Vlad Tepes, intre legenda si adevar

6 02 2017

Vlad Ţepeş a fost şi este un personaj ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. Un personaj a cărui viaţă nu am putea-o reconstitui fără ajutorul legendelor, care de altfel, sunt foarte numeroase. Însă, o legendă nu trebuie folosită doar ca sursă istorică, ci în acelaşi timp, ea trebuie supusă unui examen critic riguros. Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker, nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. Din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât la sfârşitul secolului al-XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan.

O figura marcantă a neamului românesc, Vlad Ţepeş îşi face prima apariţia notabilă în istorie, la 1448, însă înainte de a discuta despre prima domnie a lui Ţepeş trebuie să lămurim anumite aspecte. În cele 3 decenii scurse de la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 8 domnitori, posibili descendenţi ai lui Dan I (1377-1386) fie ai lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ambii fii ai lui Radu I. Aceasta instabilitate politică a fost o consecinţă directă a aplicării unui principiu de moştenire diferit de Europa de Vest. Dacă în vest, funcţiona principiul primogeniturii (primul născut moştenea mare parte a averii), în Ţările Române se aplica principiul ereditar-electiv. Ce presupune acest principiu? Precizarea este clară : orice os domnesc poate pretinde tronul ţării. Aplicarea sa a deschis un larg câmp luptelor pentru putere între toţi descendenţii domneşti – legitimi sau nu – dar în mod special între 2 familii : Drăculeştii şi Dăneştii.

vlad-tepes-intre-legenda-si-adevar

În 1447, Iancu de Hunedoara intervine în sprijinul Dăneştilor, îl asasinează pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) din cauza apropierii sale de otomani şi îl înscăunează pe Vladislav II. Totuşi, Iancu avea şi alte scopuri în intervenţia sa din Ţara Românească. „Cosmografia” lui Aeneas Sylvius Piccolomini (viitorul papă Pius II) ne spune : „nu i-a reinstalat într-atât pe aceia «Dăneşti», cât a dobândit pentru sine însuşi glorie şi bogăţii”; iată deci, motivul concret al intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească.

Prima domnie, fără nicio perspectivă

Prima domnie a lui Vlad începe în septembrie 1448. De notat, că în acea perioadă, Iancu de Hunedoara se pregătea de cruciada de la Kossovopolje, şi alături de el şi protejatul său, Vladislav II. Acest lucru i-a înlesnit accederea la tron al lui Vlad, dar Vladislav II revine în ţară şi recucereşte tronul. Prima domnie a lui Ţepes, se încheie foarte rapid, în noiembrie 1448. Trebuie să facem o mică remarcă asupra bătaliei de la Kossovopolje. Ca urmare a înfrângerii creştinilor, Vladislav II începe să intre sub influenţa otomană, lucru de neacceptat pentru Iancu de Hunedoara. Acesta intervine din nou în Ţara Românească, în 1456, înlocuindu-l pe Vladislav cu Vlad Ţepeş! Acesta din urmă se refugiase în Transilvania, şi din 1448 a tot încercat să recâştige tronul. Iancu de Hunedoara nu s-a arătat interesant în a-l ajuta din 2 motive. În primul rând, era blocat de tratatul de pace din 1451, care a consolidat poziţia internaţionala a lui Vladislav II, dar anumite evenimente din perioada 1452-1456 i-au schimbat părerea. Al doilea motiv, l-a reprezentat eventuala luptă de la Belgrad, Iancu înlocuindu-l pe Vladislav – ale carui preferinţe înclinau spre turci – spre a-şi asigura flancul stâng al viitorului front. În prealabil de această mutare politică, Iancu îi retrăsese cele 2 feude transilvănene : Amlaşul şi Făgăraşul, din dorinţa de a-şi asigura complet frontiera sudică, în eventualitatea unei invazii turceşti.

A doua domnie al lui Ţepeş

A doua domnie a lui Vlad începe în prima jumătate a anului 1456. În timpul acestei domnii, ce va dura până în 1462, are parte de câteva evenimente tumultoase. Intră în conflict cu Sibiul şi Braşovul din motive economice, dar şi politice. Ambele oraşe adăposteau eventuali pretendenţi la tronul lui Vlad, Braşovul pe Dan, fiul lui Vladislav II, iar în Sibiu trăia Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad intervine în Moldova în favoarea lui Ştefan, în 1457. După moartea lui Iancu de Hunedoara, imediat dupa cruciada de la Belgrad, în 1456, Vlad Ţepeş începe să se apropie de Imperiul Otoman. Daca ne uităm în trecutul său, Vlad are legături solide cu turcii. A fost ostatic la Poarta, din 1442/1443 până la 1448, când, cu ajutorul turcilor îşi începe prima domnie. De notat, că un frate al său, Radu cel Frumos (viitor domn între 1462-1473) a fost şi el ostatic la curtea otomană, ramânând acolo pâna la accederea sa la tron.

În ceea ce priveşte relaţia lui Vlad cu Biserica, aceasta a fost oarecum anevoioasă. Dacă dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad a devenit vasalul păgânilor, începând cu 1459, politica sa externă se schimbă radical. Avantajat de faptul ca pe tronul Ungariei urcase Matia Corvin fiul lui Iancu, Ţepeş întoarce din nou armele împotriva turcilor. Aceasta turnură politică îmbunătăţeste considerabil relaţia sa cu Biserica, Vlad încercând să se erijeze în continuatorul Bizanţului.

Ultimul său an de domnie, 1462, este plin de evenimente. În ianuarie recucereşte Giurgiul, ce reprezenta cel mai important cap de pod al turcilor, şi întreprinde o incursiune la sud de Dunăre. Mehmet II îl trimite pe vizirul Mahmud, cu un efectiv de aproximativ 30.000 de soldaţi pentru a împiedica o eventuală nouă incursiune a lui Vlad la sud de Dunăre. Mahmud îşi depăşeşte atribuţiile, şi pătrunde în Ţara Românească pentru a jefui, dar în timpul retragerii, în jur de 18.000 de turci sunt surprinşi de un atac român, din care nu mai scapă decât 8.000 de soldaţi.

La 17-18 iunie 1462 are loc celebrul Atac de Noapte. Ostaşii români căutau cortul sultanului, dar, nefiind familiarizaţi cu tabăra, au dat greş. După această bătălie, Vlad continuă să hărţuiască armata otomană, cu atacuri scurte asupra ariegărzii sale. Acest lucru coroborată cu acea celebră tactică de pârjolire a pământului l-au determinat pe sultan să se retragă, nereuşind să îndeplinească obiectivul minimal : punerea lui Radu cel Frumos pe tron, în locul lui Vlad Ţepeş.

În ciuda victoriilor repurtate împotriva turcilor, Vlad nu a mai avut viaţă lungă pe tronul Ţării Româneşti. La 26 noiembrie 1462 este arestat pe drumul comercial Braşov – Câmpulung de către ostaşi unguri. Motivul pentru care Matia a luat o asemenea decizie este nesigură. Totuşi, după 12 ani, acelaşi Matia îl eliberează pe Vlad, acesta devenind căpitan în armata regelui. Ca urmare a eforturilor conjugate moldo-transilvănene, Vlad ajunge pentru a treia oară pe tron, la 16 noiembrie 1474. Domnia nu durează mult; Vlad trebuie să facă faţă unui nou atac turcesc, în urma căruia, se pare, este asasinat de către propii oameni, care l-au confundat cu un turc.

De unde vine supranumele Drăculea

Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că, acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii : Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.

În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. Istorici bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător. Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată: trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş.

Legendele i-au amplificat activitatea

La o analiză mai atentă putem spune ca faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc condamnabile. Intrat în istorie într-o perioadă tulbure –„în chiar momentul dispariţiei unui milenar imperiu, cel bizantin şi înainte de instalarea celui nou – cel otoman” – dar în acelaşi timp fiind „conducătorul potrivit la momentul potrivit” după Ştefan Andreescu, Ţepeş a reuşit să-şi creeze, voit sau nu, o imagine legendară.

vlad-tepes

Cele 2 legende despre viaţa lui Vlad Ţepeş, cea slavă şi cea germană, ne dau informaţii apropiate ca şi corectitudine; încă odată vedem „plăcerea” lui Vlad de a folosi pedeapsa sa favorită – trasul în ţeapă. Acestea sunt, totuşi, cele mai mari legende ce au în centrul lor personalitatea unui domn român, iar istoria, ţine să-şi demonstreze veridicitatea că această aureolă mitică i-a fost conferită lui Vlad, şi nimănui altcuiva. Desigur, daca vom analiza cele 2 legende vom observa că cea occidentală tinde să exagereze, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că această legendă a luat naştere şi a devenit cunoscută într-un mediu oarecum potrivnic lui Vlad. Însă, nu putem face abstracţie de atmosfera Europei apusene, ce era caracterizată de fanatisme religioase, de celebra Inchiziţie sau de Italia condusă cu forţa de familia Borgia, are rost să ne mai întrebăm de unde această sete a vest-europenilor de atunci pentru imagini demonice şi însângerate?

De asemenea, cum orice vorbă poate fi interpretată sau considerată controversată, acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Părerile împărţite ale istoricilor, asupra faptelor lui Vlad Ţepeş, care de altfel nu pot fi judecate, lasă posibilitatea unei viziuni propii asupra acestui domn român. Încă o întrebare persistă : ar mai fi stârnit Vlad un asemenea interes, fără caracterul, personalitatea şi faptele sale atât de controversate?

Historia.ro





Mostenirea lui Ginghis Han

11 09 2014

Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.genghis_khan_by_lun616-d550i3h

Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.

Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.

”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”

Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putinghiut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.

mostenirea lui ginghis han

Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El  a mutat capitala imperială de la Karakorum în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtona Ming.

Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.

Ginghis Han în istoriografia contemporană

Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.

Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.marco polo

O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.

Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.

