaţiilor precolumbiene, a reţinut atenţia strania asemănare a hieroglifelor, găsite în Mexic şi în Peninsula Yucatan, cu scrierea egipteană şi chineză. Mergînd din aproape în aproape, unii cercetători au presupus că scrierea Feniciană nu ar fi constituit decît simplificarea unor ideograme.

Pe de altă parte, arheologul amator Augustus Le Plongeon (1825-1908) cita 13 semne Maya avînd o semnificaţie asemănătoare unui număr similar de semne egiptene. Numeroase inscripţii găsite în Brazilia ,,în stil egiptean“, altele în Amazonia şi Matto Grosso, au făcut să circule ipoteza că Preegiptenii ar fi fost o populaţie care a emigrat din America de Sud, trecînd prin dispăruta Atlantidă.

În orice caz, sumerienii, egiptenii, toltecii şi lumea Maya aveau cunoştinţe avansate de astronomie şi foloseau un calendar asemănător. Dar dacă hieroglifele egiptene au fost descifrate, cele Maya şi Aztece îşi aşteaptă, încă, rîndul. Cînd conchistadorul Hermán Cortés a năvălit în Mexic, în Secolul al XVI-lea, intoleranţa religioasă a trecut prin foc şi sabie tot ceea ce era socotit păgîn.

Don Juan de Zumárraga (1468-1548), cel dintîi arhiepiscop din Mexic, a ars toate documentele găsite la sosirea lui. Autodafeurile s-au ţinut lanţ. Din toată civilizaţia Maya, n-au rămas decît 3 manuscrise. Diego de Landa (1542-1579), al doilea arhiepiscop al Yucatanului, nu s-a lăsat mai prejos; totuşi, o curiozitate secretă l-a îndemnat să noteze legendele povestite de un prinţ Maya, rămas atunci în viaţă. Notele au fost însoţite şi de schiţe, care indicau semnele de care se foloseau Mayaşii pentru a desemna zilele şi lunile anului. Aceste însemnări au devenit poate cele mai preţioase documente ale savanţilor care studiază civilizaţiile Precolumbiene. Pe baza lor, s-a putut determina importanţa copleşitoare a matematicii în viaţa lumii Maya, ca şi a Toltecilor şi Olmecilor; de altfel, toate edificiile lor nu sînt, după cum nota un specialist, decît un calendar pietrificat, în care esteticul este subordonat matematicii.

pag-12-13-machu_picchu-orasul-pierdut-al-incasilorCa să mergem mai departe cu transcrierea consonanţelor tulburătoare, vom aminti că obiecte găsite în Tunisia se aseamănă cu artefacte descoperite în Mexic. Prezenţa şarpelui în miturile din Mesopotamia, Grecia, Mexic, America Centrală, obsesia la aceste civilizaţii a ideii de Paradis (Eden) şi a Potopului ar indica o străveche amintire a unei istorii comune.

La tolteci, lordul Kingsbourough (1795-1837) observa frecvenţa imaginii şarpelui, cu cap de femeie, înfăşurat pe un arbore. Alţi arheologi au descoperit, în Guatemala, şarpele gravat, înfăşurat pe un arbore, ca în mitul biblic.

Legende mexicane relatează despre un zeu revoltat împotriva lui „Sootan“ sau „Şutan“ (cuvinte asemănătoare cu „satanul“ creştin sau „şeitanul“ musulman). Se pare, tot aşa, că ideea Turnului Babel trebuie legată de construirea de piramide ca mijloc de salvare de la un ipotetic potop.

După Ixtlilxochitl (1380-1418), celebrul istoric indian din Mexic, strămoşii aztecilor ar fi construit marea piramidă de la Cholula pentru a se salva de la un asemenea potop, dar zeii, mîniaţi, au amestecat limbile vorbite şi au împiedicat finalizarea construcţiei. Soarele era reprezentat ca un şarpe cu pene, numit de Azteci „Qutzalcoatl“, iar de Mayaşi – „Kukulkan“ – cel care a adus civilizaţia sub înfăţişarea unei reptile înaripate. „Să ne amintim, precizează Braghine, că şi miturile biblice vorbesc de un şarpe care acordă perechii primordiale lumina spiritualităţii“.

pag-12-13-tahuanaco-poarta-soareluiPiramidele din Yucatan, ca şi piramidele egiptene, imortalizează în piatră aceeaşi rigoare geometrică, asociată cu mişcarea riguroasă a aştrilor. S-a dovedit că există o relaţie directă între planul oraşului Maya şi orientarea piramidelor învecinate, că toate edificiile din Yucatan şi Guatemala sunt orientate spre Est-Vest.

S-au relevat şi asemănări între arta Maya şi arta hindusă. În ruinele de la Copán (în partea de Vest a Hondurasului), un desen s-ar apropia de stilul artei din Indochina, aşa cum o pieptănătură dintr-o sculptură din cel mai mare templu budist din lume, Borobudur (Indonezia), ar aminti de figurile de la Copán.

Piramidele de la Sihuatan (2500 î.Chr.) par să-şi exprime dimensiunile în metri, fără nici o fracţie, iar o gravură descoperită la San Salvador, pe o farfurie din argilă, ar reprezenta palmieri, deasupra cărora zboară oameni în maşini, care par să lase în urmă o dîră de fum.

Egiptologul american Mitchell Hedges a lansat ipoteza hazardată că roca folosită pentru construcţia piramidelor de la Giseh (Egipt) ar proveni din America de Sud. Augustus Le Plongeon, citat de scriitorul francez Serge Hutin în „Les civilisations inconnues“, susţine că Sfinxul de la Giseh nu ar fi decît efigia prinţului Coh, soţul enigmaticei zeiţe Maya, Moo, care a fost ucis de fratele ei gelos, Aac…

Dincolo de aceste broderii fantastice, cîteva lucruri sînt incontestabile: în Guatemala, stelele pietrelor funerare amintesc de arta Khmeră, din Indochina; o piramidă în trepte, de la Zakuleu (Guatemala), de fapt un templu al Soarelui, sau templul lui Tepolzan, din Mexic, cu trei platforme, seamănă uluitor cu o piramidă în trepte de la Sakkarah, din Egipt. Piramidele de la Tikal (Guatemala) vădesc asemănări surprinzătoare cu cele din Angkor Wat (Cambodgia).

Legăturile civilizaţiei precolumbiene cu civilizaţiile asiatice au constituit obiectul de cercetare al mai multor istorici ai civilizaţiilor omeneşti.

Studiind numeroase surse, arheologul mexican Pere Bosh Gimpera (1891-1974) presupune, în „L’Amerique avant Cristophe Colomb“, că a existat o civilizaţie de bază în Asia Orientală a Mileniului III.

În America Precolumbiană, primele construcţii arhitectonice dispuse în scări, care vor deveni piramide combinate cu platforme purtătoare ale unor temple, încep să fie ridicate, în Valea Mexicului, în preclasicul tîrziu, aproximativ în primele secole înainte de Christos.

În Secolele V-VI î.Chr., se construieşte marea piramidă de la situl arheologic Precolumbian El Tajin şi piramida de la Cempoala (Mexico) – „Locul celor 20 de rîuri“ -, aparţinînd orizontului cultural Totonac. În Secolul al VI-lea î.Ch., cultura Zapotecilor culminează prin construirea piramidei în terase de la Monte Alban. Mai tîrziu, vom întîlni piramidele Maya. Spre deosebire de cele egiptene, acestea erau clădiri de cult, nu morminte funerare.

Faptul că, în 1952, a fost scos la lumină din piramida de la Palenque, în Mexic, un mare sarcofag de piatră în care zăcea un prinţ Maya (700 d. Chr.) nu a contrazis această teorie. Piramidele Maya au fost construite la Copán, în Honduras, la Chichen Itza, în Yucatan, un fel de Mecca Mayaşă, înfloritoare în Secolele XI – XIII şi suferind de o hipertrofie a decorativului somptuos. Aztecii vor ridica templul de la Xochicalco pe o piramidă orientată conform celor 4 puncte cardinale. Templul lui Tepoztlán a fost ridicat în vîrful unei piramide, la 600 de metri deasupra oraşului cu acelaşi nume.

În aria andină, găsim mari temple şi sanctuare la Tiahuanaco, Cuzco, Chan-Chan, ridicat de cultura Chimu, la Machu Picchu („Vechiul Pisc“).

Dar cum se explică enorma proliferare a construcţiilor ciclopice pe un teritoriu vast, cuprinzînd spaţiul mediteranean şi cel andin, sau preferinţa pentru mumificare, întîlnită în America Centrală şi de Sud, Egipt, Sumer, Insulele Canare; de ce apare predilecţia pentru colosal în Anzi şi Mesopotamia; de ce se aseamănă sistemul de canalizare etrusc, cu acela al preincaşilor; de ce apar cosmogonii asemănătoare la sumerieni, egipteni, lumea Maya?

Marile înrudiri descoperite, peste tot, de arheologi, geografi, lingvişti, biologi, antropologi scot în evidenţă faptul că spiritul uman cunoaşte căi apropiate şi limitate, totodată, de afirmare, iar legăturile dintotdeauna dintre lumi demonstrează că umanitatea a simţit permanent nevoia să comunice.

Sumerul, Egiptul, Fenicia cunoşteau Continentul Sud-American cu multe secole înainte de Christos. Obiecte de fier, inscripţii, urme specifice de construcţie, borne de drum feniciene au fost descoperite în statui din Massachusetts, în statul New-Hampshire, în Brazilia. Egoişti şi avari, fenicienii, inventatori ai triremei – celebra navă de luptă a Antichităţii – îşi învăluiau expediţiile în cel mai mare secret. Grecii nu au putut să ajungă niciodată pe urmele lor şi au trebuit să treacă aproximativ 20 de secole, pînă cînd cele două Americi să fie redescoperite.

pag-12-13-statueta-din-situl-copanEnigmele Olmecilor

În jungla tropicală de pe coasta răsăriteană a Americii Centrale, zonă de o remarcabilă omogenitate culturală, într-un spaţiu mlăştinos şi cald, inundat periodic de rîuri leneşe, a răsărit cea mai veche civilizaţie Precolumbiană cunoscută.

