Eroii care au vrut sa schimbe lumea

7 10 2017

Istoria este plinã de oameni curajoşi care au încercat sã iasã din tiparele epocii, revoltându-se împotriva conducerii politice şi condiţiilor sociale. Din multitudinea de exemple am ales oameni de rang mai modest şi cu formaţie militarã, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cu toţii legaţi de dezideratul nonconformismului şi provocãrii unor schimbãri istorice.

Spartacus (109-71)

Spartacus a fost cel mai notabil lider al sclavilor din al treilea rãzboi purtat de republica romanã pentru oprirea rãscoalelor. Se ştiu foarte puţine despre Spartacus înainte ca acesta sã se implice în rãzboi, iar sursele existente conţin adesea contradicţii. Spartacus s-a antrenat la şcoala de gladiatori (ludus) de lângã Capua, deţinutã de Lentulus Batiatus. În 73 a.Hr. îl gãsim pe Spartacus într-un grup de gladiatori care conspirã sã evadeze. Complotul este dezvãluit, dar aproape 70 de oameni reuşesc sã punã stãpânire pe bucãtãrie  şi sã-şi croiascã drum afarã din şcoalã, capturând câteva care cu arme şi armuri. Sclavii eliberaţi au învins o micã armatã trimisã dupã ei şi au prãdat regiunea, înglobând în rândurile lor şi alţi sclavi pe mãsurã ce se retrag spre muntele Vezuviu. Grupul câştigã mai multe bãtãlii în frunte cu Spartacus, Crixus şi Oenomaus, dar legiunile romane ale lui Crassus pun capãt rãscoalei. Soarta lui Spartacus este incertã pentru cã trupul nu i-a fost gãsit niciodatã.

William Wallace (1273-1305)

William Wallace a aparţinut micii nobilimi. Conflictul sãu cu englezii a pornit din motive personale, dar în loc sã devinã un proscris, se transformã în rebel. Poziţia lui Wallace nu corespundea intereselor marii nobilimi scoţiene, care îl recunoştea pe regele Eduard I drept arbitru în luptele pentru succesiune. Wallace  îl ucide chiar el pe William de Heselrig, şeriful de Lanark, rebeliunea începând oficial în 1297. Trupele sub comanda lui Wallace câştigã bãtãlii, în ciuda inferioritãţii numerice. Wallace a invins la Stirling Bridge, devenind Guardian of Scotland, titlu detinut pana la infrangerea de la Falkirk. In 1305 cade prizonier la Robroyston si este predat lui Eduard, care il executa pentru inalta tradare.

Wat Tyler (1341-1381)

Este posibil sã fi fost un meşteşugar din Kent sau Essex. Motivul rebeliunii l-a reprezentat intenţia de a implementa capitaţia. Regele Richar al II-lea avea doar 12 ani atunci. Primul protest are loc pe 30 mai 1351 şi în iunie armata rebelã se deplaseazã spre Londra. Pe 14 iunie 1381, în timpul unor negocieri cu regele, rãsculaţii îi ucid pe lordul cancelar şi pe arhiepiscopul de Canterbury, Simon de Sudbury, precum şi pe trezorierul Robert de Hales. La urmãtoarea rundã de negocieri, Wat Tyler cade el victimã, pe 15 iunie 1381, lordului major londonez, William Walworth. Regele Richard al II-lea a promis sã rãspunã cererilor, dar nu se ţine de cuvânt. Singura sa concesie a fost renunţarea la termenul de capitaţie.

Guillaume Cale (1320-1358)

Cel mai probabil Cale a fost un ţãran din Mello, un oraş de la nord de Paris. Rebeliunea a început în 1358, când o armatã de 5000 de oameni ia în stãpânire regiunea Beauvais, asasinând sute de nobili. Armata lui Cale aştepta armate regelui Carol al II-lea de Navarra pe dealurile de lângã Mello. Pe 10 iunie 1358, promiţând trecere sigurã, regele îi oferã lui Cale şansa de a purta negocieri în tabãra sa, ceea ce Cale acceptã. El îşi pãrãseşte linia de comandã, întãritã, intrând în cuibul nobiliar din care nu mai avea sã iasã. Cale a fost înfierat la Clermont unde este decapitat în piaţa publicã, unele surse menţionând încoronarea sa cu o coroanã înroşitã în foc.

Zhu Yuanzhang (1328-1398)

Zhu Yuanzhang

Probabil cel mai de succes rebel din lista propusã este acest soldat chinez nãscut într-un sat sãrac, care îşi petrece o bunã bucatã de vreme cerşind şi experimentând personal dificultãţile cu care se confruntau  mulţi concetãţeni. 4 ani stã într-o mãnãstire unde învaţã sã citeascã şi sã scrie. Mãnãstirea a fost distrusã în 1352, când trupele locale se revoltã împotriva dinastiei Yuan. Zhu s-a înrolat şi el în armata rebelã, chiar ajungând sã o şi comande. Pânã în 1357 Nanjing, capitala, este cuceritã. El devine împãrat sub numele de Hongwu, deşi a fost cunoscut mai degrabã dupã numele sãu de templu, Taizu. A fondat dinastia Ming, una dintre cele mai însemnate din China.

Jakob Rohrbach (1490-1525)

Jakob Rohrbach reprezenta ţãrãnimea germanã rãsculatã. S-a nãscut la Bockingen, lângã Heilbronn. Era şerb, dar izbuteşte sã-şi dobâbndeascã respect şi prosperitate, in ciuda conflictelor cu stãpânul sãu. La izbucnirea rãzboiului ţãrãnesc din 1525, devine comandant al unuia dintre detaşamente, având în subordine 8000 de oameni. Este capturat în luptã şi ars de viu.

Stepan Razin (1630-1671)

Razin a fost un lider cazac care a condus o rãscoalã majorã împotriva nobilimii şi birocraţiei ţariste. Cazacii erau proprietari de pãmânt legaţi de ocupaţia militarã, adesea în opoziţie cu puterea centralã. În 1670, Razin, când se duce sã dea raportul la sediul central de pe Don, deschide revolta împotriva guvernului, capturând Cherkassk şi Tsaritsyn. Dupã ce ia Tsaritsyn, Razin navigheazã pe Volga cu armata sa de 7000 de oameni. Ţinta era fortãreaţa de la Cherny Yar, aflatã între Tsaritsyn şi Astrakhan, pe care o iau fãrã prea multe dificultãţi pentru cã soldaţii de aici se revoltã împotriva ofiterilor şi se alãturã cauzei cazace în 1670. Dupã ce îi masacreazã pe toţi opozanţii, inclusiv pe prinţii Prozorovsky, transformã Astrakhan într-o republicã . In 1671 însã el şi fratele sãu Frol Razin sunt prinşi la Kaganlyk, ultima sa fortãreaţã ocupatã, şi duşi la Moscova, unde Stepan este executat în Piaţa Roşie.

Yemelyan Pugachev (1742-1775)

Pugachev era un cazac de pe Don, din acelaşi sat cu Razin. La 20 de ani îşi pãrãseşte familia şi porneşte spre râul Ural. Rebeliunea începe în 1773, când Pugachev se pretinde Petru al III-lea, soţul ucis al Ecaterinei a II-a. Rebeliunea a cuprins o zonã foarte întinsã, ocupatã de o armatã de 10000 de oameni. Pugachev a fost capturat de propriii sãi oameni, transportat la Moscova într-o cuşcã de fier şi executat public. Au avut loc atâtea execuţii în zona rãsculatã, încât populaţia s-a redus la o treime.

Giuseppe Garibaldi (1807-1882)

Garibaldi a fost  fiu de negustori şi iniţial a devenit cãpitan de vas. În 1834 participã la o insurecţie eşuatã, dupã modelul lui Mazzini, şi este nevoit sã plece în exil în America de Sud. Participã la nişte acţiuni de rebeliune în Brazilia înainte de a deveni comandant al flotei uruguayene într-o campanie împotriva preşedintelui. Ia parte şi la o acţiune militarã în timpul revoluţiei din Italia, apãrând Roma de francezi. Dupã finele revoluţiei în 1850, pleacã în SUA, de unde se reîntoarce în 1859. Pe 11 mai 1860, el şi alţi 1000 de voluntari debarcã în Sicilia, pe care o cuceresc cu ajutor britanic. Armata sa ajunge pe continent la un efectiv de 25000 de oameni. Garibaldi este prins însã, dar eliberat. Mai participã la nişte campanii militare, este ales ca membru al Parlamentului şi duce o viaţã de om foarte respectat.

Pancho Villa (1878-1923)

Doroteo Arango, cunoscut mai târziu ca Pancho Villa, s-a nãscut şi el într-o familie modestã. La 16 ani îl împuşcã pe Lopez Negre, unul dintre proprietarii moşiei pe care se afla familia lui, pentru cã acesta a încercat sã îi violeze sora. Doroteo fuge şi intrã într-o grup de bandiţi, iar la începutul revoluţiei mexicane din 1910 se aflã în fruntea unei mari armate de cavalerie. Opereazã cu generalul Huerta dar curând nu se mai înţelege cu el. Este condamnat la moarte, dar preşedintele Madero îi reduce sentinta la încarcerare. Doroteo scapã însã din închisoare, devenind guvernator al unuia dintre statele mexicane dupã înfrângerea lui Huerta. Mai târziu intrã în conflict cu SUA, unde conduce atacuri în New Mexico şi Texas. Pancho este asasinat în momentul într-o bancã din Parral unde se dusese pentru a procura banii necesari pentru plata soldaţilor.

historia.ro

Anunțuri




Dacia, taramul legendar al zeilor

9 08 2017

Grecii susțineau că pelasgii au fost primul popor din lume, apărut înaintea Potopului. Care era locul lor de origine, din care au luat naștere celelalte rase umane? Unde au fost duși supraviețuitorii Potopului pentru a locui alături de zei? Și ce s-a întâmplat cu pelasgii? Mai există și astăzi sau au dispărut? Care este istoria lor, eliminată cu brutalitate din cea oficială?

În Dacia preistorică, publicată în 1913, Nicolae Densușianu scria că grecii „aveau o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost Pelasgii”. Tot el nota: Încă înainte de imigrațiunea Grecilor, Celților și a Germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de omeni veniți din Asia, pe cari autorii grecesci i numiau în general Pelasgi și Turseni. Acești Pelasgi formase în timpurile ante-elene, cel mai întins, mai puternic, și mai remarcabil popor, o națiune, care din punct de vedere moral și material a schimbat fața Europei archaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării negre, în Asia mică, în Asyria și în Egipet. Ei representă tipul originar al poporelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale civilisațiunii. Urmele estensiunii lor etnografice, precum și ale activității lor industriale, le mai aflăm și astă-di pe cele trei continente ale lumii vechi; începând din munții Norvegiei până în pustiurile Saharei, de la isvorele rîurilor Araxe și Oxus până la Oceanul atlantic”.

Dionysiu din Halicarnas scria că pelasgii și-au primit numele de la Pelasg, fiul lui Zeus și al lui Niobe. Un lucru asemănător susținea Aeschyll în Supplices, unde i-a atribuit lui Pelasg următoarele cuvinte: „Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Gaia, domnul acestei țări și după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, gintea Pelasgilor, ce stăpânesc acest pământ”. În literatura antică grecească, doar zeul Ares avea epitetul de „Palaechton”, numit de poeții latini Geticus, fiind protectorul câmpiilor getice. La Homer, ducii pelasgilor aliați cu troienii sunt numiți descendenți ai lui Ares. Conform lui Pausaniae, arcadienii povesteau că primul om de pe Pământ a fost Pelasg, ce se distingea de toți ceilalți muritori prin puterea, frumusețea și „facultățile spiritului său”. El i-a învățat pe oameni cum să-și construiască case adevarul-despre-dacipentru a se apăra de frig, cum să-și facă haine din piei de oaie și le-a interzis să mai mănânce plante care le erau dăunătoare. Cu șapte secole î.e.n., poetul Asiu din Samos scria că Pelasg, „cel asemenea zeilor”, a fost născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”. Unde era „țara neagră”, din pământul căreia s-a născut Pelasg? Acest epitet aplicat regiunii respective se referă fără doar și poate la culoarea solului, care nu poate fi decât cernoziomul, solul cu cea mai închisă culoare, ce are o fertilitate naturală ridicată. În lume există doar două așa-numite „centuri de cernoziom”: una în preeria canadiană, iar cealaltă începând din estul Croației, de-a lungul Dunării (incluzând nordul Serbiei și al Bulgariei și sudul României), continuând în republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei, până în Siberia. Cum nimeni nu consideră că primii oameni au apărut în Canada, ce face parte din „lumea nouă”, continentul american, locul nașterii lor ar trebui căutat în cea de-a doua regiune. În articolul Antropogeneza sau originea și evoluția speciei umane, publicat în numărul 9 din 1989 al revisteiȘtiință și tehnică, Lucian Gănulă chiar scria: „Din bazinul panono-carpato-dunărean, rezervorul uman european primordial, de care trebuie să se țină seama în studiile moderne, proto-paleoliticii au iradiat în Europa Occidentală și de Nord, iar spre Răsărit pe la Nord de Marea Caspică și Asia Centrală, Podișul Iranului și pe subcontinentul indian”. Acești pelasgi, care s-au extins nu doar în Europa, ci au ocupat și o mare parte a Asiei și nordul Africii, nu pot fi decât tracii, care în antichitate trăiau exact în acele regiuni. Geograful grec Pausanias, care în anul 174 a scris despre epoca Daciei sub conducerea lui Dromichete, afirma: „afară de celți, nicio națiune nu e atât de numeroasă și de întinsă ca tracii. Niciodată, înainte de a fi bătuți de romani, ei n-au fost cu totul supuși”. La rândul său, Herodot, cel considerat a fi părintele istoriei, declara: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestomai.”

În Dacia secretă, etnograful Adrian Bucurescu consideră că numele tracilor vine de la „traeki” („bun, frumos, plăcut”) și de la „thrakios” („cutezător”). În Marile Enigme, Eugen Delcea crede că numele vine de la Trakia, în care „t” este tatăl, „ra” este zeul egiptean Ra iar „kia” este Geea a grecilor. Indiferent de natura numelui lor, cert este că tracii ocupau cea mai mare parte a suprafeței Pământului. Deși împărțiți în multe triburi cu denumiri proprii, Dacilucru confirmat și de Herodot prin „tracii au mai multe nume, după regiuni”, toți se numeau traci, mai puțin cei din teritoriul dintre Marea Neagră, Munții Balcani, Tisa și Nistru, în mare zona României de astăzi. Tracii de pe aceste meleaguri au fost numiți daci sau geți. Acum mai bine de două milenii, istoricul și geograful grec Strabon scria în Geografia că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”, iar Herodot i-a numit pe geți „cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”. De unde rezultă că dacii și geții erau același popor, care făcea parte din cel al tracilor. O altă denumire acordată geto-dacilor era cea de sciți. Ca exemplu, din fragmentele rămase din Getica lui Criton reiese că acesta, când vorbește despre adversarii împăratului Traian, îi numește geți, iar când vorbește despre țara lor, o numește Scythia. Numele de Geția pentru țara geto-dacilor nu se folosea în izvoarele antice, preferându-se Scythia și, uneori, Dacia. Poetul roman Gaius Valerius Flaccus scria în primul secol al erei noastre că triburile Sciției erau: sauromații, alanii, heniochii, bisaltii, cimmerienii, dandarizii, hyrcanii, coralii, sindii, bastarnii, drancenii, neurii, iazygii, arimaspii, thyrsa-geții, choatrii, geții, albanezii și gelonii. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu a demonstrat că sciții / scythii erau pelasgi, numele lor însemnând „scutași” în cadrul organizării militare pelasge (litera „u” fiind transformată în „y”). Pentru scriitorul Eugen Delcea, numele de „geți” provine din Geea Tara / Terra („pământul Geei”), care a fost simplificat ca „geta”. Nicolae Desunșianu considera că denumirea dată de greci, „getae”, avea sensul de „proprietari” sau „din țară”. Același lucru reiese și din denumirea de „daci”, ce provine din „d’aci”, forma arhaică a expresiei „de aici”, de unde rezultă că geto-dacii nu considerau că au migrat de undeva, ci erau un popor născut pe teritoriul pe care îl ocupau.

Ar putea fi dacii pelasgii despre care vorbeau grecii, iar țara lor, locul de origine al omenirii? Istoricul Herodot ne transmite că „pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, precizând că cea mai mare parte a lor se afla în nordul Mării Negre și al Dunării, pe teritoriul dacilor. ÎnDacia preistorică, Nicolae Densușianu afirma, referindu-se la Dacia, că „legendele romane ne spun că locuitorii acestei țări sunt un gen nou de oameni «ieșiți» pe pământ, după nimicirea prin potop a primei rase de oameni”. Geto-dacii erau prezentați în antichitate, inclusiv de vechii chinezi, drept înalți și blonzi, identici cu pelasgii din punct de vedere al aspectului fizic. În plus, am văzut că, pentru antici, pelasgii s-au născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”, teritoriu aflat pe centura de cernoziom ce începe în estul Croației, continuă de-a lungul Dunării spre republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei și se termină în Siberia. În dfsdfgaceastă zonă se afla și Dacia sau România de astăzi. În evul mediu, epitetul „negru” a fost aplicat celor trei mari regiuni ale fostei Dacii: Valahia / Țara Românească, Ardealul / Transilvania și Moldova. În timpul domniei regelui Ștefan peste Ungaria (997-1038), Transilvania apare într-un text sub numele „Ungria Nigra” („Ungaria neagră”). În cronica lui Fazel-ullach-Rașid de la 1303, românii din sudul Carpaților sunt numiți „Kara-Ulaghi”, adică „Valahii negri”. Epitetul „kara” („întunecat, negru”), aplicat țărilor daco-române, se întâlnește și în alte documente, turcii numind adeseori Valahia „Kara-Iflak” și Moldova „Kara-Bogdan”, iar în poemele epice ale slavilor meridionali, Valahia este numită „Zemija karablaska”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu scria că pelasgii se numeau belasci sau balasci, nume modificate de-a lungul timpului în blasci, blaci, vlahi (litera b transformându-se în v), denumire preluată și în limba engleză, unde „black” înseamnă „negru”. Prin urmare, sudul Daciei a fost numit Valahia, adică „pământul negru”. Pe malul celălalt al Dunării, la granița cu România, în localitatea Lepenski Vir din Serbia, aflată în apropiere de defileul Porțile de fier, a fost descoperită cea mai veche așezare umană din Europa, cu o vechime de peste șapte milenii. În estul Valahiei avem câmpia Bărăganului, cunoscută pentru solul său negru, deosebit de fertil, numită mult timp „grânarul Europei” datorită culturilor sale extrem de bogate de cereale, fânețe, plante alimentare și industriale. La doar câțiva kilometri de Bărăgan, în Dobrogea, se găsește satul Adamclisi, forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se traduce prin „Casa lui Adam”, nume ce ne duce cu gândul tot la locul apariției primului om, indiferent dacă îl numim Pelasg sau Adam. Iar la mai puțin de șaptezeci de kilometri de Adamclisi, în est, se află Marea Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră (cu salinitate scăzută) al lumii.

Deloc surprinzător, există numeroase descoperiri arheologice care dovedesc faptul că pe teritoriul României de astăzi a trăit prima civilizație a lumii. Cea mai concretă dintre ele este cultura Cucuteni, denumită astfel după satul din apropierea Iașiului, unde în 1884 s-au descoperit primele vestigii. În 1897 s-au găsit urme ale civilizației Cucuteni și în Ucraina, lângă Kiev, unde a fost denumită Trypilia, ignorându-se cu bună știință faptul că era vorba despre civilizația descoperită cu treisprezece ani în urmă pe teritoriul României. Cu toate acestea, în prezent lumea științifică a ajuns să recunoască această cultură drept prima civilizație a Europei, savanții occidentali declarându-se fascinați de complexitatea și atributele străvechii culturi Cucuteni. Ținând cultura_cucutenicont că a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egipt, putem spune că nu este vorba despre prima civilizație a Europei, ci a lumii. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafață de 35.000 de kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României (în Moldova și în sud-estul Ardealului), republicii Moldova (sau Basarabia) și Ucrainei. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care trăiau organizați în așezări mari, aceste proto-orașe fiind alcătuite din clădiri aranjate în cercuri concentrice. Ceramica lor, de foarte bună calitate, pictată variat și bogat, este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări doar cu cea a unei culturi neolitice din China, mai nouă cu aproximativ un mileniu. Culorile predominante ale ceramicii Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații în funcție de temperatura la care au fost arse respectivele vase. Ca formă, obiectele diferă de la simple pahare la vase mari, de tipul amforelor. Specialiștii vorbesc despre un cult al zeiței-mamă (Geea a grecilor, din care s-au născut pelasgii), dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite, care nu prezintă trăsături grotești ori furioase, precum cele ale altor culturi mai noi. Rarele statuete masculine au fețele acoperite de măști iar cele feminine sunt grațioase, având picioare lungi și zvelte, fără măști și cu tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănțuiți ori oameni sacrificați, acesta fiind, conform opiniei istoricilor, un semn clar al unei civilizații egalitariene și pacifiste. De asemenea, s-au descoperit în rândul populației Cucuteni urme ale unor culte solare, evidențiate mai ales prin pictură. „Cunoașterea aprofundată a acestei culturi este foarte importantă… Suntem mândri că aici a apărut cea mai importantă și avansată cultură neolitică din întreaga lume”, declara Romeo Dumitrescu, președintele fundației Cucuteni pentru Mileniul trei. Iar istoricul și arheologul Emil Condurachi, membru titular în 1955 al Academiei Române, afirma: „Pe teritoriul românesc s-a cristalizat, la începutul mileniului al IV-lea î.e.n., una dintre cele mai strălucite civilizații europene, cunoscută sub numele de Cultura cu ceramică pictată de tip Cucuteni. Prin această cultură, oamenii pământului nostru pot fi considerați a fi ajuns pe plan european la cel mai înalt nivel tehnic și cultural al epocii respective”. Totuși s-a descoperit că civilizația Cucuteni nu a apărut în mileniul al IV-lea î.e.n., ci la jumătatea celui de-al VI-lea î.e.n.!

Între octombrie 2009 și aprilie 2010, la Institutul pentru Studiul Lumii Antice de la Universitatea New York a fost organizată expoziția Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000-3500 î.e.n. Pentru prima oară în Statele Unite au fost expuse peste două sute cincizeci de artefacte aparținând unor muzee din România, Bulgaria și Moldova. Directorul institutului, Roger S. Bagnall, a mărturisit că până în acel moment „mulți arheologi nu au auzit de aceste culturi vechi din Europa”. Admirând ceramica multi-colorată, doctorul Bagnall, un specialist în arheologie egipteană, a remarcat că, în acea perioadă (5000 – 3500 î.e.n.), „egiptenii cu siguranță nu făceau asemenea ceramică”. Curatorul expoziției, David W. Anthony, declara că, la jumătatea celui de-al V-lea mileniu înaintea erei noastre, „Vechea Europă era printre cele mai sofisticate și avansate din punct de vedere tehnologic locuri din lume” și că a dezvoltat „multe dintre semnele politice, tehnologice și ideologice ale civilizației”. Prezent la expoziție, jurnalistul John Noble Wilford, câștigător a două premii Pulitzer (în 1984 și 1987), a scris pe 30 noiembrie 2009, în ziarulThe New York Times, un articol intitulat O cultură europeană pierdută, scoasă din obscuritate, în care afirma: „Înainte de gloria Greciei și Romei, chiar înainte de primele orașe ale Mesopotamiei sau temple de-a lungul Nilului, trăiau în valea Dunării de Jos și la poalele Balcanilor oameni ce erau înaintea timpului lor în ce privește arta, tehnologia și comerțul la distanțe mari. Timp de 1.500 de ani, începând înainte de 5000 î.e.n., au construit orașe considerabile, câteva cu mai mult de două mii de locuințe. Stăpâneau topirea cuprului la scară mare, noua tehnologie a epocii. Mormintele lor dețineau o gamă impresionantă de veșminte rafinate și coliere și, într-un cimitir, s-a găsit cea mai mare asamblare de artefacte din aur din lume (…) Pe o arie largă a Bulgariei și României de acum, oamenii locuiau în sate cu case ce aveau una sau mai multe camere, în interiorul palisadelor. Casele, unele cu două etaje, aveau schelete de lemn cu pereți din chirpici și podele din pământ bătătorit. Din anumite motive, oamenilor le plăcea să ridice clădiri etajate din chirpici”.

Iosif Constantin-Drăgan, fost președintre al Asociației Europene de Marketing, declara că „prima civilizație în Europa n-a fost cea greacă, deoarece, cu mult înaintea ei, a existat altă civilizație, născută în Valea Dunării, între Carpați și muntele Haemus, care a cunoscut o mare înflorire în epoca de bronz. Se știe acum că ea s-a afirmat încă din epoca de aur și de aramă, în timpul neoliticului”. Iar dovezile arheologice nu întârzie să apară, pentru a sprijini această ipoteză. Pe lângă cea mai veche locuire în bordeie din lume, pe teritoriul vechilor daci au fost găsite cel mai vechi harpon și cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă), având o vechime de douăzeci de milenii, dar și cel mai vechi topor-târnăcop de miner. Aici s-a descoperit și cea mai veche activitate de minerit, minele de argint din România fiind printre cele mai vechi de pe mapamond. Între anii 10000 și 6000 î.e.n. au apărut în Dacia primele furnale din lume, în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie. Prima activitate din metalugia aramei a avut loc în 8000 î.e.n. Arheologul Vasile Boroneanț chiar declara: „Acum 8.000 de ani, strămoșii noștri cunoșteau principiul reducerii unor minereuri”. În 6000 î.e.n. au fost create primul arc și prima secure din lume, descoperite în Valea Răii din Râmnicu Vâlcea. În 1973, la Aiud, lângă oasele unui mastodont tânăr a fost găsit un ciudat obiect metalic, alcătuit 89% din aluminiu. Din câte știm noi, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonții au existat până acum opt sute de mii de ani. În Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea susține că la Aiud s-a găsit și un fragment de navă, vechi de o sută de mii de ani. Dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel de la NASA, și prognoze exacte ale eclipselor pentru patru mii de ani. De la daci ne-au parvenit două sute de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu 418757_354848861264690_945188779_nruginesc de două milenii. La Sarmizegetusa Regia s-a găsit o trusă chirurgicală dar și craniul trepanat al unei persoane care a trăit în continuare. La Gumelnița, unele figurine de lut din 4000 î.e.n. reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și fotolii cu brațe. La cetatea Blidaru s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de știință, este o supă metalică alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu și sodiu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului. La Cornești, un sat aflat la nici douăzeci de kilometri de Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa. Germania a oferit trei sute de mii de euro pentru cercetarea sitului care se întinde pe o suprafață de o mie opt sute de hectare, fortificația fiind formată din patru inele concentrice. Unul dintre arheologi, profesorul doctor Bernard Heeb, declara: „Eu cred ca situl de la Cornești va sta alături de marile situri din Europa ca Stonehenge sau Sarmizegetusa. În opinia mea este unul dintre cele mai importante situri din întreaga Europă, este cea mai mare aşezare din perioada preistorică pe care o cunoaştem şi pe de altă parte este o structură absolut fantastică”.

În numărul 162 din 1988 al revistei Noi Tracii, profesorul Stern din Odessa scria: „Originea picturii trebuie căutată în aria de răspândire a tracilor, în cultura Tripolie Petreni-Cucuteni (…) strămutarea ei din nord spre sud s-a realizat prin deplasarea tracilor”. Cu zece ani înainte, într-o peșteră de la Cuciulat, pe malul Someșului, s-a descoperit silueta unui cal, pictată pe cornișa plafonului unei săli. Prima și ultima cercetare a peșterii de la Cuciulat a avut loc în 1979. Arheologul Ioan Bejinariu spunea că silueta calului nu este singurul desen descoperit în peșteră, pe pereții galieriei observându-se și alte siluete pictate: „Au mai fost descoperite o siluetă umană, o siluetă a unei feline, iar într-o nişă există şi silueta unei păsări, iar pe pereţi există şi alte pete colorate, fără un contur foarte clar”. Specialiștii susțin că peștera de la Cuciulat este unică în Europa Centrală, putând fi asemuită cu celebrele picturi-rupestre-coliboaiapeștere din Altamira (în Spania), Lascaux, Rouffignac și Chauvet (în Franța). I s-a atribuit o vechime de peste zece mii de ani, deși unii consideră că picturile rupestre ar fi mult mai vechi. În 2010 s-a dovedit că profesorul Stern avea dreptate, când o echipă de speologi români a descoperit în peștera Coliboaia paisprezece desene rupestre ce înfățișau animale preistorice. Deoarece peștera Chauvet din Franța deținea până în acel moment recordul de vechime, câțiva speologi francezi au sosit imediat la Coliboaia pentru a studia descoperirea. Aceștia nu au avut de ales decât să constate autenticitatea picturilor rupestre. Vechimea lor este de peste treizeci și cinci de mii de ani, desenele fiind făcute de „cea mai veche cultură europeană”, după cum spunea chiar Jean Clottes, specialist UNESCO.

În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu spunea: „Aici, la Dunărea de Jos și în special în țările Daciei – faptul este cert – s-a format și închegat centrul cel mare și puternic al populației neolitice în Europa”. Ba chiar s-a demonstrat că cel mai vechi hominid din Europa a trăit pe teritoriul României. În 1962 a fost descoperit de Constantin S. Nicolaescu-Plopșor în satul Bugiulești din comuna Tetoiu, județul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Grăunceanu. Hominidul, vechi de 1,9 milioane de ani, a fost numit Australoantropus Olteniensis. Și cel mai vechi homo sapiens din Europa a trăit pe teritoriul țării noastre. În 2002 a fost descoperit într-o peșteră din munții Aninei de către un grup de speologi timișoreni. Botezat Ion, primul homo sapiens are o vechime de patruzeci de mii de ani. În aceeași peșteră au fost găsite fosilele unor alți homo sapiens, botezați Maria și Vasile, mai tineri cu paisprezece milenii decât Ion.

Deși în continuare civilizația sumeriană este privită ca fiind cea mai veche din lume, urmată îndeaproape de cea egipteană și cea indiană, descoperirile arheologice dovedesc că prima a fost cea a dacilor. Cu toate că nu agrea în totalitate opiniile lui Nicolae Densușianu în legătură cu daco-pelasgii, istoricul, arheologul, epigrafistul și eseistul Vasile Pârvan, membru al Academiei Române începând cu 1913, a fost nevoit să constate că „într-adevăr, Dacia și, în general, regiunile illirico-trace sunt leagănul civilizației pre și proto-istorice. Originile italicilor, grecilor și asiaticilor, din mileniul III și mileniul II î.e.n., ar trebui atent căutate în Europa danubiană. Este un punct de vedere cunoscut, dar nu încă suficient recunoscut de toată lumea (…) geții au fost locuitorii Troiei între 1000-700 î.e.n.”. Abia în 1961 s-a dovedit că avea dreptate, la fel ca Nicolae Densușianu și alți cercetători ai istoriei, când s-a descoperit cea mai importantă și controversată dovadă arheologică. În Ardeal, mai exact în localitatea Tărtăria din județul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a găsit trei tăblițe de lut ce conțin o scriere necunoscută,tartaria4 asemănătoare cu cea a sumerienilor. După îndelungi cercetări, s-a stabilit că tăblițele de la Tărtăria au fost inscripționate în jurul anului 5500 î.e.n., fiind cu o mie cinci sute de ani mai vechi decât cele sumeriene. Tăblițe oarecum asemănătoare cu cele de la Tărtăria au fost găsite la Karanovo și Gradeșnița din Bulgaria, însă acestea corespund mileniului al treilea î.e.n. Academicianul bulgar Vladimir I. Ghorghiev a declarat că „la Tărtăria, în România, avem de a face cu cea mai veche scriere din lume”, ipoteză inițial criticată aspru de comunitatea arheologică mondială. De exemplu, Adam Falkenstein, un arheolog din Frankfurt am Main, în anii 1960 susținea că tăblițele de la Tărtăria sunt un rezultat al influenței civilizației sumeriene, dacă nu chiar provenite din Sumer. Ulterior, a recunoscut originea autohtonă a acestora și faptul că reprezentau prima dovadă de scriere din istoria omenirii. În Istoria ceasurilor, astronomul polonez dr. Ludwig Zeidler nota: „Calendarul sumerian nu a fost creat în Mesopotamia, ci într-o zonă situată mult mai la nord, spre Marea Neagră și, la această latitudine, adică a nordului Mării Negre, tocmai se situează Tărtăria și Lepenski Vir”.

Despre alfabetul dacic care cuprindea o sută cincizeci de caractere, Bonaventura Vulcannius din Bruges scria în 1597: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu”. În 1687, Carolus Lundius, consilierul regelui Suediei, afirma înZamolxis, primus Getarum Legislator: „Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi… grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”. Alfabetul dacic nu reiese doar din tăblițele de la Tărtăria, ci și din Codexul Rohonczi, un manuscris vechi de peste un mileniu, păstrat în prezent la Budapesta, în Ungaria (scris în româna arhaică cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, ce se citesc de jos în sus) și din tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, scrise în aceeași limbă și cu aceleași caractere dacice.

Nu doar scrierea dacilor a fost prima din lume, ci și limba lor. Din vechi inscripții știm că dacii își numeau limba Oro Manisa sau Drago Manisa, ambele sintagme însemnând „Limba Curată” ori „Grai Divin”. Textele sugerează că Oro Manisa era limba vorbită și de zei, astfel explicându-se denumirea de „Grai Divin”. Gramatica acestei limbi prezintă numeroase neregularități, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi și conservatoare. Se consideră în prezent că această limbă a dispărut, fiind păstrată în mică parte în cea română și cea albaneză.

Conform variantei oficiale, limba română este una indo-europeană, făcând parte din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Se consideră că s-a format din amestecul limbii dacilor cu latina după cucerirea Daciei de către romani în anul 106, influența dacică rezumându-se la aproximativ trei sute de cuvinte. De altfel, poporul român s-ar fi format din amestecul soldaților romani cu femeile dace, în doar 169 de ani. Această variantă „oficială”, care ne este băgată pe gât cu forța de prea mult timp, are însă multe lacune, chiar penibile pe alocuri:

– Romanii lui Traian au cucerit doar 14% din teritoriul Daciei. Chiar dacă și-ar fi implementat limba în teritoriul cucerit, ar însemna că 14% dintre daci ar fi vorbit un amestec de latină și dacă, în timp ce 86% dintre daci și-ar fi păstrat propria limbă, Oro Manisa. Ceea ce nu poate fi posibil, deoarece românii de pe teritoriul fostei Dacii vorbesc una și aceeași limbă.

– Soldații romani veniți în Dacia nu erau fluenți în limba latină. Din Istoria Românilor de Constantin C. Giurescu din 1942 aflăm că armata aflată pe pământul Daciei cuprindea soldați din diferite părți ale imperiului roman, unele chiar foarte îndepărtate. Se găseau britani din Anglia de azi, asturi și lusitanieni din peninsula Iberică, bosporeni din nordul Mării Negre, antiocheni din regiunile Antiochiei, ubi și batavi de la Rin, gali din Franța, reți din Austria și sudul Germaniei de astăzi, comageni din Siria și chiar numizi și mauri din nordul Africii. Acești soldați, care reprezentau cea mai mare parte a armatei romane, vorbeau orice altă limbă în afară de latină. Ei nu știau nici măcar un cuvânt în limba romanilor, prin urmare nu ar fi putut să îi învețe pe daci latina, care să dea naștere limbii române. Pentru a oferi o explicație a acestor nereguli, în 1999, la New York, profesorul doctor în arheologie Ioan Piso din Cluj declara că dacii au învățat latina de la romani prin băile de la Sarmizegetusa  lui Traian. De ce ar fi învățat-o prin băile romane și de la niște soldați goi? Pentru a satisface eventuale fantezii erotice ale domnului Piso?

– Chiar dacă ignorăm faptul că 86% dintre daci nu au întâlnit vreun roman iar restul de 14% au dat mai mult peste soldați de alte naționalități, tot nu este posibil ca limba și poporul român să se fi format în doar 169 de ani. Nicăieri în lume, indiferent de provincia cucerită, romanii nu au format limbi și popoare noi amestecându-se cu localnicii. Însă noi ar trebui să credem că acest lucru s-a întâmplat în Dacia, unde soldații romani au făcut sex cu femeile dace, astfel născându-se generații întregi de copii care învățau doar limba latină de la tații lor, mamele lor probabil fiind mute, de nu reușeau să-i învețe limba strămoșească, moștenită de la zei. Nu știm motivul pentru care femeile dacilor s-ar fi deplasat chiar și sute de kilometri din cele mai îndepărtate teritorii ale Daciei, pentru a fi fecundate de soldații romani. Însă ar trebui să ne imaginăm că armata romană avea în componența sa un grup de „tauri comunali”, neapărat romani (nu din alte părți ale imperiului, pentru a reuși să-și învețe copiii limba latină), care se ocupa doar cu fecundarea tuturor femeilor dace pe care le întâlneau. Fiind adevărați profesioniști în pat, mai virili decât actorii de filme erotice, le-au impresionat atât de mult pe femeile dace, încât acestea au dus vorba în toată țara, femeile venind de bună voie să verifice performanțele acelor „latino lovers” îndopați cu Viagra. Dacii nu se arătau deranjați de împerecherile femeilor lor cu strămoșii lui Cassanova, ei înșiși testându-le virilitatea în băile din Sarmizegetusa Regia. În timpul actelor sexuale de la băi, grupul de gigolo avea grijă întotdeauna să-i învețe latina pe daci, iar în pauzele de odihnă pe propriii copii, rezultați în urma orgiilor cu femeile dace (cărora probabil le tăiau și limbile, pentru a nu îndrăzni să strice educația odraslelor cu cuvinte „barbare”). Iar aceasta este cea mai mare aberație posibilă pe care ar putea vreun istoric să o declare.