Revista Historia





Eroul din spatele mastii :Zorro

11 02 2014

Cine nu îl cunoaşte pe fermecătorul bandit, devenit erou emblematic şi simbol al curajului şi libertăţii? De-a lungul timpului, personajul a fost superstarul absolut în numeroase producţii cinematografice care i-au asigurat nemurirea şi un loc de cinste în mentalul colectiv. Cea mai cunoscută versiune este, desigur, cea din 1998: The Mask of Zorro, cu Anthony Hopkins şi Antonio Banderas.

Povestea filmului începe în 1821, când Don Diego de la Vega (Hopkins), un nobil spaniol, luptă împotriva autorităţilor în războiul de independenţă mexican. Eroul misterios şi romantic îi apără pe oamenii de rând, spre disperarea guvernatorului Rafael Montero (Stuart Wilson) care îl arestează până la urmă şi îi ia fata, pe Elena (Catherine Zeta-Jones), după ce mama îi moare în încăierare. După 20 de ani Zorro scapă din închisoare şi se întâlneşte cu un hoţ de rând,  Alejandro Murieta (Banderas), al cărui frate tocmai fusese ucis de căpitanul Love. De la Vega se decide să-l antreneze pentru a-l transforma în urmaşul său, iar cei doi, dincolo de răzbunările personale, se vor lupta pentru eliberarea sărmanilor care munceau la minele de aur pe care Montero voia să le folosească pentru a cumpăra California de la generalul Santa Anna. Urmează un lung şir de aventuri pe parcusul cărora noul Zorro îşi va asuma destinul de erou, apărător al valorilor universale ale omenirii.

Eroul romantic

Este o poveste care prinde, o poveste cu care într-un fel sau altul rezonăm cu toţii, iar pe Robin Hoozi nu ne putem abţine să nu-i iubim. Mascatul mexican s-a bucurat de o popularitate imensă în mediul cinematografic. Prima dată îl vedem pe ecran etalându-şi şarmul jucăuş şi talentul combativ în 1920, în The Mark of Zorro, pentru care actorul Douglas Fairbanks a primit numeorase laude. Şi de aici legenda va fi nelipsită, reciclată şi reinterpretată mereu conform spiritului epocilor prin care trece. De regulă versiunile ulterioare se împart în două categorii: fie avem variaţia poveştii primului Zorro, fie pe cea a unui descendent al personajului, novice sau pur şi simplu cineva care a auzit legenda. Dar caracterul rămâne în linii mari acelaşi: pasional, viteaz, îndrăzneţ, şiret, iscusit, elegant. Exemplele abundă atât în cinematografia americană, cât şi în cea europeană. Iată câteva:

Filme americane: Don Q. Son of Zorro (1925), The Bold Caballero (1936), Zorro’s Fighting Legion (1939), The Mark of Zorro (1940, 1974), The Sign of Zorro (1958), Zorro, The Avenger (1959), The Mask of Zorro (1998),The Legend of Zorro (2005).

Filme europene (majoritatea italiene, spaniole şi franceze): Il sogno di Zorro (1952), La venganza del Zorro(1962), Le tre spade di Zorro (1963), Zorro il ribelle (1966), El Zorro justiciero (1969), Les aventures galantes de Zorro (1972), La marque de Zorro (1975).

Şi lista nu se încheie aici. Dar înainte ca banditul să cucerească ecranul, el a cucerit literatura. De fapt, prima versiune bine închegată a legendei sale apare în 1919, iar cel care i-a dat viaţă se numeşte Johnston McCulley. La fel ca în multe alte cazuri (Superman, James Bond, etc.), personajul ajunge mult mai faimos decât creatorul său. McCulley s-a născut în 1883 în Illinois şi a început să lucreze ca editor la începutul lui 1900, iar până în 1909 se apucase deja să-şi scrie şi să-şi vândă propriile poveşti. Scrie şi scenarii pentru westernuri şi publică constant în Detective Story Magazine în perioada 1916-1925. Se estimează că ar fi publicat nu mai puţin de 1000 de povestiri în reviste precum All Story, Argosy sau Blue Book.

Şi totuşi, numele lui ar fi fost cu totul uitat dacă nu l-ar fi creat pe Zorro. Sătul de naraţiunile pline de clişee, decide să-şi pună la bătaie cunoştinţele de istorie şi să exploateze zona mai puţin explorată a Californiei spaniole. Se inspiră cel mai probabil din romanul baronesei Emma Orczy, The Scarlet Pimpernel (1905), a cărui acţiune se petrece în timpul revoluţiei franceze şi îl are ca personaj central pe Sir Percy, un maestru al deghizărilor şi spadasin înnăscut care salvează oameni de la ghilotină. McCulley îl inventează aşadar pe Don Diego de la Vega, cu alter ego-ul său Zorro, şi îl face protagonistul unei pleiade de povestiri, începând cu The Curse of Capistrano, care apare în All Story Weekly.

Zorro devine cel mai durabil personaj al său, iar Argosy publică trei romane care îl au ca figură    principală      ( 1919, 1922: The Further Adventures of Zorro, 1931: Zorro Rides Again). Intrarea sa pe tărâmul cinematografic îl stimulează pe McCulley să scrie în continuare despre el. În 1941 apare un alt roman, The Sign of Zorro, iar între 1944 şi 1951 apar noi aventuri în West Magazine. Ultima poveste o publică Short Story Magazine în 1959, după moartea autorului şi după ce serialul marca Walt Disney cu Guy Williams deja face furori în State.

Povestirile au fost republicate acum zece ani într-o serie de trei volume, Zorro. The Master’s Edition. Între timp, Tom Doherty Associates publică în anii ’90 romane precum Zorro and the Jaguar Warriors sau Zorro and the Dragon Riders, iar filmul din 1998 prilejuieşte apariţia unei serii pentru adolescenţi: The Treasure of Don Diego, Skull and Crossbones, The Secret Swordsman, etc. Romanticul bandit nu a ocolit nici imaginaţia scriitoarei Isabel Allende, care în romanul său din 2005 combină elemente din ficţiunea tradiţională cu acţiuni originale şi câteva elemente istorice.

Eroul tâlhar

Aşadar, l-am urmărit pe Zorro în ficţiunea literară şi cinematografică, constatând popularitatea de nestăvilit a legendei sale. Dar cum rămâne cu istoria? Este personajul un produs exclusiv al imaginaţiei lui McCulley sau ar exista vreun corespondent istoric comparabil? Se pare că într-adevăr, la mijlocul secolul secolului al XIX-lea, ar fi trăit un Robin Hood al Californiei, sau mai bine zis un tâlhar despre a cărui soartă se ştiu atât de puţine încât nu este de mirare că în jurul său s-a ţesut o legendă, peste care s-a suprapus ulterior mitul lui Zorro.

În vestul american s-au născut multe ficţiuni, iar singurul nucleu istoric pe care îl putem dibui este realitatea personajelor. Restul se rezumă la creativitatea autorilor de aşa-numite dime novels, o proză sensaţionalistă care conturează identităţile ambigue ale unora precum Davy Crockett, Daniel Bone, Wyatt Earp sau Billy the Kid. Adevărul de dincolo de ficţiune este aproape imposibil de descoperit. Cam aşa stau lucrurile şi cu banditul Joaquin Murieta.

Ce se ştie? În 1853, guvernatorul Californiei, John Bigler, semnează un act legislativ prin care autorizează alcătuirea unui corp de armată numit California Rangers, sub comanda căpitanului Harry Love. Scopul acestora era capturarea sau uciderea unei haite de bandiţi condusă de cei cini Joaquin: J. Botellier, J. Carillo, J. Ocmorenia, J. Valenzuela şi J. Murieta. Se credea că gruparea aceasta periculoasă ar fi pus la cale o serie întreagă de atacuri, tâlhării şi crime în regiunea Mother Lode şi acţiona după bunul plac de ani de zile, fără ca nimeni să le vină de hac. Câteva luni mai târziu, o parte din soldaţii lui Love se încaieră cu un grup de mexicani lângă pasul Panoche din zona San Benito.

În lupta cruntă pier doi mexicani, dintre care aşa-numitul Three-Fingered Jack (Manuel Garcia) şi unul dintre Joaquini. Soldaţii le-au păstrat mâna, respectiv capul în borcane cu alcool, dar nimeni nu a putut să-l identifice cu exactitate pe Joaquin. Deşi numai unul dintre liderii bandiţilor fusese căsăpit, căpitanul Love şi-a primit recompensa. Se zvonea că cel ucis ar fi fost într-adevăr Joaquin Murieta, dar erau şi multe voci care infirmau acest lucru, atunci când au văzut capul expus în Stockton.

Date fiind informaţiile incerte şi precare, nu a durat mult până când legenda lui Joaquin Murieta a început să prindă contur. În 1854, John Rollins Ridge, un jurnalist cunoscut mai mult după numele său indian, Yellow Bird, scrie o carte intitulată The Life and Adventures of Joaquin Murieta, Celebrated California Bandit, în care plămădeşte povestea vieţii unui tâlhar care devine erou. Potrivit cărţii lui Ridge, Murieta era un tânăr cu o reputaţie impecabilă, asta până când un grup de mineri americani îi violează soţia, îi ucid fratele şi pe el îl leagă de un copac şi îl biciuesc. Murieta, cuprins de furie şi disperare, se retrage în nişte grote unde treptat racolează şi alţi năpăstuiţi, iar împreună încep să comită jafuri şi să ucidă fără milă, dar şi să îi ajute pe nevoiaşi. Un veritabil Robin Hood mexican, care pune la cale chiar o revoluţie împotriva stăpânirii americane, dar sfârşeşte tragic în mâinile căpitanului Love.

Cinci ani mai târziu, publicaţia Police Gazette preia romanul, operează anumite modificări şi preface romanul într-o serie de zece povestiri, redenumindu-l The Life of Joaquin Murieta, Brigand Chief of California. Şi povestea ajunge şi prin Chile, Spania sau Franţa, unde este rescrisă şi înflorită. La fel ca şi într-o piesă de teatru, J. Murieta de Castillo, apărută recent după romanul cu pricina. Povestea este din ce în ce mai ornamentată şi mai romanţoasă, prefăcând un tâlhar de drumul mare în arhetipul virtuţii şi eroismului.

