Cucerirea socială a Pământului – Edward O. Wilson

25 09 2016

Am creat o civilizaţie de tip Războiul Stelelor, cu emoţii din Epoca Pietrei, instituţii medievale şi tehnologie pe potriva zeilor.

  • Din Paleolitic, fiecare trib şi-a inventat propriul mit al creaţiei, imaginând fiinţe supranaturale modelate de mediul înconjurător. Mitul creaţiei este un instrument de supravieţuire. Conflictul tribal, în care credincioşii dinăuntru erau asmuţiţi împotriva necredincioşilor din afară, a fost o principală forţă motrice care a modelat natura umană biologică.
  • Conştiinţa nu a fost proiectată pentru autoexaminare, ci pentru supravieţuire şi reproducere. Gândul conştient este condus de emoţie; în esenţă şi în totalitate este devotat scopului supravieţuirii şi reproducerii.
  • Trăim pe seama inteligenţei conduse de cerinţele instinctului animalic. Acesta este motivul pentru care distrugem necugetat biosfera şi, odată cu ea, propriile noastre perspective de existenţă permanentă.cucerirea-sociala-a-pamantului
  • Cimpanzeii comuni şi cimpanzeii bonobo au o istorie evolutivă care începe acum 6 milioane de ani, momentul estimat în care ramura lor s-a despărţit de ascendenţa umană. De ce ei nu au atins nivelul uman? Răspunsul ar putea fi investiţia mai redusă pe care strămoşii cimpanzeilor comuni şi ai cimpanzeilor bonobo au făcut-o în capturarea şi consumul de animale vii. Populaţiile care au evoluat spre speciile Homo s-au specializat într-un consum masiv de proteine animale.
  • Un simţ acut al empatiei contează enorm şi aduce cu sine abilitatea de a manipula, de a căpăta cooperarea altora şi de a trişa. Inteligenţa socială este rentabilă.
  • Coeziunea impusă de concentrarea grupurilor în locuri protejate a fost mai mult decât un simplu pas înainte prin labirintul evolutiv. A fost evenimentul care a declanşat impulsul final ce a condus la specia Homo sapiens modernă.
  • Acum pare posibil să schiţăm o explicaţie îndeajuns de întemeiată a motivelor pentru care condiţia umană este un fenomen singular:
         :: prima preadaptare a fost vieţuirea pe sol. Pentru a progresa tehnologic dincolo de stadiul pietrei cioplite şi al ţepuşelor de lemn este nevoie de foc. Focul a permis gătirea hranei, iar împărţirea hranei gătite
      :: a doua preadaptare a fost o talie corporală mare, de dimensiuni atinse în istoria Pământului doar de un procentaj minuscul de specii animale terestre.
         :: a treia preadaptare a fost apariţia mâinilor apucătoare.
         :: apoi – modificarea alimentaţiei, de natură să includă carne, care furnizează o mai mare energie pe gram consumat, comparativ cu vegetalele. Avantajele cooperării în obţinerea cărnii au condus la formarea unor grupuri bine organizate.
  • Selecţia multietajată. Selecţia multietajată constă în interacţiunea dintre forţele de selecţie care ţintesc trăsături ale membrilor individuali şi alte forţe de selecţie care ţintesc trăsături ale grupului ca întreg.
  • Precursorii lui Homo sapiens formau grupuri bine organizate, ce concurau pentru teritoriu şi alte resurse limitate. Această competiţie este de aşteptat să fi afectat aptitudinea reproductivă genetică, adică proporţia de urmaşi personali a fiecărui membru, dat fiind că o persoană putea muri într-un conflict între grupuri. Ne putem aştepta ca rezultatul conflictului să fi determinat trăsăturile comportamentului social din fiecare grup: mărimea şi coeziunea grupului, calitatea comunicării şi diviziunea muncii. Pe de altă parte, aptitudinea reproductivă genetică este determinată de costul cerut şi beneficiul dobândit de pe urma apartenenței la grup, bunăvoinţa (plătită sub forma unei reciprocităţi directe sau indirecte – reputaţia şi încrederea) sau dizgraţia.
  • Aşadar, aptitudinea reproductivă genetică este o consecinţă a selecţiei individuale şi a selecţiei grupale. Dacă beneficiul apartenenţei la grup este sub cel adus de viaţa solitară, evoluţia va favoriza SEPARAREA şi ÎNŞELĂTORIA, dacă e invers, membrii grupului vor fi predispuşi la ALTRUISM şi CONFORMISM.
  • Dar pentru că toţi membrii normali ai unui grup au capacitatea de a se reproduce, în cadrul societăţilor umane există un conflict inerent şi iremediabil între selecţia naturală la nivel individual şi cea la nivel grupal. Alelele ce favorizează supravieţuirea şi reproducerea în detrimentul altora sunt în conflict perpetuu cu cele care favorizează altruismul şi coeziunea în determinarea supravieţuirii şi reproducerii. Egoismul, laşitatea şi competiţia nonetică promovează interesul alelelor selectate individual, diminuând proporţia alelelor altruiste, selectate la nivel de grup. Trăsăturile selectate la nivel grupal solicită cel mai aprig nivel al determinării în timpul conflictelor dintre grupuri rivale.
  • Eusocialitatea, caracterizată de un comportament care se opune tendinţelor selecţiei naturale la nivel individual, este un fenomen rar în istoria lumii, căci selecţia de grup trebuie să fie foarte puternică pentru a relaxa dominaţia selecţiei individuale.
  • Mare parte a culturii, inclusiv arta, s-a născut din inevitabila ciocnire dintre selecţia naturală şi seleacţia grupală.
