Noi, tracii

26 10 2016

Tracii au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est.

Tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia și în alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, iar geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până la râul Bug. Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute.

Origini

Sud-estul Europei în secolul II i.e.n.

Separarea tracilor din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut în epoca bronzului, în momentul în care s-au individualizat grecii și ilirii. Cele mai timpurii izvoare ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac referire la războiul troian din 1200 i.e.n., un conflict dintre ahei și troieni de la sfârșitul epocii bronzului. În acest război se menționează că au participat câteva populații tracice: arcași peoni de pe Axios, ciconi , frigieni și misieni ca aliați ai troienilor.

În secolul al XII-lea i.en., izvoarele asiriene menționează o populație nouă așezată în Anatolia, numită „musku”, un neam tracic al frigienilor. Pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de „tre-ke-wi” (numele vechi al Traciei).

În secolele XIII-XI i.e.n. se desfășoară „invazia popoarelor mării” pe fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit din cauza factorilor interni. Siria și Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre populațiile antrenate în migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Mysii au dat numele unei provincii din Asia Mică: Mysia.

Informațiile despre traci sunt puține, nefiind destule dovezi arheologice. Informațiile despre traci sunt mai numeroase după colonizarea greacă din sec. VII-VI i.e.n., fenomen urmat de o mai bună cunoaștere de către greci a neamurilor „barbare” cu care au venit în contact direct. Hecateu precizează că limita nordică a Traciei era Istrosul. Herodot consemnează că Scithya începe de la Istru în sus. În secolul V i.e.n. , Tucidide îi localizează pe traci între Munții Rodopi și Munții Haemus, iar pe geți dincolo de Haemus, fără a preciza limita nordică. Scylax din Carianda, autor din secolul IV i.e.n., localizează Tracia între Strymon și Istru. Susține că geții se învecinează cu sciții, fără a preciza granița dintre ei, deci este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci izvoarele mai târzii (ca Strabon) susțin că geții au trăit în sec. I i.e.n.-I e.n. de o parte și de altă a Dunării amestecați cu tiragetii și cu bastarnii. Strabon menționează că dacii și geții vorbeau aceeași limbă, că dacii populau Danubius, partea superioară a Dunării, iar geții locuiau pe Istru, pe cursul inferior al Dunării. În secolul I, Plinius cel Bătrân precizează granițele nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița vestică nu este precizată, iar coloniile Histria, Tomis și Callatis sunt considerate parte integrată a Traciei. În concluzie, sursele scrise plasează populațiile tracice într-o zona care nu depășește spre nord linia Dunării.noi-tracii

Tracii sunt localizați pe teritoriul actual al Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, râurile de-a lungul cărora viețuiesc fiind Strymon, Axios, Oiscos, Hebros, Nestos. Tracia se învecina cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu grecii la sud.

Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea i.e.n și la începutul secolului al V-lea i.e.n.) spunea:Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați. Dacă dăm crezare acestor afirmații, putem bănui că măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri și părul roșcat.

Alții spun că: Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona munților Haimos și Rhodope erau neamuri primitive, războinice, în vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee și Mării Marmara erau mult mai civilizați și mai pașnici.

Populații

Peninsula Balcanica in antichitate

Populațiile trace menționate în izvoarele scrise sunt în număr de peste 100. Nu sunt informații suficiente despre fiecare dintre ele. Herodot susține că tracii erau cei mai numeroși după inzi. În nordul munților Haemus sunt pomenite următoarele populații tracice:

  • Dacii, menționați și de către Herodot;
  • Tribalii-localizați între Morava și Isker, doi afluenți sudici ai Dunării. Această populație a rămas în amintirile scriitoriilor antici pentru că au refuzat autoritatea regelui odrisilor Sitalkes care a pornit război cu aceștia în 424 i.e.n., iar în 339 i.e.n., au pretins regelui Macedoniei, Filip al II-lea, o parte din pradă luată de la sciți cu ocazia expediției împotriva lui Atheas. Alexandru cel Mare a desfășurat o expediție împotriva tribaliilor în 335 i.e.n.

Triburi tracice

  • Moesii sau misii: localizați la dreapta tribalilor, între Dunăre și Haemus. Au ajuns în împrejurări neprecizate în Asia Mică și au luptat ca aliați ai troienilor în război cu aheii. Este cunoscut numele unui rege, Telefos. Conform izvoarelor, trăiau amestecați cu geții și tribalii. Conform lui Florus, „erau cei mai barbari dintre barbari”. În 29-28 i.e.., înainte să lupte cu romanii conduși de guvernatorul Marcus Licinius Crassus, au jertfit un cal dedicat zeului lor și au făgăduit că vor mânca măruntaiele romanilor învinși. Strabon îi înfățișează ca buni războinici și susține că unii dintre ei, numiți „theosebi” sau „kapnobati” erau lacto-vegetarieni și refuzau să aibă legături sexuale cu femeile, fiind o sectă de anahoreți.

Statele Tracice

  • Trizii și crobyzii erau plasați între Jantra și litoralul pontic, în sudul Dobrogei. Sunt atestați în Istoriile lui Herodot și împărtășeau credință în Zamolxis și nemurire. Benchetuiau la înmormântări. Este cunoscut și un rege al crobyzilor din secolul III i.e.n., Isanthes, care era frumos, bogat și desfrânat.

În zona Macedoniei de azi, și zona centrală și sudică a Bulgariei, între Munții Haemus și Rodopi, pe malurile Axiosului, Strymonului, Nestosusului și Martei sunt localizați:

  • Peonii-situați între izvoarele Moravei și Vardarului din Macedonia. Iliada îi amintește ca aliații troienilor. Herodot susține că femeile lor aduceau jertfe zeiței Artemis. Alți scriitori susțin că peonii erau ilyri.
  • Dentheletii-au ocupat cursul superior și mijlociu al Strymonului. Cassius Dio consemnează că în sec. I i.e.n., au atacat împreună cu vecinii lor, scordiscii și au jefuit provincia Macedonia.
  • Serdii locuiau la izvoarele Iskerului, în jurul orașului Serdica (Sofia de azi). Cassius Dio menționează că au fost cu greu supuși de romani.
  • Satrii și besii au locuit de-o parte și de altă a Nestosului. Besii erau un subneam al satrilor. Herodot susține că satrii aveau un oracol dedicat lui Dyonisos. Oracolele erau rostite ca la Delphi de o preoteasa și erau interpretate de besii. Strabon spunea că erau „tâlhari” ce locuiau în colibe și duceau o viață oropsită. Locuiau într-o zona cu multe resurse metalifere și se ocupau cu metalurgia. Au fost înfrânți de tatăl lui Augustus, colonizați în secolul I în Dobrogea. Prezența le este semnalată de Ovidiu.
  • Trausii erau localizați între Nestos și Hebros. Herodot susține că trausii plângeau la nașterea fiecărui copil și benchetuiau la înmormântări pentru că moartea îl scapă pe om de nenorociri.
  • Odrisii locuiau pe Valea Hebrosului și erau cei mai bine cunoscuți dintre traci căci au întemeiat un regat întins în sec. V-IV i.e.n., constituind un factor de putere în Peninsula Balcanică.

În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei sunt amintite următoarele populații tracice:

  • Migdonii erau plasați între gurile de vărsare ale Axiosului și Strymonului.
  • Odomantii locuiau între gurile de vărsare ale Strymonului și Nestosului și sunt pomeniți de Aristofan în comedia „Acarnienii” că practicau circumcizia.
  • Ciconii populau coastele Marii Egee, între gură Nestosului și cea a Hebrosului.
  • Apsintii locuiau pe malul Propontidei (Marea Marmara)-partea vestică a Turciei și se închinau zeului războiului, Pleistoros, caruiau îi aduceau jertfe umane.
  • Sintii locuiau în Insula Lemnos.

Unii traci s-au stabilit în Asia Mică, pe coastele nord-vestice. Sunt pomeniți:

  • misii
  • phrygii sau brygii
  • bithynii- locuiau pe valea Strymonului și se numeau inițial strimoni, au luat locul phrygiilor
Regatul Odrisilor

Inițial, Regatul Odrisilor era un stat incipient, organizat după modelul satrapiilor persane, denumită Skudra. Potrivit lui Herodot, fondatorul regatului odrisilor a fost Teres în 480 i.e.n. în condiții favorabile după ce perșii au fost învinși în războaiele medice, renunțând la stăpânirea spațiului balcanic. Odrisii ar fi păstrat structurile organizatorice ale satrapiei. Spațiul inițial locuit de odrisi era valea Hebrosului, Marița de azi, pe cursul inferior. Sub domnia lui Teres, statul odrisilor nu era foarte întins. Tucidide menționează că mai erau o serie de traci independenți. Diodor de Sicilia precizează că Teres a lăsat moștenire un regat puțin întins. Era preocupat de stabilirea unor relații bune cu vecinii, ca sciții. Sciții stăpâneau pe zona litorală de la Olbia la gurile Dunării, Dunărea reprezentând deci granița dintre odrisi și sciti. Teres întocmește o alianța matrimonială: își da fiica de soție regelui scit Ariapeithes. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, numit Octamasades. Pe tot parcursul domniei sale până în 440 i.e.n., relațiile odrisilor cu sciții au fost bune. Lucian din Samosata scria că Teres a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani.tracia

Urmașul lui Teres a fost Sitalces (431-424 i.e.n.), fiind unul dintre cei mai mari regi ai odrisilor. Pe timpul domniei sale, regatul a ajuns la o largă expansiune teritorială, fiind aduse sub stăpânire toate populațiile tracice. Au fost integrați tracii dintre Haemus și Rodopi, la care s-au adăugat geții de dincolo de Haemus. Tucidide a precizat că stăpânea tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuând cu Marea Marmara și Marea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a Istrosului. Diodor de Sicilia a făcut și un portret regelui Sitalces, caracterizat prin bărbăție, blândețe față de supuși, vitejie, înțelepciune și grijă de averea statului. Primea de la neamurile supuse și de la cetățile grecești un tribut anual de 1000 de talanti. Armata era alcătuită din 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți. Relațiile bune cu sciții s-au deteriorat ulterior. Ariapeithes, regele scitilor, și-a luat o nouă nevasta, o grecoaică din Histria, cu care a avut un fiu, numit Skyles. Între cei doi fii vitregi, Octamasades și Skyles, au izbucnit conflicte motivate, fiecare doriind să ajungă rege. Skyles primise o educație grecească de la mama sa, devenind foarte nepopular printre sciti, de aceea, când a devenit rege, a fost alungat de la tron în timpul unei răscoale și s-a refugiat la odrisi. Skyles mergea în orașul grecesc Olbia, unde și-a clădit un palat și și-a luat o nevasta grecoaică. Se îmbracă în veșminte grecești și chiar s-a dedicat cultului lui Dionysos, lucru greu de acceptat de sciti. Fiind alungat, a fost înlocuit cu Octamasades. Sitalces acordă azil politic lui Skyles, ducând o politică ostilă față de ruda sa, Octamadades. Probabil că Sitalces devenise un filoelen și i-a acordat protecție din rațiuni politice pentru a se apropia de Atena în condițiile în care avea mari controverse teritoriale cu vecină să , Macedonia, condusă de Perdicas al II-lea . Sitalces chiar s-a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. Pe fondul Războiului Peloponesiac, Atena și Sparta au apelat la sprijinul aliaților. Atenienii l-au atras pe Sitalces, făcând două gesturi de bunăvoința: l-au făcut „proxenos” pe Nymphodorus, fratele soției lui Sitalces, devenind astfel oaspeți ce asigurai relațiile diplomatice permanente dintre două cetăți, fiind scutiți de impozite și având posibilitatea de a dobândi pământ și casă și reprezenta interesele odrisilor la Atena. Fiul lui Sitalces și al grecoaicei din Abdera a primit cetățenie ateniană. În 431 i.e.n., Sitalces încheie un tratat cu Atena, prin care prevedea o intervenție a armatelor odrise în Peninsula Chalcidica pentru reprimarea răscoalei.

Atena apelează și la Macedonia ce primește avansuri teritoriale prin cedarea orașului Therme. O criză dinastică izbucnește și tensionează relațiile, iar Sitalces îl sprijină pe Filip, un pretendent la tron, fratele lui Perdicas. Sitalces și-a onorat promisiunea făgăduită Atenei în ciuda zgârceniei cu care i-a tratat pe odrisi. I-a capturat pe solii spartani și i-a predat atenienilor. În 429 i.e.n., a organizat o campanie de 30 de zile, în timpul căreia , cu o armata de 150 000 de oameni, a atacat Peninsula Chalcidica și Macedonia. Au participat la expediție tracii dintre Haemus și Rodopi, cât și geții dincolo de Haemus. Poartă o serie de victorii în Macedonia. Atenienii, care au promis că trimit o armata că sprijin, nu și-au onoroat promisiunea, iar frigul iernii făcea riscantă continuarea campaniei. Sitalces se retrage la sfatul lui Seuthes, nepotul sǎu. Acesta a fost cumpărat de Perdicas al II-lea, regele Macedoniei, oferindu-i de soție pe Stratonike, sora sa, precum și o zestre considerabilă. Relațiile dintre odrisi și sciți au devenit tot mai tensionate. Octamasades a pornit cu armata împotriva odrisilor, dar este întâmpinat la Istru de aceștia. Grație înțelepciunii lui Sitalces, situația este detesionata și s-a recurs astfel la un schimb de azilanți, iar Octamasades este ucis. În 424 i.e.n., Sitaces este ucis la asediul de la Delion în lupta împotiva tribalilor.

Armura odrisiana

În 424-410 i.e.n., rege al odrisilor a fost Seuthes I, nepotul lui Sitalces, fiu al lui Sparadocos. A renunțat la expansiunea teritorială și a consolidat granițele regatului. Primea tribut de 400 de talanți și o serie de daruri din obiecte de aur și argint și stofe scumpe. Și-a îmbunătățit relațiile cu Macedonia. Relațiile cu Atena s-au răcit.

După moartea lui Seuthes, regatul sau s-a divizat în 410 i.e.n., fiind împărțit între Seuthes al II-lea și Amadocos. Inițial, relațiile dintre cei doi erau bune. Ulterior, cei doi vor încheia alianțe pentru a se extermina reciproc. Amadocos a cultivat relații bune cu Alcibiade, generalul atenian, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci, conduși de Xenofon. Seuthes nu se achita de obligațiile sale , neplătind solda mercenarilor. Xenofon a descris curtea lui Seuthes al II-lea în lucrarea să, Anabasis. Cu ocazia unui ospăț la care participa însuși autorul, mesenii se înfruptau cu carne friptă, pâine dospită și vin, care este turnat în cornuri de către paharnici. Invitații aduceau regelui o serie de daruri: un cal, o cupa de argint de 4 kg, un sclav, un covor, stofe pentru soție. Petrecerea se desfășura pe un fond muzical, asigurat de flauturi și trompete. Se organizau dansuri războinice, iar regele trac împroșcă hainele cu vin. La curte erau și bufoni pentru a veseli atmosfera.

Sub Cotys I, în perioada 383-360 i.e.n., regatul este reunificat. Acesta a fost asasinat de un grec ce a fost răsplătit cu o cununa de aur de către adunarea populară a Atenei. La moartea lui Cotys I, regatul s-a împărțit în trei regate distincte. Tracia devine astfel o pradă ușoară pentru Filip al II-lea ce o cucerește în 342/341 i.e.n., și pentru a glorifica victoria, clădește orașul Philippolpolis, azi Plovdiv. Tracia a fost anexată Macedoniei, dar se bucura de o oarecare autonomie, păstrându-și dreptul de a emite moneda.

În 335 i.e.n., odrisii erau aliați ai lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.e.n., au participat în bătălia de la Issus împotriva perșilor. În timpul lui Lisimah, odrisii s-au revoltat împotriva macedonenilor. În timpul războaielor dintre diadohi de după moartea cuceritorului Alexandru Macedon, regele odrisilor, Seuthes al III-lea, a fost angrenat în luptele acestora, fiind de partea lui Lisimah, și alteori, de partea lui Antigonos. Seuthes al III-lea a clădit orașul Seuthopolis, situat aproape de Kazanlik. S-au păstrat ceva monede.

În 281 i.e.n., în lupta de la Kurupedion, suveranul Traciei elenistice, Lisimah, este ucis, iar regatul sǎu se destramă. Odrisii își recăpăta puterea. După 280 i.e.n. apar însă celtii ce își întemeiază un regat efemer în centrul Bulgariei, Regatul de la Tylis. În 168 i.e.n., Macedonia este înfrântă de romani, însă își menține autonomia pentru încă 20 de ani, fiind împărțită în patru regate autonome. Abia în 148 i.e.n., Macedonia este transformată în provincie romană, căreia i se alipește Tracia de vest. Tracia estică își menține autonomia ca regat clientelar Romei până în 46 i.e.n., când este transformată în provincie romană.

Etnicitate și limbă

Limba acestor popoare antice este una demult dispărută, iar cultura lor a fost puternic influențată și dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut celții, hunii, goții și sarmații, aducând cu ei elenizarea, romanizarea și mai târziu slavizarea. Contribuția etnică a tracilor și a dacogeților care au trăit pe teritoriul actual al Bulgariei și al României a fost des dezbătută pe parcursul secolului al XX-lea. Câteva studii genetice recente au dovedit că aceste popoare au avut într-adevăr o contribuție însemnată la dezvoltarea națiunilor amintite mai sus.paleo-balkan_languages_in_eastern_europe_between_5th_and_1st_century_bc_-_romanian

După subjugările repetate ale regelui macedonean Alexandru cel Mare și ale Imperiului Roman, majoritatea tracilor a fost elenizată (în Tracia) sau romanizată (în Moesia, Dacia etc.). Triburile romanizate din Dacia au reprezentat substratul etnic al vlahilor (populație atestată documentar în secolul al X-lea), respectiv românii de astăzi.