Iar în momentul în care doi istorici californieni, Hubert Howe Bancroft şi Theodore Hittell, se hotărăsc să scrie şi ei despre Murieta folosindu-se de ficţiunea lui Ridge ca sursă istorică, legenda dobândeşte atât de multă credibilitate încât nu se mai separă de fapte. Ce concluzii tragem de aici? În primul rând, că a existat într-adevăr un bandit faimos la mijlocul secolului al XIX-lea care a avut un rol în elaborarea mitului lui Zorro. În al doilea rând, că toată lumea adoră poveştile cu figuri misterioase şi aventuroase, iar istoria se poate scurge uşor în aluatul mitic, întotdeauna mult mai atrăgător.

Recomandare:

S. Curtis, Zorro Unmasked: The Official History, Hyperion Books, 1998.





Ramses al II-lea ,cel mai mare faraon al Egiptului Antic

3 10 2013
A trait 96 de ani, dintre care 67 i-a petrecut pe tronul Egiptului. A purtat nenumarate razboaie, a ridicat cladiri colosale si a avut nenumarate femei. El a fost Ramses II – cel mai mare faraon al Egiptului Antic.

Cel preaiubit de Ra

Ramses II a urcat pe tronul Egiptului in anul 1279 i.Hr., imediat dupa moartea tatalui sau, Seti I . Era deja un barbat de 29 de ani, indeajuns de intelept ca sa stie ca „pentru a ajunge un mare faraon, trebuie sa fii un razboinic curajos, un constructor maret, un scrib educat si un preot pios”, cum nota el insusi pe un papirus. Pana sa devina un astfel de conducator, Ramses avea insa de rezolvat o grava problema de legitimitate: mama sa, Tuya, nu avea sange regal, fiind o simpla concubina din harem. (Mai tarziu, Ramses o va descrie, denaturand adevarul, drept sotie a lui Seti si regina). Pentru a compensa acest neajuns, tanarul si-a construit reputatia unei fiinte extraordinare, care urma sa aiba un destin divin. Acest deziderat existential si dragostea obsedanta pentru sotia sa, Nefertari, au fost cele doua coordonate majore care i-au marcat lunga viata.

Imediat dupa accederea la tron, Ramses II a intemeiat o noua capitala – langa Avaris, palatul de vara al tatalui sau -, pe care a numit-o Pi Ramesses Aa-nakhtu (Casa lui Ramses, cel prea iubit de Amun si coplesit de victorii). Aceasta alegere a fost facuta in primul rand din ratiuni politice si militare: la Avaris se afla un oras-garnizona in care, pe timp de pace, stationa cea mai mare parte a armatei. Spre deosebire de alti faraoni, pe campul de lupta Ramses si-a asumat calitatea de conducator suprem, astfel ca, de fiecare data cand asirienii, nubienii, libienii sau hititii amenintau granitele imperiului, pleca la razboi in fruntea supusilor sai.

Asa s-a intamplat si in celebra (si controversata) batalie de la Kadesh, impotriva ostilor lui Muwattalish, capetenia hititilor. Potrivit iconografiei oficiale, Ramses ar fi repurtat o victorie zdrobitoare asupra dusmanilor sai traditionali. Razboiul a fost evocat pe peretii a peste zece temple – printre care Karnak, Abu Simbel si Ramesseum -, unde faraonul este descris sau infatisat ucigand mii de hititi si omorandu-l pe regele acestora. Ceea ce este, evident, propaganda oficiala, din moment ce Ramses insusi a fost, cativa ani mai tarziu, primul conducator din istorie care a conceput si semnat un tratat de pace, primul tratat de pace din istoria cunoscuta. Celalalt semnatar era insusi… regele hititilor.

Cel mai probabil, batalia de la Kadesh s-a incheiat cu un armistitiu, cele doua armate decimandu-se reciproc. Se banuieste ca, spre sfarsitul domniei lui Ramses, tratatul a jucat si rol de alianta, faraonul insurandu-se si cu trei fiice si doua nepoate ale regelui Muwattalish.

Desi si-a exagerat realizarile, Ramses a fost totusi cel mai mare faraon egiptean – ca inaltime (196 cm), ca durata a domniei (67 de ani), dar mai ales ca realizari. Pe timpul domniei sale, imperiul egiptean a atins apogeul, incorporand Libia, Egiptul, Sudanul, Iordania, o mare parte din Arabia Saudita, Irakul, Siria si o buna parte a Turciei din zilele noastre. Acest imens teritoriu a fost guvernat de Ramses in traditia vechilor faraoni. „Alesul si egalul lui Ra” nu statea niciodata prea mult timp intr-un loc. Se plimba neincetat pe pamanturile sale, facandu-si aparitia pe nepusa masa la evenimente marunte (ca de pilda nunta unui muncitor) sau importante (ca ridicarea unui templu) de pe intregul teritoriu al imperiului si reamintind supusilor sai ca, indiferent cat de departe traiesc de capitala, nimic nu se intampla in tara Egiptului fara stirea si voia lui.

Prosperitatea indiscutabila a populatiei, victoriile care au facut din Egipt cel mai mare imperiu al momentului, monumentalele constructii ridicate – toate acestea, dublate de propaganda, au facut ca spre sfarsitul vietii Ramses cel Mare sa fie privit ca un zeu.

Exodul

exodul evreilor lui Moise

Pana nu demult, Ramses cel Mare era identificat cu faraonul biblic care i-a persecutat pe evrei. Ipoteza se baza pe faptul ca in Biblie este mentionat episodul construirii capitalei lui Ramses II cu robi proveniti din aceasta semintie. Totusi, cercetatorii contemporani au stabilit ca domnia lui Ramses II a acoperit doar perioada captivitatii evreilor.

Unii autori moderni il identifica pe faraonul din timpul exodului cu fiul si succesorul lui Ramses II, Meneptah, iar altii cu Ahmose (Amosis) I, intemeietorul celei de-a 18-a dinastii. Fuga evreilor din Egipt nu este confirmata insa de nici o sursa egipteana; in plus, nici un faraon nu a murit inecat impreuna cu armata sa.

Nevestele Faraonului

Ramses cel Mare a avut 200 de neveste si concubine, femei care i-au zamislit 96 de fii si 60 de fiice. Dintre numeroasele sale consoarte, patru au jucat roluri importante in viata lui.

Nefertari

A fost prima sotie a faraonului, favorita acestuia si regina. Ramses a luat-o de soata (desi ii era sora vitrega) pe vremea cand aveau amandoi 15 ani, iar Nefertari l-a adus pe lume pe Amun-her-khepseshef, primul lor nascut, caruia i-au urmat trei baieti si doua fete. Frumusetea lui Nefertari era renumita, faraonul notand intr-un papirus: „Pentru ea rasare Soarele. Este cea mai frumoasa femeie de pe Pamant.” Se pare ca Nefertari a guvernat imperiul alaturi de sotul ei. In cinstea sa, Ramses a ridicat marele templu Hathor de la Abu Simbel. In plus, mormantul lui Nefertari este cel mai frumos din Valea Reginelor.

Istnofret

Dupa moartea lui Nefertari, survenita in cel de-al 25-lea an de domnie a lui Ramses, Istnofret a fost incoronata regina – pozitie din care a jucat un rol crucial la curtea faraonului, administrand practic nordul imperiului. Istnofret (sau Isisnofret) i-a nascut lui Ramses cei mai importanti fii: Meneptah, succesorul faraonului, si Khamwese, Marele Preot al templului Ptah de la Memphis. Mormantul ei nu a fost descoperit pana astazi.

Bent’anta


A devenit concubina si apoi nevasta a tatalui ei dupa moartea mamei sale, Istnofret. Foarte curios, numele ei nu este egiptean, ci sirian, si se talmaceste prin Fiica a lui Anath (o zeitate pagana pentru egipteni). Cea mai cunoscuta reprezentare a Bent’antei este statuia din curtea principala a templului Karnak. Bent’anta fost inmormantata in Valea Reginelor, cu toate onorurile cuvenite unei suverane.

Merit-Amun

Dupa moartea lui Nefertari, Ramses a luat-o de nevasta si pe cea mai in varsta dintre fiicele sale, Merit-amun, care se spune ca ii semana la infatisare lui Nefertari. Aparent, unicul merit al printesei a fost aceasta asemanare cu mama sa (prin urmare, era de-o frumusete uimitoare). A detinut titlurile de Superioara si Maestra Haremului lui Amun-Ra, Fiica cu Fata Splendida si Fragezimea Curtii.

Constructiile Faraonului

Pe parcursul lungii sale domnii, Ramses II a ridicat numeroase edificii – temple, palate, statui gigantice, gradini. O parte dintre acestea s-au pierdut, insa cele mai importante sunt si astazi in picioare.

Templele de la Abu Simbel

Cele doua temple inrudite de la Abu Simbel, descoperite intamplator de J.L. Burckhardt in 1813, sunt considerate nu doar niste monumente magnifice ale Egiptului Antic, ci si adevarate comori ale patrimoniului mondial. Re-Harakhte a fost dedicat principalilor trei zei din panteonul egiptean, iar Hathor – sotiei favorite a lui Ramses, Nefertari. Primul templu are 32 de metri inaltime si 38 latime, iar fatada ii este decorata cu patru statui inalte de 20 de metri, care ii reprezinta pe Ptah, Re-Harakhte, Amun-Ra si pe Ramses II insusi. Templul Hathor are aceleasi coordonate, numai ca cele patru statui ii infatiseaza pe Amon-Ra, pe soata sa Hathor, pe Ramses II si pe Nefertari. Atat in statuile din acest templu, cat si in celelalte reprezentari (statui sau picturi) ale cuplului faraonic, Ramses II si Nefertari au aceeasi inaltime – fapt unic in toata arta egipteana antica (faraonii obisnuiau sa-si infatiseze sotiile cu doua-trei capete mai scunde decat ei). Aceasta este o dovada in plus a iubirii patimase pe care Ramses i-a purtat-o primei sale sotii.