  • Tribalismul – trăsătură fundamentală a omului
    Formare de grupuri, dobândirea confortului lăuntric şi a mândriei stârnite de sentimentul de înfrăţire, apărarea de grupurile rivale – toate sunt universalii absolute ale naturii umane şi ale culturii.
  • Grupurile moderne sunt din punct de vedere psihologic echivalente cu triburile din istoria antică şi din preistorie. Instinctul ce leagă membrii unui grup este produsul biologic al selecţiei grupale.
    Indivizii trebuie să aibă un trib. Acesta le dă un NUME pe lângă al lor şi un SENS social într-o lume haotică. Lumea modernă este un sistem de triburi interconectate.
    Temându-se de război şi consecinţele sale, omul de azi s-a orientat spre echivalentul său moral din sporturile de echipă. Aidoma cetăţenilor veseli din Washington care în timpul Războiului civil au venit cu „instrumentarul” de picnic pentru a fi martorii primei bătălii de la Bull Run, suportorii aşteaptă de la echipa favorită o experienţă plăcută, care să le reia, la alt nivel, experienţa ancestrală a încleştării cu alte triburi.
  • Tendinţa de a forma grupuri şi, după aceea, de a-i favoriza pe membrii din interiorul grupului, poartă semnele distinctive ale INSTINCTULUI.
  • Instinctul de a obţine plăcere din apartenenţa la un grup se traduce la un nivel superior prin tribalism. Oamenii sunt predispuşi la ETNOCENTRISM. Oamenii preferă compania altora de aceeaşi rasă, naţie, religie sau clan. Au mai mare încredere în ei, se relaxează mai bine cu ei şi îi preferă în căsătorie.
  • Un element fundamental al naturii umane este că oamenii simt îndemnul irezistibil de a aparţine unor grupuri.
  • Natura noastră sângeroasă este înrădăcinată pentru că atitudinea de grup-contra-grup a fost o principală forţă motrice, care ne-a făcut ceea ce suntem. În istorie, dezvoltarea unei mari părţi a tehnologiei a avut drept scop central lupta. Calendarele naţiunilor sunt punctate de sărbători care celebrează războaie câştigate şi oficiază servicii funerare pentru aceia care au murit purtându-le.
  • Orice pretext pentru un război real va fi acceptat de populaţie, atâta vreme cât acesta este văzut ca necesar pentru apărarea tribului. Dacă nu există niciun motiv convenabil pentru a se purta un război de expansiune teritorială, se găseşte întotdeauna la dispoziţie divinitatea.
  • Acum 10 mii de ani, odată cu invenţia agriculturii şi a aşezămintelor săteşti şi cu apariţia surplusurilor de hrană, evoluţia culturală s-a accelerat brusc.
  • Emigraţia şi căsătoriile interetnice au preluat conducerea, în calitate de forţe covârşitor dominante ale microevoluţiei, omogenizând distribuţia globală a genelor. Impactul asupra umanităţii ca întreg, chiar şi în acest stadiu timpuriu în care se află, este o creştere spectaculoasă, fără precedent,a variaţiei genetice în sânul populaţiilor locale din toată lumea. Această creştere este însoţită de o reducere a diferenţelor dintre populaţii.
  • Antropologii identifică trei niveluri de complexitate în cadrul populaţiilor umane. La nivelul cel mai simplu, cetele de vănători-culegători şi micile sate agrare – în linii mari egalitariste. Şefiile tribale, următorul nivel, sunt conduse de o pătură de elită, ai căror membri sunt înlocuiţi de rude ori de inşi cu acelaşi rang. Statele, pasul final în evoluţia culturală a societăţilor, posedă o autoritate centralizată. Statul este birocratic, responsabilităţi diverse fiind împărţite între specialişti. Ascensiunea civilizaţiei de la ceata şi satul egalitare până la stat a avut loc prin evoluţie culturală, nu prin modificări genetice.
  • Din marea diversitate a trăsăturilor de personalitate, majoritatea pot fi împărţite în cinci domenii:
         extraversiune / introversiune
         antagonism / spirit de cooperare
         grad de conştiinciozitate
         grad de nevrozism
         deschiderea spre experienţă.
  • Cum şi de ce a apărut eusocialitatea – stadiul cel mai avansat de comportament social? Au fost doi paşi.  Mai întâi în cazul tuturor speciilor care au atins eusocialitatea – cooperarea altruistă APĂRĂ UN CUIB durabil împotriva duşmanilor. Odată atins acest stadiu, se realizează DIVIZIUNEA MUNCII.
  • Ce este natura umană? Natura umană constă în regularităţile moştenite de dezvoltare mentală, comune speciei noastre. Ele sunt regulile epigenetice, care au evoluat prin interacţiunea dintre evoluţia genetică şi cea culturală, petrecută de-a lungul unei lungi perioade din preistoria profundă. Aceste reguli sunt înclinaţiile genetice în cee ce priveşte modul în care simţurile noastre percep lumea, codificarea simbolică prin care ne reprezentăm lumea, opţiunile pe care ni le facem automat accesibile şi reacţiile care ni se par cele mai uşoare şi aducătoare de cele mai mari recompense.
  • Regulile epigenetice sunt preinstalate şi ele compun adevăratul nucleu al naturii umane. Aceste comportamente sunt învăţate,dar procesul este „prefigurat”. Suntem prefiguraţi să învăţăm rapid frica de şerpi, să descoperim frumuseţe într-un parc străbătut de un curs de apă (nu toţi am vrea să locuim într-un asemenea loc?), să evităm incestul (efectul Westermarck – să nu manifeşti interes sexual, sub aspect sexual, faţă de cei cu care am fost strâns asociaţi în perioada de început a vieţii), teama de înălţime.