În secolul al V-lea, triburile tracice situate la sud de Dunăre au fost invadate de slavi (cu care s-au amestecat) și au fost mai târziu slavizate. Ele au devenit unul din principalele elemente etnice ale consolidării națiunii bulgare în secolele al VIII-lea – al IX-lea. Demonstrația lingvistică a acestei teorii este reprezentată de existența în limba bulgară a cuvintelor provenite din tracică și latină. Cuvinte de origine tracă au intrat și în cadrul altor limbi din Balcani, cum ar fi în limba sârbă, alături de cele de origine latină și ilirică.

Anumiți filosofi au susținut că albanezii de azi sunt descendenții triburilor tracice care și-au menținut limba lor inițială. Dar această teorie este puternic controversată deoarece istoriografia albaneză oficială consideră că poporul albanez este urmașul ilirilor. Istoricii bulgari consideră de asemenea că este posibil ca vlahii și sărăcăcianii din Bulgaria să fie descendenții triburilor tracice elenizate și romanizate.

Arheologia

Căutările arheologice ale rămășițelor culturii tracice au demarat în secolul al XX-lea, în special după Al Doilea Război Mondial. Ele s-au desfășurat cu precădere în sudul Bulgariei. În urma săpăturilor intense din anii 1960 și anii 1970 au fost descoperite o serie de morminte și sanctuare tracice. Printre cele mai importante se numără: mormântul de la Sveštari, mormântul de la Kazanlak, Tatul,Seuthopolis, Perperikon, mormântul lui Aleksandrovo etc.

De asemenea a fost scos la suprafață un număr însemnat de obiecte din aur, lucrate manual și comori din argint, toate datând din secolele al V-lea – al IV-lea i.e.n. În deceniile ce au urmat ele au fost expuse în muzeele din întreaga lume, atrăgându-și popularitatea și devenind o emblemă a culturii tracice. Începând cu anul 2000, arheologul bulgar Georgi Kitov a făcut unele descoperiri în regiunea centrală a Bulgariei, descoperiri recunoscute sub numele de „Valea Regilor traci”.tracia-300x272

În data de 19 august 2005, câțiva arheologi bulgari au anunțat că au reușit să găsească prima capitală tracică și că aceasta era localizată undeva lângă orașul Karlovo din Bulgaria. Au fost descoperite o mulțime de obiecte din ceramică șlefuită (bucăți de ceramică-țiglă și vase asemănătoare celor grecești) demonstrându-se astfel bogăția orașului. Ca urmare, Ministrul bulgar al Culturii și-a declarat sprijinul pentru continuarea săpăturilor.

La Dabene, în Bulgaria, au fost extrase peste 15000 de artefacte tracice, din aur, inclusiv mii de inele. În august 2006, lângă satul Dubovo a fost făcută o descoperire senzațională. Într-un mormânt în apropierea acestei localități s-a găsit un pumnal ascuțit, în perfectă stare, realizat dintr-un aliaj de aur și platină.

În Iliada se scrie că tracii din zona Hellespont (Dardanele) și tribul Ciconi au luptat alături de troieni (Iliada, cartea a II-a). Odiseea amintește că Odiseu și oamenii săi i-au atacat pe traci pe drumul de întoarcere acasă din război. Multe dintre figurile mitologice au fost împrumutate de greci de la vecinii lor traci: zeul Dionis, prințesa Europa și eroul Orfeu.

În cartea a 7-a a lucrării sale Istorii, Herodot descrie echipamentul de luptă folosit de traci pe vremea dominației persane:

Tracii mergeau la luptă purtând pe cap piei de vulpe, iar corpurile și le acopereau cu o tunică, peste care așezau o mantie lungă de diferite culori. În picioare purtau botine făcute din piele de cerb; ca arme foloseau sulițe, pumnale mici și scuturi. După trecerea în Asia, acești oameni erau denumiți bitinieni; înainte se numeau strimonieni, fiindcă locuiau în valea superioară a râului Strimon; de aici ei fuseseră izgoniți de misieni și de troieni. Conducătorul acestor traci asiatici a fost Bassaces, fiul lui Artabanus.

În cartea a 5-a, Herodot descrie obiceiurile diverselor triburi tracice:

Tracii care locuiesc deasupra Crestonaens au următoarele obiceiuri. Fiecare bărbat are mai multe femei; și cum moare acesta, între ele se încinge o dispută aprigă pentru a stabili care a fost preferata defunctului; prietenii fiecăreia pledează cu inflăcărare în numele respectivei, iar cea care își adjudecă onoarea de a fi fost cea mai iubită de fostul soț este omorâtă deasupra mormântului acestuia de către cea mai apropiată rudă a ei, după ce în prealabil primește laudele tuturor bărbaților și femeilor; în final ea este îngropată alături de soțul ei. Celelalte rămân foarte mâhnite, pentru că nu există rușine mai mare decât aceasta.
Tracii care nu aparțin acestor triburi au următoarele obiceiuri. Își vând copiii negustorilor. Pe fete nu le supraveghează, lăsându-le complet în voia sorții; în schimb, sunt foarte atenți la comportarea soțiilor lor. Miresele sunt cumpărate de la părinți pe sume mari de bani. Existența unui tatuaj sugerează nașterile de nobili, iar lipsa lui, nașterile oamenilor de rând. A nu avea o ocupație este cel mai onorant lucru cu putință, în timp ce a fi agricultor reprezintă rușinea supremă. A trăi din război și jaf este cel mai glorios lucru. Acestea sunt cele mai importante obiceiuri ale lor.
Se închină la doar trei zei: Marte, Bacchus și Diana. Spre deosebire de restul cetățenilor, regii lor se închină cel mai mult la Mercur, jurând întotdeauna în numele lui și susținând că sunt născuți din acesta.
Bogații sunt îngropați după cum urmează. Corpul le este așezat afară timp de trei zile; în acest timp, tracii comit crime și după ce îl jelesc pe mort, ei sărbătoresc deasupra lui. Apoi, ori ard cadavrul, ori îl îngroapă în pământ. În cele din urmă, ridică o colină deasupra mormântului și dispută tot felul de jocuri în urma cărora unuia dintre participanți i se acordă premiul cel mare. Acesta este ritualul înmormântării la traci.traci1_43420400

Iosephus pretinde că întemeietorul tracilor a fost personajul biblic Tiras, fiul lui Iafet:

Tiras i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci. AotJ I:6.

Într-un binecunoscut fragment, Xenofan spunea:

Oamenii își creează zeii după propria înfățișare; cei ai etiopienilor sunt negri și cârni; cei ai tracilor sunt roșcați și cu ochi albaștri.
Traci și daci celebri

Amadoc I, un rege după care a fost denumit Punctul Amadok (Antarctica).

Teres I, care a unit triburile.

Burebista a fost regele Daciei între 70 i.e.n.44 i.e.n.; el i-a unit pe traci sub domnia sa, regatul său întinzându-se de la Moravia în vest, la Bug (Ucraina) în est și de la Munții Carpați în nord, la Dionysopolis în sud.

Sitalces a fost unul din regii statului trac Odrisi. A fost unul din aliații atenienilor în timpul războiului Peloponesiac.

Decebal, un rege al Daciei, a infrant multe legiuni romane,dar a fost înfrânt în cele din urmă de Traian.

Dionis, zeița vinului la traci, reprezenta nu numai puterea amețitoare a vinului, dar avea și influențe benefice asupra societății.

Orfeu, în mitologia greacă a fost reprezentantul cântului, al cântecului din liră, arhetipul artistului; a avut un rol foarte important în culturile religioase din Tracia și din Grecia.

Spartacus a fost un trac care a condus o mare răscoală a sclavilor de pe teritoriul actual al Italiei, în 73 i.e.n.71 i.e.n. Înainte de a fi înfrânt, a învins câteva legiuni romane împreună cu armata sa de gladiatori și sclavi. Lupta este cunoscută drept Al Treilea Razboi al Sclavilor.

Maximin Tracul, Împărat Roman între 235 până în 238.

Iustin I (împărat), Împărat al Imperiului Roman de Răsărit, de origine daco-tracă

https://ro.wikipedia

Anunțuri




Vikingii in istorie

26 05 2016

Este greu de dat un rãspuns clar întrebãrilor legate de civilizaţia vikingã întrucât majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sunt puţin concludente. Cu excepţia câtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decât surse din spaţiul cultural central-european, bizantin sau arab, care într-adevãr oferã o imagine relativ precisã despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor.

În Scandinavia limba latinã devine cunoscutã odatã cu creştinarea care are loc în secolul al 11-lea, premise pentru dezvoltarea unei istoriografii proprii care înfloreşte în secolele urmãtoare şi în care predecesorii sunt ridicaţi adesea la rang de eroi. Profesorul de scandinavisticã din Bonn Rudolf Simek vorbeşte chiar despre dezvoltarea unui ‘Wikingermythos’, mitul Viking care s-a perpetuat pânã astãzi. În general ni-i reprezentãm ca pe nişte rãzboinici de temut, cu coifuri încornorate şi sãbii grele, nişte rãzboinici solizi şi mândri care se desfatã dupã lupte însângertae cu râuri de mied şi mese copioase. Mergând de la imagistica bogatã dar stereotipicã din cinematografie, festivalurile tematice de tipul “Zilele vikinge” din Schleswig, benzile desenate ce-l au ca protagoniste pe Wickie, pânã la instrumentalizãrile naţional-socialiste, constatãm cã este dificil sã ieşim din acest imaginar colectiv pentru a contsrui o reprezentare diferenţiatã a vikingilor, care sã corespundã macar parţial realitãţii istorice.

Razboinici si calatoriVikingii-distrugători-sau-constructori

Principalul leagãn de civilizaţie este desigur Scandinavia, unde se practicã agricultura în areale mai ferrite şi pe lângã fiorduri. Casele sunt dispersate, între ele dezvoltându-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activitãţilor comerciale, deşi sunt puţine deoarece comunitãţile sãteşti preferã economia închisã, autarhicã. Pentru cã exista pericolul ca aceste oraşe sã fie predate, necesitau o localizare favorabilã, de pildã Birka, ridicat pe o insulã în Mälarsee, Suedia, sau Haithabu al capãtul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multã vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord.

Vikingii dominã nordul European între 800 şi 1050, angajându-se într-o migraţie ale cãrei motive sunt în continuare subiect de dezbatere. Cel mai probabil este vorba despre o epuizare a resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmãrersc cursul râurilor din zona rusã, atingând chiar şi Bizanţul, fãcând schimb de piei, dinţi de morsã şi pene pe articole de lux precum mãtase, aur sau vin, întemeind aşezãri precum Novgorod la gurile râurilor), dar şi expediţiile de pradã. Câteodatã este invocate chiar şi o migraţie târzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung sã strãbatã în lung şi-n lat apropare toatã lumea cunoscutã de atunci.

Vikingii iau în stãpânire Insulele Faeroe ocupate atunci de cãlugãri irlandezi, apoi ocupã şi Islanda din cauza suprapopulãrii Norvegiei (istoria colonizãrii o gãsim în “Cartea Islandei” scrisã de Ari Thorgilsson). Spre deosebire de Norvegia în Islanda nu are reşedinţa un rege, ci guvernarea se face prin Althing, un fel de adunare legislativã care se întruneşte din 930, ale cãrei colecţii de legi sunt transpuse în scris în 1118.

Vechea „republicã” islandezã îşi pãstreazã independenţa pânã în 1262, când se supune regelui Norvegiei. Şi introducerea creştinismului în insulã se decide tot în Althing, dar obiceiurile pãgâne precum consumul cãrnii de cal sau sacrificiul cãtre zeii din vechime se pãstreazã. Sfârşitul erei vikinge este asociat înscãunãrii primului episcop în 1056. Colonizarea Groenlandei este pusã pe seama lui Eric cel Roşu, care o exploreazã doi ani şi gãseşte în nord întinderi verzi şi roditoare. În 985 pleacã 25 de corãbii în direcţia insulei, dar doar 14 ajung la destinaţie. Colonia are drept centru curtea lui Eric de la Bratahlid lângã Eiriksfjord.

În ceea ce priveşte colonizarea Lumii Noi, “Istoria arhiepiscopilor de Hamburg”, terminatã de cãtre cãrturarul german Adam din Bremen în anul 1075, prezintã în cartea a patra, intitulata “Descrierea insulelor din nord”, colonizarea de cãtre vikingi a pãmânturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea danezã în anul 1060, fiindu-i povestite de cãtre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse, “Analele islandeze” (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se aflã Hellulanda şi apoi Marklanda (sau Tara împãduritã, America de Nord) şi, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia cã islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas şi cã ştiau desigur de existenţa Vinlandei, cu mult înainte de informaţia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o ţarã situatã la sud-vest de Groenlanda. “Saga groenlandezilor” ne trimite pe urmele primilor colonişti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar într-o iarnã, tatãl sãu este nevoit sã plece in Groenlanda, însoţit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneşte pe urmele tatãlui, însã vânturi puternice din Nord şi ceţuri dense i-au facut pe membrii echipajului sã se îndeparteze de ruta iniţialã spre Nord, iar când s-a fãcut senin, au descoperit alte ţinuturi diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Roşu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreazã ţinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Nouã.vikingi.jpg

În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la mânăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, iar Mercia, de asemenea, se divizase şi Anglia de Est îşi incetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoţiei. După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik. Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor – care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic – cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (“Drumul mare de la varegi la greci”) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau „rus” conduşi de Rurik.Vikingii in istorie

Societatea vikingã

În genere societatea era împãrţitã în trei clase. Cea mai de sus o alcãtuiau Jarl, urmaţi de karl şi de thrall. O veche poezie mitologicã, Rigsthula, atribuie originea lor zeului Heimdall, poezie pãstratã în Edda lui Snorri. Pe scurt, zeul se întrupeazã într-un om pe nume Rig şi viziteazã trei cupluri, care vor da naştere claselor. În cadrul clasei aşa-numiţilor „oameni liberi” se aflau şi cei mai privilegiaţi, Goden, cel puţin în Islanda. Fiecãrui district în care era împãrţitã îi corespundea un Gode, care se îngrijea de treburile administrative şi organizatorice. Mai mult, dispunea şi de funcţii preoţeşti. Proprietarii de pãmânt reprezentaţi de Gode se împãrţeau în funcţie de bogãţie şi de mãrimea proprietãţii, se bucurau de multe privilegii legislative, având dreptul de a purta arme şi de a-şi exprima opinia în adunare. Comercianţii aveau acelaşi statut ca şi proprietarii obişnuiţi, deşi practic nu deţineau bunui imobile. De menţionat ar fi şi baza de sclavi destul de dezvoltatã, sclavi cu statut de proprietate mobilã, fãrã niciun fel de drepturi şi de o importanţã comercialã deosebitã, mulţi provenind din zona slavã şi cea occidentalã, unde vikingii conduceau raiduri constante. În afara societãţii îi enumerãm pe cerşetori, pelerini, vrãjitori şi profetese.

Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului – thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.

Religia vikingã

Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind divizaţi în două grupuri distincte: „Asenii”, zeii aristocraţiei războinicilor şi „Wanii”, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei. vikingii

Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asenilor, era Odin/Wotan, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (“walkirii”) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Freya, zeiţa fertilităţii, Loki, zeul focului, s.a.) şi secundari.

În ceea ce priveşte concepţia nordicã asupra lumii, avem ca principalã sursã de referinţã “Völuspá” (Profeţia clarvãzãtoarei), în care profetesa ii dezvãlui lui Odin devenirea şi sfârşitul lumii. Cea mai veche versiune a cântului provine din Codex Regius , secolul al 13-lea, dar se estimeazã cã dateazã cel puţin cu douã secole mai devreme. Deşi infiltrate cu elemente creştine, poemul se adreseazã totuşi prin conţinut unor oameni de formaţie pãgânã clarã. Alte lucrãri ce pot fi încadrate tot în scrieri cosmogonice sunt “Cântecul lui Grimnir”, Grimnismal, “Cântecul lui Vafthrudnir”, Vafthrudnirsmal, şi poeme conţinute în Snorra-Edda precum Gylfaginning.

În cosmogonia nordicã existã la început doar un gol uriaş: Ginnungagap. În sud întâlnim însã Muspellsheim, strãlucirea şi cãldura, un loc infernal dominat de uriaşul Surtr. La polul opus întâlnim Niflheim, întunericul şi frigul, din centrul cãruia izvorãşte Hvergelmir, care-şi varsã apele în Ginnungagap. Acolo apele îngheaţã şi se topesc, procesul rezultând în naşterea uriaşului Ymir. Din braţele uriaşului hermafrodit iau naştere prima femeie şi primul bãrbat. Uriaşul se hrãneşte cu laptele vacii Audhumbla, care linge promoroaca de pe pietre şi astfel se naşte o altã creaturã, Buri, pãrintele zeilor. Buri are un fiu, Borr, care se însoarã cu Bestla, fiica uriaşului Bolthorn şi are cu aceasta trei copii: Odin, Villi şi Ve, primii zei. Aceştia îl ucid pe Ymir şi îneacã în sângele sãu pe ceilalţi uriaşi, mai puţin pe Bergelmir, care întemeiazã noul neam al uriaşilor. Cei trei carã trupul uriaşului în Ginnungagap şi fãuresc pãmântul din el, din sângele sãu mãrile şi din oasele sale munţii. Odin, Villi şi Ve creeazã din douã buturugi pe primii oameni care sã populeze pãmântul denumit Midgard: Askr şi Embla.vikings

Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.