Sala Coloanelor de la Karnak

Karnak este cel mai mare complex religios construit vreodata si reprezinta chintesenta geniului a 13 generatii de arhitecti egipteni. Compus din 3 temple uriase, 10 temple de dimensiuni mai modeste, numeroase asezaminte si gradini, Ipet-isut (numele antic al complexului, insemnand Cel mai sacru loc din lume) se intindea pe o suprafata de 100 de hectare. Contributia lui Ramses II la Ipet-isut (in mare parte construit dupa ce faraonul a ajuns la tron) este semnificativa: al doilea pilon al Marelui Templu al lui Ra, hala templului lui Abydos si celebra Sala a Coloanelor.

Colosul Ramses

Este o enorma statuie de calcar, inalta de 10 metri. In 1820, cand a fost descoperit de catre italianul Giovanni Caviglia, colosul era deja deteliorat, nemaiavand maini si picioare, dar se crede ca in momentul in care a fost construit, avea cel putin 30 de metri inaltime. Cel mai probabil, statuia era amplasata langa templul Ptah.

Ramesseum

Ramses II si-a construit fabulosul templu mortuar langa mormantul tatalui sau, Seti I. Din nefericire, arhitectii nu au luat prea bine in calcul locatia asezamantului: aflat prea aproape de Nil, templul a platit tribut apelor, doar cateva colonade pastrandu-se pana astazi din ceea ce se banuieste a fi fost cel mai mare si mai fastuos mausoleu al tuturor timpurilor.

1881: Mumiile regale de la Deir El-Bahri

„Membrii familiei Abd el-Rassoul au trait la vest de Theba, in apropiere de Valea Regilor, din cele mai vechi timpuri. Se spune ca, in vechime, stramosii lor au fost muncitori, preoti si hoti – oameni care au sapat, au pictat si au jefuit mormintele regale. Potrivit legendei, intr-o zi de vara a anului 1871, Ahmed el-Rassoul isi pastorea caprele pe pietroasele dealurile thebane, cand unul dintre animalele sale a luat-o la fuga.

Urmarindu-l, Ahmed a dat peste o crapatura ingusta in pamant, care ducea spre o catacomba. Barbatul a coborat cei treizeci de metri ai haului cu ajutorul unei funii si a gasit un coridor ticsit cu sicrie si comori. Scotocind prin cripte, Ahmed a realizat ca tocmai descoperise locul de veci al mai multor faraoni importanti din Noul Regat, ale caror mumii fusesera deshumate din mormintele lor originale situate in Valea Regilor de catre preotii celei de’a 21-a dinastii si reingropate in aceast loc indepartat din ratiuni de securitate.

Foarte precauti, Ahmed si ai sai au intrat in catacomba de numai trei ori in urmatorii zece ani. Totusi, de fiecare data, ei au scos de acolo artefacte fabuloase, pe care le-au varsat pe piata internationala de antichitati. Insa, odata ajunse pe piata, diversele obiecte cu inscrisuri regale nu le puteau ramane necunoscute egiptologilor de buna-credinta pentru prea mult timp.

In 1881, douasprezece sculpturi in lemn, vandute la Paris, au atras atentia lui Gascon Maspero, directorul de atunci al Serviciului de Antichitati din Egipt. In acelasi an, Maspero a inceput o ampla investigatie pentru a afla originea lor. Astfel a ajuns la Theba si a dat peste familia el-Rassoul. Ahmed a fost prins si bagat pentru cateva luni la inchisoare, insa, in ciuda faptului ca a fost interogat (si probabil torturat), el a refuzat sa dezvaluie locatia mormantului. In lipsa de probe, barbatul a fost eliberat si, odata ajuns acasa, a cerut familiei 70% din comoara drept recompensa pentru tacerea sa. Familia i-a refuzat cererea, iar fratele sau, Mahommed, temandu-se ca Ahmed ii va trada, s-a dus la politie si a dezvaluit unde se afla catacomba secreta.

Serviciul de Antichitati a descins imediat acolo, excavarile fiind conduse de doi egiptologi de renume mondial, Emile Brugsch si Ahmed Kamal. Mumiile si comorile care se mai aflau in mormant au fost inregistrate, extrase si incarcate pe un vapor cu directia Cairo. Cand vasul a ajuns in capitala egipteana, ofiterul vamal, nestiind cum sa clasifice mumiile regale, le-a trecut in registru ca „peste uscat si sarat”. Printre mumiile respective, se aflau si cele a doi dintre marii faraoni pe care i-a avut Egiptul: Seti I si fiul sau, Ramses II . In prezent, cei doi se odihnesc intr-o camera speciala a Muzeului de Antichitati din Cairo.”

descopera.ro





Eroii Balcanilor

13 06 2013

Eroii Balcanilor 

Cei mai mari 10 eroi balcanici

Dintr-un melanj de nationalitati, religii, culturi si orgolii care a existat dintotdeauna in Balcani, spatiu unde traiul omului pare a se confunda cu inceputurile timpului si unde istoria a fost, de cele mai multe ori, una cruda, nu putea rezulta decat o combinatie exploziva. Poate de aceea Balcanii, locul de nastere al zeilor olimpieni, al titanilor si eroilor, au fost supranumiti butoiul cu pulbere al Europei. Iar toate evenimentele zguduitoare care au marcat istoria Balcanilor nu puteau fi lipsite de amprenta unor personalitati puternice si personaje prolifice intruchipate, cel mai adesea, in pielea capeteniilor, fie ei la carma unei tari sau in fruntea unei batalii. Iata cativa dintre acestia.

Fratii Asan (n. ? – d. 1196/1197)

In anul 1185, in Bizant domnea tanarul imparat Isaac II Anghelos. Dorind sa-si pregateasca cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el impune o noua dare asupra supusilor sai. Darea ii afecteaza in primul rand pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a caror indeletnicire principala este pastoritul. Aceste dari, impreuna cu felul abuziv in care sunt stranse, produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc in muntele Hemus. Acestia trimit la imparat, care se afla la Kypsella in Tracia, o delegatie condusa de fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi ai lor, pentru a prezenta nemultumirile. Cererile lor nu sunt luate in seama, ba, mai mult, Ioan este palmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrazare”. In aceste conditii, ei se intorc la Tarnovo, in biserica Sf. Dumitru unde cheama poporul la o rascoala impotriva bizantinilor. Rascoala porneste in momentul in care normanzii din Sicilia ataca si ocupa orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic. Petru si Ioan se intorc de peste Dunare cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celalalt mal si incep sa prade Tracia. Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este inlocuit de fratele sau, Alexios III Anghelos, care le propune pacea rasculatilor vlahi. Petru si Ioan pun conditii inacceptabile pentru imperiu si, in timp ce Alexios se afla in rasarit pentru a se ocupa de rascoala pornita de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o alta armata bizantina in apropiere de orasul Seres. In 1196, Ioan Asan este asasinat in urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru instrumentarea de dezbinari si asasinate. Aceeasi soarta o are si Petru, un an mai tarziu, in 1197. In 1360, armatele otomane incep sa devasteze Valea Marita, pentru ca in 1396 ele sa controleze deja toata regiunea detinuta candva de fratii Asan.

ioan si petru asan

9. Ionita Caloianul (1197 – 1207/1217? – domnie)

Ionita Caloianul, adica “cel Frumos”, a fost cel de-al treilea dintre fratii Asan. El este cel care, dupa decesul lui Petru, a preluat conducerea statului vlaho-bulgar si a desavarsit constructia tratatului dintre cele doua state. Sub conducerea lui Ionita Caloian, Taratul Vlaho-Bulgar si-a extins granitele de la Dunare pana la Marita si de la Marea Neagra pana la Vardar. Ionita dovedeste remarcabile insusiri de militar si om politic. In urma mai multor victorii impotriva bizantinilor, intelegand ca Bizantul nu-l va recunoaste niciodata ca „imparat”, Ionita apeleaza la Papa Inocentiu III, caruia ii cere recunoasterea ca imparat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru intai-statatorul bisericii sale. In timpul lui Ionita Caloian, s-a petrecut un eveniment crucial pentru istoria universala: cea de-a patra cruciada, care s-a sfarsit in 1204, prin cucerirea Constantinopolului de catre cruciati. Intre noua structura politica si tratatul vlaho-bulgar a existat o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obtinut victorii importante, intre care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier insusi imparatul latin, Balduin. Ionita aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul sau nu a reusit din cauza manevrelor politice ale adversarilor sai. A fost astfel ucis in 1207 sau 1217 de un cuman in timpul asedierii Salonicului. Ionita Caloian ocupa un loc important in panteonul istoriei romanilor, nu numai datorita succeselor sale militare si politice, cat mai ales datorita afirmarii originii romane a poporului roman in corespondenta purtata cu Papa Inocentiu al III-lea pentru recunoasterea sa ca imparat.

ionita caloianul

8. Milos Obilic (n.? – 28 iunie 1389)

Milos Obilic a fost un cavaler sarb al secolului al XIV-lea, al carui nume este strans legat de legende privind Batalia din Kosovo. Reprezinta o figura importanta a baladelor sarbe si este un personaj cu greutate atat in legende cat si in istorie. Milos Obilic este ridicat la nivelul celor mai nobili eroi nationali medievali din folclorul sarb, si ramane simbolul curajului, al patriotismului si al sacrificiului suprem din dragoste de tara. Este insa greu de facut o diferentiere exacta intre figura mitica a lui Milos Obilic si faptele lui reale, deoarece multe aspecte ale eroului au ramas incerte. Nu se stie cu exactitate nici macar daca “Obilic” reprezinta un nume de familie sau numai un pseudonim, derivat poate de la numele posibilului sau loc natal. Si, pentru adancirea misterului, exista un numar destul de mare de locuri ce poarta denumirea “Obilic” in Muntii Balcani. Referitor la originea lui, exista numeroase dispute intre slavi si balcanici, cu unele proclamari contradictorii propuse de-a lungul secolelor, venite chiar din folclorul national al popoarelor neasociate direct cu mitologia Bataliei din Kosovo. Muntenegrenii au teoria ca Milos Obilic provine din regiunea Zeta, Muntenegreu, bosniecii pretind ca este unul de-al lor si chiar croatii, de obicei aliniati cu mitologia nationala sarba, propun in anumite contexte ca loc de nastere al eroului orasul Zadar de pe coasta Adriaticii.