  • În ce priveşte preferinţa pentru o locuinţă / birou, studiile au arătat că preferăm un loc pe o înălţime cu vedere în vale, un teren deschis de tip savană, cu copaci izolaţi şi pâlcuri de copaci şi în apropierea unei ape, rău, lac ori un râu – ceea ce are ca singură explicaţie înrădăcinarea acestor preferinţe de-a lungul evoluţiei. Cu alte cuvinte, oamenii preferă să trăiască în acele medii în care specia noastră a evoluat vreme de milioane de ani în Africa.
  • Cultura este combinaţia de trăsături care disting un grup de altul. Dezvoltarea culturii depinde de memoria de lungă durată, care permite construirea de scenarii şi de a planifica strategii.cucerirea-sociala-a-pamantului-2
  • Sunt oameni răi ori buni de la natură? Oamenii sunt şi una, şi alta şi aşa vor fi pe vecie. Dilema binelui şi a răului a fost creată de selecţia multietajată, în care selecţia individuală şi cea grupală acţionează împreună asupra aceluiaşi individ, dar în mare măsură în opoziţie una faţă de alta.
  • Selecţia individuală este rezultatul competiţiei pentru supravieţuire şi reproducere dintre membrii aceluiaşi grup, modelând instincte care sunt fundamental egoiste în ce-i priveşte pe ceilalţi.
  • Selecţia grupală modelează instincte care tind să-i facă pe indivizi altruişti.
  • Selecţia individuală explică ceea ce numim „păcat”, iar cea colectivă ce numim „virtute”.
  • Selecţia grupală a promovat interesele genetice ale indivizilor cu privilegii şi status, ca recompensă pentru realizări de seamă făcute în folosul tribului.
  • Există o REGULĂ DE FIER în evoluţia socială genetică: indivizii egoişti îi înving pe indivizii altruişti,în vreme ce grupurile de altruişti înving grupurile de indivizi egoişti.
  • Dacă ar fi să domine selecţia individuală, societăţile s-ar dizolva; dacă ar fi să domine cea grupală, grupurile de oameni ar ajunge să semene cu coloniile de furnici.
  • Emoţiile de condamnare a celorlalţi – dispreţ, furie şi dezgust – îndeamnă individul să-i pedepsească pe trişori.
  • Emoţiile de apreciere a celorlaţi – recunoştinţă şi o emoţie ce se poate numi elevaţie, îndeamnă individul să-i răsplătească pe altruişti.
  • Emoţiile resimţirii stării lăuntrice a celorlaţi – simpatie, compasiune şi empatie – îndeamnă individul să ajute pe cineva aflat în nevoie.
  • Emoţiile conştiinţei de sine – vinovăţie, ruşine şi stinghereală – îndeamnă individul să evite înşelătoria ori să-i îndrepte efectele.
  • A fi om înseamnă şi nivelarea celorlalţi, în special a celor care primesc mai mult decât li se cuvine.
  • Cele mai avansate societăţi moderne în materie de calitate a vieţii, educaţie, asistenţă medicală, combaterea criminalităţii şi stimă de sine colectivă, înregistrează cele mai mici diferenţe de venit între cei mai bogaţi şi cei mai săraci.
  • Oamenii obţin o plăcere viscerală nu numai în urma NIVELĂRII şi COOPERĂRII. Le place, de asemenea, să vadă că SUNT PEDEPSIŢI cei care nu cooperează. Instinctul de a-i doborî pe cei răi este satisfăcut prin dezvăluirile din tabloide şi de reportajele despre fărădelegi (şi explică şi de ce ne plac filmele de acţiune, în care binele învinge răul).
  • Oamenii îşi doresc să-i vadă pedepsiţi pe răufăcători şi trântori, acesta fiind un comportament altruist, privit de la nivelul grupului, vizând mai multă ordine în societate.
  • Se dovedeşte utilă în societate sporirea reputaţiei prin care unui individ i se atribuie o reputaţie de altruism şi de spirit de cooperare.
  • La Rochefoucauld: modestia se datorează fricii de a nu-ţi atrage invidia şi dispreţul. Este o inutilă etalare a puterii spiritului. Modestia celor care ating cea mai înaltă distincţie se datorează unei dorinţe de a părea şi mai măreţi decât sunt.
  • Originile religiei. Religia organizată este o expresie a tribalismului. Fiecare religie îşi învaţă adepţii că ei constituie o comunitate specială. Lipsa de logică a religiilor nu este o slăbiciune, ci forţa lor esenţială. Acceptarea bizarelor mituri ale creaţiei stabileşte legături între membrii tribului. Ca şi în vechime, credincioşii de astăzi nu sunt, de regulă, prea mult interesaţi de teologie şi câtuşi de puţin de paşii evolutivi care au condus la religiile din lumea de astăzi. Pe ei îi preocupă credinţa religioasă şi beneficiile ei. Miturile creaţiei explică tot ceea ce ei trebuie să ştie despre istoria profundă, pentru a se păstra unitatea tribală.
  • Credinţa religioasă este o capcană nevăzută şi inevitabilă, întinsă în decursul istoriei biologice a speciei noastre. Omenirea merită ceva mai bun.
  • De ce este înţelept să punem deschis la îndoială miturile şi divinităţile religiilor organizate? Pentru ele PROSTESC şi ÎNVRĂJBESC. Pentru că fiecare nu-i decât o versiune dintr-o mulţime de scenarii concurente. Pentru că încurajează ignoranţa, abat atenţia oamenilor de la sesizarea problemelor din lumea reală şi îi conduc adeseori în direcţii greşite şi spre acţiuni dezastruoase.

