Civilizatiile precolumbiene. Enigme vechi si noi (I)

29 12 2018

Tulburătoarele coincidenţe

Tot mai avid de cunoaştere şi accelerînd procesele cunoaşterii, omul de la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu al civilizaţiei noastre trăieşte în mod acut limitele condiţiei sale. Psihologic, se simte claustrat în scurgerea timpului biologic şi chiar frustrat.

El gîndeşte legea relativităţii, formulează ideea universurilor paralele, ştie că raza de lumină este singurul obiect absolut al Universului, în care timpul încetinit aproape moare, scrutează infinitul, exprimîndu-l prin formule matematice, descoperă galaxii, teoretizează nivelele de existenţă ale materiei, fiecare exprimînd o logică proprie. Şi cu fiecare dintre acestea îşi distinge o nouă şi dureroasă limitare. Ca parte a naturii ordonate de legi ireversibile, el este o componentă dintr-un univers caracterizat printr-un timp care, pentru sistemele cu un anumit grad de complexitate, se scurge, obiectiv, într-un singur sens. Dar, dacă viitorul nu poate fi forţat, trecutul oferă imaginaţiei omeneşti o piaţă uriaşă de desfacere. Sondarea acestuia este asociată, de obicei, cu setea de a descifra enigmele, deloc puţine, şi de a afla cine au fost precursorii lumii de azi, pentru că omul modern nu mai nutreşte orgoliul întemeietorului absolut.

Corespondenţele dintre civilizaţii obsedează spiritul, întrebările ne asaltează fără încetare şi încercarea de a răspunde la ele aduce un indiscutabil profit intelectual, constituind, totodată, şi un exerciţiu care poate oferi oricui un mod de a se situa în raport cu natura şi Istoria. Fiecare creuzet în care s-au plămădit civilizaţiile îşi afirmă o dominantă aparte, un stil dat, poate, de aerul, apa, pămîntul, cerul său. Dacă, în Asia, manifestarea exuberantă a civilizaţiilor apare ca o coexistenţă amalgamată care promovează, însă, cu consecvenţă schimbul de idei, păstrînd intacte individualitatea fiecărei lumi, iar Europa afirmă sinteze repetate ca într-o reacţie în lanţ, civilizaţiile precolumbiene s-au afirmat într-o uluitoare discontinuitate, într-o ruptură geografică şi temporală, care le-a îndemnat, paradoxal, dintr-un instinct obscur, să descopere şi să afirme, de fiecare dată, cam acelaşi lucru.

pag-12-13-calendar-aztec

Consonanţe enigmatice

Înrudirile tulburătoare dintre civilizaţiile aflate la distanţă geografică şi temporală uriaşă, fenomenele de civilizaţie încă neexplicate, ca şi descoperirea unor civilizaţii ai căror autori rămîn, încă, învăluiţi în mister, au pasionat spiritele secolului nostru, dornice să afle enigmele acestei istorii necunoscute a umanităţii. Cele mai vechi urme duceau spre continentul sud-american. În acest context, s-a emis ipoteza originii americane a Carianilor (Secolele XV – XIV î.Chr.), rasă neindo-europeană, purtînd o civilizaţie evoluată şi confirmînd legături profunde cu Pelasgii, culturile Feniciană, Cretană, Sumero-Babiloniană.

Istoricul roman Diodorus Siculus (cca. 80 î.Chr. – 21 î.Chr.) considera, după Alexander Braghine (1878-1940), autorul cărţii „L’Enigme de L’Atlantide“, regatul lui Kar ca o adevărată „epocă de aur a omenirii“.

O altă ipoteză ar fi că Troienii, după marea înfrîngere, transportaţi în triremele fenicienilor, s-ar fi refugiat în America de Sud şi ar fi întemeiat oraşe la gura fluviului Parnahyba, unde s-au descoperit ruine şi ziduri de apărare ciclopice. Triburile de aici ar păstra şi astăzi amintirea unei ţări mirifice, cu acoperişuri scînteietoare, aflate dincolo de Ocean.