eroii balcanilor

Cea mai plauzibila teorie, insa, pare cea care asociaza nasterea lui Milos Obilic cu satul Obilic din Toplica, regiune din zona orasului Leskovac, situat in sud-estul Serbiei. In timpul vietii sale, regiunea era un camp de lupta intre Imperiul Otoman, aflat in expansiune, si domeniile inca necucerite ale lorzilor feudali sarbi, in special ale printului Lazar Hrebeljanovic. Milos Obilic a fost un cavaler aflat in serviciul printului Lazar iar cea mai veche relatare despre el este relationata cu Batalia de la Plocnik, la care a participat si a supravietuit unei rani provocata de o sageata. In multe surse este mentionat ca ginere al printului. Milos Obilic a fost membru fondator al Ordinului Dragonului Sfantului Gheorghe. Pe baza datelor istorice ale Imperiului Otoman, se crede ca sultanul Murad I a fost ucis de Milos Obilic care, sub pretextul inchinarii in fata sultanului, l-a asasinat pe acesta, fiind la randul sau executat in chiar zorii zilei urmatoare.

7. Generalul Belizarie (n. 505 – d. 565)

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Numeroase voci au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata. Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. Va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de nebunie. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care pe scena istoriei isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei.

Generalul Belizarie

Belizarie isi dovedea geniul militar in numeroase randuri invingand cu pricepere si cruzime armate mult mai numeroase decat cea in fruntea careia se afla. Incepea in acest mod epopeea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar.Avansul militar al lui Belizarie a fost atat de sigur si de prolific, incat insusi imparatul incepea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Cu toate acestea, Belizarie se vede cazut in dizgratia lui Justinian, la urechile caruia ajunsesera vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor din partea imparatului, Belizarie este demis in anul 548, doar pentru ca, 11 ani mai tarziu, cand Imperiul se afla in fata unei noi amenintari, invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului, Justinian sa apeleze din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit false, reabilitarea sa nu mai avea nicio valoare, iar Belizarie se stingea din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

6. Mahomed al II-lea Cuceritorul (n. 1432 – d. 1481)

Fiu al sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea a ramas in istorie prin cucerirea in anul 1453 a Constantinopolului, cea mai mare cetate medievala a vremii.Redenumit Istanbul, orasul a ramas in componenta statului turc pana in zilele noastre. Mahomed al II-lea s-a nascut la Adrianopol, iar la varsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, desi aceasta prima domnie nu a durat mai mult de doi ani (1444 – 1446). La 19 ani a revenit in pozitia de lider al Imperiului, ramanand sultan pana in anul mortii sale, 1481. Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrand foarte bine intinsul stat otoman. S-a remarcat prin actiunile sale militare. Inca din primii ani de domnie, sultanul s-a aratat a fi un bun comandant de osti. La doi ani de la preluarea tronului, la data de 29 mai 1453, a cucerit Constantinopolul, punand capat existentei Imperiului Bizantin. In acest oras si-a instalat capitala, dar trebuie mentionat ca a garantat libertatea de cult crestinilor, iar genovezii si venetienii au beneficiat in continuare de privilegii comerciale

fatihsultan

Dupa cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a actionat pentru ocuparea intregii Peninsule Balcanice. Astfel, din anul 1458 a inceput luptele pentru cucerirea intregului teritoriu grecesc, ocupand Atena. In anul 1470, toata Grecia se afla sub stapanire otomana. Serbia a fost cucerita de Mahomed in anul 1459, Bosnia in anul 1463, iar Albania in 1479. Sultanul a distrus si Imperiul Grec de la Trapezunt, in anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit vasal in 1475. Sultanul a condus armate si pe teritoriul romanesc (in Tara Romaneasca, in anul 1462, cand a dat gres in confruntarea cu Vlad Tepes, si in Moldova, in anul 1476, atunci cand a fost fortat sa paraseasca tara fara sa-l poata inlatura pe Stefan cel Mare de pe tron). Datorita cuceririlor pe care le-a facut, a fost numit si Fatih – Cuceritorul. El este considerat, ca urmare a victoriilor sale si a modului in care a administrat intinsul stat, intemeietorul Imperiului Otoman.

 

5. Mircea cel Batran (n. 1355 – d.1418)

Mircea cel Batran a fost domnitorul valah care a reusit prima victorie a Tarii Romanesti impotriva Imperiul Otoman, la Rovine, in anul 1395. De altfel, Mircea a fost singurul european, pana la albanezul Skanderbeg, care reusea o asemenea performanta. Voievodul valah a participat activ la cruciadele europene impotriva turcilor si s-a aflat pe campul de lupta in Batalia de la Nicopole, soldata cu infrangerea europenilor. La 23 septembrie 1386, Mircea urca pe Tronul Munteniei, devenind unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, care va domni 32 de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducator de osti si un chivernisit gospodar. Politica externa a lui Mircea cel Batran a fost dominata de un fapt capital: primejdia turceasca. Turcii, in plina expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decat domnul muntean. Dar rezistenta lui indelungata, provocand admiratia adversarilor insisi, a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate: a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta in pasalac turcesc. Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice. In afara de luptele sale stralucite, Mircea cel Batran a fost apreciat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara, sustinand dezvoltarea comertului si viata economica, in general. Mircea cel Batran a ctitorit si o manastire de piatra, la Cozia, acordandu-i bogate danii, ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri sfinte existente in acea vreme. Mircea cel Batran a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra, cioplit ca in Apus. Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele manastirilor.

mircea

4. Mihai Viteazul (n. 1558 – d. 1601)

S-a nascut in 1558 in localitatea Targul de Floci din sud-estul Romaniei (in actualul judet Ialomita) si a decedat la 9 august 1601 in Campia Turzii, ca urmare a unui complot meschin pus la cale de generalul aristrocrat albanez Gheorghe Basta. Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinti, stolnic domnesc si ban al Craiovei, apoi domnitor al Tarii Romanesti si pentru o scurta perioada, in 1600, conducator al tuturor celor trei state care formeaza Romania de astazi: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova. A reusit astfel ceea ce nici un alt domnitor roman nu izbutise pana atunci, unirea celor trei principate romane, devenind in acest fel un simbol al luptei pentru independenta si unitate. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Acesta a fost Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu cel Bun.Principalul merit al lui Mihai este acela de a-i fi unit pentru intaia oara pe toti romanii, ceea ce il face una dintre cele mai importante personalitati istorice ale Romaniei. Inalta fapta i-a coalizat impotriva sa pe toti cei care, constienti de forta reunita a celor trei tari, vedeau acum amenintate planuri vechi de hegemonie politica la Dunare si in Carpati. Alungat in 1600, dar reintors vitejeste un an mai tarziu, Mihai a fost victima unui omor premeditat, in trista dimineata a zilei de 9 august 1601, pe campia Turzii. „Si cazu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru ca nu stiuse nici se imprileji sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza” – citat din Letopisetul Cantacuzinesc.

Mihai-Viteazul

3. Skanderbeg Vulturul (n.1403 – d.1468)

Gjergj Kastrioti, cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminenta figura a istoriei Albaniei precum si eroul national al poporului acestei tari. A condus intre 1443 si 1468 lupta impotriva Imperiului Otoman, obtinand victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456) si Mokra (1462) si eliberand o mare parte din teritoriul albanez. Gjergj Kastrioti, un barbat din vechea stirpe a macedonenilor, al carui nume intra in eternitate drept Skanderbeg Vulturul, reinvia inca o data spiritul darz al natiilor balcanice. Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca una nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare.

skanderbeg3

Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman. O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396. O batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinal Sf. Ioan, se dovedisera incapabile sa opreasca iuresul turcesc. Era momentul in care din muntii Albaniei de azi se ridica un barbat fara de tara care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat, Albania.

2. Leonidas, regele Spartei (n. 540 i.Ch.? – d. 480 i.Ch.)

Leonidas (in limba greaca “fiul leului” sau “asemenea leului”), cel de-al 17-lea rege al Spartei din dinastia Agiad, a fost unul dintre cei trei fii ai regelui spartan Anaxandidas II, considerat de mitologia greaca descendent al lui Hercule, gratie fortei si curajului comparabile cu cele ale eroului olimpian. S-a stabilit ca regele Leonidas al Spartei a decedat in Batalia de la Termopilae, in august 480 i.Ch., dar foarte putine se stiu despre nasterea sa ori despre primii ani de viata ai spartanului. Paul Cartledge, profesor de cultura greaca al Universitatii Cambridge, este de parere ca nasterea regelui Leonidas a avut loc in preajma anului 540 i.Ch. Mai mult sau mai putin plauzibil, acest lucru presupune ca Leonidas sa fi avut peste 50 de ani atunci cand s-a angajat, impreuna cu cei 300 de viteji ai sai, intr-una dintre cele mai faimoase batalii ale Antichitatii. Ca urmare a unui strigat de ajutor din partea elenilor pentru apararea Greciei impotriva invaziei persane, in august 480 i.Ch., Leonidas s-a hotarat sa infrunte la Termopilae armata lui Xerxes, unindu-si fortele cu cele a aproximativ 7.000 de greci, impotriva a 80.000 – 290.000 de persani, hotarati sa invadeze teritoriile elene. 