Paragrafele de mai sus reprezintă extrase ori adaptări din cartea Cucerirea socială a Pământului de Edward O. Wilson, care poate fi găsită în librării şi a cărei lectură v-o recomandăm.

scientia.ro

Anunțuri




Misterele Bibliei(I)

31 03 2015
Genealogia lui IsusGenealogie

Cei care consideră Biblia cuvântul infailibil al unei divinități nu știu sau nu vor să știe multitudinea contradicțiilor din așa-numita „carte sfântă”. Care sunt mai mult decât evidente pentru cei neîndoctrinați în vreun fel. Din imensul șir al contradicțiilor biblice face parte și genealogia lui Isus.

Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare abordează arborele genealogic al lui Isus, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Marcu și Ioan nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Isus dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matei își prezintă versiunea de la Avraam la Iosif. Luca o ia în sens invers, de la Iosif până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Isus este urmașul lui David, sau „Iisus Hristos, fiul lui David”, după cum îl numește Matei, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Iosif. La Matei, în acest interval sunt 27 de persoane, iar la Luca 42. Această diferență are o explicație plauzibilă: Luca prezintă descendenții lui Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matei pe cei ai lui Solomon, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Iosif din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Iosif. La Matei, „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif”. Luca vorbește despre „Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi”. Cine era tatăl lui Iosif? Eli sau Iacov? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matan sau Matat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație mai în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matei, străbunicul lui Iosif se numea Eleazar; la Luca, numele lui era Levi. Continuând până la David, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon, iar cealaltă pe ai lui Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Iosif? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Iosif ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