Toate datele indică zorii ei odată cu Războiul Troian.

Enigmaticul Secol al XII-lea î.Chr. – care a marcat, în chip inexplicabil, toate marile civilizaţii ale acelui timp, de la Asia Mică şi Orientul Apropiat, pînă la Extremul Orient – îşi pune pecetea şi asupra Continentului America, ridicînd încă o mare enigmă: originea civilizaţiei mature, de la bun început, a Olmecilor şi originea lor însăşi.

„Deseori, s-au făcut comparaţii, scria antropologul francez Jaques Soustelle în „Olmecii“, între azteci şi romani, între mayaşi şi greci. Despre tolteci, s-a spus că au jucat, în Antichitatea indiană, un rol comparabil cu acela al etruscilor, în Italia.

Însă olmecii ne duc cu gîndul la sumerieni: au fost, ca şi ei, mult timp necunoscuţi; au fost, asemenea lor, precursori îngropaţi sub ruine milenare, ascunşi ochilor noştri de vestigiile popoarelor care le-au urmat“.

Abia după 1950, săpături sistematice în zona La Venta şi San Lorenzo (Mexico) au scos la iveală vestigiile impresionante ale lumii olmece, popor cu un grad înalt de civilizaţie, care pusese stăpînire pe platoul San Lorenzo, spre 1200 î.Chr. Semnalarea unor monoliţi, apoi a unor figurine ciudate din jad a iscat controverse. Care să fi fost rostul acestor sculpturi uriaşe? Care erau credinţele, viaţa, năzuinţele acestei lumi?

Solul umed şi acid al junglei americane a distrus, însă, orice urmă materială a locuitorilor ei. Tot ceea ce se poate spune despre olmeci – locuitori ai „pămînturilor calde“ – se rezumă la mărturia pietrei sculptate.

Ceea ce a uimit au fost obiectele preţioase, mozaicurile verzi sau măştile de jaguar, îngropate, cu grijă, sub straturi de nisip. Predilecţia pentru jad, piatra verde, prezenţa zeului-felină, instinctul de a migra în chip misterios au fost transmise tuturor civilizaţiilor precolumbiene care le-au urmat.

Olmecii fascinează şi azi prin mecanismul existenţei lor greu de explicat. După ce întemeiază şi construiesc, timp de secole, distrug totul în chip sălbatic şi abandonează; tot ceea ce este superb, lucrat cu artă va fi ascuns; coloşi dizgraţioşi sînt, în schimb, plantaţi în cele mai inaccesibile locuri ale junglei; după ce domină scena timp de secole, dispar, la fel de brusc precum au apărut; deşi nivelul de civilizaţie atins este uluitor, nu transmit, în chip direct, aproape nimic, nutrind un dispreţ suveran faţă de incultură şi sălbăticie; autori ai unui adevărat imperiu, aceştia au fost, prin excelenţă, negustori, şi nu războinici.

Orgoliul de castă al olmecilor a fost, poate, sursa acelui abis evolutiv, care desparte declinul civilizaţiei olmece (Sec. IV – III î.Chr.) de începutul civilizaţiei Maya (Sec. III d.Chr.).

În ciuda unor simboluri religioase difuze, a calendarului şi scrierii, lumea olmecă a fost, într-o mică măsură, catalitică şi formativă pentru cei din jur. Una dintre cele mai fascinante enigme a început să prindă contur odată cu descoperirea unui mare număr de monoliţi şi statui mutilate, de feţe umane umbrite ca de o mască de pasăre, de chipuri diforme, multe vădind o îngemănare animalieră sau un gen de metamorfozare în proces desfăşurat.

La olmeci, figura umană pare să fie supusă unui proces de disimulare obligatorie sau forţată, o disimulare care vorbeşte, probabil, şi de una mai profundă, spirituală, căci nu putem admite, decît cu greu, ca o lume de maeştrii ai artei cizelării să fie lipsită de ideea armoniei şi a perfecţiunii artei plastice.

Craniul crăpat, caracteristica iconografiei olmece, obţinut prin deformarea cutiei craniene în copilărie şi mutilarea dinţilor din faţă vor fi regăsite ca practici în civilizaţiile peruviene. Ceea ce se mai ştie despre ei este că au cunoscut, la începuturi, un foarte vechi calendar cu un ciclu de 260 de zile.

Să fie, oare, o variantă a acelui calendar venusian, cel mai vechi cunoscut pe Pămînt, descoperit pe „Poarta Soarelui“, de la Tiahuanaco?

Să fie olmecii urmaşii tîrzii ai acelei civilizaţii care se stinge, lîngă lacul Titicaca, în jurul anului 10.000 înainte de Christos? Ciudata risipire a lumii olmece seamănă, în orice caz, cu procesul dramatic petrecut pe platourile Americii de Sud.

Universul Maya (1)

Situat ceva mai la nord de teritoriul imperiului olmec, în fîşia de pămînt de la baza peninsulei Yucatan. teritoriul pe care s-au înălţat oraşele perioadei clasice Maya se afla în regiunea teritoriilor Tafoaseo, Guatemalei, Hondurasului de azi, avînd, deci, acces la Marea Caraibelor şi Golful Mexic.

Alături de Tikal – Copán, Palenque, Bonampak ajung la o înflorire extraordinară. Abandonate junglei, după aproximativ 6 secole, ele vor fi „regăsite“ în peninsula Yucatan.

Această migraţie are loc cu sentimentul că istoria Maya a intrat în declin, ceea ce pare o stranie anticipare a agresiunii conchistadorilor de la începutul Secolului al XVI-lea.

La extremitatea de nord a peninsulei, lumea Maya întemeiază, odată cu Secolul al X-lea, oraşe celebre, cum ar fi Chichen Itza, Coba, Uxmal pe care legendele le descriu ca fiind legate între ele de poduri aeriene. Cucerit de către tolteci, o parte a populaţiei Maya părăseşte oraşul Chichen Itza, pentru a reveni în fosta Lagună Pelten, părăsită de strămoşi. Aici, ei au trăit în linişte pînă la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, cînd, ca ultim bastion al lumii Maya, vor fi masacraţi de spanioli şi, după cum spunea exploratorul american Victor Wolfgang von Hegen în „Les Royaumes du Soleil“, sînt definitiv împinşi în neant.

Monumentele arhitectonice descoperite întîmplător de călători în căutare de aventură sau de antichităţi în Sudul şi Nord-Estul peninsulei Yucatan denotă, la prima vedere, o spiritualitate comună, prea puţin receptivă la înnoiri radicale şi înclinată să exteriorizeze în edificii monumentale ideile ca şi concepţia sa despre frumos.

Un anumit conservatorism latent bine dirijat a ţinut în frau inventivitatea creatoare, obligindu-l pe artistul Maya să execute aceleaşi teme obsedante ale ideilor religioase.

Culminînd, ca şi ziguratul sumerian, cu un mic templu, piramidele Mayaşe, templele, edificiile oferă, totuşi, o compensaţie a greoiului, sobrului, gigantescului prin graţios – îngemănare pe care am întîlnit-o, parţial, în arta hindusă.

Sculptura în piatră, mozaicul, pictura, motivele complicate proliferînd în dantelării enorme, în care rigoarea arhitectonică se îmbină cu densitatea somptuoasă a decoraţiilor, vorbesc despre un spirit baroc nutrind oroarea de gol, care marchează nu numai obiectele, ci şi pe individul însuşi. Nu este vorba de o artă diletantă şi nici de construcţii diforme, sufocante sub aspectul aglomerării detaliilor, ci de un anumit stil al armoniei, specific civilizaţiilor precolumbiene.

Nobilul Maya mergea, de altfel, cu arta împodobirii atît de departe, încît nici o părticică a fiinţei sale nu se putea sustrage prelucrării „întru frumos“: de la încrustarea dinţilor, ca şi a nărilor, cu pietre semi-preţioase, deformarea nasului şi a privirii, în copilărie, pînă la savantele coafuri, tatuajele migăloase şi podoabele din pietre semi-preţioase, care-l împovărau cu un fast incredibil.

Eleganţa, proporţiile pieţelor civice din ansamblurile arhitecturale, cum ar fi acelea de la Palenque, din vechiul teritoriu abandonat amintesc, pe alocuri prin contrast, de stilizarea arhitecturii hinduse săvîrşite în edificiile din Indochina.

Alteori, animalele fabuloase, străjuind uriaşe faţade din blocuri masive acoperite de inscripţii hieroglifice, pînă azi nedescifrate, apropie, de pildă, un templu din Chichen Itza de edificiile faraonice, ca să nu mai vorbim de frumoasele capete din stuc de la Palenque sau picturile de la Bonampak, purtînd, halucinant, aerul frescelor minoice, aşa cum vase de ceramică superb pictate şi de o graţie fără seamăn, găsite la Tikal, se armonizează, în mod tulburător, cu ceramica rafinată a epocii Han, în China.

Cum se împacă, însă, toate aceste date ale unei civilizaţii solide care se ghida, după cum scria Henry Beuchat în „Manuel d’archéologie americaine“, după 31 de calendare şi cicluri temporale sacre, adevărate exerciţii spirituale de o rigoare aritmetică extraordinară, cu sîngeroasele ritualuri de o cruzime care a rămas, pînă azi, inexplicabilă?

Cruzimea, nepăsarea cu care se vărsa sîngele nu au fost specifice numai lumii Maya; întreg teritoriul american precolumbian pare că nu ajunge să înlocuiască sacrificiul uman printr-un substitut simbolic.

Un gînditor al culturii care făcea o comparaţie între cruzimea acestor ritualuri şi vitalismul, duritatea imaginii artistice din arta americană modernă, îmi vorbea despre o stranie modelare a omului venit din Europa de către geografia acestor pămanturi, persoană care ajunge, în final, să se integreze unor forme stilistice depărtate de eleganţa şi rafinamentul imaginarului european.

Oricum ar fi, dacă acceptăm sau nu această aserţiune, o enigmă persistă: se pare că lumile precolumbiene, împinse în uitare, au infuzat, lent, acelora care au venit să le locuiască teritoriile o dimensiune stilistică specifică fiinţelor de pe pămantul locuit, timp de milenii, de strămoşii lor.