Considerată „leagănul omenirii“, adevărata Atlantida a devenit teatrul contestărilor, pe măsură ce descoperirile arheologice scoteau la iveală lumi după lumi dispărute. În studiul său despre civilizaţiile peruviene (Peru), latifundiarul Rafael Larco Hoyle enumeră cel puţin 20 de culturi care s-au dezvoltat înaintea civilizaţiei Inca. A trebuit să se caute răspunsuri pentru vestigiile scoase de sub straturi groase de pămînt şi mortar împrăştiate cu grijă peste monumentele şi oraşele abandonate chiar de către constructorii lor. Pe teritoriul Mexicului de azi, enigmaticul regat întemeiat de o olmeci îşi păstrează, încă, misterul.

În vechiul oraş aztec Teotihuacán (în traducere: „Locul unde omul devine Zeu“), toltecii au refăcut temple a căror constructori nu se cunosc.

Civilizaţia toltecă a dovedit înrudiri tulburătoare cu civilizaţiile Sumeriană, Egipteană, Cretană prin construcţiile labirintice, prin modul de articulare al piramidei gigantice şi arta prelucrării metalelor. Pe platourile andine, ruinele de la El Castillo ridică alte întrebări, ele atestînd o civilizaţie veche de 20.000 de ani. Pe de altă parte, oraşul Tiahuanaco, aflat pe malurile lacului Titicaca, ar fi fost părăsit cu 13.000 de ani înainte de Christos, în urma unor catastrofe care au înălţat coastele oceanice cu aproximativ 3.500 de metri.

Apariţia în frescele egiptene a unor zei cu piele albăstruie i-a făcut pe unii arheologi să emită ipoteza unor strămoşi cu pielea albastră veniţi în Egipt din ţări cu munţi înalţi, strămoşi care, în noile condiţii climatice, şi-au schimbat culoarea pielii în măsliniu. Cei veniţi ar fi fost originari din platourile andine, unde lipsa de oxigen dă o tentă albăstrie tenului indigenilor.

Deoarece legenda oamenilor albaştri apare la triburile de pe litoralul Atlanticului, s-a presupus că e vorba de atlanţii înşişi, locuitori ai unei ţări muntoase, care au pierit odată cu dispariţia ţării lor. Alţi cercetători îi consideră, însă, pe strămoşii cu pielea sau sîngele albastru, semnalaţi chiar de Platon, drept fiinţe venite din „planeta albastră“ a anticilor – Venus. Această idee a apărut în urma coroborării unor date străvechi cu privire la această planetă.

După Sfîntul Augustin (354 – 439), care citează izvoare mult mai vechi, planeta Venus ar fi suferit o serie de fenomene, cum ar fi schimbarea culorii, a mărimii, a formei şi a traiectoriei. S-a presupus că, în urma unei catastrofe cosmice, a fost întemeiată civilizaţia de la Tiahuanaco, considerat ca fiind cel mai vechi oraş din lume. Şi, nu întîmplător, probabil, pe un teren învecinat cu platoul Matto Grosso, pămînt care nu a fost niciodată acoperit de ape, după afirmaţia geologilor.

Arheologul austriac Arthur Posansky (citat de Robert Charroux în „Histoire inconnue des hommes“) afirma că a descoperit 5 civilizaţii succesive, distruse de catastrofe naturale la Tiahuanaco, fost port la Ocean, după cum atestă construcţia bizară care arată ca un port maritim, aflată, azi, la 4.000 de metri altitudine.

În petroglifele de pe „Poarta Soarelui“, alţi cercetători au identificat elemente care atestau prezenţa unor fiinţe fantastice. Inginerul Alexander Kazanţev a descoperit, pe aceeaşi „Poartă a Soarelui“, un calendar venusian avand anul de 225 de zile terestre.

Întrebarea este: cum de cunoşteau strămoşii Incaşilor calendarul venusian şi de ce erau interesaţi de această planetă? Scriitorul englez James Churchward (1851-1936), susţinînd existenţa unui misterios Continent Mu, ce şi-ar fi avut Capitala în deşertul Gobi, relatează despre strania coincidenţă a calendarului venusian al civilizaţiei Mu şi a celui de la Tiahuanaco, pentru ca, ulterior, să aflăm că profesorul Floyd Lawnsbary, de la Universitatea americană Yale, a ajuns la concluzia, după cercetarea celor 20 de semne calendaristice Maya descoperite pe pereţii unei clădiri din localitatea Bonampak (Sud-Estul Mexicului), că, în întocmirea calendarelor şi consemnarea evenimentelor importante din istoria ei, vechea populaţie Maya se orienta după poziţia planetei Venus. Să fie simple coincidenţe tulburătoare?