iosif

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Natan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Iosif, Matan / Matat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram, în timp ce stră-strănepotul lui Natan purta numele Iotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Iosif, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matei spune: „Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud”. La Luca îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorobabel și a tatălui său, Salatiel. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Natan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Iosif, Matan / Matat și Ioram / Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Luca a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Iosif. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Luca afirmând foarte clar că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matei spune la fel de clar că „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iacov susține că tatăl Mariei se numea Ioachim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume total diferite de Eli și de Iacov. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Iosif al lui Iacov (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matan / Matat, Ioram / Iotam, Salatiel și Zorobabel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matei e contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matei. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele 6 nume sunt identice: Solomon, Roboam, Abia, Asa, Iosafat și Ioram. Apoi, la Matei dispar câteva personaje. La Matei citim „Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam”, în timp ce în Cronici găsim „Fiul acestuia este Ioram, al acestuia este Ahazia şi al acestuia este Ioaş. Fiul lui este Amasia, al acestuia este Azaria, iar al acestuia este Ioatam”. Presupunând că Ozia și Ahazia sunt același individ, dintr-un singur foc la Matei au dispărut 3: Ioaș, Amasia și Azaria. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea 20:5 este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Domnul Yahweh al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. Soția regelui Ioram și mama lui Ahazia era Atalia, fiica lui Ahab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, adică Ahazia, Ioaș, Amasia și Azaria. Ultimii 3 au dispărut din Evanghelia lui Matei, însă nu și primul. Matei îl numește Ozia iar Cronicile Ahazia. Este fără îndoială același personaj, ținând cont că în alte cărți ale Vechiului Testament el este numit Ohozia. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, cum se face că primul, Ozia / Ohozia / Ahazia, nu a dispărut, ci doar următorii 3? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matei, dar nu și în realitate, conform Vechiului Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor 3 din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Ahab.

După cei 3 dispăruți, din nou avem 6 personaje comune ambelor liste (Ioatam, Ahaz, Iezechia, Manase, Amon și Iosia), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matei, „Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Iosia au fost: întâiul născut Iohanan, al doilea Ioiachim, al treilea Sedechia şi al patrulea Şalum. Fiii lui Ioiachim au fost: Iehonia, fiul lui; Sedechia, fiul lui”. În prima, Iosia este tatăl lui Iehonia, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Ioachim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matei, care scria că: „toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Iehonia a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la David până la Iehonia sunt 15 generații (fără cei 3 eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare 3 grupe de câte 14 (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului evreilor), Ioachim, tatăl lui Iehonia, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matei, deoarece de la Iehonia până la Isus au mai rămas 13 generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Ioachim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

205px-Zerubbabel

Zorobabel

În ambele cărți, fiul lui Iehonia este Salatiel, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Luca. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matei și a lui Luca, Zorobabel este fiul lui Salatiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iehonia, cel dus în robie, au fost: Salatiel, Malchiram, Pedaia, Şenaţar, Iecamia, Hoşama şi Nedabia. Iar fiii lui Pedaia au fost: Zorobabel şi Şimei”. Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Neemia și Cartea lui Agheu din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zorobabel, fiul lui Salatiel”. Dacă ar fi un meci, Salatiel ar câștiga poziția de tată a lui Zorobabel cu scorul de 5 la 1. De la Zorobabel, fiecare dintre cele 3 cărți biblice alege un drum diferit. Luca vorbește despre „Resa, fiul lui Zorobabel”, Matei afirmă că „Zorobabel a născut pe Abiud”, iar Cronicile spun că „fiii lui Zorobabel au fost: Meşulam şi Hanania, şi sora lor Şelomit”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zorobabel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii și jumătate…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Isus sunt întortocheate, a mai apărut o variantă, care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Celsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Isus a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Celsus, afirmând că Iacov, tatăl lui Iosif în Evanghelia lui Matei, era poreclit Panther. Se pare că nimeni n-a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud   l-au numit pe Isus fiul lui Pantera / Pandera, pe care l-au considerat a fi un soldat roman. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a 9 soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 i.Hr. – 40 d.Hr. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de 40 de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Isus, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr (cel puțin) un soldat numit Pantera. Dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Celsus, n-avem cum să știm. Dar măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Isus din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Isus nu era de natură divină și că nici nu era un urmaș al lui David, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.

De ce era nevoie ca Isus să fie neapărat un urmaș al lui David? Pentru a se împlini profețiile Vechiului Testament referitoare la Mesia, salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui David: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminţia ta şi voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Isaia: „Jilţul lui se va întări prin milostivire şi pe el va şedea de-a pururi în cortul lui David un judecător apărător al pricinei drepte şi râvnitor dreptăţii” (16:5), dar și la Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte” (23:5-6). Tot Isaia proorocea: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe (…)Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! (…) Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Efraim va înceta şi duşmanii lui Iuda vor fi zdrobiţi (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului şi Moabului îşi vor întinde mâna lor, şi copiii lui Amon vor asculta de ei. Domnul va seca limba de mare a Egiptului şi mâna Lui va ameninţa groaznic Eufratul, şi-l va împărţi în şapte râuri şi se va putea trece cu piciorul” (11:1-15).