– Dacii nu puteau sub nicio formă să accepte să-și înlocuiască limba cu latina și nici să se amestece cu romanii. Istoria consemnează că nu au acceptat niciodată stăpânirea romană. În anii 117, 138, 140, 143, 156-157, 159, 167 și 180 au avut loc revolte violente în Dacia Romană, coordonate cu atacuri ale dacilor liberi din provinciile neocupate. Aproape toată domnia dehqdefault nouăsprezece ani a împăratului Marcus Aurelius a fost marcată de lupte permanente cu dacii revoltați. Commodus Antoninus a dus trei războaie cu dacii liberi, în anii 180, 183 și 184. La fel și Caracalla, în anii 217-218, după cum consemna Dio Cassius, dar și Gordian în 238 și 242. Împărații Claudius al II-lea și Gallienus s-au aflat și ei în conflict cu dacii. În timpul lui Valerian, carpii au atacat sudul Dunării, în anul 256 au supus Colhida iar în 257-258 au ocupat Trapezuntul, apoi au trecut Bosforul și au eliberat orașele Calcedon, Niceea, Apameea și Nicomedia de pe coasta Asiei Mici. În anul 245, sub presiunea carpilor, împăratul Filip Arabul a fost nevoit să abandoneze pentru totdeauna frontiera Transalutană. În anul 258, regele Regalian, un urmaș al lui Decebal, a eliberat Dacia, împăratul roman Gallienus neavând de ales decât să accepte autonomia țării. După moartea lui Regalian, în 268, romanii s-au întors, însă trei ani mai târziu împăratul Marcus Aurelius a hotărât retragerea definitivă a trupelor din Dacia, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi. Prin urmare, sub nicio formă nu s-ar fi putut realiza romanizarea dacilor într-o zonă aflată într-o permanentă stare de conflict, despre care amintește și discursul lui Aelius Aristide către Roma din anul 144, atunci când se referă la „nebunia geților”.

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”, exclama în secolul al XVII-lea stolnicul Constantin Cantacuzino. Dacă dacii nu au învățat latina de la soldații romani, atunci de unde? Nicolae Densușianu scria că, atunci „când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Samizegetusa n-au trebuit tălmaci”. Iar Dio Casius spunea și el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci”. Prin urmare, dacii și romanii vorbeau aceeași limbă. Însă dacii nu au învățat latina înainte să dea piept cu romanii, ci limba latină provine din limba dacilor, Oro Manisa, învățată de la zei. Acest lucru l-a afirmat în decembrie 2012 și Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj. Atunci, Ledwith, fost membru al Comisiei Teologice Internaționale, care a adacvut acces la arhivele bibliotecii Vaticanului, a făcut o declarație șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (adică limba latină)”. La fel ca Densușianu cu un secol înainte, Ledwith a mai spus că, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori, deoarece vorbeau deja limba din care se născuse latina. În această lumină, românii apar drept unul și același popor cu dacii, continuatori direcți și legitimi ai acestora, iar romanii ca un neam tracic. De asemenea, cu ocazia vizitei sale în România din anul 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit această țară „Grădina Maicii Domnului”, de unde rezultă că Vaticanul cunoaște faptul că dacii / românii sunt primul popor din lume, țara lor fiind locul în care trăiau zeii antici. Cu aproape treizeci și trei de ani înainte de mărturisirea irlandezului Miceal Ledwith, Iordache Moldoveanu scria într-un articol din Flacăra de pe 24 ianuarie 1980: „limba română, într-un stadiu primitiv specific, se vorbește din neoliticul timpuriu în Carpați și pe Valea Dunării. Dovedim, pe bază de inscripții, că în epoca bronzului, strămoșii noștri scriau alfabetul și vorbeau o limbă română de tip arhaic, protolatin. Asta pe când Roma nici nu exista”. În 1942, prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești afirma: „N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întai limba Romanilor care era o forma literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întai limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească”. În Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldoveidin secolul al XVIII-lea, contele francez de Hauterive nota: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”. Un argument suplimentar al moștenirii directe din Oro Manisa îl reprezintă faptul că limba română are și ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul și gramatica textelor de pe tăblițele de plumb de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile așa-zise indo-europene, în realitate acestea provenind din Oro Manisa. În 1936, în Povestiri-istorice-1-e1371316170768volumul al treilea al lucrării Istoria Lumii, francezul Louis de la Vallé Poussin spunea că locuitorii de la nordul Dunării de Jos „pot fi considerați ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică strămoșii Omenirii”. Scriitorul și lingvistul suedez Ekström Par Olof anunța în 1976 că „Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei”. Încă din 1862, la Paris, diplomatul francez Félix Colson preciza în Nationalité et régenération des paysans moldo-valaques că dacii erau de origine pelasgă iar limba lor nu era decât un idiom al limbii comune, pelasga, de dinainte de fondarea Romei. „Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian… În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor… Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine… Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei… Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe Pind… A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian”, scria el.

O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”, afirma profesorul german Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg. Poporul pelasg, cunoscut în antichitate mai ales ca trac, provenit din Pelasgeea / Dacia, reprezintă indo-europenii care au împânzit nu doar Europa, ci și nordul Africii și sudul Asiei, până în India și China. Cercetătorul german Bosch Gimpera spunea despre spațiul din care au pornit indo-europenii că „este situat între Valea Dunării, Marea Egee și Marea Neagră”. Scriitorul Eugen Delcea susține că numele de ionieni, acordat decebal2pelasgilor de către greci, provenea de la calitatea lor de „fii ai zeului Soare”, al cărui cap se găsea pe Vârful Omu, numit în vechime Kogaionon, deși e posibil să-și fi primit numele de la conducătorul lor, Ion fiind și astăzi cel mai des întâlnit nume la români. În India și Persia, pelasgii apar ca arieni, având o limbă asemănătoare cu cea a dacilor. În Orientul Apropiat, ei sunt sumerienii, hitiții și fenicienii / filistenii. Bascii și etruscii păstrează elemente comune de limbă, folclor și tradiții cu zona de origine din România. Spaniolii se autodenumeau „urmași ai geților și lui Zalmoxe”. Francezii, care păstrează puține cuvinte din latină, până în secolul optsprezece, exceptând orașele mari, vorbeau precum cronicarul moldovean Grigore Ureche. În articolul Unde s-a născut civilizația? din numărul șapte din 1975 al publicației Reader’s Digest, arheologul american William Schiller șoca prin afirmația: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât și spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”. Cercetătorul Virgil Oghină spunea și el: „Națiunea cea mare pelasgo-arimică, de la începutul neoliticului, este de origine carpato-atlantică. Națiunea aceasta a populat, în expansiunea ei, Europa, sudul Asiei și nordul Africii – numită rasa albă europeană”. Enciclopedia britanică din anii 1920 menționa influența daco-geților în nordul Chinei. Arheologul german Klaus Schmith spunea și el că „purtătorii civilizațiilor cele mai vechi ale Chinei și Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea dintre Nipru, Dunăre și Balcani”. Iar istoricul englez Edward Gibbon, fost membru al parlamentului britanic, scria în Istoria decăderii Imperiului Roman din 1776 despre marele imperiu pelasgo-dac: „Analele Chinei păstrează amănunte despre statul și mișcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyți sau Tartari, succesiv vasali, dușmani și cuceritori ai unui mare imperiu… De la vărsarea Dunării până la Marea Japoniei, longitudinea Scythiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcție, peste 1.700 de localități. Triburile pastorale ale Nordului au reușit de două ori cucerirea Chinei”. Observăm aici o referire clară la tartari, nimeni alții decât dacii din zona Tărtăriei, unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. Despre aceeași Tărtăria amintea și Helena Petrovna Blavatski, fondatoarea Societății Teosofice, în cartea Isis dezvăluită din 1877: „Multe din manuscrisele antice secrete pot fi găsite în Tartaria şi India… întrunite în cartea lui Dzyan, care a venit din noaptea timpurilor, lăsată nouă de un popor necunoscut de etnologi şi pe care au redactat-o în limba Senzar… Această limbă a fost vorbită de primii locuitori ai pământului”, adică pelasgii / dacii. Cu mai bine de un secol înaintea Helenei Blavatski, ocultistul suedez Emanuel Swedenborg susținea ceva asemănător, părerea lui fiind că la Magna Tartaria se găsea „cuvântul” original al Bibliei. Într-adevăr, la Tărtăria s-a găsit cea mai veche scriere din lume, acolo fiind originea tuturor cuvintelor scrise vreodată.

La aproximativ patruzeci de kilometri de Tărtăria se află orașul Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați. Prin secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau carpi, geograful Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia. Gudea era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”, epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din Maramureș. Un alt rege sumerian antediluvian, Enmenluana din cetatea Bad-Tibira („zidul lucrătorilor cuprului”), se regăsește în legendele din Buzău, unde Luana era conducătorul unui oraș cu ziduri foarte înalte.

Limba română şi cea bască au două sute șaptezeci de etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic, care conduc la aproximativ două mii cinci sute de derivate în limba română. Numele orașului românesc Deva se găsește ca localitate în țara Bascilor din Spania, lângă San Sebastian, ca vale maritimă la douăzeci și șapte de kilometri de San Sebastian, ca fluviu tot în Spania și ca râu și vale în Marea Britanie. În România există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov, dar și cuvântul „bască”, ce se referă la bereta purtată specific de basci. Originea pelasgă a acestora mai este dovedită și prin existența în Țara Bascilor a orașului pelasg Uxama, menționat într-o inscripție latină din Lusitania: „Cornelia… Uxamesis Argelorum”. În tradițiile romane, întemeietorii Uxamei erau veniți din estul Europei. Alte tradiții romane îi numesc pe locuitorii acestui oraș ambirodaci și argeli (nume provenit din Argeș).

La scurt timp după sosirea sumerienilor în Asia și-au făcut apariția în India arienii care, la fel ca sumerienii, aveau pielea albă. Limba lor a fost numită sanscrită, adică „scrierea zeilor”, având un sens asemănător cu Oro Manisa / Drago Manisa dacilor, tradusă și ca „grai divin”. În Scrierea secretă – volumul II, profesorul Tudor Diaconu a compus un mic dicționar româno-sanscrit, de unde reiese că arienii vorbeau românește, cele două limbi având peste o mie cinci sute de cuvinte și peste o mie de toponime și hidronime comune. Iată câteva cuvinte din sanscrită alături de traducerea lor în limba română:

– ambarya = a aduna, a colecta; de aici a rezultat cuvântul românesc „hambar”

– kodra, kodrava = grâul săracilor, de aici provenind expresia „un codru de pâine”

– avi-sthala = staul sau adăpost pentru oi

– palava = pleavă

– bhukti = mâncare, bucate

– bhukta = a mânca, a îmbuca

– sava = seva sau mierea florilor

– lotra = pradă, jaf, de aici rezultând cuvântul „lotru”, cu sensul de „hoț”

– ud = ud

– pluta = plutitor, plută, care plutește, care înoată

– puti = care pute, urât mirositor

– vidhava = văduvă

– nap’at = nepoată

– lalana = femeie, soție, lele

– pitar = tată sau, în traducere liberă, cel care aduce pita (pâinea) în casă

– tata = tată, ca formulă de adresare

– yatha = iată

– sarman = cel care caută refugiu, care caută un adăpost; cu alte cuvinte, un om sărman

– has = a râde, a zâmbi, a face haz, a lua în derâdere, a batjocori

– lubh, lubhita = a dori, a atrage; de aici provenind cuvintele „a iubi”, „iubit”, „iubire”

– vitsana = vițel, bou

– vatsaka = vițică

– marmara = murmur, a murmura

– mandra = plăcut, agreabil, încântător, rădăcina cuvintelor românești „mândru”, „mândră”, „mândruță”

– raj, reg = rege

– vrata = dorință, lege, vrere, ceea ce am vrut

– kha = vacuum, spațiu gol, hău

– su-vega = a se mișca foarte repede, iute, rapid; aceasta este rădăcina cuvântului „suveică” și a expresiei „iute ca o suveică”

– antraya = interior, înăuntru

– ara = aramă, bronz

După douăzeci de ani de studiu, doctorul Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că, în prezent, optzeci de milioane de persoane ale comunităţii populatia-punjabi-india-este-infratita-cu-romanii-vorbesc-romana-2000-cuvinte-la-fel-asemanatoare-oameni-india-seamana-cu-romanii-suntem-frati-ne-tragem-din-daci-port-romanesc-traditionapunjabi din India vorbesc o română arhaică. Cele două limbi au două mii de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Nu doar atât, „în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spunea el în 2010. Doctorul Cueșdean a pornit de la infomațiile legate de  marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul al VI-lea şi tradus în formulaEcclesiastical History de către E. Walford în 1846, unde se spunea că „actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats”. Cueșdean a plecat pe urmele populaţiei Marii Jats, pe care chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Astfel, el i-a descoperit pe cei optzeci de milioane de indieni care nu doar vorbesc limba dacilor, ci se și îmbracă aproape identic cu țăranii români.

În Originea daco-tracă a limbii române din 1936, Marin Bărbulescu-Dacu afirma: „Limba dacului din Carpați este identică cu cea a indianului de azi din provincia Dakka și tot Senegalul, acea limbă Dhakki din țara Dhakka în regiunea Bengalului oriental, în primul mileniu î.e.n., cât și limba aceea Daka și Andaka din India, ce stăpânea India cu mai multe mii de ani înainte de Christos”. În articolul Exagerări istorice, publicat în numărul 5.007 al revisteiCurentul din 24 ianuarie 1942, doctorul Nicolae Lupu se întreba: „Când este dovedit că graiul țăranului român este aidoma sanscrit, ce am eu nevoie să mă duc la soldații lui Traian, care să-i facă să-și uite limba lor, ca apoi s-o învețe pe cea latină (romană), pe care nici ei n-o știau bine?”. În 1879, francezul Clemence Roger declara în Bulletin de la Sociéte d’Anthropologie că „toate legendele, toate tradițiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident… să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică”. Iar Cambridge History of India din 1922, editată de Universitatea Cambridge din Marea Britanie, nota: „Drumul parcurs de arienii carpatici până la ajungerea în India i-a purtat prin nordul Mării Negre și nordul Mării Caspice”. La aceeași concluzie a ajuns și arheologul francez Solomon Reinach înL’origine des Aryenes. Histoire d’une controverse din 1892.

În India a existat un stat numit Dahistan, adică Țara dacilor. Urme ale dacilor în acea zonă a Asiei se observă și din Dhaka sau Dacca (capitala Bangladeshului), satul Sra Dhaka, orașul Ghora Dhaka și zona Kala Dhaka din Pakistan, satul Dhaka și orașul Dhaka în India. Panteonul vedic îl conținea și pe zeul Dakșa, unul dintre fiii lui Brahma, iar fiica sa, zeița Sati, mai era cunoscută și ca Dakșayani. Tot în mitologia vedică exista Valac-Hilya, o zeitate colectivă a înțelepciunii, în care îi regăsim pe valahi, sacralizați astfel de către indieni. ÎnDacia – Țara Zeilor, Nicolae Miulescu demonstra că numele zeilor vedici se regăsesc, în majoritate, în toponimele de pe teritoriul României, iar profesorul italian Fabio Scialpi se declara „intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită”. De exemplu, cuvântul sanscrit pentru „zeitate” este „deva”, nume identic cu cel al orașului ardelenesc aflat la mai puțin de nouă kilometri de Simeria, locul de baștină al sumerienilor. În hinduism, Deva reprezintă și o clasă de zeități benefice, opuse demonilor Asura, însărcinate de către marii zei cu menținerea ordinii. Dacă Homer îi numea pe pelasgi și „daoi” („divini”), nume provenit din „daci” prin înlocuirea literei „c” cu „o”, la vedici îl întâlnim pe zeul Dao, creatorul lumii. De asemenea, zeul indian Krișna are un nume foarte asemănător cu cel al regiunii românești Crișana. Despre originea dacilor întâlniți în toată lumea, arheologul australian Vere Gordon Childe afirma în 1926: „Locurile primitive (cu sensul de primare)ale dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare și extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării”.

Arienii se întâlnesc nu doar în India, ci și în Persia. În Dacia – Țara Zeilor din 1993, Nicolae Miulescu arată că, din cele doisprezece triburi care au părăsit zona Carpaților, două dintre ele au format națiunea persană, într-unul dintre ele avându-și originea chiar și împăratul Cyrus, cel căzut în luptă cu massageții reginei Tomiris. Multe cuvinte din persana veche sau din cea contemporană, cunoscută și sub numele de Farsi, se regăsesc în limba română. Iată câteva exemple:

– pahsit = a păzi

– owi = oi

– ker-wo-s = cerb

– ker = corn

– alpa = alb

– gurta = spațiu închis, curte

– hulana = lână

– tati = tată

– malai = măcinat, mălai

– margean = mărgean

În limba persană, cuvântul „ban” înseamnă „cel care are în grijă”, „cel responsabil pentru”. De exemplu:

– bagh-ban = cel ce păzește livada

– negah-ban = cel ce păzește o proprietate

– ciub-ban = cel ce păzește cu bățul de lemn în mină, rădăcina cuvântului românesc „cioban”

– darvaze-ban = portar (al unei echipe de fotbal sau al unei clădiri)

În România avem regiunea Banat dar și funcția de mare ban (de exemplu, ban al Craiovei), cu același sens ca în limba persană, banul unei regiuni fiind cel ce avea în grijă zona respectivă. În Iran există o regiune numită Zarand, Monte Nemrudzar” însemnând „aur”, iar în România întâlnim Țara Zarandului, zonă cunoscută încă din antichitate ca foarte bogată în aur. Printre cuvintele comune celor două limbi se numără și boccea, ciorap, colibă, cazma, chibrit, ciolac, catran, caș, dușman, fitil, habar, hambar, iureș, lighean, mahala, maidan, musafir, mușteriu, magiun, menghină, neghină, satâr, păstor, sidef, sacagiu, targon, topor, tain, viran, etc. Putem concluziona că la fel ca în India, arienii au sosit în Persia din Dacia. Despre proveniența din Dacia a dinastiei persane a arsacizilor scria în 1826 istoricul german Heinrich Jules Klaproth, în lucrarea Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde: „Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în mod egal numele de Dacia/Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani”.

De unde provine denumirea de arieni? Unul dintre triburile dacice, menționate de greci și romani, era cel al arimaspilor / arimanilor / arimilor, ce mai erau numiți și rami / ramani / rumini / rumoni. În secolul al VIII-lea î.e.n., poetul grec Homer spunea în Iliada că patria gigantului Typhon era Arima sau țara arimilor, iar în Odiseea susținea că acel teritoriu se afla în ținutul hiperboreilor din nordul Istrului (Dunării). Armunus era numele lui Zeus al arimilor, el devenind mai târziu, în Imperiul Roman, Jupiter Ruminus. Capadocii îl numeau Zeus Dakin. Marte / Ares, zeul războiului, era numit și Arimanios. În Geografia, Ptolemeu Claudius menționa Ramidava („cetatea ramilor”), unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei meridionale. În Argonautica lui Orpheu și înMetamorfozele lui Ovidiu este menționat orașul Romechium. Poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi astfel: „războinici mulți și foarte puternici, avuți în herghelii, în turme și cirezi de vite; bărbați cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Istoricul evreu Flavius Josephus îi numea arimani pe lusitanii și pe cantabrii din Peninsula Iberică. Acest trib dacic al arimilor / arimaspilor / arimanilor / ramilor / ramanilor este populația ariană / ramană din India și Persia. Zeul persan Mithra, ce se întâlnește în India sub numele Mitra, era reprezentat întotdeauna cu o căciulă dacică pe cap. Numele lui este unul românesc, Mitru, diminutiv al des-întâlnitului prenume Dumitru. Un alt zeu al arienilor, Angra Mayiniu, era numit de perși și Ahriman, indicându-se astfel proveniența lui din tribul dacic al arimanilor. Inamicul său, zeul suprem al perșilor, Ahura Mazda, mai era numit și Hurmuz, cuvânt românesc care, conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă ori mărgea de sticlă ce imită mărgăritarul, ori un șirag de astfel de mărgele ori un arbust ornamental cu flori trandafirii și fructe albe, de mărimea cireșelor. Scripturile sacre ale perșilor, numite Avesta, provin din numele unei vechi regine a dacilor, Vesta / Istia / Histia / Hestia (ultimul nume fiind preluat și de greci pentru una dintre divinitățile lor). În scripturile avestice Vendidad ale perşilor, Airyana Vaejo, căminul originar al rasei ariene, era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri, având un climat blând şi productiv. În Dacia, țară udată de numeroase râuri și izvoare, cel puțin până acum câteva milenii a fost mereu o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire. Despre sudul Daciei, Valahia, se știe că a fost dintotdeauna foarte bogat în recolte, câmpia Bărăganului chiar fiind numită „grânarul Europei”. Tot în Dacia se întâlnește o faună extrem de variată încă din cele mai vechi timpuri. În Paleoliticul inferior pe teritoriul Daciei trăiau girafe, rinoceri și elefanți, în cel mijlociu cai, mistreți, rinoceri cu lână și mamuți, iar Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Prin urmare, putem considera că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, era Dacia, România de astăzi.

De la autorii antici știm că dacii erau albi, înalți, blonzi, majoritatea bărboși, cu ochii albaștri. Cuvântul „barbari”, aplicat de către greci și romani în1,700-year-old mummies of the Wari, a PRE-Incan people special tracilor, provine din obiceiul acestora de a-și lăsa bărbi. Urme ale unor oameni albi, blonzi și cu ochi albaștri, care nu pot fi decât pelasgii / dacii, s-au găsit în toată lumea. Mumiile populației wari, o civilizație foarte sofisticată, care a trăit în munții Anzi înaintea incașilor, aveau măști pe care ochii erau confecționați din pietre albastre. Multe statui sumeriene reprezentau oameni albi cu ochi albaștri, unii chiar bărboși. În Egipt s-au descoperit, de asemenea, statui ale unor oameni cu ochi albaștri. Una dintre ele, din Egiptul predinastic, veche de șase milenii, făcută din fildeș, reprezintă o femeie blondă, cu pielea albă și cu ochii albaștri, confecționați din două pietre de lapislazuli. S-a descoperit o sumedenie de mumii cu părul blond, șaten deschis sau roșcat, caracteristici caucaziene. Într-un articol al unei reviste antropologice britanice, profesorul francez Vacher De lapouge descrie o mumie cu părul blond, descoperită la Al Amrah, despre care spune că are mărimea feței și a craniului identice cu cele ale galilor sau saxonilor (popoare tracice). O altă mumie cu părul blond a fost găsită la Kawamil printre multe altele cu păr șaten. O mumie cu părul blond s-a descoperit și la Silsileh. După cum nota25053_10152351071105467_293546946_n doctorul L.H. Dudley Buxton în The People of Asia, printre craniile din orașul Theba (numit Waset de egipteni), aflate în colecția Departamentului pentru Anatomie Umană de la Universtitatea Oxford, se află specimene de tip nordic. Mumii cu părul roșu au fost descoperite în peșterile din Aboufaida iar una dintr-o piramidă din Saqqara avea nu doar părul roșu, ci și mustața și barba de aceeași culoare. O mumie din perioada predinastică, aflată în prezent la British Museum din Londra, a unei persoane ce a trăit cu două secole înaintea primului faraon, a fost botezată Ginger („ghimbir”) datorită părului ei roșcat. De asemenea, cartea History of Egyptians Mummiesmenționează o mumie cu păr roșcat. Deși foarte puține mumii ale faraonilor au supraviețuit până astăzi, majoritatea prezintă trăsături nordice, având păr blond sau roșcat. Regina Tyie, mama lui Akhenaton, avea păr șaten, la fel ca soția lui Tutankhamon, fiind reprezentată în picturi cu ten roz, ochi albaștri și păr blond. Mumia faraonului Tuthmose al II-lea prezintă păr șaten deschis. Faraonul Ramses al II-lea era blond-roșcat, înalt și cu pielea albă. Regina Hatshepsut avea părul blond. Într-o statuie de lemn, regele Hor are ochi albaștri. Picturile din mormântul faraonului Amenhotep al III-lea îl înfățișează pe acesta cu păr roșu deschis și trăsături caucaziene. Două statui din jurul anului 2570 î.e.n., găsite în morminte la Medum, îi înfățișează pe prințul Rahotep și pe soția sa, Nofret. Pietrele folosite ptutankamonentru ochii lui sunt de culoare albastru-deschis, iar ale ei albastru-violet. În 2011, geneticienii de la iGENEA din Zurich (un centru de cercetări genealogice pe baza ADN-ului), au descoperit că Tutankhamon are un strămoș comun cu peste jumătate dintre bărbații europeni. Faraonul aparținea unui anumit grup de profile genetice, cunoscut sub denumirea haplogrupul Rlbla2, din care astăzi fac parte 70% dintre spanioli, 60% dintre francezi și numai 1% dintre egipteni. „A fost foarte interesant să descoperim faptul că el (Tutankhamon) aparţinea unui grup genetic din Europa – erau multe alte grupuri posibile în Egipt din al căror ADN ar fi putut să provină”, a declarat Roman Scholz, directorul iGENEA. „Noi credem că acel strămoş comun a trăit în Caucaz în urmă cu circa 9.500 de ani”, a mai spus Scholz, recunoscând însă că nu știe cum au ajuns în Egipt strămoșii albi ai lui Tutankhamon.

Se crede că până în jurul anului 1050 î.e.n., faraonii aveau trăsături caucaziene. Termenul „sânge albastru” a apărut în Egipt, în urma faptului că membrilor familiilor regale li se puteau vedea venele albastre-vineții prin pielea albă. Însă nu doar elita era albă, ci și mulți oameni de rând, așa cumEgipteni se poate observa din multe picturi și statui lăsate în urmă de egiptenii antici, pe lângă mumiile descoperite. O scenă agricolă din mormântul nobilului Meketre, vechi de patru milenii, înfățișează oameni cu păr roșu. Un scrib egiptean, numit Kay, ce a trăit în Saqqara în jurul anului 2500 î.e.n., avea ochi albaștri. În mormântul lui Menna din cea de-a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate câteva fete blonde și un bărbat blond, ce supraveghează doi lucrători cu păr negru. Pictura unui bărbat blond, ce vânează dintr-un car, poate fi observată în mormântul lui Userhet, scribul regal al lui Amenophis al II-lea, în același mormânt fiind desenați și câțiva soldați blonzi. Stela funerară a preotului Remi îl înfățișează cu păr roșu. Într-un mormânt din a a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate două fete cu păr blond și un băiat cu păr roșu, toți trei având pielea albă, jelindu-și părinții ce aveau, de asemenea, pielea albă, însă părul negru. Multe morminte din Beni Hassan conțin picturi ale unor oameni cu păr roșcat și ochi albaștri. Oameni blonzi și roșcați au fost desenați în multe morminte din Theba. Blonzi cu ochi albaștri s-au găsit și pe pereții mormântului faraonului Menptah din Valea Regilor. Picturi din cea de-a treia dinastie arată egipteni cu păr roșcat și ochi albaștri, lucrători, zidari și păstori. O femeie blondă a fost desenată în mormântul lui Djeser-ka-ra-seneb din Theba. Prin 2500 î.e.n. a fost pictată o barcă al cărei echipaj este format din cinci navigatori blonzi. În mormântul lui Ivory figurine with blue lapis lazuli eyes - predynastic Egypt circa 4000 BCEMeresankh al III-lea din Giza au fost reprezentați oameni cu pielea albă și părul roșu. În mormântul lui Iteti din Saqqara se poate observa un bărbat cu păr blond și evidente trăsături caucaziene. Doctorul Grafton Elliot Smith menționa părul roșu al mumiei lui Henutmehet din cea de-a XVIII-a dinastie. În cartea The Races of Europe, profesorul Carleton Coon de la Harvard susține că „mulți oficiali, curtezani și preoți, reprezentând clasa superioară a societății egiptene dar nefăcând parte din familia regală, arătau izbitor precum europenii moderni, mai ales precum cei cu capete alungite (adică nordicii)”. Europeni cu capete alungite se întâlnesc mai ales în Scandinavia, Marea Britanie, Olanda și nordul Germaniei. În cartea The Tutankhamun Deception a lui Gerald O’Farrell, doctorul Grafton Elliot Smith recunoștea că nimeni nu știe cine erau acei oameni albi, cu ochi albaștri, care au apărut în Egipt. Însă noi ne dăm seama că nu puteau fi decât pelasgii care au plecat din Dacia, așa numiții indo-europeni, arieni sau sumerieni.

Preotul egiptean Manethon spunea că, în Egipt, după zei au domnit semizeii. În primul secol î.e.n., istoricul grec Diodor din Sicilia nota ce aflase de la preoții egipteni: „la început, zeii și eroii au cârmuit Egiptul ceva mai puțin de 18.000 de ani”. Iar Papirusul de la Torino susține că, după zei, au condus țara „venerabilii Șemsu-Hor” timp de 13.420 de ani. Acești Șemsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”) sunt soldații lui Horus din războiul împotriva armatei lui Seth, despre care egiptenii afirmau că s-au așezat la Edfu (capitala EgiptuluioriginalSuperior) și la Thinis (capitala Egiptului Inferior), depășindu-și în timp rolul militar, servind ca emisari și ajutoare umane. Horus era cel mai adesea reprezentat cu culoare albă, așa cum se poate vedea în Cartea Morților a doamnei Cheritwebeshet din a XXI-a dinastie, aflată în prezent la Muzeul Egiptean din Cairo. Ochiul lui Horus, unul dintre cele mai vechi simboluri egiptene, era întotdeauna albastru. Am văzut deja că Horus / Marduk este zeul care, după tratatul de pace, a primit rasa albă, care își avea originea în Dacia. Prin urmare, asistenții săi, Șemsu-Hor, pe care i-a adus în Egipt, erau acei albi și blonzi, cu ochi albaștri, care au condus Egiptul încă din perioada pre-dinastică, nimeni alții decât pelasgii. Unul dintre ei, numit Narmer sau Menes, a unificat Egiptul în jurul anului 3100 î.e.n., devenind primul faraon recunoscut de istoria oficială. Paleta lui Narmer, descoperită de James E. Narmer_PaletteQuibell în 1898 în Hierakonpolis, îl înfățișează pe primul faraon „oficial” cu trăsături evidente caucaziene, cu barbă (întocmai ca dacii) și pe cap cu coroana albă a Egiptului Superior, foarte asemănătoare cu căciula dacică. Unul dintre epitetele lui era Hor-Aha („Luptătorul Horus”), ceea ce dezvăluie numele zeului căruia Narmer / Menes îi era fidel. După Manethon, faraonii primelor două dinastii (prin urmare și Narmer / Menes) erau originari din Thinis, acolo unde s-au așezat Șemsu-Hor după finalul războiului cu Seth. Manethon și Herodot spun că Menes a fondat orașul Memphis, numit de egipteni Inbu-Hedj, care înseamnă „ziduri albe”, o referire la aceeași culoare a pielii primilor locuitori ai Egiptului, pelasgii. Orașul Thinis, de unde provenea Narmer / Menes, nu s-a descoperit încă. Numele lui provine din adjectivul „thinite”, folosit de Manethon pentru a-l descrie pe primul faraon. Cea mai corectă traducere a numelui Thinis a fost oferită la începutul secolului al nouăsprezecelea, însemnând „de pe râu / fluviu”. Cum acest oraș nu a fost descoperit în Egipt, ar putea ca Thinis să fie în altă parte, poate chiar în Dacia, țara de pe Dunăre. E posibil ca Thinis să fie varianta egipteană a râului Timiș din Banat, regiune din vestul Daciei, iar Menes să nu fie altceva decât varianta greco-egipteană a numelui dacic Manea, des întâlnit în balade. Să nu uităm că, în mitologia greacă, Tanais era un zeu-fluviu al Sciției (Daciei), ce se scurgea în Marea Neagră. De altfel, Edgar Cayce, supranumit „profetul adormit”, vorbea în stare de hipnoză despre Țara Carpilor, ce se întindea între munții Carpați și Caucaz, o țară cu o civilizație înfloritoare, din care grupuri de oameni au emigrat în locuri diferite de pe Terra. Unul dintre grupuri, condus de preotul Ra-Ta, a ajuns în nordul Africii, unde a construit o țară nouă, pe care o numim astăzi Egipt.

Unii autori susțin că, în construirea Marii Piramide de la Giza, unitatea de măsură a fost cotul moldovenesc. Piramide se întâlnesc și pe teritoriul dacilor, cele mai multe fiind naturale sau doar aparent naturale. Vârful Toaca, aflat la altitudinea de 1.900 de metri, uimește prin aspectul său piramidal. La partea inferioară are un trunchi de piramidă continuat cu unvf toaca vârf piramidal teșit. Baza trunchiului de piramidă este pătrată, fiind aproape imposibil ca două creste să se intersecteze în mod natural în unghi de nouăzeci de grade. Unghiul pantei de pe partea nordică a Vârfului Toaca este de cincizeci și două de grade, același cu al Marii Piramide din Egipt. Raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, care pare să aibă o vechime de nouă – zece mii de ani. Cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declara că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. Iar dacă egiptenii își foloseau piramidele ca morminte, tradiția populară a românilor spune că Vârful Toaca este mormântul unor uriași. Tot doctorul Țicleanu a semnalat existența pe muntele Ceahlău a unei holograme naturale, umbra-piramidă. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră șis2.ziareromania.ro jumătate, o imensă hologramă naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin masivul Ceahlău, inclusiv prin Vârful Toaca, trece una dintre axele energetice ale Pământului.

Acest vârf nu este singurul cu formă piramidală, înconjurat de fenomene stranii. Inginerul Cristina Pânculescu a descoperit că vârful Măgura are, de asemenea, aspect de piramidă. Pe o porțiune de circa cis1.ziareromania.ronci kilometri de pe șoseaua ce leagă Dealul Măgura de orașul Bacău, mașinile pornesc singure la deal. Iar dacă piramidele le-au fost aduse egiptenilor de către pelasgi, la fel stau lucrurile și în cazul obeliscurilor. Pe o colină înaltă din comuna Polovragi s-au descoperit rămășițele unui monument preistoric, un obelisc lung de 1,09 metri, executat în granit, cu laturile principale de 0,45 metri. Toate fețele obeliscului sunt lustruite foarte fin, neprezentând nicio inscripție. Nu doar asemănarea cu obeliscurile egiptene frapează, ci și dimensiunile lui, ținând cont că primele obeliscuri egiptene aveau între unu și patru metri.

Istoricul Herodot scria că „egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Însă singurii pe care textele antice îi considerau a fi primii oameni, indiferent dacă vorbim despre scrieri grecești ori romane, erau pelasgii, a căror țară de origine era Dacia. Tot Herodot preciza că Pasărea Phoenix venea din locul unde se nasc sau trăiesc zeii, adică din afara Egiptului. Egiptenii numeau această țară Ta-Neteru („tărâmul zeilor”), care era foarte departe de Egipt, peste mări și oceane. În Textele Piramidelor, cei mai buni dintre oameni erau duși într-un „sălaș al celor binecuvântați”, numit Ta-Ur („țara străveche”), care era „situat departe, dincolo de o mare întindere de apă”. După cum observa celebrul egiptolog E.A.Wallis Budge în Osiris and the Egyptian Ressurection, „egiptenii credeau că în această țară nu se putea ajunge decât cu corabia, sau cu ajutorul personal al zeilor, despre care se spunea că își duceau într-acolo favoriții”. Cei aleși se pomeneau într-o grădină vrăjită, constând în „insule legate între ele prin canale pline de apă curgătoare, care le făceau să fie mereu verzi și fertile”. Pe insulele din acea grădină, „grâul creștea la o înălțime de cinci cubiți, spicele având doi cubiți lungime și tulpinile trei, iar secara creștea la o înălțime de șapte cubiți, spicele având trei cubiți lungime și tulpinile patru” (un cubit regal fiind egal cu aproximativ 0,52 metri). Această descriere pare identică cu cea a Airyana Vaejo, căminul rasei ariene în scripturile persane, despre care știm deja că era Dacia. Acea „mare întindere de apă” pe care erau nevoiți să o traverseze egiptenii pentru a ajunge pe tărâmul zeilor era Marea Mediterană, aflată în nordul Egiptului. În vechile papirusuri ce erau depuse în sarcofagele defuncților, care astăzi formează Cartea egipteană a morților, se face deseori referire la țara cea divină și fericită din partea de nord a lumii vechi, situată lângă râul cel mare și sfânt, unde s-au născut zeii și unde migrează sufletele celor morți. Râul cel mare și sfânt era Dunărea iar țara zeilor, Dacia. În drumul său către acest tărâm, îndreptându-se spre Muntele Vieții, aflat la nordul râului Nun, sufletul decedatului trecea printr-o poartă, numită Ser. Acest cuvânt seamănă cu portile-de-fier„fer”, forma populară a cuvântului „fier”. Râul Nun fiind Dunărea, poarta Ser este tot una cu Porțile de Fier ale Dunării de la Cazane. Oricine ar fi venit din Egipt spre munții Carpați, ar fi trebuit să traverseze Dunărea, Porțile de Fier fiind o cale de acces potrivită pentru acest lucru. Apoi, conform Cărții egiptene a morților, sufletul se îndrepta spre Duat, locuința lui Osiris (pe care în legendele tracilor îl găsim sub numele Zamolxis), ce avea formă de cerc. Pe lângă Duat trecea un râu ce se împărțea în mai multe brațe iar munții care îl înconjurau aveau șapte trecători. La o scurtă privire pe harta României se observă că la nordul Dunării, după Valahia, se află Ardealul sau Transilvania, zonă înconjurată de munții Carpați, care sunt împărțiți prin văi adânci în șapte grupe. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” se petrece acțiunea baladei Miorița, gura de rai fiind una dintre aceste căi de acces către tărâmul zeilor de dincolo de munți. Râul din apropierea Duatului este tot Dunărea care, înainte de a se vărsa în Marea Neagră, se desparte în trei brațe. Duatul era considerat de egipteni lumea de dincolo, iar Ardealul a fost denumit de romani Transilvania, care înseamnă „țara de dincolo de pădure”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu concluziona: „Însă, țara cea sfântă în religiunea pelasgă egipteană rămase cea de la marginea pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru. În această parte a lumii era, pentru vechii pelasgi din Egipet, «regiunea divină», monumentele lor cele vechi religioase, imaginile zeilor săi protectori, țara strămoșilor adorați ca zei. Aici erau munții lor cei sfinți. Aici erau columnele ceriului. Aici, după credințele vechi egiptene, era regiunea divină a grâului, locul abundenței, unde grâul creștea înalt de 7 coți, paiul de 4 și spicul de 3 coți. Aici emigrau sufletele celor decedați în Egipt spre a continua o viață nouă și fericită, întocmai după cum tot aici veneau, după moarte, sufletele eroilor pelasgi din Elada. Aici era râul cel mare, divin, numit Nuh, «părintele zeilor», care curgea de la apus spre răsărit, identic cu Oceanos Potamos sau Istrul preistoric”.