Epopeea vikingilor in Islanda si Groenlanda

Nimic în istorie nu este inevitabil, dar date fiind nevoia de resurse şi talentul de navigatori, nu ne surprinde că vikingii, după ocuparea insulelor Shetland, îşi continuă periplul în Faeroe, Islanda sau Groenlanda, ba drumul îi poartă şi pe ţărmurile Americii de nord. În Atlanticul de nord vikingii reuşesc să se stabilească pe tărâmuri neumblate, făcând minuni în Islanda, unde creează o societate cu adevărat avansată.

La nord de Shetland sunt insulele Faeroe, o serie de 22 de insule dintre care 18 sunt încă nelocuite. Vikingii ajung aici în jurul anului 800, unde îi găsesc pe călugării irlandezi, care stabiliseră lăcaşuri în aceste locuri îndepărtate, în conformitate cu idealul de pelerinaj pentru penitenţă. Date fiind păşunile numeroase, turmele cu oi nu întârzie să apară. Dacă la început colonia vikingă nu are mari dimensiuni, în mai puţin de un secol se măreşte considerabil datorită disidenţilor din Norvegia lui Harald Finehair. Alătuir de exilaţii politici mai participau însă şi căutătorii de pământ, bogăţii şi aventură. Saga Faeroezilor, fără mare grad de istoricitate, îl glorifică îndeosebi pe Olaf Tryggvasson, care creştinează insulele. Treptat, ele ajung un punct de reper important între Norvegia şi Islanda.

Ţara Gheţurilor

Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii. Din 775 omniprezenţii călugări irlandezi , numiţi papar de către vikingi, veneau aici vara. Tradiţia spune că vikingii au poposit aici pe la 860, o dată relativ târzie dată fiind proximitatea insulelor Faeroe. Cine a fost primul care a păşit aici? Landnamabok vorbeşte despre trei personaje: Naddod, Gardar şi Floki. Primii doi “strămoşi” laudă frumuseţile imobile şi bogăţia de peşte de aici, în vreme ce Floki Vilgerdarson nu este deloc impresionat, dar numele de Tara Gheţurilor pe care îl oferă insulei este cel ce a rămas. Poveştile despre întemeiere nu sunt ele însele importante, dar constituie un reper fundamental pentru generaţiile viitoare care vor crea mitologia originilor.Vikings_Warfare01_full

Din 870 până în 930 vin succesiv valuri de colonişti, care se stabilesc pe lângă fiordurile fertile şi câmpiile de pe coastă. Islanda devine rapid o aşezare vikingă independentă. Două surse din secolul al XII-lea descriu această colonizare: Ari Thorgilsson, părintele istoriografiei islandeze, scrie în 1125 Islendingabok, ajutat de mentorul său Hallr Thorarinsson, creştinat în 998 şi urmaş al coloniştilor. Celălalt izvor, Landnamabok, este mai mult un catalog al coloniştilor, inventariind 400 de personaje cu poveşti aferente. Şi ele sunt mai mult tradiţii decât istorii, spunându-ne că Ingolf Arnarson a fost primul colonist, care soseşte aici însoţit de fratele său Hjorleif, ucis de sclavii săi drept pedeapsă pentru că nu a sacrificat zeilor. Din poveste ne facem o idee despre procedeul colonizarii: zeii le arătau oamenilor unde să-şi ridice casa atunci când aruncau peste bord nişte piloni; oamenii veneau însoţiţi de familie; fiecare colonie avea dreptul la un teritoriu pe care conducatorul expeditiei şi oamenii lui îl trasau purtând o făclie.

Exista şi o măruntă componentă celtică, originea unora dintre soţiile sau concubinele nordicilor. Printre figurile legendare ale Islandei se numără şi Njall, un celt despre care se scrie o întreagă saga. Oricum, Islanda este o colonie în speţă a Norvegiei: toponimia indică origini din regiunile sud-vestice Sogn, Hordaland şi Rogaland, o mică parte emigrând şi din Faeroe sau Scoţia. Cât despre numărul coloniştilor, dacă sunt menţionaţi iniţial 400, adică oameni cu stare, punând la socoteală familiile şi alaiul, în 60 de ani este posibil să se fi ajuns pe la 20.000 de oameni.

Snorri Sturlusson şi Landnamabok atribuie migraţie condiţiilor politice din vremea lui Harald, care undeva între 885 şi 900 învinge o mare parte din lorzi la Hafrsfjord. Dar printre colonişti se numărau şi prieteni ai săi, precum Ingimund cel Bătrân sau Hrollaug, iar Harald a încercat să controleze fenomenul limitând dimensiunea permisă a teritoriilor luate în stăpânire şi taxând populaţia care voia să emigreze. Tentaţia de noi pământuri trebuie să fi fost mai importantă, în condiţiile unei suprapopulări în fiordurile din sud-vestul Norvegiei.

Noua societate avea nevoie de organizare şi s-a adoptat rapid o guvernare aristocratică. Între 927 şi 930 lorzii conducători conchid că este necesară crearea unui corp care să adopte legi şi să rezolve diferendele. Ca urmare îl trimit pe Ulfjot în Norvegia pentru a face investigaţii juridice. Ce rezultă este legislaţia lui Ulfjot. Adunările regionale au existat încă de la începutul colonizării (thing), dar o adunare generală (althing) s-a întrunit probabil pentru prima dată în 930. Locul ales pentru întrunire (thingvellir) este şi astăzi unul dintre cele mai impresionante obiective din Islanda: la nord de cel mai mare lac, la capătul unui clivaj natural vast. Aici se adunau o dată pe an aristocraţii vreme de două săptămâni în care luau decizii privind mica “republică”. Coloniştii nu erau doar lideri seculari, ci şi religioşi, mari preoţi (godar).

Din cele 12 districte veneau câte trei membri, iar aceşti 36 alegeau un reprezentant care prezida trei ani la rând adunarea şi care recita legile. În 965 Islanda a fost divizată în patru cartiere cu câte trei districte, mai puţin nordul care avea patru. Erau acum 39 de membri. Să considerăm acest althing drept prima instituţie democratică ar însemna să neglijăm natura lui prin excelenţa aristocratică. El este însă foarte imprtant caci denotă prima încercare a vikingilor de a se organiza pornind de la zero. Instituţia a funcţionat, oferind stabilitatea necesară ascensiunii dovedite de înflorirea culturală excepţională.

Convertirea la creştinism nu se datorează atât elementelor creştine prezente printre colonişti, de altfel nesemnificative, cât accederii la tronul Norvegiei a lui Olaf Tryggvasson, creştin, în 995. Ari ne povesteşte în Islendingabok că tatăl său vitreg fusese botezat de unul dintre primii misionari ai regelui Olaf, iar tutorele lui Ari, Teit, era fiul lui Isleif, primul episcop al Islandei. După o misiune mai puţin reuşită, regele Olaf trimite două căpetenii islandeze creştinate înapoi în Islanda împreună cu preotul Thormond. În althing are loc o confruntare politico-religioasă, dar până la urmă se decide ca toţi să fie creştini oficial, dar păgânismul putea fi practicat în privat. Primul episcop, Isleif, s-a stabilit în 1056 la Skaltholt, unde s-au descoperit ruinele unei catedrale din lemn. O codificare a canoanelor s-a realizat abia în 1123.

Ţara Verde

Colonia din Groenlanda, deşi micuţă, la capătul lumii, este dovada incredibilei capacităţi de explorare şi adaptare a întreprinzătorilor nordici. Spre deosebire de Faeroe şi Islanda unde vikingii au mai întâlnit câte un călugăr irlandez, în Groenlanda au găsit pustiul. În surse primul contact cu insula este datat undeva la 900, şi tot o furtună trimite acolo o corabie, cea a lui Gunnbjorn care se îndrepta spre Islanda şi zăreşte o întindere vastă spre vest. Pornind de la saga, câteva insuliţe ajung să îi poarte numele. Colonizarea Groenlandei se leagă de numele lui Eric cel Roşu, o figură cât de poate de istorică. Arheologii au descoperit de altfel casa lui, biserica soţiei sale şi mormintele familiei.vikingek

Pe la începutul anilor ’80 din veacul al IX-lea, Eric si tatăl său Thorvald sunt forţaţi să părăsească jaeren, sud-vestul Norvegiei. În Islanda spiritele se încing pentru că sosind târziu nu primesc decât teritorii marginale. Luptele cu lorzii locali îi aduc lui Eric un exil de trei ani, posibilitate de a explora teritoriul zărit la vest de către Gunnbjorn. Angmagssalik, cel mai apropiat punct de Islanda, era la patru zile de Islanda. Eric are însă inspiratîa să navigheze mai la sud-vest, unde descoperă tărâmuri înverzite şi fiorduri adânci. Eric o numeşte Tara Verde pentru a atrage colonişti. Pentru islandezii care începeau să sufere de foame era o perspectivă promiţătoare. În anii următori şi norvegienii se interesează de noul teritoriu. Coloniştii se vor stabili în două aşezări, cu 90, respectiv 140 de ferme. Eric şi-o construieşte pe a sa la Brattahlid, aproape de locul de adunare a thing-ului. Creştinismul pătrunde aici tot în jurul anului 1000, iar saga ii acordă un rol misionar important soţiei lui Eric, Thjodhild. Biserica creştină avea să prospere în Groenlanda, unde se stabileşte o dioceză la Gardar, două mănăstiri şi 12 biserici parohiale.

Familiile care trăiau aici se bazau în principiu pe creşterea oilor şi vitelor, dar aveau la dispoziţie şi o mare cantitate de peşte, precum şi vânat (foci, morse, urşi). Cât de departe s-au dus vikingii? O piatră cu inscripţii runice de la începutul secolului al XIV-lea s-a găsit la o latitudine de 73°N, iar unii vikingi au navigat chiar mai departe, până la Golful Melville. Comunităţile au rămas însă la sud, însumând cam 4000 de suflete. Sursele despre Groenlanda medievală abundă: scrisori papale, participări la sinoade, saga, poveşti despre urşi polari oferiţi în dar prinţilor Europei. O descriere foarte favorabilă avem din Oglinda Regelui, o carte din secolul al XIII-lea despre eticheta de curte. În plus, dovezile arheologice abundă şi ele. S-au excavat sute de clădiri, case lungi de 15 metri cu pereţi din turbă şi piatră, printre care şi cea a lui Eric. Catedrala de la Gardar, ridicată în secolul al XII-lea, este acum doar o ruină, dar odinioară se înălţa până la 28 de metri. În cimitirul de la sud de Brattahlid s-au găsit şi veşmintele şi alte obiecte ale oamenilor, păstrate datorită condiţilor climatice.

Din motive cu totul misterioase, aşezarea groenlandeză dispare la 1500. Cea mai bună explicaţie se rezumă momentan la un amestec de moficări climatice şi politice. În 1261 teritoriul până atunci independent trece sub autoritatea regelui norvegian, care impune unele restricţii comerciale. Cum localnicii se bazau pe exportul de lână, piei, fildeş, şi pe importul de lemn, fier şi grâne, condiţiile de viaţă trebuie să se fi înrăutăţit. Şi totuşi, Groenlanda nu depindea economic de comerţul cu Norvegia, pentru că din multe puncte de vedere era autosuficientă. Carenţa cea mai mare, cea de lemn, se suplinea nu neapărat prin material din Norvegia, pentru că se găsea şi mai aproape, în Markland (Labrador).viking_76

Clima s-ar putea să fi jucat un rol mai important, pentru că saga ne spun că în secolul al XIII-lea temperaturile apei au scăzut şi gheţurile s-au extins spre sud. Odată cu gheţurile din nord au coborât şi eschimoşii, cu care groenlandezii au conflicte la mijlocul secolului al XIV-lea. În 1492 papa Alexandru al VI-lea scrie că nu mai trăieşte nimeni acolo. Cel mai vestic avanpost al creştinătăţii dispăruse brusc, iar papa îi scrie epitaful exact în anul când Columb descoperea Lumea Nouă. O redescoperea de fapt, căci vikingii nu şi-au oprit aventura în Groenlanda.

Aventura vikingilor in Lumea Noua

Nu încape urmă de îndoială că vikingii au poposit în Lumea Nouă cu 500 de ani înaintea marilor exploratori renascentişti. Dar cum şi de ce au ajuns acolo? Şi ce au găsit? Fascinaţia descoperirii Americii de către europeni a persistat dintotdeauna.

Mai interesant de văzut ar fi dacă înaintea vikingilor, deci a anului 1000, s-a mai aventurat vreo civilizaţie europeană în emisfera vestică. Avem doar texte vagi şi inscripţii ambigue la îndemână. De pildă, biologul Barry Fell de la Universitatea din Harvard a descoperit în nordul Noii Anglii nişte însemne ce aduc aminte de alfabetul proto-ogamic din cultura celtică, in care se notau doar consoanele, cu bare verticale. În rest, poveşti şi legende, precum cea despre Atlantida. Ca şi Platon, Plutarh povesteşte despre nişte cărturari care au navigat dincolo de gheţuri către un mare continent, acolo unde Cronos doarme într-o peşteră. Tradiţia tărâmurilor mitice o regăsim pretutindeni.

Sfântul Brendan a perpetuat această tradiţie în faimoasa sa Navigatio sancti Brendani, o relatare misterioasă din secolul al X-lea care vorbeşte despre călătoriile călugărului irlandez cinci secole mai devreme, iarăsi un amestec de adevăr şi ficţiune greu de separat. Este posibil ca aceşti călugări irlandezi pe care vikingii îi găsesc în Islanda de pildă, să fi ajuns şi pe acolo, dar nu putem şti exact. Oricum, cert este că oamenii erau curioşi în legătură cu teritoriile atlantice, dar înaintea vikingilor, le învăluiau într-un aer de basm şi fantezie.index

Aproximativ în anul 1000 curajoşii navigatori pun piciorul în Lumea Nouă. Primele surse despre tentativa de colonizare nu sunt, după cum ne-am aştepta, saga islandeze, ci o carte a lui Adam din Bremen terminată prin 1075, Istoria Arhiepiscopilor de Hamburg. Capitolul al IV-lea povesteşte despre insulele din nord, pornind de la informaţii adunate de la curtea regelui danez Svein Estrithson, nepotul lui Knud cel Mare. Apare numele de Vinland pentru a descrie un teritoriu dincolo de Groenlanda, confirmat şi de alte surse precum Analele Islandeze din 1121. Primul mare istoric islandez, An Thorgilsson, scrie câţiva ani mai târziu despre Vinland, despre care ştia de la unchiul său, Thorkell Gellison, care aflase la rândul său despre lucrurile acestea de la unul dintre coloniştii Groenlandei. Două saga relatează şi ele despre evenimentele din Vinland, Saga Groenlandezilor şi Saga lui Eric, care nu se potrivesc întotdeauna ca informaţie.

Saga Groenlandezilor ne spune că nu faimosul Leif Ericsson a zărit primul teritoriul ci Bjarni Herjolfsson, un islandez care într-o vară află că tatăl său a plecat cu Eric cel Roşu în Groenlanda şi vrea să navigheze şi el într-acolo. Deviază de la curs şi ajunge într-o zonă plană, cu mulţi copaci, despre care îşi dă seama că nu era ce căuta şi o părăseşte. Acelaşi lucru îl face şi într-o altă zonă, muntoasă şi cu gheţari. Leif Ericsson însă decide să exploreze. Refăcând ruta lui Bjarni, Leif izbuteşte să ajungă şi el pe tărâmurile pe care le botează Helluland (ţara cu lespezi), respectiv Markland (ţara cu lemne). Continuând periplul, două zile mai târziu zăreşte alt ţărm, înverzit, unde se opreşte şi îşi aşează tabăra, propunând explorarea zonei. Unul dintre oamenii lui, Tyrkir, dispare brusc şi se întoarce entuziasmat cu un mănunchi de struguri. Leif botează teritoriul Vinland (ţara vinului). Leif şi marinarii săi încarcă corăbiile cu struguri şi lemn şi pornesc înapoi spre Groenlanda. Cam la asta se rezumă activitatea lui Leif.

Expediţiile de colonizare care urmează le întreprind alţi copii ai lui Eric cel Roşu: Thorvald, Thorstein, Freydis. Thorvald Ericsson navighează spre Vinland cu aceeaşi corabie, unde îi găseşte casa lui Leif. După o iarnă petrecută acolo cu cei 30 de oameni ai săi, Thorvald începe să exploreze prin nord-est, într-un promotoriu împădurit, unde are loc primul contact cu nativii. Acolo, în fiord, urmează o încăierare în care Thorvald îşi pierde viaţa, iar vikingii care scapă se întorc în Groenlanda cu poveşti despre skraelings (cei urâţi). Thorstein, alt fiu al lui Eric, porneşte cu soţia sa Gudrid şi un echipaj de 25 de oameni în căutarea trupului fratelui său, dar vremea rea îi întoarce din drum. O epidemie loveşte aşezarea lor din Groenlanda, iar Thorstein moare, Gudrid căsătorindu-se apoi cu un islandez bogat, Thorfinn Karlsefni, pe care îl convinge să întreprindă o campanie de colonizare în Vinland. Aşa că cei doi iau cu ei 60 de oameni, câteva vite şi alte resurse, intenţionând să rămână acolo. Şi se descurcă bine în aşezarea iniţiată de Leif. Cât despre skraelingi, în curând vikingii ajung să facă comerţ cu ei, oferind lapte şi primind blănuri. Vara aceea Gudrid naşte pe Snorri, primul european venit pe lume în emisfera vestică.

Din nefericire, o neînţelegere comercială cu skraelingii duce la o confruntare care îi determină pe vikingi să abandoneze colonia, după numai două ierni. Cât despre fiica lui Eric, Freydis, ea pleacă în expediţie alături de doi parteneri, dar neînţelegerile o determină să ordone uciderea lor. Încercarea de colonizare nu are succes din cauza ostilităţii nativilor.