Odată cu descoperirea civilizaţiilor precolumbiene, a reţinut atenţia strania asemănare a hieroglifelor, găsite în Mexic şi în Peninsula Yucatan, cu scrierea egipteană şi chineză. Mergînd din aproape în aproape, unii cercetători au presupus că scrierea Feniciană nu ar fi constituit decît simplificarea unor ideograme.

Pe de altă parte, arheologul amator Augustus Le Plongeon (1825-1908) cita 13 semne Maya avînd o semnificaţie asemănătoare unui număr similar de semne egiptene. Numeroase inscripţii găsite în Brazilia ,,în stil egiptean“, altele în Amazonia şi Matto Grosso, au făcut să circule ipoteza că Preegiptenii ar fi fost o populaţie care a emigrat din America de Sud, trecînd prin dispăruta Atlantidă.

În orice caz, sumerienii, egiptenii, toltecii şi lumea Maya aveau cunoştinţe avansate de astronomie şi foloseau un calendar asemănător. Dar dacă hieroglifele egiptene au fost descifrate, cele Maya şi Aztece îşi aşteaptă, încă, rîndul. Cînd conchistadorul Hermán Cortés a năvălit în Mexic, în Secolul al XVI-lea, intoleranţa religioasă a trecut prin foc şi sabie tot ceea ce era socotit păgîn.

Don Juan de Zumárraga (1468-1548), cel dintîi arhiepiscop din Mexic, a ars toate documentele găsite la sosirea lui. Autodafeurile s-au ţinut lanţ. Din toată civilizaţia Maya, n-au rămas decît 3 manuscrise. Diego de Landa (1542-1579), al doilea arhiepiscop al Yucatanului, nu s-a lăsat mai prejos; totuşi, o curiozitate secretă l-a îndemnat să noteze legendele povestite de un prinţ Maya, rămas atunci în viaţă. Notele au fost însoţite şi de schiţe, care indicau semnele de care se foloseau Mayaşii pentru a desemna zilele şi lunile anului. Aceste însemnări au devenit poate cele mai preţioase documente ale savanţilor care studiază civilizaţiile Precolumbiene. Pe baza lor, s-a putut determina importanţa copleşitoare a matematicii în viaţa lumii Maya, ca şi a Toltecilor şi Olmecilor; de altfel, toate edificiile lor nu sînt, după cum nota un specialist, decît un calendar pietrificat, în care esteticul este subordonat matematicii.

pag-12-13-machu_picchu-orasul-pierdut-al-incasilorCa să mergem mai departe cu transcrierea consonanţelor tulburătoare, vom aminti că obiecte găsite în Tunisia se aseamănă cu artefacte descoperite în Mexic. Prezenţa şarpelui în miturile din Mesopotamia, Grecia, Mexic, America Centrală, obsesia la aceste civilizaţii a ideii de Paradis (Eden) şi a Potopului ar indica o străveche amintire a unei istorii comune.

La tolteci, lordul Kingsbourough (1795-1837) observa frecvenţa imaginii şarpelui, cu cap de femeie, înfăşurat pe un arbore. Alţi arheologi au descoperit, în Guatemala, şarpele gravat, înfăşurat pe un arbore, ca în mitul biblic.

Legende mexicane relatează despre un zeu revoltat împotriva lui „Sootan“ sau „Şutan“ (cuvinte asemănătoare cu „satanul“ creştin sau „şeitanul“ musulman). Se pare, tot aşa, că ideea Turnului Babel trebuie legată de construirea de piramide ca mijloc de salvare de la un ipotetic potop.