Legenda Olandezului zburator

21 12 2018

Scena în care apar asa-numitele nave fantomă, corăbii nălucă sau alte asemenea numiri derivate pe aceeași temă – consemnate în relatări de epocă ce s-au transmis până în timpurile noastre – își schimbă de-a lungul vremii nu numai spațiile marine în care este localizată, ci și dimensiunile, care se amplifică treptat, pe măsură ce se extind rutele de navigație și crește intensitatea transporturilor pe mările lumii. Faptele povestite de marinari aveau darul de a stârni uimire și temeri. Ce întâmplări ieșite din comun se petreceau în acele ape?!…

Numeroase relatări vorbesc despre existența unor nave fantoma care bântuie apele Terrei. Aceste istorisiri vechi de secole au fost surse de inspirație pentru numeroase scrieri literare. Cât de mult din aceste povestiri sunt de domeniul ficțiunii și cât din zona realității? Putem pune preț pe mărturiile marinarilor, sau aceștia trăiau niște iluzii din cauza condițiilor aspre de navigație?

Olandezi, nave fantomă, Insulele-de-scorțișoară și fabulosul continent austral

Legenda spune că în „timpii de aur” ai navigației olandeze – secolele XVII – XVIII – când pavilionul statului nordic flutura nu numai în Atlantic, ci și pe țărmurile insulelor și coastelor Oceanului Indian și ale Pacificului. Bătea în acel timp un vânt prielnic în velele corăbierilor armați de Statele Generale – guvernul olandez. Sloop-urile plecate din Amsterdam și Horn se avântau pe Mările Sudului, descoperind în numai câteva decenii o seamă de pământuri neștiute de europeni.

Capul Horn intr-o veche harta maritima

Olandezii organizează o seamă de comptoare în Sumatra și Jawa, care devin baze ale ofensivei lor comerciale, dar mai ales coloniale; puternica corporație „Compania Indiilor răsăritene” își extinde mereu raza de acțiune în regiunile Asiei meridionale și răsăritene, își asigură importante piețe în arhipelagul japonez și China.

In anul 1602 olandezii fundează o stațiune cheie la Capul Bunei Speranțe, Kaapstad, Cape Town-ul de mai târziu. O expediție a neguțătorilor din orașul Hoorn, condusă de Willem Corneliszoon Schouten și Iakob Le Maire, va descoperi la capătul austral al Americii, o dată cu țărmul ce poartă numele orașului olandez care a armat corăbiile, o nouă cale – prin strâmtoarea Magellan – spre mult râvnitele „insule-de-piper-și-scorțișoară”. De atunci înainte, olandezii vor explora unele zone ale Oceanului Indian și, pentru prima oară, vor culege și transmite importante informații despre „Golfstreamul Pacificului”, marele curent cald Kuro Sivo. Europa medievală află de mirabilele ținuturi ale Orientului Îndepărtat din cărți cu titluri ademenitoare, precum „Descrierea unei uimitoare călătorii” încredințată tiparului chiar de unul din conducătorii expediției, Villem Corneliszoon Schouten.

În căutarea insulelor cu mirodenii și a „Insulelor-de-aur-și-argint”, precum și a ipoteticelor țări Jesso și Jao da Gama, în acele secole își îndreaptă corăbiile navigatori încercați ca Mattis Quest și Abel Janszoon Tasman, Martin Gertizoon de Vries, Hendrik Cornelisszoon Schaep, Van Diemen și câți alții ce își vor câștiga faima descoperind numeroase insule și arhipelaguri la apele tropicale ale Pacificului. Europa află de existența unor mari pământuri necunoscute.

Pe hărțile secolului al XVII-lea se înscriu, în spațiile albe de până atunci, contururile mai mult sau mai puțin exacte, dar exprimând o certă realitate, ale unor pământuri: „Țara Eendracht”, „”Țara de Witte”, „Țara Edel”, „Țara Leeuvin”, „Țara Nuyts”, „Țara Arnhem”, toate, de fapt, zone costiere ale continentului austral, căutat cu înfrigurare de atâția navigatori de seamă, ce va fi identificat ca atare, mai apoi, tot de un olandez, Abel Tasman. Tot din acele timpuri, insule ale multor arhipelaguri din Polinezia – Fiji, Tonga – vor purta o vreme nume olandeze: Amsterdam (Tongatapu), Middeburg (Eua), Rotterdam (Nomuka)… Însuși continentul austral este înscris pe hărțile vremii drept Noua Olandă.

Nave fantomă în zona Hoorn – „Capul Furtunilor”

Inițial, aceste nave fantomă sunt semnalate în regiunile proxime Capului Bunei Speranțe. Iată mărturia unui navigator, Cunnar Erikszoon:

„Goeleta noastră se afla ancorată de 7 zile încheiate numai câteva mile de Cap. Șapte zile de când încetase să mai bată vântul. Pânzele zăceau moi, vlăguite, ca și aerul din jur care părea încremenit pentru totdeauna. Se înserase. Mă aflam la prova, privind spre uscat. Adulmecam aerul ca un ogar, sperând să simt o cât de slabă adiere. Nimic! Deodată – nu-mi venea să-mi cred ochilor! – apare un bric cu toate pânzele întinse. Un bric negru, așa mi s-a părut, negru ca smoala, înainta cu iuțeală, împins de o forță nevăzută. Suflul Necuratului, fiindcă ce altceva putea fi, atâta vreme cât noi rămâneam nemișcați cu velele pleoștite?”

Faptele semnalate s-au produs în vara anului 1639.

Cu nesemnificative variații, asemenea relatări – toate referindu-se la întâmplări similare petrecute în preajma Capului Bunei Speranțe – au circulat prin tavernele tuturor porturilor în același timp. Navigatorii din Atlantic și Oceanul Indian deveniseră obsedați de nave fantomă. Deslușirea cauzelor ce au provocat fenomenele observate – cu nimic datorate vreunei halucinații – s-a produs mult mai târziu, când, prin ofensiva științei secolului al XIX-lea, au putut fi studiate și analizate condițiile meteorologice specifice zonelor oceanice respective, unde, în anumite condiții atmosferice, se instalează o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, de calm a curenților aerieni. În aceste împrejurări, însă, rămân deschise unele „culoare” parcurse de curenții aerieni prin care, „prinzând vântul în vele”, unii navigatori mai norocoși și cu experiența locurilor izbutesc să iasă din capcana calmului atmosferic.

Ideea de nave fantomă a continuat să se răspândească cu atât mai mult cu cât era susținută de noi și nu mai puțin bizare întâmplări petrecute în largul altor regiuni ale Oceanului planetar.

În secolul al XVII-lea, ca și mai târziu de altfel, vasul-fantomă cutreiera Atlanticul de sud, în jurul primejdiosului Cap Hoorn, zona cu ape mereu învolburate de apriga înfruntare a vânturilor antarctice cu cele iscate din Atlantic. Pier aici numeroase cutere și puternice veliere cu trei și patru catarge. Legendei îi cresc aripi. Aripi întunecate. Numai într-un singur an, 1899, în aceste spații oceanice, bântuite de înfricoșătoare uragane, pier fără urme 39 de corabii.

Nu puțini dintre mateloții scăpați cu viață din înfruntarea cu valurile uriașe, cu cețurile întunecate și vântul aspru au declarat că înainte de naufragiu au zărit răsărind din apă o corabie cu pânze negre, care, după puține clipe, a dispărut, topindu-se parcă în spuna talazurilor. O nălucire iscată din tensiunea momentului? În parte. Mai degrabă o falsă interpretare a unei realități șocante.

Pe coasta sudică a Țării de Foc, nu departe de Capul Horn, se înalță o stâncă lunguiață, roasă de vânturi. Văzută de departe, când se înnoptează, pare o navă cu pupa pe jumătate înecată, gata să se scufunde. Când e vreme rea și cețurile împânzesc țărmul, această iluzie este mai puternică. Multe corăbii, de-a lungul timpului, încercând să salveze „corabia neagră”, aflată chipurile în primejdie, au naufragiat, zdrobindu-se de stâncă. Așa s-a întâmplat și cu vasul norvegian Servia și cu olandezul Batavia și, în 1936, cu nava italiană Corona d’Italia.

Stânca din cauza căreia au pierit nenumărate nave, purtând pavilioanele a zeci de țări europene și îndeosebi americane, a fost socotită de cei mai mulți dintre supraviețuitori drept „corabia diavolească” a mateloților olandezi conduși de Van Falkenburg „care s-a vândut Necuratului„. Au trecut multe decenii până când locul blestemat din dreptul Țării de Foc a fost însemnat pe hărțile maritime cu inscripția de alertă: „stânca cu înfățișare înșelătoare a unei nave pe cale să se scufunde”. Tot pe seama „Olandezului” a fost pus și lungul șir de naufragii petrecute în preajma insulelor mediteraneene Corfu și Malta ori în apropiere de portul spaniol Cadiz, unde de asemenea există stânci cu profiluri amăgitoare, datorate eroziunii eoliene și forței de impact a valurilor.

„Olandezul zburător” are un nume

Personaj blestemat al povestirilor marinărești, Olandezul zburător sau rătăcitor , cum i se mai spune, potrivit unor izvoare olandeze are o identitate: e căpitanul Barrent Fokke, aprig lup de mare ce-și câștigase faima în vremea sa – în prima jumătate a secolului al XVIII-lea prin faptul ca izbutea să parcurgă ruta Amsterdam – Batavia (Jakarta), ocolind Capul Bunei Speranțe numai în două luni, performanță extraordinară în epocă. O asemenea realizare, repetată de două ori pe an, a uimit într-atât pe contemporani încât s-a acreditat lesne părerea că numai un pact cu Necuratul o poate explica. Și când, după un timp, iscusitul corăbier nu s-a mai întors în port, s-a spus că în sfârșit Diavolul și-a luat răsplata, însușindu-și sufletul căpitanului Fokke și pe cele ale corăbierilor săi. Iadul lui, se spunea, consta în a rătăci fără sfârșit pe mare, hăituit de vântoasele tuturor zărilor.

Prin „Aventurile domnului de Schnabellewopski”, Heinrich Heine va introduce acest tragic erou în literatură, teritoriu din care Richard Wagner va culege sămânța de har a celebrei sale opere „Olandezul zburător”, a cărei premieră încununată de succes a avut loc la Dresda în 1843.