Saga lui Eric prezintă unele diferenţe. Este o relatare mai completă, dar care nu îl pomeneşte deloc pe Bjarni, ci atribuie descoperirea exclusiv lui Leif Ericsson, care de data aceasta este un misionar al regelui Olaf, trimis să creştineze Islanda şi Groenlanda. Dificultăţile pe mare îl împing către tărâmul neumblat, în apropierea căruia salvează nişte naufragiaţi. După accea, Karsefni şi Gudrid, alături de Freydis şi Thorval intenţionează să se stabiliească de tot în Lumea Nouă. După ce călătoresc în zonă mai mult timp, dau peste un estuar unde cresc vie şi grâu sălbatic şi stau acolo până ce skraelingii adoptă o atitudine duşmănoasă faţă de ei. Urmează apoi o tentativă a poveştii de a reabilita imaginea lui Freynis, care de data aceasta este o femeie curajoasă care luptă cu vitejie şi când bărbaţii se retrag. Ca şi cealaltă saga, şi aceasta se încheie cu menţiunea unor episcopi islandezi care descind din Gudrid.

Ce putem conchide din aceste relatări? În mare, trei aspecte importante: că vikingii au ajuns în America de Nord, că au încercat să se stabilească şi acolo, şi că au părăsit însă zona la primele contacte nefericite cu populaţia autohtonă. Restul de detalii sunt necesare pentru a construi o poveste coerentă într-un context credibil. Omisiunea lui Bjarni este suspectă, mai ales că Saga Groenlandezilor o antedatează pe cea a lui Eric., care tinde să glorifice peste măsură familia exploratorului, mai ales când îi atribuie lui Leif evanghelizarea Groenlandei. Mai probabil este deci ca Bjarni să fi făcut observaţia despre existenţa unui alt pământ, nu Leif Ericsson.2009_02_19_0_14_vikingii_45306

Când se petrece evenimentul şi unde anume ajung de fapt vikingii? Prima întrebare este mai uşoară. Bjarni face descoperirea când Eric cel Roşu aduce colonişti în Groenlanda, prin urmare prin 985-986. Cât despre călătoria lui Leif, Saga Groenlandezilor menţionează că aceasta s-a făcut pe vremea când lordul Eric era conducătorul zonelor de coastă ale Norvegiei (1000-1014), în timp ce Saga lui Eric spune că Leif era un misionar al lui Olaf Tryggvason (995-1000). Vizita lui Bjarni la Eric poate fi datată deci cel mai devreme în 1001 şi cel mai târziu în 1014. Îşi petrece doar o iarnă aici, deci se întoarce în Groenlanda undeva între 1002 şi 1015, când porneşte la drum Leif. Aşezarea însă o întemeiază Thorfinn Karlsefni şi Gudrid şi durează trei ani, cândva între anii 1020-1030.

Locaţia Vinlandei este mai greu de dibuit. Istoricii au conchis că Helluland se afla în insula Baffin, la doua sute de mile de Groenlanda, trecând prin strâmtoarea Davis. Markland este cel mai probabil Labrador, care încă mai abundă în păduri. Vinland însă a fost identificată cu multe locuri de pe coasta estică, depinzând mai mult de patriotismul local. Textele, adică Adam din Bremen şi saga, ne aduc în vedere strugurii, cerealele, cantităţile mari de somon şi un promontoriu cu o insuliţă la nord şi o strâmtoare la vest, de-a lungul căreia se intind mlaştini la estuarul unui râu care se varsă în ocean venind dinspre un lac. Descrierea nu ne oferă multe indicii. În prezent, somonul nu se găseşte mai la sud de 41°N, iar strugurii mai la nord de 42, adică este vorba despre zona dintre New York şi Boston. Dar o explicaţie atât de simplă nu ia în calcul schimbările climatice. Între perioada vikingilor şi vremurile moderne s-a produs se pare o răcire, ceea ce îngreunează lucrurile.

Arheologia mai are de căutat prin sudul Marklandei, pentru că sunt sute de locuri care se potrivesc descrierilor din saga. Există liste întregi cu situri despre care se presupune că ar fi vikinge. Descoperirea în 1824 a unei pietre runice în Kingigtorssuaq, Groenlanda, pe care sunt înscrise numele unor persoane şi data la care acestea ajung în America a impulsionat cercetarea urmelor vikinge, care în secolul al XIX-lea mai mult s-au fabricat decât găsit. Entuziaştii au atribuit vikingilor pietre precum cea de la Taunton, Massachusetts, care de fapt aparţinea indienilor. Urmele de la Dennis, Cape Cod sau râul Charles s-au dovedit la fel de false.

Febra vikingă a produs numeroase fantasmagorii, presupuse pietre nordice apărând ca ciupercile şi în Rhode Island. In jurul turnului de la Newport s-a creat o adevărată isterie până ce s-a demonstrat că datează nu mai devreme de secolul al XVII-lea. La fel şi în jurul unor inscripţii din Nova Scotia sau lângă Ontario, când un localnic a transportat nişte obiecte din Norvegia şi le-a dat muzeului din Toronto, una dintre multele înşelătorii cauzate de fervoarea vikingă. Un fals grosolan este şi piatra Kensington, Minessota, despre care Olof Ohman, un imigrant suedez care ajunge aici prin 1879 a pretins că este autentică şi descrie o călătorie vikingă din secolul al XIV-lea, dar piatra a fost de fapt dăltuită în acelaşi secol de un localnic, folosind un amestec de rune nordice şi dialectul local suedezo-norvegian.

Obiectele şi rămăşiţele de case din zona Quebec-Ungava Bay, respectiv L’Anse aux Meadows, Newfoundland, se înscriu însă într-o foarte probabilă atribuire vikingă. În Newfoundland s-au găsit dovezi solide ale prezenţei vikinge, unde Helge Ingstad, guvernatorul Groenlandei, iniţiază începând cu anii ’60 campanii arheologice intense care scot la iveală o măruntă comunitate de nordici din secolul al XI-lea: case lungi, o fierărie, un cuptor pentru cărbune. Clădirile aveau pereţi din straturi suprapuse de turbă şi au fost ridicate pe un vechi terasament marin, la patru metri deasupra mării la flux. Câteva artefacte confirmă şi ele prezenţa nordică: lămpi, ace, nituri din fier, bucăţi de lemn prelucrat, posibil fiind ca aici să se fi reparat o corabie. Datările a mai mult de 50 de mostre din sit conduc la aceeaşi concluzie: vikingii au colonizat L’Anse aux Meadows în jurul anului 1000.  bcl1gwd

Dacă mai sunt şi alte aşezări încă nedescoperite, şi acestea au fost foarte probabil mici şi de scurtă durată. Problema cu situl rămâne denumirea de Vinland, pentru că aici nu cresc struguri. Cresc în schimb mult varietăţi de zmeură, printre care şi Rubus Phoenicolasius (wineberry), care se folosea la producerea de vin şi poate vikingii nu s-au referit la viţa de vie până la urmă. Mai sunt şi altele de lămurit, cum ar fi de ce s-a întrerupt locuirea în aşeazare, căci casele nu prezintă, cu excepţia uneia, urme de distrugere; sau cât de mult se extindea Vinland în opinia vikingilor şi cât au explorat aceştia.

Este tentant să afirmăm că au călătorit mult, până la Penobscot Bay, lângă Brooklin, unde s-a găsit o monedă nordică autentică din 1070. Sau poate că pur şi simplu obiectul a circulat în reţeaua de schimb cu indienii. La fel de tentant ar fi să considerăm aşezarea dîn Newfoundland drept colonia lui Thorfinn Karlsefni, cel din saga. Mai avem însă multe de descoperit despre aventuroşii vikingi şi călătoriile lor neobosite pe mările învolburate…

Cum aratau vikingii?

Nu ducem lipsă de mituri referitoare la aceşti piraţi scandinavi, în speţă cu privire la înfăţişarea lor. Cele mai frecvente mituri le-am putea rezuma astfel: erau murdari şi neîngrijiţi; purtau faimoasele coarne la coif; se asemănau cu scandinavii de azi la trup; veşmintele lor erau preţuite de toată lumea; cei mai mulţi erau marcaţi de cicatrici de război. Cum arătau de fapt vikingii?

În reprezentările populare îi vedem ca pe nişte luptători duri, cu chipuri mânioase şi spume la gură. Nu tocmai nişte feţi-frumoşi. Este însă improbabil ca ei să fi fost atât de necivilizaţi, din moment ce mai multe descoperiri arheologice atestă prezenţa unor instrumente precum pieptenele, penseta, pila sau scobitoarea (de văzut de pildă la Muzeul din Roskilde). Prin urmare igiena personală nu era un lucru de neglijat nici măcar pentru ei. Mai mult, sursele scrise susţin descoperirile. În cronica sa din 1220, John de Wallingford pomeneşte lucruri precum obiceiul lor de a se spăla în fiecare sâmbătă, de a se schimba des de haine şi de a se aranja prin detalii care le dădea un aer de Don Juan, cu care au fost capabili chiar să cucerească femei căsătorite sau fete de nobili. Ce-i drept, ambasadorul arab Ibn Fadlan îi consideră cele mai mizere creaturi ale lui Allah, dar arabii au o cultură care presupune o baie inaintea fiecăreia dintre cele cinci rugăciuni zilnice…Vikings-Rollo-Clive-Standen

Vikingii nu se mulţumeau doar să-şi spele barba. Ea trebuia să fie şi aranjată cu stil. Sursele iconografice ne sugerează că vikingii aveau un păr foarte bine întreţinut. Purtau bretoane lungi şi îşi scurtau părul la spate. Barba, fie lungă sau scurtă, părea mereu îngrijită. Două izvoare susţin această imagine. Unul este un cap tridimensional sculptat pe un car din cadrul complexului funerar al corabiei Oseberg. Părul său este aranjat, are o mustaţă lungă şi elegantă, precum şi o barbă care îi ajunge la mustaţă, dar nu şi până la obraji. A doua sursă este o veche scrisoare englezească, în care un om îl sfătuieşte pe fratele său să urmeze moda anglo-saxonă şi nu pe cea daneză, unde bărbaţii se bărbiereau pe gât şi îşi ţineau bretonul lung. Femeile purtau păr lung, probabil legat într-un nod la spate. Puteau folosi şi panglici colorate împletite în păr. De asemenea, ele se acopereau cu o bonetă sau un şal.

Cât despre coifurile cu coarne, simbolul preferat asociat vikingilor, ele sunt cât se poate de fictive. Abia la finele secolului al XIX-lea au început să apară astfel de reprezentări, influenţate de opera lui Wagner. Coarnele ar fi fost foarte incomode în luptă, putând fi uşor agăţate de ceva. Vikingii se foloseau de fapt de coifuri simple de fier pentru protecţie. Armele sunt mai importante, ele oferind o imagine asupra statutului social al personajelor. Doar elitele îşi permiteau săbii sau lănci de obicei, în vreme ce micile securi şi cuţitele erau la îndemâna oricui.  Pentru a fi îngropat cu o sabie, vikingul trebuia să deţină un statut social destul de elevat. Sabia era bun de prestigiu, în vreme ce securea sau cuţitul, pe lângă marea lor frecvenţă, nu aveau neapărat funcţie militară. Vikingii mai foloseau şi arcuri cu săgeţi, suliţe şi scuturi rotunde. Cei care îşi permiteau mai achiziţionau şi cămaşă de zale.

Poate că vikingii nu arătau atât de fioros, dar nici nu semănau în totalitate cu nordicii contemporani. Anatomia lor este similară, dar vechii danezi erau mai scunzi cam cu 8-10 cm. Constituţia corporală era probabil marcată de muncile grele pe care le depuneau. Ar fi de presupus că acumulau mai multă masă musculară decât noi, dar printre problemele curente figurau artrita, osteoporoza şi dantura proastă. Vikingii aveau acces la tot felul de specialităţi culinare datorită expansiunii lor, dar nutriţia lor era mai precară decât a noastră. Scheletele din morminte ne arată că oamenii, în speţă copiii, ajungeau cu greu la o dezvoltare corporală deosebită.

O altă curiozitate este că femeile vikinge se caracterizau prin trăsături masculine oarecum pronunţate în comparaţie cu situaţia de azi. Chipurile bărbaţilor şi ale femeilor erau în genere mai asemănătoare. Nu se aplică regula tuturor scheletelor, dar de obicei este destul de greu de identificat un bărbat, pentru că femeile aveau şi ele adesea pomeţi bine conturaţi şi sprâncene groase. Studiile genetice arată că şi atunci, ca şi acum, exista un amestec de blonzi, roşcaţi şi bruneţi, deşi în Scandinavia de nord blonzii dominau, iar în zona Danemarcei roşcaţii erau ceva mai mulţi. Dar să nu uităm că şi societatea vikingă, ca toate de altfel, nu este una pură, deci de sorginte exclusiv scandinavă.

În legătură cu înfăţişarea vikingilor menţionăm un mic mister care a stârnit interes. Analele irlandeze îi descriu pe vikingii danezi şi norvegieni drept cei închişi la culoare, respectiv blonzii frumoşi (dubgaill şi finngaill). Interpretarea acestor menţiuni drept atribute etnice stă sub semnul întrebării. Finngaill se poate să fi fost folosit pentru a-i denumi pe cei care au zăbovit o lungă perioadă în Irlanda, iar dubgaill pe cei nou-veniţi.

Un mit des întâlnit este cel al veşmintelor, admirate în întreaga lume. Câteva surse, incluzând o veche imagine, oferă descrieri pozitive ale veşmintelor vikinge. Un desen englez din 1030 îl portretizează pe regele Knud cu haine elegante, încălţări ţuguiate, şosete cu panglici, pantaloni fini, o tunică până la genunchi şi o pelerină de calitate aruncată peste un umăr. Culorile şi modele preferate de vikingi sunt supuse schimbării, iar moda depinde şi de regiune, şi de statut. O imagine exactă asupra modei vikinge rămâne străină. Ce cunoaştem se bazează doar pe materiale fragmentare, în plus, nu se ştie dacă ce găsim în morminte corespunde cu îmbrăcămintea de zi cu zi.vikings-360x211

Femeile purtau de obicei rochii lungi până în pământ. Arheologii au scos la iveală numeroase catarame la nivelul umerilor, care indică portul unor veşminte prinse cu o bucată de material peste umeri (harness dresses). Alte descoperiri cuprind rochii cu mâneci încorporate. Hainele aveau două straturi. Pe dinăuntru purtau un soi de furou de bumbac, peste care venea exteriorul de lână, moale şi durabil. Şi bărbaţii se îmbrăcau folosindu-se de aceleaşi materiale. Stratul interior era o cămaşă lungă, iar la exterior purtau o tunică de lână şi pantaloni care ajungeau doar până la genunchi. Vikingii preferau culorile vii. Albastrul şi roşul dominau, iar mai tuturor le plăceau hainele colorate, cu modele şi fâşii cusute în ţesătură. S-au descoperit chiar exemple de veşminte care prezentau nuanţe din toate cele de bază. Mătasea şi firul de aur sau argint constituiau bunuri de lux, pe care numai puţini membri ai elitelor şi le permiteau.

Mitul despre puzderia de răni şi cicatrici care nu lipseau din înfăţişarea unui viking adevărat poate că nu este chiar atât de fantastic. Nu se poate spune cu exactitate cât de frecvente erau rănile, pentru că tăieturile superficiale nu se pot detecta pe schelete. Dar urmele de violenţă pe rămăşiţele bărbăteşti se întâlnesc destul de des. Este foarte probabil ca vikingii să fi fost “individualizaţi” prin câteva cicatrici urâte, care le piperau puţin înfăţişarea de care, de altfel, se pare că se îngrijeau.

Expansiunea vikinga in Anglia

Pentru locuitorii contemporani ai insulelor britanice, anglo-saxonii sunt cei mai frecvenţi candidaţi la titlul de strămoşi. Există într-adevăr o admiraţie pentru spiritul lipsit de inhibiţii al vikingilor, dar mai nimeni nu susţine că ei ar fi contribuit cu ceva la identitatea culturii engleze. Ironic, dacă stăm să ne gândim că anglii şi saxonii au ajuns aici pornind din aceeaşi zonă ca şi danezii, numai că 400 de ani mai devreme.

Tot Alfred cel Mare deţine titlul de primul rege al Angliei, el fiind cel care uneşte regatele anglo-saxone împotriva invadatorilor vikingi. În 793 existau patru astfel de regate: Anglia, Mercia, Wessex şi Northumbria, pentru ca în 900 să rămână doar Wessex. Cu toate acestea, scribii lui Alfred sunt cei care au înregistrat în scris evenimentele epocii, deci este o poveste a cărei versiune vikingă lipseşte. Acum, deşi amploarea influenţelor scandinave încă este cu semnul întrebării, istoricii aduc în vedere şi aspectele pozitive ale prezenţei nordicilor în insulele britanice. Scandinavii au contribuit la dezvoltarea urbanismului, la creşterea producţiei de mărfuri, la modificările din zona rurală, la elaborarea unor forme stilistice hibride. Istoria Angliei în această epocă este o combinaţie între valuri succesive de invadatori şi evoluţii interne.

Primul val de invazii

După câteva raiduri la finele secolului al VIII-lea urmează o perioadă de calm, tulburată însă în 835, când vikingii reiau atacurile. Cronica Anglo-Saxonă pomeneşte cel puţin o incursiune de mare amploare pe an. 15 ani mai târziu, strategia de jaf pare să se modifice: pentru prima dată, nordicii îşi petrec iarna pe insula Thanet. În 855 un alt grup rămâne de data aceasta pe insula Sheppey, iar după 10 ani o mare flotă poposeşte în Anglia de est. Vikingii au venit şi au de gând să rămână.