King-Leonidas-300-movie-09

Trupele aduse de Leonidas la razboi nu erau alcatuite decat din membrii garzii personale si nu din armata tarii a carei absenta, contrar suspiciunii ce implica ratiuni de constrangere religioasa, s-a datorat exclusiv concentrarii masive in lupta navala a grecilor cu flota persana. In primele zile ale inclestarii eleno-persane, trupele lui Leonidas au omorat 20.000 de persi, suferind pierderi de numai 2.500 de osteni. Chiar si celebra elita de “nemuritori” a lui Xerxes a fost tinuta in loc de bravul rege spartan. Cu toate acestea, din cauza coplesirii numerice dar mai ales a tradarii lui Ephialtes, armata spartanilor ramasi pe campul de lupta a fost distrusa pana la ultimul om de catre persani, dimpreuna cu Leonidas. Desi, practic, victoria avea sa apartina persilor, aceasta nu avea sa fie de lunga durata. Impulsionati de sfarsitul eroic al lui Leonidas si al razboinicilor sai, grecii se vor mobiliza in sudul peninsulei si, in mai putin de un an, aveau sa respinga definitiv armatele lui Xerxes in urma succeselor zdrobitoare de la Salamina si Platea. Victoria grecilor si oprirea expansiunii persane in Europa este privita astazi de catre majoritatea istoricilor drept una dintre cele mai importante victorii obtinute vreodata in istorie, si una care avea sa puna bazele intregii civilizatii occidentale.

1. Alexandru Macedon (n. 20 iulie 356 i.Hr. – d. 10 iunie 323 i.Hr.)

Alexandros III Philippou Makedonon, cunoscut si sub numele Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare, a fost cel mai prolific strateg si conducator militar din istorie.Macedoneanul a creat un imperiu la care toti cuceritorii de mai tarziu au visat, a construit punti intre civilizatii si a marcat irepetabil istoria omenirii, spectaculoasele sale cuceriri facandu-i pe greci stapani ai Orientului Apropiat si a unei importante parti din Asia. La varsta de 33 de ani, anul mortii sale, Alexandru era stapanul celui mai intins imperiu al Antichitatii, contribuind substantial la raspandirea culturii elene in intreaga lume.

alexandru macedon

Alexandru Macedon s-a nascut in capitala Macedoniei, Pella, ca fiu al lui Filip al II-lea si al unei bacante tebane numita Olimpia, dupa care, pentru a-si construi o ascendenta divina, s-a dat drept urmas al lui Hercule. Dupa moartea tatalui sau din anul 336 i.Hr., la varsta de 20 de ani, Alexandru ajunge pe tron, mostenind stapanirea asupra Traciei, Macedoniei si Greciei. Personalitate complexa, cu o capacitate de actiune exceptionala si o vasta cultura, Alexandru a fost educat de filosoful grec Aristotel, mintea fiindu-i hranita in copilarie cu operele lui Herodot, ale lui Euripide sau Pindar. De la varsta de 16 ani primeste din partea tatalui sau functia de regent, iar la 18 ani, in calitate de comandant al cavaleriei, are o contributie hotaratoare la victoria de la Cheroneea (338 i.H.), care i-a permis lui Filip al II-lea sa ia sub controlul sau intreaga Grecie. Din primii ani de viata i s-a insuflat credinta ca ar fi descendentul indepartat al zeilor Greciei: din Zeus prin tatal sau, din Hercules prin mama sa, Olimpia. El insusi avea convingerea originii si misiunii sale divine, ceea ce i-a oferit energia si forta necesare campaniilor sale. Primii ani ai domniei (336– 334 i.H.) au fost dedicati pacificarii regiunilor din Tracia si Grecia care, la moartea lui Filip al II-lea, au hotarat ca a venit momentul pentru a-si recapata independenta.

Din anul 334 i. Hr., Alexandru declanseaza campania militara impotriva Imperiului Persan.Obiectivele acesteia erau de a elibera cetatile grecesti de pe coasta Asiei Mici de sub stapanirea persana si de a razbuna suferintele grecilor din timpul razboaielor medice. Cucerirea Asiei Mici a fost insotita de eliberarea de sub stapanirea persana a cetatilor grecesti de aici (Milet, Efes, Halicarnas s.a.) in care regimurile politice aristocratice, favorabile supunerii fata de Persia, au fost inlaturate. In Lydia, Alexandru a taiat cu spada celebrul „nod gordian“, alcatuit din fasii de scoarta de copac si care fusese folosit, potrivit traditiei, la jugul carului de razboi al regelui Gordias. Dezlegarea nodului prevestea, conform oracolelor, intrarea Asiei in stapanirea celui ce reusea aceasta fapta. In anul urmator (333 i.H.), Alexandru a trecut la cucerirea regiunilor aflate la sud de Asia Mica, incepand cu Siria. Pana in 332 i.H., cucereste Fenicia si Palestina, indreptandu-se apoi spre Egipt.

Regatul faraonilor intrase sub stapanirea persana inca din anul 525 i.H. iar acum prezenta lui Alexandru era un bun prilej de a se elibera de sub jugul persan, ceea ce a usurat actiunea regelui macedonean. Ajuns la Memfis (stravechea capitala a tarii), se incoroneaza cu dubla coroana a faraonilor egipteni, aduce jertfe zeilor Egiptului apoi, in oaza de la Siwah, preotii il proclama fiu al marelui zeu Amon. In nordul tarii, la varsarea Nilului in Marea Mediterana, in fata insulei Pharos, intemeiaza celebrul oras Alexandria. Dintre cele 34 de orase pe care, potrivit traditiei istorice, le-a intemeiat pe cuprinsul imperiului sau si care-i poarta numele, Alexandria din Egipt a avut cel mai maret destin, devenind nu numai cel mai mare port al Mediteranei de rasarit, dar si cel mai mare centru cultural si stiintific al Antichitatii. Dupa aproape 13 ani de domnie, Alexandru a murit la Babilon, in 323 i.H.





Terente ,regele baltilor

4 06 2013

În zona Insulei Mici a Brăilei, turiştii pot vizita şi acum locurile în care se presupune că se ascundea Terente, supranumit Regele Bălţilor, un bandit lipovean care fura şi ucidea fără milă, viola şi dădea fiori şi celui mai rău poliţist.

SONY DSC

Pe numele său real Vasili Ştefan, născut în 1895, pe Canalul Cravia, în Carcaliu, din Balta Brăilei, decedat pe 4 iunie 1927, a fost unul dintre cei mai de temut bandiţi români. Cunoscut în zilele noastre mai degrabă ca românul cu cel mai mare penis, Vasili a trăit ca nelegiut după vârsta de 20 de ani, fiind înrăit de două relaţii distruse.
Bun cunoscător al Bălţii Brăilei, Terente s-a îmbogăţit din tâlhării, atacând singur sau făcându-şi bandă de tâlhari. A fost încătuşat, dar a evadat în mai multe rânduri, iar pe capul lui au fost puse, în timp, zeci de rămăşaguri şi premii.

În ciuda grozăviilor pe care le comitea, a câştigat simpatia poporului, fiind considerat un haiduc al vremii şi un amant sălbatic, fiind căutat de femeile din toate stările sociale. Informaţiile despre el apar în scriptele Arhivelor Naţionale de la Brăila.

În 1924 a comis mai multe tâlhării, a atacat bogaţii şi a violat mai multe virgine. Autorităţile au instituit, atunci, un premiu pe capul lui. Pentru a scăpa de moarte a traversat, până în 1927, Bulgaria, Serbia şi Grecia. La finele anului s-a întors în satul natal unde a batjocorit familia preotului, ceea ce a stârnit furia foştilor săi complici, aceştia contribuind la capturarea lui.

 

Arhivele brăilene păstrează şi acum acte ce dovedesc implicarea serviciilor secrete, a grănicerilor, a jandarmilor şi a poliţiştilor în prinderea lipoveanului din Balta Brăilei. Documentele vremii atestă faptul că banditul a atacat chiar şi postul de jandarmi, primăria şi cele trei cârciuni din Carcaliu, satul natal, iar în 1924, a ucis doi oameni şi a golit casa de bani din localitate. Disperaţi, tulcenii au cerut ajutor brăilenilor.

Din om în om s-a dus vestea că Terente s-a strecurat prin blocada de oameni ai legii, cu lotca, călătorind numai noaptea, în susul Dunării. Localnicii povesteau cum Terente ar fi jefuit bogaţii dând prada celor sărmani. A jefuit două şlepuri în apropiere de Olteniţa, îşi împrospăta merindele şi chiar primea ajutor de la localnici. Anul trecut, un bunic din Insulă ne povestea că, fiind copil, mergea cu tatăl său cu barca în baltă şi-i lăsa din loc în loc mâncare lui Terente. Numele său a făcut rapid înconjurul lumii.
Între cele două războaie mondiale era cunoscut chiar şi la Paris, fiind transformat de presă dintr-un bandit, într-un voievod al stufărişurilor, care se pricepea şi la haiducie şi la amor.

Povestea lui a apărut în „Cuvântul”, „Curentul” din Brăila, „Universul”, „Dimineaţa”, dar şi în „Daily News”, „Daily Express” şi „Corriere della Sera”.
Siguranţa Statului, Prefectura Poliţiei, Comandamentul Grănicerilor şi al Jandarmeriei, Pescăriile erau implicate în capturarea lui.
Penisul lui Terente şi capul acestuia au fost tăiate şi duse la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” la Bucureşti, fiind păstrate în formol mai bine de 80 de ani.

Groaza de Terente a făcut ca la 25 iulie 1924, prim-procurorul Brăilei să-I propună prefectului ca recompensa de 50.000 de lei, pusă pe capul acestuia, să fie depusă la o bancă, în contul celui care-l va preda, ca să se cunoască numele „trădătorului”.