O relatare mai apropiată a unei alte variante din multele care au circulat în secolul al XIX-lea o constituie peripețiile căpitanului Van Decken. Revenind din mările Asiei Orientale, echipajul navei pe care el o comanda este măcinat de o molimă neștiută. De teamă că răul necunoscut s-ar putea răspândi, autoritățile porturilor de care se apropie corabia lui Van Decken le interzice debarcarea. Van Decken și oamenii săi peregrinează pe mări și oceane fără speranța că vor mai putea pune vreodată piciorul pe uscat… Numele eroului damnat se schimba cu vremea: el e când Van Falkenburg, cand Van Steaten, rostit fiind în fel și chip. Elementul comun, motivul permanent este necruțătorul destin care îl condamnă pe corabier la veșnica rătăcire și înstrăinare.

Veți întreba, de ce „Olandezul zburător”? Atributul s-a impus de la sine: adesea nava-nălucă era semnalată, cam în același timp, în zone aflate la o departare de sute sau chiar mii de mile una de alta. Această presupusă fulgerătoare deplasare în spațiu și timp, marinarii o puneau pe seama drăceștilor puteri cu care Diavolul îl investise pe căpitanul Van Decken, blestematul corăbier ce încheiase faustianul pact. Pe de altă parte – așa cum rezultă dintr-o lungă serie de relatări – nu de puține ori apariția corabiei rătăcitoare era înfricoșătoare: nava se proiecta suspendată pe cer, între linia norilor și fața oceanului. Un miraj tipic, de bună seamă, dar au trebuit să treacă multe decenii până când fizicienii au putut desluși exact mecanismele ce produc mirajele și nu puțin timp s-a scurs, mai apoi, până când adevărurile formulate de oamenii de știință au fost împărtășite de marele public.

Un miraj fără seamăn

În acest orizont al discuției, impresionantă ne apare declarația căpitanului de cursă lungă Owen, martor al unui miraj de mari proporții și de o intensitate fără egal în istoria fenomenelor de nave fantomă:

„Corabia, o navă cu două catarge, s-a ivit pe neașteptate la mai puțin de un sfert de milă de noi. Apariția ei a stârnit o adâncă uimire, întrucât oamenii de veghe nu-i semnalaseră apropierea. Era senin. Nici urmă de ceață. Nu ne putem explica în nici un fel cum se apropiase vasul într-atât de noi fără să-l fi observat cineva. Gabierul se jura pe toți sfinții că se ivise ca printr-o vrăjitorie, într-un loc, unde până atunci nu se zbătuseră decât valurile. Corabia se apropia de noi cu toate velele înălțate. Pe puntea ei se aflau numeroși marinari ce-și vedeau în tihnă de treburi; câțiva se pregăteau să lanseze o barcă la apă. M-am gândit că vor să ne facă o vizită. Eram gata să dau porunci pentru a fi primiți cum se cuvine, când deodată corabia se topi parcă în aerul limpede. Dispăru într-o clipă. Ca o lumânare ce se stinge în bătaia unui vânt puternic. Apariția și dispariția fulgerătoare a navei necunoscute a vârât spaima în oamenii mei, care socoteau că întâlnirea cu năluca prevestea mari nenorociri. Mai mult ca sigur, spuneai ei, ne-am încrucișat drumul cu vasul piază-rea al Olandezului rătăcitor…”

Căpitanul Owen a încercat să alunge temerile marinarilor, spunându-le că în puținul timp cât i-a fost dat să cerceteze corabia, o recunoscuse. Era fregata Barracouta, pe care o întâlnise de mai multe ori pe mări. Îl cunoștea bine și pe căpitan… Pe marinari nu i-a liniștit această informație, întrucât Owen nu putea să le deslușească în nici un fel cum și de ce a dispărut brusc nava.

Raportul căpitanului Owen a stârnit un viu interes. S-au făcut cercetări. Ce s-a stabilit? Că la data când Barracouta fusese văzută în preajma Capului Hoorn, fregata amintită se afla la o depărtare de aproximativ 550 kilometri…

Se pare – după cum afirmă specialiștii care au analizat această relatare, studiind printre alte elemente și condițiile meteo locale din perioada semnalată – că în această zonă a Oceanului s-a produs un miraj, o „fata morgana” care nu-și află egal în toată bogata istorie a acestor fenomene optice.

Ce ample dimensiuni poate îmbrățișa o nălucire provocată de înșelarea simțurilor ne sugerează și următoarea întâmplare ce s-a produs în 1904, an în care se afla în toi războiul ruso-japonez. Flota amiralului Rodjestwenski, ce avea ca misiune să ajungă în mările din Extremul Orient, naviga în largul Balticei. Căzuse noaptea. Neguri dense pluteau peste ape. Ofițerul de cart de pe vasul-cercetaș aude – sau i se pare că aude – un zgomot neobișnuit. Privește cu încordare în noapte și vede profilându-se siluetele întunecate ale unor nave ce se apropiau de vasele de luptă rusești. Ecouri despre isprăvile submarinelor japoneze răzbătuseră până la popotele baltice. Socotind că submersibilele dușmane izbutiseră să pătrundă în apele nordului, ofițerul dă alarma: „submarine inamice la babord!

Bateriile flotei ruse dezlanțuie o ploaie de obuze. Țintesc spre nedefinitele siluete estompate în neguri. Când „bătălia de la Doggenbank” a încetat și au fost salvați din apele înghețate puținii supraviețuitori, amiralul Rodjestwenski și-a dat seama de enorma sa eroare. Focul intens al artileriei nu distrusese nave japoneze, ci o flotilă de modeste ambarcații ale unor pescari norvegieni. În fierbințeala momentului, înșelați de ceață, dar și mai mult de o nestrunită imaginație, marinarii, ca și ofițerii lor de altfel, au crezut tot timpul că au în față submarine inamice. O imaginație ce a cuprins sute de oameni, mulți dintre ei cu o mare experiență în navigație. Acesta ar fi un exemplu clar ce dovedește natura submisivă a percepției și a modului în care realitatea devine o halucinatie colectiva.

Odiseea unei nave: Wyer Sargent

Întâlniri cu nave fantomă se mai petrec și azi. O astfel de întâlnire s-a produs în largul coastelor Terrei Nova, în primavara anului 1933. Încă din dimineața zilei de 26 martie se lăsase o pâclă. Spre seară a izbucnit furtuna. Apele oceanului căpătaseră culoarea plumbului topit. Cerul era zmoliu. De la o vreme începuse să ningă cu fulgi mari. Cargoul britanic Sickby înainta prudent, cu toate luminile de poziție aprinse. Ca o măsură suplimentară de precauție, căpitanul ordonase să se lanseze la intervale scurte semnale sonore de alertă. În pofida acestor măsuri de siguranță, Sickby s-a aflat la un pas de a fi acroșat de o navă ce s-a desprins parcă din faldurile orbitoare ale furtunii de zăpadă.

O manevră dibace, făcută de timonierul cargoului, a evitat ciocnirea. În scurtul răstimp, cât nava imprudentă a mai rămas vizibilă, ofițerul mecanic de pe Sickby, a avut răgazul să o identifice. Era Wyer Sargent, un vapor din Liverpool care, datorită unui incendiu declarat în sala mașinilor, fusese părăsit de către echipajul său în urmă cu aproape 4 ani, prin 1928. Parcă nu-i venea să creadă. Și totuși, Wyer Sargent s-a mistuit după câteva clipe în vârtejul de zăpadă. Tulburați, marinarii de pe Sickby au rămas mult timp de veghe, fiindu-le teamă că ar putea fi loviți în derivă.

Călătoria a continuat însă, fără a se mai produce vreun alt incident. Furtuna, și-au spus mateloții de pe Sickby, va scufunda nava rătăcitoare. Au trecut 15 luni. Întâmplarea fusese uitată. Într-un amurg liniștit, pe când Sickby naviga, de această dată, în apropiere de Golful Chesapeake, a apărut în zare o navă fără pavilion. Echipajul cargoului a recunoscut-o, era Wyer Sargent. Se împliniseră 5 ani de când vasul-fantomă fusese părăsit de către echipaj. Cinci ani de peregrinari, cinci ani în care epava a supraviețuit loviturilor de berbece ale valurilor uriașe ce se produc în această regiune, impactului cu numeroase uragane ce au bântuit Atlanticul în tot răstimpul. Cu puțin timp în urmă, Loyd’s publicase o statistică a vaselor dispărute în cursul anului precedent; numai în nordul Oceanului Atlantic naufragiaseră, fără a lăsa vreo urmă, 83 de vapoare și veliere.

Aceasta a fost ultima apariție a vasului Wyer Sargent. Căpitanul cargoului Sickby a ordonat să fie distrusă nava-fantomă, întrucât constituia o permanentă primejdie pentru vasele ce navigau în regiune.

În aceeași ordine de idei, să vedem o altă relatare aparținând lui Oswald Britt, ofițer de punte pe vasul britanic Bacchante:

„Era trecut bine de miezul nopții. Mă aflam pe punte, la babord. Deodată pe cer apăru o luminz sângerie. Cât a durat nu pot spune: puțin, foarte puțin, oricum. Lumina, puternică, mi-a deschis în fața ochilor o priveliște uimitoare: la câteva sute de metri de noi luneca pe apă un bric cu carena întunecată. La bord, nici o lumină. N-am zărit pe nimeni pe punte, nici la timonă. Misteriosul vas fusese zărit și de gabier. L-am auzit strigând. Un strigăt scurt, gâtuit. În clipa următoare, omul de veghe căzu din înaltul catargului și, lovind-se de copastie, își zdrobi fruntea. Înainte de a mai apuca să fac un pas spre el, lumina roșietică s-a stins tot atât de brusc cum se ivise și întunericul ne-a învăluit din toate părțile.”