Această mare flotă era condusă, printre alţii, şi de fiii mult aclamatului rege danez Ragnar Lodbrok, văzut în nord ca arhetipul autentic de viking. Fiii în cauză se numeau Ivar Cel fără Oase şi Ubbi (Hubba), despre care Saga lui Ragnar povesteşte că ar fi urmărit doar să răzbune moartea tatălui lor de mâna regelui Aella în Northumbria. Este mai mult o legendă, pentru că Aella nu devine rege decât abia în 866.  Cert este faptul că după un an de prădăciuni, fiii lui Ragnar cuceresc York-ul, iar anul următor îl execută pe Aella prin tortura numită “vulturul însângerat”. Vikingii se înstăpânesc asupra unei bune părţi din Northumbria şi Mercia, iar în 868 îl înving şi pe regele Edmund din Anglia de Est. Ivar dispare apoi din poveste, probabil îndreptându-se spre Irlanda, unde şi moare. Halfdan îi ia locul, cel mai însemnat dintre cei şapte comandanţi vikingi care iau parte la bătălia de la Ashdown, care se încheie glorios pentru anglo-saxoni. Biruinţa este de scurtă durată însă, pentru că la Basing, Meretun, Reading şi Wilton vikingii îşi arată puterea. Regele Alfred din Wessex este obligat să ceară pace, pentru că soseşte de pe continent un alt contingent de nordici.

În anii care urmează vikingii se străduiesc să-şi consolideze stăpânirea în Anglia. Se folosesc mai întâi de regi-marionetă în Mercia şi Northumbria, pentru ca apoi să îşi împartă teritoriile între ei. Halfdan porneşte şi el spre Dublin, în speranţa obţinerii unor teritorii, dar confraţii lui norvegieni îi aduc sfârşitul în bătălia de la Strangford Lough (877). Urmaşul său la conducerea armatelor daneze, un anume Guthrum, este la un pas să anihileze ultimul regat independent al anglo-saxonilor. Cronica relatează că “armata verii” din 871 relatează despre distrugerile din Wessex, unde vikingii au supus o mare parte a populaţiei, iar regele Alfred a trebuit să se refugieze prin codrii şi mlaştini.

Din fortăreaţa sa aproape inexpugnabilă de la Athelney, Alfred îi respinge pe invadatori, iar ca urmare a bătăliei de la Edington vikingii sunt fortaţi să se retragă din Wessex şi să se creştineze. Prin tratatul de la Wedmore din 886 se trasează graniţa între stăpânirea anglo-saxonă şi cea care va fi cunoscută drept Danelaw, cuprinzând Anglia de Est şi teritoriile din jurul cetăţilor Derby, Leicester, Lincoln, Notingham şi Stamford (the Five Boroughs). Dovezile stăpânirii scandinave se desprind din toponimie, pentru că numele multor localitaţi se termină în –thorpe (sat), -thwaite (păşune) sau –by (fermă).

In acelaşi an Anglia mai suferă o invazie. O armată vikingă iernează la Fulham, dar se retrage apoi spre continent, unde face ravagii vreme de 10 ani. În 892, ca urmare a înfrângerii în Francia de Est, vikingii iarăşi au în vizor Anglia, unde aduc şi cai din Boulogne. Trec câţiva ani de lupte interminabile, pentru ca în sfârşit în 896 armata să se disperseze. Dar danezii tot hărţuiesc Wessex-ul pe mare şi pe uscat. Spre norocul anglo-saxonilor, regele Alfred va lasa după moartea sa survenită în 899 o armată bine organizată, cu care Edward (899-925) şi Athelstan (925-940) vor fi capabili să recucerească Danelaw.

Northumbria rezistă mai mult datorită valurilor de invadatori vikingi – de datat aceasta nordici din Irlanda, care capturează York-ul în 919 şi îşi stabilesc propriile dinastii. Din când în când guvernează şi aşezările din Irlanda, insulele vestice, Orkney. Regele Rongvald din York recunoaşte suzeranitatea saxonă încă din 920, regele Sithric o face şi el în 926, dar îl 927 Athelstan ia măsuri mai radicale şi îl exilează pe fiul lui Sithric, Olaf, precum şi pe fratele şi regentul său, Guthfrith. Fiul acestuia din urmă, pe nume tot Olaf, izbuteşte să recucerească regiunile daneze. Dar regii care i-au urmat nu s-au dovedit la fel de viguroşi, iar saxonii îşi recapătă cetăţile într-o singură campanie, în 942.

“Distincţia” de ultim rege viking al York-ului îi aparţine unui fiu al regelui Harald al Norvegiei, descris în surse drept cel mai faimos dintre toţi vikingii: Eric Secure-Insângerată. El a domnit de două ori în Northumbria: între 947 şi 948, respectiv 952-954. Cronica Anglo-Saxonă menţonează laconic ca acesta a fost alungat, fiind succedat de saxonul Eadred, dar saga islandeze de mai târziu, care preiau informaţii din cronici norvegiene pierdute din secolul al X-lea, oferă o imagine mai bogată. Eric s-ar fi confruntat la Stainmore cu regele Olaf, tributar saxonilor, şi ar fi murit în groaznica bătălie. O cronică engleză mult mai târzie, inspirată probabil tot din aceleaşi sure pierdute, spune că Magnus, un fiu al lui Olaf, l-ar fi omorât, fiind chiar posibil ca acest Olaf din saga să fie Oswulf, lordul de Bamburgh.

Al doilea val de invazii

Vreme de 40 de ani vikingii se dezic de Anglia, dar odată cu domnia unui rege slab, Ethelred, îşi reiau atacurile pe mare în 980. Încurajaţi de plata unor sume mari pentru a-i alunga, danezii jefuiesc insula neîncetat în perioada 997-1014, iar organizarea militară este slăbită de strategiile regelui danez Swein. În cele din urmă, în 1013, populaţia din Northumbria şi Anglia de Est îl recunoaşte pe acesta ca suveran, stabilindu-se o linie de regi care continuă cu Knud (1016-1035), fiul lui Swein, Harald Picior de Iepure (1035-1040) şi Harthacnut (1040-1042), fiii lui Knud. Deşi stirpea se stinge, tronul îl va revendica regele norvegian harald Sigurdsson, care îl moşteneşte de la nepotul lui, Magnus cel Bun, rege al Danemarcei şi Norvegiei între 1042-1047.

Regele Alfred cel Mare

Regele Alfred cel Mare

Harald Sigurdsson, poreclit Hardradi (Cel Nemilos) se mândreşte cu o carieră fructuoasă, tipică pentru un lider viking. Fiu al unui şef local din districtul Ringerike, acesta luptă pentru fratele său vitreg, regele Olaf Haraldsson, în bătălia de la Stiklestad din 1030, soldată cu moartea celui din urmă. Harald ia apoi drumul estului, la curtea ţarului Iaroslav, cu care luptă împotriva polonilor. După o vreme purcede spre curtea din Constantinopol alături de un mare număr de războinici, alăturându-se gărzii de varegi. Luptă împotriva arabilor în Anatolia şi Sicilia sub steagul lui Georgios Maniakes, dar este întemniţat cu suspiciunea de însuşire de foloase necuvenite. Se pare că a scăpat în timpul unei răscoale împotriva împăratului Mihail Calaphates în 1042, întorcându-se în Scandinavia. În Danemarca îl asistă pe Svein Ulfsson în lupta pentru tron împotriva nepotului lui Harald, regele Magnus. Promiţându-i-se jumătate din regat, trece însă de partea lui Magnus, moştenind şi cealaltă jumătate la moartea sa, în 1047.

Harald are 51 de ani atunci când, în 1066, Tostig, lordul exilat din Northumbria şi fratele regelui Harold Godwinsson al Angliei, ajunge în Norvegia cerând ajutor pentru a-şi recăpăta proprietatea. Era imboldul aşteptat de Harald, care pusese de mai demult ochii pe insula britanică. Adună aşadar o flotă masivă, de 240 de corăbii conform epopeilor, care poposeşte după câteva raiduri aproape de York, unde se îndrepta armata condusă de lordul Morkere de Northumbria şi lordul Edwin de Mercia. Are loc o bătălie sângeroasă la Fulford, povestită pe îndelete de Saga lui Harald, sfârşită ca de obicei într-un măcel cumplit. York nu se mai opune lui Harald, ci începe negocierile cu el pentru a-l recunoaşte ca suzeran şi a-i preda ostaticii.

Harald campează în acest scop la Stamford Bridge, lăsându-şi o mare parte din trupe la Ricall sub comanda lui Eystein Orri. Cei rămaşi cu Harald erau insuficienţi pentru ce avea să urmeze. Tot Saga lui Harald povesteşte că, fiind foarte cald, vikingii se leapădă de armură şi par a nu avea nicio grijă, plimbându-se pe ţărm cu suliţe sau arcuri. Surpriza trebuie să fi fost şocantă în ziua următoare, când în loc să zărească ostaticii, vikingii se trezesc faţă şi faţă cu armata condusă de însuşi Harold Godwinsson. Relatarea bătăliei de către Snorri Sturlusson este suspectă pentru că amestecă unele date şi aspecte, dar oricum, se pare că norvegienii erau împrăştiaţi pe ambele maluri ale râului Derwent şi unii ocupă podul pentru a câştiga timp pentru sosirea celorlalte trupe.

Saga povesteşte despre furia nemaipomenită a regelui Harald Hardrada, care se repede în inamic luptând cu două săbii şi rupând de unul singur rândurile englezilor. O săgeată îi curmă însă încercarea. Comanda trece în mâinile lui Tostig, care refuză să negocieze cu Harold şi luptă până la moarte alături de ceilalţi vikingi. Ajung în sfârşit şi trupele lui Eystein Orri, iar focul bătăliei se înteţeşte mai mult ca oricând. Englezii sunt iar pe punctul de a ceda. Saga iarăşi aminteşte de furia războinică ce depăşeşte oboseala vikingilor, care nici nu se mai folosesc de scuturi. În toată frenezia dezlănţuită, norvegienii mor pe capete. Puţinilor supravieţuitori li se permite să plece, iar un număr infim de corăbii, 24, mai apucă să revadă ţărmurile scandinave.

Deşi raidurile mai continuă până prin 1150, iar piraţii din Orkney activează chiar şi mai târziu de atât, carnagiul din 1066 marchează sfârşitul epopeii vikinge în Anglia. Harald Hardrada este de multe ori considerat “ultimul viking”, pentru că acţiunea lui militară a fost ultima de mare amploare a temuţilor războinici. Soarele începe să apună peste o epocă ce a răsărit cu 300 de ani mai devreme…

Vikingii in estul Europei

Deşi mai puţin cunoscută, expansiunea vikingilor la est de Marea Baltică precede cu mai mult de un secol marile campanii militare şi de colonizare din Insulele Britanice, nordul Franţei, Peninsula Iberică, Islanda şi Groenlanda. Atât negustorii dornici să se integreze în circuitul rutelor comerciale orientale, cât şi mercenarii dornici să se înroleze în garda imperială bizantină (celebra Gardă Varegă) vor constitui avangarda expansiunii vikinge în estul Europei.

Rute şi aşezări comerciale varege  

În epoca medievală, termenii de rus sau de vareg (Rús, Væringjar) au fost utilizaţi pentru a-i denumi pe vikingii stabiliţi în est. Morminte de negustori vikingi descoperite în aşezările baltice  Elbląg (Polonia) şi Grobiņa (Letonia) arată că expansiunea vikingă a debutat în jurul anului 650. Peste un secol, vikingi se stabiliseră în centrul comercial finlandez de la Staraya Ladoga (Rusia), angajaţi în comerţul cu blănuri. De aici, aceştia au urmărit să se extindă, pe calea râului Lovat, către Câmpia Rusiei. În următoarele opt decenii, vikingii vor naviga pe cursurile celor mai importante râuri din zonă: Lovat (între lacul Ladoga şi Golful Finlandei), Dvina (către Golful Riga şi Marea Baltică), Nipru (către Marea Neagră) şi Volga (către Marea Caspică). Această rapidă expansiune a fost catalizată de pătrunderea negustorilor arabi în zona Mării Caspice, care vor introduce în circulaţie monede de argint de calitate, vikingii dorind să descopere sursa preţiosului metal. Navigând aceste sisteme hidrografice, vikingii vor realiza schimburi comerciale directe atât cu Califatul Abbasid din sud-estul Mării Negre, cât şi cu Imperiul Bizantin. Aceste schimburi, debutând la începutul secolului al IX-lea, se vor intensifica, ducând la întemeierea unor aşezări cu caracter comercial, precum Novgorod (atestat în 859). Fondarea de noi aşezări a fost corelată cu ocuparea şi administrarea unor aşezări slave, precum Kiev, acestea fiind folosite drept centre pentru campaniile de expansiune către est. Vikingii in istorie

Marile campanii din est

În jurul anului 860, Novgorodul va deveni principalul centru comercial şi militar vareg, sub tutela legendarului conducător Rurik. Considerat adesea fondatorul statului rus, Rurik va fi succedat de Oleg. Noul conducător viking va cuceri Kievul în jurul anului 882, făcând din această localitate capitala unui vast imperiu mărginit de Golful Finlandei şi de Marea Neagră. Deşi denumirea alternativă a varegilor va duce la cristalizarea termenului de „Rusia”, vikingii reprezentau o minoritate în compoziţia statului kievean. Slavii erau majoritari în oraşe, chiar dacă aceastea erau dominate de elita politică şi războinică vikingă, iar dovezi arheologice care să demonstreze că populaţia varegă se stabilise şi în zonele rurale nu au fost încă găsite. Elita varegă controla populaţia slavă prin impunerea unui tribut sub formă de blănuri şi de sclavi, resurse folosite apoi în schimburile comerciale cu arabii (de la care primeau argint).

Stabilindu-se în Kiev, vikingii vor urmări să se extindă către bogatele ţărmuri ale Mării Negre. Precum vikingii stabiliţi în Occident, varegii au încercat să obţină prin război resursele urmărite. În acest sens, în 860 şi 907 ei au organizat două atacuri sângeroase, dar respinse, asupra Constantinopolului. Cel de-al doilea atac a fost urmat de încheierea unui acord comercial în 907, reînnoit în 911. Mai mult, corăbiile vikinge vor pătrunde şi în Marea Caspică, orgazinând periodic campanii de jaf. O astfel de campanie petrecută în anii 912-913 a fost urmată de stabilirea unui acord între varegi şi Hanatul Khazar (din nord-vestul Mării Caspice), prin care hanul le oferea acestora dreptul de liberă navigaţie pe teritoriul khazar. Urmărind să cucerească aşezările musulmane din jurul Mării Caspice, flota varegă va fi atacă şi distrusă la întoarcere din ordinele aceluiaşi han, care nu dorea ca influenţa acestora să se extindă.

Apogeul politic şi disoluţia culturală

Asemenea vikingilor din vestul continentului european, varegii vor fi asimilaţi de către populaţia majoritară pe parcursul secolelor X-XI. Succesorul lui Oleg, Igor (912-945), va încheia cu Imperiul Bizantin un nou acord comercial, ca urmare a unui nou atac asupra Constantinopolului în 944. Spre deosebire de acordul din 911, în care toţi semnatarii purtau nume de orgine scandinavă, printre semnatarii noului acord apar şi nume de origine slavă. Mai mult, Igor este ultimul rege vareg care poartă un nume de origine vikingă (Igor fiind o variantă a numelui Ingvar), succesorul său purtând numele slav de Svyatoslav (945-972).  300px-Kievan_Rus_en

 Odată cu domnia lui Vladimir I (978-1015), elementul slav devine dominant în compoziţia statului kievean, fapt la care se adaugă şi impunerea ortodoxismului ca religie oficială în 988. Devenit ortodox, statul vareg va gravita tot mai mult în jurul Imperiului Bizantin, a cărui cultură şi ideologie politică o va împrumuta. Apogeul statului kievean va fi atins în timpul domniei lui Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), perioadă în care elementul slav îl va înlocui complet pe cel vareg.

Caracterul razboinic al vikingilor

Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în care cultul războnicului este la loc de cinste, în care peste tot în literatură se elogiază fapte neîntrecute de vitejie şi de eroism. Dincolo de toate exagerările care îi echivalează pe vikingi cu monştrii însetaţi de sânge, în literatură apare totuşi o categorie aparte de războinici, una care pare a se apropia de închipuirile noastre despre ei. Este vorba despre un grup foarte special de luptători, numiţi berserkeri.

Termenul poate proveni de la bare-sark, adică “fără cămaşă”, pornind de la obiceiul lor de a se arunca în luptă fără armură. Ynglingasaga pomeneşte acest obicei, povestind că luptătorii lui Odin nu se serveau de cămăşile de zale şi se purtau precum lupii şi câinii turbaţi. Altă ipoteză leagă termenul de bear-sark, cu referire la pielea de animal pe care o purtau aceştia. Saga lui Grettir îi numeşte pe războinicii regelui Harald “piei de lup”, o metaforă întâlnită şi în Vatnsdaela Saga şi Hrafnsmal. Berserkerii sunt înrudiţi cumva prin comportament cu însuşi zeul Odin, despre care Adam din Bremen ne spune că reprezintă furia. Numele lui, Wotan, îşi are de altfel rădăcinile în cuvântul vechi nordic odur, de unde în germană avem Wut, furie. Acest lucru ne aduce în vedere nebunia înspăimântătoare a luptătorului care devine un soi de simbol pentru Odin, dacă ne gândim şi că zeul se putea metamorfoza în diverse animale sălbatice, deziderat şi al berserkerilor.