După Ixtlilxochitl (1380-1418), celebrul istoric indian din Mexic, strămoşii aztecilor ar fi construit marea piramidă de la Cholula pentru a se salva de la un asemenea potop, dar zeii, mîniaţi, au amestecat limbile vorbite şi au împiedicat finalizarea construcţiei. Soarele era reprezentat ca un şarpe cu pene, numit de Azteci „Qutzalcoatl“, iar de Mayaşi – „Kukulkan“ – cel care a adus civilizaţia sub înfăţişarea unei reptile înaripate. „Să ne amintim, precizează Braghine, că şi miturile biblice vorbesc de un şarpe care acordă perechii primordiale lumina spiritualităţii“.

pag-12-13-tahuanaco-poarta-soareluiPiramidele din Yucatan, ca şi piramidele egiptene, imortalizează în piatră aceeaşi rigoare geometrică, asociată cu mişcarea riguroasă a aştrilor. S-a dovedit că există o relaţie directă între planul oraşului Maya şi orientarea piramidelor învecinate, că toate edificiile din Yucatan şi Guatemala sunt orientate spre Est-Vest.

S-au relevat şi asemănări între arta Maya şi arta hindusă. În ruinele de la Copán (în partea de Vest a Hondurasului), un desen s-ar apropia de stilul artei din Indochina, aşa cum o pieptănătură dintr-o sculptură din cel mai mare templu budist din lume, Borobudur (Indonezia), ar aminti de figurile de la Copán.

Piramidele de la Sihuatan (2500 î.Chr.) par să-şi exprime dimensiunile în metri, fără nici o fracţie, iar o gravură descoperită la San Salvador, pe o farfurie din argilă, ar reprezenta palmieri, deasupra cărora zboară oameni în maşini, care par să lase în urmă o dîră de fum.

Egiptologul american Mitchell Hedges a lansat ipoteza hazardată că roca folosită pentru construcţia piramidelor de la Giseh (Egipt) ar proveni din America de Sud. Augustus Le Plongeon, citat de scriitorul francez Serge Hutin în „Les civilisations inconnues“, susţine că Sfinxul de la Giseh nu ar fi decît efigia prinţului Coh, soţul enigmaticei zeiţe Maya, Moo, care a fost ucis de fratele ei gelos, Aac…

Dincolo de aceste broderii fantastice, cîteva lucruri sînt incontestabile: în Guatemala, stelele pietrelor funerare amintesc de arta Khmeră, din Indochina; o piramidă în trepte, de la Zakuleu (Guatemala), de fapt un templu al Soarelui, sau templul lui Tepolzan, din Mexic, cu trei platforme, seamănă uluitor cu o piramidă în trepte de la Sakkarah, din Egipt. Piramidele de la Tikal (Guatemala) vădesc asemănări surprinzătoare cu cele din Angkor Wat (Cambodgia).

Legăturile civilizaţiei precolumbiene cu civilizaţiile asiatice au constituit obiectul de cercetare al mai multor istorici ai civilizaţiilor omeneşti.

Studiind numeroase surse, arheologul mexican Pere Bosh Gimpera (1891-1974) presupune, în „L’Amerique avant Cristophe Colomb“, că a existat o civilizaţie de bază în Asia Orientală a Mileniului III.

În America Precolumbiană, primele construcţii arhitectonice dispuse în scări, care vor deveni piramide combinate cu platforme purtătoare ale unor temple, încep să fie ridicate, în Valea Mexicului, în preclasicul tîrziu, aproximativ în primele secole înainte de Christos.

În Secolele V-VI î.Chr., se construieşte marea piramidă de la situl arheologic Precolumbian El Tajin şi piramida de la Cempoala (Mexico) – „Locul celor 20 de rîuri“ -, aparţinînd orizontului cultural Totonac. În Secolul al VI-lea î.Ch., cultura Zapotecilor culminează prin construirea piramidei în terase de la Monte Alban. Mai tîrziu, vom întîlni piramidele Maya. Spre deosebire de cele egiptene, acestea erau clădiri de cult, nu morminte funerare.

Faptul că, în 1952, a fost scos la lumină din piramida de la Palenque, în Mexic, un mare sarcofag de piatră în care zăcea un prinţ Maya (700 d. Chr.) nu a contrazis această teorie. Piramidele Maya au fost construite la Copán, în Honduras, la Chichen Itza, în Yucatan, un fel de Mecca Mayaşă, înfloritoare în Secolele XI – XIII şi suferind de o hipertrofie a decorativului somptuos. Aztecii vor ridica templul de la Xochicalco pe o piramidă orientată conform celor 4 puncte cardinale. Templul lui Tepoztlán a fost ridicat în vîrful unei piramide, la 600 de metri deasupra oraşului cu acelaşi nume.