Așa cum susținea și Densușianu, nu doar egiptenii considerau Dacia ca fiind locul în care mergeau sufletele celor drepți după moarte. Pentru greci, Insula Șerpilor din Marea Neagră, fosta Leuke – Insula Albă (dăruită complet164914_333190356784288_1963640834_nnejustificat Ucrainei de către fostul președinte al României, Emil Constantinescu, la sfârșitul mileniului al II-lea), ce mai era numită în antichitate și Insula Fericiților, a Celor Drepți, a Eroilor dar și Insula Hesperidelor, era locul în care ajungeau sufletele eroilor. Acolo se spune că a fost dus Achilleus după ce a fost ucis de Paris în războiul troian și tot acolo i-a fost adusă Elena, ca soție, de către zeița Hera. În Dacia preistorică, Densușianu completa: „Delta Dunării, în nemijlocită apropiere de insula Leuce, a avut, în timpurile preistorice și până în epoca lui Alexandru cel Mare, caracterul unui pământ sfânt”. De altfel, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea în anul 335 î.e.n., i-a rugat pe zei să îl ierte pentru îndrăzneala de a păși pe tărâmul sfânt. Pentru popoarele Scandinaviei, sufletele războinicilor ajungeau în Valhalla, unde petreceau alături de zei. Numele acestui loc al eroilor nordici s-a format din Valahia, prin inversarea literelor „ah” (devenite „ha”) și transformarea literei „i” în grupul „ll”. Iar dacă egiptenii considerau Ardealul un loc de pe tărâmul zeilor, numindu-l Duat, același lucru l-au făcut și grecii. Pentru ei, Tartarul era un loc de pe lumea cealaltă, în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecatonchirii. Numele dat de greci acelui loc provine din Tărtăria, celebrul loc ardelenesc în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. De altfel, o veche tradiție spune că titanii bătuți de Dumnezeu s-au refugiat în peștera Kira din Dacia. O variantă asemănătoare prezenta și Dio Cassius în Istoria Romei: „Generalul roman Crassus, în lupta ce o avuse cu Geții, prinse pe fratele regelui Dapyx apoi a plecat spre peștera 1150969_562322053835080_480734188_nnumită Cira, o cavernă vastă și puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ținut, luându-și cu ei obiectele cele mai prețioase și turmele. În această peșteră, conform legendelor, își căutaseră refugiu Titanii, când au fost învinși de zei”. Nicolae Densușianu credea că în zona Herculane – Porțile de Fier se afla Tartarul, unde au fost închiși Zeus, Typhon și Kronos, dar și legendara Atlantidă. În Flacăra lui Adrian Păunescu, numărul 11 din 2001, bioenergoterapeutul craiovean Iulian Urziceanu chiar afirma că cel mai încărcat punct energetic din lume se află la Băile Herculane. Cu toate acestea, dacii de la poalele Carpaților Sudici considerau Ardealul drept „Tărâmul Celălalt” sau „Lumea de Dincolo”. Și nu doar ei, romanii denumind Ardealul Transilvania, așa cum am mai spus, adică „țara de dincolo de pădure”. Mai târziu această lume a fost considerată subterană, așa cum se întâlnește în majoritatea religiilor. În poveștile populare românești, eroul (cel mai adesea Făt Frumos) ajungea pe „lumea cealaltă” nu coborând sub pământ, ci mergând tot înainte, la nivelul solului, pe o distanță mică, de numai câteva zile, traversând munți și păduri. Ardealul este înconjurat de munți împăduriți, așa că se potrivește descrierii. Acolo locuiau tot felul de făpturi supranaturale, cum ar fi zmei, căpcăuni, balauri, zâne, vrăjitoare și feluriți monștri, ca Baba Cloanța sau Muma Pădurii. Tot în această lume se găseau copaci magici, cu fructe vrăjite, cum ar fi merele de aur. Pentru cronicarii antici greci, grădina Hesperidelor, în care creșteau mere de aur, se afla pe teritoriul dacilor. Tot aici se găsea și celebra lână de aur, pe care o căutau argonauții lui Iason. Ardealul, ca grădină divină, se întâlnește și în prima parte a Bibliei, fiind acea grădină a Edenului în care trăiau primii oameni alături de divinitatea lor și în care creșteau pomi fermecați, cum ar fi Copacul Vieții și cel al Cunoașterii. După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia susține că Dumnezeu „l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”, adică în Dacia din sudul și estul munților Carpați, de lângă Ardeal, locul în care trăiau dacii / pelasgii. Atunci când primii oameni au fost izgoniți, Domnul „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, de unde înțelegem că Grădina Edenului era un spațiu închis, din moment ce era necesară păzirea doar a căii de acces către ea. Aruncând o privire pe harta României, observăm că Ardealul este înconjurat de munții Carpați din toate părțile, ce formează un adevărat zid imposibil de trecut. Ținând cont că heruvimii evreilor nu erau îngerii din creștinismul de astăzi, ci creaturi numite sfincși de către greci, purushamriga de către indieni, lamma și alad de către sumerieni și lamassu și ședu de către akkadieni și babilonieni, cei puși să păzească Grădina Edenului –sfinxul1 Ardealul – sunt sfincșii aflați în număr mare în munții Carpați (cum ar fi cel de la Topleț, cel de la Stănișoara, cel de la Piatra Arsă, Sfinxul Bratocei, cel de la Pietrele lui Solomon și cel mai cunoscut, Marel Sfinx din Bucegi). Peste tot în lume, rolul sfincșilor era de a păzi secretele zeilor, fiind reprezentați cel mai adesea în fața templelor. În mod asemănător, sfincșii din Carpați pot fi considerați paznicii tărâmului zeilor, care le-a fost interzis oamenilor într-un timp demult apus. De altfel, radiesteziștii au descoperit în dreptul fiecărui sfinx din Carpați încărcături energetice excepționale, care se pot vedea și în plan fizic. Pavel Codrescu, unul dintre cei care au măsurtat energiile din jurul sfincșilor, susține că puterea lor este atât de mare încât, dacă nu ar fi controlate, ar putea arde jumătate din România pe o adâncime de circa doi metri. „Energiile din zonele respective sunt… inteligente și au anumite preferințe metalice”, mai spune el. Localnicii susțin că pe lângă sfincși se aud voci ciudate, vorbind într-o limbă necunoscută. În lumina acestor lucruri, putem considera că sfincșii / heruvimii sunt arme mascate sub chipuri de piatră, puse „să păzească drumul către pomul vieţii”. Acea „sabie de flacără vâlvâitoare”, cu care erau dotați sfincșii, sunt energiile care ar putea arde totul pe o adâncime de circa doi metri. Rolul acestor paznici pare a fi de a împiedica accesul oamenilor către tărâmul zeilor, întocmai cum susține povestea biblică. Acesta ar fi motivul pentru care, în legenda lui Oedip, sfinxul le cerea trecătorilor să răspundă la o ghicitoare sau, mai bine spus, să cunoască parola de acces, neștiutorii fiind uciși instantaneu. Din fericire, paznicii au fost dezactivați, deoarece se pare că nu mai ucid pe nimeni care îndrăznește să se apropie de ei. Despre sfinxul de la Tigăile Mari localnicii chiar spun că a fost, la origine, un înger, care trebuia să păzească o închisoare în care Stăpânul ceresc îi aruncase pe diavoli. De rușine că nu a fost destul de vigilent, permițându-le astfel demonilor să evadeze, îngerul l-a rugat pe Dumnezeu să îl ierte și să îl lase în locul eșecului său. Tatăl ceresc i-a ascultat rugămintea și l-a transformat într-un paznic de piatră.

Știm din cronicile antice că nu doar Ardealul era considerat un loc sfânt, ci tot pământul Daciei. Biblia dă de înțeles același lucru, susținând că acea Grădină era un loc din Eden, teritoriu echivalat cu raiul în viziunea iudeo-Muntii Ciucascreștină: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Observăm și localizarea Edenului în răsărit, România / Dacia aflându-se în sud-estul Europei. Prin urmare, întreaga țară reprezenta teritoriul zeilor, Ardealul / Grădina Edenului / Duatul egiptenilor fiind zona în care locuiau zeii iar restul țării, locul în care trăiau aleșii zeilor, pelasgii / dacii. Dunărea era numită în trecut Eridani iar miturile sumeriene susțin că Eridu era casa pământeană a zeului Enki. Pe același zeu l-am întâlnit sub numele Zamolxe în religia dacilor, locuind într-o peșteră din munții Bucegi, dar și în Țara Luanei din Buzău, într-o cetate uriașă distrusă în bătălia finală a celui de-al doilea război al zeilor. Tot în Bucegi Enki / Prometheus a fost crucificat pe Vârful Omu, la mică distanță de Sfinx și Babe. Conform lui Herodot, Ares a domnit peste Sciția, fiind considerat un vechi rege național al dacilor, reședința sa fiind în munții geților (Carpați). Virgilius îl considera pe Marte / Ares protectorul câmpiilor getice iar Iordanes scria că acest zeu se născuse în țara geților. Poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni, loc în care își petrecea adesea timpul și Artemis, sora lui Apollo. Toate aceste mărturii antice dovedesc că Dacia a fost considerată țara zeilor iar Ardealul, locul în care locuiau respectivii zei, „grădina” interzisă oamenilor până la plecarea zeilor. Să nu uităm că, în timpul vizitei sale din 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „grădina Maicii Domnului”. Iar cu câteva decenii înainte de vizita Papei, indianul Sundar Singh folosea o exprimare asemănătoare în profeția sa apocaliptică: „în timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii”. Tot el spunea și că „România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul «Nou Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc (…) şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil «Nou Ierusalim» pământesc”.

Dacia, acel loc în care cei drepți se reuneau cu divinitățile lor după moarte, în timp a ajuns un tărâm înfricoșător pentru antici. Tartarul, care inițial era doar locul în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecantonchirii, a devenit pentru greci și o închisoare a sufletelor păcătoșilor. În legendele românești, zeii cei vechi au devenit zmei, creaturi înfricoșătoare care locuiau în Ardeal alături de alți monștri. De la autorii antici știm că grecii și romanii nu aveau 6957_597101816991446_314889413_ncuraj să treacă Dunărea. Alexandru Macedon și împăratul Darius au îndrăznit să pășească pe teritoriul zeilor, însă și-au luat tălpășița după foarte puțin timp. Până și dacii erau priviți ca niște oameni ciudați și înfricoșători. Pliniu, citând Periplul Europei a lui Apollonides, scria că în Sciția sunt femei cu câte două pleoape la fiecare ochi. Medicul grec Marcellus din Sida nota în anul 138 că neurii, daci care locuiau în preajma Nistrului, erau vrăjitori, fiecare dintre ei schimbându-se anual în lup pentru câteva zile. Iar poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi ca fiind: „cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Și în ziua de astăzi, din cauza poveștii aberante a lui Bram Stoker despre vampirul Dracula, România este privită de mare parte a Occidentului ca un ținut mistic, plin de vrăjitoare și monștri. Însă, în realitate, acesta este raiul pământean în care au locuit odată zeii alături de primii oameni ai lumii, daco-pelasgii.

Totuși, imaginea de tărâm înfricoșător s-a datorat nu imaginației anticilor, ci locurilor misterioase, în care se petrec fenomene inexplicabile, întâlnite în număr mare pe teritoriul Daciei. Un astfel de loc este pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj, aflată în apropiere de Tărtăria – Tartarul grecilor -, un loc1588considerat „Triunghiul Bermudelor din România”, inclusă de postul britanic de televiziune BBC și revista americană Travel + Leisureîn topul celor mai înfricoșătoare locuri din lume. Încă de la primii pași printre copaci, vizitatorul este asaltat de stări inexplicabile de greață, anxietate, senzații de vomă, dureri de cap și chiar arsuri apărute pe piele. Cu cât se adâncește mai mult în inima codrului, este cuprins de o senzație de neliniște, fiori reci făcându-și apariția pe șira spinării. Multă vreme, localnicii au evitat să aducă vorba despre acest loc pe care îl credeau blestemat și chiar a fi sălașul Necuratului. Numeroase dispariții de persoane, apariții stranii ale unor chipuri umane, structuri imateriale sau materiale, lumini ciudate de forme și culori diverse sau OZN-uri cu diverse forme geometrice images(cum ar fi piramide, sfere, cilindri, conuri ori cuburi) au atras cercetători din întreaga lume. Multe dintre aceste fenomene sunt invizibile pentru ochiul uman, însă nu și pentru aparatele de filmat ori de fotografiat. Pădurea prezintă și anomalii magnetice, cum ar fi fluctuații inexplicabile ale câmpului electromagnetic. Printre cele mai șocante manifestări se numără și urmele care apar brusc pe pământ, zăpadă sau iarbă, chiar sub ochii privitorilor. Mulți turiști au rămas îngroziți după ce au developat fotografiile făcute în pădurea Hoia-Baciu, în care se puteau vedea zeci de capete umane, unele fiind identificate ulterior cu figuri ale unor persoane decedate. Vegetația prezintă forme de deshidratare, arsuri și necroze ale tulpinilor și frunzelor în anumite zone ale pădurii. De multe ori se aud printre copaci sunete ciudate și înfricoșătoare, voci umane și chiar chicoteli. Pentru specialiștii în parapsihologie, pădurea Hoia-Baciu este o poartă interdimensională prin care spiritele pot intra în dimensiunea materială a Terrei. Inițiații în științele ezoterice consideră pădurea un portal între planul astral și cel teluric, o zonă intermediară asemănătoare Purgatoriului lui Dante Alighieri, unde sufletele decedaților staționează timp de patruzeci de zile, timp în care li se judecă faptele și li se hotărăște soarta. Indiferent de natura fenomenelor din pădurea ardeleană, ea rămâne cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă. Astfel de locuri, precum pădurea Hoia-Baciu, au generat imaginea înfricoșătoare a Tartarului sau a iadului. Însă nu tot Ardealul era privit de anticii din întreaga lume ca un loc terifiant, ci doar o parte a lui, în special cea vestică. În est se aflau câmpiile prea-fericiților, numite Elizee de către greci, locul unde sufletele celor drepți se odihneau alături de zei.

Nicolae Densușianu considera că legendara Atlantida s-a aflat pe teritoriul dacilor. În viziunea lui Platon, Atlantida era o insulă sau chiar un continent „mai mare decât Asia (Mică) și Libia la un loc”, aflată dincolo de coloanele lui310855_332724350164222_1276479198_nHercule, unde trăiau oameni mult mai avansați tehnologic decât restul pământenilor. Am văzut că dacii / pelasgii au reprezentat prima civilizație din lume, diferența dintre ei și restul lumii fiind subliniată cel mai bine de Florence Farmbough înEnciclopaedia Britannica din 1922-1923: „În timp ce strămoșii noștri bretoni alergau sălbatici prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile pătate de vânătăi, cu mintea pradă celor mai degradatoare superstiții, Țara României era civilizată, avea instituții, confort și chiar luxul unei comunități culte și bine organizate”. Coloanele lui Hercule, de care amintea Platon, nu sunt decât Porțile de Fier, aflate lângă Herculane. Atlanții și-au primit numele de la regele Atlas, nimeni altul decât titanul care sprijinea cerul în viziunea grecilor în locul din munții Carpați numit Axa Lumii, Axis Mundi, Polus Geticus sau Țâțânile Lumii. Pentru Homer, Atlantida avea formă circulară, întocmai ca Duatul egiptenilor, Tartarul grecilor sau Iadul lui Dante Alighieri, nume alternative ale Ardealului înconjurat de munții Carpați. Prin urmare, povestea Atlantidei, pe care înțeleptul Solon a aflat-o de la preoții egipteni (ai căror strămoși erau pelasgi), este inspirată din cea a Ardealului care în preistorie pare să fi fost chiar o insulă, așa cum susținea Platon. În Secretele Terrei – volumul 3, Eugen Delcea spune că „Cetatea Munților (Ardealul) era înconjurată, în străvechime, de Marea Panonică la vest (acolo au devenit etruscii celebrii marinari de mai târziu!) și Lacul getic (de la începutul perioadei cuaternare) la sud, ocupând Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei. Mai adăugați la acestea Apsoro / Oceanos Potamos / Istru / Dunărea și Oceanos / Pontus Euxinus / Marea Neagră și veți înțelege de ce Platon prezenta Atlantida drept o insulă mai mare decât Libya și Asia (Mică) luate la un loc și cum puteau locuitorii unei insule să dețină toate bogățiile posibile ale timpului și să domine lumea”. Un lucru asemănător susținea și profesorul doctor Augustin Deac în articolul De la preistorie la istorie din numărul 122 din ianuarie 1985 al revistei Noi Tracii: „Viața umană organizată în societate – după aprecierile lui Virgil Oghină – a început în Europa, pe teritoriul României. Cauzele obiective care au favorizat acest proces sunt multiple. Insula formată din arcul Munților Carpați, închis la vest de Munții Apuseni, inclusiv regiunile colinare externe, are o suprafață mare, de aproximativ 150.000 kmp. Platoul Ardealului era brăzdat de numeroase cursuri de apă, populate cu multe soiuri de pește; regiunile colinare și montane erau acoperite cu întinse pășuni și păduri cu o bogată faună și floră. Aceste condiții naturale ofereau posibilități de viețuire umană dintre cele mai prielnice și din abundență, fapt ce duce la ipoteza că Insula Carpatică – Ardealul – ar fi fost locuită de o populație numeroasă”. Și alți cercetători au localizat Atlantida lui Platon pe teritoriul României de astăzi, deși nu toți consideră că ar fi vorba despre Ardeal. Robert Ballard, cel ce a descoperit epava Titanicului, susține existența Atlantidei pe teritoriul actualei Mări Negre. El consideră că, în urmă cu aproximativ șapte milenii, fâșia de pământ care separa Marea Mediterană de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizația momentului respectiv. Americanul Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în inundațiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri,646x404îmbrățișează ipoteza lui Robert Ballard. Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat să cerceteze nu țărmul turcesc al Mării Negre, ci pe cel românesc, în apropiere de insula Șerpilor, unde a descoperit construcții ciclopice stranii, piramide și catedrale. „În cercetările mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arată că toate civilizațiile își au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră și am avut acces la toate descoperirile făcute în România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici măcar nu au auzit”, spunea profesorul Robinson. El consideră că bazinele râurilor românești sunt rămășițele unui fluviu imens care străbătea continentul eurasiatic sau ale unui lac cu apă dulce care acoperea România în trecut, Atlantida aflându-se pe teritoriul țării noastre iar cetățile descoperite în munți fiind doar rămășițe a ceea ce a mai rămas după scufundarea străvechii civilizații. „Ceea ce oamenii au numit Noe și familia sa, au fost, în fapt, singurii atlanți care au supraviețuit cataclismului. Iar arca a fost construită din lemn de cedru la dumneavoastră, în România, locul de unde a început și marea inundație a Pământului”, concluziona profesorul Michael Robinson. Despre Atlantida dacică vorbea și etnograful Adrian Bucurescu: „Un singur neam a stăpânit, o singură dată în istorie, întregul Pământ și acesta a fost cel al Atlanților. Centrul lor religios, militar și civil se afla pe țărmul de nord-vest al Mării Negre. Este adevărat că doar zece țări ale imperiului ajunseseră într-un stadiu avansat de organizare; acestea se întindeau în toată Europa, în vestul și sudul Asiei, precum și în jumătatea nordică a Africii. Marea Neagră se află aproximativ în centrul acestei întinderi. Celelalte zone ale planetei, încă prea sălbatice, erau doar controlate de Atlanți, care nu întâmpinau acolo decât o vagă rezistență. Pentru pământenii din afara Imperiului propriu-zis, Atlanții erau chiar zeii!”. În lucrarea sa, Nicolae Densușianu arăta că imperiul pelasgic avea un centru la nordul Dunării și nouă provincii. Astfel se explică de ce 10 este socotit numărul lui Dumnezeu, perfecțiunea, iar pentru daci 19 (1+9) era un număr magic. În cartea Atlantida, al optulea continent, lingvistul american Charles Frambach Berlitz arăta pe o hartă modernă a planșeului Oceanului Atlantic că există și astăzi, în zona Insulelor Canare, un masiv muntos, acoperit de ape, pe care l-a numit Dacia, considerând că atlanții au plecat către zona Carpato-Danubiană iar tracii sunt urmașii atlanților. În poezia Memento moridin 1872, marele poet național român Mihai Eminescu sugera și el o conexiune între zeii Daciei și Marea Neagră:

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale

Dintre stânce arcuite, din gigantice portale

Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit (…)

Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale

Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;

Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,

În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere

Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios”.

Atlanții au fost identificați adeseori cu hiperboreii sau hiperboreenii, un popor dezvoltat atât tehnologic, cât și spiritual. Primul care a scris despre hiperborei a fost Homer în jurul anului 1000 î.e.n. în epopeea Epigonii sau Alcmeonida, plasându-le țara în nordul Traciei. Următorul a fost Hesiod, după vreun secol. Poetul Pindar, prin anul 520 î.e.n. îi prezenta pe Hercule și Perseu îndreptându-se la râpele Dunării pentru a-i găsi pe fericiții 1004026_597088733659421_214135876_nHiperborei. Aristotel în 384 î.e.n. și Diogenes Laertios în 193 scriau că, după vechile tradiții, istoria lui Pitagora și a lui Zamolxis s-a petrecut la hiperborei. Geograful Strabon afirma că hiperboreii erau în Dacia. El spunea că istoricii greci din vechime numeau hiperborei, sauromați și arimaspi popoarele care locuiau dincolo de Marea Neagră, de Dunăre și de Marea Adriatică: „Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”. Pentru grecii antici, nordul extrem al Europei era Sciția / Dacia, dincolo de care se întindea deșertul, adică necunoscutul. Apollonios, citându-l pe Timagetos, care a scris Despre porturi, spunea că Istrul (Dunărea) „curge în jos din munții Hyperboreei”, de unde rezultă că grecii înțelegeau prin Hyperborea teritoriul țării noastre. Chiar și în anul 1255, arhipastorul Nicefor Blemmydas scria că de la Dunăre la nord, cea mai mare parte a continentului european este a dacilor, iar Dionisie Periegetul nota: „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor”. Acum aproximativ două milenii și jumătate, poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, zeul Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni. Cu trei secole înaintea erei noastre, Apollonius din Rhodos susținea în Argonautica, la fel ca Homer, că hiperboreenii erau pelasgii ce locuiau în nordul Traciei. Vergilius Maro, autorul Eneidei, scria despre Orfeu: „Singuratec, cutreieră ghețurile hiperboreene și Tanais (Donul)acoperit de ghețuiri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpați)”. Într-una dintre epigramele sale, poetul Marțial îi scria lui Marcellin: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă”. În Epistulae, el numește triumful împăratului Domițian asupra dacilor „hyperboreus1011803_599195346782093_1716155639_ntriumphus”, comentând: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. Clement din Alexandria îi atribuia lui Zalmoxis, zeul dacilor, care trăia în Carpați, epitetul de hiperborean. Macrobiu amintea de „regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Templul cel mai renumit al lui Apollo Hyperboreul se afla în insula sfântă de la gurile Dunării, Leuke (astăzi numită Insula Șerpilor), unde grecii considerau că ajung spiritele eroilor după moarte. În secolul al XIX-lea, templul a fost practic „demontat” și transportat la Moscova, unde a dispărut fără urmă. După mărturia unanimă a grecilor antici, oracolul din Delphi, închinat tot lui Apollo, a fost fondat de hiperborei, care trimiteau anual daruri sanctuarului. O tradiție veche spune că, într-o epocă foarte îndepărtată, hiperboreii au scăpat Elada de invazia galilor sau a celților. Pausanias a văzut la Pergam prin anul 174 un tabel istoric unde era reprezentat războiul atenienilor cu galii sau celții și năvălirea hiperboreilor în ajutorul grecilor, care i-au învins pe gali. Iar hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, care a trăit prin 1200 î.e.n., a fost unul dintre civilizatorii patriei sale, având cunoștințe de medicină practică. A călătorit mult prin Europa și mai ales prin Grecia, purtând cu el o săgeată cu care vindeca boli. A scris Oracole despre Sciția și Theogonia plus o altă carte despre oracole, care în zilele lui Aristofan se citeau încă în public. Era foarte sobru și abstinent, anticii spunând despre el că nu mânca nimic. Se spune că hiperboreanul Abaris a înălțat în Laconia un templu în onoarea fiicei zeiței Ceres. În concluzie, atlanții, hiperboreii, pelasgii, dacii, sciții sau geții nu reprezintă decât unul și același popor, rasa primordială a omenirii.

La fel ca în miturile multor popoare antice, și în legendele sumerienilor exista o grădină a zeilor, numită Dilmun (sau Tilmun în akkadiană), în care zeii locuiau alături de cei mai drepți oameni. În Epopeea lui Ghilgameș, supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim, a fost dus în Dilmun împreună cu soția sa, unde au primit nemurirea. Acest tărâm se afla „la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat”, în „locul de unde răsare și soarele” (adică în est). În însemnările cartografice din primul secol al erei noastre, între vărsările în Dunăre a râurilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma o insulă pe care se afla cetatea Dimum, ce avea un nume foarte asemănător cu Dilmunul sumerienilor. Pe malul sudic al Dunării, în Bulgaria de astăzi, se afla orașul Dimum, numit în prezent Belene. ÎnCosmografia de la Ravena, din secolul al VII-lea, este amintit orașul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și restul popoarelor semite pentru ținutul zeilor. Fără îndoială că din Dimum s-a format numele Dilmun și apoi Tilmun. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare (2242 – 2186 î.e.n.) din Akkad / Agade a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun. Alte tăblițe de lut de prin anii 1800 î.e.n. se referă la o expediție comercială „către Dilmun pentru a cumpăra cupru de acolo”. În perioada kasită a regelui Burnaburiaș (în jurul anului 1370 î.e.n.), un sol al acestui regat a trimis scrisori către superiorul său din țara Dilmun / Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. (cu puțin timp înainte ca hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, să pornească prin Europa), spune că regele Asiriei urma să ia în stăpânire țările Dilmun și Meluha (Egiptul de Jos) precum și Marea de Jos și pe cea de Sus.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui”, locul în care locuiau supraviețuitorii Potopului. Când a ajuns la trecătoarea din munți, Ghilgameș a exclamat: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Referindu-se la Dacia, Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”, leul fiind și astăzi numele monedei României. În cele din urmă, regele cetății Uruk a ajuns la muntele Masu, „care străjuiește răsăritul și apusul Soarelui”, ale cărui piscuri „erau atât de înalte, încât crestele atingeau cerul, iar poalele sale ajungeau până în lumea de dincolo(Ardealul)”. Dacă acest munte este Kogaiononul (Vârful Omu), muntele sacru al lumii antice, pe care a fost crucificat Enki / Prometheus, Ghilgameș trebuia să îl traverseze pentru a ajunge în „lumea de dincolo”, Dilmun / Ardealul. Epopeea susține că Masu este „muntele care străjuia răsăritul Soarelui”, iar tradițiile populare românești, moștenite de la daci, afirmă că Vârful Omu este primul atins de razele Soarelui la răsărit. Acolo, „la porțile muntelui stăteau de pazăzmeufăpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. În poveștile românești există creaturi asemănătoare acestor „Scorpioni”, numite zmei, care au aspectul unor balauri dar deseori apar și sub formă umană. În limbile slave, cuvântul „zmeu” înseamnă „șarpe”. În basme, zmeii locuiesc pe „tărâmul celălalt” dar vin uneori în lumea oamenilor, cel mai adesea pentru a răpi fete frumoase. Pentru a traversa muntele și a ajunge în Dilmun, Ghilgameș era nevoit să treacă printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”. Scorpionii / zmeii i-au deschis eroului poarta muntelui, iar el a traversat tunelul și a ajuns în „grădina zeilor”, unde „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”. Ghimpii și scaieții „erau din pietre de hematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Ghilgameș a văzut chiar și „un fruct de cornalină, înzestrat cu lujeri care încântau vederea, de frunzele de lapislazuli atârnau fructe care încântau vederea”. Eroul l-a întâlnit în acea grădină pe zeul-Soare Șamaș, pe zeița viței de vie, Siduri, pe Urșanabi (timonierul arcei ce a supraviețuit Potopului) și pe Utnapiștim, eroul Diluviului.

Epopeea susține că Ghilgameș a traversat muntele printr-un lung tunel.  Munții Bucegi sunt străbătuți de un lanț de drumuri subterane, cunoscute doar câtorva persoane. În vremuri de restriște, dacii își trimiteau acolo femeile și copiii cu comorile pe care le aveau, apoi plecau la luptă împotriva radiestezie-tuneluri-munti-comoriinvadatorilor. La fel ca în Epopeea lui Ghilgameș, prin tuneluri se poate ajunge dintr-o parte în alta a munților. În anul 105, armata regelui Decebal a străbătut munții printr-un astfel de tunel în numai două zile. Când împăratul roman Traian a aflat secretul dacilor, a ordonat astuparea galeriilor subterane. În cartea Incursiune în lumea subterană, generalul Emil Străinu scria că o coloană militară germană a dispărut într-un tunel de sub munții Carpați în luna septembrie a anului 1944. În ultimii ani s-au efectuat măsurători energetice în zona Bucegilor, care au constatat existența unor câmpuri de forță și a unor tuneluri subterane ce traversează munții. Se spune că, privite de sus, aceste pasaje subterane au forma unui cap de lup (simbolul dacilor) cu gura deschisă. Cercetătorii nu reușesc să-și dea seama dacă tunelurile au fost făcute de oameni ori doar descoperite și folosite de aceștia, ignorând ceea ce le-au transmis dacii: totul a fost construit de marele zeu Zamolxe, atunci când s-a hotărât să apere acest pământ sfânt și pe oamenii care îl locuiesc.

Nu doar construcțiile din subteranul Daciei sunt fascinante, ci și cele de la suprafață. Florin Drăgan scria că „Arhitectura dacilor este unicat în Europa. Grandiosul complex arhitectural din Munții Orăștiei e comparabil cu realizările altor popoare, ce aveau ca și ei la bază o organizare statală de secole. Împletirea genială dintre măreția naturii și monumentalizarea zidurilor nu are egal în toată Europa”. Acolo, pe o arie de două sute de kilometri pătrați se aflau cinci cetăți și zeci de așezări importante, cum ar fi sate, târguri și sanctuare. Folosind condiții naturale de relief, dacii transformaseră Munții Orăștiei într-o adevărată fortăreață. Și-au construit zidurile cetăților fără mortar, arheologii și istoricii constatând că piatra fusese adusă de la zeci de kilometri, în condiții de relief extrem de dificile, iar unii cred că acolo s-a cărat mai multă piatră decât există în Marea Piramidă din Egipt. Cetățile au fost înconjurate cu valuri de pământ roșu, adus de la mare depărtare, iar lângă multe locuințe s-au găsit grămezi de zgură metalică. Arheologii clujeni au descoperit aici cea mai mare cantitate de fier din lume pe metru pătrat arheologic. Vârfurile de munți locuite de daci erau înconjurate cu ziduri din pietre de trei – cinci tone, aduse de la mare distanță, și aveau terase perfecționate, tăiate în stâncă, de forme rotunde, elipsoidale sau triunghiulare. La Piatra Muncelului, Vârful Secuiului, Târsa și Dealul Grosului au fost realizate terasări cu forme umanoidale. Prin ridicarea sau terasarea unor vârfuri de munți, dacii au transformat distanța dintre ele în triunghiuri isoscele, echilaterale sau dreptunghiulare. Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a Daciei în timpul regelui Decebal, formează un triunghi echilateral cu Simeria (locul de unde au migrat sumerienii) și Tărtăria (locul în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume). La Sarmizegetusa există roci radioactive dar și sulfură de fier, vanadium, nichel și siliciu. Pe multe pietre ale construcțiilor dacice nu de dezvoltă microflora, microvegetația, iar mușchiul crește foarte greu, însă pietrele care au fost scoase din zonă au prins mușchi și au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroșii și ultraviolete și împiedică dezvoltarea bacteriilor. Tot la Sarmizegetusa se află marele calendar circular, considerat a fi cel mai precis din istorie, foarteSarmizegetusa-Regia-0169apropiat de cel de la NASA, despre care Paul Lazăr Tonciulescu scria în Impactul Romei asupra dacilor: „dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, față de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă”. În apa care curge pe teritoriul sanctuarelor dacice au fost detectate urme de argint. „Sanctuarele descoperite în România au un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani”, remarca profesorul american Paul Mac Kendrick. Într-o zonă muntoasă din județul Buzău, numită Țara Luanei, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră, sondajele aratând că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, pământul fiind ars pe o adâncime de circa jumătate de metru. Iar la sfârșitul mileniului trecut, sub Sarmizegetusa s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați. La începutul anilor 1990, subsolul din zona Grădiștei fusese sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Dacă legendele românești spun că dacii își ascundeau în tuneluri aurul, iar Ghilgameș a descoperit la capătul unui astfel de tunel o zonă cu multe pietre prețioase, orașul subteran este și el foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armatacornesti1 lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Nu putem decât să o înțelegem pe Barbara Deppert Lippitz, expert german în tezaur antic, care exclama: „Sunt unul dintre specialiştii cei mai cunoscuţi, nu numai în Europa, ci în toată lumea, şi spun adevărul. Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră”. Acest oraș subteran se întindea nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume) și Deva (zona din care au plecat arienii în Asia). Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamăna cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul.

În secolul al IV-lea î.e.n., scriitorul grec Ephoros împărțea locuitorii Pământului în indieni, ethiopi, sciți și celți. El scria că sciții sunt mai vechi în Europa decât elenii, că ei sunt autohtoni în Europa și că ei, mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare pentru comoditatea vieții. Platon împărtășea aceeași opinie, adăugând că multe dintre cuvintele elene sunt împrumutate de la barbari (adică tracii, denumiți astfel datorită obiceiului lor de a purta bărbi), la care elenii au fost supuși pe alocuri. Scriitorul și medicul grec Clement din Alexandria, care a trăit între anii 150 și 216, aprecia că „elenii au furat filosofia lor de la barbari”, iar Dio Chrysostomos spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. De altfel, cei mai importanți filosofi ai Greciei antice erau ionieni sau traci de origine, cum ar fi Tales din Milet, Anaxagora, Anaximandru, Anaximene, Xenophon, Pitagora, Herodot, Tucidide, Hecateu, Homer, Sofocle, Arhimede, Aristotel sau Platon. În 1923, renumitul elenist francez A. Jardé remarca „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înșisi nu știu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparținând timpului neoliticului”. Iustinus, citându-l pe Trogus Pompeius care în 28 î.e.n. a scris o istorie universală în patruzeci și patru de volume, sub titlul Historiae Philippicae et totius mundi origines et terrae situs, scria despre daci: „Începuturile lor au fost la fel de strălucite preum stăpânirea lor și au devenit vestiți atât prin puterea bărbaților cât și prin cea a femeilor. Neamul sciților a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deși între sciți și egipteni a existat multă vreme o dispută cu privire la vechimea neamului”. O dispută inutilă deoarece, așa cum am văzut, Egiptul predinastic a fost colonizat de daci. Cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade, clarifica originea dacică a indo-europenilor: „De mai mult de un secol, savanții s-au străduit să identifice patria originară a indo-europenilor, să descifreze protoistoria lor și să stabilească fazele migrațiilor lor. S-a căutat patria originară în nordul și centrul Europei, în stepele Rusiei, în Asia Centrală, în Anatolia etc. S-a convenit azi să se localizeze focarul indo-european în regiunile de la nordul Mării Negre, între Carpați și Caucaz”. Într-una dintre cărțile sale, scriitorul Renato Zamfir remarca faptul că „descoperirile târzii din Germania și Danemarca (…), cele de pe axa București-Belgrad de la Lepenski-Vir, cele de la Sarmisegetuza din sudul Carpaților Apuseni, cele din sudul Carpaților Meridionali, sau cele de la gurile de vărsare ale Dunării de la Cernavodă, atestă nu numai locuirea permanentă a acestor ținuturi, dar mai mult, faptul că, aici, agricultura și creșterea animalelor au cunoscut un nivel avansat în comparație cu unele centre ale Orientului Îndepărtat și Mijlociu. Ele vin să contrazică această teză greșită și să reașeze adevărul istoric la locul ce i se cuvine. În localitățile menționate, cu deosebire în zonele sud-estice europene, au fost descoperite (…) o rasă de vite și una de porci, deci primele animale domestice. Probele materiale descoperite pe arealele geografice sau în localitățile de mai sus privesc perioada cuprinsă între anii 9000 și 6000 î.e.n. (…) se poate formula concluzia că formele superioare ale agriculturii și ale creșterii animalelor, respectiv domesticirea, sunt elemente specific europene sau, cu mai multă exactitate, atlante și nu, așa cum s-a crezut până nu demult, un import nemijlocit de ultimă oră din zona mesopotamiană. Existența neîntreruptă, continuitatea milenară a vieții pe întreg teritoriul european (…) se constituie ca o realitate care vorbește nu numai despre continuitate, dar chiar despre primordialitate”. În 1968, John Maridis, profesor la Universitatea din Londra, constata: „Culturile neolitice (5500-2500 î.e.n.) Cucuteni și Gumelnița sunt poate cele mai bogate din Europa”. Antropologul francez Eugéne Pittard spunea că „strămoșii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanității, civilizația neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria țării”. În Enciclopedia Peoples of All Nations din 1922-1923, specialistul englez E.C. Davies afirma: „Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul carpato-dunărean, cunoscut azi ca fiind România, exista o civilizație ce își avea rădăcinile departe, în trecut, din 1240434_389157021209744_1523286624_nepoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizații primitive reiese din perfecta asemănare a armelor de luptă și uneltelor de muncă, a tumulilor și resturilor de vechi locuințe, din Transilvania până la Marea Neagră”. Peruvianul Daniel Ruzo, poate cel mai pasionat cercetator al megaliților, autorul denumirii de „Civilizația Masma”, declara în 1968, după o vizită în România: „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”. Remarcabile sunt și afirmațiile specialistului american de origine lituaniană, Marija Gimbutas, în Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în sud-estul European: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 – 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului. Acești oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puțin sfârșitul mileniului al VI-lea î.e.n. (…) Pe la anul 5500 î.e.n., vechii europeni din Europa Central-Răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere cu circa 2.000 ani înaintea egiptenilor și a sumerienilor (…) Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte privind semne de scriere au fost făcute la Turdaș, apoi la Tărtăria. Este acum cert că scrierea «veche europeană» este mult mai veche decât cea sumeriană, ca atare, comparațiile cronologice cu Sumerul nu sunt cele mai fericite. Folosirea persistentă a acelorași semne, timp de 20.000 ani, este o dovadă a faptului că acestea au o conotație specifică”. Profesorul universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizațiilor, scria: „Maramureșul este satul primordial (…) Este un complex de realități care converg în a simți aici că te afli în satul primordial. Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din Cer în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, nu primitivă, în frumusețea lui de înaltă civilizație”. În The Indo-European heritage, profesorii Leon E. Stover și Bruce Kraig vorbesc despre Vechea Europă a mileniului al V-lea î.e.n., care își avea locul în centrul României de astăzi, iar arheologul și filologul australian Vere Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, într-o carte din 1993 poziționa leagănul arienilor în spațiul carpato-dunărean. În mod surpinzător, pe 12 august 2013, fostul purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informații din perioada 1990 – 1998, Nicolae Ulieru, declara pentru postul Realitatea TV: „Transilvania era centrul acelei entități tradiționale care în anii 6500 – 3500 înaintea erei noastre constituia zona cea mai importantă a culturii europene. Sunt două cărți care atestă faptul acesta. O carte se numește «Civilizație și cultură», a cărei autoare este de origine lituaniană (Marija Gimbutas), care spune că «Romănia este ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 înaintea erei noastre». Anul acesta a apărut la editura Herald, în primăvara acestui an, o carte a lui Constantin Daniel, un mare orientalist român. Trebuie să subliniez faptul că autorul este de origine evreiască, un evreu mult mai patriot decât mulți dintre români. Cartea se cheamă «Misteriile lui Zalmoxis» și în ea se afirmă următoarea idee, ca idee de bază: «toate miturile elenice existente la greci în epoca clasică erau de origine tracă și traco-getică, fiind create de traci și inspirate de spiritualitatea tracă». Deci, pentru noi românii, această entitate a Transilvaniei este punctul nodal din care ne tragem și către care ne raportăm tot timpul”.