 Pe urmele lui Terente

Iată ce spun documentele vremii: dosarul Prefecturii Brăila, Capitolul «indivizi urmăriţi, izgoniţi sau expulzaţi din ţară – comunişti şi spioni», din anul 1924. La un moment dat, se cereau Grănicerilor vase pentru căutarea banditului «care terorizează lumea, omorând şi jefuind persoanele ce le prind». În aceeaşi perioadă, autorităţile din Tulcea solicitau ajutor celor din Brăila, inclusiv Brigăzii de Siguranţă”, ne-a precizat Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor brăilene.

Potrivit telegramei tulcenilor, în noaptea de 13/14 iulie 1924, banda lui Terente a atacat Postul de Jandarmi Carcaliu, l-a ucis pe şeful de post, plutonierul Bursuc, şi pe un localnic, Cazacenco. Bandiţii au devastat şi jefuit Primăria şi cele trei cârciuni din localitate, rănindu-l, totodată, grav pe un funcţionar „care refuzase să le predea casa de bani”.terente

Terente avea atunci 29 de ani. Originar dintr-o familie de pescari lipoveni săraci, făcuse armata la Marină, în Primul Război Mondial, lucrase în mai multe prăvălii din Brăila şi era de o isteţime ieşită din comun. Prefecţii din Brăila şi Tulcea au tocmit potere „cu concursul populaţiei şi al agenţilor Pescăriilor” şi sprijinul neprecupeţit al Siguranţei (Securitate, SRI), singura instituţie care aflase câte ceva despre complicii răufăcătorului.

L-au trădat „fraţii şi prietenii”

După moartea sa, Terente a intrat în legendă. Era considerat un mare amorez încă din 1924, când răpise şi siluise două virgine, în ascunzătoarea lui din Balta Brăilei. De la 50.000, recompensa pusă pe capul banditului – predat viu sau mort – a ajuns la 200.000 de lei – cam atât costa, la acea vreme, Ceasul din Centru şi statuia de bronz a ministrului Constantinescu, din faţa Palatului Agriculturii. „Însuşi şeful Marelui Stat Major a trimis sute de soldaţi, care au răscolit smârcurile şi Balta Brăilei”, ne-a relatat Ştefania Botez, arhivist la Arhivele Naţionale – Brăila.
Rapsozii au pierit, dar singurul lăutar al „Baladei lui Terente” este Nea Nicu Ţiganu, de la Tichileşti, care are 90 de ani. Din când în când, apar, însă, dovezi ale legendarului Ştefan Terente, „Regele Bălţilor” – spaima fecioarelor şi a bogătaşilor din Brăila.

Haiduc justiţiar

Istoria îl consemnează ca fiind un haiduc justiţiar, intrat în legendă datorită aventurilor sale amoroase. Întreaga poveste a banditului este consemnată de dosarul sau de la Siguranţa din Brăila.
„Acesta conţine declaraţii ale parinţilor lui, întreaga acţiune desfăşurată pentru prinderea lui, declaraţii ale multor cunoscuţi anchetaţi, bănuiţi de complicitate sau tăinuire de bunuri furate, declaraţia lui, raportul medico-legal şi articole din presa vremii”, adaugă arhivistul.

Se purta regeşte cu fetele

Răpirea celor două fete de pension, Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani, era motiv de bârfă şi amuzament. Ziarele tratau subiectul cu amuzament, cunoscută fiind virilitatea lui Terente.
În vizuina lui din Baltă, unde le dusese pe fete, tâlharul s-a purtat cu ele regeşte, le-a hrănit, le-a făcut cadouri, că furase din belşug.
Fetele au fost eliberate după o săptămână, întregi şi nevătămate, vesele şi luminoase.

Un chip neobişnuit

Se spune că, în 1915, la o servare câmpenească, toţi ochii fetelor de măritat erau pe Vasili al lui Terente. Nici văduvele şi femeile măritate nu ezitau să ridice ochii din pământ spre el. Avea o statură impunătoare, părul negru, neobişnuit pentru comunitatea din care venea, ochii de un verde maron tulburător.
N-avea nici 20 de ani când s-a însurat. Cu Ustina, fata lui Calistrat. S-a angajat pe şlep şi s-a dovedit bărbatul demn să-şi ţină nevasta şi cei patru copii veniţi unul după altul. Apoi a venit foametea, iar Ustinia s-a îmbolnăvit de ciumă şi a murit. A dus-o la Giurgiu s-o vindece, dar n-a salvat-o. Întors acasă, a primit o altă lovitură: doi dintre copiii săi au căzut de pe şlep şi au murit. La scurt timp, i-au murit şi ceilalţi doi copii mai mici, răpuşi tot de ciumă.

Legenda spune că de atunci a plecat nebun pe baltă şi se certa în fiecare zi cu Dumnezeu fiindcă i-a luat familia. Câteva luni mai târziu a întâlnit fata unui pescar., Avdotia Arina, o frumuseţe ce l-a cucerit şi i-a luminat din nou chipul. Numai că sora acesteia, urâtă ca foamea, dar îndrăgostită de Terente, a urzit un plan diabolic. I-a dat întâlnire, printr-un bilet, surorii sale cu un grec, pretinzându-se Terente. Banditul a surprins întâlnirea dintre iubita sa şi grec şi i-a împlântat cuţitul în pântece. Fata a scăpat dar el a fost arestat şi de atunci a devenit bandit. A evadat a doua zi din postul de jandarmi. Puştii strigau pe străzi: „A evadat Terente, senzaţii violente!”. De atunci, Terente a intrat în memoria colectivă încetul cu încetul.

ADEVAR SI MINCIUNA
Vlad Nica, un cititor care si-a dat doctoratul cu tema Terente, regele baltilor, afirma ca Terente a fost din Baldovinesti, si nu din Caracliu, ca nu a fost insurat niciodata, ca a fost sef de echipa pescareasca, si nu capitan de slep. Terente ar fi fost injunghiat de unul dintre oamenii lui, apoi a stat la Braila in spital, in coma. Dupa care Terente s-a angajat ca hamal in port, iar Arina, logodnica sa, ar fi murit in urma loviturii de cutit primite. Terente nu a fost prins, pentru ca s-a inrolat in armata, de unde a dezertat in 1917, impreuna cu Petroff si Lavrinte, camarazi de arme, si nu veri ai sai.

„TERENTE SI DIDINA SE PLIMBA CU MASINA…”
Autopsia cadavrului lui Terente a fost efectuata de medicul legist Maria Zaharescu, care a separat capul de corp, acesta din urma fiind ingropat in afara satului, asa cum a cerut preotul, in locul intitulat „Raspantia Lupului”, in drum spre Macin. Capul a fost luat de maiorul Stanescu, pus intr-o cutie de tabla care, dupa ce l-a prezentat presei, l-a transportat la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”. Muzeografii si profesorii de istorie din Braila sunt la curent cu legenda lui Terente. Marturii despre acesta se pastreaza la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale. Locuitorii Brailei de astazi le povestesc copiilor lor despre Terente ca despre un mare haiduc al Brailei, care ajuta pe oamenii aflati in necaz, dar, mai ales, circula legenda conform careia Terente a fost un mare iubitor de femei frumoase. Circula si astazi cantecelul: „Terente si Didina/ Se plimba cu masina/ La orice cotitura/ Mananc-o prajitura/ Didina s-a-necat/ Terente s-a-mpuscat”. Cred ca s-a numarat printre primele cantecele pe care le-am invatat cand eram copil. De ce? Nu stiu!

LUNGA CAM DE 20 DE CM
Talhariile lui Terente erau totusi iertate de opinia publica, fiindca era cel care avea curajul sa faca ceea ce un om obisnuit nici nu visa, sa bage spaima in carciumarii care botezau vinul si sa dea cu tifla autoritatilor. Terente era foarte iubit de femei. Atat de cele din clasa de jos, cat si de duducile din familiile bune. Se dusese buhul ca Terente era extrem de viril, ca avea „una” lunga de peste 20 cm. Barfele domestice nu aveau alt subiect decat cel despre bucatica buna a lui Terente. Scrisori parfumate erau trimise banditului, care onora din cand in cand pe cate o doamna cu vizita sa.

 

Informaţii culese din cartea lui Ionel Şt. şi Milică Alexandru, „Terente, Regele Baltilor” şi de la Arhivele Naţionale- Brăila.
ALTE SURSE: JURNALUL NAŢIONAL, 13 IUNIE 2005, AUTOR: NICOLETA BUTNARU

 

sursa : Historia .ro





Spartacus,nasterea unei legende

19 03 2013

Spartacus ,una din legendele istoriei

Putine intamplari rupte din antichitate pot egala povestea plina de intensitate si dramatism a sclavului care a facut sa tremure cel mai mare imperiu al epocii sale. Timp de trei ani, acesta va strabate de doua ori intreaga Italie invingand trufasele legiuni imperiale de nu mai putin de noua ori si aducand Cetatii Eterne o umilinta cum nu mai vazuse de la razboaiele cu Hannibal. Faptele sale aveau sa depaseasca timpul, iar personalitatea sa remarcabila va fi invocata de-a lungul istoriei alaturi de cele ale marilor cuceritori ai trecutului. Cezar insusi ii va recunoaste fatis meritele, iar trei secole mai tarziu de la moartea sa, imparatul roman Maximinus Trax va face un titlu de glorie din simplul fapt de a avea aceleasi origini cu sclavul care ingenunchea odinioara Roma.

spartacus jpg

Adevaratul Spartacus

Multe controverse sunt legate de originile celui care va ramane in istorie sub numele de Spartacus tracul. Izvoarele antice il prezinta ca pe un razboinic de vita regala al tribului medilor, originar de la sudul Dunarii, desi una dintre cele mai intalnite confuzii la istoricii vremii era aceea de a asocia stilul de lupta al gladiatorilor cu locurile lor de bastina.