Misterele Bibliei

Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Luca, un înger îi spune Mariei: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, Pavel vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Isaia: „Şi Se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Isus, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale lui Ieremia. Referindu-se la Iehonia, strămoș al lui Iosif în Evanghelia lui Matei, profetul spunea: „Aşa zice Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Ioachim, tatăl lui Iehonia, pe care Matei l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, aşa zice Domnul despre Ioachim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaş care să şadă pe scaunul lui David; trupul lui va fi aruncat în arşiţa zilei şi în frigul nopţii” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Isus este urmaș al lui Ioachim și Iehonia și a stat pe tronul lui David. Ceea ce contrazice profețiile lui Ieremia. Din fericire pentru creștinism, s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Iehonia s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Isus profețiile despre urmașul lui David? Cu siguranță, nu! Iar asta din 3 motive:

– Isus nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui David”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioan, Isus chiar spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Isus era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui David, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

who-is-Yahweh

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care David va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Solomon, conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Solomon, zeul afirmă că „Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Solomon este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui Meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Solomon: „Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci”. Și Ieremia tot despre Solomon vorbește. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Solomon este acel înțelept despre care auzise tot Pământul, cel care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, David. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Solomon, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Solomon nu e Isus, din câte știm noi…

 Profeția lui Isaia sub nicio formă nu se poate referi la Isus. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, junicile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Isus nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin Iudeea, pentru iudei. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni la apus, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh n-a secat acum 2.000 de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici n-a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Isus, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Solomon ori despre un Mesia viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Isus, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11:1). Este evident că fiul lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Osea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2).Evanghelia lui Matei este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Isus și a lui Iosif, de frica lui Irod care începuse să măcelărească nou-născuți. „Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, continuă senin Matei, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Osea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit, nu despre vreun Mesia.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matei spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matei este Isaia. În cartea sa din Vechiul Testament, Isaia spunea: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16). Este destul de evident că Isus nu s-a numit Emanuel și că nu există vreo legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Isaia, observăm că și aici Matei a înțeles doar ce a vrut el dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic adevărat, ca să fim cât mai exacți. Isaia scrie că „Reţin, regele Siriei, împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Isaia la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Efraim şi cu fiul Remaliei”, regele ar trebui să știe că „Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Isaia l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere şi nu voi ispiti pe Domnul!”. Isaia însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția divină a lui Yahweh: „Ascultaţi voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi pe oameni, de veniţi să obosiţi şi pe Dumnezeul meu? Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel…”. În acest pasaj, pentru „fecioară”Isaia a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății, care nu a născut, deși este la vârsta care îi permite să facă asta. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Avraam căuta o soție pentru Isaac, el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Rebecca a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă era vorba despre virginitate, servitorul lui Avraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moise. În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Solomon are 60 de regine, 80 de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care nu au născut încă. Pasajul indică femeile cu care Solomon făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matei să înțeleagă greșit cuvintele lui Isaia. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Emanuel. Înainte ca acest copil să crească, „pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Domnul cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup şi îi va smulge şi barba”. Așadar, Isaia s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat, pe care l-a numit Emanuel, în anul 734 i.Hr.., nicidecum la Maria și la Isus. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matei și Luca, cei doi care au întocmit arborii genealogici controversați ai lui Isus. Evangheliile lui Marcu și Ioan dar și epistolele lui Pavel nu menționează nașterea dintr-o virgină. Dacă și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Isus, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matei, cât și în cea a lui Luca, Iosif este urmașul lui David. Însă, conform doctrinei creștine, Iosif nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Isus. A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Isus nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iesei”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Isus, ci poate doar în Iosif, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Iosif, Isus devenea moștenitorul legal al lui Iosif, așadar urmaș al lui David. Și Luca ne spune că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Iosif, Isus era moștenitorul legal al tatălui său și descendentul lui David. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Iosif în concepția lui Isus, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mesia evreilor va avea ADN-ul lui David, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Isus nu este urmașul lui David, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matei și Luca s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Iar creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Isus. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui David, prin urmare nu putea fi Mesia evreilor. Dacă era fiul lui Iosif, e posibil să fi fost urmașul lui David (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte. Și atunci, ce e de făcut?

Ținând cont de mult prea multele inadvertențe, confuzii, interpretări eronate, minciuni și contradicții, s-a gândit cineva că poate povestea lui Isus nu este decât o mare invenție, la fel ca descendența lui din David?

https://secretelezeilor.wordpress.com/2015/03/25/misterele-bibliei-genealogia-lui-isus/





Codul lui Hammurabi

15 10 2012

Primul mare legislator pe care il cunoaste istoria ,Hammurabi a fost in sec XVIII-XVII-lea i.Chr regele Babilonului.Se stie despre el ca a domnit 43 de ani,ca a fost un renumit conducator militar si diplomat.A fost fondatorul marelui imperiu babilonian,care depasea in intindere teritoriul Mesopotamiei.A sprijinit mult dezvoltarea agriculturii si comertului si a dorit sa atenueze conflictele sociale reglementand raporturile din societate prin stabilirea unor norme juridice.In felul acesta a luat nastere Codul lui Hammurabi.Nu este cel mai vechi ,dar este cel care ne-a parvenit integral aproape.