Interesant e faptul că la bordul acestei presupuse nave fantomă, Bacchante, se afla ca midship (elev aspirant al Academiei Navale britanice) prințul moștenitor al Coroanei britanice, cel care va deveni mai târziu regele Angliei, George al V-lea; acesta a confirmat evenimentul. Ziarele vremii – întâmplarea s-a petrecut în 1884 – au relatat pe larg întâlnirea cu „Olandezul zburător”, prilej cu care specialiștii și-au „dat cu opinionul”. Explicațiile date par plauzibile. Lumina roșietică, strălucitoare, care a jucat rolul unui flash, dezvăluind teatrul întâlnirii cu bricul-nalucă – o epavă, probabil – a fost provocată, pare-se, de căderea unui meteor, iar nefericitul accident – moartea omului de veghe – a fost doar efectul spaimei ce l-a cuprins pe gabier, spirit superstițios, cum erau nu puțini din marinarii vremii.

Întâlniri cu „nave fantomă” flotante au fost consemnate în multe ziare și documente ale vremii. Reținem că semnificative în această privință relatările făcute de membrii echipajului vasului Federico Catalin. Navigau în largul Atlanticului, având ca țintă marele port american Montevideo. Într-o noapte cu lună plină, navei îi apare în cale un cuter cu catarge frânte și velele sfâșiate. Felinarele de poziție nu erau aprinse. Se dă alarma. Comandantul navei, căpitanul Lujak, dă ordin să se lase o șalupă în apă și 6 oameni să se urce la bordul cuterului neidentificat, pentru a cerceta ce se întâmplă cu membrii echipajului. Șalupa nu apucă însă să atingă apa și vasul misterios dispare, scufundându-se în mare. Federico Catalin își reia cursul navigației. Deși noaptea e în toi, nimănui nu-i arde să doarmă. Oamenii discută aprins, își pun înterbări, caută explicații. Unii, temători, își spun că e semn rău această întâlnire cu „corabia Diavolului”. Alții socot că totul s-a sfârșit cu bine, dat fiind că sfârșitul acestei nave fantomă fusese adus de ape.

Vine dimineața. Stupoare. La mai puțin de 300 de metri, cuterul pe care cu puține ceasuri mai înainte îl văzuseră scufundându-se, ca înghițit de o bulboană, naviga paralel cu ei. Cu arborele mare rupt pe trei sferturi, cu pânzele ferfeniță… Stupoarea se transformă în spaimă. Doar comandantul și câțiva navigatori își păstrează calmul, luciditatea. Căpitanul Lujak alege pe cei mai curajoși marinari și pornește cu șalupa să deslușească misterul acestei nave fantomă. Urcă la bordul ei, fără a găsi însă nici o urmă de viață. Totul este pustiu. Punțile, bordajele sunt putrede, structurile se mai țin îmbinate parcă printr-o minune. Cercetările se încheie în momentul în care căpitanul Lujak izbutește să descifreze, la prova unei bărci, literele aproape șterse ale numelui ce-l purta cuterul: Thor. Nava fusese de mult părăsită, cum s-a aflat mai apoi: rătăcise pe ape aproape șapte ani, anternată de curenții marini, purtată de capriciul vânturilor.

Răscolirea apelor de către furtună, intervenția unor puternici curenți, persistentă în unele cazuri, a unor pungi de aer în magaziile etanșe din cala navelor naufragiate sunt factori ce contribuie, independent sau cumulat, la aducerea la suprafață a unor nave scufundate cândva, epave ce plutesc la suprafața mării sau în derivă, până când, îngreuiate, coboară din nou în adâncuri, unde le este sortit să rămână.

Este semnificativă în această privință următoarea întâmplare, relatată în vara anului 1938 de un martor ocular:

„În dimineața aceea – abia răsărise soarele – marea era ușor agitată. Deodată, la câteva cabluri de tribord, aproape de suprafața apei a apărut o pată negricioasă. Să tot fi avut vreo 30-40 metri lungime. E oare o orcă? Am îndepărtat degrabă această idee. Ne aflam la o latitudine unde nu se întâlnesc aceste viețuitoare. De altfel, silueta întunecată depășea cu mult dimensiunile unei balene. Obiectul necunoscut ne însoțea insa vasul, înaintând aproximativ cu aceeași viteză ca și Ursa Mare, nava noastră. Am tras această concluzie întrucât, deși Ursa naviga cu toate pânzele întinse, pata brună ce luneca sub luciul apei nu rămânea în urmă, cum ar fi fost firesc dacă era o îngrămadire de alge sau vreun obiect neînsuflețit. Când eram gata să dau alarma, pata a urcat fulgerător la suprafață. Din valuri a țâșnit, ca o arătare, un bric cu trei catarge, dintre care cel mare era frânt mai jos de mijloc. Parapetele, cordajele, câte mai rămăseseră atârnate de catarge, puntea, toate erau năpădite de alge brune. Nu-mi venea să-mi cred ochilor: bricul plutea paralel cu noi. Am dat alarma. Sub ochii celor 13 membrii ai echipajului, vasul-fantomă a mai navigat câteva sute de metri, apoi s-a scufundat încet, foarte încet. O vreme a plutit în derivă între doua ape, apoi l-au înghițit adâncurile…”

Căpitanul folosind ocheanul a putut descifra câteva litere pe prova navei: AU…R… Mai târziu s-a stabilit că nava-fantomă era Aurora, un vas englezesc dispărut cu întregul echipaj în primăvara anului 1927. Cu 11 ani în urmă…

Din toată suita de nave fantomă, „Olandezul Zburator” dăinuiește…

Totuși, aceste nave-fantomă dispar treptat din istoria navigației pe mări și oceane. Între anii 1891 și 1893 au fost înregistrate nu mai puțin de 1600 rapoarte ale căpitanilor de cursă lungă care semnalau că au zărit asemenea nave fantomă. Printre aceste nave fantomă s-au numărat goeleta Carol A. Deering, cargoul Rosalie și brigantina Marie Celeste, ale căror lungi peregrinări pe întinsul oceanului au inspirat numeroase cărți și chiar un film foarte bun. În ultimele decade ale secolului XIX, au fost semnalate în medie anual circa 800 nave fantomă ce pluteau fără echipaj, cu structurile mai mult sau mai puțin avariate. După 1910, urmărind statisticile maritime constatăm că media anuală a semnalărilor de nave fantomă e mult mai modestă: circa 200. În ultimele decenii numărul de nave fantomă descrește sensibil – rezultat firesc al progreselor înregistrate în domeniul construcțiilor navale și implicit al creșterii gradului de securitate a navigației pe mări.

Legendele marinărești despre căpitanul veșnic rătăcitor și-au epuizat sâmburele fantastic. Aura lor a început să pălească o dată cu apusul marilor veliere. Misterul navelor peregrine s-a destrămat, an de an, pe masură ce faptele și fenomenele, bizare la prima vedere, au fost deplin lămurite cu ajutorul explicațiilor oferite de savanți. Optica și oceanologia, alături de alte discipline științifice, ne-au formulat ipoteze plauzibile, ne-au furnizat explicatii veridice. Olandezul zburător este o ficțiune. O captivantă ficțiune care si-a dobândit, însă, o mare forță de atracție prin fericita transpunere a legendei în învăluitoarea muzică a operei wagneriene. Pe scenele lirice ale lumii, alături de preafrumoasa Senta, ce i-a dăruit o dragoste fără de moarte, căpitanul corăbiei cu vele negre, Olandezul zburător, trăiește și va trăi cât va dăinui opera lui Richard Wagner.

+ Surse

MIHAI GHEORGHE ANDRIES, Enigmele oceanului planetar, Editura SAECULUM I.O. si Editura VESTALA, Bucuresti, 1995





Energia de vindecare a fiintei umane

28 04 2018

În fiecare dintre noi există o forţă mai presus decât orice boală. Ar fi de un folos uriaş să învăţăm să o folosim, pentru a ne recâştiga sănătatea

Organismul nostru a fost creat pentru a se menţine sănătos de la sine, cu propriile-i puteri. În fiecare dintre noi există un doctor care ne tratează cu aceeaşi grijă şi bunăvoinţă, indiferent dacă avem sau nu card de sănătate. Şi care este gata să ne sară în ajutor zi şi noapte, la sfârşit de săptămână ori în zilele de sărbătoare.

Numele lui? “Doctor Ego”, adică propriul nostru organism, poziţionat, de la natură, pe autoreglare şi capabil să vindece, cu propriile-i puteri, peste jumătate din totalitatea afecţiunilor acute cu care ne confruntăm. Dacă în urmă cu doar un deceniu, afirmaţiile acestea păreau poveşti, acum ele au fost dovedite.

“Da”, afirmă specialiştii, “vindecătorul” dinăuntrul nostru ştie să lipească oasele rupte, să regenereze celulele din piele, din sânge sau din ficat, să înlăture, cu ajutorul enzimelor reparatorii, defectele din ADN (substanţa ereditară). Adeseori, toate acestea funcţionează fără un ajutor activ. Sistemul imunitar învinge fără probleme o răceală sau o infecţie intestinală, atâta vreme cât noi îi oferim organismului odihna necesară.

Dar lucrurile stau cu totul altfel, în cazul problemelor acute de sănătate. Cei ce se luptă cu un colon iritabil, migrene, reumatism, alergii sau dureri de spate persistente ar face bine să-şi activeze ţintit forţele vindecătoare, respectând cele 5 strategii pe care vi le prezentăm mai jos:

1. Eliberaţi drumul vindecării

Pentru a ne activa forţele de autovindecare pe care le avem de la naştere fiecare din noi, e nevoie, înainte de toate, să dăm la o parte blocajele pe care singuri ni le punem în drum. Este vorba despre deprinderile greşite ale vieţii de zi cu zi, pe care nu le mai simţim ca nocive: fast-food-ul, lipsa de somn, fumatul sau excesul de alcool.

Cei ce dorm prea puţin, mănâncă în exces burgeri şi cartofi prăjiţi şi îşi menţin nivelul de stres ridicat anihilează complet capacitatea organismului de a se apăra, şi autovindecarea este blocată. Printre recomandări, mai ales pentru supraponderali, se află şi porţiile mai mici în farfurie. Reducerea caloriilor este una dintre cele mai eficiente măsuri, capabile să activeze vindecarea, mai ales în cazul afecţiunilor cronice.

După cum arată studiile, reducerea caloriilor atenuează artroza, hipertensiunea, diabetul şi migrenele, permiţând mecanismelor reparatorii genetice să funcţioneze mai bine.