Berserkerii asimilau şi ei calităţile bestiale ale urşilor şi lupilor, şi avem ca exemple pe eroi precum Kveldulfr din Saga lui Egil Skallagrimsson, sau pe Bjarki din Saga lui Hrolf, care în cursul luptei se prefac literalmente în animale, semănând teroare în jurul lor. Georges Dumezil denumeşte fenomenul hamingja (suflet, spirit) sau fygja (formă a sufletului), o ipostază particulară a războinicului. O altă calitate odinică deţinută şi de berserkeri este imunitatea magică faţă de arme. În Havamal, Odin recurge la tot felul de vrăji pentru a induce această imunitate. Poveştile spun că berserkerii deţin câteodată din naştere această capacitate, ca nicio armă să nu-i poată răni, lucru legat se pare şi de asumarea formei animale prin acele piei. În Vatnsdaela Saga, războinicii poartă piei de lup care îi feresc de orice lovituri, mai rezistente şi ca zalele. Conceptul de imunitate este posibil să fi evoluat şi furia şi nebunia războincului, care în starea lui de extaz marţial, nu mai simte rănile.

Mai este posibil şi ca berserkerul să fi fost realmente un membru al unui cult special dedicat lui Odin. Practicile unui astfel de cult trebuie să fi fost rezervate numai iniţiaţilor. Avem totuşi unele referinţe sporadice, de pildă Constantin al VII-lea, în Cartea Ceremoniilor, pomeneşte un dans practicat de membrii gărzii sale de varegi, care în timpul său purtau piei şi măşti de animale, foarte probabil un rit legat de informaţiile mitologice despre berserkeri. Acest tip de dans cu costumaţie îl regăsim adesea în reprezentări figurative de pe coifuri, teci sau armura de braţ, ilustrând oameni cu cap de animal şi acoperiţi cu blănuri.vikingii berserkeri

Alte practici ritualice menţionate în literatură sunt iniţierile de tineri razboinici în grupuri de berserkeri, numărând de obicei 12 oameni. O altă caracteristică a acestor grupuri este numele conducătorului, adeseori Bjorn sau un derivat, însemnând urs. Iniţierea constă într-o bătălie reală sau simulată cu un urs. Un exemplu îl avem din Saga lui Grettir, în care Bjorn, liderul bandei de berserkeri, aruncă pelerina lui Grettir în grota unui urs, iar acesta trebuie să-l supună pentru a o recupera. În Saga lui Hrolf, Hjalti, protejatul lui Bjarki, îndeplineşte o misiune similară, numai că de data aceasta lupta este una simbolică, cu pielea unei bestii deja ucise.

S-a avansat şi ipoteza cum că mitul berserkerului ar proveni de fapt din cosumarea unor ciuperci halucinogene de tipul Amanita muscaria, sau din simptomatologia epilepsiei, isteriei sau unor boli mintale. Ciupercile însă mai mult slăbesc organismul, iar celelalte cazuri sunt izolate. Trebuie însă ţinut cont mai degrabă de nişte categorii mitologice care explică şi legitimează preferinţa pentru calităţile combative, calităţi care se poate să fi fost autoinduse prin practicile rituale din cadrul clanurilor de berserkeri, care serveau la identificarea războicilor cu Wotan, de unde probabil şi ideea transformării în diverse sălbăticiuni. Apariţia berserkerului trebuia să fie una a terorii încarnate. Dumezil face o paralelă între aceste clanuri şi tribul Harilor menţionat de Tacitus, care nu se foloseau doar de ferocitatea lor naturală, ci şi de pictarea trupului pentru a stârni panică printre inamici. Este un gest similar cu folosirea pieilor pentru a sugera metamorfoza în ceva supraomenesc.

Corabiile cheia expansiunii si a victoriilor vikinge

Poate că vikingii nu ar fi devenit nişte piraţi şi exploratori atât de faimoşi dacă nu ar fi avut la îndemână corăbiile speciale care i-au purtat peste mări şi ţări. Informaţiile despre corăbiile lor le deţinem mai ales din două descoperiri aparte, două vase îngropate în secolul al IX-lea la Gokstad şi Oseberg în Norvegia.

Cele două vase sunt însă cele mai reprezentative dintr-o lungă serie de descoperiri, cea mai recentă şi notabilă fiind cea din 1962, când se scot la iveală cinci corăbii din golful Roskilde, scufundate  la începutul secolului al XI-lea. Majoritatea obiectelor maritime au context funerar. Corăbiile vikinge au o diversitate mare, după cum rezultă din studiile de specialitate care folosesc mulţi termeni tehnici pentru a le diferenţia, dar în mare, distincţia se face între vasele comerciale şi cele de război. Distincţia apare însă abia în secolul al X-lea, ca rezultat al intensificării negoţului scandinav şi al unei organizări militare mai perfecţionate (ledungen). Printre cei mai utilizaţi termeni se numără knőrr şi kaupskip pentru nave comerciale şi snekkja (“subţire”), skeid (“care taie apa”) şi drekar (de la capul de dragon sculptat pe provă) pentru navele militare.

Multe corăbii însă serveau ambelor scopuri, cum este cea de la Gokstad, descrisă ca skuta sau karfi. Deosebirea principală este că cele comerciale erau mai scurte şi late, cu o punte înaltă şi depinzând mai ales de vântul din pânze, în vreme ce corăbiile de război erau mai lungi şi mai subţiri, rapide şi cu un număr mare de vâsle. Aceste trăsături au determinat adoptarea termenului generic de langskip (longship). Variau în mărime, în funcţie de sessa (locurile pentru vâslaşi) sau rum/spantrum (spaţiile dintre traversele de punte. Potrivit unei legi din secolul al 10-lea , un vas cu 13 bănci (threttansessa) şi 26 de vâsle era considerat cel mai mic.

În raidurile din Anglia, în secolul al IX-lea, vikingii s-au folosit în principiu de corăbii cu 16-18 bănci, mult mai mici decât cele construite de regele Alfred cel mare. Treptat se ridică şi standardele vikinge, ajungând ca vasul de luptă standard să numere 20-25 de bănci pentru vâslaşi. Aceeaşi lege (Gulathinglaw) inventariază un număr de 120 de corăbii de 20, 116 de 25, respectiv una de 30 în Norvegia. La finele secolului al X-lea apr şi corăbiile gigant, cu mai mult de 30 de bănci. Regele Olaf Tryggvasson avea o corabie botezată Sarpele cel Lung, de nu mai puţin de 34 de bănci, pe care o construieşte în iarna anului 998. Nu era însă cea mai mare. Corabia regelui Harald Hardrada, construită între 1061-1062 la Nidaros, o întrece cu…o bancă.

Saga regelui Harald ne povesteşte că aceasta era mult mai lată decât o langskip normală. La proră veghea un cap de dragon fioros, iar carena avea forma unei cozi. Prora era chiar aurită. Cu 35 de bănci, domina peisajul maritim. Cea mai mare corabie atestată arheologic este una din cele cinci corăbii de la Skundelev: estimativ, aceasta avea o lungime de 25 de metri şi o lăţime de numai 4,5, cu probabil 20 sau 25 de bănci. Comparativ, corabia de la Ladby, una dintre puţinele excavate în Danemarca, avea numai 21 de matri lungime. Era cu certitudine un vas militar, deşi nu număra mai mult de 12 rânduri de vâsle. La Tune, în Norvegia, s-a găsit una cu 15 rânduri, tot atâtea număra şi cea de la Oseberg. O knőrr recuperată la Skundelev nu măsura mai mult de 16 metri lungime.

Corăbiile cuprindeau două punţi ridicate la proră şi la pupă, între care se afla o alta din scânduri nu foarte bine fixate, pentru a putea fi ridicate spre a facilita ambalarea în caz de vreme rea. Când corabia se afla în port sau era ancorată, puntea principală se putea acoperi cu un cort susţinut de un schelet uşor de lemn, pentru a-i apăra pe marinari în caz de fenomene extreme. Svarfdaela Saga pomeneşte 12 corăbii ancorate peste care s-au ridicat 12 corturi negre, de unde se zărea o lumină uşoară la care vikingii se înviorau cu hidromel.  Vikingii îşi agăţau poate scuturile de parapeţi, dar versiunea este contestată pentru că ar fi împiedicat folosirea corectă a vâslelor. Doar corabia de la Gokstad prezintă o astfel de practică, unde scuturile erau legate cu curele de scânduri şi chiar acopereau deschizăturile pentru vâsle. La corabia de la Oseberg scuturile erau poziţionate în schimb în deschizături pe un grilaj de lemn ataşat la distanţă de parapeţi, aşa încât încă se mai putea vâsli. Imaginea corespunde cu cea din saga, care menţionează de multe ori aranjarea scuturilor pe corăbiile care mergeau la luptă.

La bătălia de la Fiordul Hafr de pildă, copastiile corăbiilor strălucesc fermecător din pricina scuturilor frumos lustruite, iar la bătălia de pe râul Nissa din 1062, razboincii au aranjat un veritabil zid de scuturi de-a lungul parapeţilor. Reprezentările de pe pietrele din Gotland înfăţişează şi ele imagini similare cu cele sugerate în saga.

În mod curios, nu s-au descoperit până acum bănci pentru vâslaşi, în sensul literal. De aceea se presupune că de fapt cuferele marinarilor vikingi serveau şi ca scăunele, de exemplu cele de la Oseberg au înălţimea potrivită pentru a servi unui astfel de scop. Totuşi, în surse se face referire mai mult la faptul că vikingii îşi ţineau bunurile în saci din piele, hudfat, nu cufere de lemn, pe care i-ar fi folosit şi ca saci de dormit. Problema cu aşezatul rămâne deschisă. La una din corăbiile de la Skundelev se pare că traversele de punte ar fi fost întrebuinţate ca locuri de vâslit, în vreme ce unii sugerează chiar că vikingii ar fi vâslit stând în picioare. Vâslele măsurau cam 5-7 metri şi erau manevrate de obicei de un singur om, dar în toiul luptelor se puteau alătura încă unul sau doi pentru a spori protecţia corabiei. În bătălia de la Svőldr din anul 1000, se spune că opt oameni ar fi fost pe o vâslă, ceea ce ar rezulta într-un număr formidabil de marinari, 574.

În călătoriile în ape deschise puterea pânzelor în formă părată oferea o capacitate de navigare mai mare. Pânzele au început să fie utilizate înainte de secolul al VIII-lea, fiind fără îndoială unul dintre detaliile tehnologice care au permis instaurarea unei adevărate “ere” a vikingilor. “Viking”, o reconstrucţie a corabiei Gokstad care a navigat în oceanul Atlantic în 1893, a ajuns la o viteză de până la 11 noduri, parcurgând drumul dintre Bergen şi Newfoundland în doar 28 de zile. Probabil că pânzele se fabricau din lână, deşi câţiva experţi propun inul. Modelele cu romburi şi linii de pe pietrele din Gotland ar sugera existenţa unor întărituri cu sfoară sau piele pentru a menţine forma lânii. Pietrele mai arată şi nişte linii de terţarolare la marginea de jos a pânzelor, pentru a le strânge şi a capta mai mult aer, accelerând vasul. Saga descriu corăbii cu pânze colorate în albastru, roşu, verde, alb, cu modele diverse. Cele ale corabiei de la Gokstad erau albe cu dungi roşii.

La pupă, pe partea tribordului, se afla o vâslă mare care servea drept cârmă. Pupa şi etrava se sculptau de obicei în aşa fel încât şa semene cu capetel şi cozi de animale, îndeosebi de dragon, o bestie fantastică mult îndrăgită de vikingi, care apare pe gravuri în nordul Europei încă din secolele I-II. Astfel de figuri înfricoşătoare, adeseori aurite, botezau corabia: Sarpele, Zmeul, Bizonul, Cocorul, Renul, etc. Legile islandeze cereau ca la apropierea de ţărm creaturile de lemn să fie înlăturate, pentru a nu speria spiritele protectoare ale insulei. Obiceiul se pare că avea caracter universal, de vreme ce şi Tapiseria de la Bayeux arată că flota normandă nu acostează în Anglia în compania creaturilor, care în schimb sunt nelipsite în bătăliile pe mare. 

http://www.historia.ro/





Povesti despre Bucurestiul de altadata

4 09 2014

Bucureştiul vremurilor trecute era un oraş cu totul diferit în comparaţie cu ceea ce putem vedea în zilele noastre. „Adevărul“ vă prezintă cinci lucruri mai puţin cunoscute despre Capitală.

Nu mulţi ştiu că Bucureştiul a fost în urmă cu sute de ani un simplu turn. Potrivit istoricului Dan Falcan, turnul se afla în actualul centru vechi al oraşului şi era un punct de reper pentru comercianţii vremii, un loc unde de mult ori se opreau să se odihnescă şi să se îşi expună marfa pentru a-I convinge pe locuitorii din zonă să cumpere.povesti despre Bucurestiul de altadata

„În anii 1370-1380, se pun bazele unui turn, punct de pază în vremea aceea, care marca o întretăiere de drumuri comerciale”, povesteşte istoricul Dan Falcan despre începuturile Bucureştiului. De la acest turn a luat fiinţă oraşul ce avea să devină Capitala României astăzi. Potrivit lui Falcan, Bucureştiul se reducea la 160 de metri pătraţi, care se întindeau în zona Curţii Domneşti. Pe măsură ce Bucureştiul s-a extins, a înglobat mai multe sate care au intrat în componenţa sa. Primul document în care Bucureştiul este menţionat îi aparţine lui Vlad Ţepeş, în anul 1459.

Femeile nu aveau voie să meargă pe jos pe Podul Mogoşoaia

Până târziu, după începerea Primului Război Mondial, reprezentantele „sexului frumos” nu aveau voie să meargă pe jos, pe Podul Mogoşoaiei, ci doar în trăsuri, dacă nu erau însoţite de soţ, de o rudă sau prietenă, ori măcar de o servitoare. De asemenea, femeile nu puteau să intre într-un local, fără a se afla la braţul unui bărbat. Când se duceau la cumpărături, chiar şi într-un magazin de lux, aristocratele autohtone nu puteau fi singure, indiferent cine le însoţea.

Noţiunea de „mers la serviciu”, ideea de a avea o „slujbă”, alta decât iniţiativele filantropice sau caritabile, erau de neconceput în cazul acestor doamne, care se fereau de amestecul claselor sociale ca dracul de tămâie, după cum susţine Edmond Niculuşcă, reprezentant ARCEN, pe pagina de Facebook.

Mahalaua Sfântului Gheorghe-Vechiu, cea mai populată

Dintre zecile de mahalale existente în documentele de la 1798, cea a Sfântului Gheorghe-Vechiu a rămas ca fiind cea mai populată. Aceasta cuprindea 335 de case, care din cauza flăcărilor izbucnite în oraş a condus la distrugerea tuturor locuinţelor. În această mahala, în anul 1592, se găsesc mai multe proprietăţi ale lui Nedelcu Vornicul.

Documentele pomenesc mahalaua de la 1632 şi vorbesc despre faptul că aceasta se întindea până în gardurile viei domneşti, acolo unde era şi Ulicioara Căldărarilor, de unde începea drumul Giurgiului. Într-o altă uliţă a mahalalei, cea a Bărbierilor, într-un act din anul 1701 este consemnat faptul că acolo se afla Puţul Turnului, probabil, un turn al zidurilor Curţii Domneşti. Tot aici se afla şi faimoasa brutărie a lui Babie, unde să găseau cele mai bune coltuce, un fel de pâini, din Bucureşti.

Cele mai importante proprietăţi din mahala erau bisericile şi mănăstirile, dar şi casele dascălilor de la faimoasa şcoală românească a Sfântului Gheorghe-Vechiu.

Orașul bordelurilor

În Bucureştiul vechi exista un număr impresionant de bordeluri, de la cele mai luxoase, la cele mai ieftine. Casa de Piatră era printre cele mai frecventate zone din Capitală, atunci când tineri ori bărbaţi trecuţi de prima tinereţe se duceau să-şi caute o doamnă ori o domnişoară care pentru câteva ore şi pentru o sumă modică de bani să le alunge singurătatea.

La intrarea în bordelurile din acea zonă, la poarta fiecăruia se găsea un felinar roşu, care odată cu lăsarea serii se aprindea. Acesta era un fel de indicator discret pentru faptul că acolo se găseau femei dispuse să întreţină relaţii sexuale contra cost. Fetele îşi vindeau trupul destul de ieftin, fiind un fel de prostituate de mahala, neşcolite, dar foarte căutate. Dacă în timpul săptămânii nu erau mulţi amatori pentru serviciile „fetelor“, în zilele de sâmbătă şi duminică la intrarea în bordel era un şir impresionant de bărbaţi.

De cele mai multe ori, locuitoarele bordelurile erau „la muncă” şi bărbaţii trebuiau să aştepte ca femeia ce urma să le devină parteneră timp de câteva ore să-şi termine „programul” . Domnii care erau clienţi fideli ai bordelurile de la Crucea de Piatră le cunoşteau pe fetele care practicau prostituţia şi în funcţie de reputaţia pe care o aveau erau mai căutate sau mai puţin solicitate.

Ceata lui Nălucă, haiducii care în 1829 terorizau Bucureştiul

În jurul anului 1800, Bucureştiul era un oraş în care marii boieri îşi împărţeau clar parcelele de pământ pe care le aveau. Niciodată nu exista loc de greşeală, iar bogaţii oraşului erau cunoscuţi de toată lumea. Printre aceştia, logofătul Manolache era un nume care te ducea imediat cu gândul la opulenţă, la multe bunuri care se odihneau în cufărul vechi al moşiei.bucuresti-vechi2

În prima zi a anului 1829, spune istoricul Dan Falcan, a avut loc un atac de pomină, când doi haiduci s-au deghizat în colindători şi l-au jefuit pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Bucureşti.