In fapt, stilul tracic era unul dintre preferatele spectatorilor romani, pasionati de sangeroasele lupte din arena, stil in care gladiatorul lupta inarmat cu un scut rotund si o sabie de mici dimensiuni, asemanatoare celebrelor cutite (daca) din lumea dacilor; desi nu toti cei care foloseau acest stil erau din neamul tracilor. Corespondente ale numelui sau se intalnesc insa in asa numitul Bosfor Cimmerian, tarmul Marii Negre din estul Crimeei, acolo unde istoricii noteaza existenta regelui Spartados sau Sparadakos, lider trac format sub puternica influenta a colonistilor greci.

Cert este ca atat Plutarh, cat si Appian, istoricul roman de origine elena, il mentioneaza pe Spartacus ca pe unul dintre tinerii razboinici traci, racolati cu forta in randurile armatei romane. Acesta se va remarca din start datorita firii sale nesupuse si a refuzului sau de a lupta in randurile legiunilor imperiale, motiv suficient pentru a fi declarat dezertor si pentru a fi vandut ca sclav la minele de aur din Numidia.spartacus ,nasterea unei legende

Printul gladiator

Supus unor munci care solicitau un efort aproape supraomenesc si in care media supravietuitorilor era extrem de redusa, Spartacus avea sa fie remarcat de catre Lentulus Batiatus din Capua, patronul celei mai renumite scoli de gladiatori din intregul Imperiu, si rascumparat pentru a lupta in arena alaturi de alti razboinici sclavi. Vaditele sale calitati de luptator il vor propulsa in rolul de favorit al tribunelor si, mai apoi, in functia de instructor de sclavi, desi avantajele unei asemenea munci erau infime fata de cele ale celorlalti gladiatori.gladiatorii

Totul avea sa ia sfarsit in anul 73 i.e.n. , atunci cand Spartacus, alaturi de 200 dintre camarazii sai, organizeaza o conspiratie impotriva lui Batiatus si a celor ce ii asigurau paza . Inarmati numai cu cutitele sustrase din bucataria scolii de la Capua, gladiatorii se vor arunca intr-o lupta sangeroasa in care numai 69 dintre ei vor reusi sa supravietuiasca si, mai apoi, sa se retraga pe muntele Vezuviu.

Inceputul unei epopei

Cu siguranta, nici unul dintre ei nu prevedea amploarea pe care avea sa o ia miscarea pe care tocmai o incepusera. Cel mai probabil, fugarii isi imaginasera evadarea ca pe o ultima refulare in fata autoritatii romane inainte de a fi prinsi si executati. In fond, moartea era o realitate cotidiana in lumea dura a gladiatorilor.

Revolta si fuga razboinicilor sclavi va avea insa un ecou neasteptat in randurile celor oropsiti, multi dintre sclavii si saracii aflati in apropierea Vezuviului venind sa li se alature. Numarul lor ajunsese in numai cateva zile la cateva sute, iar grupul pestrit de refugiati isi va alege liderii in persoana lui Spartacus si a apropiatului acestuia, germanul Crixus.

Incapabili sa opreasca jafurile celor aflati in subordinea lor, Spartacus si Crixus se vor vedea nevoiti, cat de curand, sa infrunte trupele Senatului furios pe cutezanta si impertinenta celor considerati niste fiinte inferioare. 3000 de legionari, aflati sub comanda pretorului Clodius Glaber, aveau sa fie trimisi catre Vezuviu pentru a stopa mica rascoala.

Tot acesta avea sa fie si momentul in care geniul militar al noului comandat trac va iesi la iveala. Izolati de catre tabara romana de care ar fi fost imposibil sa treaca, gladiatorii condusi de Spartacus vor cobori muntele printr-un loc considerat inaccesibil de catre toti romanii, panta abrupta din spatele propriei tabere. Ascunsi de intunericul noptii si folosind funii create din propriile haine, sclavii vor cobori muntele si vor suprinde trupele romane buimacite de rasturnarea situatiei. Cei mai multi romani vor fi ucisi in timp ce inca dormeau, printre ei numarandu-se chiar Clodius Glaber, cel care platea astfel subestimarea adversarului in fata caruia nu isi luase nicio precautie.

Inca doua legiuni romane vor mai fi infrante de catre armata improvizata a lui Spartacus si, cu fiecare victorie, numarul sustinatorilor sai crestea considerabil. Grupul celor eliberati atinge initial 40.000 de oameni, apoi 70.000, pentru ca intr-un final sa ajunga la 120.000 de oameni.lupta lui spartacus impotriva romanilor

Desi Spartacus se dovedise un tactician desavarsit si un razboinic experimentat, doar putini dintre cei care il urmau puteau spune ca aveau cunostinte in manuirea armelor. In grupul care aducea acum cu un veritabil exod isi gasisera refugiul femei, copii si batrani, o adevarata povara pentru cei care initial isi dorisera numai sa scape cu viata. Liderul trac va improviza totusi o tabara fortificata, in care fiecare individ va face tot ceea ce ii statea in putere pentru pregatirea armatei care sa le asigure salvarea. Gladiatorii ii vor antrena pe recruti, in timp ce toti cei care nu puteau lupta asigurau hrana si armele soldatilor.

Alarmat de continuitatea si amploarea revoltei, Senatul va chema in ajutor pe consulii Gellius Publicola si Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus, fiecare cu cate o legiune formata din veterani, pentru a opri ascensiunea rebelilor. Acesta va fi si momentul in care vor aparea primele disensiuni intre grupurile de rasculati. Departe de a forma o entitate strans unita, armata lui Spartacus se impartea, mai degraba, pe nationalitati, fiecare dintre acestea considerandu-se, intr-un fel sau altul, superioara celorlalte.

Daca liderul trac va opta pentru parasirea teritoriilor romane si traversarea Alpilor catre Galia si Spania, Crixus, in fruntea temutilor razboinici germanici si gali, va cere imperativ sa lupte impotriva romanilor. Alaturi de 30.000 dintre cei mai buni luptatori, Crixus il va ataca pe Gellius Publicola, fiind insa invins si ucis alaturi de cea mai mare parte a soldatilor sai.

Spartacus va lansa al doilea atac doar cateva zile mai tarziu si ii va invinge pe rand pe Lentulus si Clodianus pentru ca, in drumul spre Modena, sa anihileze alte legiuni conduse de Gaius Cassius Longinus, guvernatorul Galiei Cisalpine.

Intentia sa clara era acum aceea de a traversa stramtoarea de la Messina si de a-si stabili tabara in Sicilia, acolo unde spera sa gaseasca terenul prielnic pentru constituirea unei comunitati puternice a fostilor sclavi si gladiatori. In fond, Sicilia fusese macinata in trecutul apropiat de doua mari rascoale ale sclavilor, asa numitele Razboaie Servile.

Pe urmele sale se afla insa Marcus Licinius Crassus, cel mai bogat si influent nobil roman din acea perioada, cel care din propria avere avea sa echipeze nu mai putin de 10 legiuni pana la finalul rascoalei sclavilor. Prima batalie dintre cei doi lideri se va da in apropierea Romei si se va incheia cu victoria zdrobitoare a tracului. Urmarea acesteia va fi decimarea completa a supravietuitorilor celor doua legiuni de catre insusi Crassus. Era un semn clar catre rasculati asupra sortii care ii astepta dar si asupra celorlalte legiuni romane care aveau sa se implice in lupta impotriva acestora.

gladiatorii in coloseum

Tradat de piratii cilicieni cu care isi negociase traversarea catre Sicilia, Spartacus se va vedea blocat in sudul Peninsulei Italice de catre opt legiuni aflate sub comanda directa a lui Crassus. Fara sorti evidenti de izbanda, sclavii vor fi salvati iarasi de catre geniul militar al tracului, cel care, la adapostul noptii, va simula un atac frontal strecurand in acelasi timp armata rasculatilor prin bresele create in randul trupelor romane.

Ultima sa tentativa de a atinge Alpii se va lovi insa de armatele uriase ale generalilor Pompei si Marcus Terentius Varro Lucullus, chemate de urgenta din Spania si Macedonia de catre Senatul care se temea de un atac direct asupra Romei. Sclavii aveau sa fie surprinsi de catre cele trei forte expeditionare in Lucania, in apropierea raului Silarus, si vor fi infranti intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale epocii.

Nasterea legendei

Desi s-a spus ca Spartacus a fost ucis in aceasta batalie, corpul sau nu a fost nicicand descoperit, fapt ce a dus la nasterea unor legende care mai dainuie si astazi. Se spune ca liderul trac ar fi reusit sa scape si sa isi indeplineasca visul de a ajunge in tinuturile galilor, pe atunci inca liberi.

Sclavii capturati aveau sau fie pedepsiti exemplar, nu mai putin de 6.600 de oameni fiind crucificati de-a lungul drumului de la Capua catre Roma.
In ciuda aportului sau, Crassus va primi putine onoruri la Roma, acolo unde adversarii sai politici au acordat intregul credit lui Pompei.

In ciuda infrangerii, grupuri razlete de sclavi vor continua lupta inca mult timp, romanii avand inca de eliberat orasul Thuri din sudul Romei, la mai bine de sase ani dupa incheierea rascoalei.

spartacus php

Amintirea unui erou

Cele 10 legiuni stranse de Crassus depasesc ca numar trupele care i-au fost necesare lui Cezar pentru a cuceri intreaga Galie.

 Se spune ca inaintea ultimei batalii, Spartacus si-ar fi injughiat calul, aratandu-le celor care il urmau ca singurele lor optiuni sunt victoria sau moartea.

Imaginea lui Spartacus a fost folosita intens de liderii comunisti pentru a promova ideea creatorului primului stat al celor asupriti. Karl Marx, alaturi de scriitorii comunisti ai epocii, l-a declarat pe Spartacus drept „cel mai bun exemplu pe care istoria il poate da”.

In cinstea sa, Uniunea Sovietica va deschinde o competitie sportiva, numita Spartakiada, competitie ce se dorea egala Jocurilor Olimpice.

 

 

Sursa bibliografica: descopera.ro,mixdecultura.ro,BBC History.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News