Totuși, indiferent de numărul declarațiilor specialiștilor din întreaga lume, ce au cercetat dovezile istorice, arheologice și lingvistice, dacii rămân ascunși omenirii, istoria lor fiind înlocuită cu cea a unui popor tribal, „ales” de către maleficul zeu Yahweh să conducă lumea. Referindu-se la munții Bucegi, geologul Marian Dumitrescu, specialist în energia pietrelor, spunea: „străinii au știut dintotdeauna că acolo sunt secrete nemaipomenite care pot da stăpânire asupra lumii și a popoarelor”. Iar în Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea constata: „La sfârșit de martie 2002, un oficial «anonim» al NATO a precizat clar că SUA nu vor «Vechea Europă» în organizație, făcând referire la România și Bulgaria (țara unde trăiseră tracii de la sudul Dunării). Această declarație pune în lumină un adevăr complex: cei din Vest știu foarte bine de unde a pornit viața și civilizația în Europa, care le sunt rădăcinile dar nu vor să recunoască acest lucru și cât de ingrați sunt față de părinții care i-au născut, i-au crescut și i-au ocrotit pe vremea când sultanii voiau să-și adape caii în Biserica de la Roma”. Oricât s-ar încerca ascunderea adevărului și distrugerea memoriei colective, a identității naționale, a tradițiilor și a istoriei dacilor, „nici o furtună, nici o invazie, nici un cutremur, nici o ocupaţie, nici o lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe Românii din Dacia. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea”, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944. „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”, completa el.

Pierit-au dacii?”, se întreba retoric Bogdan-Petriceicu Hașdeu în titlul studiului său din 1860. Răspunsul nu poate fi decât negativ. Am văzut deja că românii de astăzi nu sunt un popor format din amestecul dacilor cu romanii, ci urmași ai dacilor, primii oameni ai lumii. Continuitatea din spațiul carpato-danubiano-pontic a fost remarcată nu doar de Ion Antonescu, ci și de mulți cercetători, atât români cât și străini. Savantul Constantin Daicoviciu nota: „De când s-a ivit picior de om pe pământul României – cu multe mii de ani înainte de nașterea României, pe amândouă laturile Carpaților a trăit aceeași seminție de oameni, cu forme de viață asemănătoare, vorbind aceeași limbă, având aceleași credințe”. Poetul și arheologul Cezar Bolliac constatawolfpackbkc0continuitatea locuirii pe teritoriul României sub forma unui „șir neîntrerupt în civilizația preistorică a Daciei, începând din epoca pietrei lustruite și până în timpurile romane”. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga recunoștea: „Pe lângă cei semănați sunt cei crescuți; nou suntem crescuți din pământ (…) Domnia noastră înseamnă o creație istorică solidă, venită dintr-un mare trecut, care trăiește peste toate constituțiile pe care ni le-am dat, trăiește până în epoca noastră(…) Satele dace nu au făcut decât să-și continuie – sub forma română – o viață sătească tracă”. Considerat de dictatura comunistă drept un poet antinațional, Lucian Blaga le reproșa în 1960 următoarele celor care ne ascund istoria adevărată: „Arheologii și istoricii noștri ne spun că ciobanul nostru se îmbracă aproximativ ca și ciobanul dac. Olarii din cutare sat de munte (…) lucrează probabil la fel cum lucrau acum două-trei mii de ani. În general, tot felul de a fi, ritmul vieții, modul de a gândi, felul de a se purta, diverse acte, de la acela al aratului până la actul aproape ritual al mâncatului, proprii săteanului, fac impresia unui stil statornicit de mii de ani. Atrăgeam luarea aminte asupra unor caracterisitici milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anumite formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani”. În numerele 140-141 din iulie-august 1986 ale revistei Noi Tracii, P.P. Panaitescu afirma: „Cultura neoliticului din România e creația pelasgilor noștri (…) neoliticul din Dacia e creația oamenilor acestui pământ”. Istoricul francez Albert Armand scria în 1936: „Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din epoca neolitică a pietrei șlefuite până în zilele noastre, susținând astfel, printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”. Deși ungurii se zbat de mult timp să pună mâna pe Ardeal, susținând că au fost primii locuitori ai vechiului tărâm al zeilor, în Vechea și noua Dacie din 1791 istoricul maghiar Huszti Andras a fost nevoit să recunoască faptul că „geto-dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei, fiind foarte viteji şi neîntrecuţi in luptă” și că „urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”. Se pare că românii, mai ales în zona rurală, încă nu și-au uitat complet rădăcinile. La chestionarele lui Nicolae Densușianu, cei din comuna Mihăiești din Muscel au răspuns: „nu am venit de nicăieri, ci ne-am pomenit aici”, iar cei din comuna Cosmești din județul Galați au afirmat același lucru: „suntem aici de la începutul lumii”. Și pentru că e nevoie de dovezi, nu doar de vorbe, acestea sunt oferite de un studiu de paleogenetică realizat între anii 2003 și 2006, care demonstrează că, din punct de vedere genetic, românii de astăzi sunt dacii din trecut, teoria latinizării fiind absolut falsă. Cu sprijinul Universității din Hamburg (Germania), doctorul Georgeta Cardoș, specialist în genetică, a comparat ADN-ul românilor din prezent cu cel din țesuturile osoase ale unui număr de cincizeci de daci, ce au trăit pe teritoriul României acum cinci milenii. Țesuturile au fost recoltate din peste douăzeci de situri arheologice din întreaga țară. Datele obținute au demonstrat că între actuala populație a României și cea de acum cinci mii de ani există o clară înrudire genetică, fondul de bază dovedind continuitatea populației dacilor sub forma românilor din prezent. Ca o observație suplimentară, locuitorii nordului României au ochi albaștri și păr blond sau roșu iar în vorbire au același accent, indiferent dacă vorbim de Țara Moților din vest sau zona Sucevei din est, iar cei din jumătatea sudică a țării au caracteristici fizice diferite, fiind cu piele mai închisă la culoare, ochi căprui sau negri și păr de la castaniu la negru. Fără îndoială, diferențele fizice se explică prin amestecul dacilor cu populațiile migratoare, ce s-au așezat îndeosebi în sudul României. Cu toate acestea, fondul genetic al dacilor a rămas în românii de astăzi, indiferent de zona în care locuiesc sau de încrucișările cu alte popoare. Prin urmare, la fel ca doctorul Napoleon Săvescu în titlul cărții sale din 2002, putem spune fără teama de a greși că „noi nu suntem urmașii Romei”.

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cu amărăciune Mircea Eliade. „Ca și celții, sacerdoții și asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii”, continua el. Într-adevăr, se pare că dacii foloseau scrisul foarte rar, cel mai probabil fiind utilizat doar de preoți. Lucru absolut logic, de altfel. Scrierea le fusese oferită de către zei, prin urmare doar mediatorii dintre zei și oameni o puteau utiliza. Însă grecii și romanii au notat destule amănunte despre daci, din păcate scrierile rămase sunt puține, fragmentare, cele mai multe transmise la a doua sau a treia mână. Au fost editate de către Academia Română în două volume, unul cuprinzând autori până în secolul al IV-lea, celălalt continuând până în zorii mileniului al II-lea. O culegere de mici dimensiuni a acestor izvoare a realizat în 1939 G. Popa-Lisseanu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Alexandru Papadopol-Calimah, fost prefect al Tecuciului, ministru de externe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice sub regele Carol I, a descoperit două sute optzeci și doi de autori care s-au referit la Dacia în scrierile lor. Papadopol-Calimah a început să-și publice descoperirile în 1872 în revista Columna lui Traian, inițiată și condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu, și a continuat timp de patru ani, realizând nouăsprezece articole, care mai târziu au fost cuprinse într-o carte, intitulată Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia. Intervalul temporal acoperit de scrieri-vechi-pierdute-77363autorii studiați de Papadopol-Calimah este foarte mare, întinzându-se din secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al XIII-lea. Nu s-a scris despre niciun neam al Europei din afara lumii greco-romane atât cât s-a scris despre daci: capitole întregi în lucrări de istorie, cărți complete ori referințe mai mult sau mai puțin ample. Această constatare demonstrează că interesul anticilor pentru neamul dacilor era mult mai mare decât ne-am imaginat. Printre autori se numără celebrii Aristotel, Strabon, Hecateu, poetul Ovidiu, Tacit, Plutarh, Pliniu cel Bătrân și cel Tânăr, Criton, Dio Cassius și împărații Traian, Iulian, Tiberius, Claudius sau Alexandru Macedon. Comparând aceste sute de scrieri cu cele care ne-au rămas, remarcăm că s-au pierdut peste 90% din informațiile despre daci. Cu toate aceste lipsuri, putem totuși să ne formăm o părere despre poporul primordial al omenirii.

Pentru antici, dacii erau înalți, blonzi, cu pielea albă și cu ochi albaștri. Citându-l pe Dio Chrysostomos din primul secol î.e.n., Iordanes i-a descris în secolul al VI-lea ca fiind un popor de războinici savanți care, în răgazul dintre lupte, se îndeletniceau cu filosofia și știința. Dio Chrysostomos mai spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. Părintele istoriei, Herodot, îi numea „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Erau nepăsători în fața morții, știind că vor ajunge în împărăția zeului lor, Zamolxe. Soldații plecau la luptă strigând numele zeului și mureau zâmbind, cu numele aceluiași zeu pe buze. Un ritual pentru a stimula curajul soldaților era sfințirea cu apa din Dunăre. Înainte de începerea luptei, fiecare dac gusta apa fluviului sacru. Istoricul grec Plutarh spunea că, în vechime, apa Dunării și a Nilului se păstra în vase de aur în visteriile împăraților ca semn de suveranitate și putere. În Legile morale și politice, filosoful grec Pitagora se referea și el la valorile morale ale dacilor: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer” (Legea 1143). Un alt mare filosof grec, trac la origine, Platon, consemna în dialogul Carmides o discuție între filosoful Socrate și Carmides, unde Socrate povestea ce l-a învățat un medic trac: „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om, în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea”. În lucrareaGetica din secolul al VI-lea, istoricul romanizat Iordanes vorbea despre daci în aceiași termeni apreciativi, susținând că marele preot Deceneu „i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală”.mystery-carphathian-sphinxAceste descrieri sunt în contradicție cu imaginea daco-getului barbar, primitiv, pe care istoricii ne-o inoculează de ceva timp. Romanii îi numeau pe daci „afurisiți dușmani și neam nebiruit”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”. Poetul roman Publius Ovidius Naso, care a fost exilat în cetatea Tomis în anul 9 de către împăratul Augustus (unde a stat opt ani printre daci), scria că „nu există în toată lumea un neam mai sălbatic decât geții; totuși și ei au plâns la suferințele mele”, numindu-i și „neomenoșii geți barbari”. Totuși, după victoria împăratului Traian din anul 106, acesta era felicitat de Plinius cel Tânăr într-o scrisoare pentru „victoria ta cea mai mare, cea mai frumoasă și cea mai importantă”. Împăratul chiar și-a schimbat numele din Marcus Ulpius Nerva Traianus în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a scoate în evidență victoriile sale împotriva dacilor, parților și triburilor germanice, cea mai importantă fiind, așa cum sublinia și Plinius cel Tânăr, cea împotriva dacilor lui Decebal. Cea mai bună dovadă în acest sens este modul în care romanii au sărbătorit această victorie, organizând lupte de gladiatori timp de o sută douăzeci și trei de zile, în care au jertfit zece mii de oameni și unsprezece mii de animale sălbatice. Ca să nu mai vorbim despre columna lui Traian, acel monument ridicat la Roma de către împăratul roman, pentru a-și celebra victoria. Deși învinși, dacii liberi nu s-au lăsat cuceriți și au continuat raiduri împotriva romanilor multă vreme, până la retragerea completă a acestora din anul 275.

Din păcate, s-a păstrat o foarte mică parte din istoria antică a dacilor. Din puținul care ne-a rămas totuși ne putem da seama de ce erau numiți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”.  Iată câteva exemple:

– Iornandes, episcopul Ravenei, scria în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, că regele geților, Taunasis, a bătut pe malurile Phasului pe regele egiptenilor, Vesosis, iar Cyrus, împăratul Imperiului Ahemenid, a întreprins un război fatal lui contra reginei geților, Thamiri. Vesosis este o traducere greșită a numelui lui Sesotris, probabil Khakeperre Senusret al II-lea, care a domnit între 1897 și 1878 î.e.n., cel de-al patrulea faraon al celei de-a XII-a dinastii. După ce i-a cucerit pe etiopieni în sud și pe tracii din Europa, faraonul a fost învins de geto-dacii lui Tanausis (probabil numit Tănase în realitate) pe malul Mării Negre, în Georgia de astăzi. Egiptenii au fost goniți până în Egipt, unde doar Nilul și fortificațiile de acolo i-au oprit pe daci să distrugă total armata faraonului. La întoarcerea acasă, o parte din armata învingătorilor a rămas în Orient, acei daci fiind cunoscuți din acel moment sub numele de parți. Acesta este motivul pentru care parții, ca și dacii, aveau ca stindard draconul (ce avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur) iar Decebal, regele dacilor, coresponda cu Pacorus, regele parților.

– În Iliada, Homer a amintit participarea tracilor în războiul troian, despre care se presupune ca a avut loc în secolul al XII-lea î.e.n. Deși nu oferă amănunte despre ei, preferând să se concentreze asupra zeilor și eroilor greci, aflăm detaliile războiului din Ciclul epic, o colecție de lucrări aparținând unor autori străvechi, Protesilaos, Arctinios, Sofocle și Eschil, care adunaseră pentru posteritate tradițiile preistorice ale poporului lor. Aici îl găsim pe Telef, regele geților, făcând minuni de vitejie în războiul troian. El vine în ajutorul troienilor, este rănit de Ahile și fuge pentru a-și vindeca rănile. Fiul său, Euripil, vine și el în ajutorul troienilor, luptă vitejește provocând mari distrugeri în tabăra grecilor, îl ucide chiar și pe Mahaon, chirurgul cel vestit al grecilor și unul dintre eroii Iliadei, apoi cade în luptă. Referindu-se la Ciclul Epic, Flavius Philostratus scria prin anul 193 că bătălia de la Troia dintre geți și greci „a fost mai crâncenă decât toate luptele câte au urmat sub Troada și câte au fost vreodată între barbari și între greci, căci oștirea lui Telef era grozavă și vitează nu numai în totalul ei, dar și individualmente, fiind copii voinici ai Dunării din Sciția. Misii lăsau pe greci să debarce, aruncând de pe uscat săgeți și sulițe cu mare furie. Misii veneau de dincolo de Istru; se zice că și femeile misilor se băteau de călare contra grecilor ca amazoane, și că femeia lui Telef, Hiera, comanda această cavalerie de femei… Protesilau zice apoi că doamna Hiera a224_1320865462. fost totodată cea mai înaltă de stat femeie și cea mai frumoasă din toate câte au fost vestite de frumoase. Și cu toate acestea, Homer nu vorbește nici de viteaza misilor, nici de faptele acestea eroice, ca să nu fie femeie mai frumoasă decât Elena și voinic mai mare decât Ahile”. În Alea din Arcadia, renumitul templu al Minervei Alee (cel mai frumos și cel mai mare din toate templele Peloponezului), se vedea pe frontonul din timpul lui Pausanias bătălia lui Telef contra lui Ahile pe câmpiile Caicului. Tot după Ciclul Epic, amazoana Pentesilea a venit și ea în ajutorul Troiei, murind pe câmpul de luptă sub loviturile lui Ahile. Acesta, pe când o dezbrăca de armura pe care dorea să o păstreze ca trofeu, a rămas uimit de frumusețea amazoanei și a început să o plângă amar. Pentesilea era din Tracia, după cum susține Arctinos. De fapt, după Herodot, țara amazoanelor se afla în Sciția, după gurile Dunării, în stepele din nordul Mării Negre, ferocele luptătoare făcând parte tot din neamul tracilor. În anul 174 încă se mai vedea la Delphi, aproape de fântâna Cassotis, o clădire numită Lesche, în care, într-un tablou, era reprezentată Pentesilea ca o tânără fată, cu un arc scitic și o piele de leopard pe umeri. Ciclul Epic amintește și alte amazoane, venite dinspre Marea Neagră și Dunăre în ajutorul grecilor, în momentul în care troienii lui Priam și Hector erau pe punctul de a învinge.

– În Trecerea galilor din Europa în Asia, Demetrius din Bizanț scria că, prin 600 î.e.n., cimerienii au fost goniți de masageți (ambele fiind triburi dacice) de pe malurile Mării Negre, așa că au fugit și au cotropit o parte a Galiei. De teama cimerienilor, mulți gali (numiți și galați) au emigrat. Cei conduși de Sigovese au trecut Rinul iar cei conduși de Bellovese au ajuns în Italia. Ulterior, au apărut multe așezări galice la Dunăre. În 280 î.e.n., o armată galică numeroasă a plecat de la Dunăre și a atacat Macedonia și Tracia. Pe teritoriul României, urme ale galilor se întâlnesc în numele localităților Galați (din județul Galați), Galați (în județul Dorohoi), Galațanii (în județul Argeș) și lacul Galațeni (în județul Ialomița).

– Acum un mileniu și jumătate, în Istoria romană și universală, Hesychius Illustris din Milet afirma că, în anul 657 î.e.n., Byzas, fondatorul Bizanțului, s-a luptat cu geții de la Balcani și cu Odrysses, regele sciților. Odrysses a atacat Bizanțul, care a scăpat doar pentru că Phidalia, soția lui Byzas, a trimis „dinți de șerpi” contra lui Odrysses, probabil o formă de magie. Aristocrit a scris și el despre un război dintre bizantini și Ateas, regele sciților. La vârsta de 95 de ani, Ateas a fost ucis în lupta contra lui Filip al Macedoniei.

– După cum nota Iornandes în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, Cyrus, împăratul Primului Imperiu Persan, a întreprins un război fatal lui contra reginei masageților, Thamiri / Tomyris, prin anul 530Thamire' (Thamyris), queen of the Scythians, killing Cyrus 1î.e.n. Herodot spunea că, inițial, Cyrus a cerut-o în căsătorie pe frumoasa regină, propunere pe care ea a refuzat-o. În acest caz, împăratul perșilor a încercat să obțină teritoriul masageților prin forță. Cyrus a fost ucis în luptă iar armata lui a suferit pierderi masive, într-o bătălie pe care Herodot a considerat-o cea mai aprigă din lumea antică. Când totul s-a sfârșit, regina l-a decapitat pe Cyrus și i-a păstrat capul într-un vas plin cu sânge, un gest care simboliza potolirea setei de sânge a marelui împărat al perșilor. ÎnPersica, Ctesias nota că Cyrus cel Mare a fost ucis în timpul asaltului derbicilor, ajutați de sciți și indieni. Preotul babilonian Berossus susținea că Cyrus a fost omorât în timpul luptei împotriva arcașilor dahae din Dahistan (tot de origine tracă), iar Xenophon, în Cyripaedia, îi contrazicea pe toți, considerând că regele perșilor a murit în capitala sa din cauze naturale.

– Al treilea conducător al Imperiului Persan Ahemenid, Darius I, a fost primul care a îndrăznit să atace tărâmul zeilor, el organizând o expediție militară în Dacia în anul 513 î.e.n. După ce a cucerit coastele estice ale Mediteranei, Darius cel Mare s-a pregătit timp de opt ani pentru expediția în Tracia. S-a spus că toate popoarele tracice s-au supus, mai puțin geto-dacii. În 416 î.e.n., istoricul Ctesias scria în Istoria Persiei și a Indiei că Darius, fiul lui darius_i__cel_mai_mare_suveran_persan_al_antichitatiiHystaspes, avea o armată numeroasă, formată din opt sute de mii de soldați. Regele sciților se numea Scitarba iar fratele său, Massa-Geta. Alți istorici susțin că Idanthyrsus era numele conducătorului triburilor unite ale sciților. Istoricul Gibbon spunea că „în Moldova regele Darius a primit de la regele sciților un șoarec, o broască, o corabie și cinci săgeți, alegorie care ne înfățișează o imagine îngrozitoare”, alți autori înlocuind corabia cu o pasăre. Deși interpretarea lui Darius a fost una optimistă, un apropiat al său i-a tradus corect mesajul dacilor: „dacă nu vă veți transforma în broaște și să vă băgați în apă, în păsări – pentru a vă pierde în înaltul cerului sau în șoareci ca să intrați sub pământ, atunci nu veți scăpa de săgețile noastre”. Împăratul persan nu s-a lăsat intimidat și a căzut în cursa dacilor. Aceștia l-au făcut să îi urmărească într-o zonă pustie, arzând câmpurile și astupând fântânile în urma lor, hărțuind constant armata persană, care a avut astfel ocazia să înfrunte nu doar absența totală a proviziilor și a apei, ci și iarna românească. Enervat la culme, Darius i-a trimis conducătorului dacilor o scrisoare, prin care îi cerea să lupte sau să predea. Idanthyrsus i-a răspuns că dacii nu vor lupta decât atunci când perșii le vor profana mormintele strămoșilor. Împăratul perșilor nu a îndrăznit acest lucru, continuând să-i fugărească pe daci. După o lună, armata persană suferise mari pierderi, din cauza oboselii, foametei și bolilor. Astfel încât, deși nu a fost învins în luptă, Darius a fost nevoit să pună capăt unei campanii militare dezastruoase și să se retragă de pe teritoriul dacilor cu coada între picioare.

– În anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Persia și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia, reușind ceea ce tatăl său, Filip al Macedoniei, nu îndrăznise (cu patru ani în urmă, Filip i-a învins în Dobrogea pe sciții conduși de Ateas, însă nu a avut curaj să treacă Dunărea). După ce s-a rugat zeilor să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul sfânt, a trecut Dunărea în toiul nopții, acolo unde îl aștepta o puternică armată dacă, formată din 10.000 de pedestrași și 4.000 de călăreți, condusă de regele Syrmos. Respectabilul istoric Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru Macedon: „Era aventura îndrăzneață care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale încă de la început… (expediția) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu, care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu(Istru / Danubius / Dunarea) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. Deși luați prin surprindere de oastea lui Alexandru, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptAleksandrMakedonskijat crâncen împotriva invadatorilor. Însă au fost nevoiți să se retragă spre o așezare fortificată ce se afla la aproximativ cinci kilometri și jumătate. Dacii și-au luat femeile și copiii și au părăsit fortificația, preferând să se îndrepte către munți, motivul fiind, după cum nota istoricul Arrian în Anabasis Alexandri, faptul că „orașul nu era bine întărit”. Marele cuceritor Alexandru nu a îndrăznit să îi urmărească, ci a preferat să părăsească teritoriul zeilor cât mai repede, chiar în aceeași zi, după ce a prădat bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte cu ei și a distrus așezarea „până la temelie”. Eroica apărare a dacilor în încleștarea cu oastea macedoneană a produs o puternică impresie în lumea antică, generalul Ptolemaios considerând-o în jurnalul său unul dintre cele mai memorabile momente ale epocii.

– Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni peste nouă ani, pedepsindu-i pentru sacrilegiul lui Alexandru. Zopyrion, guvernatorul Traciei sau doar al zonei Mării Negre, a inițiat o expediție militară împotriva sciților din nordul mării. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug), a asediat Olbia (Parutino) însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând pentru întoarcere să treacă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. „Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată”, scria Curtius Rufus înHistoria Alexandri. Cronicarii spun că Alexandru Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său.

– După moartea lui Alexandru cel Mare, Lisimah a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia, acea mică parte a nației care era deja supusă lui Filip și Alexandru. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lisimah i-a atacat pe geții conduși de Dromichete. Fiind învins, Lisimah a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lisimah s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichete, Lisimah a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichete de soție pe propria sa fiică. După unii istorici, Lisimah a căzut prizonier iar fiul său, Agatocles, a negociat și încheiat un tratat cu Dromichete, pentru a-și elibera tatăl.

– În anul 82 î.e.n. și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat prin anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. Centrul statului dac se afla în munții Orăștiei, unde Burebista a construit cetăți precum Costești, Blidaru, Burebista%20-%20Dumitru%20AlmasCăpâlna și Sarmizegetusa, ultima devenind până la urmă capitală a regatului. Tăblițele de la Sinaia susțin că numele regelui dacilor era Boerovisto sau Boeroviseto, el fiind poreclit și Visica („Pisica”). Era un mare iluminat care vorbea cu zeii, părinții lui se numeau Remio și Coeza, iar soția sa, cu care a avut șase copii, se numea Genucla. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”. Deceneu l-a convins pe Burebista ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, însă a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Tăblițele de la Sinaia susțin că marele preot Deceneu este cel care l-a trădat pe marele rege dac, dându-l pe mâna romanilor. Tot din cauza intrigilor lui Deceneu s-a sinucis Dapyx, fiul cel mic al lui Burebista. Aceleași tăblițe spun că, după moartea regelui, țara sa a fost împărțită între cei cinci fii ai săi rămași în viață. Deceneu a primit și el o parte a Daciei, devenind rege al Ardealului.

– Conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși, Iulius Caesar pregătea o expediție împotriva dacilor conduși de Berebistu (Burebista). Conducătorul expediției trebuia să fie Octavian, pe care Caesar l-a trimis înainte, să-l aștepte la Apollonia. Octavian a așezat o flotă puternică pe Dunăre și tabere permanente pe maluri, pentru a opri năvălirile dacilor. În aceste incursiuni au fost omorâți trei șefi ai dacilor și mulți soldați. Uimite de puterea lui Octavian, toate neamurile sciților i-au trimis în două rânduri soli pentru a dobândi amiciția sa și a poporului roman. Însă împăratul roman a modificat adevârul, ridicându-se în slăvi pentru a-și sublinia „măreția”. În realitate, profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman s-a cutremurat de spaimă și a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge. Mai târziu, Octavian a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Istoricul Marcus Antonius, citat de Suetoniu, scria că Octavian ceruse de soț pentru fiica sa, Iulia, pe Cotizo, regele geților, și că totodată el voia să ia de nevastă pe fiica acelui rege: „Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”. Despre Cotiso, al cărui regat era în zona munților dintre Banat și Oltenia, autorul antic Florus ne spune că obișnuia să atace garnizoanele romane din sudul Dunării atunci când fluviul era înghețat, iar tăblițele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei.

– Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 87, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Acesta a traversat Dunărea pe un pod de vase cu cinci – șase legiuni și a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus. Cu doi ani în urmă, acest conducător al armatei dacilor îl învinsese și decapitase pe Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei. Temându-se de represaliile romanilor, regele dacilor, Duras, i-a cedat tronul lui Diurpaneus, care se remarcase deja în lupte. Cu această ocazie, noul rege și-a schimbat numele în Decebalus. În anul următor, Decebal a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. De această dată romanii au învins însă, din cauza Cap de dac - Vatican - posibil Decebaldificultăților întâmpinate de armata sa, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebal o pace rușinoasă. Pentru prima oară în istoria sa, Imperiul Roman avea să plătească tribut dacilor. Sfântul Isidor de Sevilla (560 – 636), unul dintre părinții apuseni ai creștinismului, scria: „Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Această situație umilitoare a fost unul dintre motivele pentru care împăratul Traian a început o expediție împotriva dacilor, după cum consemna istoricul roman Dio Cassius: „După o ședere de câtva timp la Roma el întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, și văzând cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”. Profitând de banii și inginerii romanilor, Decebal și-a echipat și instruit armata și a inițiat un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în zona Munților Orăștie. În același timp a început să stabilească relații cu popoare inamice Imperiului Roman. Tăblițele de la Sinaia oferă informații inedite despre Decebal, susținând că Diegio și Vezino erau copiii săi, iar sora sa se numea Geopyr („Giuvaier”). Ea a luptat alături de bărbați, în fruntea femeilor dace (ca niște veritabile amazoane), împotriva romanilor lui Traian.

– În anul 101, Traian a pătruns în Dacia cu 150.000 de soldați. L-a învins pe Decebal la Tapae apoi, în anul următor, la Nicopolis și la Adamclisi. Decebal a fost obligat să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia, care îl obliga să traian si decebaldărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la independență în politica externă. Însă această pace a fost văzută de ambele tabere doar ca un armistițiu. După ce Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, a terminat de înălțat un pod peste Dunăre, în anul 105 legiunile romane l-au folosit pentru a invada din nou Dacia. Abandonat de aliați și atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, Decebal a fost nevoit să se retragă în capitala Sarmizegetusa. În ciuda rezistenței eroice, cetatea a fost cucerită și distrusă. Regele dacilor a reușit să părăsească cetatea, probabil printr-un tunel subteran, încercând să continuie rezistența în interiorul țării, însă a fost urmărit de cavaleria romană și încercuit în cele din urmă. Pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanilor, regele dacilor s-a sinucis. Conform tăblițelor de la Sinaia, Decebal și-a luat viața în Valea Jiului. În urma acestei înfrângeri, o parte a teritoriului său a fost transformată în provincie romană, fiind numită Dacia Felix. Traian a construit o nouă capitală, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și-a imortalizat victoria pe Columna lui Traian din Roma și pe un monument triumfal de la Adamclisi din Dobrogea, iar cu aurul capturat de la daci a salvat Imperiul Roman de la faliment.

– Istoria oficială susține că, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi, împăratul Aurelian a hotărât în 271 retragerea trupelor romane din Dacia, retragere încheiată după patru ani. Însă, cu treisprezece ani înainte, generalul Regalian, urmaș al lui Decebal, a declarat independent statul Daciei, rupându-se de Imperiul Roman. Pentru a apăra hotarele Daciei cât mai eficient, Regalian a încheiat alianțe cu vecinii din nord-vest, nord și est, cum ar fi goții, herulii sau tarvingii, popoare mereu pregătite pentru o invazie în provinciile romane de la granițele Daciei. Apoi a coordonat și sincronizat răscoale în provinciile Raetia, Gallia, Britannia și Egipt, încât puterea Imperiului Roman să nu mai poată fi concentrată asupra Daciei. Regele Regalian și-a stabilit capitala la Sarmizegetusa, și-a creat o monedă proprie, care a înlăturat dinarul roman (după cum confirma și istoricul american Paul Mac Kendrick în Pietrele dacilor vorbesc). Vechii istorici susțin că statul dac al lui Regalian avea o limbă bine cristalizată și o religie monoteistă, zalmoxianismul. Împăratul roman Gallienus nu a avut de ales decât să accepte autonomia Daciei, așteptând momentul prielnic pentru a-l înlătura pe Regalian. Acesta a fost ucis în august 268 la instigarea fraților săi roxolani, care nu vedeau autonomia cu ochi buni. După moartea sa, romanii s-au întors în Dacia, însă peste numai trei ani împăratul Aurelian a hotărât retragerea trupelor, din cauza dacilor care continuau lupta cu cotropitorii. În tăblițele de la Sinaia este menționat cel mai important conducător dac de după Decebal, sugerat de poemul germanic medievalCântecul Nibelungilor sub numele Ramunc și Sigeher. În textele de la Sinaia, eliberatorul Daciei, cel ce a inițiat întoarcerea la vechile tradiții, este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Cum povestea lui Regalian este identică cu a lui So Lomonius, putem presupune că sunt una și aceeași persoană. În plus, Regalian nu pare un nume dacic ci, mai degrabă, unul atribuit eliberatorului Daciei de către romani. Prin urmare, așa cum susțin textele descoperite la Sinaia, numele său real ar putea fi Romanh sau Romansie.

Deși falsificatorii istoriei încearcă să ne inoculeze ideea aberantă că Dacia a dispărut după cucerirea lui Traian, după acel moment formându-se poporuljohannes_honter-rudimentacosmographica-brasov1542 1român, stabilit în cele trei regiuni românești (Moldova, Transilvania și Țara Românească), adevărata istorie ne arată că denumirea de Dacia s-a păstrat până în 1859, când marile puteri au hotărât ca dacii să se numească români și să se considere urmași ai Romei antice, pentru a uita că sunt cel mai vechi popor din lume. Tot atunci s-a stabilit ca numele țării să fie România, în defavoarea celui folosit de mii de ani, Dacia. Din păcate pentru acești falsificatori, au supraviețuit câteva dovezi ce atestă faptul că cele trei mari regiuni așa-zis românești (Moldova, Ardealul și Valahia), deși separate de granițe în mare parte a istoriei, erau considerate părți ale Daciei. Într-o hartă din 1542, gravată pe o placă de lemn de către sașul Ioan Honterus apoi publicată în atlasul său personal, denumit Rudimenta Cosmographica, România de astăzi apare sub numele de Dacia. Într-o hartă realizată de Ortelius în anul 1595 apare aceeași denumire, la fel și într-un atlas din 1720. Ioan Baptista Castaldo, marchiz de Cassano, comandantul trupelor harta Dacia 1669 1imperiale hansburgice care ocupaseră Ardealul în 1551, s-a implicat în anul următor în înlăturarea lui Ștefan Rareș din Moldova și a lui Mircea Ciobanul din Valahia, pentru a aduce cele trei provincii dacice sub stăpânirea directă sau măcar sub influența imperială. În acest sens, a bătut o medalie cu chipul său, pe revers notând „Svabactae Daciae restitvtori optimo”, adică „Restauratorul cel mai bun al Daciei zdrobite”. Polonezul Stanislav Sarnicki afirma că Despot Vodă plănuia să reunească regatul dacilor. Principele Sigismund Báthory încerca să-și impună stăpânirea în Moldova și Valahia, pe lângă Ardeal, „într-un cuvânt întreaga Dacie”, după cum nota istoricul său, János Decsi Baranyai. În tratatul încheiat în 1595, împăratul Rudolf al II-lea îi permitea nu doar să fie principele Transilvaniei, ci „și al ambelor Dacii”. În 1919, Nicolae Iorga nota: „Izvoarele contemporane spun ca Báthory se considera ca rege al celor trei provincii reunite într-o Dacie care n-ar fi fost românească, ci tocmai împotriva ideii naționale românești, o Dacie care, dacă ar fi rămas, Dacia noastră nu s-ar fi ivit, niciodată n-am fi trăit s-o vedem cum este acuma”. Conform cronicilor turcești, austriece și maghiare, Mihai Viteazul, cel care a reunificat în anul harta Dacia 1720 11600 cele trei provincii dacice, este numit „Restitutor Daciae” („Restauratorul Daciei”). Alte documente îl consemnează ca „Malus Dacus” („Dacul cel rău”).  În două scrisori din 1600, adresate lui Mihai, reprezentanții de frunte ai funcționarilor superiori imperiali din Boemia îl numesc „supremo Exercitus in partibus Dacicis ductori et praefecto” („lider și comandant al armatei în acele părți ale Daciei”), Valahia fiind „Thraciae et Daciae partibus” („parte din Dacia și Tracia”). Într-o scrisoare din 1603, Ioan Jezernyczky adresează o cerere împăratului Rudolf al II-lea, povestindu-i o întâmplare ce a avut loc „după ce Mihai Voievod a redobândit Dacia, supunând-o sceptrului Maiestății Voastre”. Câțiva ani mai târziu, istoricul francez Jacques Augustin de Thou folosea denumirea de Dacia pentru fiecare dintre cele trei regiuni așa-zis românești. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, germanul Ioan Bisseli scria că, după supunerea Transilvaniei în octombrie 1599, Mihai Viteazul „trimise împăratului și cheile Daciilor ca semn de deplină supunere”. În decembrie 1627, cardinalul maghiar Péter Pázmány înregistra declarația explicită a principelui ardelean Gabriel Bethlen, care se dorea „rex Daciae” („rege al Daciei”), înglobând Moldova și Valahia sub autoritatea Porții otomane. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în 1693 și între 1710 – 1711, pe lângă Descrierea Moldovei a scris și Istoria Daciei vechi și noi, o carte „dispărută” ca prin minune, la fel ca multe altele ce conțin adevărul despre daci. În Iași, la mănăstirea Golia se află mormântul Sultanei Racoviță din 1753, soția domnitorului Mihail Racoviță. Pe placa de marmură a mormântului se poate citi:

Nici pământeană, nici din Dacia nu sunt

Byza mea, născătoare de bărbați glorioși, îmi este patria.