Hammurabi

hammurabi

Cuprinde nu mai putin de 282 de articole,pe care regele a pus sa fie sapate in piatra ,pe o „stela”-un monolit de diorit,descoperit in 1901 la Suza de arheologii francezi.Se afla la muzeul Louvre,are o inaltime de 2,25m si latimea bazei de 1,90m.In partea de sus este sculptura in basorielief reprezentandu-l pe rege primind legile de la zeul justitiei,Samas,stand pe tron.(gest ce confera autoritate si respectare deplina a celor emise de suveran)

Piatra pe care au fost sculptate legile

stela lui hammurabi

„Cand zeul suprem Marduk m-a insarcinat sa conduc poporul pe calea cea dreapta si sa calauzesc tara,atunci eu am intocmit legea si dreptatea in limba tarii.Prin aceasta am pus temelie bunei stari a poporului”se arata in prologul acestui cod.

Bunastarea nu era tocmai a poporului ,pentru ca dispozitiile lui Hammurabi au un caracter de clasa,exprimand ,cat se poate de clar tendinta de a apara interesele marilor proprietari-care erau regele si ai sai ,templele cu preotii si familiile nobililor.Asa de pilda ,se prevedea ca taranul care nu isi va plati datoria”va fi sfasiat prin tragere de vite chiar pe camp”,iar celui care va fura grane sau nutret pentru vite „sa i se taie mainile”

Este foarte cuprinzator Codul lui Hammurabi.Articolele sunt grupate astfel incat sa rezulte limpede domeniile ,dreptul penal si procedura penala,draptul propietatii,dreptul familiei(cu normele de succesiune),dreptul muncii,dreptul comercial ,contractele,imprumutul ,stabilirea dobanzilor legale,etc…Interesanta era si procedura judiciara.Aceasta era bazata pe declaratiile martorilor si ale notabilitatilor statului ,pe cuvenitele expertize in materie,pe juramantul partilor in cauza.Judecata se incheia prin redactarea unui proces verbal (care cuprindea rareori,insa,motivele sentintei).Un proces putea fi revizuit,instanta ultima de apel fiind regele.

Pedepsele erau foarte variate ca in intreg Orientul epocii antice.

Exemplele sunt multe:

Pedeapsa capitală este revăzută de cod de 34 de ori. Ea se aplica mai întâi unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului şi de aceea socotite ca foarte primejdioase. Aşa este cazul furtului din patrimoniul regal sau al templelor (art. 6), a celui săvîrşit prin spargere (art. 21) sau cu ocazia unui incendiu (art. 25); la acestea se adaugă înlesnirea fugii sclavilor (art. 15) şi adăpostirea celor fugiţi (art. 16) sau ştergerea semnelor cu care aceştia erau înfieraţi pentru a nu mai putea fi recunoscuţi şi revendicaţi de stăpânii lor (art. 227). Tot cu pedeapsa capitală era pedepsit cel ce vindea un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra sau primea în păstrare – fără martori sau acte scrise – diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui sclav (art. 7), cel care revendica un lucru străin deşi nu-i aparţinea (art. 9) etc.

Cu aceeaşi pedeapsă erau sancţionate actele care denotau un comportament primejdios ce putea ameninţa securitatea statului babilonian care, în plină dezvoltare, avea nevoie de o conducere autoritară şi de oştire puternică: răscoala împotriva orînduirii de stat precum şi adăpostirea răsculaţilor şi nedenunţarea acestora (art. 109); soldaţii care nu se supuneau ordinelor de mobilizare, chiar dacă au trimis în locul lor un substitut (art. 26)3; guvernatorii şi căpitanii de district care acceptau înlocuiri de combatanţi în armatele regale (art. 33) sau care îi jefuiau pe soldaţi de bunurile lor şi de darurile primite de la rege sau îi nedreptăţeau în alte chipuri (art. 34).

Aceeaşi pedeapsă îi aştepta pe toţi aceia care ar fi nesocotit regulile eticii familiale. Cădeau sub incidenţa pedepsei: adulterul femeii (art. 129) sau simpla ei imoralitate dacă aducea ştirbire demnităţii soţului (art. 143), violul fetelor (art. 130), incestul (art. 154, 155, 157, 158), asasinarea bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) (art. 153), părăsirea căminului conjugal de către soţia al cărei soţ a fost făcut prizonier, deşi avea cele necesare traiului (art. 133) etc.

În fine, pedeapsa cu moartea se aplica şi acelora care îi învinovăţeau pe alţii de crime grave, dar nu-şi puteau dovedi afirmaţiile (art. 1), cât şi a martorilor care, într-o pricină ce ar fi adus condamnarea capitală a inculpatului, au fost descoperiţi a fi martori mincinoşi (art. 3).