2. Găsiţi-vă propria cale medicală

Experienţa arată că drumul spre vindecare nu este nici drept şi nici previzibil. Este nevoie, adeseori, de răbdare şi de flexibilitate. Pentru că bolile grave nu pot fi eradicate doar prin puterea plantelor, a luminii sau a gândirii. Celor ce combină inteligent medicina alopată cu metode complementare, tratamente cu plante, medicina tradiţională chineză sau indiană, acupunctură, homeopatie, mişcare şi sport, li se deschid noi perspective. În multe cazuri, chiar şi simpla decizie de a lua frâiele vindecării în propriile mâini produce primii paşi spre vindecare.

Recomandare: Întrebaţi medicul de familie ce metode alternative aţi putea folosi şi profitaţi de experienţa altor pacienţi.

3. Ieşiţi din zona de confort

O mare parte din forţele de autovindecare funcţionează după o schemă pe care medicii o numesc “principiul reacţiei la stimuli”: un impuls din exterior, primit de organism, îi repune acestuia, încet-încet, în funcţiune forţa destabilizată. Acest impuls (de obicei este vorba de ceva care irită) este folosit de o mulţime de metode terapeutice: de la tratamentele cu apă caldă şi rece ale lui Kneipp, la acele înfipte în piele de acupunctori şi până la masajele musculare.

Şi puterea vindecătoare a mişcării funcţionează, parţial, după acest model. Activitatea fizică “împinge” dozat organismul să iasă din zona sa de confort. Succesele sunt, uneori, senzaţionale. Astmaticii “antrenaţi” fizic fac mai rar crize de sufocare, diabeticilor de tip 2 le scade nivelul glicemiei şi nevoia de insulină, iar persoanele cu depresii îşi recâştigă încrederea. Mişcarea ca medicament acţionează cu succes chiar şi în terapia anti-cancer. Mai ales în cazul cancerului intestinal, sportul reduce rata de mortalitate cu 30 de procente. Este mai mult decât s-ar putea spera de la chimioterapie.

4. Făceţi-vă aliaţi de nădejde

Relaţiile cu familia şi prietenii reduc numărul îmbolnăvirilor şi grăbesc regenerarea. Este o observaţie pe care o fac tot mai mulţi medici în legătură cu pacienţii lor. Persoanele cu forţe de autovindecare puternice se află, de regulă, într-un echilibru psihic şi social. Explicaţia o oferă psihoneuroimunologia, care se ocupă cu “colaborarea” dintre psihic şi imunitate. “Implicat în relaţiile sociale şi neapăsat de spaime sau de stresul cronic, sistemul imunitar al organismului funcţionează, în mod evident, mai bine”, spun experţii.

Sprijinul vine şi din partea unor “susţinători” din alte “lumi”: Dumnezeu, Iisus, Maica Domnului. Sute de studii ajung la concluzia că oamenii care urmează regulat o practică spirituală au nevoie de mai puţine calmante după o operaţie, depăşesc mai repede o depresie sau se vindecă mai uşor după un atac de cord. Faptul că spiritualitatea acţionează ca un medicament are multe cauze. Stresul dăunător poate fi, de pildă, redus, dacă ne putem “delega” grijile, către o instanţă superioară. Şi trăirea transcendentală din timpul meditaţiei sau al rugăciunii reprimă neliniştile lumeşti şi durerile.

5. Acordaţi-vă pauze regulate de odihnă (refacere)

Medicul dinăuntrul nostru atinge forma maximă atunci când organismul îşi găseşte odihna. Relaxarea stimulează procese extrem de importante din trup. Irigarea cu sânge se ameliorează, iar procesele inflamatorii cedează. Şi pentru că infecţiile produc numeroase boli, de la arterioscleroză, infarct miocardic şi reumatism, până la intestinul iritabil, odihna şi relaxarea acţionează ca un remediu universal. Practicaţi consecvent respiraţiile urmărite mental şi luaţi-vă mai multe pauze de relaxare pe zi.

Atenţie! 4 simptome care cer intervenţia medicului

Autovindecarea îşi are şi ea limitele ei. În cazurile următoare, trebuie consultat medicul:

* Febră: Dacă scade şi creşte brusc sau dacă ţine mai multe zile.

* Scăderea în greutate: Dacă se pierd peste 5% din totalul de kilograme în 3 luni (involuntar).

* Dureri de spate: Dacă apar însoţite de febră şi paralizie (la picioare).

* Dureri de cap: Dacă sunt puternice, însoţite de febră, ceafă înţepenită sau de simptome neurologice (de ex. dereglarea vederii).





Civilizatiile Marii Negre

23 03 2018

 Lumea Mării Negre şi a ţămurilor acesteia, este atestată încă din zorii epocilor istorice. Caracterul specific al istoriei regiunilor pontice corespunde unei tendinţe generale de continuă schimbare a culturilor şi civilizaţiilor existente aici. Nenumărate comunităţi umane au dispărut în negura timpurilor, înlocuite prin migraţie, amestec sau  asimilare de popoare şi naţiuni mai puternice, superioare din punct de vedere existenţial.

   Înaintea civilizaţiilor antice, clar definite de sursele istorice şi de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, arheologia preistorică descoperă în zonele adiacente Mării Negre, niveluri de locuire şi de existenţă umană, mult mai vechi.

Homo neanderthalensis

Oamenii de Neanderthal

   Acum 44.000 de ani, de-a lungul râului Nistru, o ceată a oamenilor de Neanderthal trăia şi vâna în stepa din Ucraina de azi. Ca tabără pentru vânătorile lor, oamenii primitivi foloseau un adăpost simplu, construit cu ajutorul oaselor de mamut. Construcţia circulară găsită într-un sit arheologic din apropierea oraşului Molodova, în estul Ucrainei, are un diametru de 8 metri şi este alcătuită din 116 oase de mamut, inclusiv cranii.

Oamenii de Neanderthal au fost descoperiţi pentru prima dată în Valea Neander din Germania, în anul 1856. Au trăit în Europa şi o bună parte din Asia. Conform datelor obţinute din fosile, neanderthalienii au avut 99,5-99,9% din bagajul genetic similar cu cel al oamenilor moderni. Se pare că au apărut în urmă cu circa 500.000 ani şi au dispărut acum 30.000 ani. Numărul total probabil al acestei populaţii, în perioada lor de maximă expansiune, nu a depăşit niciodată 15.000-20.000 de indivizi. Totuşi ei au reuşit să reziste, chiar şi când răcirea climei a transformat o mare parte din teritoriul lor în ceva asemănător nordului Scandinaviei de astăzi, o tundră îngheţată şi pustie, cu orizontul sumbru întrerupt de câţiva copaci piperniciţi şi licheni. Omul de Neanderthal este creatorul culturii musteriene. La fel ca şi omul modern, neanderthalienii confecţionau unelte, arme şi chiar podoabe, îşi îngrijeau răniţii şi îşi îngropau morţii.

Homo neanderthalensis

Răspândirea omului de Neanderthal în Europa

   În urmă cu 40.000 ani, ajunge în Europa omul modern (Homo sapiens). Stabilit mai întâi în zona Mării Negre, pătrunde de-a lungul bazinului Dunării până în Europa Centrală si apoi în Europa de Vest, unde este regăsit acum circa 32.000 de ani. Timp de cel puţin 10.000 de ani, Omul de Neanderthal convieţuieşte în Europa cu omul modern, după care dispare. În urma interacţiunii dintre cele două specii, Homo sapiens a împrumutat o parte din ADN-ul omului de Neanderthal (1-4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia provine de la omul de Neanderthal).

Oamenii preistorici din Europa

Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) şi omul modern (Homo sapiens) (Reconstrucţie realizată de Elisabeth Daynes)

   În afara urmelor din paleolitic, în regiunile din jurul Mării Negre, sunt cunoscute mai ales aşezări din neolitic, aparţinând unor populaţii şi culturi diferite: Vinča, Starčevo-Criș, Hamangia, Cucuteni-Tripolie, Nipru-Doneț.

Neolitic

Făuritor de unelte

Neolitic

Cultivator

 

Neolitic

Ocupaţii casnice

   Una dintre cele mai impresionante culturi neolitice este cultura Cucuteni-Tripolie care se întinde pe o arie de 350.000 de km², cuprinsă în nord-estul României (Ariuşd, Cucuteni), Republica Moldova (Petreni) şi Ucraina de sud-vest (Tripolie).

Cultura Cucuteni Tripolie

   Dezvoltându-se pe o lungă perioadă de timp (cca. 5.500-2.750 î.e.n.) şi aflate într-un stadiu foarte avansat de evoluţie, triburile Cucuteni, au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Decorul predominant al ceramicii Cucuteni-Tripolie este cel în spirală (creând astfel o iluzie optică puternică), cu numeroase variante şi combinaţii, iar culorile folosite cu precădere sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul.

Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat.

Vas ceramic Cucuteni

Vas ceramic „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

Vas zoomorf Cucuteni

Vas ceramic zoomorf „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

   Tradiţia istorică şi literară păstrată de scriitorii greci, care înainte şi după Herodot s-au ocupat de regiunile pontice, semnalează la Marea Neagră, în epoca străveche, popoare a căror rasă este greu de precizat. Acestea foloseau un limbaj diferit de cel indo-european şi aveau ca trăsătura esenţială a organizării lor sociale, matriarhatul, a cărui influenţă se regăsea în domeniul religios prin divinitatea principală a acestor locuitori din preistorie care era „Zeiţa Mamă“.

Sauromaţii, meoţienii, sindienii, tauriscii sunt unele din popoarele acelor timpuri, ale căror denumiri nu prezintă totuşi garanţiile unei perfecte autenticităţi. Organizarea acestora şi concepţia despre familie şi societate, era opusă regimului patriarhal al popoarelor indo-europene care îşi fac apariţia în bazinul Mării Negre în a doua jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., la începutul epocii bronzului.

Marea Zeita

Zeiţa Mamă „Cultura Cucuteni“ (Venus din Drăguşeni, Muzeul Judeţean de Istorie, Botoşani)

 

   În eneolitic (epoca aramei), grupurile unei populaţii sosite din sud-vestul Siberiei dezvoltă în nord-estul Mării Negre, o civilizaţie foarte bogată (Cultura Yamna), care folosea pe scară largă metalele. Caracteristic acestei culturi sunt mormintele de înhumaţie, acoperite cu bârne, peste care se ridicau tumuli de pământ (kurgane). Mormintele principale, de obicei cu un conţinut sărac, cuprind schelete chircite, sau aşezate pe spate cu picioarele strânse şi acoperite cu ocru. În pământul supraînălţat au fost găsite deseori, numeroase înmormântări secundare (fie ale celor ce au ridicat mormântul, fie ale unor populaţii ulterioare). De obicei, mormintele secundare nu au inventar, doar ocru (presărat sau sub formă de bulgăraşi). Uneori, în astfel de tumuli au fost descoperite statui de piatră (menhire).

Cultura Yamna

„Cultura Yamna“ (Ямная культура), cca. 3.600-2.300 î.e.n.

Cultura Kurganelor

„Oamenii kurganelor“

   Ipoteza kurgană este una dintre teoriile privind originile indo-europene, potrivit căreia oamenii aparținând unei culturi arheologice numite „cultura kurganelor“ (din care făceau parte „Cultura Yamna“ sau cultura „Pit Grave“ și culturile precedente Samara și Srednîi Stog) localizată în stepa nord-pontică, au migrat spre Europa şi Asia, în mai multe valuri (cca. 3.500-2.200 î.e.n), formând prin asimilarea populaţiilor străvechi neolitice, un nou grup de popoare (indienii, perşii, mezii, sciţii, hitiţii, celţii, grecii, latinii, tracii, germanii, slavii, popoarele baltice). Teoria culturii kurganelor a fost formulată în anii 1950 de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas.

Vas ceramic Yamna

Vas ceramic „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

 

Varfuri de sageti Yamna

Vârfuri de săgeţi „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

   În regiunea Kubanului, au fost create în această perioadă obiecte caracteristice, cu reprezentări frecvente de lei şi tauri, în care se văd influenţe din ţinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia.

Cultura Maikop

Taur „Cultura Maikop“ (Майкопская культура) (Государственный Эрмитаж)

   Printre primele popoare indo-europene menţionate la ţărmurile Mării Negre, se regăsesc cimerienii care se aşează şi stăpânesc litoralul septrional, de la limitele estice ale României până la extremitatea orientală a Ucrainei şi care se suprapun populaţiilor preexistente. Civilizaţia bronzului din Ucraina le este contemporană. În sud apar în aceiaşi epocă frigienii, iar în vest se aşează popoarele pretracice. O altă ramură a indo-europenilor se aşează în părţile nordice şi centrale ale Asiei Mici. Aceste popoare au dat naştere civilizaţiei hitite, dar se pare că nu au existat decât slabe contacte între aceste două grupuri de popoare indo-europene, stabilite în jurul bazinului pontic. Interesele Imperiului Hitit îl orientau spre sud şi sud-est şi îl puneau frecvent în legatură cu Egiptul şi Mesopotamia, ţări de veche civilizaţie.

 

Zeul furtunii

Zeul hitit al furtunii (Gaziantep Arkeoloji Müzesi, Turcia)

   „Zeule hitit al furtunii, stăpânul meu, şi voi, zei, stăpâni ai mei, aşa este: se păcătuieşte!
   Şi tatăl meu a păcătuit şi a călcat vorbele zeului hitit al furtunii, stăpânul meu. Eu însă nu am păcătuit cu nimic. Aşa este: păcatul trece de la tată asupra fiului. Şi asupra mea a trecut păcatul tatălui meu.
   Acum eu recunosc în faţa zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi în faţa zeilor, stăpânii mei: aşa este, s-a păcătuit.
   Şi pentru că acum am recunoscut păcatul tatălui meu, fie ca gândul zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi al zeilor, stăpânii mei, să se îmblânzească din nou!
   Fiţi de partea mea şi îndepărtaţi ciuma din ţara Hatti!“
    (Regele hitit Murşili al II-lea, cca. 1334-1306 î.e.n., Rugăciune pentru îndepărtarea ciumei) 

Rhyton

Rhyton hitit de argint (secolele XV-XIII î.e.n., Metropolitan Museum of Art, New York City)

 

 

Dregatori hititi

Dregători hitiţi (Basorelief din Karkemiş, secolul al VIII-lea î.e.n., Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

   Până la venirea sciţilor din stepele asiatice, bazinul Mării Negre rămâne sub dominaţia cimerienilor la nord şi a frigienilor şi a hitiţilor la sud de Euxin.

Indo-europenii

Indo-europenii, anul 1000 î.e.n.

   În secolul al VIII-e î.e.n. cimerienii, dizlocaţi din câmpiile ucrainiene de sosirea sciţilor victorioşi, îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, pătrunzând prin Caucaz şi Balcani în Asia Mică. Aici vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea este ucis în campania din nordul Iranului, întreprinsă împotriva lor. În jurul anului 700 î.e.n., cimerienii asediază Gordiumul şi cuceresc Frigia, iar Midas, celebrul rege frigian, se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Sub conducerea lui Teushpa, cimerienii se infiltrează în Cilicia și Tabal dar sunt înfrânţi lângă Hubushna (679 î.e.n.), de regele asirian Assarhaddon. Triburile invadatoare ale cimerienilor vor continua însă să întreprindă incursiuni şi campanii războinice, ameninţând puterile Orientului Mijlociu. Între anii 670-640 î.e.n., atât izvoarele asiriene cât şi cele greceşti îi semnalează pe cimerieni acţionând în vestul Anatoliei, prădând şi ocupând regatul Lydiei, jefuind şi incendiind sanctuarul Artemidei din Efes şi atacând regatul Asiriei. Regele lor, Dugdame şi fiul său Sandakkurru, îşi găsesc sfârşitul. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi răspândiţi pe zone vaste) sunt înfrânţi şi asimilaţi de popoarele din Anatolia.

   Sciţii constituie ramura nordică şi nomadă a marelui popor al iranienilor, dar spre deosebire de mezi şi perşi stăpânitori peste lumea civilizată a sedentarilor, ei rămân legaţi de obiceiurile stepei de unde provin. Centrele lor principale se găseau în Kuban şi în stepa întinsă de la nordul Mării Azov până la Cotul Niprului. De aici pătrund prin Galiţia Orientală până în Silezia şi Câmpia Panonică, prin Basarabia şi Moldova până în Podişul Transilvanean, iar prin Muntenia şi Dobrogea ameninţau tracii din Peninsula Balcanică. Aşezarea sciţilor în bazinul pontic este datată în secolul al VIII-lea î.e.n., iar înaintarea acestora spre Europa Centrală şi Balcani în secolele V şi IV î.e.n.

Scythia

 

   Sciţii sunt împărţiţi după cum menţionează Herodot în călăreţi (războinici) şi plugari, aceştia din urmă îndeletnicindu-se cu cultivarea grâului, pentru ei şi pentru al vinde coloniilor elene din bazinul pontic. Tipul războinicului scit era arcaşul călare. O cavalerie incredibil de mobilă formată din arcaşi infailibili, le-a conferit un avantaj militar enorm asupra sedentarilor. Scitul se mărgineşte să-şi arunce săgeţile şi să dispară, ca să se reîntoarcă şi să răpună duşmanul istovit. Nu i se cunoaşte altă armă în afară de arc şi de tolba plină cu săgeţi, decât pumnalul cu mâner lung „akinakes“, prins la brâu, răspândit în întreg Iranul şi neputând servi decât la lupta corp la corp.

Darius fondatorul marelui Imperiu Persan încearcă cel dintâi să-i supună pe sciţi în regiunea Dunării, dar îşi dă seama de imposibilitatea ca o armată regulată să urmărească la nesfârşit într-un spaţiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat.

Razboinici sciti

 

 

Akinakes

Pumnalele de tip „akinakes“ erau una din categoriile de arme caracteristice sciţilor, întâlnite în numeroase morminte, atât în nordul Mării Negre, unde s-a aşezat această populaţie încă din secolul al VIII-lea î.e.n., cât şi în zonele penetrate ulterior. (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

   Sciţii reprezintă primul val care poate fi identificat cu siguranţă, din marele val de invazii ce s-a revărsat timp de mai bine de două milenii din adâncurile stepei asiatice spre Europa. Aceşti primi invadatori nomazi vor întemeia un imperiu iranian, a cărui putere va garanta drumurile de comerţ, asigurând astfel înflorirea unei civilizaţii, unde vor fi reunite într-o primă sinteză influenţele Mediteranei elenice şi cea a stepelor din Asia.

Vas scit

Vas scit de argint aurit, decorat cu scene de vânătoare, secolele IV-III î.e.n., descoperit în kurganul de la Soloha (Курган Солоха)

Vas scit

Vas de electrum (aliaj natural de aur şi argint), decorat cu scene din viaţa sciţilor, 400-350 î.e.n., descoperit în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

Cerb de aur

Cerb de aur, ornament pentru scut, descoperit în kurganul de la Kostroma (Костромской курган)

Pantera de aur

Panteră de aur, ornament pentru scut descoperit în kurganul de la Kelermes (Келермесский курган)

Cercei de aur

Cercei din aur şi email, 350 î.e.n., descoperiţi în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

   Începând cu secolul al VII-lea î.e.n. colonizatorii greci pătrund în bazinul pontic urmându-le probabil navigatorilor fenicieni. Primii exploratori ai ţărmurilor Mării Negre au fost coloniştii din Milet, un oraş de pe coasta egeeană a Asiei Mici, aparţinând ramurii ionice a elenilor.

Surse bibliografice: Gheorghe Bratianu, Marea Neagra de la origini pana la cucerirea otomana





Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate

16 02 2018

Orice (ne)psiholog din țara noastră știe de psihiatrul Carl Gustav Jung. Unii, școliți excepțional, au impresia că e psiholog. Cei mai mulți știu că dumnealui are o teorie despre întunecimea omuluisau arhetipul Umbrei, la pièce de résistance din colecția de arhetipuri aflată în inconștientul colectiv. Jung credea că psihismul uman conține în inconștientul colectiv pokemoni, scuze!, arhetipuri, adică imagini primitive moștenite de la antecesorii noștri din timpuri preistorice.

In domeniul psihologiei personalității, acei cercetători psihologici care n-au înghițit gălușca lui Jung s-au concentrat în ultima decadă pe studiul empiric al întunecimii personalității. Ei s-au întrebat ce anume face ca un aspect al personalității să poate fi considerat ”întunecat”. Pare o întrebare legitimă, date fiind observațiile empirice care ne arată că anumite persoane se comportă în feluri periculoase ori tulburătoare pentru lumea noastră.Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate

Să fie ”întunecimea” un adjectiv revelator pentru valența imorală a personalității întunecate? Evident că nu e, dacă gândești corect. Conotația moralizatoare vine dintr-un defect logic, numit ”eroarea moralistă” opus ”erorii naturaliste”. Să ne amintim în ce constă. Când cineva trage o concluzie doar pe baza a ceea ce ar trebui (sau nu) să fie.

Forma logică e așa: X ar trebui să fie, prin urmare, X este. Cum e partea întunecată a personalității? Nu poate fi decât ”rea” sau ”greșită”, zice cineva neștiind că faultează logica. (Mare scofală! Cine mai are nevoie de ea?!). De acum încolo, cinevaul nu mai ești tu. Poți fi conștient(ă) că faultezi logica prin astfel de evaluări moralizatoare.

Nu înseamnă că un individ cu personalitate prea întunecată nu poate, prin comportamentele sale, să provoace pagube sociale, uneori, înfiorătoare. Trăsăturile personalității întunecate poartă un potențial comportamental distructiv și au un impact negativ de multe ori extins social. Spre exemplu, anumite trăsături întunecate sunt corelate cu comportamente de violență sexuală.

Dar și trăsăturile luminoase, dacă sunt extreme, pot duce la probleme de interacțiune. O bună conștientizare (sau atenția asupra sinelui) e considerată o trăsătură dezirabilă, dar persoana cu o conștientizare de sine exagerată poate deveni rigidă, iar cea cu deficit la conștientizarea sinelui poate fi impulsivă și neserioasă. Un alt exemplu, adesea întâlnit în ședințele mele private, e trăsătura ambiției sau dorința de realizări, fațetă la superfactorul conștiinciozitate. Accentuarea ei spre un scor extrem duce la perfecționism, care e asociat pozitiv cu simptome depresiv-anxioase.

Totuși, observăm că trăsăturile luminate, chiar în doze extreme, nu au ecoul tulburător la nivel social al celor întunecate. Trăsăturile luminate, chiar în doze extreme, sunt periculoase pentru persoana care le manifestă și nu pun în pericol integritatea psihologică și fizică a celor din jur, așa cum se întâmplă în cazul trăsăturilor întunecate.  

Ideea e că putem cu ușurință să ne imaginăm scenarii în care orice trăsătură poate deveni ”întunecată” odată ce manipulăm dozajul ei. Deduci principiul ”liniei de mijloc”? Pesemne că sufăr de dragul lui. Atunci, cum să le distingem de cele ”întunecate”? Dar mai înainte care sunt ele?

Triada întunecată

Cea mai mare atenție empirică a primit o constelare de trăsături, numită triada întunecată. Triada a fost descoperită de cercetătorii sufletului care au contemplat bolta cerească și au născocit combinațiile astrale. Evident, glumesc. Orice psiholog clinician ar trebui să cunoască (și să-și cunoască) triada, am scris sau zis, așa în trecere, dintr-o ipostază normativă, dar fără ghicit în astrograme.

Triada întunecată cuprinde trăsăturile: narcisism, psihopatie și machiavelism. 

» Narcisismul se referă la sentimente exagerate de grandomanie, preocupare de sine și omnipotență. Acest construct psihologic a fost numit după Narcis din mitologia greacă, care s-a înecat din fascinație pentru propriul chip reflectat de oglinda apei.

Narcisismul tinde să creeze dificultăți interpersonale, deoarece ceilalți ajung să fie epuizați de tendințele egocentrice, grandioase și tiranice. Să ai în preajmă un asemenea individ te aduce la surmenaj. Nici nu vreau să mă gândesc că îți poate fi șef(ă) sau partener(ă). E o sursă de stres permanent, fiindcă nevoia lui de adorație e insațiabilă, în timp ce are vizavi de tine așteptări imperative fanteziste. Deci tu, sclava Isaura, trebuie să fii la dispoziția dumnealui, împăratul. Avem și versiunea feminină: tu sclav, iar dumneaei regina. Ai înțeles tragicomedia.

» Psihopatia e cea mai violentă trăsătură din triadă. Ea se referă la impulsivitate, căutarea senzațiilor tari, duritate, dominanță fără frică și agresiunea interpersonală. Dacă narcisicul are o notă hazlie, cu aparența unui bufon într-o viziune comică, deși poate deveni ostil dacă nu-i cânți în strună, cu psihopatia nu mai e de glumă.

Psihopatia mai accentuată (conform triadei) face ca un individ să semene cu o bombă cu TNT. Cum o fi să ai în preajmă o ”bombă amorsată”? Nu știi când explodează și nu știi ce te-a lovit. Desigur, din cauza ta, deoarece te comporți incorect, în timp ce dânsul respiră și transpiră moralitate și bunăvoință într-o lume injustă care i se opune. Cameleonic și fără scrupule, poate turna minciuni (și răstălmăci) cu toptanul de dimineața până seara, fără să-i pese de nimeni și nimic.

Mi s-a întâmplat să consult oameni aflați în relație cu asemenea creaturi. Brrr! Mă trec fiori reci pe șira spinării… Pe unde trece bizara creatură rămân doar ruine de parcă a trecut taifunul. Într-adevăr, psihopatia seamănă cu o tornadă. Fascinează și totodată te înfioară. Când te trezești, dacă te trezești, descoperi pagubele. Trăsăturile psihopatice au o prevalență de 0,6% din populație, cel puțin în Regatul Unit.

» Machiavelismul vine, desigur, de la Niccolo Machiavelli, care a fost consilierul politic al familiei Medici. În opera sa faimoasă ”Prințul” descrie mai multe strategii de manipulare ce-i consacră peste veacuri numele.Narcisism, psihopatie, machiavelism, simboluri ale unei personalitati intunecate (2)

Trăsătura machiavelică reflectă o orientare extremă asupra sinelui, în care individul poate utiliza orice mijloace necesare ca să-și atingă scopurile. Indivizii accentuați machiavelic sunt calculați și reci, pregătiți cu o agendă ascunsă, unde își notează manevrele, urmărindu-și scopurile nedeclarate. În aceste calcule, sentimentele și nevoile altora nu contează, decât în măsura în care pot fi manipulate pentru interesul personal. Nu manifestă agresivitatea psihopatiei, fiind mai degrabă precauți, căutând să-și mențină camuflajul.

Între aceste trei trăsături există diferențe și similarități. Spre exemplu, trăsătura ce poate duce la agresiune interpersonală e psihopatia, nu și celelalte, chiar dacă toate implică o componentă tiranică și disprețul față de ceilalți.

Conform literaturii empirice, trăsăturile triadei împart următoarele aspecte întunecate
:: antipatie
:: asprime
:: escrocherie
:: egocentrism
:: absența modestiei și onestității (pe dos, trufie și duplicitate)
:: tendința către manipulare interpersonală și exploatare în beneficiul propriu.

Nici nu-mi trecu prin minte un anume individ, personaj public prea întunecat pentru gustul meu. Pesemne nu și pentru gustul unor concetățeni cu gândirea blocată probabil la stadiul operațiilor concrete.

Dar merită să reții că o parte întunecată ne caracterizează variabil pe noi toți. Fiecare individ manifestă diferite combinații de triadă întunecate ca parte (sau factor) din tabloul general al personalității.

Mi se pare important să nu consideri trăsăturile de personalitate la modul absolut. Gândirea în termeni categoriali și absoluți mă înspăimântă prin demonii ce-i poate crea. Chiar dacă apelăm în descrieri la categorii, putem ține cont de principiul variabilei continue. Înseamnă să privim la o trăsătură, precum psihopatia, ca fiind variabilă pe un continuum. Prin contrast, o perspectivă dihotomică ne informează că un individ ori e psihopat, ori nu e! Gândirea alb-negru ne simplifică realitatea, dar cred că putem gândi ceva mai nuanțat, deoarece realitatea ni se dezvăluie într-o multitudine de nuanțe. Numai individul cu o vedere mioapă înțelege lumea prin două lentile, până și ele, mutual exclusive. Iar asta nu anulează, ca să vezi mirare, existența unei realități în două nuanțe. Vestea bună e că miopul poate fi ajutat să descopere bogăția nuanțelor. Sigur, mai trebuie să și vrea.

Manifestă o personalitate mai întunecată acei oameni care obțin un scor înalt la trăsăturile triadei. Ei sunt aceia care par, la prima impresie, șarmanți și măgulitori. După alte interacțiuni cu ei, se pot dovedi ”toxici” prin aceea că tind să-i exploateze pe ceilalți și felul lor de acțiune e exclusiv spre beneficiul personal. Te pot fura cu zâmbetul pe buze și pot escroca cu aceiași ușurință cu care respiră pe oricine, indiferent de statusul social. Pot inventa scuze, răstălmăci faptele și găsi cu mare ușurință raționalizări înainte să încheie întrebarea, lăsând impresia, după caz, că sunt victime ale unui sistem injust, cei mai corecți afaceriști ori conducători, bravi apărători de valori nobile într-o lume imorală sau sfinți cu misiuni divine. Filmul ”Ocean’ s Eleven” ilustrează un tablou relativ complet de personalități întunecate. Completează cu filmul ”Con Air” ca să observi versiuni și mai întunecate. Dar, poți arunca o privire la știri ca să afli de câțiva doctori sau politicieni (ori ambele), pentru că viața bate filmul.

Am căutat pentru tine un site unde, completând un chestionar de încredere, poți descoperi propriul întuneric și… poţi face lumină. Dacă vrei să afli în ce măsură și care dintre trăsături îți definesc personalitatea întunecată, poți da clic aici. Și dacă dai clic, mi-e clar că întunecimea ta poate fi controlată și orientată valoric. Înseamnă că vrei să devii o persoană mai bună.

scientia.ro

 








Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News