„Tunsu şi Grozea, aşa se numeau cei doi haiduci care au intrat în casele logofătului Manolache“, după cum povesteşte Falcan, care spune că aceştia i-au luat boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori se împrieteniseră cu trei ani în urmă şi aveau o metodă inedită de a-i lăsa pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraş.

Pe sub Bucureşti se întindea un sistem de coridoare bine pus la punct, pe care cei doi haiduci îl cunoşteau foarte bine. Imediat după ce dădeau o lovitură şi plecau cu buzunarele pline de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subteran şi reuşeau de fiecare dată să îşi piardă urma.

Historia.ro





Verigile lipsa ale evolutiei omului

27 09 2013

10 verigi lipsa din evolutia umana

10 verigi lipsa din evolutia umana

Cine s-ar fi gandit vreodata ca niste discipline care se ocupa cu studierea trecutului si catalogarea vietuitoarelor disparute, pot oferi surprize si reevaluari ale teoriilor si ipotezelor specifice? Paleontologia, Arheologia si Antropologia in ciuda renumelui lor de stiinte “invechite” sunt printre cele mai dinamice domenii ale cunoasterii iar indiciile care fie demonteaza vechile teorii, fie creaza unele absolut noi si surpinzatoare, apar an de an. De la celebrul autralopitec Lucy si pana la celalalt Homo sapiens (Homo Sapiens Idaltu) istoria evolutiei umane continua sa ne apara si sa ne surprinda in toata splendoarea ei.

 

10. Australopithecus afarensis


A existat in perioada cuprinsa intre acum 3,9 si 3 milioane de ani. Australopitecus afarensis aveau trasaturi faciale asemanatoare maimutelor antropoide, cu fruntea tesita, o formatiune osoasa deasupra ochilor, nasul turtit si lipsa barbiei. Indivizii speciei aveau maxilare proeminente cu molari mari. Cel mai faimos membru al acestei specii este Lucy (mai nou Lucifer), un schelet apartinand unui adult in varsta de 25 de ani, descoperit in anul 1974, la Hadar, in Etioptia. Scheletul sau a fost identificat si recuperat in proportie de 40%, pelvisul, femurul si osul tibial, toate demonstrand mersul biped. Lucy a trait pe Pamant cu aproximativ 3.2 milioane de ani in urma.

9. Australopithecus africanus

Specia este una descendenta din cea din care provenea Lucy si a trait cu trei pana la doua milioane de ani in urma. Creierul indivizilor acestui tip umanoid era de dimensiuni mai mari decat cel al lui Lucy, iar trasaturile faciale erau asemanatoare cu cele umane, De notat este faptul ca A. africanus este primul tip de australopithec identificat. Doctorul sud-african Raymond Dart considera ca acesti indivizi ar fi creat asa-numita cultura osteodontokeratica (unelte produse din oase, fildes/dinti de animal si lemn), ipoteza dezmintita astazi de oamenii de stiinta

8. Paranthropus aethiopicus

Paranthropus aethiopicus a existat cu 2,6 pana la 2,3 milioane de ani in urma. Specia se defineste de la un specimen major – Craniul Negru – descoperit in Turkana, Kenya si dupa mandibula cazuta a altor cateva specimene, posibil apartinand aceleiasi specii. S-ar putea se fie un stramos al speciei Paranthropus boisei, insa are un amestec indoielnic de trasaturi primitive si avansate. Volumul creierului este foarte redus; pe baza masuratorilor craniului, oamenii de stiinta au conchis ca aceasta specie avea cel mai mic creier hominid descoperit vreodata. Alte caracteristici, precum masivitatea fetei, a musculaturii acesteia precum si creasta sagitala proeminenta sunt mai degraba, reminiscente ale speciei Paranthropus boisei.

7. Paranthropus boisei

P.bosei este un hominid stravechi, adesea descris drept cel mai mare din specia Paranthropus. A trait in teritoriile impadurite din preajma savanelor din estul Africii, cu 1,4 pana la 2,6 milioane de ani in urma. A mers pe o linie evolutiva paralela cu genul Homo, avand o talie cuprinsa intre 120 – 140 cm si cantarind pana la 60 kilograme. Era vegetarian si comunica prin sunete nearticulate si expresii faciale. Prima fosila descoperita este un craniu ce a fost identificat in anul 1959, in Tanzania.

DIGITAL CAMERA

6. Homo habilis

Homo habilis, „omul indemanatic”, a fost numit astfel datorita uneltelor descoperite impreuna cu fosilele sale. A existat cu 1.5 pana la 2,4 milioane de ani in urma.. Se asemana in multe privinte cu Australopitecus. Fata sa era la fel de primitiva, insa mai putin proeminenta; molarii mai mici, insa considerabil mai mari decat la omul actual. Marimea creierului era mai mare decat la Australopitecus iar forma acestuia era de asemenea, asemanatoare hominizilor. Protuberanta sferei lui Broca, esentiala vorbirii, este vizibila in mulajele facute dupa creierul lor si indica faptul ca specia era probabil capabila sa comunice intr-un limbaj rudimentar. Se crede ca Homo habilis avea in jur de 127 cm inaltime si cantarea aproximativ 45 kg. Unii oameni de stiinta sunt de parere ca toate specimenele de Homo habilis ar trebui sa fie atribuite genului Australopithecus, fie celor din categoria Homo erectus. In prezent, multi considera ca Homo habilis combina exemplare din cel putin doua specii diferite.

HOMO HABILIS

5. Homo ergaster

Homo ergaster, sau “muncitorul” este o specie umanoida preistorica, posibil precursor al oamenilor moderni, care a trait in sudul Africii, in perioada cuprinsa intre acum 1.9 si acum 1.4 milioane de ani. H. ergaster este uneori catalogat si ca subspecie a lui Homo erectus, de care se deosebeste totusi printr-o cutie craniana mai subtire. Alte caracteristici ale acestei specii includ dimorfismul sexual, chipul mai mic si mai drept decat al lui Homo erectus, maxilarul mai redus si o capacitate craniana mai mare. Se estimeaza ca Homo ergaster ar fi masurat circa 1,9 metri in inaltime. Ramasite au fost gasite in Tanzania, Etiopia, Kenya si Africa de sud. Cel mai complet schelet a fost identificat in anul 1984, in apropierea lacului Turkana, din Kenya si a fost estimat la varsta de 1.6 milioane de ani.

4. Homo erectus

Homo erectus („omul erect”) este o alta specie umanoida preistorica, posibila precursoare a omului modern. Avea o talie de peste 1,50 m si un volum cranian de 1000 cm3 in medie. Craniul era alungit si aplatizat, fruntea relativ tesita iar cutia craniana cu pereti masivi avea, cel putin la unele exemplare, creasta sagitala si barbie redusa. Dar dentitia si membrele sunt asemanatoare celor ale lui Homo sapiens. Poate cea mai importanta achizitie la nivel anatomic este cresterea cutiei craniene, astfel ca s-a si formulat ipoteza unui nivel de crestere a masei cerebrale la care schimbarile sunt mai degraba calitative decat pur si simplu cantitative – cum ar fi cresterea numarului de conexiuni neuronale si dezvoltarea sistemului de circumvolutiuni. Acoperind o perioada foarte lunga de timp, diferentele dintre primele exemplare si ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, exista si diferente regionale. Fenomenul principal care l-a caracterizat pe Homo erectus este expansiunea speciei in afara Africii. Chiar daca exista si ipoteza policentrica, directiile de expansiune par sa indice, totusi, o origine africana pentru populatia umana de pe glob. Homo erectus a trait atat in Africa, cat si in Asia si Europa.

homo-erectus

3. Cro-Magnon

Reprezinta unul dintre principalele tipuri de Homo sapiens din Paleoliticul European Superior, asemanator cu omul modern si care a trait cu 40.000 pana la 10.000 de ani in urma. Denumirea de Cro-Magnon a fost imprumutata de la numele pesterii aflate in sud-vestul Frantei, unde primul specimen a fost descoperit. Arheologii au identificat aceasta fosila in anul 1868, in pestera Cro-Magnon din Les Eyzies, Dordogne, Franta. Scheletul identificat avea aceeasi frunte inalta si aceeasi postura zvelta cu cea a oamenilor moderni. Alte specimene au fost mai tarziu descoperite in zone diferite ale Europei precum si in Orientul Mijlociu. Omul de Cro-Magnon era modern din punct de vedere anatomic, diferit de descendentii sai moderni din Europa numai prin fiziologia mai robusta si capacitatea craniana putin mai mare. Dintre nationalitatile moderne, finlandezii sunt cei mai apropiati de oamenii de Cro-Magnon in termeni de masurari antropologice. Artefactele create de Cro-Magnoni numara picturi rupestre, obiecte cioplite si sulite. Ramasitele de ustensile sugereaza ca erau capabili sa-si teasa haine. Aveau colibe, construite din pietre, oase si blanuri de animale. Acesti oameni timpurii au folosit mangan si oxizi ferosi pentru a picta si se pare ca tot ei au creat primul calendar, cu 15.000 de ani in urma.

2. Homo neanderthalensis

Omul de Neanderthal a fost o specie distincta de cea a oamenilor moderni, ce a locuit in Europa si in parti ale Asiei Centrale si de Vest, de acum aproximativ 230.000 de ani pana acum 28.000 de ani. Trasaturi neanderthaliene au aparut in randul creaturilor umanoide cu 600.000 de ani in urma, insa caracteristicile complete ale acestei specii s-au conturat acum 130.000 de ani. Neanderthalienii au disparut din Asia in urma cu 50.000 de ani, iar in Europa de doar 28.000 de ani . Ultimele ramasite ale culturii Mousteriana, un tip de unelte din piatra asociate cu neanderthalienii, au fost descoperite in Pestera Gorhan, din coasta sudica a Gibraltarului. Se crede ca oamenii de Neaderthal aveau o capacitate craniana la fel, daca nu chiar mai mare, decat cea a omului modern, indicand o dimensiune a creierului cel putin egala cu a noastra. In medie, inaltimea unui neaderthalian era comparabila cu cea a lui Homo sapiens, membrii acestei specii inaltandu-se pana la 165-168 centimetri si avand o constitutie robusta, cu osatura puternica. Erau insa mult mai puternici decat omul modern, musculatura acestuia fiind comparabila cu cea a culturistilor de astazi.

Neanderthaler_Fund

1.Homo sapiens idaltu

Acum aproximativ 160.000 de ani, in timpul Pleistocenului, pe necuprinsul Continentului Negru, traia un hominid asemanator si totusi deosebit de Homo sapiens. A fost de fapt pentru multa vreme considerat o subspecie a oamenilor moderni fiind denumit “idaltu” ceea ce in limba afarita vorbita in provincia Afar din Etiopia, inseamna primul nascut. Ramasitele sale au fost descoperite pentru prima data in anul 1997 in regiunea Herto Bouri de catre antropologul Tim White. Fosilele cu pricina difera sensibil de cele ale oamenilor de Cro-Magnon descoperite in Europa si in alte locuri din lume. Morfologia acestui hominid prezenta multe trasaturi arhaice neobisnuite pentru un Homo sapiens. Din cauza acestor particularitati, Homo sapiens idaltu a fost considerat un hominid mai primitiv decat a fost in realitate. Noile studii si estimari au dezvaluit insa ca subspecia idaltu ar fi cel mai apropiat stramos al omului modern, Homo sapiens sapiens.

Homo-sapiens-idaltu-pic

sursa :descopera.ro





Ce au gasit ungurii in Transilvania ?

12 09 2013

Menumorut.

Trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe duceleMenumorut […]. La urmă însă […] au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a dat răspuns, zicându-le:

„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“. Şi zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece.

ce au gasit ungurii in Transilvania

Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază încât n-a mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte mult.

Când a auzit Menumorut că Usubuu şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând liberă mulţimea de ostaşi în fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc, şi toată armata lor, au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos. Iar în a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland, şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri au început lupta împotriva lui Usubuu şi a lui Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţii şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, deschizându-le fortăreaţa, au venit în picioarele goale rugându-se înaintea lui Usubuu şi Velec, şi punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […]

Iar ducele Arpad, când a auzit că fiica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, cu teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i aducă cu ei şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor.

Gelu.

Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane, unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

gelu romanu

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui, fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi. Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat […].

Glad.

A hotărât [ducele Arpad] să trimită o armată împotriva ducelui Glad, care avea stăpânirea de la râul Mureş până la fortăreaţa Horom, din neamul căruia, după mult timp, a descins Ohtum, pe care l-a ucis Sunad. Iar în scopul acesta au fost trimişi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, care, după ce şi-au luat rămas bun, au plecat călări şi au trecut peste Tisa la Kenesna şi au descălecat lângă râul Seztureg.arpad si ungurii in transilvania

Şi nu s-a aflat nici un adversar care să ridice mâna contra lor, deoarece groaza cuprinsese pe toţi oamenii din acel teritoriu. Şi plecând de aici, au ajuns în părţile de la Beguey, şi aici au rămas două săptămâni, până ce toţi locuitorii acelui teritoriu, de la Mureş până la râul Timiş, li s-au supus şi au dat pe fii lor ca ostateci.

Apoi, îndepărtându-se cu oastea, au venit spre râul Timiş şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul Nisipurilor şi când au vrut să treacă peste râul Timiş, le-a ieşit înainte Glad, din neamul căruia descinde Ohtun, ducele acelei patrii, cu o mare armată de călăreţi şi de pedeştri, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi blachilor. A doua zi însă, deoarece fiecare din ambele linii de bătaie nu putuse să treacă vadurile râului Timiş, care se afla între ele, atunci Zuardu a invitat pe fratele său, Cadusa, ca împreună cu o jumătate din armata lui, să se deplaseze mai jos, şi în orice mod va putea, să treacă dincolo şi să lupte contra duşmanilor. Îndată Cadusa, dând ascultare dorinţii fratelui său, a pornit călare cu jumătate din armată, şi, descălecând, s-a deplasat mai jos în fuga mare, şi, cum graţia divină a fost de partea lor, trecerea le-a fost uşoară. Şi în timp ce o parte a armatei ungurilor cu Cadusa era dincolo, şi o jumătate, cu Zuard, dincoace, atunci ungurii au sunat din trompetele de război şi trecând înot peste râu au început să lupte cu înverşunare. Şi fiindcă Dumnezeu cu mila sa era alături de unguri, le-a dat o mare victorie, şi duşmanii lor cădeau în faţa lor ca snopii după secerători. Şi în acest război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor, şi însuşi Glad, ducele lor, s-a salvat luând-o la fugă, dar toată armata lui s-a topit ca ceara de flăcările focului, şi a fost distrusă de ascuţişul săbiilor. […]

Iar ducele Glad, care fugise de teama ungurilor, cum am spus mai sus, a intrat în castrul Keve şi în a treia zi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, din neamul căruia descinde Brucsa, aranjându-şi armata împotriva castrului Keve, au început să lupte. Văzând aceasta Glad, ducele acestora, a trimis soli la ei pentru a cere pace şi le-a dat castrul de bună voie împreună cu diferite daruri. […]

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte.





Scrieri necunoscute

28 06 2013

Scrisul este considerat si astazi drept una dintre cele mai mari inventii ale umanitatii. Poate cea mai mare. Fara scris nu ar fi existat cunoastere, insemnari istorice sau stiinta. Nu mai vorbim de carti, jurnale si internetul de azi. Fara scris, omenirea ar fi trait probabil inca in epoca de piatra. Mii sau zeci de mii de limbi si dialecte au ajuns sa fie scrise pe piele, os, lut sau hartie ducand specia umana spre ceea ce este azi, dar din acestea au supravietuit doar cateva. La fel de putine au ajuns sa fie descifrate in timp. Misterul din spatele vechilor scrieri persista inca iar descifrarea lor echivaleaza cu o adevarata fereastra spre un trecut despre care nu stim inca nimic.

Prima scriere a lumii a aparut in urma cu aproape sase milenii si este cunoscuta sub numele de scrierea cuneiforma sumeriana. Egiptul a inventat sistemul hieroglifelor la scurt timp dupa aceea, ulterior scrierea dezvoltandu-se separat in China, Europa si America Centrala. A fost ca si cum scrisul s-a aflat in genele noastre, el aparand cam in aceeasi perioada de timp in toate colturile planetei. Unele limbaje scrise au evoluat si au supravietuit timpului, asa cum este cel pe care il cititi chiar acum. Cele mai multe insa au disparut, luand cu ele secretele a sute de generatii de oameni. Ramasite ale lor le putem vedea si astazi, dar oare ce ne spun ele?

Atunci cand hieroglifele egiptene au fost descifrate, mai precis in anul 1823, istoria cunoscuta a lumii s-a extins cu peste 2000 de ani si ne-a permis tuturor sa citim cuvintele lui Ramses cel Mare sau ale celorlalti monarhi ai Egiptului Antic. Descifrarea glifelor mayase in secolul XX a dus la descoperirea unei lumi contemporane cu Imperiul Roman si cel putin fel de impunatoare ca acesta, alimentand si mai mult curiozitatea celor care inca asteapta talmacirea unor scrieri necunoscute.Cat de dificil este insa sa descifrezi o astfel de scriere?

Lingvistii sustin ca exista doua cerinte majore, fara de care talmacirea unor texte necunoscute este aproape imposibila. Prima este cea a existentei de suficient material scris care sa poata fi analizat. Si cea de a doua, cea a corelarii inscriptiilor nedescifrate cu un limbaj cunoscut. Astfel, sustin cercetatorii in domeniu, putem clasifica scrierile necunoscute in trei mari categorii:

scriere necunoscuta intr-un limbaj cunoscut

scriere cunoscuta intr-un limbaj necunoscut

scriere necunoscuta intr-un limbaj necunoscut

Daca in cazul primelor doua categorii exista sanse destul de mari ca ele sa fie talmacite – desi aceasta operatiune poate dura chiar si zeci de ani – , in cazul celei de a treia categorii, sansele de reusita sunt aproape nule, fapt care insa nu ii impiedica pe lingvisti sa incerce. In fond, o performanta de acest gen aduce, pe langa uriasul aport pentru stiinta, un bilet sigur catre istorie si catre nemurire pentru orice cercetator. In aceasta ordine de idei, va invit sa analizam impreuna opt dintre cele mai misterioase si mai incitante provocari ale lingvistilor din zilele noastre.