M-a născut Gheorgheos soției sale și mamei mele Eufrosina.

Numele meu este Sultana cea cu viața scurtă

Și am fost soția lui Mihail Racoviță,

A Domnitorului înțelept al Dacilor și Misienilor”.

Într-o biserică veche din curtea Catedralei Mitropolitane din Iași este îngropată una dintre fiicele lui Grigore Ghica, domnitor al Moldovei și Valahiei. Pe piatra ei de mormânt din 1738 stă scris:

Aici zace sub pământ după moartea ei

Preastrălucita domniță, nobila Smaranda,

Fiica piosului egemon al întregii Dacii,

Domnul Grigore Ghica, fruntașul celor din Byza

Atât pentru strălucirea neamului, cât și pentru pioșenie”.

În timpul revoluției din 1821, Tudor Vladimirescu întreba într-o scrisoare adresată rivalului său, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei grecești: „Ce au dacii de câștigat de la greci? Ce au dacii în comun cu grecii?”. Abia la 1859, când marile puteri au îngăduit unirea Moldovei și Valahiei, au impus adoptarea numelui România, în defavoarea Daciei. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a avut de ales decât să accepte acest compromis, considerând lupul-01că unitatea teritorială este mai importantă decât denumirea țării. Adoptarea acestui nume a fost una fără probleme, ținând cont că dacii se mai autodenumeau și rumâni / râmâni. Aceste nume nu au absolut nicio legătură cu Roma, așa cum ar vrea falsificatorii istoriei să credem, ci provin de la Romanh, Romansie, Lomanh, So Lomonius sau Regalian, eliberatorul Daciei, care le-a reintrodus dacilor în anul 258 vechea religie, anterioară zamolxianismului, bazată pe cultul Soarelui. Arheologii au descoperit urme ale acestui cult pe întreg teritoriul Daciei, aparținând chiar epocii de piatră. La nivel global, tabăra zeităților lui Enlil era asociată cu Soarele, iar cea a lui Enki cu Luna. Akkadienii îl mai numeau pe Enlil Ramman, nume preluat de indieni sub forma Rama / Ram în epopeea Ramayana și în zoroastrism ca Raman. Unul dintre cele mai importante triburi dacice a preluat numele acestei divinități, membrii săi fiind cunoscuți în toată lumea antică sub numele de rami, râmi, ramni, rahmani, ramani, arimani, arimaspi sau arimi. Eliberatorul Daciei și-a însușit și el numele divinității sale, într-o formă modificată. La fel a procedat și poporul său reîntors la vechea tradiție, adoptând nume precum râmi, râmâni sau rumâni (mai ales în Valahia, numită și Țara Rumânească), pe lângă cel de daci. În Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche amintea că „noi de la Râm ne tragem”, nume care nu indică Roma, ci pe zeitatea Ram / Rama / Raman. Acesta este motivul pentru care dacii au adoptat cu ușurință creștinismul în secolul al nouălea, biblicul Iisus și Raman fiind una și aceeași zeitate.

Faptele de vitejie ale dacilor au continuat și după izgonirea romanilor, demonstrând astfel continuitatea celui mai vechi popor din lume. Invadați de numeroase nații și chiar conduși uneori de străini, dacii au dat dovadă de vitejie, reușind unele dintre cele mai importante victorii din istoria mondială, întocmai ca în antichitate. Iată câteva dintre ele:

– În anul 1185, frații valahi Ioan și Petru Asan din munții Haemus (din Bulgaria) au organizat o răscoală împotriva Imperiului Bizantin. Inițial, armata vlaho-bulgară a fost înfrântă. Însă, cu ajutorul cumanilor, frații Valahi s-au întors și au inițiat o amplă campanie de prădare a Traciei, forțându-l pe împăratul Bizanțului să organizeze o nouă expediție armată împotriva lor. Oastea bizantinilor a fost surprinsă într-o trecătoare de către răsculați, fiind cât pe ce să-și piardă viața acolo chiar și împăratul. Această victorie a întărit poziția Asaneștilor, care au rămas stăpâni peste țara dintre Dunăre și Balcani. Cel de-al treilea frate, Ioniță Asan, a întins granițele statului pe care îl conducea, obținând recunoașterea oficială atât a Bizanțului, cât și pe cea a papei. Astfel, valahii au reușit performanța de a crea un stat chiar în coasta celui mai mare imperiu al vremii, cel bizantin.

– În anul 1323, domnitorul Valahiei, Basarab I, l-a sprijinit pe regele bulgar Mihail Sisman în lupta împotriva Imperiului Bizantin. Pe 28 iulie 1330, voievodul valah a luptat din nou alături de regele bulgar la Velbuzd, de această dată împotriva regelui sârb Stefan Decanski, unul dintre aliații voievodul-basarab-eroul-de-la-posadaregelui Ungariei, Carol Robert d’Anjou. Hotărât să îl îndepărteze de la domnie pe rebelul Basarab, regele ungur a pătruns în Valahia cu o armată formată din 30.000 de cavaleri, mult mai mare decât cea a dacilor valahi. După ce armata ungurilor a cucerit Severinul și a incendiat Curtea de Argeș, bolile și lipsa hranei, cauzate de pustiirea pământurilor de către Basarab, l-au obligat pe Carol Robert să se retragă. La întoarcere, pe 9 noiembrie 1330, în trecătoarea de la Posada, Basarab a lansat atacul împotriva ungurilor, care au pierdut mii de cavaleri încă din prima zi a luptelor. Măcelul a durat patru zile, aproape toți ungurii fiind uciși la Posada în cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Ungariei. Regele Carol Robert s-a salvat doar după ce și-a schimbat hainele cu Desev, un membru al gărzii sale personale, „cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”, după cum nota chiar monarhul ungur. Visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna, iar Basarab I a domnit pe tronul Valahiei timp de patruzeci și doi de ani.

– În 1389, Mircea cel Bătrân, domnitorul Valahiei, i-a oferit sprijin armatmircea-cel-batrancneazului sârb Lazar, în lupta de la Kossovopolje, împotriva turcilor. Deși creștinii păreau să aibă sorți de izbândă, ucigându-l chiar pe sultanul Murad, fiul acestuia, Baiazid Ilderim („Fulgerul”) a transformat retragerea inițială într-o victorie strălucită. Așteptându-se la răzbunarea turcilor, Mircea a consolidat linia Dunării prin ridicarea unei cetăți la Giurgiu și fortificarea celei de la Turnu. Pe 10 decembrie 1389 a încheiat un tratat de alianță cu regele polonez Vladislav Iagello și unul cu suveranul ungur Sigismund pe 17 martie 1390. După cucerirea Bulgariei din 1393, Baiazid a hotărât să invadeze Valahia. După ce au cucerit Silistra, turcii au traversat Dunărea și au ocupat Turnu, înaintând apoi spre Argeș. Pe 10 octombrie 1394, la Rovine a avut loc înfruntarea dintre valahi și otomani, o bătălie cruntă și sângeroasă, în care voievodul Mircea a ieșit învingător. În Scrisoarea III, Mihai Eminescu descria astfel lupta:

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Deși victoria lui Mircea a fost categorică, ea nu a putut împiedica înaintarea armatei turcești mult superioară numeric, astfel încât valahii s-au retras spre Argeș, unde au fost înfrânți. Cu toate acestea, prin prisma victoriei de la Rovine, Mircea cel Bătrân a devenit primul european care a ieșit cu capul sus dintr-o înfruntare cu Imperiul Otoman.

– După ce a refuzat să le mai plătească turcilor tribut, profitând de obiceiul acestora de a nu duce războaie iarna, Vlad Țepeș, domnitorul Valahiei, a trecut tot malul stâng al Dunării prin foc, sabie și țeapă. Cronicarii săi au menționat 1.350 de turci trași în țeapă la Obluciția și Nevoselo, 6.840 la Disrstor, Cartal și Dripotrom, 630 la Turtucaia, 6.414 la Giurgiu, 1.460 la Ragova, 749 la Novigrad și Sistov și doar 210 la Marotiu. Într-un amestec de furie și groază, sultanul Mahomed al II-lea, supranumit „Cuceritorul”, a1311588008vlad_tepes_0021 ordonat strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci, formată din 250.000 de luptători, conform cronicarului Chalcocondil. Balbi, ambasadorul venețian la Stambul, nota că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scria că valahii aveau doar 22.000 de războinici. În fața unei armate mult superioare (doar) numeric, Țepeș a aplicat vechea tactică dacică a hărțuirii: pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor și atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În noaptea dintre 17 și 18 iunie 1462, Vlad Țepeș a demonstrat un curaj unic în istoria omenirii, inspirându-se din tacticile tracului Spartacus. Astfel, domnitorul și cei mai buni oșteni ai săi s-au îmbrăcat în haine turcești, s-au infiltrat în tabăra otomană și, la adăpostul nopții, au măcelărit corpul spahiilor din Anatolia. Ținta lor era cortul sultanului însă, din nefericire, Mahomed nu dormea în acea noapte în cortul său. Vlad și luptătorii săi s-au retras în viteză, lăsând în urmă o tabără otomană aflată în agonie. În lupta finală de la Chilia, domnitorul valah a zdrobit un întreg corp de armată turcesc, pierderile otomanilor ridicându-se la 50.000 de oameni. În fruntea unei oști distruse de valahi, foamete, sete și boli, sultanul a hotărât să se retragă până nu își pierde și restul oamenilor. După această victorie, Vlad a zdrobit armata fratelui său vitreg, Radu cel Frumos, lăsat de Mahomed ca domnitor al Valahiei. Radu a reușit să se salveze prin fugă, însă 30.000 de turci nu au fost la fel de norocoși.

– În 1467, deoarece Ungaria dorea pe tronul Moldovei un domnitor care să-i reprezinte interesele, regele Matia Corvin a plecat spre teritoriul condus de Ștefan cel Mare, în fruntea unei armate formate din 40.000 de cavaleri. Pe 19 noiembrie, ungurii au devastat târgul Trotușului, urmând Bacăul și Romanul. Pe 15 decembrie, alături de doar 12.000 de oșteni, Ștefan cel Mare a asediat Romanul, locul de campare al armatei ungare, după ce a incendiat orașul din toate părțile. După lupte violente, ungurii au început să se retragă în dezordine, până și regele lor fiind rănit grav de o săgeată cu trei vârfuri și de către o suliță. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde Ștefan îi ordonase să o facă l-a ajutat pe Matia Corvin să rămână necapturat și să ajungă în Ungaria alături de rămășițele armatei sale. În anul următor, Ștefan cel Mare a pătruns în Ardeal și a distrus trupele ungurești de acolo, demonstrând că pe tronul Moldovei se afla un dac adevărat.

– După ce pe tronul Valahiei a urcat Țepeluș Vodă, un aliat al lui Ștefan cel Mare, sultanul Mahomed al II-lea și-a dat seama că era pe cale de a-și pierde influența în țările dacice. Uitând ce a pățit cu doar câțiva ani în urmă, când a fost învins de Vlad Țepeș, sultanul a trimis în Moldova o armată imensă, numărând aproape 120.000 de oameni, condusă de Soliman Pașa. Aflând de planurile turcilor, Ștefan a cerut ajutorul vecinilor săi creștini, adunând pe lângă cei 40.000 de moldoveni ai săi încă 1.800 de cavaleri stefan cel mareunguri și 5.000 de secui din Ardeal. Apoi, urmând vechiul obicei dacic, a pustiit totul în calea atacatorilor, îngreunându-le acestora înaintarea. Pe 10 ianuarie 1475, în mlaștinile din jurul Vasluiului, Ștefan cel Mare a atacat frontal uriașa armată a turcilor, în timp ce un detașament ascuns în pădurile din apropiere a năvălit din spate, prinzându-i pe otomani ca într-o menghină. Cuprinși de panică, turcii au început să se calce în picioare, în speranța că vor scăpa cu viață, lupta transformându-se în scurt timp într-o urmărire presărată cu zeci de mii de victime. Cronicarul polonez Ian Dlugosz nota: „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”. Cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine l-a determinat pe papa Sixt al IV-lea să îl numească pe Ștefan cel Mare „principele creștinătății” și să îi scrie: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat”. După dezastrul de la Vaslui, însuși sultanul Mahomed a venit în Moldova, în fruntea a 160.000 de soldați. Prima luptă, de la Pârâul Alb – Războieni, a fost câștigată de otomani pe 26 iulie 1476, Ștefan fiind nevoit să se retragă. Sultanul a înaintat spre Suceava, însă nu a reușit să cucerească cetatea din cauza foametei, ciumei, rezistenței îndârjite a cetățenilor și a loviturilor date de oastea de manevră a lui Ștefan. Mahomed al II-lea a fost nevoit să părăsească Moldova și să se retragă peste Dunăre. Un martor ocular nota că „sultanul a părăsit ţara cu cetele sale fără să fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a adus cu sine, iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată domnia lui”.

– Cei patruzeci și șapte de ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare au fost presărați de nenumărate lupte (majoritatea victorii) împotriva turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor și valahilor supuși turcilor. După un asediu nereușit al Sucevei, polonezul Ioan Albert a hotărât să se întoarcă acasă cu cei 100.000 de soldați ai săi. Ștefan cel Mare i-a urmărit pe atacatori cu 40.000 de oșteni și i-a ajuns din urmă în „apropiere de făgetul Cosminului”. Acolo a ordonat armatei sale să înconjoare pădurea și să taie copacii, lăsându-i doar atât cât să poată fi prăvăliți. La 26 octombrie 1497, Ștefan a prins armata poloneză ca într-un clește, strivind-o aproape complet sub copaci. Cei care au reușit să fugă au fost urmăriți până la granița cu Polonia, fiind uciși la Lentești și la Cernăuți. Ștefan și-a permis să trimită și un corp al armatei împotriva unui detașament de călăreți mazuri, veniți în ajutorul polonezilor. Lăsând pe pământul dacilor zeci de mii de morți, Polonia a suferit una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria sa medievală.

– Pe 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul, domnitorul Valahiei, a inițiat lupta împotriva turcilor. A asediat Giurgiul, care a rezistat în fața armatei lui Mihai, însă turcii au fost zdrobiți la Hârșova, Silistra și Târgul de Floci. În același Mihai_Viteazultimp, Aron Vodă măcelărea în Moldova toți turcii din Iași. Sultanul a trimis spre Valahia o armată de aproximativ 40.000 de soldați, condusă de Ferhat Pașa, pe care l-a înlocuit inexplicabil în ultimul moment cu vizirul Sinan Pașa chiar înainte de a trece Dunărea. Mihai Viteazul nu reușise să strângă decât circa 8.000 de oșteni, cărora li se adăugau 2.000 de unguri și 200 de cazaci. Pe 23 august 1595, la Călugăreni, lângă Giurgiu, Mihai a reușit o victorie uimitoare împotriva otomanilor, însuși Sinan Pașa fiind pe punctul de a-și pierde viața. La fel ca la Rovine, dacii valahi câștigaseră lupta, însă au fost nevoiți să se retragă din cauza superiorității numerice a otomanilor, care au ocupat în cele din urmă Muntenia. După ce Sigismund Bathory i s-a alăturat lui Mihai cu o armată de 23.000 de soldați, turcii au fost învinși la Giurgiu, în bătălia ce a avut loc între 15 și 20 octombrie 1595.

– Deși aliați împotriva turcilor, relațiile dintre Mihai Viteazul și Sigismund Bathory s-au răcit în timp. Când acesta a fost înlocuit de cardinalul Andrei Bathory, care a încheiat o pace cu turcii, Mihai a pătruns în Ardeal cu o armată ce număra aproape 20.000 de soldați, formată din valahi, secui, mercenari și haiduci balcanici, fiind susținut de Rudolf al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu Roman, totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei și principe al Transilvaniei) și de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta. În octombrie 1599, Mihai obținea o victorie răsunătoare la Șelimbăr împotriva lui Andrei Bathory, care a fost nevoit să fugă, fiind prins mai apoi de secui și decapitat în coliba unui tăietor de lemne.

– În aprilie 1877, România și Rusia se aliau împotriva Imperiului Otoman. Războiul ruso-turc începuse dezastruos pentru armata țaristă, care a suferit pierderi grele la Plevna pe 8 și pe 18 iulie. Pe 20 august, armata română, comandată de domnitorul Carol I, a trecut Dunărea pe podul de la Corabia, îndreptându-se către Plevna, dând Imperiului Otoman cea mai grea lovitură de până atunci. Rănit, generalul turc Osman Pașa s-a predat necondiționat și i-a înmânat sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la sosirea lui Carol I. După victoria de la Plevna, Grivița I și II, Rahova, Smârdan și Vidin, celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române, comandate de Carol I. În 1881, acesta s-a încoronat ca rege, punându-și pe frunte coroana turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița pe 30 august 1877. României conduse de el (formată în acel moment din Moldova și Valahia / Țara Românească) i-a adăugat Dobrogea în 1878 și Cadrilaterul în 1913, însă nepotul său, Ferdinand I, este cel care a refăcut vechea Dacie prin Marea Unire de la 1918.

– Românii au dat dovadă de vitejie și în războaiele ce au urmat. În PrimulopRăzboi Mondial, după câteva înfrângeri grele, au câștigat lupte importante împotriva germanilor și austro-ungarilor, cum ar fi cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. La finalul războiului, în 1918, România și-a recuperat vechile teritorii, Ardealul, Banatul, Bucovina și Basarabia, întregindu-se astfel Dacia lui Mihai Viteazul. În cel de-Al Doilea Război Mondial, România a luptat alături de germani pentru a-și recupera teritoriile furate de sovietici, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu, România condusă de regele Mihai a întors armele împotriva Germaniei, participând la eliberarea Cehoslovaciei și a Ungariei. Românii au eliberat Ungaria și în 1919, înlăturând din Budapesta regimul bolșevic al lui Bela Kun. Ca mulțumire, ungurii încă încearcă să ne răpească Ardealul, uitând că „fără opincă, Budapesta era în Siberia”, așa cum a fost scris în 2011 pe o pancartă agățată de trei tineri bucureșteni pe gardul Centrului Cultural al Republicii Ungare.

Deși în anumite puncte ale istoriei dacii au fost conduși de străini sau de autohtoni supuși străinilor, nu au acceptat niciodată jugul asupritor, ci au organizat adeseori răscoale și, mai târziu, revoluții. Printre cele mai cunoscute se numără răscoala de la Bobâlna din 1437-1438, războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, revoluția din 1848, răscoala de la Flămânzi din 1907, revolta de la Tatarbunar din 1924 și revoluția din 1989. Numai între anii 1949 și 1962 au izbucnit peste o sută de răscoale țărănești în România. Dacă luăm în calcul și revoltele din perioada stăpânirii romane, alături de multitudinea de războaie din ultimul mileniu, reiese dorința acerbă de libertate a dacilor, transformați în români peste noapte în 1856. Însă, pentru a cunoaște cu adevărat primul popor din lume, trebuie să ne îndreptăm privirile spre timpurile preistorice, acolo unde este menționat adeseori sub alte nume.

Despre pelasgi știm că au fost prima rasă umană de pe Terra, ce s-a împrăștiat din Dacia pe toată suprafața Pământului. Cei care au rămas în țara de origine s-au numit daci, iar cei care au migrat s-au numit traci. Aceștia erau descriși în antichitate ca fiind înalți, blonzi, cu piele albă și cu ochi albaștri. Numeroase izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius, care au purtat războaie crâncene cu dacii din nordul Dunării și Panonia, i-au învins pe giganți. Prin urmare, înalții traci / pelasgi erau numiți giganți sau uriași de către restul popoarelor, ce aveau o înălțime mai redusă. Acești uriași care au condus Pământul încă din cele mai vechi timpuri sunt întâlniți în miturile majorității popoarelor. De exemplu, legendele românești spun că, pe vremuri, aici trăiau jidovii sau urieșii, ființe foarte blânde, înalte de peste doi metri, cu pielea albă, ochi albaștri sau verzi și părul blond sau roșcat. Dovada că acești „giganți” erau originari din Dacia se întâlnește în Vechiul Testament. În timpul exodului din Egipt, Moise a trimis spioni în Canaan, pământul făgăduit evreilor de către Yahweh. Aceștia s-au întors speriați din cauza uriașilor pe care i-au văzut acolo: „Am fost în burebistapământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. Dar poporul care locuieşte în el, este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo”. (Numerii 13:28-29). Când Caleb, unul dintre spioni, a propus un atac împotriva locuitorilor Canaanului, ceilalți i-au replicat: „Nu putem să mergem împotriva poporului aceluia, pentru că e mult mai puternic decât noi (…) Tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (Numerii 13:32-34). Despre „fiii lui Enac” amintește și Deuteronomul: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; și aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi” (2:10-11). În antichitate, munții Carpați mai erau cunoscuți sub numele Rifa. Dacă eliminăm terminația „im”, care indică pluralul, rezultă nu doar un nume aproape identic cu cel al munților noștri, ci și cel al tribului dacic Refa. Amintirea acestui trib dacic se întâlnește atât în numele localității Rafa din județul Vrancea, aflate la poalele munților Carpați / Rifa, cât și în denumirea orașului Rafah din sudul fâșiei Gaza de astăzi, acolo unde locuiau acești refaimi, „fiii lui Enac”. Numele Enac sau Anak în alte versiuni poate fi o prescurtare a Anunnakilor, zeii cei mari ai omenirii, indicând faptul că acei uriași erau semizei. Însă Enac, tatăl giganților refaimi, poate proveni și din Enoh, scris în sumeriană Enokh. Iar Vechiul Testament susține că, după Potop, tatăl omenirii a fost Noe, pe care l-am identificat deja cu Enoh. Prin urmare, uriașii întâlniți de spionii evrei în Canaan nu erau decât unul dintre triburile tracice care împânzeau Pământul, plecați din munții Carpați. Privind lucrurile în această lumină, se poate explica și diferența de înălțime dintre ei și restul popoarelor, fiind cunoscut faptul că, pe vârful unui munte, gravitația este mai mică decât la poalele muntelui. Prin urmare, cei ce locuiesc pe vârfurile munților vor fi mai înalți decât cei ce locuiesc pe forme de relief mai joase. Un alt amănunt demn de a fi luat în seamă este faptul că, tot conform Vechiului Testament, Avraam a locuit în Canaan cu mult timp înainte de exodul lui Moise, însă nu a menționat nici măcar o singură dată vreun uriaș. De ce nu? Deoarece, după povestea biblică, Avraam și familia sa erau sumerieni, plecați din orașul Ur, adică făceau parte din același neam traco-pelasgic de statură înaltă. Prin urmare, având aceeași înălțime ca pelasgii refaimi din Canaan, nu puteau vorbi despre uriași.

Pentru Homer și Hesiod, giganții care s-au luptat cu zeii olimpieni sunt din țara Arimi, situată în nordul Dunării de jos. Pentru poetul Claudius, țara giganților se numește Inarime, denumire ce, de asemenea, provine din cea a tribului dacic al arimilor. După războiul cu dacii, împăratul roman Octavian Augustus a ridicat un templu dedicat zeului Mars Ultor („Marte răzbunătorul”), despre care poetul Ovidiu scria că e „demn de trofeele luate de la giganți”. Iar Horațiu l-a numit pe Octavian „al doilea învingător al titanilor”. Împăratul Domițian, care a întreprins și el o expediție în Dacia, a fost celebrat de poetul Marțial ca un „învingător al giganților”, iar poetul Arruntiu Stella a organizat un banchet în cinstea victoriei lui Domițian, pe care o numea „triumf asupra giganților”. Conform grecilor antici, locuințele giganților se aflau în regiunea muntelui Phlegra, unde a avut loc și războiul împotriva zeilor. Poetul roman Statiu susținea că Phlegra se găsește pe teritoriul Daciei. Într-adevăr, în apropiere de Cerna se află muntele Pregleda, un loc lipsit de pădure, având suprafața acoperită numai de stânci calcaroase și arse. Pregleda este vechiul Phlegra din miturile grecilor, care a fost ars de fulgerele lui Zeus. Pentru antici, lângă Phlegra giganților se afla peștera Avernus / Aornus / Aouernis, iar lângă poalele muntelui Pregleda există imensa peșteră Izverna. În sud-vestul masivului Retezat, care începe uriasidin nordul muntelui Pregleda, se află muntele Gugu, în jurul căruia trăiesc păstori de statură înaltă, numiți gugani, ce duc o viață mai mult izolată, de trib. Numele de gugani era cunoscut și de grecii antici. O localitate din regiunea în care se luptaseră zeii cu giganții purta numele de Gigonus. Hercule avea la egipteni epitetul „gigon”. Pe Tabula Peutingeriana, o copie din secolul al XII-lea a unei hărți romane, se observă în Dacia localitatea Gaganis. După geograful Stabon, ligurii (emigrați din Carpați în Italia) aveau un fel de cai și catâri numiți gygenoi, adică gugănești sau de la munte. Numele grecesc al uriașilor, „gigantes”, nu provine din cuvântul „gegeneis”, care înseamnă „născuți din pământ”, ci de la guganii de pe muntele Gugu. Unul dintre hecantochirii miturilor grecești poartă numele Gyges. Un alt Gyges, fiul lui Dascylos, regele lydienilor, a ridicat o movilă funerară de o mărime extraordinară, după cum povestea Herodot. Tot un uriaș, regele Beotiei, se numea Ogyges. Alți urmași ai vechilor giganți trăiesc în satul hunedorean Târsa, cel mai izolat loc din România, unde toți membrii unei familii au trăit peste nouăzeci de ani. Eleonora, una dintre ei, crede că familia sa provine „dintr-o spiță de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni rămași. Zice că era dacii din Piatra Roșie, niște oameni mai mari. Mai înalți. Și solizi. Trăiau și peste o sută douăj’ de ani aceia. De acolo zice că s-o transmis neamul nostru”. În mod asemănător cu relatarea din Târsa, la chestionarele lui Nicolae Densușianu, locuitorii comunelor Bordeiu Verde din Brăila și Podeni din Prahova au răspuns „sămânța noastră este de la urieși”.

Despre adevărata natură a uriașilor pelasgi / traci vorbește tot Vechiul Testament. Cartea Facerea susține că „în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (6:4). Am văzut că uriașii erau pelasgii / tracii, acel popor temut și slăvit în același timp de întreaga lume antică pentru vitejia sa (Herodot chiar îi numea pe daci „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”). Biblia susține că acei uriași erau copiii îngerilor și ai pământenilor, adică semizei. Același lucru îl afirmau anticii și despre traci, în special despre cei din Dacia. La începutul erei noastre, într-un răvaș trimis conducătorului dacilor, Cotizo, poetul latin Ovidiu îl numește pe acesta și pe întregul său popor „neam scoborâtor din zei”. Cu șase secole înainte, poetul grec Pindar, citându-l pe Pherenicos din Heracleea, scria despre dacii din nordul Dunării: „Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi”. Prin secolul al V-lea al erei noastre, poetul latin Claudian scria că pasărea pheonix își are cuibul în munții titanilor de lângă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpați. Aici, grecii considerau că titanul Atlas susținea pe umerii săi cerul, în același loc în care a fost crucificat Prometheus, adică pe Vârful Omu. Grecii îi numeau pe geto-daci „daoi”, adică „divini”, datorită descendenței lor din vechii zei. Această proveniență din zei i-a făcut pe naziști să considere rasa ariană superioară celorlalte rase umane. În mitologia ebraică, copiii îngerilor și ai pământenilor sunt numiți nefilimi / nafilimi, cuvânt format din rădăcina „nfl” („căzut, decăzut”) și terminația „im”, ce indică pluralul. Popoarele din nordul Europei numeau lumea cealaltă Helheim („tărâmul zeiței Hel”) sau Niflheim. Al doilea nume al lumii de dincolo este format din „heim” („tărâm”) și „nifl”, cuvânt aproape identic cu „nfl” al evreilor. Prin urmare, Niflheim, lumea cealaltă în viziunea scandinavilor, poate însemna „tărâmul celor decăzuți” ori „tărâmul nefilimilor”. Iar lumea cealaltă, în concepția popoarelor antice, era Ardealul dacilor.

Erau primii pelasgi identici cu dacii de după Diluviu? Din miturile mesopotamiene știm că, până la apariția primilor oameni, zeii au realizat câteva rebuturi, acei hominizi din care oamenii de știință susțin că provine omul. Amestecându-și genele cu ale acelor hominizi, zeii au creat pelasgii sau semizeii, vestiții uriași din vechime. Pelasgii supraviețuitori ai Potopului au fost modificați genetic, dându-se astfel naștere diferitelor rase umane. Deși a păstrat o proporție mai mare a materialului genetic al zeilor, rasa albă de astăzi nu este identică cu cea a pelasgilor. O modificare semnificativă a pelasgilor o reprezintă reducerea înălțimii. Chiar dacă tracii erau mai înalți decât reprezentanții celorlalte rase, înălțimea lor era semnificativ mai mică decât a primilor pelasgi, de dinaintea Potopului. Urme ale unor uriași cu înălțime de patru – cinci metri se întâlnesc pe toată suprafața Pământului, mai ales în țara lor de origine, România de astăzi. În Bucegi s-a găsit un tunel cu schelete de uriași, ce prezintă un nivel ridicat de radioactivitate. La marginile Bucureștiului s-au descoperit rămășițele a optzeci de uriași cu înălțimea între trei și cinci metri. În necropola de la Argedava / Argedavon, vechea capitală dacică, în anii 1940 – 1950 s-au găsit scheletele a optzeci de uriași, unii având chiar cinci metri înălțime. Necropola zeilor de la Nucer, din Coția Buzăului, este cunoscută tot pentru morminte ale uriașilor. În satul Stroiasca din județul Buzău s-au descoperit galerii subterane cu „lumini eterne”, săli de două sute de metri lungime, o sursă de radioactivitate și mai schelet_uriasmulte schelete de uriași înalți de trei – patru metri. La Muzeul Brukenthal din Sibiu se află un coif enorm, provenit din zona Sighișoara – Făgăraș, despre care Vasile Pârvan scria că este pentru „un cap de uriaș”. La Doboli de Jos s-a găsit o spadă enormă, cu un mâner de 1,13 metri, considerată a fi de origine scitică. În satul Colțea din județul Brăila au fost descoperite schelete umane de peste 2,5 metri, numite de localnici „oase de căpcăuni”. Schelete de uriași au mai fost dezgropate la Polovragi, la Cetățeni și la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, personaj despre care se spunea că avea o statură impunătoare. Iar în octombrie 1989, la Pantelimon – Lebăda au fost scoase din pământ douăzeci de schelete de uriași.

Mulți săteni dintre cei care au dezgropat aceste schelete spun că au fost amenințați cu moartea, pentru a nu dezvălui nimănui ceea ce au văzut. În 2009, o echipă a televiziunii Antena 1, ce realiza o anchetă pe tema uriașilor din Bucegi, a primit un telefon de amenințare, a cărui înregistrare a fost făcută publică ulterior. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliștilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a continuat misteriosul personaj. Iar aceste amenințări nu fac decât să dovedească faptul că adevărata istorie a lumii este ascunsă omenirii de către cei ce dețin puter1017428_10151559165413687_259549070_nea de prea mult timp. Însă, așa cum susține Evanghelia lui Luca, „nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (8:17). Să sperăm că indianul Sundar Singh avea dreptate atunci când profețea că „în cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu”. Toate la timpul lor…

https://secretelezeilor.wordpress.com/2013/08/29/33-dacia-taramul-zeilor/





Razboiul ariano-semitic in mitologie si istorie

2 03 2017

Întreaga istorie este un conflict dintre arieni și semiți.” – Houston Stewart Chamberlain

 

Profitând de haosul creat, în care zeii nu mai țineau cont de teritoriile și rasele primite la tratatul de pace, Iștar și-a creat propria rasă, pe cea semită.

Cercetătorii consideră că semiții au apărut în Levant, în jurul anului 3.750 î.e.n. Formați dintr-un amestec al roșiilor lui Enlil și albii lui Marduk, semiții au mai primit un ingredient special la naștere: o parte din ADN-ul zeiței. Dorindu-și o rasă care să îi ofere un avantaj, Iștar a apelat la propriile ei gene, semiții moștenind de la ea nu doar agresivitatea, ci și lipsa scrupulelor, precum și dorința de putere. Nu întâmplător cu toții o considerau zeița-mamă. Evreii, semiți ai căror elite au ales-o pe Iștar ca divinitate supremă (spre deosebire de mase, care i se închină lui Yahweh / Marduk), se consideră copiii lui Dumnezeu. Sau, mai exact, a zeității lor supreme. Chiar și-au botezat poporul (și, mai târziu, țara) după numele mamei lor, Israel fiind format din „is” (prima parte a numelui akkadian Iștar), „ra” („conducător” în limba sumeriană) și „el” („zeu” în limbile semite). Urmele venerării zeiței în Israel se găsesc chiar și în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor și în cărțile a treia și a patra a Regilor este scris că Astarte era venerată în templul lui Solomon, alături de Yahweh, lucru confirmat și de cronicarul arab Al-Massudi care relata că, în anul 820, oamenii califului Al-Maamun au găsit în Marea Piramidă din Egipt (adevăratul templu al lui Solomon) statuile unui zeu și a unei zeițe. Tot înVechiul Testament se specifică faptul că regele Solomon a început să o slujească pe Astarte. În plus, Cartea a treia a Regilor descrie concursul dintre profetul Ilie și profeții zeilor Baal și Așera, care a avut loc în Canaan.

razboiul-ariano-semitic-in-mitologie-si-istorie

Relatările biblice sunt confirmate de descoperirile arheologice de la Khirbet el Qom, din inima Iudeei și de la Kuntillet Ajrud, la granița vechiului regat. Într-un mormânt de la Khirbet el Qom, din secolul al VIII-lea î.e.n., s-a găsit pe o inscripție o rugăciune pentru YHWH (Yahweh) și Așera, numele ei fiind invocat de trei ori. La Kuntillet Ajrud, situl arheologic este împânzit cu inscripțiile „YHWH și a sa Așera”, una dintre ele ieșind în evidență: „Pentru YHWH de la Șomron și a sa Așera” (Șomron sau Samaria a fost capitala regatului iudeu în secolele IX – VIII î.e.n.). Iar la Mota au fost descoperite numeroase figurine cu chip feminin, care atestă existența unui cult al unei zeițe ca „religie oficială de stat”, după cum a numit-o Erin Darby, profesor de studii religioase la Universitatea Tennessee – Knoxville.

Cum lupta individuală pentru teritorii s-a dovedit a fi haotică, zeii și-au refăcut vechile tabere: Enlil, Ninurta și Ninhursag pe de o parte, Enki, Marduk și Iștar pe cealaltă. Renunțând la teritoriile și rasele primite inițial, Celeștii lui Enlil au ales rasa albă sau ariană, cea mai evoluată în acel moment. Lucru care nu i-a deranjat deloc pe Veghetori, care au preferat rasa semită, creată de Iștar. Astfel, a început un război îndelungat între cele două rase, condus din umbră de cele două tabere de zeități, război invizibil maselor, însă evident în filele istoriei.

Între 2.900 î.e.n. și 2.300 î.e.n., arienii sumerieni din sud și semiții din nord s-au înfruntat pentru a obține supremația în Mesopotamia. În secolul al XXIV-lea î.e.n., conduși de Sargon cel Mare, akkadienii (semiți) au cucerit Sumerul lui Enlil, la ordinul lui Iștar, formându-și astfel Imperiul Akkadian. Lui Naram-Sin, nepotul lui Sargon, zeul Marduk i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. Când Naram-Sin a profanat templul lui Enlil din Nippur la ordinul zeiței Iștar, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium să atace Akkadul. În 2.154 î.e.n., gutienii au distrus Imperiul Akkadian, au șters capitala Agade de pe fața pământului și au condus Mesopotamia timp de nouăzeci și unu de ani și patruzeci de zile. Orașul Lagaș, închinat lui Ninurta, fiul lui Enlil, a fost cartierul lor general. Ca răsplată pentru victoria împotriva semiților, Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, iar Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș (de asemenea, oraș al lui Ninurta) arma Șuhadaku. Deși imperiul le-a fost distrus, akkadienii nu au dispărut din Mesopotamia. Au rămas divizați în două nații aparent diferite: asirienii în nord și babilonienii în sud.

În jurul anului 2.400 î.e.n. apar în Canaan și Siria amoriții, un popor semit numit Mar.tu de sumerieni, Tidnum sau Amurru de akkadieni și Amar de egipteni. După cum susțin textele mesopotamiene, ei purtau numele zeității lor supreme. Martu la sumerieni, numit inițial Amar Utu, este Marduk al babilonienilor. În secolul al XXI-lea î.e.n., triburile amorite au migrat în sudul Mesopotamiei, unde au distrus a treia dinastie sumeriană din Ur. Deveniseră o forță atât de impresionantă, încât regele sumerian Șu-Sin a fost nevoit să construiască, pentru a-i opri, un zid lung de 270 de kilometri, de la Tigru până la Eufrat. În textul sumerian Lugalbanda și pasărea Anzu se spune că a fost nevoie de construirea unui zid în jurul orașului Uruk (închinat lui Anu și Ninhursag), pentru a-l proteja de invazia amoriților. Distrugând a treia dinastie din capitala Ur, amoriții au reușit astfel să distrugă Imperiul Sumerian. Au cucerit și alte orașe sumeriene, pe care le-au transformat în orașe-state independente, cum ar fi Isin, Larsa, Kiș sau Babilon. În 1.894 î.e.n. au înființatbabylon-04 prima dinastie amorită în Babilon. La ordinul zeului lor, Marduk, regii amoriți au ridicat Babilonul (care până atunci era doar un orășel), au construit temple pentru Marduk, Iștar și Ea / Enki, precum și zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel. Fiind declarat de către conducătorii săi succesorul fostului oraș al lui Enki, Eridu, Babilonul a devenit orașul sfânt al Mesopotamiei, eclipsând Nippurul lui Enlil. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, Hammurabi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi dar și o armă foarte puternică. Probabil ajutat de arma zeului, Hammurabi și-a cucerit vecinii, înființând astfel Primul Imperiu Babilonian.