În aria andină, găsim mari temple şi sanctuare la Tiahuanaco, Cuzco, Chan-Chan, ridicat de cultura Chimu, la Machu Picchu („Vechiul Pisc“).

Dar cum se explică enorma proliferare a construcţiilor ciclopice pe un teritoriu vast, cuprinzînd spaţiul mediteranean şi cel andin, sau preferinţa pentru mumificare, întîlnită în America Centrală şi de Sud, Egipt, Sumer, Insulele Canare; de ce apare predilecţia pentru colosal în Anzi şi Mesopotamia; de ce se aseamănă sistemul de canalizare etrusc, cu acela al preincaşilor; de ce apar cosmogonii asemănătoare la sumerieni, egipteni, lumea Maya?

Marile înrudiri descoperite, peste tot, de arheologi, geografi, lingvişti, biologi, antropologi scot în evidenţă faptul că spiritul uman cunoaşte căi apropiate şi limitate, totodată, de afirmare, iar legăturile dintotdeauna dintre lumi demonstrează că umanitatea a simţit permanent nevoia să comunice.

Sumerul, Egiptul, Fenicia cunoşteau Continentul Sud-American cu multe secole înainte de Christos. Obiecte de fier, inscripţii, urme specifice de construcţie, borne de drum feniciene au fost descoperite în statui din Massachusetts, în statul New-Hampshire, în Brazilia. Egoişti şi avari, fenicienii, inventatori ai triremei – celebra navă de luptă a Antichităţii – îşi învăluiau expediţiile în cel mai mare secret. Grecii nu au putut să ajungă niciodată pe urmele lor şi au trebuit să treacă aproximativ 20 de secole, pînă cînd cele două Americi să fie redescoperite.

pag-12-13-statueta-din-situl-copanEnigmele Olmecilor

În jungla tropicală de pe coasta răsăriteană a Americii Centrale, zonă de o remarcabilă omogenitate culturală, într-un spaţiu mlăştinos şi cald, inundat periodic de rîuri leneşe, a răsărit cea mai veche civilizaţie Precolumbiană cunoscută.

Toate datele indică zorii ei odată cu Războiul Troian.

Enigmaticul Secol al XII-lea î.Chr. – care a marcat, în chip inexplicabil, toate marile civilizaţii ale acelui timp, de la Asia Mică şi Orientul Apropiat, pînă la Extremul Orient – îşi pune pecetea şi asupra Continentului America, ridicînd încă o mare enigmă: originea civilizaţiei mature, de la bun început, a Olmecilor şi originea lor însăşi.

„Deseori, s-au făcut comparaţii, scria antropologul francez Jaques Soustelle în „Olmecii“, între azteci şi romani, între mayaşi şi greci. Despre tolteci, s-a spus că au jucat, în Antichitatea indiană, un rol comparabil cu acela al etruscilor, în Italia.

Însă olmecii ne duc cu gîndul la sumerieni: au fost, ca şi ei, mult timp necunoscuţi; au fost, asemenea lor, precursori îngropaţi sub ruine milenare, ascunşi ochilor noştri de vestigiile popoarelor care le-au urmat“.

Abia după 1950, săpături sistematice în zona La Venta şi San Lorenzo (Mexico) au scos la iveală vestigiile impresionante ale lumii olmece, popor cu un grad înalt de civilizaţie, care pusese stăpînire pe platoul San Lorenzo, spre 1200 î.Chr. Semnalarea unor monoliţi, apoi a unor figurine ciudate din jad a iscat controverse. Care să fi fost rostul acestor sculpturi uriaşe? Care erau credinţele, viaţa, năzuinţele acestei lumi?

Solul umed şi acid al junglei americane a distrus, însă, orice urmă materială a locuitorilor ei. Tot ceea ce se poate spune despre olmeci – locuitori ai „pămînturilor calde“ – se rezumă la mărturia pietrei sculptate.

Ceea ce a uimit au fost obiectele preţioase, mozaicurile verzi sau măştile de jaguar, îngropate, cu grijă, sub straturi de nisip. Predilecţia pentru jad, piatra verde, prezenţa zeului-felină, instinctul de a migra în chip misterios au fost transmise tuturor civilizaţiilor precolumbiene care le-au urmat.