Codul prevede aplicarea legii talionului în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art. 197), dinte pentru dinte (art. 200). Uneori, talionul păstrează forme specifice, cunoscute sub denumirea de talionul “compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că, în cazul în care cineva a pricinuit prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica delincventului.  O dispoziţie asemănătoare cuprind art. 229 şi 230, care prevăd că arhitectul constructor al unei case ce s-a năruit din pricina nepriceperii sale va fi pedepsit cu moartea, dacă stăpânul casei a fost ucis cu această ocazie, sau cu omorârea propriului copil, dacă cel ucis a fost copilul proprietarului ce şi-a construit casa.

Si putem continua(codul se gaseste tradus in limba romana in numeroase editii,deci cei interesati pot sa-l citeasca )

Important de retinut in legatura cu acest Cod al lui Hammurabi este ca la acea data ,legea si judecatorii cautau sa asigure cetatenilor si sa le garanteze anumite drepturi.Nu multe,desigur,si nu tuturor,dar intr-o masura mai mare decat in alte tari ale Antichitatii.





Ramayana

7 09 2012

Ramayana reprezinta o importanta carte a hinduismului.

Este cea de-a doua mare epopee a Indiei antice dupa Mahabharata si dateaza din secolul IV i.Hr. Redactarea acesteia ii este atribuita legendarului poet Valmiki.
Ramayana este povestea printului Rama, care, urmarit de gelozia uneia dintre sotiile tatalui sau, regele Dasharta, este silit sa se retraga in codri, intovarasit de sotia sa, Sita si de fratele sau, Laksmana.
In padure, la marginea unei ape curgatoare, ei isi construiesc o coliba si, incetul cu incetul, incep sa se obisnuiasca cu noul mod de viata.
Intr-o zi, in timpul unei plimbari prin padure, o principesa vaduva il vede pe Rama si se indragosteste de el. Rama insa ii rezista. Ofensata, principesa pune la cale rapirea Sitei, ajutata fiind de fratele sau, Ravana.
Rama se aliaza cu regele maimutelor, Gurgi-va, si reuseste sa-si elibereze sotia.
Banuind ca nu i-a fost credincioasa, Rama isi repudiaza sotia. Aceasta, jignita de acuzatia sotului, urca pe rug, dar flacarile nu o ating. Desi isi da seama ca a gresit si isi retrage acuzatia, Rama este obligat sa-si expulzeze sotia din pricina aluziilor injurioase pe care curtenii i le aduc acesteia.

Dupa ani de zile, Sita, impreuna cu cei doi fii ai sai, va participa la o jertfa, organizata de Rama. Ea va fi recunoscuta de sotul sau.

Sita isi va jura din nou nevinovatia, pierind apoi, pentru totdeauna. Epopeea merita citita pentru pasajele extraordinare care descriu peisaje din natura si pentru povestea de dragoste dramatica,pe alocuri ,dar plina de lirism.
Rama  este  figura tipica a  eroului  plin de curaj si animat de un puternic spirit de dreptate.





Bhagavad-Gita

6 09 2012

Bhagavad-Gita („Cantecul celui divin” in lb sanscrita) este o celebrea scriere antica din categoria Upanishadelor.

Mari sfinți sau filozofi hinduși clasici au lăsat comentarii prețioase ale textului ce reprezintă pentru Hinduism ceea ce Noul Testament reprezintă pentru creștinism. Această comparație poate fi susținută și de volumele intregi dedicate asemănării uluitoare dintre cele mai mari doua intrupari divine (avatari), pe care umanitatea îi cunoaște, Krishna și Hristos. Astfel, unul din punctele comune este că cei doi  au lăsat o moștenire spirituală ce conține indicații precise asupra modului în care umanitatea trebuie să se raporteze la unicul Dumnezeu și Creator: Brahman sau Tatăl.

Deși Krishna este considerat a fi intruparea marelui zeu Vishnu, al doilea personaj al trinității hinduse (Trimurti), totuși credincioșii consideră textul Gitei ca fiind mesaj direct de la Dumnezeu cel unic sau Brahman. Aceasta asemănare de discurs între Krishna si Hristos poate fi ușor observată mai ales in pasaje precum cele de mai jos:

„Eu sunt Tatăl acestei lumi, Muma, orânduitorul, străbunul, ceea ce trebuie cunoscut, mijlocul de purificare, silaba sacră OM, Rik, Saman si Yajus (Vedele),

Calea, Susținătorul, stăpînul, martorul, popasul, sălașul, prietenul, începutul si nimicirea [lumii], locul, așezarea, samânța, Cel Neclintit.

Eu dau căldura, opresc si dau drumul ploilor; eu sunt nemurirea și moartea, și tot eu sunt, o Arjuna, Ființa si Neființa.” (Bhagavad-gita, ca.p IX, 17-19 – în trad. lui Sergiu Al-George)

Nu se cunoaste autorul acestei opere desi ,datorita influentelor din credintele orientale ,exista presupunerea ca ar fi scrisa de mai multi poeti .Cert este ca face parte din patrimoniul umanitatii ,fiind una din cartile esentiale








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News