La începutul celui de-al doilea mileniu î.e.n., în centrul și nordul Anatoliei (Turcia de astăzi) au apărut hitiții (arieni) care, în jurul anului 1.600 î.e.n., și-au format un imperiu. Un secol mai târziu, Imperiul Hitit cuprindea cea mai mare parte a Asiei Mici, nordul Levantului și cel al Mesopotamiei. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului furtunii, Teșub (Enlil), conducătorul panteonului lor, care a și luptat adeseori alături de ei. Regele hitit Hattusili I și moștenitorul său, Mursili I, s-au războit cu statele amorite (semite) din Siria. În 1.595 î.e.n., Babilonul a fost cucerit și prădat de hitiții conduși de Mursili I, ceea ce a dus la sfârșitul dinastiei amorite și al Primului Imperiu Babilonian. Hitițiihititi nu au încorporat Babilonul în imperiul lor, ci l-au lăsat kasiților (tot arieni), aliații lor, care încercaseră să-l cucerească cu două secole în urmă, fiind atunci învinși de regii amoriți Samsu-iluna și Abi-Eșuh. Deși hitiții au aruncat statuia lui Marduk din Babilon, conducătorii kasiți au adus-o înapoi, iar pe Marduk l-au considerat egalul propriului lor zeu, Shuqamuna. Ba chiar au semnat acorduri de pace cu semiții asirieni în secolele al XVI-lea și al XV-lea î.e.n. Cu toate acestea, se pare că n-au reușit să evite mânia lui Marduk și a celorlalți Veghetori. În 1.365 î.e.n., Așuruballit I a format Primul Imperiu Asirian (semit). Asirienii au prădat de câteva ori Babilonul, regele Adad-nirari I chiar anexându-l Imperiului Asirian. Regele asirian Tukulti-Ninurta I a cucerit, la rândul său, Babilonul și chiar și-a condus imperiul timp de opt ani din acel loc, din 1.235 î.e.n. până în 1.227 î.e.n. În zadar kasiții au refăcut Nippurul, orașul lui Enlil; Celeștii nu i-au ajutat în lupta cu semiții. În secolul al XII-lea î.e.n., dominația lor asupra Babilonului a ajuns la final, când elamiții l-au învins pe regele kasit Enlil-nadin-ahi. Au recucerit orașul pentru scurt timp, în 1.025 î.e.n., însă după douăzeci și unu de ani au fost învinși de aramei (semiți din Siria de astăzi). Kasiții s-au retras în munții Luristanului, unde au trăit în pace până în 702 î.e.n., când au fost învinși lângă Hulwan (în Iran) de către regele asirian Sennacherib.

În jurul anului 1.650 î.e.n., Egiptul condus de faraoni arieni a fost invadat de hicsoși, un grup semit de nomazi. După ce au condus Egiptul timp de un secol, formând Dinastia a XV-a, hicsoșii au fost expulzați de Ahmose I. O parte dintre ei a ajuns în Canaan, unde au construit Ierusalimul, iar o parte a migrat în Grecia, locuită în acel moment de traci. Această migrație a putut avea loc cu ușurință deoarece tracii se retrăseseră din sudul Europei din cauza erupției vulcanului Santorini, ce a avut loc în jurul anului 1.600 î.e.n.

În secolul al XV-lea î.e.n., faraonul arian Tuthmosis III a cucerit Fenicia, Palestina și Siria, zone locuite de semiți. După aceste victorii, el a transformat Egiptul într-o super-putere mondială, fiind considerat unul dintre cei mai mari regi ai Egiptului. Faraonul susținea că zeul Amon i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. În 1.457 î.e.n., la Meggido, Tuthmosis III a învins o coaliție a regilor canaanieni (semiți) la ordinul aceluiași zeu, care l-a învățat să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Înfrânți, canaanienii au fost nevoiți să recunoască suveranitatea lui Amon.

Pe o stelă din 1.393 î.e.n., faraonul Tuthmosis IV (pelasg) este numit „cuceritorul Siriei” (teritoriu semit). Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aton în fruntea armatei faraonului în luptă. Pentru a menține pacea, Tuthmosis IV a încheiat o alianță cu statul arian Mitanni (localizat în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei), căsătorindu-se cu o prințesă mitanniană. Tuthmosis IV este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Gizeh, după ce zeul Horus i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru.

În 1.207 î.e.n., faraonul Merneptah a obținut o victorie împotriva israeliților. Aversiunea faraonilor arieni față de semiții israeliți reiese și din Vechiul Testament, unde i-au înrobit pe timpul lui Moise.

Se pare că, după un timp, națiunile pelasge / ariene au început să-și renege rădăcinile și divinitățile și chiar să se lupte între ele. În Egipt, zeul Ra (Anu) a fost înlocuit din fruntea panteonului cu Amon (Enki), odată cu izgonirea hicsoșilor de către alianța prinților tebani, conduși de Ahmose I. Tuthmosis III susținea că a înființat Imperiul Egiptean la ordinul lui Amon. Faraonul Akhenaton a încercat să readucă Egiptul la zeii Celești, interzicând cultul lui Amon și ridicându-l pe Aton (Enlil) la rangul de zeu suprem. Însă, în timpuldp32 domniei fiului său, Tutankhamon, zeul Amon și-a recăpătat locul pierdut cu puțin timp în urmă. Ba, mai mult, în 1.286 î.e.n., în bătălia de la Kadeș (în Liban), zeul a apărut pe câmpul de luptă, ajutându-l pe Ramses II. Lupta a avut loc împotriva altor arieni, hitiții. La rândul lor, și aceștia și-au renegat zeii și ordinele primite de la aceștia. În jurul anului 1.500 î.e.n., regele hitit Telepinu s-a aliat cu un stat hurian (tot arian), Kizzuwatna, împotriva altuia, Mitanni. După un secol, și regele hitit Tudhaliya I s-a aliat cu Kizzuwatna, distrugând statele huriene Mitanni și Aleppo. În timpul Regatului Mijlociu, hitiții au adoptat câteva zeități și ritualuri religioase de la hurieni. Iar în timpul Imperiului Hitit, conducătorii hitiților s-au declarat supraoameni (la fel ca regii egipteni), egali cu zeii, supușii lor adresându-li-se cu epitetul „soarele meu”. Aceste fapte ale egiptenilor și hitiților nu au rămas nepedepsite de către restul populațiilor ariene. În jurul anului 1.200 î.e.n. a avut loc invazia Popoarelor Mării, alcătuite din traci, cretani și ionieni din Anatolia, cu toții arieni. Aceștia au lovit doar Egiptul, pe hitiți și zonele ocupate de semiți. După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, pentru a se proteja de invazia Popoarelor Mării. Cu toate acestea, în 1.198 î.e.n., invadatorii au reușit să distrugă Imperiul Hitit însă, șapte ani mai târziu, invazia lor a fost oprită de către faraonul Ramses III cu ajutorul aceluiași zeu, Amon. O parte dintre Popoarele Mării s-au oprit în Canaan, Biblia numindu-i filisteni, aceștia aflându-se într-un continuu conflict cu israeliții. Tot ei sunt atlanții despre care scria Platon, acel popor mai dezvoltat tehnologic decât restul, care a atacat statele grecești (semite) și Egiptul.

În 1.198 î.e.n., odată cu distrugerea Imperiului Hitit a început războiul troian, sfârșit zece ani mai târziu. Națiunile grecești (semite) s-au unit împotriva cetății ariene din Anatolia. De partea troienilor au luptat multe triburi tracice, printre care și amazoanele din nordul Mării Negre, cu toții aparținând rasei ariene. Cetatea a fost distrusă iar o parte dintre troieni au migrat spre vest, în Italia de astăzi.

Când Asiria (stat semit) a devenit o putere în Orientul Mijlociu, nu a pierdut ocazia de a ataca statele ariene. În 1.365 î.e.n., ajuns pe tronul Asiriei, Ashur-uballit I a cucerit statele Mattiwaza și Mitanni, în ciuda eforturilor regelui hitit Suppiluliuma I de a le apăra. Teritoriile mitannienilor și hurienilor au fost asimilate de asirieni, care au redus astfel influența hitiților în Asia Mică. Regele asirian Adad-nirari I chiar a anexat regatului său orașul Carchemiș, aflat până înassyrians-3acel moment sub controlul hitiților. Fiul acestuia, Șalmaneser I, i-a învins și el pe hurrieni și mitannieni, cărora le-a preluat teritoriile. În zadar hitiții au încercat să sprijine militar regatul mitannian. Speriați de forța asirienilor, regele hitit Hattusili III și faraonul Ramses II au încheiat în 1.258 î.e.n. un tratat de pace la Kadeș. Fiul lui Hattusili III, Tudhaliya IV, a fost ultimul rege hitit destul de puternic pentru a-i ține pe asirieni departe de centrul regatului său, chiar dacă a pierdut teritorii importante, însă a fost învins la Nihiriya de regele asirian Tukulti-Ninurta I. Ultimul rege hitit, Suppiluliuma II, a reușit câteva victorii împotriva asirienilor, însă era prea târziu pentru regatul său. Asirienii cuceriseră până în acel moment o mare parte din teritoriile hitite din Asia Mică și Siria. În plus, atacurile Popoarelor Mării au lăsat regatul hitit vulnerabil. Astfel, în jurul anului 1.180 î.e.n., capitala Hattusa a fost distrusă și, odată cu ea, și regatul hitit. Două decenii mai târziu, regele asirian Tiglath-Pileser I a reușit să-i învingă pe frigienii (arieni, parte din Popoarele Mării) care încercau să cucerească coloniile asiriene din sudul Anatoliei. Chiar dacă regatul hitit a dispărut, în timp au apărut câteva regate neo-hitite în Anatolia și în nordul Siriei, cele mai importante fiind Carchemiș și Milid. Aceste regate neo-hitite au căzut treptat sub controlul Imperiului Neo-Asirian (911 – 608 î.e.n.). Carchemiș și Milid au devenit vasale ale Asiriei sub domnia lui Șalmaneser III (858 – 823 î.e.n.) și au fost asimilate de Asiria în timpul regelui Sargon II (722 – 705 î.e.n.). Șalmaneser III este cel care susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.

Asirienii nu s-au luptat doar cu popoarele ariene, ci și cu frații lor semiți. Între 705 și 681 î.e.n., tronul Imperiului Asirian a fost ocupat de Sennacherib, fiul lui Sargon II. Prima sa campanie militară a avut loc în 703 î.e.n., împotriva lui Marduk-apla-iddina II, regele Babilonului, care se aliase cu caldeenii, arameii și elamiții (cu toții semiți) împotriva asirienilor. Au urmat și alte campanii împotriva Babilonului, cea din 689 î.e.n. ducând la distrugerea orașului. Sennacherib a înăbușit și revolta iudeilor din 701 î.e.n., ce erau sprijiniți de egipteni și de babilonieni. Deși a asediat Ierusalimul, Sennacherib s-a întorsncd07731 brusc în Ninive, renunțând la asediu aparent fără niciun motiv. Cartea lui Isaia din Vechiul Testament susține că „a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra şi a plecat şi s-a oprit la Ninive” (37:36-37). El a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. I-a învins și pe egiptenii săriți în ajutorul orașelor cucerite de asirieni. Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, într-o noapte, din cauza zeului Ptah, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, Sennacherib scria că a fost ajutat de zei pe câmpul de luptă: „M-am rugat lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor”. După ce a cucerit Babilonul în 689 î.e.n., le-a ordonat soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul, spre deosebire de Ierusalim sau Egipt, acolo unde zeii l-au împiedicat să facă acest lucru. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său, vinovatul principal fiind „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut”. Pentru distrugerea Babilonului, Sennacherib a fost ucis de către doi dintre fiii săi, care au încercat să-l omoare și pe fratele lor, Asarhaddon. Însă, după cum nota chiar el, a fost ascuns de către zei, apoi Iștar i-a învins dușmanii. Ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Asarhaddon a primit de la zeul Așșur „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și ordinul de a ataca Egiptul, după cum nota regele pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord).

Ultimul mare conducător al Imperiului Neo-Asirian a fost Așșurbanipal, fiul lui Asarhaddon. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. Mai mult, susținea că a folosit Arma Strălucirii, primită de la zei, împotriva egiptenilor. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de dec12bacb3997be83580fe04bf3ace7aaureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O inscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșurbanipal împotriva Egiptului, pe drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. După moartea lui Așșurbanipal în 628 î.e.n., hoardele aliate ale sciților, cimmerienilor, mezilor și perșilor (cu toții arieni) au invadat Asiria, ceea ce a dus la distrugerea Imperiului Neo-Asirian.

Babilonienii au profitat de situație și, la un an după moartea lui Așșurbanipal, în 627 î.e.n., s-au răzvrătit împotriva asirienilor, sub conducerea caldeanului (semit) Nabopolassar, care a înființat astfel Imperiului Neo-Babilonian. Aliați cu mezii din Persia, babilonienii au cucerit capitala asiriană Ninive în 612 î.e.n. În anul 609 î.e.n., Nabopolassar a cucerit și orașul Harran, unde se refugiaseră forțele asiriene. În 610 î.e.n., Nabopolassar a început un război împotriva Egiptului, care se aliase cu asirienii. În 605 î.e.n., fiul regelui, Nebuchadnezzar II, a învins la Carchemiș armata faraonului Necho II, precum și rămășițele armatei asiriene. Imediat după această victorie, Nabopolassar a abdicat în favoarea fiului său, constructorul grădinilor suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Înainte de a abdica, Nabopolassar a început restaurarea zigguratului Etemenanki din Babilon sau Turnul Babel, „poarta stelară” a lui Marduk, la ordinul zeului său, după cum declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer”. Fiul acestuia, Nebuchadnezzar II, a terminat babylonreconstrucţia turnului, la ordinul aceluiași zeu: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul”. Conform cronicilor babiloniene, tot Marduk este cel care i-a ordonat lui Nebuchadnezzar II să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui regelui babilonian să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh / Marduk a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și pentru Babilonul său cu ceva timp în urmă, conform cronicilor babiloniene. Motivul pedepsirii iudeilor este faptul că aceștia și-au părăsit zeul, în favoarea altor divinități.

În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El a scris că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin (Enki), utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Haran templul lui Sin, E.hul.hul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Șamaș (Marduk) și Iștar. Mai mult, a adus în templul lui Marduk din Babilon pe vechii zei ai Sumerului și ai Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabu-na’id cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care chiar a mărșăluit alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

Cyrus cel Mare a fondat Imperiul Ahemenid, cucerind imperiul mezilor, pe cel al lydienilor și pe cel neo-babilonian. Deși făcea parte din dinastia ariană a Ahemenizilor, într-o vreme când arienii dispăruseră din Mesopotamia, găsindu-se în număr restrâns doar prin Persia și India, și l-a ales ca zeu suprem cyruspe Marduk, pe care îl numea Ahura Mazda, influențat fiind de profetul Zoroastru. Evreii l-au numit Mesia, considerându-l, conform Vechiului Testament, „unsul lui Yahweh”. La ordinul zeului său, Cyrus a încercat să-și mărească imperiul cucerindu-și frații arieni. În anul 530 î.e.n. a pornit un război împotriva massageților conduși de regina Tomyris, fiind învins și ucis de către aceștia. Fiul său, Cambyses II, a reușit să-i recupereze cadavrul, pe care l-a înmormântat în Parsagadae, capitala imperiului. Mai târziu, acesta a reușit să cucerească și Egiptul. Conform lui Herodot, Cambyses II a trimis 50.000 de soldați pentru a amenința oracolul lui Amon din oaza Siwa. O furtună de nisip i-a îngropat pe toți de vii, în deșert, nelăsând nicio urmă. Tot Herodot scria că regele a fost lovit de zei cu nebunie, deoarece a ucis taurul sacru Apis, nebunia ducând în cele din urmă la moartea sa.

După o scurtă domnie de doar câteva luni a lui Bardiya, fratele lui Cambyses II, tronul Imperiului Persan a fost preluat de Darius I. Deși tot arian, precum predecesorii săi ahemenizi, și el era un adept devotat al lui Ahura Mazda / Marduk, așa cum reiese și dintr-o inscripție descoperită pe Muntele Behistun. Elam_Darius_2Darius I susținea că zeul său i-a oferit tronul Imperiului Persan. Mai mult, el credea că toate revoltele din Imperiul Persan erau rodul forțelor întunecate ale minciunii. A finanțat construirea templului lui Yahweh din Ierusalim, respectând decretul lui Cyrus cel Mare, a construit un templu pentru Amon (Enki, tatăl lui Marduk) în Egipt, a sprijinit preoții elamiți și câteva culte grecești. A fost nevoit să înăbușe revolte în întreg imperiul său, rezultate a faptului că nu avea parte de susținerea maselor. A pedepsit statele grecești Athena și Eretria pentru ajutorul acordat statelor ioniene răzvrătite împotriva perșilor, a cucerit Macedonia, și o mare parte din Tracia, din Egipt și din India. Ba chiar a îndrăznit în 514 î.e.n. să treacă Dunărea și să invadeze Dacia, tărâmul zeilor, însă a părăsit locul în scurt timp, cu mâna goală. Herodot scria că Darius trăgea zilnic câte o săgeată spre cer, cerându-i lui Zeus răzbunare împotriva atenienilor care au sprijinit revolta ioniană. Acest gest amenințător se pare că nu a fost pe placul zeului, deoarece în 490 î.e.n. atenienii i-au învins pe perși ca prin minune la Marathon. Istoricul grec Herodot afirma în Historiai că un număr mare de atenieni l-a văzut pe zeul Pan coborând din ceruri în mijlocul lor, pentru a lupta și a semăna teroare în rândurile perșilor. Atenienii jurau că doar datorită zeului au reușit să obțină victoria. Un alt istoric, Plutarh, nota în Theseus că fantoma semizeului Theseus, fondatorul Athenei, a luptat atunci împotriva armatei lui Darius. După cum scria politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero în Despre natura zeilor, cu 9 ani înainte se petrecuse un eveniment asemănător, gemenii divini Kastor și Poludeukes ajutându-i pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.

La patru ani după această înfrângere, Darius I a murit, lăsându-i tronul imperiului fiului său, Xerxes I. Se pare că noul împărat nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său, punând preț pe zeitățile arienilor. În anul 484 î.e.n. a topit statuia de aur a zeului Marduk din Babilon, ceea ce a dus la o revoltă a babilonienilor, înăbușită de perși abia doi ani mai târziu. Ca răzbunare, XerxesXerxes a ordonat distrugerea parțială a Turnului Babel, zigguratul Etemenanki sau „poarta stelară” a lui Marduk. În plus, a refuzat titlul tatălui său de Rege al Babilonului, preferându-le pe cele de Rege al Persiei și Mediei, Rege al Națiilor sau Rege al Regilor. În 480 î.e.n. i-a atacat pe greci (semiți), continuând ceea ce începuse Darius I. Având cea mai numeroasă armată strânsă de cineva până în acel moment, l-a învins pe regele spartan Leonidas la Thermopylae, apoi a cucerit Athena. Deoarece la Artemisium o mare parte din flota grecilor a fost distrusă de o furtună, Xerxes I și-a continuat atacul, fiind convins că avea zeii de partea lui. Însă lucrurile nu au stat chiar așa, perșii fiind învinși la Salamina, probabil Marduk nelăsând nepedepsită insolența lui Xerxes. Cronicarii vremii notau că, în timpul bătăliei, pe cer și-au făcut apariția câteva obiecte zburătoare neidentificate. Împăratul persan a fost nevoit să-și trimită cea mai mare parte a armatei în Babilon, pentru a împiedica o nouă revoltă, lăsând în Grecia puțini soldați, care au fost înfrânți în anul următor la Plataea. Grecii au distrus și restul flotei persane, ancorate la Mycale. După eșecul din Grecia, Xerxes I și-a îndreptat atenția către terminarea construcțiilor începute de tatăl său, în orașele Susa și Persepolis. În 465 î.e.n., Xerxes I a fost asasinat de către Artabanius, comandantul gărzii regale și cel mai puternic oficial de la curtea persană.

În 336 î.e.n., tronul Macedoniei a fost ocupat de Alexandros III, supranumit „cel Mare”. Mama sa, Olympias, era dacă, iar tatăl său, Fillipos II, macedonean (un amestec de traci și greci). După spusele Olympiei, adevăratul tată al lui Alexandros era zeul Dyonisos (Enki), băiatul însă se considera fiul lui Zeus (Enlil). Cu pielea albă și părul blond, Alexandros Macedon făcea parte, fărăalexandruîndoială, din rasa ariană. După o scurtă incursiune în Dacia, unde i s-a interzis accesul către Izvorul Vieții din Grădina Zeilor, Alexandros a căutat nemurirea printre cele mai vechi civilizații din lume, astfel ajungând în Egipt, Babilon și India. Nu părea a fi interesat de războiul ariano-semit, el luptându-se cu toate rasele pe care le-a întâlnit. Cu toate astea, zeii i-au urmărit îndeaproape acțiunile și chiar le-au influențat. În ziua în care s-a născut a ars Templul lui Artemis din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, istoricul Hegesias din Magnesia considerând că incendiul s-a datorat faptului că zeița supraveghea în acel moment nașterea lui Alexandros. În Dacia a fost gonit de un înger sau de doi oameni-pasăre, conform diferitelor variante ale cronicilor. În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., macedonenii au fost ajutați de cinci „minunate scuturi zburătoare”, aranjate în formă de V, care au spart zidul cetății, după cum susține Istoria lui Alexandru cel Mare. Ajuns în Egipt, oracolul din oaza Siwa l-a declarat fiu al zeului Amon (Enki). După ce i-a învins pe perși în 331 î.e.n. și a cucerit Babilonul, Alexandros și-a propus să restaureze zigguratul Etemenanki al lui Marduk, distrus de Xerxes I, însă nu a mai apucat să o facă. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandros se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, câteva discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Șase ani mai târziu, Alexandros și-a găsit sfârșitul în palatul lui Nebuchadnezzar II din Babilon.

Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni după nouă ani de la sacrilegiul lui Alexandros. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug) a asediat Olbia (Parutino), însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând să se întoarcă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. Cronicarii spun că Alexandros Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său. După moartea lui Alexandros, Lysimachos (un grec din Thessalia, deci semit) a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lysimachos i-a atacat pe dacii conduși de Dromichaites. Fiind învins, Lysimachos a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lysimachos s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichaites, Lysimachos a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichaites de soție pe propria sa fiică.

În anul 82 î.e.n., pe fostul tărâm al zeilor și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat în anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socburebistaotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe”. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși. Caesar nu a mai apucat să-și ducă invazia la îndeplinire, deoarece a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge iar mai târziu, împăratul Octavius Augustus a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Tacitus spunea că, la înmormântarea lui Caesar, cinci sute de evrei se aflau în fruntea cortegiului, rupându-și hainele de durere, mai mult ca sigur deoarece invadarea Daciei nu a mai avut loc.

În anul 6, romanii (arieni) conduși de Octavius Augustus au cucerit Iudeea (stat semit), transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care a dus la retragerea trupelor romane din Ierusalim, aparent fără niciun motiv. În Războiul iudeilor, istoricul Flavius Josephus a scris despre motivul retragerii romanilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat Ierusalimul, distrugând templul lui Yahweh / Marduk ca pedeapsă pentru răzvrătire. În 132, sub conducerea lui Simon Bar Kohba, evreii s-au răsculat din nou împotriva stăpânirii romane. Revolta a fost stinsă abia în 135, din acel moment Iudeea fiind numită Palestina de către romani.

Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 1incerc2187, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Fuscus a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus, care și-a schimbat ulterior numele în Decebalus. În anul următor, Decebalus a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. Cu toate că romanii au învins, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebalus o pace rușinoasă pentru imperiul roman. Domițian a atacat Dacia doar la îndemnul prietenului și sfetnicului său, evreul Flavius Josephus, care nu a renunțat la visul poporului său de a invada tărâmul zeilor, locul de proveniență al rasei ariene. De ce își doreau atât de mult evreii să subjuge Dacia? Deoarece, conform profețiilor evreiești, pieirea lor va veni de la Gog și Magog, adică geți și masageți. Împrăștiați de romani în toată Europa, evreii au ajuns în cele din urmă și în Dacia, inițial în grupuri mici. În secolul al XIV-lea au migrat în număr ceva mai mare din Europa Centrală în Principatele Dacice, un alt val făcându-și apariția din Ucraina în secolul al XVI-lea. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la începutul secolului al XX-lea, și mai mulți evrei s-au refugiat în Moldova și Ardeal, din cauza înăspririi situației în Galiția. După căderea comunismului din Europa, din anii 1989 – 1990, care scosese în afara legii masoneria condusă de evrei, aceștia au reușit să se infiltreze în conducerea României, de unde au început distrugerea fostei Dacii, tărâmul zeilor. Însă, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944, „ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”.

O parte importantă a războiului ariano-semit o reprezintă cruciadele dintre 1096 și 1270, în care s-au înfruntat în numeroase rânduri creștinii europeni (arieni) și musulmanii asiatici (semiți). Proclamate „războaie sfinte”, cele opt cruciade au avut loc sub stindardul crucii (simbolul cerului și, implicit, al zeilor Celești) și cel al semilunii (simbolul Veghetorilor). Nu au lipsit entitățile supranaturale din aceste lupte crâncene, duse în special pentru controlul Ierusalimului, orașul lui Yahweh / Marduk. În timpul primei cruciade, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac, după cum nota Matthew de Paris în Historia Anglorum. Îmbărbătați de Documente-secrete-schimba-istoria-Cavalerilor-Templieriacel personaj misterios, cruciații au reușit să-și învingă adversarii și să cucerească Ierusalimul. După prima cruciadă a luat naștere la Ierusalim Ordinul Cavalerilor Templieri, despre care se spune că primeau ordine de la demonul Baphomet prin intermediul unui craniu, folosit ca mijloc de comunicare. Desființat în 1312, Ordinul Cavalerilor Templieri reapare în Europa sub numele de Francmasonerie, organizație condusă din umbră de evrei.

Cel mai recent război ariano-semit de amploare se ascunde în spatele celui de-Al Doilea Război Mondial. Ajuns la conducerea Germaniei, Adolf Hitler a început lupta împotriva evreilor, în timp ce încerca să recreeze rasa ariană pură, descendentă a zeilor. Aceste idei îi erau alimentate de către Societatea Thule, care primea ordine de la „o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreținazi ai Celui de-al Treilea Ordin”, numiți extratereștri de către unii sau demoni de către alții, printre care și scriitorul Trevor Ravenscroft. Acesta susținea că respectivele „Inteligențe Malefice” acordau membrilor Societății Thule „puteri magice fenomenale”. Doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, vorbea în 1959, la rândul său, despre niște „forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută”, despre care nu poate spune mai multe, în afara faptului că „suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. În cadrul experimentelor CIA-ului din timpul Războiului Rece, doctorul Andrija Puharich a intrat în contact cu nouă entități care se declarau a fi zeii din vechime. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă afirmau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, evreii uciși în această conflagrație „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. În aceste condiții, nu ne miră declarația lui Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Început acum câteva milenii, războiul dintre arieni și semiți continuă și în ziua de astăzi, ascuns de ochii omului de rând. Chiar dacă zeii Celești au părăsit demult Pământul iar semiții s-au împărțit în două tabere, închinate celor două căpetenii ale Veghetorilor, Marduk și Iștar, ura genetică dintre cele două rase a rămas la fel de vie ca la început. Poate lucrurile ar fi evoluat într-o direcție complet diferită dacă nu ar fi avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Pământului: moartea primului conducător al planetei noastre, Enki.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2014/10/03/38-razboiul-ariano-semit/





Vlad Tepes, intre legenda si adevar

6 02 2017

Vlad Ţepeş a fost şi este un personaj ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. Un personaj a cărui viaţă nu am putea-o reconstitui fără ajutorul legendelor, care de altfel, sunt foarte numeroase. Însă, o legendă nu trebuie folosită doar ca sursă istorică, ci în acelaşi timp, ea trebuie supusă unui examen critic riguros. Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker, nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. Din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât la sfârşitul secolului al-XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan.

O figura marcantă a neamului românesc, Vlad Ţepeş îşi face prima apariţia notabilă în istorie, la 1448, însă înainte de a discuta despre prima domnie a lui Ţepeş trebuie să lămurim anumite aspecte. În cele 3 decenii scurse de la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 8 domnitori, posibili descendenţi ai lui Dan I (1377-1386) fie ai lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ambii fii ai lui Radu I. Aceasta instabilitate politică a fost o consecinţă directă a aplicării unui principiu de moştenire diferit de Europa de Vest. Dacă în vest, funcţiona principiul primogeniturii (primul născut moştenea mare parte a averii), în Ţările Române se aplica principiul ereditar-electiv. Ce presupune acest principiu? Precizarea este clară : orice os domnesc poate pretinde tronul ţării. Aplicarea sa a deschis un larg câmp luptelor pentru putere între toţi descendenţii domneşti – legitimi sau nu – dar în mod special între 2 familii : Drăculeştii şi Dăneştii.

vlad-tepes-intre-legenda-si-adevar

În 1447, Iancu de Hunedoara intervine în sprijinul Dăneştilor, îl asasinează pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) din cauza apropierii sale de otomani şi îl înscăunează pe Vladislav II. Totuşi, Iancu avea şi alte scopuri în intervenţia sa din Ţara Românească. „Cosmografia” lui Aeneas Sylvius Piccolomini (viitorul papă Pius II) ne spune : „nu i-a reinstalat într-atât pe aceia «Dăneşti», cât a dobândit pentru sine însuşi glorie şi bogăţii”; iată deci, motivul concret al intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească.

Prima domnie, fără nicio perspectivă

Prima domnie a lui Vlad începe în septembrie 1448. De notat, că în acea perioadă, Iancu de Hunedoara se pregătea de cruciada de la Kossovopolje, şi alături de el şi protejatul său, Vladislav II. Acest lucru i-a înlesnit accederea la tron al lui Vlad, dar Vladislav II revine în ţară şi recucereşte tronul. Prima domnie a lui Ţepes, se încheie foarte rapid, în noiembrie 1448. Trebuie să facem o mică remarcă asupra bătaliei de la Kossovopolje. Ca urmare a înfrângerii creştinilor, Vladislav II începe să intre sub influenţa otomană, lucru de neacceptat pentru Iancu de Hunedoara. Acesta intervine din nou în Ţara Românească, în 1456, înlocuindu-l pe Vladislav cu Vlad Ţepeş! Acesta din urmă se refugiase în Transilvania, şi din 1448 a tot încercat să recâştige tronul. Iancu de Hunedoara nu s-a arătat interesant în a-l ajuta din 2 motive. În primul rând, era blocat de tratatul de pace din 1451, care a consolidat poziţia internaţionala a lui Vladislav II, dar anumite evenimente din perioada 1452-1456 i-au schimbat părerea. Al doilea motiv, l-a reprezentat eventuala luptă de la Belgrad, Iancu înlocuindu-l pe Vladislav – ale carui preferinţe înclinau spre turci – spre a-şi asigura flancul stâng al viitorului front. În prealabil de această mutare politică, Iancu îi retrăsese cele 2 feude transilvănene : Amlaşul şi Făgăraşul, din dorinţa de a-şi asigura complet frontiera sudică, în eventualitatea unei invazii turceşti.

A doua domnie al lui Ţepeş

A doua domnie a lui Vlad începe în prima jumătate a anului 1456. În timpul acestei domnii, ce va dura până în 1462, are parte de câteva evenimente tumultoase. Intră în conflict cu Sibiul şi Braşovul din motive economice, dar şi politice. Ambele oraşe adăposteau eventuali pretendenţi la tronul lui Vlad, Braşovul pe Dan, fiul lui Vladislav II, iar în Sibiu trăia Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad intervine în Moldova în favoarea lui Ştefan, în 1457. După moartea lui Iancu de Hunedoara, imediat dupa cruciada de la Belgrad, în 1456, Vlad Ţepeş începe să se apropie de Imperiul Otoman. Daca ne uităm în trecutul său, Vlad are legături solide cu turcii. A fost ostatic la Poarta, din 1442/1443 până la 1448, când, cu ajutorul turcilor îşi începe prima domnie. De notat, că un frate al său, Radu cel Frumos (viitor domn între 1462-1473) a fost şi el ostatic la curtea otomană, ramânând acolo pâna la accederea sa la tron.

În ceea ce priveşte relaţia lui Vlad cu Biserica, aceasta a fost oarecum anevoioasă. Dacă dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad a devenit vasalul păgânilor, începând cu 1459, politica sa externă se schimbă radical. Avantajat de faptul ca pe tronul Ungariei urcase Matia Corvin fiul lui Iancu, Ţepeş întoarce din nou armele împotriva turcilor. Aceasta turnură politică îmbunătăţeste considerabil relaţia sa cu Biserica, Vlad încercând să se erijeze în continuatorul Bizanţului.

Ultimul său an de domnie, 1462, este plin de evenimente. În ianuarie recucereşte Giurgiul, ce reprezenta cel mai important cap de pod al turcilor, şi întreprinde o incursiune la sud de Dunăre. Mehmet II îl trimite pe vizirul Mahmud, cu un efectiv de aproximativ 30.000 de soldaţi pentru a împiedica o eventuală nouă incursiune a lui Vlad la sud de Dunăre. Mahmud îşi depăşeşte atribuţiile, şi pătrunde în Ţara Românească pentru a jefui, dar în timpul retragerii, în jur de 18.000 de turci sunt surprinşi de un atac român, din care nu mai scapă decât 8.000 de soldaţi.

La 17-18 iunie 1462 are loc celebrul Atac de Noapte. Ostaşii români căutau cortul sultanului, dar, nefiind familiarizaţi cu tabăra, au dat greş. După această bătălie, Vlad continuă să hărţuiască armata otomană, cu atacuri scurte asupra ariegărzii sale. Acest lucru coroborată cu acea celebră tactică de pârjolire a pământului l-au determinat pe sultan să se retragă, nereuşind să îndeplinească obiectivul minimal : punerea lui Radu cel Frumos pe tron, în locul lui Vlad Ţepeş.

În ciuda victoriilor repurtate împotriva turcilor, Vlad nu a mai avut viaţă lungă pe tronul Ţării Româneşti. La 26 noiembrie 1462 este arestat pe drumul comercial Braşov – Câmpulung de către ostaşi unguri. Motivul pentru care Matia a luat o asemenea decizie este nesigură. Totuşi, după 12 ani, acelaşi Matia îl eliberează pe Vlad, acesta devenind căpitan în armata regelui. Ca urmare a eforturilor conjugate moldo-transilvănene, Vlad ajunge pentru a treia oară pe tron, la 16 noiembrie 1474. Domnia nu durează mult; Vlad trebuie să facă faţă unui nou atac turcesc, în urma căruia, se pare, este asasinat de către propii oameni, care l-au confundat cu un turc.

De unde vine supranumele Drăculea

Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că, acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii : Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.

În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. Istorici bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător. Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată: trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş.

Legendele i-au amplificat activitatea

La o analiză mai atentă putem spune ca faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc condamnabile. Intrat în istorie într-o perioadă tulbure –„în chiar momentul dispariţiei unui milenar imperiu, cel bizantin şi înainte de instalarea celui nou – cel otoman” – dar în acelaşi timp fiind „conducătorul potrivit la momentul potrivit” după Ştefan Andreescu, Ţepeş a reuşit să-şi creeze, voit sau nu, o imagine legendară.

vlad-tepes

Cele 2 legende despre viaţa lui Vlad Ţepeş, cea slavă şi cea germană, ne dau informaţii apropiate ca şi corectitudine; încă odată vedem „plăcerea” lui Vlad de a folosi pedeapsa sa favorită – trasul în ţeapă. Acestea sunt, totuşi, cele mai mari legende ce au în centrul lor personalitatea unui domn român, iar istoria, ţine să-şi demonstreze veridicitatea că această aureolă mitică i-a fost conferită lui Vlad, şi nimănui altcuiva. Desigur, daca vom analiza cele 2 legende vom observa că cea occidentală tinde să exagereze, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că această legendă a luat naştere şi a devenit cunoscută într-un mediu oarecum potrivnic lui Vlad. Însă, nu putem face abstracţie de atmosfera Europei apusene, ce era caracterizată de fanatisme religioase, de celebra Inchiziţie sau de Italia condusă cu forţa de familia Borgia, are rost să ne mai întrebăm de unde această sete a vest-europenilor de atunci pentru imagini demonice şi însângerate?

De asemenea, cum orice vorbă poate fi interpretată sau considerată controversată, acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Părerile împărţite ale istoricilor, asupra faptelor lui Vlad Ţepeş, care de altfel nu pot fi judecate, lasă posibilitatea unei viziuni propii asupra acestui domn român. Încă o întrebare persistă : ar mai fi stârnit Vlad un asemenea interes, fără caracterul, personalitatea şi faptele sale atât de controversate?

Historia.ro





Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/





Noi, tracii

26 10 2016

Tracii au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est.

Tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia și în alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, iar geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până la râul Bug. Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute.

Origini

Sud-estul Europei în secolul II i.e.n.

Separarea tracilor din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut în epoca bronzului, în momentul în care s-au individualizat grecii și ilirii. Cele mai timpurii izvoare ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac referire la războiul troian din 1200 i.e.n., un conflict dintre ahei și troieni de la sfârșitul epocii bronzului. În acest război se menționează că au participat câteva populații tracice: arcași peoni de pe Axios, ciconi , frigieni și misieni ca aliați ai troienilor.

În secolul al XII-lea i.en., izvoarele asiriene menționează o populație nouă așezată în Anatolia, numită „musku”, un neam tracic al frigienilor. Pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de „tre-ke-wi” (numele vechi al Traciei).

În secolele XIII-XI i.e.n. se desfășoară „invazia popoarelor mării” pe fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit din cauza factorilor interni. Siria și Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre populațiile antrenate în migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Mysii au dat numele unei provincii din Asia Mică: Mysia.