Olmecii fascinează şi azi prin mecanismul existenţei lor greu de explicat. După ce întemeiază şi construiesc, timp de secole, distrug totul în chip sălbatic şi abandonează; tot ceea ce este superb, lucrat cu artă va fi ascuns; coloşi dizgraţioşi sînt, în schimb, plantaţi în cele mai inaccesibile locuri ale junglei; după ce domină scena timp de secole, dispar, la fel de brusc precum au apărut; deşi nivelul de civilizaţie atins este uluitor, nu transmit, în chip direct, aproape nimic, nutrind un dispreţ suveran faţă de incultură şi sălbăticie; autori ai unui adevărat imperiu, aceştia au fost, prin excelenţă, negustori, şi nu războinici.

Orgoliul de castă al olmecilor a fost, poate, sursa acelui abis evolutiv, care desparte declinul civilizaţiei olmece (Sec. IV – III î.Chr.) de începutul civilizaţiei Maya (Sec. III d.Chr.).

În ciuda unor simboluri religioase difuze, a calendarului şi scrierii, lumea olmecă a fost, într-o mică măsură, catalitică şi formativă pentru cei din jur. Una dintre cele mai fascinante enigme a început să prindă contur odată cu descoperirea unui mare număr de monoliţi şi statui mutilate, de feţe umane umbrite ca de o mască de pasăre, de chipuri diforme, multe vădind o îngemănare animalieră sau un gen de metamorfozare în proces desfăşurat.

La olmeci, figura umană pare să fie supusă unui proces de disimulare obligatorie sau forţată, o disimulare care vorbeşte, probabil, şi de una mai profundă, spirituală, căci nu putem admite, decît cu greu, ca o lume de maeştrii ai artei cizelării să fie lipsită de ideea armoniei şi a perfecţiunii artei plastice.

Craniul crăpat, caracteristica iconografiei olmece, obţinut prin deformarea cutiei craniene în copilărie şi mutilarea dinţilor din faţă vor fi regăsite ca practici în civilizaţiile peruviene. Ceea ce se mai ştie despre ei este că au cunoscut, la începuturi, un foarte vechi calendar cu un ciclu de 260 de zile.

Să fie, oare, o variantă a acelui calendar venusian, cel mai vechi cunoscut pe Pămînt, descoperit pe „Poarta Soarelui“, de la Tiahuanaco?

Să fie olmecii urmaşii tîrzii ai acelei civilizaţii care se stinge, lîngă lacul Titicaca, în jurul anului 10.000 înainte de Christos? Ciudata risipire a lumii olmece seamănă, în orice caz, cu procesul dramatic petrecut pe platourile Americii de Sud.

Universul Maya (1)

Situat ceva mai la nord de teritoriul imperiului olmec, în fîşia de pămînt de la baza peninsulei Yucatan. teritoriul pe care s-au înălţat oraşele perioadei clasice Maya se afla în regiunea teritoriilor Tafoaseo, Guatemalei, Hondurasului de azi, avînd, deci, acces la Marea Caraibelor şi Golful Mexic.

Alături de Tikal – Copán, Palenque, Bonampak ajung la o înflorire extraordinară. Abandonate junglei, după aproximativ 6 secole, ele vor fi „regăsite“ în peninsula Yucatan.

Această migraţie are loc cu sentimentul că istoria Maya a intrat în declin, ceea ce pare o stranie anticipare a agresiunii conchistadorilor de la începutul Secolului al XVI-lea.

La extremitatea de nord a peninsulei, lumea Maya întemeiază, odată cu Secolul al X-lea, oraşe celebre, cum ar fi Chichen Itza, Coba, Uxmal pe care legendele le descriu ca fiind legate între ele de poduri aeriene. Cucerit de către tolteci, o parte a populaţiei Maya părăseşte oraşul Chichen Itza, pentru a reveni în fosta Lagună Pelten, părăsită de strămoşi. Aici, ei au trăit în linişte pînă la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, cînd, ca ultim bastion al lumii Maya, vor fi masacraţi de spanioli şi, după cum spunea exploratorul american Victor Wolfgang von Hegen în „Les Royaumes du Soleil“, sînt definitiv împinşi în neant.