1.Scrierea etrusca (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

Pentru cei pasionati de stiinta limbilor moarte, etrusca reprezinta poate cea mai frustranta dintre provocari. Si asta pentru ca a descifra etrusca este ca si cum ai incerca sa deslusesti de la zero o limba moderna, citind doar inscriptiile de pe pietrele funerare. Scrierea etrusca este realizata in vechiul alfabet grecesc, dar sensul cuvintelor, cu mici exceptii, reprezinta o mare enigma. Astfel, daca inscrisurile etrusce pot fi citite, nimeni nu are habar de ceea ce vor ele sa spuna. Exceptie fac doar cateva substantive proprii ce denumesc localitati sau personalitati deja cunoscute.

Etruscii au fost un popor preistoric, cu origini inca larg dezbatute de istorici, care s-au dezvoltat in nordul peninsulei italice si care au fost absorbiti de Imperiul Roman in secolul I i.Hr. Este clar astazi ca acesti oameni erau literati, lasand in urma mii de texte scrise. La fel de evident este si faptul ca ei au imprumutat literele vechiului alfabet grecesc de la colonistii eleni care isi fac aparitia in nordul Italiei acelor vremuri in jurul anului 775 i.Hr. Dar daca etruscii au imprumutat literele de la eleni, limbajul in care le-au folosit ramane nedescifrat. Asta si pentru ca etruscii scriau de la dreapta la stanga, opus fata de scrierea grecilor.

Lingvistii europeni au incercat vreme de peste un secol sa gaseasca un corespondent al limbii etrusce in limbile moderne, inclusiv in basca. Totusi, incercarile lor au fost sortite esecului. Etrusca este clar o limba non-indo-europeana si este privita ca un idiom izolat, asa cum este limba bascilor din nordul Spaniei. Singurele realizari ale cercetatorilor au fost reprezentate de descifrarea catorva cuvinte, in special nume proprii (Ruma – Roma, Clevsina – numele unei cetati etrusce, Fufluns – Dionisos). Pe langa acestea, au mai fost identificate circa 250 de cuvinte (vezi cazul termenilor ci – trei, avil – ani), desi disputele asupra corectitudinii acestor speculatii sunt inca departe de a fi finalizate.



2. Scrierea meroitica (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

In primul mileniu inainte de Hristos, pe teritoriul Sudanului de azi, se dezvoltase o civilizatie infloritoare. Biblia vobeste despre Regatul Kus, in timp ce oamenii de stiinta mentioneaza Civilizatia Kusita (sau Meroitica, dupa numele capitalei Meroe), una dintre cele mai mari puteri ale acelor vremuri in Africa sub-sahariana. Kusitii au reusit chiar sa cucereasca in 712 i.Hr. Egiptul marilor faraoni, dand nastere celei de a 25-a dinastii, Dinastia faraonilor negri. 70 de ani au condus acestia destinele Egiptului, pana in anul 656 i.Hr., atunci cand conflictul cu asirienii ii silea sa se intoarca in tara lor de origine.

Hieroglifele meroitice dateaza in special din perioada care a urmat acestei infrangeri. Faraonii kusiti foloseau hieroglifele egiptene dar, incepand cu secolul al III-lea i.Hr., apar primele semne ale unei scrieri noi, scrierea meroitica. La fel ca si in Egipt, existau, de fapt, doua tipuri de scriere: cea oficiala, hieroglifica, folosita pe monumente, si scrierea cursiva, de zi cu zi. Pana in prezent au fost descifrate toate cele 23 de caractere care formau aceasta scriere antica, un veritabil alfabet asemanator celor moderne. Cel care a dus la aceasta performanta a fost egiptologul britanic, Francis Llewellyn Griffith, in anul 1911. El reusea la acea data descifrarea foneticii ambelor tipuri de scriere, folosind un artefact pe care erau reprezentate atat hieroglife egiptene cat si caractere meroitice.

La fel ca si scrierea etrusca, cea meroitica poate fi citita. Frustrant este insa faptul ca lingvistii nu au nici cea mai mica idee despre ceea ce spun scrierile kusite, si asta pentru ca meroitica este o limba total necunoscuta. Pot fi recunoscute cateva nume proprii, la fel ci si cativa termeni comuni (tenke – vest, ato – apa), dar asta e tot. In ciuda eforturilor din ultimul secol si a previziunilor lui Griffith, nu s-a identificat nicio limba africana care sa isi gaseasca un corespondent in vechea meroitica.

3.Scrierile olmeca, zapoteca si istmica
(scrierea olmeca – scriere necunoscuta/limbaj necunoscut;
scrierea zapoteca – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut;
scrierea istmica – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Se stie astazi ca civilizatia maya, care a inflorit in America Centrala intre secolele III – VIII d.Hr., era una extrem de avansata si, implicit, literata. In fond, scrierea maiasa a fost descifrata in secolul XX, mai precis in anul 1952, de catre lingvistul rus Yuri Knorosov, scotand la iveala marturii ale existentei unui imperiu ce rivaliza din toate punctele de vedere cu Roma antica. Cu toate acestea, originile scrisului in Lumea Noua sunt cu mult, mult mai vechi si mai misterioase. Trei dintre ele atrag in mod deosebit atentia lingvistilor, cat despre ceea ce ne pot spune ele, nu putem decat sa speculam.

Probabil cea mai veche scriere central-americana, despre care avem informatii certe, este cea olmeca. Putine lucruri se stiu astazi despre civilizatia olmeca ce inflorea in urma cu aproape trei milenii si jumatate pe teritoriul de astazi al Mexicului (statele Veracruz si Tobasco). Cert este ca in cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizatie din Mezoamerica. In fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizatii Azteca si Maia si, mai mult, pot fi considerati parintii culturali ai acestora. Oamenii de stiinta au fost convinsi ca olmecii nu cunoasteau scrierea, asta pana in 1990, atunci cand arheologii scoteau la lumina un artefact pe care se aflau 62 de caractere olmece. Era dovada de netagaduit a unei scrieri antice pierdute. Fara descoperirea altor inscrisuri, nu exista insa nicio sansa de descifrare a acestui alfabet din negura timpului.

Civilizatia zapoteca, dezvoltata in regiunea Oaxaca inca din urma cu 2500 de ani, a avut, categoric, un sistem de scriere propriu. In sprijinul acestei afirmatii vin cele peste 1200 de artefacte pline de inscrisuri descoperite pana in prezent. Scrierile dateaza din perioada anilor 600 – 400 i. Hr., iar specialistii care au analizat calendarul zapotecilor, au ajuns la concluzia ca acesta se afla la baza impresionantului calendar mayas. Chiar daca mai exista vorbitori ai acestei limbi, descifrarea glifelor zapotecilor s-a dovedit cu mult mai dificila decat se asteptase cineva.

Ultima si poate cea mai controversata dintre scrierile mezoamericane este cea istmica. Unii savanti au numit-o epi-olmeca, desi dezbaterile asupra originii sale sunt inca foarte controversate. Dovezi ale existentei sale au aparut pentru prima data in anul 1992. Atunci, o statueta de jad, reprezentand un barbat imbracat ca o rata, acoperit cu circa 70 de simboluri necunoscute, era scoasa la lumina intr-un sit olmec. Statuia, botezata Tuxtla, a fost transportat la Institutul Smithsonian din Washington DC si, pana in 1986, a ramas singura dovada a acestei scrieri misterioase. In 1986 insa, mai multi pescari mexicani au scos din apa unui rau o placa uriasa de bazalt, cu o greutate de circa 4 tone, acoperita in intregime cu inscriptii in aceeasi scriere istmica. Artefactele dateaza din secolul II d. Hr., iar limbajul in care au fost scrise este probabil cel al nativilor din regiunea Tehuantepec. Cu toate acestea, cele doua texte sunt considerate insuficiente pentru a putea duce la descifrarea scrierii istmice.

4. Scrierea minoica (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

In anul 1900, reputatul arheolog britanic, Arthur Evans, descoperea la Knossos, in Creta, nu una ci doua scrieri necunoscute, apartinand vechii civilizatii minoice. Ambele erau redate pe placute de lut, si au fost numite: Scrierea Liniara A si Scrierea Liniara B. Ultima a fost descifrata in anul 1952 de catre arhitectul britanic Michael Ventris, ceea ce aducea in fata lumii cea mai veche scriere cunoscuta din Europa. Celalalt tip de scriere, Liniar A, a ramas, insa, nedescifrat pana astazi.

Scrierea Liniara B dateaza din anul 1450 i.Hr. Este o forma arhaica a limbii grecesti vorbita de grecii care cucereau Creta in acea perioada. Cealalta scriere, Liniara A, este cu mult mai veche si dateaza din secolul al XVIII-lea i.Hr. Este vorba de inscrisuri in limba minoana si reprezinta, de fapt, singura urma palpabila a culturii acestei misterioase civilizatii. Astazi exista circa 1500 de texte in minoana, majoritatea descoperite in Creta si alte parti ale Greciei, Turcia si chiar Israel. Cele mai multe dintre ele sunt, insa, scurte sau puternic afectate de trecerea timpului.

Simbolurile celor doua scrieri seamana izbitor, dar asta nu inseamna ca ele reprezinta acelasi lucru, pentru simplul motiv ca limba greaca si cea minoana erau diferite. Lingvistii pot citi Scrierea Liniara A folosind simbolurile din Liniara B dar nu pot fi siguri ca toate cuvintele sunt exprimate corect. Chiar si printr-un asemenea exercitiu, este evident ca sunetele sunt altele decat cele din limba greaca.

5.Rongo-Rongo (scriere necunoscuta/limbaj probabil cunoscut)

Insula Pastelui a fost de secole un loc al misterelor, iar scrierea vechilor locuitori ai insulei, rongo-rongo, nu putea face exceptie de la aceasta regula. Nimeni nu stie cand a aparut, desi legendele spun ca ea ar fi fost adusa cu barcile de primii oameni care au calcat tarmul Insulei Pastelui. Atunci cand olandezii au descoperit insula, in 1722, nu au descoperit nicio urma a acestei scrieri. Nici 48 de ani mai tarziu, in 1770, atunci cand spaniolii au incheiat primele tratate cu bastinasii, acestia din urma „au semnat” tratatele, dar scrierea lor nu semana deloc cu rongo-rongo. Nici capitanul James Cook, care a acostat pe Insula Pastelui in 1774, nu o mentioneaza. Primele relatari despre misterioasele inscrisuri apar in 1864, atunci cand un misionar francez nota descoperirea unei scrieri a carei stiinta a disparut in timp.In ciuda eforturilor episcopului de Tahiti, in 1870, nu s-a descoperit nici un localnic care sa o poata citi sau interpreta.

Lingvistii au descoperit asemanari intre simbolurile rongo-rongo si cele din scrierea vechii civilizatii a Indusului, dar o apropiere cat de mica intre ele doua este total exclusa. Un singur lucru se stie cu certitudine despre rongo-rongo, si acela este modul in care trebuie citit un inscris in aceasta limba. Cititorul incepe citirea textului din partea stanga, jos, a tablitei. Simbolurile sunt urmarite de la stanga la dreapta, pana la capatul randului. Apoi, tablita este intoarsa la 180 de grade, iar textul continua cu randul imediat urmator, tot de la stanga la dreapta. Ajuns din nou la capat, cititorul este nevoit sa intoarca din nou tablita la 180 de grade, operatiune care se repeta pana la finalizarea textului.

6. Scrierea civilizatiei Indusului (scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Stravechea civilizatie a Indusului s-a dezvoltat acum circa 5 milenii si jumatate intr-o zona in care regasim astazi o mare parte din Pakistan si din nord-vestul Indiei. Este o civilizatie invaluita in mister, cu atat mai mult cu cat nivelul sau de dezvoltare rivaliza si poate chiar intrecea culturile mesopotamiana si egipteana cu care a fost contemporana. Apogeul l-a atins acum circa 4500-3900 de ani, pentru ca incepand cu anul 1700 i.Hr, impunatoarele sale orase sa fie parasite in mod ciudat. Scrierea lasata in urma de acesti oameni este si ea o mica piesa din puzzle-ul misterului ce inconjoara civilizatia Indusului.

Astazi exista circa 5000 de inscrisuri in aceasta limba, cele mai multe dintre ele fiind descoperite pe peretii caselor sau, mai bine spus, ai ruinelor fostelor orase. Inscrisurile nu au mai mult de cinci simboluri, desi cel mai lung are 20 de semne. Un simbol care apare cu precadere este cel care reprezinta un animal mitologic, asemanator unicornului. Limba civilizatiei Indusului a murit probabil, odata cu locuitorii ei, desi se speculeaza ca ea si-ar putea gasi un corespondent in limbajele dravidiene care inca sunt vorbite in sudul Indiei. Daca aceasta ipoteza este corecta, ar fi posibil pentru lingvisti sa gaseasca asemanari intre scrierea civilizatiei Indusului si vechea forma de Tamil, idiom dravidian vorbit inca in India.

Spre exemplu, un alt simbol des intalnit este pestele. In vechiul Tamil, „peste” se pronunta „min”. Dar „min” are si un alt inteles, acela de „stea” sau „planeta”. In aceasta situatie, pestele poate deveni o imagine care sa desemneze un corp astral – la fel cum ai folosi o pictograma. Interesant este faptul ca, pana in prezent, au aparut peste 100 de variante ale descifrarii acestei scrieri. Nici una nu a fost confirmata de specialisti.

7. Proto-Elamita (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

Proto-Elamita este cea mai veche scriere nedescifrata a omenirii – asta daca presupunem ca simbolurile din care este alcatuita reprezinta intr-adevar o scriere completa. A fost folosita acum peste 5 milenii in Elam, numele biblic al zonei vestice din Iran. Este o scriere aproape la fel de varstnica precum cea cuneiforma sumeriana, iar despre cei care au inventat-o se stiu la fel de putine lucruri pe cat se stiu despre scriere insasi. Aceste inscrisuri au precedat o alta scriere partial descifrata, Elamita Liniara, folosita in aceeasi regiune circa 750 de ani mai tarziu. La randul ei, Elamita Liniara a fost urmata de o alta scriere, una cuneiforma, folosita incepand cu secolul al XIII-lea i.Hr. Aceasta din urma este singura dintre cele trei scrieri descifrata complet.

Exista astfel trei tipuri de inscrisuri elamite, fiecare separate de aproximativ 800 de ani. Din nefericire nu exista nicio sursa care sa permita crearea unei legaturi intre ele. Apropierea dintre Proto-Elamita si Elamita Liniara este iarasi una controversata. Atunci cand primele marturii arheologice ale Proto-Elamitei au fost scoase la lumina in secolul XX, specialistii au fost convinsi ca este vorba de doua scrieri ce au la baza acelasi limbaj. Nu exista insa nicio dovada care sa sustina o atare afirmatie sau, mai mult, o legatura intre oamenii care au folosit cele doua sisteme. Proto-Elamita a fost studiata asiduu, dar intelesul simbolurilor a ramas inca un mister.

8.Discul Phaistos (scriere necunoscuta/limbaj necunoscut)

De la descoperirea sa in Creta, in anul 1908, discul Phaistos si-a castigat celebritatea in lumea oamenilor de stiinta, nu atat pentru mesajul pe care l-ar putea contine cat, mai ales, datorita suspiciunilor care vizeaza direct autenticitatea sa. In fapt, multi lingvisti il numesc Omul din Piltdown al vechilor scrieri, aluzie la faptul ca nu ar fi decat un fals extrem de bine realizat. De aceea, putini au fost cei care au incercat sa descifreze mesajul simbolurilor sale. Discul, cu un diametru de circa 15 centimetri, este alcatuit din lut ars si este acoperit cu 241-242 de simboluri (unul dintre ele pare sters), formate la randul lor din 45 de gravuri. Este tot ceea ce se poate spune despre acest artefact, fara teama de a depasi limitele stiintei.

Suspiciunile pleaca de la faptul ca discul, descoperit intr-un sit din secolul XVIII i.Hr., prezinta o scriere ce nu are corespondent printre vechile scrieri grecesti. Atunci, de ce nu s-au descoperit si alte inscrisuri care sa sustina ipoteza existentei unei civilizatii inca necunoscute? De ce simbolurile sunt unice in lumea elena? O teorie sustine ca discul a fi fost adus din Anatolia, si asta pentru ca unul dintre simboluri se regaseste pe o piatra funerara antica din aceasta zona. Daca totul ar fi adevarat pana la aceasta afirmatie, este posibil sa avem in fata dovada unei limbi non-grecesti?

Din pacate, lingvistii care au o reputatie de aparat evita sa discute despre discul Phaistos. Cel putin pana cand un alt inscris asemanator va fi gasit. Aventura descifrarii scrierilor necunoscute este la inceput ….





Placerile romanilor

15 05 2013

 Placerile romanilor .O „societate de consum”

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia  „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta , calitati mult desupra simplei notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte), tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.


Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman, dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari , nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci, gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz, castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica, dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale – ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav, eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta, dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”, civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.

De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si „homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati ; dar era acceptat si firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave, tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel,stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate, mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

 La mare pret erau statuetele de bronz ; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase), platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.


Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

 

 

 

sursa bibliografica : descopera.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News