Informațiile despre traci sunt puține, nefiind destule dovezi arheologice. Informațiile despre traci sunt mai numeroase după colonizarea greacă din sec. VII-VI i.e.n., fenomen urmat de o mai bună cunoaștere de către greci a neamurilor „barbare” cu care au venit în contact direct. Hecateu precizează că limita nordică a Traciei era Istrosul. Herodot consemnează că Scithya începe de la Istru în sus. În secolul V i.e.n. , Tucidide îi localizează pe traci între Munții Rodopi și Munții Haemus, iar pe geți dincolo de Haemus, fără a preciza limita nordică. Scylax din Carianda, autor din secolul IV i.e.n., localizează Tracia între Strymon și Istru. Susține că geții se învecinează cu sciții, fără a preciza granița dintre ei, deci este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci izvoarele mai târzii (ca Strabon) susțin că geții au trăit în sec. I i.e.n.-I e.n. de o parte și de altă a Dunării amestecați cu tiragetii și cu bastarnii. Strabon menționează că dacii și geții vorbeau aceeași limbă, că dacii populau Danubius, partea superioară a Dunării, iar geții locuiau pe Istru, pe cursul inferior al Dunării. În secolul I, Plinius cel Bătrân precizează granițele nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița vestică nu este precizată, iar coloniile Histria, Tomis și Callatis sunt considerate parte integrată a Traciei. În concluzie, sursele scrise plasează populațiile tracice într-o zona care nu depășește spre nord linia Dunării.noi-tracii

Tracii sunt localizați pe teritoriul actual al Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, râurile de-a lungul cărora viețuiesc fiind Strymon, Axios, Oiscos, Hebros, Nestos. Tracia se învecina cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu grecii la sud.

Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea i.e.n și la începutul secolului al V-lea i.e.n.) spunea:Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați. Dacă dăm crezare acestor afirmații, putem bănui că măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri și părul roșcat.

Alții spun că: Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona munților Haimos și Rhodope erau neamuri primitive, războinice, în vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee și Mării Marmara erau mult mai civilizați și mai pașnici.

Populații

Peninsula Balcanica in antichitate

Populațiile trace menționate în izvoarele scrise sunt în număr de peste 100. Nu sunt informații suficiente despre fiecare dintre ele. Herodot susține că tracii erau cei mai numeroși după inzi. În nordul munților Haemus sunt pomenite următoarele populații tracice:

  • Dacii, menționați și de către Herodot;
  • Tribalii-localizați între Morava și Isker, doi afluenți sudici ai Dunării. Această populație a rămas în amintirile scriitoriilor antici pentru că au refuzat autoritatea regelui odrisilor Sitalkes care a pornit război cu aceștia în 424 i.e.n., iar în 339 i.e.n., au pretins regelui Macedoniei, Filip al II-lea, o parte din pradă luată de la sciți cu ocazia expediției împotriva lui Atheas. Alexandru cel Mare a desfășurat o expediție împotriva tribaliilor în 335 i.e.n.

Triburi tracice

  • Moesii sau misii: localizați la dreapta tribalilor, între Dunăre și Haemus. Au ajuns în împrejurări neprecizate în Asia Mică și au luptat ca aliați ai troienilor în război cu aheii. Este cunoscut numele unui rege, Telefos. Conform izvoarelor, trăiau amestecați cu geții și tribalii. Conform lui Florus, „erau cei mai barbari dintre barbari”. În 29-28 i.e.., înainte să lupte cu romanii conduși de guvernatorul Marcus Licinius Crassus, au jertfit un cal dedicat zeului lor și au făgăduit că vor mânca măruntaiele romanilor învinși. Strabon îi înfățișează ca buni războinici și susține că unii dintre ei, numiți „theosebi” sau „kapnobati” erau lacto-vegetarieni și refuzau să aibă legături sexuale cu femeile, fiind o sectă de anahoreți.

Statele Tracice

  • Trizii și crobyzii erau plasați între Jantra și litoralul pontic, în sudul Dobrogei. Sunt atestați în Istoriile lui Herodot și împărtășeau credință în Zamolxis și nemurire. Benchetuiau la înmormântări. Este cunoscut și un rege al crobyzilor din secolul III i.e.n., Isanthes, care era frumos, bogat și desfrânat.

În zona Macedoniei de azi, și zona centrală și sudică a Bulgariei, între Munții Haemus și Rodopi, pe malurile Axiosului, Strymonului, Nestosusului și Martei sunt localizați:

  • Peonii-situați între izvoarele Moravei și Vardarului din Macedonia. Iliada îi amintește ca aliații troienilor. Herodot susține că femeile lor aduceau jertfe zeiței Artemis. Alți scriitori susțin că peonii erau ilyri.
  • Dentheletii-au ocupat cursul superior și mijlociu al Strymonului. Cassius Dio consemnează că în sec. I i.e.n., au atacat împreună cu vecinii lor, scordiscii și au jefuit provincia Macedonia.
  • Serdii locuiau la izvoarele Iskerului, în jurul orașului Serdica (Sofia de azi). Cassius Dio menționează că au fost cu greu supuși de romani.
  • Satrii și besii au locuit de-o parte și de altă a Nestosului. Besii erau un subneam al satrilor. Herodot susține că satrii aveau un oracol dedicat lui Dyonisos. Oracolele erau rostite ca la Delphi de o preoteasa și erau interpretate de besii. Strabon spunea că erau „tâlhari” ce locuiau în colibe și duceau o viață oropsită. Locuiau într-o zona cu multe resurse metalifere și se ocupau cu metalurgia. Au fost înfrânți de tatăl lui Augustus, colonizați în secolul I în Dobrogea. Prezența le este semnalată de Ovidiu.
  • Trausii erau localizați între Nestos și Hebros. Herodot susține că trausii plângeau la nașterea fiecărui copil și benchetuiau la înmormântări pentru că moartea îl scapă pe om de nenorociri.
  • Odrisii locuiau pe Valea Hebrosului și erau cei mai bine cunoscuți dintre traci căci au întemeiat un regat întins în sec. V-IV i.e.n., constituind un factor de putere în Peninsula Balcanică.

În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei sunt amintite următoarele populații tracice:

  • Migdonii erau plasați între gurile de vărsare ale Axiosului și Strymonului.
  • Odomantii locuiau între gurile de vărsare ale Strymonului și Nestosului și sunt pomeniți de Aristofan în comedia „Acarnienii” că practicau circumcizia.
  • Ciconii populau coastele Marii Egee, între gură Nestosului și cea a Hebrosului.
  • Apsintii locuiau pe malul Propontidei (Marea Marmara)-partea vestică a Turciei și se închinau zeului războiului, Pleistoros, caruiau îi aduceau jertfe umane.
  • Sintii locuiau în Insula Lemnos.

Unii traci s-au stabilit în Asia Mică, pe coastele nord-vestice. Sunt pomeniți:

  • misii
  • phrygii sau brygii
  • bithynii- locuiau pe valea Strymonului și se numeau inițial strimoni, au luat locul phrygiilor
Regatul Odrisilor

Inițial, Regatul Odrisilor era un stat incipient, organizat după modelul satrapiilor persane, denumită Skudra. Potrivit lui Herodot, fondatorul regatului odrisilor a fost Teres în 480 i.e.n. în condiții favorabile după ce perșii au fost învinși în războaiele medice, renunțând la stăpânirea spațiului balcanic. Odrisii ar fi păstrat structurile organizatorice ale satrapiei. Spațiul inițial locuit de odrisi era valea Hebrosului, Marița de azi, pe cursul inferior. Sub domnia lui Teres, statul odrisilor nu era foarte întins. Tucidide menționează că mai erau o serie de traci independenți. Diodor de Sicilia precizează că Teres a lăsat moștenire un regat puțin întins. Era preocupat de stabilirea unor relații bune cu vecinii, ca sciții. Sciții stăpâneau pe zona litorală de la Olbia la gurile Dunării, Dunărea reprezentând deci granița dintre odrisi și sciti. Teres întocmește o alianța matrimonială: își da fiica de soție regelui scit Ariapeithes. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, numit Octamasades. Pe tot parcursul domniei sale până în 440 i.e.n., relațiile odrisilor cu sciții au fost bune. Lucian din Samosata scria că Teres a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani.tracia

Urmașul lui Teres a fost Sitalces (431-424 i.e.n.), fiind unul dintre cei mai mari regi ai odrisilor. Pe timpul domniei sale, regatul a ajuns la o largă expansiune teritorială, fiind aduse sub stăpânire toate populațiile tracice. Au fost integrați tracii dintre Haemus și Rodopi, la care s-au adăugat geții de dincolo de Haemus. Tucidide a precizat că stăpânea tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuând cu Marea Marmara și Marea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a Istrosului. Diodor de Sicilia a făcut și un portret regelui Sitalces, caracterizat prin bărbăție, blândețe față de supuși, vitejie, înțelepciune și grijă de averea statului. Primea de la neamurile supuse și de la cetățile grecești un tribut anual de 1000 de talanti. Armata era alcătuită din 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți. Relațiile bune cu sciții s-au deteriorat ulterior. Ariapeithes, regele scitilor, și-a luat o nouă nevasta, o grecoaică din Histria, cu care a avut un fiu, numit Skyles. Între cei doi fii vitregi, Octamasades și Skyles, au izbucnit conflicte motivate, fiecare doriind să ajungă rege. Skyles primise o educație grecească de la mama sa, devenind foarte nepopular printre sciti, de aceea, când a devenit rege, a fost alungat de la tron în timpul unei răscoale și s-a refugiat la odrisi. Skyles mergea în orașul grecesc Olbia, unde și-a clădit un palat și și-a luat o nevasta grecoaică. Se îmbracă în veșminte grecești și chiar s-a dedicat cultului lui Dionysos, lucru greu de acceptat de sciti. Fiind alungat, a fost înlocuit cu Octamasades. Sitalces acordă azil politic lui Skyles, ducând o politică ostilă față de ruda sa, Octamadades. Probabil că Sitalces devenise un filoelen și i-a acordat protecție din rațiuni politice pentru a se apropia de Atena în condițiile în care avea mari controverse teritoriale cu vecină să , Macedonia, condusă de Perdicas al II-lea . Sitalces chiar s-a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. Pe fondul Războiului Peloponesiac, Atena și Sparta au apelat la sprijinul aliaților. Atenienii l-au atras pe Sitalces, făcând două gesturi de bunăvoința: l-au făcut „proxenos” pe Nymphodorus, fratele soției lui Sitalces, devenind astfel oaspeți ce asigurai relațiile diplomatice permanente dintre două cetăți, fiind scutiți de impozite și având posibilitatea de a dobândi pământ și casă și reprezenta interesele odrisilor la Atena. Fiul lui Sitalces și al grecoaicei din Abdera a primit cetățenie ateniană. În 431 i.e.n., Sitalces încheie un tratat cu Atena, prin care prevedea o intervenție a armatelor odrise în Peninsula Chalcidica pentru reprimarea răscoalei.

Atena apelează și la Macedonia ce primește avansuri teritoriale prin cedarea orașului Therme. O criză dinastică izbucnește și tensionează relațiile, iar Sitalces îl sprijină pe Filip, un pretendent la tron, fratele lui Perdicas. Sitalces și-a onorat promisiunea făgăduită Atenei în ciuda zgârceniei cu care i-a tratat pe odrisi. I-a capturat pe solii spartani și i-a predat atenienilor. În 429 i.e.n., a organizat o campanie de 30 de zile, în timpul căreia , cu o armata de 150 000 de oameni, a atacat Peninsula Chalcidica și Macedonia. Au participat la expediție tracii dintre Haemus și Rodopi, cât și geții dincolo de Haemus. Poartă o serie de victorii în Macedonia. Atenienii, care au promis că trimit o armata că sprijin, nu și-au onoroat promisiunea, iar frigul iernii făcea riscantă continuarea campaniei. Sitalces se retrage la sfatul lui Seuthes, nepotul sǎu. Acesta a fost cumpărat de Perdicas al II-lea, regele Macedoniei, oferindu-i de soție pe Stratonike, sora sa, precum și o zestre considerabilă. Relațiile dintre odrisi și sciți au devenit tot mai tensionate. Octamasades a pornit cu armata împotriva odrisilor, dar este întâmpinat la Istru de aceștia. Grație înțelepciunii lui Sitalces, situația este detesionata și s-a recurs astfel la un schimb de azilanți, iar Octamasades este ucis. În 424 i.e.n., Sitaces este ucis la asediul de la Delion în lupta împotiva tribalilor.

Armura odrisiana

În 424-410 i.e.n., rege al odrisilor a fost Seuthes I, nepotul lui Sitalces, fiu al lui Sparadocos. A renunțat la expansiunea teritorială și a consolidat granițele regatului. Primea tribut de 400 de talanți și o serie de daruri din obiecte de aur și argint și stofe scumpe. Și-a îmbunătățit relațiile cu Macedonia. Relațiile cu Atena s-au răcit.

După moartea lui Seuthes, regatul sau s-a divizat în 410 i.e.n., fiind împărțit între Seuthes al II-lea și Amadocos. Inițial, relațiile dintre cei doi erau bune. Ulterior, cei doi vor încheia alianțe pentru a se extermina reciproc. Amadocos a cultivat relații bune cu Alcibiade, generalul atenian, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci, conduși de Xenofon. Seuthes nu se achita de obligațiile sale , neplătind solda mercenarilor. Xenofon a descris curtea lui Seuthes al II-lea în lucrarea să, Anabasis. Cu ocazia unui ospăț la care participa însuși autorul, mesenii se înfruptau cu carne friptă, pâine dospită și vin, care este turnat în cornuri de către paharnici. Invitații aduceau regelui o serie de daruri: un cal, o cupa de argint de 4 kg, un sclav, un covor, stofe pentru soție. Petrecerea se desfășura pe un fond muzical, asigurat de flauturi și trompete. Se organizau dansuri războinice, iar regele trac împroșcă hainele cu vin. La curte erau și bufoni pentru a veseli atmosfera.

Sub Cotys I, în perioada 383-360 i.e.n., regatul este reunificat. Acesta a fost asasinat de un grec ce a fost răsplătit cu o cununa de aur de către adunarea populară a Atenei. La moartea lui Cotys I, regatul s-a împărțit în trei regate distincte. Tracia devine astfel o pradă ușoară pentru Filip al II-lea ce o cucerește în 342/341 i.e.n., și pentru a glorifica victoria, clădește orașul Philippolpolis, azi Plovdiv. Tracia a fost anexată Macedoniei, dar se bucura de o oarecare autonomie, păstrându-și dreptul de a emite moneda.

În 335 i.e.n., odrisii erau aliați ai lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.e.n., au participat în bătălia de la Issus împotriva perșilor. În timpul lui Lisimah, odrisii s-au revoltat împotriva macedonenilor. În timpul războaielor dintre diadohi de după moartea cuceritorului Alexandru Macedon, regele odrisilor, Seuthes al III-lea, a fost angrenat în luptele acestora, fiind de partea lui Lisimah, și alteori, de partea lui Antigonos. Seuthes al III-lea a clădit orașul Seuthopolis, situat aproape de Kazanlik. S-au păstrat ceva monede.

În 281 i.e.n., în lupta de la Kurupedion, suveranul Traciei elenistice, Lisimah, este ucis, iar regatul sǎu se destramă. Odrisii își recăpăta puterea. După 280 i.e.n. apar însă celtii ce își întemeiază un regat efemer în centrul Bulgariei, Regatul de la Tylis. În 168 i.e.n., Macedonia este înfrântă de romani, însă își menține autonomia pentru încă 20 de ani, fiind împărțită în patru regate autonome. Abia în 148 i.e.n., Macedonia este transformată în provincie romană, căreia i se alipește Tracia de vest. Tracia estică își menține autonomia ca regat clientelar Romei până în 46 i.e.n., când este transformată în provincie romană.

Etnicitate și limbă

Limba acestor popoare antice este una demult dispărută, iar cultura lor a fost puternic influențată și dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut celții, hunii, goții și sarmații, aducând cu ei elenizarea, romanizarea și mai târziu slavizarea. Contribuția etnică a tracilor și a dacogeților care au trăit pe teritoriul actual al Bulgariei și al României a fost des dezbătută pe parcursul secolului al XX-lea. Câteva studii genetice recente au dovedit că aceste popoare au avut într-adevăr o contribuție însemnată la dezvoltarea națiunilor amintite mai sus.paleo-balkan_languages_in_eastern_europe_between_5th_and_1st_century_bc_-_romanian

După subjugările repetate ale regelui macedonean Alexandru cel Mare și ale Imperiului Roman, majoritatea tracilor a fost elenizată (în Tracia) sau romanizată (în Moesia, Dacia etc.). Triburile romanizate din Dacia au reprezentat substratul etnic al vlahilor (populație atestată documentar în secolul al X-lea), respectiv românii de astăzi.

În secolul al V-lea, triburile tracice situate la sud de Dunăre au fost invadate de slavi (cu care s-au amestecat) și au fost mai târziu slavizate. Ele au devenit unul din principalele elemente etnice ale consolidării națiunii bulgare în secolele al VIII-lea – al IX-lea. Demonstrația lingvistică a acestei teorii este reprezentată de existența în limba bulgară a cuvintelor provenite din tracică și latină. Cuvinte de origine tracă au intrat și în cadrul altor limbi din Balcani, cum ar fi în limba sârbă, alături de cele de origine latină și ilirică.

Anumiți filosofi au susținut că albanezii de azi sunt descendenții triburilor tracice care și-au menținut limba lor inițială. Dar această teorie este puternic controversată deoarece istoriografia albaneză oficială consideră că poporul albanez este urmașul ilirilor. Istoricii bulgari consideră de asemenea că este posibil ca vlahii și sărăcăcianii din Bulgaria să fie descendenții triburilor tracice elenizate și romanizate.

Arheologia

Căutările arheologice ale rămășițelor culturii tracice au demarat în secolul al XX-lea, în special după Al Doilea Război Mondial. Ele s-au desfășurat cu precădere în sudul Bulgariei. În urma săpăturilor intense din anii 1960 și anii 1970 au fost descoperite o serie de morminte și sanctuare tracice. Printre cele mai importante se numără: mormântul de la Sveštari, mormântul de la Kazanlak, Tatul,Seuthopolis, Perperikon, mormântul lui Aleksandrovo etc.

De asemenea a fost scos la suprafață un număr însemnat de obiecte din aur, lucrate manual și comori din argint, toate datând din secolele al V-lea – al IV-lea i.e.n. În deceniile ce au urmat ele au fost expuse în muzeele din întreaga lume, atrăgându-și popularitatea și devenind o emblemă a culturii tracice. Începând cu anul 2000, arheologul bulgar Georgi Kitov a făcut unele descoperiri în regiunea centrală a Bulgariei, descoperiri recunoscute sub numele de „Valea Regilor traci”.tracia-300x272

În data de 19 august 2005, câțiva arheologi bulgari au anunțat că au reușit să găsească prima capitală tracică și că aceasta era localizată undeva lângă orașul Karlovo din Bulgaria. Au fost descoperite o mulțime de obiecte din ceramică șlefuită (bucăți de ceramică-țiglă și vase asemănătoare celor grecești) demonstrându-se astfel bogăția orașului. Ca urmare, Ministrul bulgar al Culturii și-a declarat sprijinul pentru continuarea săpăturilor.

La Dabene, în Bulgaria, au fost extrase peste 15000 de artefacte tracice, din aur, inclusiv mii de inele. În august 2006, lângă satul Dubovo a fost făcută o descoperire senzațională. Într-un mormânt în apropierea acestei localități s-a găsit un pumnal ascuțit, în perfectă stare, realizat dintr-un aliaj de aur și platină.

În Iliada se scrie că tracii din zona Hellespont (Dardanele) și tribul Ciconi au luptat alături de troieni (Iliada, cartea a II-a). Odiseea amintește că Odiseu și oamenii săi i-au atacat pe traci pe drumul de întoarcere acasă din război. Multe dintre figurile mitologice au fost împrumutate de greci de la vecinii lor traci: zeul Dionis, prințesa Europa și eroul Orfeu.

În cartea a 7-a a lucrării sale Istorii, Herodot descrie echipamentul de luptă folosit de traci pe vremea dominației persane:

Tracii mergeau la luptă purtând pe cap piei de vulpe, iar corpurile și le acopereau cu o tunică, peste care așezau o mantie lungă de diferite culori. În picioare purtau botine făcute din piele de cerb; ca arme foloseau sulițe, pumnale mici și scuturi. După trecerea în Asia, acești oameni erau denumiți bitinieni; înainte se numeau strimonieni, fiindcă locuiau în valea superioară a râului Strimon; de aici ei fuseseră izgoniți de misieni și de troieni. Conducătorul acestor traci asiatici a fost Bassaces, fiul lui Artabanus.

În cartea a 5-a, Herodot descrie obiceiurile diverselor triburi tracice:

Tracii care locuiesc deasupra Crestonaens au următoarele obiceiuri. Fiecare bărbat are mai multe femei; și cum moare acesta, între ele se încinge o dispută aprigă pentru a stabili care a fost preferata defunctului; prietenii fiecăreia pledează cu inflăcărare în numele respectivei, iar cea care își adjudecă onoarea de a fi fost cea mai iubită de fostul soț este omorâtă deasupra mormântului acestuia de către cea mai apropiată rudă a ei, după ce în prealabil primește laudele tuturor bărbaților și femeilor; în final ea este îngropată alături de soțul ei. Celelalte rămân foarte mâhnite, pentru că nu există rușine mai mare decât aceasta.
Tracii care nu aparțin acestor triburi au următoarele obiceiuri. Își vând copiii negustorilor. Pe fete nu le supraveghează, lăsându-le complet în voia sorții; în schimb, sunt foarte atenți la comportarea soțiilor lor. Miresele sunt cumpărate de la părinți pe sume mari de bani. Existența unui tatuaj sugerează nașterile de nobili, iar lipsa lui, nașterile oamenilor de rând. A nu avea o ocupație este cel mai onorant lucru cu putință, în timp ce a fi agricultor reprezintă rușinea supremă. A trăi din război și jaf este cel mai glorios lucru. Acestea sunt cele mai importante obiceiuri ale lor.
Se închină la doar trei zei: Marte, Bacchus și Diana. Spre deosebire de restul cetățenilor, regii lor se închină cel mai mult la Mercur, jurând întotdeauna în numele lui și susținând că sunt născuți din acesta.
Bogații sunt îngropați după cum urmează. Corpul le este așezat afară timp de trei zile; în acest timp, tracii comit crime și după ce îl jelesc pe mort, ei sărbătoresc deasupra lui. Apoi, ori ard cadavrul, ori îl îngroapă în pământ. În cele din urmă, ridică o colină deasupra mormântului și dispută tot felul de jocuri în urma cărora unuia dintre participanți i se acordă premiul cel mare. Acesta este ritualul înmormântării la traci.traci1_43420400

Iosephus pretinde că întemeietorul tracilor a fost personajul biblic Tiras, fiul lui Iafet:

Tiras i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci. AotJ I:6.

Într-un binecunoscut fragment, Xenofan spunea:

Oamenii își creează zeii după propria înfățișare; cei ai etiopienilor sunt negri și cârni; cei ai tracilor sunt roșcați și cu ochi albaștri.
Traci și daci celebri

Amadoc I, un rege după care a fost denumit Punctul Amadok (Antarctica).

Teres I, care a unit triburile.

Burebista a fost regele Daciei între 70 i.e.n.44 i.e.n.; el i-a unit pe traci sub domnia sa, regatul său întinzându-se de la Moravia în vest, la Bug (Ucraina) în est și de la Munții Carpați în nord, la Dionysopolis în sud.

Sitalces a fost unul din regii statului trac Odrisi. A fost unul din aliații atenienilor în timpul războiului Peloponesiac.

Decebal, un rege al Daciei, a infrant multe legiuni romane,dar a fost înfrânt în cele din urmă de Traian.

Dionis, zeița vinului la traci, reprezenta nu numai puterea amețitoare a vinului, dar avea și influențe benefice asupra societății.

Orfeu, în mitologia greacă a fost reprezentantul cântului, al cântecului din liră, arhetipul artistului; a avut un rol foarte important în culturile religioase din Tracia și din Grecia.

Spartacus a fost un trac care a condus o mare răscoală a sclavilor de pe teritoriul actual al Italiei, în 73 i.e.n.71 i.e.n. Înainte de a fi înfrânt, a învins câteva legiuni romane împreună cu armata sa de gladiatori și sclavi. Lupta este cunoscută drept Al Treilea Razboi al Sclavilor.

Maximin Tracul, Împărat Roman între 235 până în 238.

Iustin I (împărat), Împărat al Imperiului Roman de Răsărit, de origine daco-tracă

https://ro.wikipedia





Urzeala tronului

17 08 2016

Ajuns pe tronul Pământului acum aproximativ patru milenii, Marduk nu s-a putut bucura de domnia pe care o visase. Aflat sub stricta supraveghere a Celeștilor, prin urmare limitat în a-și exercita puterea, noul rege s-a văzut nevoit să împartă conducerea Terrei cu sora sa, Iștar, a cărei sete de putere a determinat-o să încerce să-și detroneze fratele. Veghetorii s-au trezit împărțiți în două tabere și aruncați într-un nou război, nevăzut de omenire, care totuși îi simte efectele pe propria piele. Totul din cauza dorinței de putere a zeiței, pe care nu s-a sfiit să o afișeze de-a lungul întregii istorii a Pământului. Ca exemplu avem textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, unde Iștar a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile lor, și „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”. Ea a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk, închinat lui Anu, textul susținând că

„A schimbat complet legile Sfântului Anu,

Nu s-a temut de marele Anu.

I-a luat lui Anu E-Anna,

Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.

Acelei case i-a adus nimicirea;

Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.

În 2048 î.e.n., Marduk a încheiat o înțelegere cu prințul akkadian Abraam, căruia i-a oferit Canaanul pentru a păzi muntele Moriah din Ierusalimul de astăzi. Un secol mai târziu prințul a murit, iar urmașii săi au ajuns, în cele din urmă, în Egipt. Uitați de zeul lor, care și-a îndreptat atenția către Babilon, orașul său de suflet, urmașii lui Abraam (autointitulați iacobiți sau israeliți după nepotul lui Abraam, cel care i-a dus în Egipt) au rămas în țara faraonilor aproape trei secole, până când au fost goniți de acolo odată cu hyksoșii. O parte dintre ei s-a întors după câtva timp, însă în jurul anului 1293 î.e.n. evreii au fost nevoiți să părăsească din nou Egiptul, conduși de fostul faraon Akhenaten, pe care l-au numit Mose. Acesta le-a adus cultul lui Enlil, numit de egiptenii acelor vremuri Aten. Ajunși în Canaan, evreii au renunțat la zeul lui Mose, oscilând între Baal-Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel (Yisra’el în ebraică) se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar.

În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de babilonieni, majoritatea iudeilor fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât divinitatea pe care o adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de perșii lui Kuruș (Cyrus cel Mare), la ordinul divinității sale, Ahura Mazda / Marduk. Zeul a renunțat la Babilon, în care cultul lui Iștar se dezvoltase amenințător, și s-a reorientat către Ierusalim. Întorși în Canaan, o serie de preoți, conduși de profetul Ezra, au creat o religie pentru toți evreii, indiferent dacă erau israeliți sau iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, elita religioasă preferând-o pe Iștar, zeița-mamă a semiților. Când au compus scripturile noii religii, care au format Torah sau Vechiul Testament, preoții lui Ezra i-au ascuns pe Marduk și pe Iștar în Cartea Esterei sub numele Mordekhay și Ester (Marduheu și Estera în română). Evreul Philon din Alexandria, inventatorul creștinismului, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea sa: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda (numit Ioudas în Noul Testament) a devenit trădătorul Domnului deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk.

Am văzut că filosoful evreu Philon din Alexandria a inventat creștinismul în urmă cu aproximativ două milenii. Pe atunci familia sa, care probabil a condus din umbră Biserica Creștină în tot acest timp, era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din întreaga lume elenistică. Despre alabarhul Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Unul dintre fiii acestuia a ales o carieră militară în Imperiul Roman, ajungând procuratorphilon-alexandrie-pf ale Iudeei, prefect al Egiptului și mâna dreaptă a viitorului împărat Titus în timpul asediului Ierusalimului; cel de-al doilea s-a căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Nu se știe nimic despre strămoșii lui Philon, cu excepția faptului că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. În aceste condiții, am avansat posibilitatea ca Philon din Alexandria și fratele său, alabarhul Alexander, să fi fost urmași ai regilor din dinastia hasmoneană, ceea ce le-ar explica puterea, bogăția și influența. Dar și motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, acesta fiind un nume des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Este posibil și ca un alt descendent să se refugiat la Roma. La scurt timp după acea perioadă, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Mose, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției300px-JanaeusCoinPhoto în problemele religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Iștar. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de două mii de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Conform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din șaptezeci și unu de membri și neoficial din șaptezeci și doi (unul dintre membri fiind secret), șaptezeci și doi este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al treilea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma.

Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Mose, israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din șaptezeci de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Mose a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Am văzut că elita israelită l-a manipulat pe Mose / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Am presupus că respectiva divinitate era Marduk, ținând cont că arma putea fi manevrată doar de cineva cu ADN-ul zeului. Dar dacă Iștar era cea din spatele elitei israelite, care i-a furat arma fratelui său? Am întâlnit de-a lungul istoriei Sanhedrinul, o elită a leviților, care respectă ordinele zeiței. Prin urmare, cea din jurul lui Mose pare a fi aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk.

Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație închinată zeiței Iștar.

Războiul celor două zeități a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl 35-islam-crown8x8întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamului, o religie care păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei, fără îndoială cauzată de aversitatea zeului musulmanilor față de sora sa, Iștar. Simbolul islamului este semiluna, simbolul familiei lui Enki (și, implicit, al lui Marduk, noul cap al familiei după moartea tatălui său), lângă o pentagramă mică, care reprezintă superioritatea zeului față de Enlil (steaua cu cinci raze semnifică a cincea planetă din sistemul nostru solar, Jupiter, zeitate echivalată cu Enlil). Timp de aproape șaisprezece secole, evreii lui Iștar și musulmanii lui Marduk au dus o îndelungată luptă care continuă chiar și astăzi.

În momentul în care elita evreiescă (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan (pământul făgăduit de Marduk urmașilor lui Abraam), a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem admira în6846118-the-statue-of-liberty-and-4th-of-july-fireworks New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. O țară războinică, la fel ca zeitatea sa, care în două sute patruzeci de ani de existență a avut doar douăzeci și șase de ani de pace. În secolul al XIX-lea, adepții evrei ai lui Iștar s-au autodenumit sioniști, cei rămași credincioși lui Marduk fiind considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de cei ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. Sioniștii și-au luat numele de la muntele Sion sau Moriah din Ierusalim, cel pe care și-l dorea zeul adversarilor. Acest nume îl ascunde pe cel al zeiței: „si” inversat reprezintă prima silabă a numelui ei babilonian, iar „on” este varianta grecească a sumerianului „an”, cuvântul pentru „cer”. Prin urmare, Sion înseamnă „Cereasca Iștar”.

În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare Alex Jones s-a înfiltrat în Bohemian Grove din California, locul în care cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, și a reușit să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Această pasăre, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Putem astfel observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii.

Povestea celor doi frați divini există ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Ya’akov (numit ulterior Yisra’el) și Esaw s-au luptat pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Merită menționat și că „york” este un cuvânt celtic care desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și în Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, care împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie…

În 2013, sioniștii au înființat Statul Islamic al Irakului și Levantului (abreviat ISIL), numit de mass-media Statul Islamic al Irakului și Siriei (ISIS). Scopul acestei grupări este de a da naștere unui mare război în Orientul Mijlociu, pentru că doar astfel se poate îndeplini planul de cucerire a lui Iștar, așa-numita Nouă Ordine Mondială. Observăm că abrevierea numelui dat de presă este cel al zeiței egiptene Isis, care în original o reprezenta pe Ninhursag. Însă, după plecarea Celeștilor de pe Pământ de acum patru milenii, Marduk a preluat toate funcțiile și atributele lui Enlil iar Iștar pe cele ale mamei sale. Așadar, ISIS o reprezintă astăzi pe zeița sioniștilor.

Sioniștii nu au scăpat nicio ocazie de a-și promova pe ascuns zeița. Unul dintre ei, masonul Zecharia Sitchin, a lansat în seria sa de volume Cronicile Pământului ipoteza existenței planetei Nibiru. Conform lui Sitchin, textele sumeriene susțin că zeii Anunnaki provin de pe această planetă, care se află mult dincolo de Pluto și care revine în sistemul nostru solar odată la trei mii șase sute de ani. Acești Anunnaki ar fi sosit pe Pământnibiru-via-lactea-sitchin pentru a extrage aur, pe care să îl împrăștie în atmosfera planetei lor. Bineînțeles că ipotezele lui Sitchin sunt atât de fanteziste, încât depășesc orice limită a logicii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici măcar un singur om de știință n-a fost atât de bătut în cap încât să-i dea dreptate. Însă masoneria a promovat intensiv cărțile lui Sitchin, implicit imaginara planetă Nibiru, din motive lesne de înțeles. Cum Sitchin le-a îndeplinit planul cu brio, îndepărtându-și cititorii de adevăr printr-o serie de minciuni foarte credibile, planeta inventată de el a fost prezentată ca adevăr și promovată corespunzător, pentru a intoxica cât mai eficient creierele maselor. Degeaba s-au chinuit numeroși cercetători să demaște minciunile lui Sitchin; pentru foarte mulți oameni Nibiru este o planetă reală, unde locuiesc Anunnaki, căutătorii de aur.

Vorbesc într-adevăr textele sumeriene despre planeta Nibiru? Categoric nu! Cuvântul „nibiru” nu există în limba sumerienilor. Însă există unul asemănător în akkadiană, „neberu”, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, fiind folosit în special pentru râuri. De exemplu, într-un text sumero-akkadian, un sat este numit „Nebarti Așșur”, adică „Locul de trecere al lui Așșur”. Un alt text vorbește despre un barcagiu care trecea călători peste apă contra cost, pasagerii fiind nevoiți să plătească „shiqil kaspum sha nebiritim” („argint ca taxă de traversare”). Un text akkadian vorbește despre o campanie militară: „Aramu nakirma bab nibiri sha GN itsbat” („Arameii au fost sfidători și au luat poziție la intrarea în vad / punct de trecere”). În altul, despre elamiți se spune că „ina ID Abani nebiru uchaduu” („au tăiat podul / locul de trecere de pe râul Abani”).

În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” era un termen care reprezenta punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, are și alte înțelesuri: sunt numite „Neberu” planetele Jupiter și Mercur, o stea și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii. E drept că toate aceste sensuri ale cuvântului akkadian pot crea confuzii, dar acesta nu este un motiv pentru a accepta varianta fantezistă a masonului Sitchin, care nu are niciun fel de acoperire.

Ideea lui Sitchin nu este una originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți astronomi au făcut speculații despre existența unei planete dincolo de Neptun, care a fost numită Planeta X de astronomul american Percival Lowell. Descoperite ulterior, nici Pluto și nici9fdc89123a8be7153940f36033571843 Eris nu sunt considerate a fi controversata Planetă X, care a fost echivalată cu Nibiru a lui Sitchin. Deși nu sunt puțini cei care chiar și astăzi cred în existența Planetei X / Nibiru, sondele spațiale Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 și Voyager 2 au demonstrat inexistența ei. În primul rând, acestea au determinat mult mai precis masa planetelor pe lângă care au trecut, iar conform acestor mase, discrepanțele în orbitele planetelor au dispărut. În al doilea rând, traiectoriile sondelor spațiale nu au pus în evidență niciun fel de influență care ar putea fi atribuită forței gravitaționale a unui alt obiect mare nedescoperit din sistemul solar.

Chiar dacă nu există nici planeta, nici cuvântul „nibiru”, masoneria promovează excesiv fabulația lui Sitchin. De ce? După cum spuneam, inventatul „nibiru” provine din akkadianul „neberu”, cuvânt cu o mulțime de înțelesuri și cu o origine necunoscută. Cel puțin pentru cercetătorii cu minți limitate. Spre surprinderea acestora, akkadianul „neberu” își are originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Heru (Horus). A fost tradus convențional prin „Casa lui Horus”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „Nebheru” înseamnă „Soția lui Heru”, acesta fiind și rolul zeiței Hathor. Așa cum a observat și Sitchin, anticii echivalau zeii cu corpuri cerești. Pentru egipteni, Venus era planeta asociată cu zeița Hathor. În antichitate, Venus era considerată adeseori aducătoare de nenorociri, molime și distrugeri. Miturile egiptene susțin că Hathor / Nebheru a încercat să distrugă omenirea de câteva ori, ceea ce poate fi privit ca un efect al planetei Venus.

Ar putea Venus să fie planeta Nibiru a lui Sitchin? În niciun caz. În astrologia babiloniană, Neberu este punctul cel mai înalt al eclipticii, iar în Enuma Eliș este ori o stea, ori planetele Jupiter sau Mercur, ori zeul Marduk. Nu există niciun motiv să considerăm Neberu / Nibiru a fi Venus. În plus, pentru a demonta complet minciuna lui Sitchin, pentru mesopotamieni locul nașterii zeilor Anunna era Duku, care înseamnă „Colina sfântă”. Care nu este nici planeta Venus, nici vreo planetă născută din imaginația lui Sitchin.

De ce vor masonii să credem în existența planetei Nibiru? Și de ce este atât de importantă pentru ei? Din moment ce nu există, nu poate fi importantă. Ceea ce înseamnă că nu planeta este cea care contează, ci numele ei. Sau, mai exact, numele zeității pe care o reprezintă. Zeița elitei levite este Iștar, numită Hathor de egipteni. Prin urmare, „Nibiru” nu este decât forma americanizată a lui „Nebheru”, transformat de akkadieni în „neberu”, epitetul zeiței masonilor. Promovarea intensivă a acestei inexistente planete nu reprezintă decât slăvirea intensivă a zeiței Iștar / Hathor / Nebheru. Motivul este același ca în orice cult: atragerea binecuvântărilor și ajutorului respectivei divinități. Ca amănunt suplimentar, dacă la egipteni „Nebheru” era „Casa zeului Heru”, pentru Sitchin și adepții săi Nibiru este casa zeilor Anunnaki. Coincidență?

În urma celui de-Al Doilea Război Mondial orchestrat de sioniștii conduși din umbră de elita levită, în 1948, a fost înființat statul Israel. A fost îndeplinită în sfârșit promisiunea făcută de Marduk lui Abraam, urmașii acestuia primind fostul Canaan. Momentul nu a fost unul întâmplător, ci bine programat. Abraam a murit în 1948 î.e.n., iar promisiunea lui Marduk s-a îndeplinit tot în 1948, însă în actuala eră. Din nou, nu putem considera că avem de a face cu o coincidență. Se pare că și această promisiune a fost îndeplinită doar pentru public, din moment ce elita închinată lui Iștar s-a stabilit de mult timp în „Noul Canaan”, Statele Unite ale Americii.

Păziți îndeaproape de Celești, Veghetorii s-au văzut nevoiți să se supună ordinului lui Anu de a nu interveni în dezvoltarea omenirii. Rămânând ascunși muritorilor de rând (cu excepția celor aleși de ei pentru îndeplinirea unor misiuni), Marduk și Iștar au fost obligați2014_06_15_german_rsz_crp să renunțe la confruntări directe, mulțumindu-se cu luptele adepților lor. Totuși, istoria medievală consemnează două bătălii între Veghetori, care nu au mai putut fi ascunse. O foaie volantă de știri din Germania, de pe 14 aprilie 1561, susținea că locuitorii orașului Nüremberg au fost treziți de un „spectacol înfricoșător”: multe obiecte ciudate se luptau pe cer la răsăritul Soarelui. Aveau forme diferite, de sfere, cruci și tuburi. Unele dintre ele au căzut pe pământ iar altele au dispărut în nori de fum sau aburi. Acea foaie volantă există astăzi în Biblioteca Centrală din Zürich (Elveția), acolo unde s-a păstrat și descrierea unui eveniment similar din 7 august 1566, petrecut deasupra orașului Basel. Fără a ne supune la un exercițiu de imaginație prea intens, ne dăm seama că acele obiecte zburătoare care se luptau erau aparate de zbor. Cine le putea deține dacă nu zeii rămași pe Pământ?

Ca oricare alt război, și cel dintre Marduk și Iștar va avea un sfârșit. Într-un capitol precedent am avansat posibilitatea ca textele apocaliptice să descrie un eveniment din trecut, nu din viitor. Însă cum timpul pare a fi ciclic, sunt mari șanse ca aceleași evenimente să se petreacă într-un mod asemănător la intervale regulate de timp. Scrierile apocaliptice afirmă că bătălia finală dintre cele două zeități va avea loc înainte de întoarcerea lui Enlil pe Pământ. Omenirea va fi împărțită în două tabere conduse de cele două căpetenii ale Veghetorilor iar războiul va începe odată cu învierea lui Enki. Am văzut că marele conducător al Veghetorilor a fost ucis în 2051 î.e.n. de Enlil, însă spiritele nu pot fi distruse, ci doar corpurile lor materiale. În mod normal, după moartea fizică, spiritele Veghetorilor ajung într-o dimensiune numită Tartaros de greci, din care pot fi readuse în lumea materială de adepții lor prin anumite ritualuri magice. Același lucru s-a întâmplat și în 2051 î.e.n. cu Enki. Însă, pentru a fi sigur că marele său rival nu își va putea părăsi închisoarea, ci va rămâne închis pentru multă vreme, Enlil a apelat la o măsură de siguranță… mai puțin convențională. Așa cum ne-a obișnuit deja.

Betty Andreasson-Luca a devenit celebră pentru numeroasele sale întâlniri de gradul III, pe care susținea că le-a avut de-a lungul timpului cu diverși extratereștri. Sub hipnoză spunea că, la un moment dat, niște omuleți cenușii au dus-o pe o altă planetă și i-au spus: „Aceasta este adevărata ta casă!”. Acolo l-a întâlnit pe Tatăl, Unicul sau Întâiul: „sunt înbettyandreasson2 afara Porții. Și e un om înalt acolo. Are părul alb și o cămașă lungă, albă. Cămașa îi strălucește. Are ochii albaștri. E strălucitor acolo și cred că mai văd încă doi. Mai înalți. Sunt foarte înalți și au niște ferigi în mâini”.

Ce este Marea Poartă? „Este intrarea în cealaltă lume. Lumea unde este lumină”. Ea a mai spus: „Tatăl iubește lumea atât de mult și mulți îl resping!”. Înainte de acea întâlnire i s-a spus că „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic”. În Tatăl sau Întâiul îl recunoaștem pe Enki, primul zeu al Pământului, cel care a creat omul alături de sora sa geamănă, Ninhursag. În Evanghelia lui Ioannes din Noul Testament, Iesous chiar îl numea pe Enki tată al oamenilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (8:44). Acea „Mare Poartă”, despre care Betty Andreasson-Luca spunea că este „intrarea în cealaltă lume”, nu reprezintă decât portalul subteran către dimensiunea imaterială în care a fost închis Enki de Enlil în 2051 î.e.n., Tartaros al grecilor. Cum acel portal, așa cum am văzut deja, este în realitate o gaură neagră în miniatură, adesea confundată cu un mic soare din cauza interiorului său extrem de luminos, care atrage lumina, înțelegem motivul pentru care Betty Andreasson-Luca se referea la „Lumea unde este lumină”. Prezența bio-roboților cenușii alături de entitățile înalte și blonde confirmă că este vorba despre portalul din lumea subterană, nicidecum despre unul de pe o altă planetă, așa cum i s-a spus femeii. De asemenea, prin faptul că ea „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic” înțelegem că, într-adevăr, era vorba despre portalul către o lume imaterială, în care era închis spiritul lui Enki.

Cum ar fi putut Enki reținut în Tartaros, fără posibilitatea de a fi readus în această lume? Există o singură variantă plauzibilă: o barieră energetică deosebit de puternică în dreptul portalului, care să permită accesul spiritelor într-un singur sens, doar din lumea fizică în cea imaterială. Din punct de vedere logic, acea barieră nu putea fi realizată decât dintr-o imensă cantitate de energie negativă. Dacă ar fi fost vorba despre energie pozitivă, o parte dintre Veghetori (energii negative) s-ar fi putut sacrifica pentru a distruge bariera, ținând cont că ciocnirea dintre două energii opuse și egale cantitativ duce la eliminarea lor reciprocă. Însă o barieră realizată din aceeași energie negativă ca și Veghetorii ar fi fost impenetrabilă pentru ei. Pentru a o distruge, ar avea nevoie de o imensă cantitate de energie pozitivă, care le lipsește cu desăvârșire.

În acest caz, cum ar putea rezolva problema? Răspunsul îl găsim tot în legendele religioase, unde adesea se vorbește despre o bătălie pentru suflete. Multe religii susțin că demonii încearcă să obțină sufletele noastre prin diverse metode, în special prin celebrele pacte, însă niciuna nu ne oferă un motiv plauzibil pentru așa ceva. De ce au nevoie de sufletele noastre? Pentru a le chinui veșnic în cazane cu smoală? Prea puțin probabil. Unii consideră că aceste entități se hrănesc cu suflete, ceea ce este o ipoteză la fel de aberantă. Fiind entități spirituale, nu au nevoie de hrană. În plus, fiecare astfel de entitate este formată dintr-o cantitate fixă de energie, care nu se poate modifica, ci doar își poate schimba polaritatea (sau procentajul de energie pozitivă ori negativă). Există în mituri cazuri în care unele zeități au fost asimilate de altele (Theletos de Sophia în gnosticism, de exemplu), însă acest procedeu nu a fost comparat de antici cu hrănirea, ci cu împerecherea; cele două entități se uneau într-una singură, formând o nouă ființă care deținea caracteristicile celor două inițiale, deși una dintre personalități era dominantă. Aceste asimilări se realizau doar în cazul spiritelor, nicidecum în cel al unui spirit cu un suflet, forme de energie diferite. Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă zeitățile au nevoie de suflete pentru a distruge bariera care îl împiedică pe Enki să se întoarcă în lumea noastră. Sufletele sunt forme de energie pozitivă care fac legătura dintre spiritele încarnate în lumea materială și dimensiunea din care provin, pleroma spirituală a eonilor. O cantitate însemnată de suflete ar putea sparge bariera și l-ar putea elibera pe conducătorul suprem al Veghetorilor. Acesta să fie oare motivul colectării sufletelor din folclorul religios?

Dacă această ipoteză ar fi adevărată, procedeul nu ar fi greu de intuit. Sufletele ar fi amestecate pentru a forma o imensă cantitate compactă de energie pozitivă, care apoi ar fi aruncată în barieră cu o viteză destul de mare, pentru ca ambele forme de energie să se poată anihila reciproc. Pentru aceasta, mai mult ca sigur Veghetorii ar apela la tehnologie, ținând cont că lucrurile se întâmplă pocnind din degete doar în basme. Nu știm dacă dețin deja o astfel de minune tehnologică, însă știm că la granița dintre Elveția și Franța se află cel mai mare laborator din lume pentru generarea particulelor elementare, aparținândShort-Circuit-Stalls-Large-Hadron-Colliders-Restart1 Consiliului European pentru Cercetări Nucleare (C.E.R.N.). Laboratorul deține un decelerator de particule și șase acceleratoare de particule, cel mai mare și cel mai performant fiind Large Hadron Collider („Mare Accelerator de Hadroni”), abreviat L.H.C., pus în funcțiune pe 10 septembrie 2008, situat la o sută de metri sub pământ și care are forma unui cerc cu diametrul de douăzeci și șapte de kilometri. Oficial, acest imens accelerator de particule ascuns în subteran, la care au lucrat peste șapte mii de savanți, a fost construit pentru reproducerea primei fracțiuni de secundă de după Big Bang. Însă criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanțarea unui astfel de proiect extravagant (L.H.C. a costat peste trei miliarde de lire sterline) doar pentru obținerea unei fracțiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului dă de înțeles că rolul lui este deosebit de important. Dacă ținem cont de faptul că în fața sediului C.E.R.N. se află8eb950f2f94361ac35190647f1be03163417a665 statuia zeului indian Șiva (Enki al sumerienilor) într-un cerc care seamănă izbitor cu un portal, putem bănui că adevăratul rol al L.H.C. este de a sparge bariera dimensiunii în care este închis Enki, pentru a-l ajuta să se întoarcă în lumea noastră. Large Hadron Collider poate accelera atomi până la o viteză de 99,999999% din viteza luminii.

În 2012, cercetătorii C.E.R.N. au anunțat că au descoperit bosonul Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu”, pe care speră să îl poată crea cu ajutorul L.H.C. prin coliziunea a doi protoni de înaltă energie. Însă celebrul fizician britanic Stephen Hawking a avertizat că descoperirea și exploatarea bosonului Higgs poate duce la distrugerea Universului. După spusele lui, „particula lui Dumnezeu” este un element destul de fragil, cu o capacitate incredibilă de distrugere, care se bazează pe comprimarea raportului spațiu-timp, ceea ce ar duce la dizolvarea Universului chiar înainte să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu adevărat. De ce ar crea cercetătorii C.E.R.N. o particulă cu o capacitate incredibilă de distrugere, dacă nu pentru a distruge bariera care îl ține pe Enki departe de lumea noastră?

Din moment ce încă nu a fost eliberat marele stăpân al Veghetorilor, putem presupune că nu s-a reușit încă strângerea numărului necesar de suflete. După ce bariera va fi distrusă, ar urma întruparea lui Enki, realizată cel mai probabil de fiul său credincios, Marduk. În poemul babilonian Enuma Eliș sunt menționate cele „50 de nume” pe care le-a primit zeul5033871-9a1770e6fea389cd6b2a815f72625149 odată cu înscăunarea sa pe tronul Pământului. Cercetătorii consideră că toate puterile celorlalți zei erau incluse în acele nume, care ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra.

Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin fiecare câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o Marduk. Capacitate pe care mai mult ca sigur o va folosi pentru a-și elibera tatăl din Tartaros, odată ce bariera energetică va fi distrusă. Doar dacă va reuși să depășească obstacolele surorii sale, care face tot posibilul să împiedice reîntoarcerea lui Enki.

Un exemplu în această privință găsim în România. În anii 1989-1990, elita levită a adepților lui Iștar a reușit să distrugă comunismul din Europa, care se opunea masoneriei. În România, comunismul a căzut în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat mascată în revoluție. Instalați la conducere, trădătorii supuși masoneriei au vândut țara pe bucăți, pentru a distruge odată pentru totdeauna fostul tărâm al zeilor. Cei care au profitat de resursele României, date de pomană străinilor, au fost, bineînțeles, tot masonii. Sărim peste toate așa-zisele privatizări și ne referim la un singur caz, probabil cel mai clar dintre ele. În 1997 s-a înființat Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC), care a primit licența de concesionare a resurselor de la Roșia Montană din Munții Apuseni, unde studiile geologice și de explorare au evidențiat existența a trei sute paisprezece tone de aur și o mie patru sute optzeci tone de argint. 80,69% la sută din totalul acțiunilor R.M.G.C. sunt deținute de compania canadiană Gabriel Resources, al cărei acționarbasescu_aur_rosia-montana majoritar este Beny Steinmetz, un evreu sionist, prin urmare adept al lui Iștar. În septembrie 2013, guvernul României a aprobat în secret începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Trădarea s-a aflat imediat iar românii au ieșit în stradă după numai câteva zile. Se spune că organizatorul protestelor a fost miliardarul american George Soros, un evreu ortodox, deci adept al lui Marduk. A doua zi după primele proteste a avut loc moartea suspectă a unui copil de patru ani, pe nume Ionuț Anghel, pentru care s-a dat vina pe o haită de câini maidanezi. Întreaga presă românească a vuit pe marginea acestui subiect, instigând la uciderea câinilor. Politicienii s-au unit și ei în acest demers, hotărând eutanasierea maidanezilor. Deși moartea copilului prezenta urmele implicării serviciilor secrete române, ancheta oficială a fost făcută de mântuială, lăsând în urmă o mulțime de întrebări fără răspunsuri. Iar presa a promovat intens acest caz, în timp ce ignora protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, în speranța că ura românilor față de maidanezi îi va face să uite de străinii veniți să le fure aurul. Însă lucrurile nu au stat deloc așa. După masacrarea câtorva mii de câini maidanezi, românii au continuat protestele și mai înverșunați ca la început.

Una dintre marile curiozități ale acestei afaceri o reprezintă dorința R.M.G.C. de a utiliza la Roșia Montană treisprezece mii de tone de cianuri pe an pentru extragerea aurului, deși în toate țările Uniunii Europene se folosesc aproximativ o mie de tone în astfel de exploatări. Intervenția trebuia să aibă loc pe un perimetru de o mie două sute cincizeci și opt de hectare; se plănuiau raderea a patru munți și săpături la o adâncime de patru sute de metri, ceea ce ar fi dus la formarea unui crater gigantic, cu un diametru de aproximativ opt kilometri, vizibil și de pe Lună. În urma acestui proiect, România ar fi rămas pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri) înconjurat de un baraj care ar trebui să reziste veșnic, lucru prea puțin probabil. Exploatarea trebuia să aibă loc doar la suprafață, nu în galerii ca până acum, ceea ce ar fi dus la distrugerea aproape completă a respectivei zone. Deși sunt și alte metode pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, sionistul Steinmetz nu voia nici în ruptul capului să renunțe la cea cu cianuri. În aceste condiții nu putem să nu ne întrebăm de ce se voia varianta cea mai distrugătoare. Scopul adeptului lui Iștar era de a extrage aurul sau de a distruge? Dacă a doua variantă era planul său, ce anume își dorea să distrugă?

Grecii antici susțineau că în Munții Apuseni exista un oraș subteran, în care Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul care voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmareRosia-Montana-orasul-subteran-al-zeilor este vorba despre orașul său subteran. Sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăreau îngroparea intrării în orașul subteran sub două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încerca să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu părea să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Yahweh / Marduk, ambele luptând cât mai înverșunat. Sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel. Într-un final au pierdut iar lucrările de la Roșia Montană au fost sistate. Cel puțin pentru moment. Să fie acel oraș subteran al lui Marduk cel în care se găsește portalul către Tartaros? Să fi încercat astfel Iștar să împiedice reîntoarcerea lui Enki? Și ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și măcelărirea câinilor maidanezi?

Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală care avea loc cu patruzeci de zile înainte de Paște și la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, care erau învârtite în aer și aruncate în apă de pe poduri. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, în 2011, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege care îl interzice.

Dintotdeauna câinii au fost sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „cea de nerostit”, Hekate, poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când o simt în apropiere, conform credinței populare. Câinii îi erau sacrificați zeiței pentru a-i respinge influența negativă dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câine erau adesea îngropați la baza fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru alungarea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea acestora pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate era inițial Sophia gnosticilor și mai târziu Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât este posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei care oferă sacrificiile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele.

Prin aceste jertfe, adepții zeiței nu doar se protejează de influența ei negativă, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Nu este o coincidență faptul că politicienii români de vârf, slujitori ai sioniștilor care i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii. Nici faptul că presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat poporul la ură împotriva câinilor, la modul cel mai agresiv posibil. Mai mult ca sigur Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al lui Marduk. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se găsea pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Probabil ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată spre capătul opus al țării, sud-estul României fiind lovit de viituri la scurt timp după sacrificarea câinilor. Iar Marduk pare să-și continue nestingherit planul de a-și readuce tatăl în lumea noastră.

Cel mai cunoscut text care vorbește despre învierea lui Enki este Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament. Autorul susține că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtva vreme” (20:1-3). Cum acel „balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana” este cu siguranță Enki, pasajul descrie întemnițarea lui în acea dimensiune imaterială numită Tartaros de greci imediat după distrugerea trupului său din 2051 î.e.n., acum mai bine de patru mii de ani. Ioannes mai spune că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:7-9). Apocalipsa lui Ezra susține aceeași variantă: „cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartaros şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Este posibil ca reîntâlnirea dintre Enki și Marduk să fi fost reprezentată pe Stela Bărbosului, descoperită în anii 1940 în La Venta120 La Venta Stela 3 Decodng King Lib's Monument_image001 de arheologul american Matthew Stirling. Pe această stelă de piatră, înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, a fost reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu haine bogate și încălțări elegante. Chipul unuia dintre ei a fost complet distrus. Celălalt, un bărbat cu trăsături caucaziene, cu nasul proeminent și cu o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat Unchiul Sam, era intact. Stela era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În Fingerprints of the Gods din 1995, Graham Hancock nota: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Dimensiunile stelei chiar sugerează că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi (trăsături caucaziene, barbă, înălțime și haine bogate) dă de înțeles că erau doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, ar putea fi cea din viitor, dintre Marduk și tatăl său. Este posibil ca olmecii să fi considerat înfricoșătoare reîntâlnirea zeilor, care va cauza imense distrugeri, drept pentru care au ales să o îngroape și să o înconjoare cu șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte, pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la acea informație. Nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, Stela Bărbosului. Probabil un conducător olmec a comandat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său a ordonat ascunderea ei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, odată eliberat, Enki va antrena omenirea într-un crunt război mondial. Într-o inscripție apocaliptică, veche de cincizeci de mii de ani, descoperită în vara anului 1999 de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța, se spune: „Inamicii se vor răscula ca să cucerească Pământul. Iar uriașii din vechime se vor trezi și se vor alătura armatelor care luptă împotriva fiilor Pământului. Și va urma un mare război, în care mulți vor muri. Tatăl se va întoarce”. Cine va forma cele două tabere combatante? Fără îndoială, de o parte vor fi oamenii conduși de Enki și Marduk, iar de cealaltă adepții lui Iștar. Într-un manuscris descoperit în apropierea Mării Moarte, intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, se spune că „prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Lewi, Yehudah și Benjamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. Recunoaștem în acest război state musulmane (adepte ale lui Marduk) împotriva Israelului condus de trei triburi, dintre care nu puteau lipsi „copiii lui Lewi”, adică elita levită închinată lui Iștar. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce mai multe informații: „În primul an […] vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Us, Hul, Geter și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23 – n.a.), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpakșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor3364973-3771896347-Armag asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Yișma’el și Qetura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5 – n.a.). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor […] oriunde li s-ar afla așezările”. Și Apocalipsa lui Ioannes vorbește despre atacarea Ierusalimului; după ce va fi eliberat, Enki „va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:8-9). Același „Gog din țara lui Magog” se găsește și în Cartea lui Y’hez’qel din Vechiul Testament, unde de asemenea se spune că va ataca Israelul. Despre Magog, Facerea 10:2 susține că era unul dintre fiii lui Yapheth (strămoșul europenilor în tradiția iudaică) și nepotul lui Noah. Pentru istoricul Flavius Iosephus, Magog era strămoșul sciților (dacilor) din nordul Mării Negre, ceea ce sugerează posibilitatea ca Gog și Magog să reprezinte de fapt geții și massageții.  În Talmud, Magog va duce o mare bătălie în care vor muri foarte mulți oameni, însă într-un final Yahweh va interveni și va salva evreii.

Iștar este unul dintre personajele Apocalipsei lui Ioannes. În capitolul 17, autorul a fost chemat de un înger pentru a vedea „judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei” (1-2). El mai spunea că a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama6a00d8341bffb053ef0148c7f1245d970c-500wi desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (3-5). Faptul că femeia era împodobită cu aur şi pietre scumpe ne spune că nu era un om de rând, ci o regină sau o zeiţă. Cea numită „Mama desfrânatelor” sau „Desfrânata cea mare” era marea zeiță a Babilonului, „Stăpâna prostituatelor” sau „Curtezana zeilor”, Iștar. Fiara roşie pe care o călăreşte este descrisă ca fiind „asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu” (13:2). De cele mai multe ori, Iștar era reprezentată în Mesopotamia stând pe un leu.

În Proslăvirea zeiței Inanna (numele sumerian al zeiţei Iștar), un text vechi de peste patru mii două sute de ani, preoteasa Enheduanna o numește pe zeiţă „Stăpână călărind o fiară, traduci în fapte hotărârea după a lui An poruncă sfântă”, o descriere asemănătoare celei din Apocalipsă. Ioannes susține că Iștar va fi învinsă de Marduk. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16), i-a spus îngerul care i-a arătat viitorul. Un glas din cer a completat: „Fiindcă în inima ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot” (18:7-8). Cum a devenit zeița „mai mare decât mama care i-a dat naștere” și „a schimbat complet legile Sfântului Anu”, după cum susține textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, îndrăznind să ducă un îndelungat război împotriva fratelui ei, regele Pământului?

Cunoaștem soarta tuturor personajelor principale ale istoriei zeilor, după 2051 î.e.n. Enki a fost ucis de Enlil iar spiritul său a fost închis în Tartaros. Ca pedeapsă, Enlil a fost luat de Anu de pe Pământ, întorcându-se în dimensiunea originară. Marduk a primit conducerea Terrei, pentru care a fost nevoit să se lupte cu sora sa, Iștar. Ninurta probabil a rămas pe Lună, împreună cu un grup de Celești, pentru a-i supraveghea pe Veghetori; din acest motiv, aztecii îl numeau Tecciztecatl, zeul iepure din Lună, fiul lui Tlaloc (Enlil) și Chalchiuhtlicue, zeița lacurilor și a râurilor. Însă despre Ninhursag nu se știe nimic. S-a întors cu Enlil în pleroma eonilor? Puțin probabil, ținând cont că era o parte din Sophia, eonul exilat. A rămas pe Pământ, alături de copiii ei? Miturile nu spun nimic. Răspunsul s-ar putea găsi în religia aztecilor, unde zeii stelelor au conspirat să-și omoare mama, pe Coatlicue (Ninhursag). Ea a fost decapitată de una dintre fiicele ei, Coyolxauhqui (Iștar). Ca răzbunare, zeul războiului, Huitzilopochtli (Marduk), i-a ucis pe toți zeii celești și pe sora sa, Coyolxauhqui. O zeiță decapitată întâlnim și în hinduism și budism, numităCalcutta_art_studio_Chinnamasta Chhinnamasta, simbol al energiei sexuale și întruparea energiei Kundalini, dar și un aspect al zeiței-mamă Devi. Deși pare a fi vorba despre aceeași Ninhursag, în miturile indiene zeița s-a decapitat singură.

În Egipt, Isis (Ninhursag) a fost decapitată de fiul ei, Heru / Horus, însă Djehuty / Thoth a înviat-o după ce i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În mitologia nordică îl găsim pe Mimir, o divinitate înțeleaptă, asociată cu magia și cunoașterea, decapitată de zeii Vanir (Veghetorii); pentru a nu i se pierde înțelepciunea, Odin (Enlil) i-a păstrat capul tăiat. Chiar dacă este vorba despre o zeitate masculină, Mimir se aseamănă cu Ninhursag, care era considerată de antici o magiciană fără pereche, deosebit de înțeleaptă. Să fi fost zeița ucisă într-adevăr? Dacă da, cine a ucis-o? Să-și fi luat singură viața, așa cum susțineau indienii? Să fi fost decapitată de Marduk, ca în mitologia egipteană? Sau criminala să fi fost fiica ei, Iștar, așa cum considerau aztecii? Ultima variantă pare a fi cea mai potrivită dacă ținem cont că, în hinduism, zeița Kali (Iștar) are o centură formată din capetele unor oameni decapitați, ghirlanda ei este alcătuită din cincizeci de cranii și este reprezentată mai mereu cu capul unui demon într-o mână, pe care ea însăși l-a retezat. Este posibil ca indienii să fi sugerat astfel că Iștar, zeița înnebunită după decapitări, să fi fost cea care și-a ucis mama prin acest procedeu. Dacă așa au stat lucrurile, de ce Iștar a apelat la crimă?

Am văzut că Sophia a reușit să-și asimileze eonul pereche, Theletos, devenind de două ori mai puternică. După ce a fost divizată forțat de Enlil în două entități diferite, Enki și Ninhursag, Sophia s-a divizat și mai mult în copiii acestora. Enki și-a asimilat două dintre cele trei fiice, pe Ninkurra și Uttu, la fel ca Sophia pe Theletos. Iar în final eonul decăzut a rămas împărțit în patru zeități diferite: Enki, Ninhursag, Iștar și Marduk. După închiderea lui Enki în Tartaros din 2051 î.e.n. și plecarea lui Enlil de pe Pământ, Iștar a rămas cu un singur rival la tronul planetei: fratele său, Marduk. Prin urmare, pentru a avea șansa de a-l învinge, și-a asimilat mama, fiind astfel formată din două părți dintre cele patru ale Sophiei. Fiind de două ori mai puternică decât fratele ei, adepții săi au reușit să 94 MDAwMDU3MV9USFJELmpwZw==cucerească o mare parte din lume. Astfel înțelegem și de ce Marduk face tot posibilul pentru a-l elibera pe Enki: nu îl împinge iubirea pentru tatăl său, ci are nevoie de ultimul sfert din Sophia pentru a deveni egal cu rivala sa. Întoarcerea lui Enki în lumea materială ar însemna contopirea lui cu Marduk. Inițiații în secretele zeilor au simbolizat această contopire prin numărul 12. Marduk este din cele mai vechi timpuri echivalat de adepții săi cu cifra 6; Enki, egal cu el după cum susțineau miturile babiloniene, este reprezentat prin aceeași cifră. Cei doi, ca entități distincte, erau simbolizați prin numărul 66, adică cei doi zei 6 alăturați. Însă contopirea lor (6+6) a fost reprezentată prin numărul 12. Astfel înțelegem și care dintre cele două zeități era cea dominantă în acest amestec. Cifra 1 este primul dintre cei doi, tatăl, iar 2 ultimul, fiul. Dacă Marduk ar fi fost asimilatorul iar Enki cel asimilat, inițiații ar fi reprezentat contopirea lor prin numărul 21 (prima cifră fiind 2 ar fi însemnat că al doilea zeu era la conducere). Însă din numărul 12 reiese că tatăl este cel care își va „înghiți” fiul, la fel cum a făcut-o în mitologia sumeriană cu Ninkurra și Uttu sau în cea greacă unde Kronos își înghițea copiii. După această contopire, zeul 12 o va ucide pe Iștar. Fără îndoială tot pentru a o asimila, astfel încât Sophia să fie din nou întreagă. Apocalipsa lui Ioannes sugerează această ipoteză, afirmând că „cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16). Dacă Fiara o va mânca pe „desfrânată”, înseamnă că o va „înghiți” la fel ca Kronos și Enki în miturile grecești și sumeriene, adică Sophia va fi din nou completă, într-un singur trup. Abia după această reîntregire a ei, Enlil se va întoarce.

În Apocalipsa neotestamentară, după moartea „desfrânatei celei mari” (sau reîntregirea Sophiei) se va deschide cerul (cel mai probabil un portal din dimensiunea originară a eonilor) și va veni călare pe un cal alb un personaj care „se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate”, „îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele lui se cheamă: Cuvântul (Logos în original – n.a.) lui Theos”, cu ochii „ca para focului şi pe capul lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai el”. Acest personaj, echivalat de creștinism cu Iesous (nimeni altul decât96e2f6c4f55e967defc71fb5b92e3663c6419b51 Enlil), nu va veni singur, ci însoțit de o armată numeroasă: „și oştile din cer veneau după el, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat” (19:15). În Evanghelia lui Matthaios se găsește aceeași variantă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31).

Cartea lui Hanok afirmă și ea că „el vine însoțit de zece mii dintre sfinții săi pentru ca el să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva lui” (1:3-9). În Cartea lui Daniyyel din Vechiul Testament, Enlil este numit Mikha’el: „în vremea aceea se va scula Mikha’el, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Același nume era preferat și de esenieni, în textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, descoperit în apropiere de Marea Moartă, Mikha’el fiind „mâna Domnului” care „se va ridica împotriva lui Belial”. În hinduism, la finalul acestei ere, numite Kali Yuga, zeul Vișnu (același Enlil) se va reîncarna în Kalki și se va întoarce călare pe un cal alb, cu o sabie în mână, pentru a distruge demonii și păcatele din lume. În islam, salvatorul Mahdi va veni călare tot pe un armăsar alb, la fel ca în creștinism și în hinduism. Iar în zoroastrism, salvatorul care va sosi la sfârșitul timpului se numește Saoșiiant.

Toate textele apocaliptice susțin că va urma un război între cele două tabere: de o parte Sophia, Veghetorii și majoritatea oamenilor, iar de cealaltă Enlil, Celeștii și câțiva pământeni care le-au rămas fideli. În Apocalipsa biblică, Ioannes povestea că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce şade pe cal şi cu oştirea lui”. Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține și el că oamenii vor lupta alături de zei: „Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Același text mai spune că „Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile luisons-of-light-vs-sons-of-darkness-1024x819 Belial. Atunci, puterea Domnului le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă” și „El va apărea […] și va face ca adevărul […] aducând blestem asupra Fiilor Întunericului […] și ei se vor da prinși”. Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes susține că zeul Sabaoth va coborî pe Pământ cu oștile sale cerești și îi va învinge pe cei răi. „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci el va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (2:11), este scris în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament. În Cartea lui Yeșa’yahu se spune că „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (27:1). Același sfârșit al Sophiei este preconizat și de Apocalipsa lui Ioannes: „Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:9-10). Tot aici se spune că va urma o judecată a păcătoșilor, care vor fi aruncați în același loc: „cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (20:15). Gnosticii susțineau că Sophia a fost iertată și eliberată la un moment dat, prin urmare bătălia apocaliptică lipsește din scrierile lor. În Pistis Sophia, Iesous spune că a eliberat-o din Haos „iar Gabriel și Mikhael au adus șuvoiul de lumină peste trupul materiei lui Pistis Sophia și au pus în ea toate puterile de lumină ce fuseseră luate de la ea. Și trupul materiei ei a primit lumină cu totul. Și toate puterile din ea, a căror lumină a6bf01aa5fef63a2e0aa89aa9dd128ca2-d4xvswp fost luată, au primit lumină și au încetat să mai ducă lipsă de lumină, fiindcă ele au primit lumina lor care a fost luată de la ele, căci li s-a dat lumina prin mine” (capitolul 64). Apoi, mai spunea el, „am luat-o pe Pistis Sophia și am urcat-o într-un tărâm ce se află sub cel de-al treisprezecelea eon. Și i-am dat ei un nou mister al Luminii, care nu este cel al eonului ei, tărâmul celor nevăzuți. Și i-am dat ei un cânt de laudă al Luminii, ca de acum înainte arhonții eonilor să nu mai poată avea putere asupra ei. Și am așezat-o în tărâmul acela până ce voi veni după ea, ca să o duc în tărâmul ei, ce se află în înalt” (capitolul 74). Tot atunci, i-a făcut și o promisiune: „voi pecetlui tărâmurile lui Authades și pe toți arhonții care te dușmănesc pe tine, căci tu ai crezut în Lumină. Și voi mai pecetlui tărâmurile lui Adamas și ale arhonților săi, pentru ca niciunul dintre aceștia să nu lupte împotriva ta, până când nu li se va plini vremea și până când nu va veni vremea hotărâtă când Tatăl meu îmi va porunci să iau de la ei lumina lor” (capitolul 75). În cele din urmă, Iesous a dus-o în cel de-al treisprezecelea eon, printre „cei douăzeci și patru de nevăzuți”. Însă, ținând cont că gnosticii o venerau pe Sophia, considerând-o cea care le-a adus cunoașterea, este normal să fi preferat un sfârșit fericit al poveștii ei. Care nu este obligatoriu unul adevărat.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, după câștigarea bătăliei finale, Iesous / Enlil va locui pe Pământ, alături de adepții săi, care vor trăi veșnic într-o stare eternă de fericire. Cel puțin asta este interpretarea creștinilor deși, la fel ca restul textelor apocaliptice, Apocalipsa neotestamentară dă de înțeles că Pământul va fi distrus. „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Sabaoth, în ziua iuţimii mâniei lui” (13:9-13), afirmă Cartea lui Yeșa’yahu din Vechiul Testament. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească692x360xPAMANTUL-a-inceput-sa-se-DEZINTEGREZE-Materia-INTUNECATA-este-MOTIVUL-692x360.jpg,q518a58.pagespeed.ic.xs9jyItoaH nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (1:18), se spune în Cartea lui Sepanya.

În Apocalipsa lui Ezra, zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”, „Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”. În zoroastrism, metalele din munți vor fi topite și vor umple Pământul ca niște râuri de lavă, care vor arde păcătoșii. În Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes, zeul Sabaoth anunța: „Atunci voi trimite îngerii mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”. La fel ca în Apocalipsa neotestamentară, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare se va evapora iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”. Îngerul Temeluchus va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, apoi va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți. În final, demonii și oamenii vor fi judecați.

În zeul care se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori îl recunoaștem pe Enlil. De ce însă plănuiește el distrugerea întregului Pământ, ținând cont că e apărătorul omenirii? Să se fi răzgândit în ceea ce ne privește? Apocalipsa lui Ioannes spune că Sophia, Veghetorii și restul adepților lor vor fi aruncați „în iezerul de foc şi de pucioasă” și „vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Adică vor fi închiși pentru totdeauna într-o dimensiune imaterială, cel mai probabil același Tartaros. Prin urmare lumea materială, prima închisoare a Sophiei, va deveni inutilă.

Așadar, Enlil plănuiește să distrugă Universul material și să elibereze spiritele captive în ciclul reîncarnărilor, care astfel se vor întoarce la sursă. În cartea sa biblică, Ioannes sugerează subtil această variantă: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). „Cer nou şi pământ nou” nu înseamnă decât o lume diferită de cea în care ne aflăm în prezent, idee care reiese și din versetul: „Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (20:11). În alte pasaje, Ioannes mai spune: „Iată, cortul lui Theos este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi însuşi Theos va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4), „Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc” (20:14), „Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Theos le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). O lume fără moarte, suferință și Soare nu poate fi cea materială, ci doar cea din care provin toate ființele, pleroma spirituală a eonilor, după cum o numeau gnosticii. Pistis Sophia vorbește și ea despre „plinirea eonului, care este înălțarea universului; adică desfacerea universului și înălțarea completă a numărului sufletelor desăvârșite ale moștenirilor Luminii” (capitolul 86), pasaj din care reiese distrugerea universului material și întoarcerea spiritelor în lumea eonilor. În același capitol se mai spune că „toți arhonții care s-au căit vor sălășlui și ei în tărâmul în care au fost așezați, până când sufletele Luminii vor fi înălțate toate laolaltă” și că „toate sufletele oamenilor ce vor primi misterele Luminii vor fi înaintea tuturor arhonților care s-au căit și vor fi înaintea tuturor celor din tărâmul din Mijloc și a celor din întregul tărâm din Dreapta și vor fi înaintea celor din întregul tărâm al Comorii Luminii”.

De aici înțelegem că, după distrugerea lumii materiale, toate spiritele se vor întoarce în lumea eonilor, inclusiv entitățile malefice care se vor căi. În zoroastrism oamenii vor deveni asemenea zeităților nemuritoare Ameșa Spentas, adică vor trăi fără hrană, foame, sete sau răni, corpurile lor vor deveni foarte ușoare și se vor uni cu marele zeu Ahura Mazda. Acestaimage2 este rolul „Judecății de apoi” din creștinism, iudaism, islam, zoroastrism și unele curente esoterice, momentul în care morții vor învia pentru a fi judecați: stabilirea dimensiunii imateriale în care va ajunge fiecare entitate, adică pleroma eonilor sau Tartaros. Despre această judecată, Ioannes scria: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (20:12-13). Dacă spiritele au fost smulse de Sophia din Enlil se pare că, în cele din urmă, cele întoarse în lumea eonilor se vor reuni cu el. Pistis Sophia nu specifică acest amănunt, însă îl sugerează în capitolul 96, unde Iesous anunța: „Acum, în vremea aceasta, nu doar că veți stăpâni împreună cu mine, dar toți oamenii ce vor primi misterul Inefabilului vor fi împărați împreună cu mine în împărăția mea. Și eu sunt ei și ei sunt eu”. Referitor la „fiecare om ce va primi misterul acela al Inefabilului și îl va împlini în toate felurile și în toate înfățișările sale”, Iesous spunea în același capitol: „omul acela este eu însumi și eu însumi sunt omul acela”. Identificându-se cu spiritele aleșilor, Enlil dă de înțeles că se vor uni cu toții într-o singură entitate, așa cum au fost la început. Iar lucrurile vor reveni la normal în acea lume idilică, netulburată de Sophia, închisă pentru totdeauna într-o dimensiune din care nu mai poate evada. Cel puțin asta se speră…

Dacă textele apocaliptice conțin măcar un sâmbure de adevăr și lucrurile vor sta într-adevăr așa, omenirea va afla la timpul potrivit. Dacă nu, oamenii de știință ne spun că în câteva miliarde de ani Soarele se va stinge, așa că viața de pe Pământ tot va dispărea. Bineînțeles, dacă nu ne vom distruge singuri planeta până atunci.

http://www.secretelezeilor.ro/urzeala-tronului/

Save

Save

Save








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News