Monumentele arhitectonice descoperite întîmplător de călători în căutare de aventură sau de antichităţi în Sudul şi Nord-Estul peninsulei Yucatan denotă, la prima vedere, o spiritualitate comună, prea puţin receptivă la înnoiri radicale şi înclinată să exteriorizeze în edificii monumentale ideile ca şi concepţia sa despre frumos.

Un anumit conservatorism latent bine dirijat a ţinut în frau inventivitatea creatoare, obligindu-l pe artistul Maya să execute aceleaşi teme obsedante ale ideilor religioase.

Culminînd, ca şi ziguratul sumerian, cu un mic templu, piramidele Mayaşe, templele, edificiile oferă, totuşi, o compensaţie a greoiului, sobrului, gigantescului prin graţios – îngemănare pe care am întîlnit-o, parţial, în arta hindusă.

Sculptura în piatră, mozaicul, pictura, motivele complicate proliferînd în dantelării enorme, în care rigoarea arhitectonică se îmbină cu densitatea somptuoasă a decoraţiilor, vorbesc despre un spirit baroc nutrind oroarea de gol, care marchează nu numai obiectele, ci şi pe individul însuşi. Nu este vorba de o artă diletantă şi nici de construcţii diforme, sufocante sub aspectul aglomerării detaliilor, ci de un anumit stil al armoniei, specific civilizaţiilor precolumbiene.

Nobilul Maya mergea, de altfel, cu arta împodobirii atît de departe, încît nici o părticică a fiinţei sale nu se putea sustrage prelucrării „întru frumos“: de la încrustarea dinţilor, ca şi a nărilor, cu pietre semi-preţioase, deformarea nasului şi a privirii, în copilărie, pînă la savantele coafuri, tatuajele migăloase şi podoabele din pietre semi-preţioase, care-l împovărau cu un fast incredibil.

Eleganţa, proporţiile pieţelor civice din ansamblurile arhitecturale, cum ar fi acelea de la Palenque, din vechiul teritoriu abandonat amintesc, pe alocuri prin contrast, de stilizarea arhitecturii hinduse săvîrşite în edificiile din Indochina.

Alteori, animalele fabuloase, străjuind uriaşe faţade din blocuri masive acoperite de inscripţii hieroglifice, pînă azi nedescifrate, apropie, de pildă, un templu din Chichen Itza de edificiile faraonice, ca să nu mai vorbim de frumoasele capete din stuc de la Palenque sau picturile de la Bonampak, purtînd, halucinant, aerul frescelor minoice, aşa cum vase de ceramică superb pictate şi de o graţie fără seamăn, găsite la Tikal, se armonizează, în mod tulburător, cu ceramica rafinată a epocii Han, în China.

Cum se împacă, însă, toate aceste date ale unei civilizaţii solide care se ghida, după cum scria Henry Beuchat în „Manuel d’archéologie americaine“, după 31 de calendare şi cicluri temporale sacre, adevărate exerciţii spirituale de o rigoare aritmetică extraordinară, cu sîngeroasele ritualuri de o cruzime care a rămas, pînă azi, inexplicabilă?

Cruzimea, nepăsarea cu care se vărsa sîngele nu au fost specifice numai lumii Maya; întreg teritoriul american precolumbian pare că nu ajunge să înlocuiască sacrificiul uman printr-un substitut simbolic.

Un gînditor al culturii care făcea o comparaţie între cruzimea acestor ritualuri şi vitalismul, duritatea imaginii artistice din arta americană modernă, îmi vorbea despre o stranie modelare a omului venit din Europa de către geografia acestor pămanturi, persoană care ajunge, în final, să se integreze unor forme stilistice depărtate de eleganţa şi rafinamentul imaginarului european.

Oricum ar fi, dacă acceptăm sau nu această aserţiune, o enigmă persistă: se pare că lumile precolumbiene, împinse în uitare, au infuzat, lent, acelora care au venit să le locuiască teritoriile o dimensiune stilistică specifică fiinţelor de pe pămantul locuit, timp de milenii, de strămoşii lor.


Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.




Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News

%d blogeri au apreciat asta: