Hitler, adevarul din spatele mitului

10 01 2019

Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi.” – Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983

60493486

Dacă ar fi întrebați cine a fost cel mai rău om care a trăit vreodată pe acest Pământ, majoritatea l-ar indica pe Adolf Hitler. Cu toții știm că a vrut să cucerească lumea, pornind cel de-Al Doilea Război Mondial, care a dus la moartea a peste 52 milioane de oameni. Acest fapt a stârnit ura întregului mapamond de câteva generații încoace. Numai menționarea numelui său trezește sentimente negative în cei mai mulți dintre noi. Cine nu a auzit de faptele sale abominabile? Ce om întreg la minte ar putea să nu-l urască pe acest nebun satanist? Cine ar putea uita și ierta Holocaustul? Mai ales pentru că victimele au fost evreii, poporul ales de Dumnezeu! Dar, oare, așa au stat lucrurile cu adevărat? Oare istoria care ni se predă încă de pe primele bănci ale școlilor este reală? Oare chiar a fost Hitler antihristul, încarnarea Satanei?

Poporul ales

Cei care îl urăsc cel mai mult sunt, fără doar și poate, evreii. Amintirea lagărelor de concentrare naziste și a celor 6 milioane de evrei uciși atunci le va rămâne mult timp bine întipărită în memoria colectivă. Holocaustul și Biblia moștenită de la ei ne fac însă să ignorăm cine sunt evreii cu adevărat și să închidem ochii la faptele lor. Evreii sunt cei care conduc lumea din umbră și orchestrează toate evenimentele majore mondiale. Băncile lor controlează sistemul monetar mondial, creând crize financiare după bunul lor plac. Ei sunt cei care au înființat societăți secrete (cum ar fi Francmasoneria) ce au ca scop distrugerea tuturor celorlalte religii și înlocuirea lor cu una satanică. Ei sunt cei care pornesc războaie, inventează noi viruși și ne conduc spre „Noua Ordine Mondială”, transformându-ne încet-încet în sclavi. Să nu uităm că ei sunt cei care l-au omorât pe Iisus și, așa cum a demonstrat părintele psihanalizei, Sigmund Freud, chiar pe cel care i-a salvat din robia egipteană, Moise. Pentru a reuși să conducă Pământul și-au infiltrat oameni în poziții cheie în majoritatea statelor lumii. Pentru a fi acceptați ca popor ales de Dumnezeu, și-au impus dumnezeul prin religii ce o completează pe a lor, cum ar fi creștinismul și islamismul, falsificând în același timp istoria. Iar manipularea maselor prin dezinformare a fost dintotdeauna una dintre armele lor preferate. Deschizând ochii și privind cu atenție acest popor „ales” care conduce lumea din umbră, nu putem să nu ne întrebăm: pot fi considerați dușmanii lor personaje negative? Se știe că istoria este scrisă de învingători iar evreii au fost adevărații câștigători ai celui de-Al Doilea Război Mondial, care a dus nu doar la înființarea statului Israel, ci și la obținerea unor uriașe fonduri monetare. Cum ei obișnuiesc să dezinformeze și chiar să falsifice istoria, oare marele lor dușman, Hitler, a fost chiar așa cum ni se tot spune de mai bine de șapte decenii? Ținând cont că ne este prezentat ca antihrist, satanist, ateu, nebun, homosexual, dependent de droguri, obsedat sexual, sadic, impotent, magician, chiar e posibil ca într-un singur om să se fi adunat absolut toate relele posibile? Care e adevărul din spatele celui de-Al Doilea Război Mondial? Cine a fost Hitler cu adevărat?

Ascensiunea lui Hitler

Bundesarchiv_Bild_183-1989-0322-506,_Adolf_Hitler,_Kinderbild

Născut pe 20 aprilie 1889 în Austria (parte din Imperiul Austro-Ungar sau Habsburgic în acea vreme), Adolf Hitler s-a mutat cu familia în Germania la vârsta de trei ani. În decembrie 1907, după moartea mamei sale, Hitler a plecat în Viena, unde nimeni nu știe ce a făcut timp de zece luni. După izbucnirea Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar în armata germană, fiind decorat de două ori pentru vitejie: în 1914 cu Crucea de fier clasa a doua iar în 1918 cu Crucea de fier clasa întâi. Tot în 1918, pe 18 mai, a primit și Insigna plăgilor. La un an de la terminarea războiului s-a infiltrat ca agent al departamentului politic al armatei bavareze în Partidul Muncitoresc German. În numai câteva zile a devenit membru al comitetului executiv al partidului. Alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. Tot atunci s-a hotărât și schimbarea numelui grupării politice în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) sau Partidul Nazist. În 1930, Partidul Nazist a ajuns în Parlament, succes repetat și în 1932. Pe 30 ianuarie 1933, Hitler a fost numit cancelar, reușind apoi să plaseze naziști în funcții de conducere atât în parlamentul central cât și în cele regionale. Astfel, în luna martie a aceluiași an, parlamentul i-a transferat puterea deplină cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale.

Declarația de război a evreilor

734198_457097657690841_1264638814_n

A doua zi, pe 24 martie, cel mai mare cotidian al Marii Britanii din acea vreme, Daily Express, cu un tiraj de milioane de exemplare, titra pe prima pagină: „Iudeea declară război Germaniei”. Dedesubt se putea citi: „Evreii din toată lumea uniți în acțiune”. Tot pe prima pagină, pe lângă prezentarea legii prin care Parlamentul i-a atribuit lui Hitler puteri dictatoriale, se anunțau „acțiuni dramatice”, „boicotarea produselor germane” și „demonstrații în masă în multe districte”. Este șocantă această declarație de război a evreilor cu șase ani înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales deoarece istoria oficială ne învață că Hitler a început războiul precum și opresiunea evreilor. Ce i-a făcut pe evrei să declare război Germaniei? De ce i-a deranjat atât de mult atribuirea puterii depline lui Hitler? Nu poate fi vorba despre un răspuns al evreilor la persecuțiile la care i-a supus Hitler, pentru că acesta abia obținuse puterea de o zi.

În plus, este remarcabil faptul că în mai puțin de 24 de ore (nu știm la ce oră a primit Hitler puterea absolută pe 23 martie 1933, dar știm că ziarul Daily Express a apărut pe piață a doua zi, la prima oră a dimineții), liderii evreilor din întreaga lume au aflat decizia parlamentului german, s-au deplasat din țările în care se aflau într-un singur loc în care au stabilit începerea războiului împotriva Germaniei. Apoi au avut timp să-și anunțe decizia conducerii ziarului care, la rândul său, a găsit suficient timp pentru a redacta articolele respective și a pregăti ziarul pentru tipărire. Toate acestea în mai puțin de 24 de ore! Ceea ce ne face să credem ori că evreii sunt capabili să se miște cu o viteză supraomenească, ori că războiul împotriva Germaniei era pregătit dinainte.

Oricât am fi înclinați să credem prima variantă, tindem însă spre cea mai realistică, a doua. Dacă planul era făcut dinainte de ziua de 23 martie, evreii ar fi avut într-adevăr timp să comande ziarului Daily Express publicarea respectivelor articole imediat după aflarea deciziei parlamentului german. Iar un astfel de plan, pregătit dinainte ca Hitler să înceapă opresiunea evreilor, ne arată că nu el este cel care a dat startul conflictului care a dus la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Să fie vorba într-adevăr despre un plan al evreilor realizat înainte ca Hitler să preia puterea?

Planul masoneriei

albertpike

Marele Comandor al francmasoneriei americane, reformatorul Ritului Scoțian Antic și Acceptat, Albert Pike, i-a dezvăluit politicianului italian Giuseppe Mazzini planurile francmasoneriei într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871. Iată ce scria Pike: „Primul război mondial trebuie creat pentru a permite Illuminaţilor să răstoarne puterea țarilor în Rusia şi pentru a face din acea ţară o fortăreaţă a comunismului ateu. Divergenţele create de către agenţii Illuminati între imperiul britanic şi cel german vor fi folosite pentru a porni acest război. La finele acestui război va fi construit comunismul, iar acesta va fi mai apoi utilizat pentru a distruge alte guverne şi pentru a slăbi religiile. Al doilea război mondial trebuie iniţiat prin exploatarea diferenţelor între fascişti şi sionismul politic. Acest război trebuie condus de aşa natură încât nazismul va fi distrus iar sionismul politic va fi întărit în aşa măsură încât forţa sa va permite instituirea unui stat suveran Israel în Palestina. În timpul celui de-al doilea război mondial, comunismul internaţionalist trebuie să devină atât de tare încât să contrabalanseze creştinismul, care atunci va fi limitat şi ţinut în şah până la momentul în care vom avea nevoie de acesta pentru cataclismul social final. Al treilea război mondial va trebui creat prin exploatarea disensiunilor create de agentura Illuminaţilor între sioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie condus în aşa fel încât islamul şi sionismul politic să se distrugă reciproc. În acest timp celealte naţiuni ca întotdeauna divizate în această chestiune vor fi obligate să lupte până la completa lor epuizare fizică, morală, spirituală şi economică. Vom dezlănţui nihiliştii şi ateiştii şi vom provoca un formidabil cataclism social, care prin întreaga sa hidoşenie (oroare) va arăta naţiunilor efectul ateismului absolut, originea sălbăticiei şi a celui mai sângeros cataclism. Apoi, peste tot, cetăţenii obligaţi a se apăra împotriva unei mâini de revoluţionari, vor extermina pe acei distrugători de civilizaţie, iar mulţimea, deziluzionată de creştinism – ale cărui spirite cereşti vor fi din acel moment fără orientare sau direcţie – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va şti încotro să-şi orienteze adoraţia şi atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulţimii. Această manifestare va rezulta din mişcarea mondială reacţionară care va urma distrugerii Creştinismului şi ateismului, ambele fiind cucerite şi exterminate deopotrivă.” Dacă primele două războaie mondiale s-au întâmplat exact așa cum le-a descris Pike, iar în planul celui de-al treilea recunoaștem evenimentele din prezent, putem considera că masoneria și-a pus planul în aplicare. Acest mason de gradul 33, lider de seamă a Ku Klux Klan, a cărui statuie se află la loc de cinste în capitala Statelor Unite, Washington D.C., dezvăluia în lucrarea Dogmă și ritual faptul că „Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”. Despre zeul pe care masoneria vrea să îl impună în noua religie mondială, Pike scria în aceeași carte: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”.

Sunt într-adevăr evreii în spatele masoneriei? Dacă analizăm structura lojelor masonice, observăm că în vârful lor se află cele exclusiv evreiești (cum ar fi B’nai B’rith). Tot Albert Pike este cel care a subordonat toate lojele masonice Alianței Universale Israelite. Astfel, înțelegem de ce masoneria avea ca scop înființarea statului Israel după cel de-Al Doilea Război Mondial. Despre Noua Ordine Mondială, în care evreii vor să guverneze lumea printr-un singur guvern și o singură religie, evreul mason Baruch Levi îi scria lui Karl Marx într-o scrisoare publicată de La revue de Paris pe 2 iunie 1928: „Poporul evreu va fi propriul său Mesia. El va atinge dominația mondială prin dizolvarea celorlalte rase, prin abolirea frontierelor, prin anihilarea monarhiilor și prin instituirea unei republici universale în care evreii vor fi conducătorii de mâine, fără a întâmpina vreo opoziție. Guvernele diferitelor popoare care vor forma republica universală, vor cădea fără nicio dificultate în mâinile evreilor. Atunci va fi posibil pentru conducătorii evrei să desființeze proprietatea privată, făcând peste tot uz de proprietatea de stat. În acest fel, promisiunea din Talmud în care se spune că atunci când va veni timpul să vină Mesia, evreii vor avea în mâinile lor proprietatea întregii lumi, va fi îndeplinită”.

Scrisoarea lui Pike a fost scrisă în 1871, cu 18 ani înainte ca Hitler să se nască! Dacă masonii au planificat cel de-Al Doilea Război Mondial, fără îndoială că au făcut tot posibilul pentru a-l realiza. Cum puteau face acest lucru? Atrăgând Germania într-un război. Astfel, putem înțelege că războiul declarat Germaniei de către evrei în 1933 nu a avut ca scop decât provocarea Germaniei. Niciunul dintre statele conduse din umbră de evrei nu putea porni un război fără un motiv bun. Era nevoie ca Hitler să dea prima lovitură, exact ca în 2001 când, pentru a putea ataca Afghanistanul, Statele Unite au regizat tragedia din 11 septembrie.

Războiul evreilor

boycott_german_goods2

Ațâțarea Germaniei nu a început cu acea declarație de război din 23 martie 1933. După sfârșitul Primului Război Mondial, blocada navală britanică împotriva Germaniei a dus la moartea a peste 100.000 de civili germani. Această blocadă a durat până la semnarea tratatului de la Versailles din 1919, căruia i s-a adăugat un document numit Politica pastorală a lui Morgenthau, semnat de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. Acest document, găsit în 1968 printre hărtiile fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, păstrat în prezent la Centrul de Cercetare Sid W. Richardson din Austin, specifica intenția Statelor Unite de a-i extermina pe absolut toți germanii, care sunt „din naștere o rasă războinică” și transformarea Germaniei într-o „pășune”. În 1922, evreul ajuns ministru de externe german, Walter Rathenau, instiga Franța la uciderea tuturor germanilor și colonizarea Germaniei cu populații străine. Pentru trădarea sa, a fost asasinat la scurt timp de către organizația Consul. După declarația de război a evreilor din 23 martie 1933, aceștia au cerut Germaniei demiterea lui Hitler și a naziștilor săi, precum și introducerea evreilor în toate funcțiile de conducere a țării. Pe 27 martie 1933, 40.000 de evrei au protestat împotriva lui Hitler în Madison Square Garden din New York. Proteste similare au avut loc și în alte mari orașe ale lumii. Ca răspuns la această declarație de război, pe 28 martie Hitler a hotărât boicotarea pentru o zi a magazinelor evreiești. Hotărât însă să pună capăt acestui conflict, a început negocierea cu mișcarea Sionistă din Germania pentru mutarea evreilor în Palestina. Cum scopul liderilor evreilor era crearea unui conflict, aceștia nu au acceptat. Prin urmare, în ziarul New York Times din 7 august 1933, Samuel Untermayer, președintele Federației Internaționale Evreiești pentru Combaterea Opresiunii Hitleriste asupra Evreilor, declara că războiul evreilor este unul „sfânt” și trebuie dus până când Germania va fi distrusă. În ianuarie 1934, rabinul Vladimir Jabotinski, fondatorul organizației sioniste Mscha Rjetsch, publica următoarele: „Lupta împotriva Germaniei este purtată de luni de zile de fiecare comunitate evreiască, la orice conferință sau congres, în toate sindicatele și de orice evreu de pe acest pământ. Interesele noastre evreiești impun distrugerea întregii Germanii”.

Același rabin declara în The Jewish Daily Bulletinpe 27 iulie 1935: „Există o singură putere care controlează cu adevărat, aceea a presiunii politice. Noi, evreii, sutem cea mai puternică nație din lume pentru că deținem puterea și știm să o folosim”. Ziarul canadian Evening Telegram scria la data de 26 februarie 1940: „Congresul mondial evreiesc se războiește de șapte ani cu Germania”. Pe 8 mai 1942, ziarul evreiesc Jewish Cronicle anunța: „Suntem în război cu Hitler înca din prima zi în care a preluat puterea, în anul 1933”. Nathan Kaufmann din dinastia Rothschild susținea că „trebuie sterilizați 48 de milioane de germani, pentru ca pe parcursul a două generații să se înfăptuiască ceea ce altminteri ar costa milioane de vieți umane și efoturi seculare: exterminarea germănimii și a purtătorilor săi”. Și totul s-a întâmplat exact cum spunea Albert Pike: „Al doilea război mondial trebuie iniţiat prin exploatarea diferenţelor între fascişti şi sionismul politic”.

Miracolul economic nazist

Hitler-in-Mercedes

Cum a ajuns Hitler la putere? Puțini mai știu în ziua de astăzi că el nu a preluat o mare putere economică, ci un stat falit. Tratatul de la Versailles din 1919 a impus poporului german plăți compensatorii de trei ori mai mari decât valoarea tuturor proprietăților de pe teritoriul Germaniei. Prin urmare, țara a fost lovită de o inflație extraordinară, o pâine ajungând să coste câteva milioane de mărci germane. Germania avea visteria goală și o datorie enormă. O mulțime de case și ferme au fost pierdute în fața speculatorilor și a băncilor evreiești. Majoritatea populației era nevoită să locuiască în bordeie și să moară de foame. Partidul lui Hitler a promis că va schimba lucrurile și că va lupta cu elita evreiască ce încearcă să distrugă Germania. Platforma electorală din 1920 a Partidului Nazist prevedea crearea de locuri de muncă, educație gratuită, majorarea pensiilor, îmbunătățirea sistemului sanitar, naționalizarea industriei și eliminarea împrumuturilor bancare. De asemenea, acea platformă anti-capitalistă reglementa controlul armelor și susținea drepturile animalelor. Spre deosebire de politicienii din ziua de astăzi, Hitler s-a ținut de cuvânt. Când a ajuns la putere, în 1933, și-a emis propria monedă, împotrivindu-se astfel cartelurilor bancare internaționale. A pus în aplicare un plan de lucrări publice, pentru care a plătit prin niște obligațiuni, numite Certificate de Trezorerie de Muncă. Astfel, naziștii au oferit germanilor milioane de locuri de muncă. Aceste certificate, neavând acoperire în aur, nu puteau fi valorificate de bănci. Era vorba doar de niște chitanțe pentru munca și materialele livrate guvernului. Oamenii valorificau acele certificate pentru alte bunuri sau servicii. Hitler spunea că „pentru fiecare marcă emisă, cerem echivalentul valorii mărcii pentru munca depusă sau pentru bunurile produse”. Pentru această idee genială, care elimina sistemul bancar, evreimea mondială a declarat un boicot general împotriva Germaniei. Acest lucru nu l-a oprit însă pe Hitler, în cinci ani Germania devenind cea mai bogată țară din Europa. În numai doi ani a rezovat problema șomajului, apoi și-a plătit datoriile și a creat o monedă stabilă și solidă. A reușit acest lucru în ciuda boicotului evreiesc prin folosirea unui sistem de barter, schimbând bunuri și echipamente cu alte țări. La un moment dat, Hjalmar Schacht, şeful temporar al Băncii centrale germane, a fost invitat de un bancher american în Statele Unite. „Avem o mulţime de bani. Aici este sistemul bancar adevărat”, spunea bancherul. Schacht i-a replicat: „Ar trebui să veniţi la Berlin. Nu avem niciun ban. Acesta este sistemul bancar adevărat”.

Astfel, Hitler a salvat Germania de teoria economică anglo-saxonă care spunea că toate monezile naţionale trebuie să fie emise de un cartel bancar secret şi privat, decât să fie emise de guvernele naţionale, pentru beneficiul oamenilor. Extraordinara creștere economică și libertate financiară i-a adus lui Hitler nu doar popularitatea, ci și respectul concetățenilor săi. Dar și ura marilor bancheri internaționali, pentru care dictatorul Germaniei devenise o reală amenințare, deoarece sistemul său risca să se răspândească în întreaga lume. Pentru asta, trebuia oprit. C. G. Rakovski, unul din fondatorii bolşevismului sovietic, declara la interogatoriul său din 1938: „Hitler a preluat privilegiul fabricării banilor, şi nu doar a banilor fizici, ci şi a celor financiari. El a preluat controlul asupra maşinăriei falsificării, pe care a pus-o să lucreze în beneficiul poporului său. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă acest mecanism ar ajunge şi în alte state?”. Economistul Henry C. K. Liu confirma acest lucru într-un articol din 24 mai 2005, intitulat Nazismul şi miracolul economic german, publicat în Asia Times: „Naziştii au venit la putere în 1933, atunci când economia germană se afla într-un colaps total, cu obligaţii de plată pentru primul război mondial şi fără nicio perspectivă a vreunei investiţii străine. Printr-o politică monetară independentă de băncile internaţionale şi printr-un program masiv de investiţii publice pentru ocuparea forţei de muncă, Cel de-al Treilea Reich a fost capabil să transforme o Germanie falimentară în cea mai puternică economie a Europei, în doar patru ani, înainte chiar de începerea programului de înarmare”. În cartea Miliarde pentru bancheri, datorii pentru popor din 1984, pastorul Sheldon Emry a scos și el în evidență miracolul nazist: „Guvernul german şi-a finanţat toate operaţiunile dintre 1935 şi 1945 fără aur şi fără datorii. Atât capitaliştii cât şi comuniştii au distrus revoluţia germană şi au adus Europa înapoi sub influenţa bancherilor”. Acum putem înțelege ce l-a determinat pe evreul american Eli Ravage să declare că „poporul german este primul condamnat la moarte”.  Sau de ce la 3 septembrie 1939, puțin după ce britanicii au declarat război Germaniei, conducătorul sioniștilor de atunci, Chaim Weismann, le-a oferit o sută de mii de soldați evrei pentru a lupta împotriva lui Hitler.

Atragerea Germaniei în război

povestea-uluitoare-scoasa-la-suprafata-de-istorie-sange-din-sangele-lui-hitler-a-ajuns-in-sua-sa-lupte-impotriva-nazistilor-160880

„Războiul este un lucru hotărât”, declara pe 24 aprilie 1939 William Christian Bullitt Jr., ambasadorul Statelor Unite la Paris, într-o vreme în care cetățenii Germaniei credeau în pace. Cu puțin timp înainte de această declarație a fost creat în presa mondială un adevărat val de intoxicări cu presupuse aspirații ale lui Hitler de a cuceri lumea. Numai în New York Times au existat asemenea articole pe 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 decembrie 1938 și 1 ianuarie 1939. Opinia publică trebuia convinsă că viitorul război împotriva Germaniei va fi unul „sfânt”, dus pentru salvarea mapamondului de ghearele malefice ale „antihristului” Hitler. Iar noi în continuare învățăm încă din primii ani de școală că acest „antihrist” a început cel de-Al Doilea Război Mondial atunci când a invadat fără motiv Polonia pe 1 septembrie 1939. Ce s-a întâmplat în realitate atunci?

Germania a cerut Poloniei orașul liber Danzig, teritoriile cedate Poloniei după Primul Război Mondial și un culoar de trecere prin coridorul artificial care despărțea Germania de Prusia de Est. Aceste revendicări erau justificate, Hitler considerând că se pot rezolva prin simple negocieri. Însă Anglia condusă de masonerie a convins Polonia să refuze orice propunere a Germaniei. Tratatul dintre cele două țări, din 25 august 1939, prevedea că „orice propunere de restituire a orașului Danzig către Reich trebuie respinsă de Polonia”. Cu puțin timp în urmă, pe 19 martie 1939, ambasadorul Statelor Unite la Varșovia, Biddle, îl anunța pe ministrul de externe polonez Beck că Statele Unite se bazează pe „disponibilitatea poloneză de a crea un motiv de război din chestiunea Danzig”. Credința că Anglia, Franța, Statele Unite și alte țări vor interveni împotriva lui Hitler a determinat Polonia să refuze toate propunerile Germaniei. Ba, mai mult, a dus o uriașă propagandă, ordonând mobilizarea generală și chiar sugerându-i poporului agitat să ajungă în trei zile la Berlin, uitând faptul că, fără intervenția Germaniei din 1917, ar fi fost în continuare o provincie sovietică. Cartea lui Werner Fuchs din 1930, Confesiuni despre dorința cuceririi poloneze, prezintă numeroase confesiuni care dovedesc că exista printre polonezi o atitudine ostilă față de germani încă dinainte de preluarea puterii de către naziști în Germania anului 1933. Ba chiar este dezvăluită dorința politicienilor polonezi de a ocupa vaste teritorii germane, cum ar fi Prusia de Est, Danzig, Pomern, Silezia și părți din Brandenburg. Aceste teritorii au fost promise Poloniei de către masoneria americană și britanică, în schimbul atragerii Germaniei în război. Iar polonezii s-au ținut de cuvânt.

În afara propagandei anti-germane, se pare că Polonia a făcut mult mai mult. Iată ce povestea într-un raport sergentul-major Heinrich Julius Rotzoll din Königsberg (astăzi Kaliningrad): „La mijlocul lunii august, Regimentul 57 de artilerie din Königsberg / Prusia a fost plasat la granița amenințată de polonezi. Noi ne-am instalat la Garnsee, regiunea Neidnburg / Prusia de Est. Bateria mea era poziționată într-un câmp de porumb. În această zonă, munca pe teren devenise de câteva săptămâni un pericol de moarte. Trupe de cavalerie poloneză care prădau și omorau pătrunseseră la aproape șapte kilometri pe teritoriul Prusiei de Est. Asta se întampla deja în iulie 1939. Cât vedeai cu ochii, seara era numai fum și foc. Casele și satele arzânde erau incendiate provocator de trupele poloneze de cavalerie. Oamenii care se adăposteau în aer liber sau vroiau să stingă focul erau măcelăriți. Pentru a împiedica aceste mașinații, bateria mea a primit pe 23 august 1939 ordinul să formeze un comando de vânătoare. Ca sergent-major, am subordonat comandoul și ordinul de intervenție. În prima zi de intervenție, trupa noastră motorizată a ajuns cu jumătate de oră mai târziu – un escadron polonez ucigaș gonind deja în direcția graniței protectoare. Urmele lăsate erau îngrozitoare: pe drumurile de câmp și pe câmpuri găseam numai cadavre de țărani germani, care erau sfârtecate de sabie sau împușcate. Chiar din 26 august 1939, comandoul nostru a executat o trupă de cavalerie poloneză într-un câmp de sfeclă de zahăr, nu departe de Garnsee. La grupa noastră, numită MG-Garben, cavaleria poloneză fusese distrusă, 47 de călăreți polonezi căzuseră pe pământul german… Când unitatea noastră a trecut pe 1 septembrie 1939, ora 5, la asalt, am găsit dincolo de granița poloneză mormintele proaspete de civili germani. Pe drumuri și margini de șosele erau împrăștiate haine de civili ferfenițite și pline de sânge. Ne-au confirmat și prizonierii de război polonezi că acele atacuri provocatoare de dinainte de 1 septembrie 1939, care vizau populația civilă de pe teritoriul Reich-ului, au fost ordonate…

Într-un articol, doamna L. S. din Lübbecke (numit înainte Bromst) scria: „În vara lui 1939, din aprilie până înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, sute, ba nu, mii de familii germane veneau prin mlaștini sau înotând prin lacul Obra în fața ușilor noastre, seara târziu, ca să nu fie văzute, și cerșeau pâine sau lapte pentru bebeluși și lucruri uscate. Întâi nici nu știam ce să spunem, fiindcă nu ințelegeam ce se întâmplă. Spuneau în continuare același lucru: «Ne ascundem de mai multe săptămâni de polonezi, suntem împușcati pur și simplu pe străzi și pe câmpuri, nu mai suntem siguri de viața noastră, polonezii urmăresc toți germanii». «Dar de ce?», întrebam noi. Preoții polonezi vorbesc și instigă la amvoane: «Snopiți-i în bătaie pe germani, oriunde i-ați întâlni. Împușcați-i grămadă, distrugeți întreaga pleavă germană…»Această imigrație a durat toată vara, iar către sfârșit nu mai veneau decât foarte puțini fiindcă granița era strașnic păzită”.

???????????????

Încă din august 1938, în orașele Bromberg, Stopnika și Pless, soldații polonezi au măcelărit 56.000 de civili germani. S-au înregistrat treceri frecvente ale graniței și masacre pe teritoriul german, însă Hitler nu a reacționat. Un om care vroia neaparat un război, așa cum ne învață istoria că ar fi dorit Hitler, ar fi atacat Polonia de la prima trecere a graniței de către soldații polonezi. Însă Hitler știa că i se întinde o capcană. Drept pentru care a semnat pe ascuns un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică, așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop. În prealabil încheiase un tratat cu Italia lui Mussolini pe 22 mai. Neștiind de înțelegerea germano-sovietică, polonezii au continuat masacrele în rândul populației germane. În Bromberg au răstignit pe ușile bisericilor femei, bărbați și copii cu capetele în jos, apoi i-au spintecat. Soldații polonezi și-au fotografiat victimele, trimițând pozele lui Hitler. Fotografii ale celori uciși cu bestialitate precum și ale gropilor comune descoperite de germani, însoțite de vaste materiale documentare, au fost publicate în numărul 3 din 1940 al Cărții Albe Germane. Nici până în ziua de astăzi nu a fost contestat vreun document prezentat acolo. Abia după acest teribil masacru Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939. Acest gest poate fi considerat un atac al tiranului Hitler asupra inocenților polonezi, ori o acțiune de salvare a populației germane din Polonia?

Cert este faptul că Hitler a fost nevoit să intre în capcana masoneriei, nu însă fără a-și lua măsuri de precauție. La două zile după intrarea armatei hitleriste în Polonia, Anglia și Franța au declarat război Germaniei. Armata poloneză a început să se retragă, așteptându-și aliații care i-au convins să provoace Germania. Însă în locul lor și-a făcut apariția pe 17 septembrie un dușman neașteptat: Uniunea Sovietică a lui Stalin. Aflând de pactul Molotov-Ribbentrop, englezii și francezii au realizat că e spre binele lor să nu intervină în Polonia. Pentru a nu fi acuzați că și-au trădat aliații, au organizat o blocadă navală a Germaniei. Iar pe 6 octombrie 1939, Hitler și Stalin au sfâșiat Polonia, alipind bucățile la propriile imperii. În aprilie 1940, ca urmare a blocadei anglo-franceze, Germania a invadat Norvegia și Danemarca, pentru a captura transporturile de fier din Suedia. Ca răspuns, Anglia a invadat Islanda pentru a preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulei. Însă Hitler și-a îndreptat atenția către Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, pe care le-a invadat pe 10 mai 1940. Pe 4 mai, trupele engleze au fost nevoite să evacueze portul Dunkirk, lăsându-și în urmă întreg echipamentul. Peste șase zile, Italia a invadat Franța, care s-a predat după numai 12 zile. Franța a fost împărțită între Germania și Italia, în timp ce Uniunea Sovietică și-a anexat cu forța Estonia, Letonia, Lituania și Basarabia.

Pacea lui Hitler

Ceea ce tot mai puțini știu este faptul că acest „tiran care voia să cucerească lumea” a cerut încheierea ostilităților de câteva ori. După cucerirea Poloniei, Hitler a cerut pacea, însă Anglia și Franța s-au opus. După cucerirea Franței, Hitler a cerut din nou încheierea conflictului. Și de această dată, Anglia a refuzat categoric. La fel s-a întâmplat și cu eforturile Vaticanului și a altor state neutre de a stabili pacea, fiind refuzate de masoneria iudaică. Până și cunoscutul mason Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, a confirmat faptul că Hitler a vrut să încheie conflictul după campaniile din Polonia și Franța. Despre începutul războiului, Stalin afirma în Pravda din 29 noiembrie 1939 următoarele:

1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a facut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.

Berlin, Reichstagssitzung, Rede Adolf Hitler

În încercarea de a obține pacea, Adolf Hitler nu a oferit doar vorbe goale, ci și fapte. La Dunkirk, trupele aliate erau pe punctul de a fi nimicite total. În loc să captureze soldații inamici sau să-i măcelărească, Hitler și-a oprit armata pentru trei zile, permițând astfel unui număr de 338.226 de soldați (198.229 britanici și 139.997 francezi) să scape. „Sângele fiecărui englez e prea valoros pentru a fi vărsat”, spunea Hitler. „Popoarele noastre sunt legate rasial şi tradiţional”, completa el, considerându-i pe englezi ca făcând parte din aceeași rasă ariană ca și germanii. Iată discursul său din iulie 1940, susținut în fața parlamentului german: „Încă o dată, conspiraţia jalnică şi coruptă a oamenilor politici şi a magnaţilor financiari lacomi şi-a făcut apariţia, pentru ei războiul reprezentând un mijloc eficace în a-şi susţine afacerile. Otrava evreiască internaţională a început să se agite şi să atace minţile sănătoase. Intelectualii i-au portretizat pe oamenii decenţi care îşi doresc pacea, numindu-i «persoane slabe şi trădători», pentru a denunţa partidele de opoziţie ca fiind «cea de a cincea coloană», cu scopul de a elimina rezistenţa internă la politica lor criminală de război. Evreii şi francmasonii, industriaşii de armament şi profitorii de război, comercianţii internaţionali şi speculanţii de bursă sunt asemenea «gărzilor negre» politice: disperaţi şi căutători de glorie, pentru care războiul nu reprezintă altceva decât ceea ce îşi doresc. Credeţi-mă, dragi parlamentari, simt un mare dezgust faţă de aceşti distrugători de oameni şi ţări, lipsiţi de scrupule. E aproape dureros pentru mine că am fost ales de Providenţă pentru a-i înlătura pe aceşti oameni care ne-au pus în genunchi. Ambiţia mea nu este aceea de a purta războaie, ci de a construi un nou stat social, de înaltă cultură. Şi fiecare an de război mă ţine departe de munca mea! Şi asta din cauza jafului acestor nulităţi groteşti, cu o viziune politică mediocră, într-atât încât ticăloşia lor coruptă nu-i face să depăşească limitele obişnuitului. Domnul Churchill a repetat declaraţia că îşi doreşte război. În urmă cu șase săptămâni, el a lansat acest război într-o arenă în care se crede tare. Un război aerian împotriva populaţiei civile, sub sloganul înşelător: «un război împotriva obiectivelor militare». Începând cu Freiburg, aceste obiective s-au dovedit a fi oraşe deschise, pieţe, sate, case, spitale, şcoli, grădiniţe şi orice decid ei să lovească. Până acum am răspuns limitat la aceste atacuri. Deşi nu e în intenţia mea de a semnala, totuşi acesta va fi singurul răspuns posibil, sau, dacă va rămâne în acest fel, sunt conştient de răspunsul nostru care va veni şi care va aduce suferinţă multor oameni. Desigur, acest lucru nu se va aplica şi domnului Churchill, din moment ce se va ascunde în Canada, unde banii şi copiii multor profitori de război au fost deja duşi. Dar va exista o tragedie pentru milioane de oameni. Iar domnul Churchill ar trebuisă aibă încredere în mine, atunci când eu ca profet proclam: un mare imperiu va fi distrus. Un imperiu mondial pe care eu nu am avut niciodată ambiţia de a-l distruge. Sunt perfect conştient că acest război se va sfârşi prin distrugerea uneia dintre cele două părţi combatante. Domnul Churchill crede că aceasta va fi Germania, dar eu ştiu că va fi Anglia! În acest moment mă simt obligat în faţa conştiinţei mele să fac încă un apel la raţiune în Anglia. Cred că pot face asta, deoarece nu o fac din postura învinsului, ci a învingătorului; de aceea vorbesc în numele raţiunii. Nu văd niciun motiv pentru care am forţa continuarea acestui război. Regret sacrificiile care sunt cerute. Vreau să-mi cruţ propriul popor. Ştiu că inimile milioanelor de bărbaţi şi băieţi sunt pline de dorinţa de a purta un război împotriva unui inamic care, fără niciun motiv rezonabil, ne-a declarat război pentru a doua oară. De asemenea, cunosc şi inimile mamelor şi femeilor care, în ciuda disponibilităţii lor de a se sacrifica, cred cu toată puterea lor că asta este ultima lor opţiune. Domnul Churchill ar putea din nou minimaliza declaraţia mea, spunând că nu este altceva decât un simptom al fricii mele sau al dubiilor mele asupra victoriei finale. Totuşi, nu voi avea conştiinţa încărcată pentru lucrurile care vor urma”.

Din acest discurs nu reiese doar dorința de pace a lui Hitler („Ambiţia mea nu este aceea de a purta războaie, ci de a construi un nou stat social, de înaltă cultură. Şi fiecare an de război mă ţine departe de munca mea!”) ci și ura sa îndreptată către magnații financiari evrei, francmasoni și toți cei care își doresc neaparat războiul. Nu poate fi acuzat că își dorea să cucerească lumea când a cerut pacea de două ori, de fiecare dată din poziția de învingător. Dimpotrivă, refuzul categoric al evreilor de a încheia ostilitățile ar trebui să ne indice cine erau cu adevărat cei ce și-au dorit războiul. După declasificarea documentelor britanice din cel de-Al Doilea Război Mondial s-a descoperit că Churchill primise o ofertă uluitoare de la Hitler. Acesta încerca să încheie un pact cu Anglia, prin care Germania retroceda teritoriile cucerite în vestul Europei, în schimbul garantării intereselor germane în estul Europei subjugate de Hitler. Și această ofertă a fost respinsă de Churchill, care a și notat dorința obsesivă a lui Hitler de a încheia pacea cu Anglia. Bineînțeles că masonul Churchill nu dorea o pace care ar fi contravenit intereselor evreilor. Prin urmare, pentru a duce la bun sfârșit planul masoneriei, amintit de Albert Pike în 1871 și de Protocoalele Înțelepților Sionului din 1897, Hitler nu a fost doar atras în acest conflict prin provocări repetate, ci și finanțat în acest scop.

Finanțarea evreilor

Divizia 45 aeriana a SUA in Primul razboi mondial

Există o mulțime de documente care arată că bancherii evrei l-au finanțat pe Hitler între 1929 și 1933, deoarece doreau să-l controleze pe Stalin. Când Germania nazistă a rupt-o cu bancherii, aceștia i-au declarat război lui Hitler. Cu cei 25 de milioane de dolari primiți de la evrei, Hitler le-a oferit susținătorilor săi alimente și adăposturi. La interogatoriul său din 1938, C. G. Rakovski susținea o variantă asemănătoare, și anume faptul că bancherii evrei internaționali l-au finanțat pe Hitler cu scopul de a-l controla pe Stalin, care a uzurpat puterea de la agentul lor, Troțki. Când și-a creat propriul sistem financiar, Hitler a devenit o amenințare mai mare decât Stalin. La procesul de Nürnberg, de după cel de-Al Doilea Război Mondial, soţia generalului Ludendorff a declarat că James Warburg (fiul lui Paul Warburg, fondatorul Rezervei Federale din Statele Unite, aparținând francmasonilor Illuminati), a transferat din Wall Street către nazişti suma de 34 de milioane de dolari. De asemenea, numeroase documente indică faptul că senatorul evreu Samuel Preston Bush (ai cărui fiu și nepot au ajuns președinți ai Statelor Unite), membru al lojei masonice Craniu și Oase, a finanțat și înarmat Partidul Nazist. Această finanțare a Germaniei de către Statele Unite poate părea puțin bizară, ținând cont că aceste două state au fost rivale în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar când vedem și că zvastica, emblema naziștilor, fusese deja folosită în Primul Război Mondial ca simbol al Diviziei 45 Aeriene a Statelor Unite ale Americii, totul pare într-adevăr că ia forma unui plan bine pus la punct.

Hitler a avut legături și cu casa regală britanică, deși aceasta este condusă de către marii săi dușmani, liderii evreilor. Prințul Phillip, soțul reginei Elisabeta a II-a, a fost crescut în rândurile tineretului nazist iar trei dintre cumnații săi au devenit membri importanți ai Partidului Nazist. De asemenea, prințul Phillip militează în favoarea măsurilor criminale de reducere a populației mondiale, susținând în mod public eugenia (îmbunătățirea prin metode genetice a rasei umane pentru crearea unei rase superioare), idee ce făcea parte din filosofia nazistă. De altfel, Jonathan Petropoulos a publicat cartea Membrii familiei regale și Reich-ul, ce conține fotografii și informații ce atestă legăturile dintre prințul Phillip și naziști, prin intermediul surorilor sale căsătorite cu prinți germani. Din familia regală britanică de Windsor (ce în realitate este Casa germană de Saxa-Coburg-Gotha-Battenberg) făcea parte și Lordul Mountbatten (ultimul guvernator general al Indiei), unul dintre membrii clanului Rothschild. Mama prim-ministrului Marii Britanii, Winston Churchill, făcea parte din același clan. Prințul William s-a căsătorit cu Kate Middleton pe 29 aprilie 2011, la exact 66 de ani de la nunta lui Adolf Hitler cu Eva Brown (66 fiind unul dintre numerele foarte importante în Kabbalah evreiască). Iar în 2005, prințul Harry a apărut la o petrecere costumat în ofițer nazist.

De ce l-au finanțat evreii pe Hitler? Răspunsul este simplu: pentru a se putea înarma. Hitler trebuia să respecte planul masoneriei, adică să pornească un război care să ducă la crearea unui stat al evreilor. Pentru acest lucru el trebuia se simtă puternic. Iar banii oferă dacă nu puterea, măcar iluzia ei. Hitler trebuia să fie bine înarmat, dar nu într-atât încât să câștige, ci doar cât să creadă că va câștiga. După cum bine exemplifica în 1939 generalul american Collins, citat de revista Hessische / Niedersächsische Allgemeine din 24 octombrie 1981: „Este de ajuns să furnizăm armament, nu trebuie să moară și fiii noștri în Europa. Sunt destui germani care pot muri pentru interesele noastre”.

Dacă Al Doilea Război Mondial a făcut parte din planul evreimii mondiale, de ce a fost ales Hitler pentru a duce Germania în război? În Primul Război Mondial a fost un biet caporal, pe care superiorii săi au refuzat să îl promoveze, considerând că îi lipsea talentul de lider. Cum nimeni nu se transformă peste noapte, devine evident faptul că Hitler a fost ajutat să devină un conducător carismatic. Făcând parte din planul evreilor, putem presupune că ei sunt cei care l-au ajutat și în această privință. Și totuși, de ce a fost ales Adolf Hitler?

Hitler, descendent Rothschild

hitlerheadquarters

În cartea Mintea lui Hitler, psihanalistul Walter Langer lansa o ipoteză șocantă: „Tatăl lui Adolf, Alois Hitler, a fost fiul nelegitim al Mariei Anna Schicklgruber. Presupusul tată al lui Alois Hitler (Schicklgruber) a fost Johann Georg Hiedler, dar unii au motive serioase să se îndoiască de faptul că Johann Georg Hiedler a fost tatăl lui Alois. Un document austriac arată că Maria Anna Schicklgruber locuia în Viena în momentul conceperii. În acea perioadă lucra ca servitoare la reşedinţa baronului Rothschild. De îndată ce familia a descoperit sarcina, ea a fost trimisă acasă… unde s-a născut Alois”. Ipoteza lui Langer se bazează pe cartea În culisele Gestapo-ului din 1940, unde Hans Jürgen Koehler, un ofițer de rang înalt din Gestapo, susținea că Engelbert Dolfuss, cancelarul Austriei, i-a investigat trecutul lui Hitler. Koehler afirma că a văzut o copie a documentelor lui Dolfuss, înmânate acestuia de Heydrich, șeful Serviciilor Secrete naziste. „Dosarul a stârnit atâta vâlvă, cum niciun altul nu a mai făcut vreodată”,scria acesta. Datorită funcției sale, cancelarul austriac putea afla cu ușurință datele personale ale familiei lui Adolf Hitler, care se născuse în Austria. Având certificatele de naștere și fișele de înregistrare de la poliție, Dolfuss a reușit să afle ceea ce îl interesa: „O tânără fată (bunica lui Hitler)… a venit la Viena şi s-a angajat ca servitoare, lucrând cel mai adesea pentru familii bogate. Dar a fost ghinionistă; sedusă, avea să poarte un copil. A plecat acasă în satul său până a născut… Unde a fost servitoare în Viena? Nu este greu de aflat. Viena avea un sistem obligatoriu de înregistrare la poliţie. Şi servitori şi angajatori erau taxaţi scump dacă uitau de această formalitate. Cancelarul Dolfuss a reuşit să descopere fişa de înregistrare. Servitoarea lucrase la reşedinţa Rothschild, iar bunicul necunoscut al lui Hitler trebuie căutat în acea casă frumoasă. Dosarul lui Dolfuss s-a oprit la această declaraţie”. Tatăl lui Hitler s-a născut în 1837, în perioada în care Salomon Mayer von Rothschild locuia singur la reședința familiei din Viena. Din cauza problemelor lor în căsnicie, soția sa se mutase în Frankfurt. Fiul lor, Anselm Salomon, și-a petrecut cea mai mare parte a timpului departe de Viena, la Paris și Frankfurt. Prin urmare, sunt mari șanse ca Salomon Mayer Rothschild să fi fost adevăratul tată al lui Alois Hitler.

Hermann von Goldschmidt, fiul funcţionarului principal al lui Salomon Mayer, scria în 1917 într-o carte că Salomon „până prin anii 1840 manifesta un entuzism cam nechibzuit pentru tinere” și că „avea o pasiune carnală pentru fete foarte tinere, cu care a şi avut aventuri pe care a trebuit să le ascundă cu ajutorul poliţiei”. Tânăra viitoare bunică a lui Adolf Hitler putea fi o țintă a lui Salomon Mayer, cu care locuia în acea perioadă sub același acoperiș. Ținând cont că fata a rămas însărcinată în timp ce locuia acolo, iar nepotul ei a devenit cancelar al Germaniei, fiind finanțat de evrei și începând mai apoi Al Doilea Război Mondial, atât de important pentru masonerie, putem trage concluzia că Adolf Hitler era descendent al clanului Rothschild, cea mai bogată și puternică familie evreiască din lume.

Se pare că Hitler știa despre originile sale cu mult timp înainte de a deveni cancelar. Acesta ar putea fi motivul pentru care a ordonat execuția lui Engelbert Dolfuss, cel care a aflat adevărul. Tatăl lui Hitler, Alois, și-a părăsit satul natal pentru a-și încerca norocul la Viena, acolo unde se afla tatăl său natural, Salomon Mayer Rothschild. După înmormântarea mamei sale, în februarie 1907 Adolf Hitler a plecat și el la Viena, unde a locuit până în mai 1913. În 1907 practic a dispărut pentru zece luni. Nimeni nu știe unde a fost sau ce a făcut în tot acest timp. Sunt mari șanse să se fi retras la rudele sale din clanul Rothschild, care atunci au avut șansa de a-i observa potențialul. Și, astfel, s-au hotărât să îl includă în marele plan al elitei iudaice.

Hitler în Primul Război Mondial

Hitler_1914_1918

Când i-a fost dezvăluit lui Hitler planul din care trebuia să facă parte? Se pare că, în noiembrie 1912, viitorul cancelar al Germaniei a fugit în Marea Britanie, sustrăgându-se serviciului militar obligatoriu. În aprilie 1913 s-a întors în Viena, mutându-se în München după mai puțin de o lună. În 1914 a plecat la Salzburg, în Austria, unde a fost declarat inapt pentru serviciul militar pe 5 februarie, drept pentru care s-a întors în München. Totuși, în luna august, s-a înrolat ca voluntar în armata bavareză. Lucru extrem de ciudat pentru un om care a fugit de serviciul militar. Prin urmare, între februarie – august 1914 trebuie să se fi întâmplat ceva care să-l fi făcut să se răzgândească. Cel mai probabil, atunci i s-a spus că va fi sprijinit să ajungă la putere, să conducă Germania și, la momentul potrivit, să atace Uniunea Sovietică. Pentru acest lucru, trebuia să câștige de partea sa poporul. Iar un prim pas în această direcție era participarea sa la războiul care tocmai începea, din care trebuia să iasă ca un erou medaliat.

Există câteva indicii care ne arată că Hitler a fost protejat în Primul Război Mondial. Înrolat în Regimentul al șaselea de rezervă bavarez, el a fost curier pe frontul de vest, în Franța și Belgia, un rol mai puțin periculos. De asemenea, a petrecut o mare parte din timp la sediul central al regimentului, unde se ocupa cu realizarea de ilustrații pentru o gazetă militară. A fost decorat cu Crucea de Fier clasa a doua într-un timp foarte scurt, lucru puțin straniu pentru un curier. Ceea ce demonstrează că Hitler avea relații printre ofițeri încă de la începutul Primului Război Mondial, dar și că evreii subordonați clanului Rothschild erau în permanență lângă el, protejându-l și asigurându-se de îndeplinirea planului. Cu toate măsurile de precauție luate de cei care îl protejau, rolul de curier nu era lipsit în totalitate de riscuri. În 1916 a fost rănit superficial în zona inghinală sau în coapsa stângă în timpul bătăliei de pe Somme. Un an mai târziu a fost decorat cu Insigna plăgilor. Hitler nu a fost promovat niciodată la rangul de subofițer, varianta oficială fiind că superiorii lui nu considerau că ar avea abilități de conducere. Sau poate încercau să-l țină departe de lupte, păstrându-l în postul de curier ori desenator al gazetei militare, lucru imposibil pentru un subofițer. În 1918, Hitler a primit Crucea de Fier clasa întâi, o decorație ieșită din comun pentru un militar cu gradul de caporal, acordată de evreul Hugo Gutmann, comandantul său. Această decorație întărește ideea că evreii făceau tot posibilul pentru a se îndeplini planul familiei Rothschild. Tot straniu poate părea și faptul că Hitler a prins înfrângerea Germaniei departe de front, aflându-se pe patul de spital, fiind orbit temporar cu iperită. Poate e doar o coincidență sau poate încă o parte din planul evreilor de a-l proteja pe viitorul conducător al Germaniei.

Societatea Thule

60549580

Istoria oficială ne învață că în 1919, la un an de la terminarea războiului, Hitler s-a infiltrat în Partidul Muncitoresc German ca agent al departamentului politic al armatei bavareze. În numai câteva zile a devenit membru al comitetului executiv al partidului. Alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. Tot atunci s-a hotărât și schimbarea numelui grupării politice în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) sau Partidul Nazist.

Legitimația sa de partid arată că Hitler avea numărul 7, adică era al șaptelea membru al grupării de la înființarea sa. Prin urmare, atunci când Hitler s-a infiltrat ca spion, Partidul Muncitoresc German era format din doar șase persoane. Ce fel de partid poate fi unul cu șase membri și de ce armata germană era atât de interesată de această grupare, încât și-a infiltrat un om pentru a o spiona? Și cum se face că spionul a renunțat la a mai lucra pentru armată, alegând acest partid?

Nu doar atât, acel fost caporal „fără abilități de conducere” a ajuns în fruntea partidului, apoi a țării. Cum orice politician are nevoie de un partid în spate, este posibil ca Partidul Muncitoresc German să fi fost înființat de evrei pentru Hitler, ca parte a planului familiei Rothschild? Pentru a afla acest lucru trebuie să știm în primul rând cine erau cei șase membri fondatori ai partidului. Anton Drexler, jurnalistul Karl Harrer, economistul Gottfried Feder și evreul Alfred Ernst Rosenberg erau membri ai Societății Thule. Jurnalistul Dietrich Eckart era un colaborator al Thule. Nu s-au descoperit legături dintre al șaselea membru, Ernst Julius Günther Röhm, și această grupare. Dar dacă cinci din șase făceau parte sau doar colaborau cu Thule, sunt mari șanse ca și al șaselea să fi avut legături cu Societatea. Röhm a fost cofondator al miliției naziste și, ulterior, comandant al ei. Era un membru important al Partidului Nazist, fiind singurul care avea voie să îl tutuiască pe Hitler. Prin urmare, nu este exclusă apartenența sa la Societatea Thule. Ce era această grupare?

Societatea Thule a fost o grupare ocultă secretă, cu sediul la München, numită după un teritoriu mitic nordic din mitologia greacă.

A fost fondată ca un grup de studiu de către Walter Nauhaus, un veteran de război rănit în Primul Război Mondial, care a ajuns la conducerea grupului Germanenorden („Ordinul Teuton”), o societate secretă fondată în 1912 de câțiva ocultiști germani, cum ar fi Theodor Fritsch, Philipp Stauff sau Hermann Pohl. În 1917, Nauhaus s-a mutat din Berlin la München, unde a înființat societatea Thule-Gesellschaft. Oficial, această nou înființată societate s-a dedicat studiilor etnografice și chiar a publicat 24 de volume de proză și poezie nordică, însă pe ascuns a servit ca ramură müncheneză a Ordinului Teuton.

În 1918, ocultistul Rudolf Glauer (care şi-a schimbat ulterior numele într-unul mult mai pompos, Baronul Heinrich von Sebottendorf) a devenit conducătorul Ordinului Teuton din Bavaria și a început o campanie de recrutare pentru Societatea Thule, alături de Nauhaus. Von Sebottendorf era și mason, fiind inițiat în 1901 într-o lojă asociată cu Loja Franceză Orientală de Memphis.

Societatea Thule se baza pe învățăturile Societății Teosofice (ce avea o doctrină formată din amestecul ocultismului și a Kabbalei evreiești) înființate în 1875 de Helena Petrovna Blavatsky, o bună prietenă a Marelui Comandor al francmasoneriei americane, Albert Pike. Iar lojele francmasoneriei erau subordonate familiei Rothschild prin gruparea Illuminati. Astfel înțelegem cine era în spatele ascensiunii lui Hitler, cei care au planificat totul de la bun început.

În octombrie 1918, liderii Societății Thule i-au însărcinat pe Karl Harrer și Anton Drexler cu formarea unui sindicat politic al muncitorilor. Astfel, pe 5 ianuarie 1919, cei doi au înființat Partidul Muncitoresc German, alături de un alt membru Thule, Gottfried Feder, și un colaborator al Societății, Dietrich Eckart. Tot în ianuarie li s-a alăturat și Alfred Ernst Rosenberg, un alt coleg din Societatea Thule. După ce a ajutat la desființarea Republicii Socialiste Bavareze din mai, Ernst Julius Günther Röhm a intrat în Partidul Muncitoresc German. Iar Adolf Hitler a sosit abia în octombrie.

În timp, și alți membri Thule au aderat la Partidul Muncitoresc German, transformat în Partidul Nazist în 1922, cum ar fi: Hermann Wilhelm Göring (care a înființat Gestapo-ul în 1933), Rudolf Walter Richard Hess (adjunctul lui Hitler după 1933), Wilhelm Frick (ministru de Interne între 1933-1943), Hans Michael Frank (guvernator general al Poloniei între 1939-1945), Karl Fiehler (primar al Münchenului între 1933-1945), entomologul Franz Dannehl și Heinrich Luitpold Himmler (comandantul suprem al SS-ului, cel considerat adevărata „mână dreaptă” a lui Hitler). Himmler era cel pus de evrei să îl manevreze pe Hitler pentru a fi siguri că planul se îndeplinește.

Însemnul Societății Thule era crucea lui Wotan (zeul suprem din mitologia germanică, numit Odin în Scandinavia), care a fost preluat de naziști sub forma svasticăi.

De asemenea, salutul membrilor Societății era „Heil und Sieg”, transformat de Hitler în „Sieg Heil”. Doctrina Thule se baza pe cea a Societății Teosofice fondate de Helena Petrovna Blavatsky, care se referea la o rasă ariană pură, asemenea eroilor din vechile mituri germanice (oameni înalți, blonzi, cu ochii albaștri).

Jorg Lanz von Liebenfels, aşa-numitul „părinte al naţional-socialismului”, este cel care a împins la extreme această teorie, sprijinit fiind mai ales de Heinrich Himmler. De asemenea, Societatea Thule credea într-un Mesia, care va salva Germania. Cu câteva luni înainte să-l cunoască pe Hitler, Dietrich Eckart a scris într-un poem despre acest Mesia german, numindu-l „Cel Măreț” și „Cel Fără Nume”, pe care toți „îl pot simți dar nimeni nu-l poate vedea”. Atunci când l-a întâlnit pe Hitler, Eckart a fost convins că profeția sa s-a împlinit. Sprijinit de colegii săi din Thule, a reușit să-l convingă și pe Hitler că el este acel Mesia care poate salva Germania.

Așa cum au demonstrat numeroși istorici, nu sunt dovezi că Hitler ar fi fost antisemit până după sfârșitul Primului Război Mondial, prin urmare acest așa-zis antisemitism i-a fost creat de membrii Thule. În realitate, așa cum reiese din doctrina Partidului Nazist, nu era vorba despre antisemitism. Societatea Thule credea că un grup de evrei conduce lumea din umbră, idee pe care i-au inoculat-o și lui Hitler. Scopul declarat al Partidului Nazist era de a distruge acea ocultă evreiască și de a reda Germaniei măreția de odinioară. Astfel, Societatea Thule a pus bazele ideologiei celui de-al treilea Reich (al treilea imperiu), în care Mesia Hitler trebuia să fie nu doar salvatorul Germaniei, ci și al lumii. După părerea lor, primul imperiu a fost cel „Roman al națiunii germane” (Imperiul Medieval Germanic dintre secolul al IX-lea și 1806), cel de-al doilea fiind Germania unificată de cancelarul Otto von Bismark în 1871.

Manipularea Societății Thule, ordonată de familia Rothschild, a avut efectul scontat, Hitler ajungând să se creadă salvatorul lumii. Un studiu psihologic al discursurilor lui Adolf Hitler, realizat de un serviciu de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC în 1942, vorbeşte despre un „complex mesianic” al lui Hitler, care îl făcea să se creadă implicat într-o cruciadă contra răului, întruchipat în opinia sa de evrei. Acest studiu, cuprins într-un document clasificat secret până de curând, predat ulterior arhivelor Universităţii Cambridge, denotă o „fobie” crescândă a lui Hitler faţă de evrei şi subliniază faptul că liderul nazist îi considera pe aceștia nu doar o ameninţare pentru Germania, ci şi „o întreprindere diabolică universală”.

Autorii studiului subliniau faptul că, pentru Hitler, „evreii sunt întruchiparea răului, în timp ce el îl întruchipa pe Dumnezeu. El era zeul prin care o victorie plină de sacrificii poate fi obţinută asupra răului”. Cum ar fi putut Hitler să se considere, când cei din jurul lui îi repetau încontinuu că este un zeu pe Pământ? Iată ce scria într-o lucrare Hans Kerll, ministrul Afacerilor eclesiatice ale Celui de-al III-lea Reich: „Aşa cum Hristos şi-a adunat cei 12 discipoli într-o cohortă fidelă până la martir, în acelaşi fel suntem noi martorii unui spectacol identic. Adolf Hitler este, într-adevăr, Sfântul Duh”.

Trădarea lui Hitler

Hitler_Streicher

Contrar celor ce ni s-au spus până acum, ura lui Hitler nu era îndreptată asupra tuturor evreilor, ci doar a elitei oculte ce conduce lumea din umbră.

Partidul nazist susținea că luptă împotriva marilor bancheri, conduși de un grup de evrei, ce au creat criza economică din anii 1930. Acest lucru nu reiese doar din discursurile lui, ci și din fapte concrete. Hitler avea în armata sa peste 150.000 de evrei. Mulți evrei lucrau ca torționari în lagărele de concentrare. Chiar înființase o brigadă specială evreiască a Gestapo-ului. Se spune că doctorul său personal era evreu și chiar el avea sânge evreiesc, prin descendența sa din familia Rothschild. Există chiar și fotografii ce înfățișează evrei în anturajul său. Într-una dintre ele, lângă Hitler se află Julius Streicher, evreu pe jumătate, a cărui principală sarcină era să lupte împotriva evreilor. În spatele lor se află un om cu barbă, nimeni altul decât evreul Moses Pinkeles sau Trebitsch-Lincoln, unul dintre sponsorii Partidului Nazist.

Prin urmare, nu-l putem acuza pe Hitler de antisemitism, din moment ce trăia înconjurat de evrei. Așa cum spuneam, ura sa era îndreptată către oculta evreiască, ce conducea lumea din umbră. Din această familie făcea parte și cea din care provenea și care îl ajuta să ajungă la putere, Rothschild, lucru de care era conștient. Însă, chiar dacă părea că respectă planul lor, Hitler își crease unul propriu.

S-a folosit de banii și influența evreilor pentru a prelua puterea, apoi și-a pus planul propriu în aplicare. Doctrina care i-a fost inoculată s-a dovedit a fi un cuțit cu două tăișuri, Fuhrerul ajungând chiar să se creadă un salvator al omenirii. Nu îl interesa să distrugă Rusia, ci să-și salveze poporul. Prin urmare, atunci când a ajuns la putere în 1933, a realizat acea creștere economică care a dus Germania pe primul loc în Europa. Ba, mai mult, se pare că a încheiat tot atunci și o alianță cu Stalin.

Conform lui Stephen Koch, profesor de limba rusă la Universitatea Columbia din New York, care a obținut permisiunea președintelui Rusiei de a pătrunde în scopuri de cercetare academică în arhiva sovietică, Stalin și Hitler au ținut legătura constant prin intermediul lui Karl Radek încă de la venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1933. Cei doi s-au ajutat reciproc în exterminarea dușmanilor interni: Stalin a primit ajutorul Gestapo-ului pentru discreditarea și uciderea mareșalului Tuhacevski, iar Hitler a primit ajutorul Comintern-ului pentru compromiterea și asasinarea lui Ernst Roehm, comandantul trupelor S.A.

Incendierea Parlamentului Federal German, Reichstag, a fost făcută de oamenii Comintern-ului, după ce Hitler i-a promis lui Stalin că aceștia vor fi returnați Moscovei, fără a fi pedepsiți de justiția germană. Războiul civil din Spania a avut loc doar cu acordul celor doi. Stalin chiar a încetat înarmarea republicanilor spanioli atunci când Hitler i-a cerut asta. După ce a fost suprimat de Stalin în 1937, Karl Radek a fost înlocuit de Wilhelm Pieck ca mesager al celor doi dictatori.

Această alianță cu Stalin și eliminarea sistemului bancar din Germania i-a făcut pe evreii din toată lumea să strige în presă că au fost trădați. Deoarece ei l-au ajutat pe Hitler să capete puterea pentru ca acesta să atace U.R.S.S.-ul. Dacă aceasta era varianta știută de evreii de rând, planul familiei Rothschild era altul. Ei l-au sprijinit pe Hitler pentru ca el să atragă Germania într-un război mondial, care să ducă la înființarea statului Israel. Îndoctrinarea lor trebuia să-l facă pe Hitler să urască evreii, deoarece doar astfel, din postura de victime, aceștia își puteau înființa un stat propriu. Și nu oriunde, ci pe pământul strămoșilor lor. Pentru acest lucru l-au sprijinit asiduu, mai ales pe plan financiar. L-au convins că are o misiune sfântă, l-au făcut să se simtă puternic și apoi l-au forțat să atace Polonia.

Cei mai buni oameni de știință au fost aduși pentru a-i crea lui Hitler cele mai performante arme. Care însă nu trebuiau să îi asigure dictatorului german victoria, ci doar iluzia victoriei.

Se spune chiar că Societatea Thule i-a oferit lui Hitler un OZN cu diametrul de 23 de metri, prăbușit în 1936 în munții Pădurea Neagră. Acești oameni de știință ce lucrau pentru clanul Rothschild au tras de timp cât au putut cu armele performante, oferindu-i lui Hitler mici avantaje, în timp ce tehnologia performantă era pregătită pentru țările conduse de evrei. De aceea se spune că Hitler pregătea bomba atomică și aparate de zbor discoidale, care însă au fost oferite americanilor.

După înfrângerea Germaniei, acești șapte sute de savanți germani au fost aduși în secret în Statele Unite cu tot cu descoperirile lor, în proiectul numit Paperclip, autorizat de președintele Truman în septembrie 1946. Cel mai important om de știință dintre aceștia este probabil Werner von Braun, părintele rachetelor V1 și V2, unul dintre fondatorii programului spațial american.

Care a fost prima acțiune „antisemită” a lui Hitler după ce a preluat puterea în Germania? Pe 21 aprilie 1933, naziștii au scos în afara legii ritualul evreiesc shechita. Acest ritual constă în tăierea „pe viu” a traheei, esofagului, venelor jugulare, arterelor carotide și nervului optic ale animalelor. Chiar dacă evreii susțin că animalele astfel sacrificate nu simt nicio durere, această afirmație nu poate fi dovedită. Iar măcelărirea animalelor cu o asemenea cruzime în numele unui zeu nu poate fi o metodă de comunicare a poporului „ales” cu divinitatea, ci un sacrificiu ritualic satanic. Însă evreii nu vor recunoaște vreodată așa ceva, susținând că interzicerea acestui ritual este o formă de discriminare și îngrădire a libertății religioase. Mă întreb dacă animalele măcelărite au aceeași părere…

Hitler și creștinismul

Hitler-papa

A fost într-adevăr Hitler satanist sau ateu, așa cum suntem învățați? Nu există nicio dovadă care să sprijine această concepție. Ba, dimpotrivă, se pare că a fost creștin.

S-a declarat întotdeauna catolic și nu a spus nimic vreodată împotriva lui Dumnezeu.

În Mein Kampf, Hitler citează din Evanghelii și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pentru libertate, pe care o pregătește. Ba, mai mult, se considera un instrument al lui Dumnezeu. El a cerut ca în școlile publice germane să se efectueze rugăciunile lui Hristos și a introdus fraza „Gott mit uns” („Dumnezeu cu noi”) pe uniformele armatei germane dar și crucea. În discursul său din parlament, cu ocazia adoptării legii ce îi oferea puteri depline, Hitler s-a manifestat tot ca un catolic convins.

El a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism în multe dintre discursurile sale politice. De exemplu, în cel din 27 octombrie 1928, Hitler declara: „Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru”. Doctorul Otto Dietrich, care a făcut parte din anturajul lui Hitler, a afirmat că dictatorul nu a părăsit Biserica catolică.

Vaticanul nu numai că nu l-a excomunicat din Biserică, ba chiar l-a sprijinit, lucru greu de crezut dacă ar fi fost vorba despre un ateu sau satanist. Când Hitler încerca să obțină pacea cu Marea Britanie și aliații ei, Vaticanul cerea din răsputeri același lucru.

În ianuarie 1933, partidul catolic Zentrum a votat pentru acordarea cancelarului puterii depline în stat, lucru ce i-a permis lui Hitler să atingă majoritatea de două treimi din parlament. Dictatorul nu a interzis acest partid catolic, așa cum a procedat cu celelalte partide, Biserica sacrificându-l pe 5 iulie 1933, atunci când Zentrum s-a autodizolvat. Să nu uităm că unul dintre torționarii naziști de la Auschwitz, polonezul Karol Józef Wojtyła, a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. Iar Joseph Ratzinger, viitorul Papă Benedict al XVI-lea, a făcut parte din rândurile tineretului nazist încă de la vârsta de 14 ani.

535054_151958528293167_1561058536_n

Sprijinul acordat de Vatican dictatorului german avea ca scop convertirea U.R.S.S.-ului la catolicism. Pentru acest lucru, împotriva Uniunii Sovietice a pornit o adevărată cruciadă.

În vara anului 1941, Hitler a făcut apel la toate forțele creștine și a autorizat misionarii catolici de a merge în noile teritorii din Est.

În numele lui Mussolini, ambasadorul Attolico i-a sugerat cardinalului Maglione ca Papa să recomande tuturor episcopilor catolici să ridice voluntari împotriva Sovietelor. Să nu uităm declarația lui Hans Kerll, ministrul Afacerilor eclesiatice ale Celui de-al III-lea Reich: „Aşa cum Hristos şi-a adunat cei 12 discipoli într-o cohortă fidelă până la martir, în acelaşi fel suntem noi martorii unui spectacol identic. Adolf Hitler este, într-adevăr, Sfântul Duh”.

Despre Adolf Hitler se spune că era obsedat să găsească Sfântul Graal. Chiar se afirmă că, în timpul șederii sale în Viena, a obținut Sulița Destinului, acea armă cu care un soldat roman l-a împuns pe Iisus atunci când acesta se afla pe cruce. Obsesia lui Hitler pentru aceste două artefacte demonstrează că se considera într-adevăr creștin. Un ateu nu ar fi crezut în existența unor artefacte importante doar pentru creștini.

60539337

Este posibil ca respectul lui Hitler pentru Biserică și creștinism să fi apărut în urma unui incident din copilărie. Pe când avea doar 4 ani, Adolf a căzut în apele înghețate ale unui râu din Passau, fiind salvat de la moarte de către un preot. Max Tremmel, unul dintre cei mai mari cântăreți la orgă din Europa, a dezvăluit că salvatorul era predecesorul său, Johann Kuehberger.

Un articol dintr-un ziar din Passau, din 1894, confirmă întâmplarea, fără a dezvălui însă numele salvatorului. În cartea Afară din Passau – Părasind un oraș pe care Hitler îl numea acasă, Anna Elisabeth Rosmus spune că „în Passau, însă, toată lumea știa povestea. Alte lucruri care se spuneau despre el sunt că nu a învațat niciodată să înoate și că avea nevoie de ochelari”. Hitler nu a menționat niciodată că era să moară înecat, dar obișnuia să povestească despre cum se juca pe gheața râului Inn. Este posibil să fi evitat menționarea incidentului deoarece nu s-ar fi potrivit cu imaginea pe care și-o crease. Cel ce va salva omenirea nu putea fi, la rândul său, salvat. Probabil datorită preotului care l-a salvat, Hitler își dorea la opt ani să devină preot și chiar a făcut parte din corul unei biserici.

Nu doar Biserica catolică era de acord cu lupta naziștilor împotriva ocultei evreiești, ci și cea ortodoxă.

În 1927, în România s-a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută străinilor și presei ca Garda de Fier, din care făceau parte și o mulțime de preoți. Caracterul acestei grupări era anticomunist, antisemit și antimasonic, aproape identic cu cel nazist. Însă, spre deosebire de organizațiile SA sau SS, Legiunea Arhanghelului Mihail acorda o mare importanță religiei ortodoxe.

Mișcarea legionară s-a făcut remarcată și datorită propagandei de succes pe care a avut-o prin marșuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice și muncă voluntară. Fondatorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, a organizat încă din 1922 un congres studențesc în care a criticat „acțiunea politică a democrației francmasonice”. În 1938 a fost arestat, deoarece i-a scris masonului Nicolae Iorga: „din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!”.

Garda de Fier s-a aliat la un moment dat cu generalul Ion Antonescu (devenit mai târziu mareșal), cel care a luptat alături de Hitler împotriva U.R.S.S.-ului. Antonescu a desființat Legiunea atunci când nu a mai fost nevoie de ea, membrii ei fiind trimiși în lagărele de concentrare din Buchenwald şi Sachsenhausen, unde aveau totuși o relativă libertate de mișcare.

De ce s-a aliat Hitler cu România? Răspunsul l-a dat chiar el, în timpul vizitei sale din Finlanda din 1942. Un microfon „uitat” deschis de către radioul național finlandez a înregistrat o discuție dintre el și mareșalul Mannerheim, ținută secretă în arhivele postului până în 2004.

Atunci, Hitler a recunoscut că alianța cu România a apărut de teamă că Rusia ar fi putut pune mâna pe sursele de petrol românești, fără de care Germania ar fi pierdut războiul: „dacă rusul ar ar fi ocupat România în toamnă lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat”.

Hitler și ocultismul

Se spune că Hitler era pasionat de folclorul germanic, în special de mitologie. Acei zei înalți, blonzi, cu ochi albaștri și pielea albă se pare că au fost modelul rasei superioare pe care Hitler încerca să o recreeze. Cercetările sale l-au dus în India, unde a întâlnit nu doar legenda rasei ariene, din care face parte și cea germană, ci și aceleași divinități din mitologia nordică.

Credința lui Hitler în aceste zeități nu contrazicea credința sa creștină, deoarece și-a dat seama că Iisus făcea parte din aceeași rasă ca și zeii nordici sau indieni. Recunoscându-l pe Dumnezeul creștinilor în indianul Brahma, Hitler i-a adoptat simbolul, svastica, simbol identic cu crucea creștină. Pentru el, rasa albă, ariană, era descendenta directă a acelor divinități. Iată ce scria despre această rasă în Mein Kampf: „Astăzi se trezeşte o credinţă nouă: mitul sângelui, credinţa potrivit căreia se poate, cu sângele, de a apăra de asemenea esenţa divină a omului (…). Sângele nordic reprezintă acest mister care a înlocuit şi a învins vechile sacramente (…) Poporul german nu este atins de păcatul original, el posedă din contră o nobleţe originală”. Ba chiar a încercat să recreeze rasa originară, într-un proiect secret, numit Lebensborn, care presupunea ca femeile germane cu aspect fizic corespunzător să fie strânse într-un loc și fecundate periodic de soldații SS, de asemenea corespunzători profilului.

Ideea descendenței unei rase umane din cea a zeilor din vechime nu îi apaținea lui Hitler. Ci, se pare că i-a fost indusă de Societatea Thule, care credea că o rasă de supraoameni a supraviețuit distrugerii Atlantidei, descendenții ei formând rasa ariană. Thule a preluat această idee din învățăturile Societății Teosofice, înființate de Helena Petrovna Blavatsky. Chiar numele ales, Thule, provine de la denumirea tradițională a unui centru spiritual ascuns, unde locuiește acea rasă superioară. În plus, Hitler a fost influențat și de Societatea Vrill, care a înlocuit zeii din vechime și supraoamenii Helenei Blavatsky cu extratereștrii, considerând arienii ca descendenți direcți ai acestora.

Societatea Vrill și-a luat numele din cartea The Coming Race, scrisă de Edward Bulwer-Lytton în secolul al XIX-lea, unde Vrill era o puternică energie universală, cunoscută în sanscrită ca Prahna. Printre membrii ei se numărau comandantul SS Heinrich Himmler, comandantul forțelor aeriene Hermann Goring și Martin Bormann, liderul Partidului Nazist. După cum se poate observa, anumite personaje din anturajul lui Hitler făceau parte din ambele societăți, Thule și Vrill, care urmau ordinele aceleiași familii Rothschild. Iar acestea au avut grijă ca Hitler să urmeze planul iudaic.

Imediat după perioada în care a dispărut pentru zece luni în Viena, când probabil a locuit la bunicul său, baronul Salomon Mayer Rothschild, Hitler a început să-și petreacă timpul prin bibliotecile și anticariatele orașului, căutând informații despre folclor ezoteric.

Deși nu poate fi dovedit, se spune că a studiat și istoria antică, religiile orientale, yoga, ocultismul, hipnotismul, teosofia și astrologia. Mai târziu, membrii Vrill l-au sfătuit să caute scrieri și artefacte antice, cum ar fi Sfântul Graal, Chivotul Legământului sau Sulița Destinului.

Hitler le-a urmat sfatul și, prin urmare, a organizat săpături arheologice în India și Africa. Cu această ocazie a descoperit în India povestea arienilor și zeii acestora, identici cu cei din folclorul germanic. Se pare că această căutare nu a fost una inutilă, deoarece unul dintre cercetătorii naziști, Viktor Schauberger, a inventat noi sisteme de propulsie, inspirat de vimane, navele zeilor din scrierile indiene. În 1936, membrii Thule au găsit un OZN prăbușit în munții Pădurea Neagră, lângă Freiburg. Au studiat nava (ce avea diametrul de 23 de metri) în cel mai mare secret în castelul Wewelsburg și se pare că au reușit să construiască altele asemănătoare începând cu 1939. Primul astfel de aparat de zbor a fost numit Haunebu și avea diametrul de 25 de metri.

530565_457095697691037_1316581318_n

Se spune că Hitler studia teoria Pământului gol în interior, el crezând foarte mult în mitul Agarthei, acea lume subterană locuită de entități superioare.

Chiar a încercat să găsească intrarea spre acea lume. Aceste idei îi erau alimentate și de un specialist în astfel de fenomene, pe nume Karl Erns Kraft, care susținea că a venit din Agartha. În baza sa din castelul Wewelsburg, Heinrich Himmler aducea mediumuri ce susțineau că pot contacta extratereștri, unul dintre ele fiind Maria Orsic, lidera grupului Vriligen. Iar Societatea Thule credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”.

După cum susține Ravenscroft în cartea Sulița Destinului, Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în care participanții comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. De asemenea, Ravenscroft afirmă că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanţi viziuni penetrante ale Inteligenţelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale”. Indiferent dacă vorbim despre „puteri magice” sau informații tehnologice, se pare că germanii au primit aceste cunoștințe. În 1938, la Berlin, chimiștii Otto Hahn și Fritz Strassmann au descompus atomul de uraniu și au descoperit fisiunea atomică, baza energiei nucleare.

Iar în Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai avansată tehnologie militară din lume: avioane cu reacție, bombardiere de înaltă precizie și rachete teleghidate. Nemții au avut și două arme extraordinare pentru acea vreme, rachetele V1 și V2. Inventatorul lor, doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara în 1959: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”.

Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar în 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hermann Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Wernher Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri.

0,,590921_4,00

Se pare că aceste ființe extraterestre sau entități spirituale din Agartha / Shamballah au făcut mai mult decât să ofere naziștilor tehnologie.

Hitler a scăpat cu viață din nu mai puțin de 42 de atentate la adresa sa. E drept că uneori intervine norocul, dar gloanțele care l-au evitat ori bombele care au explodat mai târziu decât erau programate nu pot fi puse doar pe seama norocului. Mai ales când acest „noroc” se manifestă de 42 de ori.

De exemplu, pe 8 noiembrie 1939, Georg Elser a plantat o bombă cu ceas în camera în care Hitler urma să țină un discurs la ora 21. Bomba era programată să se declanșeze la ora 21:20. Însă Hitler și-a început discursul mai devreme, la ora 20, care a durat doar o oră, deși discursurile sale treceau de obicei de trei ore. La ora 21:07 Hitler a părăsit clădirea iar bomba a explodat la ora stabilită, ucigând opt persoane și rănind șaizeci. Nimeni nu cunoaște motivul schimbării deciziei lui Hitler însă se poate ca dictatorul german să-și fi înscenat aceste atentate, pentru a-și convinge poporul că francmasoneria încearcă să îl elimine, considerându-l un pericol real.

Dacă putem explica astfel 41 de atentate, cel de pe 20 iulie 1944 rămâne însă inexplicabil. În acea zi, contele Claus Schenk a plantat o bombă în Wolfsschanze, cartierul general al Führer-ului. Bomba a explodat, distrugând cartierul general și ucigându-i pe toți cei prezenți în încăpere. Toți, în afară de Hitler, care a scăpat cu mici arsuri. S-a vehiculat că Führer-ul a fost protejat de masa la piciorul căreia se afla bomba. Însă, privind fotografiile de după explozie, se observă că absolut tot din acea cameră a fost spulberat, inclusiv respectiva masă. Prin urmare, nu există nicio explicație logică pentru supraviețuirea lui Hitler, care a fost considerată miraculoasă de foarte mulți. Eșecul tuturor acelor atentate i-a convins pe germani că liderul lor este protejat de Dumnezeu, care într-adevăr i-a încredințat o misiune sfântă, de a salva lumea de sub influența ocultei evreiești. Dar dacă nu a fost mâna Domnului cea care l-a salvat pe Hitler, ci a acelor entități care i-au furnizat tehnologie?

O confirmare a ipotezei ce spune că anumite entități au orchestrat totul vine din Statele Unite ale Americii. În timpul Războiului Rece, CIA-ul a inițiat un program secret, condus de doctorul Andrija Puharich, prin care s-a intrat în contact cu un grup de nouă entități.

Acestea susțineau că sunt zeii Egiptului Antic, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor dar și Dumnezeu, care „nu este altceva decât noi împreună, Cele Nouă Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei Nouă, uniți”. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă, prin unul dintre emisarii lor, Tom, spuneau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, fiind necesare pentru înființarea statului Israel.

Despre evreii uciși în această conflagrație, Tom afirma că „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. Motivul pentru care Cei Nouă susțin că au intrat în contact cu anumiți oameni este faptul că s-a întâmplat ceva rău cu programul genetic al omenirii, ceea ce creează probleme civilizațiilor care trebuie să se reîncarneze pe Terra. Și astfel înțelegem cine i-a dat lui Hitler ideea creării pe cale genetică a unei rase superioare celorlalte.

Inamicii Germaniei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cunoșteau foarte bine mișcarea ocultă din spatele celui de-Al Treilea Reich. Lucru absolut logic, din moment ce erau conduse din umbră de elita iudaică, cea care l-a atras pe Hitler spre ocultism prin societățile vasale ei, Thule și Vrill. Evreii au hotărât ca latura ocultă a războiului să rămână ascunsă. Prin urmare, la procesul de la Nürnberg, tribunalul nu a admis ca probă aspectul mistico-ocult al naziștilor, după cum declara și unul dintre procurorii de atunci, Airey Neave.

Însuși Winston Churchill a insistat asupra faptului că ocultismul Partidului Nazist nu trebuie dezvăluit în nicio împrejurare marelui public. Hitler trebuia să fie prezentat doar ca un descreierat care voia să cucerească lumea, nicidecum ca un ales al unor entități superioare pentru a o salva.

Fața ascunsă a lui Hitler

60549578

În ultimii 80 de ani, Adolf Hitler ne-a fost prezentat ca un monstru, ignorându-se total latura sa umană. Ni s-a modificat istoria și ni s-au băgat pe gât tot felul de „dovezi” care ne înfățișau o creatură diabolică, în care existau absolut toate părțile rele ale omenirii. De la scoaterea nazismului în afara legii s-a ajuns la acuzări extreme, orice urmă de simpatie pentru dictatorul german fiind condamnată. Cel mai bun exemplu îl reprezintă acel cetățean german care a fost arestat pentru că își alesese ca ton de apel un discurs al lui Hitler. Cei ce conduc lumea vor să uităm că Adolf Hitler a fost în primul rând om. Și chiar a fost, indiferent de varianta „oficială” a istoriei falsificate.

Puțini știu că Hitler nu era doar dur și nemilos, ci avea un deosebit simț al umorului. Ori de câte ori avea timp, îi plăcea să facă glume cu cei mai apropiați colaboratori ai săi. Rochus Misch, care a fost telefonist în buncărul Führer-ului din Berlin, povestea „Hitler, criminalul în masă, a avut o serie de glumițe pe care le făcea”. Glumele dictatorului german au fost descrise și în Cartea lui Hitler, scrisă de Iosif Stalin.

Jurnalul intim al amantei fostului dictator italian Benito Mussolini, Claretta Petacci, ne înfățișează o altă față a lui Hitler. Ea a notat ce i-a povestit Mussolini despre conferința de la München din octombrie 1938: „Primirea la München a fost nemaipomenită, iar Führer-ul a fost foarte amabil și plăcut. Hitler e un fraier sentimental. Când m-a văzut, l-au podidit lacrimile. Mă simpatizează foarte mult, cu adevărat”.

Multe alte aspecte ale vieții private ale dictatorului german au fost dezvăluite abia după declasificarea arhivelor naționale britanice. Printre acestea se află și preferințele sale culinare, dezvăluite de o fostă gardă de corp a Führer-ului.

Austriacul Schuetze Obernigg, care a fost lângă Hitler între anii 1943-1944, a dezertat din armata germană la doar 19 ani. El a întocmit pentru britanici un raport de 83 de pagini, numit Furhergebiet. Obernigg declara că Hitler era foarte tipicar. Muncea în fiecare noapte până la ora 4 și se trezea la 10 dimineața. Cei care voiau să-l viziteze erau primiți doar după-amiaza, până și medicul său personal fiind nevoit să respecte această regulă. La micul dejun, de fiecare dată Hitler servea cafea și felii de pâine unse cu marmeladă.

Se pare că propaganda anti-hitleristă nu a avut rezultatul scontat de liderii evreilor. Un sondaj realizat de Insitututul pentru Cercetarea Culturii Tinerilor în 2010 a relevat rezultate șocante pentru autorități. Zece procente dintre tinerii cu vârste între 16 și 19 ani consideră că Adolf Hitler a făcut lucruri bune în timpul dictaturii iar 18% se plâng de influența foarte mare pe care o au și în prezent evreii.

Profețiile despre Hitler

Dacă într-adevăr istoria este scrisă de învingători, iar cea a lui Hitler a fost modificată, cum rămâne cu cei care au văzut-o înainte să se întâmple? Chiar dacă profețiile lor lasă loc de interpretări și nu constituie dovezi solide, ar putea fi totuși luate în seamă. Cei care au studiat catrenele lui Nostradamus au descoperit două în care se pare că este vorba despre Hitler. În primul, Nostradamus scria:

Din adâncurile Europei de Vest ,
Un tânăr copil va fi născut din cei săraci,
El, cu limba va seduce o mare de trupe;
Faima lui va creşte şi va ajunge până în ţinuturile de Est.

Dacă Nostradamus a văzut într-adevăr viitorul iar în acest catren s-a referit la Hitler, de ce prezintă doar sărăcia familiei sale, puterea de convingere și faima sa? Acestea au fost cele mai importante părți din viața dictatorului german? Cum rămâne cu megalomania, satanismul, Holocaustul și dorința de a cuceri lumea? Nu au fost atât de importante pentru profetul francez? Ori nu s-au întâmplat în realitate?

Dacă al doilea catren se referă într-adevăr la Hitler, atunci putem considera că Nostradamus ne-a înfățișat faptele petrecute cu adevărat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată ce scria el:

Bestii însetate de sânge vor trece râurile,
Majoritatea câmpului de bătălie va fi împotriva lui Hister.
Într-o cușcă de fier va fi mărețul atras,
În timp ce copilul Germaniei nu vede nimic.

Dacă aceasta este cu adevărat o referire la Hitler, remarcăm faptul că Nostradamus îl numește „mărețul”, în timp ce dușmanii Germaniei sunt „bestii însetate de sânge”. Ultimile două versuri ne confirmă faptul că aceștia l-au atras într-o capcană („într-o cușcă de fier va fi mărețul atras”), de care nu a fost conștient („în timp ce copilul Germaniei nu vede nimic”).

Sfânta Odilia, care a trăit în Elveția între anii 660-720, a prezis Al Doilea Război Mondial cu peste 1300 de ani în urmă. Aceste preziceri se află într-un document cunoscut drept Profeția Sfintei Odilia, constând în două scrisori trimise fratelui ei, în care îi povestea acestuia repetatele ei vise. „Ascultă-mă dragă frate, pentru că eu am văzut prăpădul pădurilor şi al munţilor. Spaima a pus stăpânire pe oameni, pentru că în nicio altă parte a universului cineva nu a mai fost martor la o astfel de catastrofă. Va veni o vreme când germanii vor fi cunoscuţi drept cea mai războinică naţiune a lumii. Aceasta se va întâmpla atunci când din sânul acestei naţiuni se va ridica un războinic teribil, care va răspândi acest flagel în toată lumea. Oamenii îl vor numi Antichrist. El va fi blestemat de mii şi mii de mame, care vor jelui ca şi Raşela soarta copiilor săi şi care nu vor fi niciodată consolate pentru că vor părăsi această lume şi vor fi ucise în propriile lor cămine”, scria Odilia.

Remarcăm faptul că autoarea nu îl consideră pe Hitler ca fiind într-adevăr un antihrist, ci doar afirmă că oamenii îl vor numi așa. „Cuceritorul va apărea de undeva de pe malurile Dunării. Războiul pe care îl va aduce va fi cel mai îngrozitor război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată” scria ea și, într-adevăr, Adolf Hitler s-a născut la mai puțin de 25 de metri de Dunăre. „Armele sale vor fi multicolore iar căştile soldaţilor săi vor fi prevăzute cu nişte puncte care vor lansa fulgere de lumină, în timp ce în mâini aceştia vor purta torţe aprinse. Va fi imposibil să se estimeze numărul atrocităţilor comise”, completa Odilia. De asemenea, Hitler „va fi învingător pe uscat, pe mare şi în aer. Pe cer vor apărea războinici înaripaţi care, în timpul acestor atacuri de neimaginat, vor urca atât de mult încât vor ajunge până la stele, pe care le vor lua şi le vor arunca asupra oraşelor de la un capăt la altul al Universului, pentru a crea uriaşe incendii. Pământul se va cutremura de violenţa bătăilor. Râurile se vor înroşi de sânge. La suprafaţa oceanelor vor apărea monştri marini”. Interesant e faptul că, dacă Odilia se referă într-adevăr la Al Doilea Război Mondial, nu pomenește nimic despre Holocaust ori despre celelalte orori ale lui Hitler, despre care învățăm încă de pe băncile școlilor. Niciun cuvânt despre satanism, magie neagră, homosexualitate ori alte lucruri negative puse pe seama lui Hitler. Au avut loc iar ea nu le-a văzut? Ori ni se predă o istorie eronată?

Adolf-Hitler

Un alt profet, mai puțin cunoscut, a fost Nikolaas von Rensburg, care s-a născut în 1864 în Africa de Sud și a murit în 1926. La vârsta de 7 ani a descoperit că are darul de a face preziceri. Datorită acestei calități, în 1899 i-a ajutat pe generalii buri să dezvolte o strategie excelentă împotriva britanicilor. A fost extrem de apreciat în timpul vieții sale, chiar dacă a prezis înfrângerea burilor. A văzut înainte să se înființeze lagărele de concentrare britanice din Africa de Sud, în care au murit peste 26.000 de civili buri.

A prezis Primul Război Mondial, cu Germania pierzând și folosirea submarinelor. De asemenea, a văzut urcarea și căderea comunismului, independența Irlandei, a Indiei și a Africii de Sud, Al Doilea Război Mondial și înfrângerea Germaniei, bombardarea orașelor germane și masacrarea populației (pentru care a considerat Anglia ca fiind principala vinovată), tribunalul de la Nurnberg și executarea principalilor conducători germani, împărțirea Germaniei, înființarea ONU, a Uniunii Europene, implementarea Noii Ordini Mondiale, trădarea Bisericii catolice, tragedia de la Cernobâl, reunificarea Germaniei și căderea zidului Berlinului, moartea prințesei Diana, războaiele din Golf, alegerea Angelei Merkel ca prim cancelar feminin, sfârșitul apartheidului și guvernul condus de Nelson Mandela.

În 1914 a prezis o epidemie care, la sfârșitul Primului Război Mondial, va aduce mai multe victime decât războiul, îndeplinită prin gripa spaniolă. Pe lângă acestea, von Rensburg mai are 12 profeții care încă nu s-au împlinit. Legat de Germania, interesantă este afirmația sa că nu trebuie să vorbească mai multe despre puterea secretă germană. De ce a ținut acest secret? A văzut masoneria care ghida acțiunile naziștilor și a preferat să păstreze secretul de teamă? Ciudat este și faptul că, deși a prezis cu exactitate principalele evenimente ale celui de-Al Doilea Război Mondial, nu a vorbit niciodată despre Holocaust, ceea ce ridică din nou un semn de întrebare. A văzut von Rensburg toate detaliile importante, dar nu Holocaustul? Sau acesta nu a avut loc în realitate? Și de ce nici el nu amintește de latura negativă a dictatorului german?

De fapt, niciunul dintre cei care au prevăzut aceste evenimente nu s-au referit la latura negativă a lui Hitler ori la Holocaust. Nici măcar profeții Vechiului Testament, atât de apreciați de evrei, creștini și musulmani. În acest caz, să considerăm că ei nu au putut vedea viitorul iar acele previziuni care s-au împlinit reprezintă doar niște coincidențe? Ori că au omis anumite informații despre Hitler? Sau poate au văzut viitorul dar latura negativă a dictatorului german, precum și Holocaustul, nu au existat în realitate?

Holocaustul

Varianta oficială, „istorică”, este că 6 milioane de evrei au fost exterminați la ordinul lui Hitler, mai ales în numeroasele lagăre de concentrare, în care aceștia au fost gazați, înfometați și transformați în săpun. Așa să fie, oare?

Amin-al-Husseini-si-Adolf-Hitler

Numărul celor care susțin că Holocaustul nu a existat este din ce în ce mai mare. Dintre ei îl amintim pe președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, care în 2005 a numit Holocaustul drept „mit”. Apoi, în 2006, a organizat în Teheran o conferință ce i-a reunit pe principalii exponenți ai negării Holocaustului.

În 2009, un purtător de cuvânt al guvernului iranian a caracterizat Holocaustul drept „o mare minciună” creată pentru a amplasa un stat inamic islamului în Orientul Mijlociu. Fawzi Barhoum, un oficial al Hamas, a făcut o declarație identică. Fathi Shihab-Eddim, un consilier al președintelui egiptean Mohamed Morsi, a catalogat recent Holocaustul drept o „farsă” organizată de serviciile secrete americane: „Mitul Holocaustului este o industrie inventată de America”.

El susține că evreii despre care se spune că au fost uciși de naziști au fost mutați în Statele Unite. În plus, „serviciile secrete americane, în cooperare cu statele aliate în al II-lea Război Mondial, au creat Holocaustul pentru a distruge imaginea inamicilor germani, pentru a justifica războiul şi masivele distrugeri militare, victimele civile şi atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki”. Iar dacă aceste declarații nu pot fi privite ca obiective, din moment ce aparțin unor dușmani ai evreilor, există destul de mulți evrei care susțin că Holocaustul nu a existat. Unul dintre ei chiar a avut curajul de a realiza un film documentar, în care demonstrează că „săpunul” făcut din evrei este doar un basm, „camera de gazare” de la Auschwitz a fost doar un adăpost antiaerian, reconstruit după război de către sovietici pentru a arăta ca o cameră de gazare, iar celebrul gaz folosit pentru a ucide evrei, Zycklon B, a fost folosit doar pentru deparazitarea hainelor. În plus, demonstrează că persoanele închise acolo nu erau supuse unei torturi constante, ci puteau organiza întreceri sportive, aveau un teatru propriu în care se desfășurau spectacole artistice și chiar o piscină în care se puteau îmbăia.

Hitler

Au existat într-adevăr acele camere de gazare? În timpul războiului, Aliații dețineau informații detaliate despre lagărele de concentrare naziste. Dar în propaganda anti-nazistă nu au dezvăluit nimic despre existența acestor exterminări cu gaze, contrar afirmațiilor agitatorilor sioniști de pe întreg mapamondul.

Aliații nu ar fi ezitat să exploateze povestea „gazărilor”, mai ales în perioada războiului, dacă aceasta ar fi fost plauzibilă. Însă au înlăturat în mod explicit orice referință la „camerele de gazare” din propaganda despre atrocitățile germanilor, din cauza lipsei dovezilor. Chiar au decis oficial să nu facă o afirmație explicită despre „camerele de gazare”, anunțând într-o declarație publică din august 1943 că „dovezile sunt insuficiente pentru a justifica declarația privitoare la execuția în camere de gazare”.

În realitate, gazul Zycklon B era folosit doar pentru deparazitare. Numeroase armate l-au folosit mereu, inclusiv cea americană până în anii 1970, dar și companii civile, spitale, fabrici, etc. S-au găsit stocuri de Zycklon B în lagăre ca Oranienburg și Theresienstadt, unde nimeni nu a afirmat că ar fi avut loc gazări umane.

La Auschwitz există o imensă clădire destinată deparazitării hainelor cu acest gaz, recunoscută oficial, însă neinclusă în circuitul turistic al vizitatorilor. Oamenii de știință Fred Leuchter și Germar Rudolf au luat mostre din așa numitele „camere de gazare” și le-au analizat în Statele Unite, negăsind nici măcar o urmă de reziduu de Zycklon B care, conform chimiștilor, ar fi trebuit să rămână imprimat în fier sau în beton sute, dacă nu mii de ani.

La Auschwitz se pot observa chiar și astăzi spitalul și cantina SS la câțiva metri de acele așa-zise camere de gazare. În plus, acele camere nu au nici puternice aerisiri, nici elici, pentru a elimina gazul, așa cum sunt prevăzute camerele de gazare din Statele Unite, de exemplu. „Mărturisirea” smulsă lui Hess prin tortură, cum că soldații germani intrau în respectivele camere pentru a îndepărta morții la câteva minute după gazare, fumând, mâncând și bând, este cam suspectă. Respectivilor soldați le-ar fi fost cam greu să mănănce, bea și fumeze în timp ce purtau măști de gaze. Iar acestea nu sunt singurele nereguli în povestea acestor camere. S-a descoperit că nu se închideau ermetic și se aflau lângă crematoriu, lucru absolut ilogic, din moment ce respectivul gaz este exploziv. Cuptoarele despre care se presupune că erau folosite pentru a arde cadavrele nu erau nici pe un sfert la fel de eficiente precum cele de astăzi, prin urmare arderea ar fi durat mult prea mult. De exemplu, cadavrele lui Hitler și Eva Braun au fost stropite cu câteva zeci de litri de benzină, însă au putut fi recuperate și identificate. Oasele nu ard niciodată complet. De ce ar fi folosit naziștii această metodă de execuție, greoaie, periculoasă pentru cel ce o execută, costisitoare și de durată?

Sovieticii foloseau un singur glonț în ceafă pentru a ucide. Englezii spânzurau, francezii ghilotinau iar germanii apelau la plutoane de execuție. De ce pentru evrei ar fi procedat altfel? De ce ar fi consumat combustibil scump, timp și hrană pentru a-și transporta inamicii din toată Europa până în lagărele de concentrare, doar pentru a-i ucide acolo? De ce nu ar fi procedat ca sovieticii? Era mult mai simplu să fi împușcat sau spânzurat evreii acolo unde i-au găsit. De ce au ales naziștii metoda cea mai complicată și costisitoare? Nu au ales-o.

Evreii nu erau aduși în lagăre pentru a fi omorâți, ci pentru a fi izolați de restul populației. Povestea cu săpunul făcut din grăsimea evreilor uciși este o altă invenție a propagandei anti-naziste. Principalul argument al susținătorilor acestei ipoteze este prezența pe respectivele săpunuri a inițialelor RIF care, din punctul lor de vedere, înseamnă „Rein Judisches Fett” („grăsime evreiască pură”). În realitate, acele inițiale provin de la „Reichstelle fur Industrielle Fettversorgung”, adică „Centrul Național pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială”. Prin urmare, săpunurile făcute din evrei aparțin doar de domeniul fantasticului.

Așa-numita „soluție finală”, planul lui Hitler de a ucide toți evreii, rămâne o altă poveste discutabilă. Imediat după înfrângerea Germaniei, Aliații au interogat 26.000 de funcționari naziști. Cu toții au declarat că nu au auzit nimic vreodată despre acel plan, decât de la Aliați, după război.

Povestea exterminării în masă a pornit de la „mărturia” lui Rudolf Hoess, fostul comandant al lagărului de la Auschwitz. Însă el a făst bătut fără milă și drogat cu alcool preț de câteva zile înainte de a semna faimoasa „mărturie” prin care admitea că 2,5 milioane de oameni au fost gazați la Auschwitz. Trebuie menționat faptul că acea așa-zisă mărturie a fost scrisă în engleză, limbă pe care Hoess nu o cunoștea. Un alt oficial german, Julius Streicher, a raportat că a fost bătut atât de rău de anchetatorii americani pentru a obține o „mărturisire”, încât și-a pierdut 40% din capacitatea auditivă. El a fost ținut într-o celulă neîncălzită complet dezbrăcat și forțat să bea din latrină. Paznicii i-au deschis gura forțat cu un baston între dinți, pentru a-i scuipa în gură. Mulți alți germani au „mărturisit” crime de război sub tortură psihică și fizică ori pentru oferte generoase.

Comisia de anchetă Simpson van Rhoden asupra conduitei anchetatorilor americani pe parcursul proceselor Malmedy – Dachau a raportat maltratări și torturi, procese improvizate, administrarea de spovedanii cu preoți falși, bătăi, etc, cu scopul de a obține mărturii forțate de la prizonieri: „Anchetatorii americani la Tribunalul Statelor Unite din Dachau, Germania, foloseau următoarele metode pentru a obține mărturii: Bătăi și lovituri brutale. Scoaterea dinților și ruperea maxilarelor. Procese improvizate. Izolare. Prezentându-se ca fiind preoți. Rații de hrană foarte limitate. Depravare spirituală. Promisiuni de achitare (ex.: dacă victima ar fi implicat pe alți prizonieri să intre în scenariile proceselor aliate)… Numai doi dintre germani, în cele 139 de cazuri investigate, care au fost loviți în testicole, s-au mai putut însănătoși”.

Magistratul superior american Harlan Fiske Stone, referindu-se la Procesele de la Nurnberg, spunea despre procurorul-șef american Jackson: „Jackson este plecat conducându-și partida de linșaj la scară mare de la Nurnberg (…) Nu-mi pasă ce le face naziștilor, însă detest să văd pretinsa lui poziție de a conduce o curte și de a proceda conform legii. Este o fraudă puțin prea ipocrită în accepțiunea ideilor mele de modă veche”.

Un alt exemplu de fraudă în timpul proceselor îl reprezintă faptul că, la Nurnberg, germanii au fost acuzați că au executat la Katyn 15.000 de ofițeri și membri ai elitei poloneze. Șapte militari germani au fost executați de sovietici în urma unui proces în care procurorii au prezentat duzini de „experți” și „martori”, precum și peste patru mii de declarații scrise sub jurământ.

Însă în 1989, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a recunoscut că Stalin era responsabil pentru masacrul în masă al polonezilor. Nu Hitler a ordonat masacrele, ci aliatul americanilor. Ceea ce înseamnă că acele patru mii de declarații folosite la proces au fost falsificate pentru a pune în cârca germanilor crimele sovieticilor.

A existat acea „soluție finală” de a extermina toți evreii?

Ceea ce recunosc până și cei ce promovează Holocaustul este faptul că nu a existat niciun document prin care Hitler să fi pregătit exterminarea evreilor. Nu există niciun ordin al Fuhrerului, niciun plan și niciun buget pentru acest lucru. Declarația lui Himmler arată că într-adevăr Hitler nu îi dorea pe evrei în Germania, ci cât mai „departe de fața lui”. Ordinele lui Hitler se refereau la „reamplasarea” și „evacuarea” evreilor, cuvinte care în mod suspect au fost echivalate cu „eliminarea”.

Doctorul Raul Hilberg, considerat expertul nr.1 în problema Holocaustului, scria în Distrugerea evreilor europeni din 1961 că au existat două ordine ale lui Hitler ce vizau eliminarea evreilor. După procesul Zundel din 1985, dr. Hilberg a eliminat din cea de-a doua ediție a cărții sale toate referirile la „ordinele lui Hitler”, menționând într-o notă din josul paginii că „soluția finală” a naziștilor „nu era atât un plan formulat, cât o incredibilă întâlnire de gânduri, un consens, interpretarea birocratică de la distanță a unor gânduri”. Iar noi ar trebui probabil să înțelegem că germanii își șopteau la ureche cum să elimine evreii, fiindu-le frică să întocmească un ordin scris, un plan și să stabilească un buget.

Este adevărat că expresia „soluția finală” a fost folosită de naziști în problema evreilor. Dar acest lucru nu înseamnă că ar trebui echivalată cu „exterminarea”. Dacă guvernele din prezent caută o soluție finală în problema șomajului, asta nu înseamnă că se gândesc să extermine șomerii.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, această expresie era folosită în Canada atunci când se făcea referire la japonezi. Însă nimeni nu se gândește că se plănuia un genocid canadian asupra japonezilor. Documentele din timpul războiului dezvăluie faptul că „soluția finală în problema japoneză” era planul canadienilor de a reamplasa, denaturaliza și deporta cetățenii de origine japoneză din Canada în Japonia. Același lucru s-a întâmplat și în Germania: Hitler a vrut să deporteze evreii în Palestina. Când aceștia au refuzat, au fost închiși în lagăre de concentrare, pentru a fi izolați de restul populației.

Intenționat sau nu, istoricii omit că nu doar evreii erau închiși în acele lagăre, ci și rromi, homosexuali, prizonieri de război, persoane handicapate fizic ori psihic, martori ai lui Iehova și opozanți politici ai naziștilor. Despre aceste minorități nu se vorbește dintr-un simplu motiv: pentru a li se permite înființarea unui stat propriu și a obține enorme sume ca despăgubire, evreii trebuiau să fie considerați marile victime ale războiului.

Numerele sacre

Totuși nu încape îndoială că războiul a avut victime, inclusiv din rândul evreilor. Câți dintre ei au fost omorâți în realitate în acel Holocaust?

Centrul de comemorare al Holocaustului, Yad Vashem, declara: „Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane”. Prin urmare, numărul victimelor este cel dat sub tortură de Adolf Eichmann.

Cum rămâne cu cercetările care au confirmat acel număr?

Răspunsul ni-l dă Barbara Kulaszka în cartea ei, Au murit într-adevăr șase milioane?: „Accesul la documente era limitat de către Înțelegerile de la Bonn în 1955 pentru foștii persecutați sau succesorii lor legali, pe baza faptului că erau documente legate de persoane individuale și deci nedeschise pentru public. Cuvintele folosite de Înțelegerile de la Bonn erau că arhivele erau «evaluabile doar de foștii persecutați sau de succesorii lor legali». Singura excepție de la această regulă, dovedită a fi sub înțelegeri, a fost pentru reprezentanții oricăreia dintre cele zece guverne Aliate, ale căror corpuri supervizoare aveau dreptul să studieze documentele. Orice cerere a unuia dintre cele zece guverne pentru acces era revăzută de către directorul ITS (Internal Tracing System). Dacă directorul o găsea nejustificată, el pasa cererea Comisiei Internaționale pentru decizia finală. Nu și-a amintit nici o cerere a Israelului care să fi fost respinsă”. Cu alte cuvinte, Israelul avea acces la acele date, iar cercetătorii și istoricii germani nu. De ce? Ce este ascuns în acele documente? Cumva faptul că numărul evreilor uciși în Al Doilea Război Mondial este mult mai mic decât șase milioane?

cr

Puțini știu că acest număr a fost folosit cu mult timp înainte de accederea lui Hitler la putere.

În Primul Război Mondial, propaganda Aliată anti-germană promova pe tot mapamondul „fabricile germane de făcut săpun din cadavre”, „mânuțele smulse ale bebelușilor belgieni” sau „soldatul canadian crucificat”. Toate acestea s-au dovedit mai târziu a fi minciuni, pentru unele Aliații chiar cerându-și scuze germanilor după război.

În 1917, guvernatorul statului New York, Martin H. Glynn, crea isterie generală prin afirmația că germanii „exterminaseră milioane de evrei”. Numărul din 31 octombrie 1919 al ziarului The American Hebrew („Evreul american”) prezenta un articol semnat de Glynn, intitulat The Crucifixion of Jews Must Stop! („Crucificarea evreilor trebuie să înceteze!”), în care se spunea că șase milioane de evrei de peste Ocean sunt uciși în România, Polonia și Ucraina, într-un „holocaust amenințător”.

Ba, mai mult, încă din 1906, un articol susținea că în Rusia au fost exterminați în masă șase milioane de evrei. Ziarul New York Times din 20 iulie 1921 anunța că șase milioane de evrei sunt în pericolul de a fi masacrați în Rusia. Vedem așadar că se vorbea despre Holocaust și cei șase milioane de evrei uciși cu ceva timp înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Evreii au ținut să se victimizeze și într-un articol din New York Times de pe 31 mai 1936. Iar această victimizare nu este una recentă, ci se pare că a existat dintotdeauna. Ei susțin că au fost înrobiți de egipteni pe vremea lui Moise, apoi de babilonieni, masacrați de asirieni, greci și romani. Poate cea mai evidentă minciună a lor este dată de Talmud, care susține că, în secolul al II-lea, Imperiul Roman a masacrat 64 de milioane de evrei, lucru deosebit de suspect, ținând cont că, în acea perioadă, Pământul avea 190 de milioane de locuitori. E greu de crezut că mai bine de o treime din populația lumii era formată din evrei. Și la fel de incredibil este faptul că, după presupusa moarte a 64 de milioane de evrei, ei au continuat să existe într-un număr destul de mare. Dacă rușii au ucis șase milioane de evrei, România, Ucraina și Polonia încă șase milioane, iar germanii încă șase, putem considera că evreii ori apar ca ciupercile după ploaie, ori se înmulțesc mai rapid decât iepurii.

Conform unor studii demografice, în anul 1900 existau la nivel mondial 10,6 milioane de evrei, iar în 1939 numărul lor a crescut la 16,5 milioane. Din acești 10,6 milioane, dacă rușii ar fi masacrat 6 milioane, ar fi rămas 4,6 milioane de evrei în toată lumea. Cât de mult au putut să se înmulțească aceștia, dacă România, Ucraina și Polonia au mai ucis 6 milioane, rușii încă 6 milioane și totuși numărul lor a ajuns la 16,5 milioane înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial? Și de ce nu au reușit să se înmulțească la fel de rapid și după război, ținând cont că în prezent se găsesc în toată lumea doar 13,5 milioane de evrei?

holohoaxrussia1921

Dar dacă numărul acestor „victime” nu este unul real?

Arhivele de la Auschwitz pot face lumină în cazul numărului real al victimelor lagărelor de concentrare.

Aceste arhive au fost preluate de ruși atunci când au eliberat lagărul în 1944. Nici până astăzi nu au fost făcute publice, pentru a fi cercetate de istorici sau de către publicul larg.

Însă în septembrie 1989, rușii au publicat registrele deceselor de la Auschwitz, din care rezultă că acolo au murit 75.000 de persoane, dintre care jumătate din cauze firești (bătrânețe, boli, accidente de muncă). Victime ale execuțiilor au fost mai puțin de 40.000 de evrei, adică de o sută de ori mai puțini decât se vehiculează de propaganda Holocaustului. După cum spunea englezul Irving Stone, „la Auschwitz naziștii au omorât în patru ani cam atâtea persoane câte au omorât englezii într-un singur raid de noapte la Hamburg”.

Prin urmare, până în prezent, nimeni nu a reușit să aducă o dovadă a existenței celor șase milioane de evrei uciși de naziști. Am văzut că acest număr a fost folosit și în trecut. De ce ar folosi evreii acest număr, dacă nu reprezintă totalul real al victimelor? Răspunsul ni-l dă Ben Weintraub în cartea Keystone of the New World Order: The Holocaust Dogma of Judaism din 1994: numărul are de fapt o semnificație mitică datorită fundamentării sale pe izvoare cabalistice.

Într-adevăr, numărul 6 este cel mai des întâlnit la evrei. Stema statului Israel este o stea cu șase colțuri, 6 este numărul cel mai des întâlnit în Torah și Talmud; de asemenea este numărul de zile în care evreii cred că Yahweh a creat lumea, ziua în care au fost făcuți oamenii, etc. Datorită numerologiei, parte importantă a Kabbalei evreiești, șase reprezintă cel mai important număr al evreilor, drept pentru care îl întâlnim în orice este important pentru aceștia. Ce reprezintă acest număr? Răspunsul ni-l oferă chiar stema Israelului, hexagrama sau Steaua lui David.

Iudaismul este o copie a religiei babiloniene, amestecată cu cele ale canaanienilor și egiptenilor.

În majoritatea religiilor, inclusiv în acestea, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Strămoşii noştri îşi vedeau zeii venind din cer şi plecând în acelaşi loc. Cum tot ce vedeau pe cer erau stelele şi planetele, logica le-a spus că acestea nu puteau fi decât respectivii zei. Planetele poartă chiar şi astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Enoh, în care îngerii sunt consideraţi stele (cei decăzuţi sunt stele căzătoare) iar oamenii, animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalată cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru Solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu şase este Marte (a şasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeaşi semnificaţie ca numărul razelor stelelor. Nu cred că mai există cercetători care să nu recunoască faptul că steaua cu opt raze era simbolul zeiţei sumeriene Inanna sau al Afroditei, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.

Iudaismul sau mozaismul a păstrat această tradiție. Iniţial, simbolul evreilor era steaua cu cinci colţuri, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare.

Romanul Jupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost primul dumnezeu al evreilor, introdus de Moise / Akhenaton sub numele Aton. După întoarcerea lor din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a şasea planetă.

Marte al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere simbolizând faptul că este al patrulea conducător al Terrei, după Anu, Enki şi Enlil.

Numărul 6 a devenit echivalent al zeului evreilor, Yahweh, evreii folosindu-l în toate acțiunile lor importante.

Astfel înțelegem de ce au ales 6 milioane ca fiind numărul victimelor atât ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și înainte de acesta. La o privire mai atentă asupra istoriei recente, se întărește ideea că și acest război a fost planificat de către ei, așa cum susțineau Protocoalele Înțelepților Sionului și scrisoarea masonului american Albert Pike.

Din 1933, când evreii au declarat război Germaniei, până în 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, s-au scurs șase ani. Această conflagrație mondială a durat tot șase ani (1939-1945). În Primul Război Mondial, Hitler a fost înrolat în Regimentul al șaselea de rezervă bavarez. Când s-a înscris în Partidul Muncitoresc German Național-Socialist, gruparea număra șase membri. Prima bombă atomică a lovit Hiroshima pe 6 august. Japonia s-a predat după șase zile de la lansarea bombei atomice în Nagasaki. Pe lângă cele șase milioane de presupuse victime evreiești, observăm folosirea repetată, deloc întâmplătoare, a celui mai important număr al evreilor. Ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar dovada unui plan bine pus la punct. Nici anul 1933 (când Hitler a obținut puterea absolută iar evreii au început războiul împotriva Germaniei) nu a fost unul întâmplător, ci ales pe baza aceleiași numerologii kabalistice. Unul dintre cele mai importante numere ale masoneriei, 33 (în procente) reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi.

Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor, adică Yahweh / Marduk. Care, în Babilon, într-adevăr făcea parte dintr-o trinitate, alături de tatăl și sora sa. De fapt, numerologia modernă consideră 33 ca fiind reprezentarea numerică a Stelei lui David (cea cu șase colțuri), adică a zeului simbolizat sub această formă.

La ordinul celui de-al 33-lea președinte al Statelor Unite, masonul de grad 33 Harry S. Truman, americanii au testat prima bombă atomică la Jornada del Muerto din New Mexico, pe paralela de 33 de grade latitudine nordică, proiectul chiar purtând numele Trinity („Trinitatea”).

Același președinte a lansat cele două bombe atomice din Japonia la distanțe egale de paralela de 33 grade latitudine nordică, Hiroshima aflându-se pe paralela de 34 de grade iar Nagasaki pe cea de 32. Toate ţările prin care trece paralela de 33 grade latitudine nordică au în vigoare pedeapsa cu moartea. Tot pe paralela de 33 grade latitudine nordică se află Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește muntele Hermon, locul unde Cartea lui Enoh susține că au coborât pe Pământ Veghetorii lui Azazel.

Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Azazel / Enki, tatăl lui Yahweh / Marduk) + Iraq.

În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza, locul primului templu masonic din Dallas. Data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Să nu uităm că 33 este anul în care creștinii consideră că evreii l-au crucificat pe Iisus dar și numărul de miracole efectuate de acesta. În plus, este vârsta la care Alexandru Macedon a murit, din voia zeilor, pentru că acesta a îndrăznit să invadeze India. Și, nu în ultimul rând, 33 este unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K este a unsprezecea din alfabet; de 3 ori K = 33).

Se consideră că numărul total al victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial se ridică la 52 de milioane. Însă, la fel ca 6 și 33, și acest număr a fost ales pentru semnificația sa ocultă, nereprezentând adevărata sumă a victimelor.

Pentru mesoamericani şi egipteni, 52 era un număr foarte important. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayaşi, incaşi, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de şarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan / Xiuhtecuhtli (Enki). El şi-a anunţat supuşii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Ciudat sau nu, prefixul internaţional telefonic al Mexicului este 52.

Calendarul solar al mayaşilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de către zeul Thoth (tot Enki, tatăl lui Yahweh / Marduk). Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu acest zeu. Laturile celor trei piramide de la Gizeh sunt înclinate într-un unghi de aproximativ 52 de grade. Sunt singurele piramide din lume cu această înclinaţie, restul având diverse unghiuri (cel mai des de 43 de grade). Faraonul Snefereu a încercat să copieze piramidele de la Gizeh, construind la Dahshur una înclinată tot în unghi de 52 de grade. Cum partea superioară a piramidei s-a prăbuşit, constructorii au lăsat aşa doar jumătate, restul fiind înclinată la 43 de grade. Marea Piramidă era considerată de egipteni opera lui Thoth. Unii credeau că piramidele de la Gizeh sunt mormintele lui Thoth, al fiului său şi al fiicei sale. Numărul 52 fiind asociat cu Enki / Thoth / Quetzalcoatl, cele 52 de milioane de victime ale războiului reprezintă un sacrificiu pentru această divinitate.

Holocausturile ignorate

După aproape șapte decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, suntem învățați în continuare că Hitler a fost personajul negativ, inamicii lui fiind cele pozitive.

Ni se bagă pe gât un presupus Holocaust, în timp ce altele sunt complet omise.

În America se estimează la circa 160 de milioane numărul indigenilor decedați ca urmare a procesului de colonizare, în luptă ori în urma bolilor aduse de europeni. Astăzi, indienii reprezintă doar unul – două procente din populația totală a Statelor Unite.

În Australia, de asemenea, aborigenii reprezintă câteva procente din totalul populației.

Uniunea Sovietică a măcelărit peste 20 de milioane de oameni în câțiva ani, sub conducerea evreilor Iosif Visarionovici Djugasvilii (numit Stalin) și Salomon Pearl Muter (alias Nikita Hrușciov).

Bombele atomice, care au ucis peste 200.000 de oameni la Hiroshima și Nagasaki, au fost create la ordinul evreului Franklin Delano Roosevelt (Delano este un clan evreiesc din Italia iar Roosevelt nu este decât versiunea americană a numelui de familie evreiesc Rosenfeld).

Blocada englezilor de la sfârșitul Primului Război Mondial a dus la moartea a 800.000 de civili germani.

Între 1979 și 1981, la granița de vest a Chinei au fost măcelăriți 50 de milioane de oameni, presa mondială nesuflând o vorbă despre acest Holocaust. Deoarece, așa cum spunea și Jim Morrison, „cine controlează media, controlează lumea”. Soldații chinezi fuseseră antrenați de KGB și CIA, documentele acestei înțelegeri aflându-se în prezent în posesia unui avocat dintr-un orășel de lângă Bonn.

Conflictul din fosta Iugoslavie a dus la 1,4 milioane de morți.

Războaiele americane din Vietnam, Coreea, El Salvador, Afghanistan sau Irak au creat alte milioane de victime.

Spaniolii au masacrat guanșii din Insulele Canare La Gomera și La Palma. Însă nimeni nu este acuzat pentru aceste crime, nimeni nu plătește despăgubiri precum Germania statului Israel și nimeni nu vorbește despre aceste întâmplări.

În schimb, se promovează asiduu doar crimele lui Hitler.

De ce?

Pentru că dictatorul german a fost marele dușman al evreilor. Ei, care controlează media dintr-o mare parte a lumii, au grijă să-și ascundă faptele în spatele celor ale dușmanilor lor. Iată ce scria profesorul Harry Elmer Barnes în New York Telegram din 29 martie 1940: „Nimic nu poate fi mai absurd decât cunoscuta poveste pentru adormit copii, care spunea că toți oamenii buni se află într-o parte și toți cei răi, pe cealaltă parte. Unii susțin că un popor ar fi mai brutal decât altul. Ei se referă la hărțuirea germanilor din Primul Război Mondial și la felul în care sunt tratați evreii acum. În acest proces, ei omit însă cea mai mare cruzime, și anume blocada britanică împotriva Germaniei, câteva luni după noiembrie 1918. Au fost lăsați să moară de foame 800.000 de germani, femei, copii și bătrâni. Comparat cu blocada britanică din 1918-1919, Hitler ar fi părut ca un spiriduș rău dacă le-ar fi făcut un  asemenea lucru murdar și detestabil celor 500.000 de evrei aflați pe teritoriul Germaniei în 1933”.

Chiar și în ziua de astăzi, Germania încă plătește despăgubiri evreilor. În multe țări, precum Germania, poți fi arestat dacă folosești cuvântul „jidan”, ori dacă îți declari simpatia față de Hitler. În Statele Unite, Biserica ortodoxă română a fost obligată să elimine din Prohod (slujba din Vinerea Mare) pasajele care susțineau că Iisus a fost ucis de iudei.

Japonia

Toți istorii consideră că cea mai mare greșeală a lui Hitler a fost atacarea Uniunii Sovietice. Însă nimeni nu poate înțelege ce l-a determinat să ia această decizie care a dus la înfrângerea Germaniei. Se pare că vinovați pentru acest lucru au fost propriii săi aliați, japonezii. Împăratului Hirohito puțin i-a păsat de strategia germanilor și a atacat Uniunea Sovietică pe neașteptate. Ca aliat al japonezilor, Hitler a fost nevoit să-i sprijine, atacând U.R.S.S.-ul la rândul său. Atragerea Germaniei împotriva sovieticilor poate fi pusă doar pe seama japonezilor, sau a fost altceva la mijloc?

Hirohito

Împăratul Japoniei nu a atras doar Uniunea Sovietică în război, ci și Statele Unite.

Pe 7 decembrie 1941, a atacat baza americană de la Pearl Harbour fără nicio declarație de război, ceea ce i-a convins pe americani să participe oficial la cel de-Al Doilea Răboi Mondial.

În două valuri de atac, cu durata totală de 90 de minute, niponii au omorât 2.402 persoane (și 1.282 au fost rănite), au distrus mai multe nave grele de război și au pulverizat 188 de avioane americane. În schimb, doar 64 de japonezi au fost uciși. Acest atac i-a luat prin surprindere pe americani, deși ar fi trebuit să fie pregătiți din foarte multe motive.

Americanii erau deja convinși că vor fi atacați de japonezi, iar primul atac va avea loc în Filipine, acesta fiind și motivul pentru care președintele Roosevelt a mutat flota în acel loc. Americanii au interceptat telegrame japoneze în noiembrie 1941, care anunțau viitorul atac, însă le-au ignorat. La fel au ignorat și primele observații radar a avioanelor nipone din dimineața zilei de 7 decembrie. Ceea ce i-a făcut pe mulți să creadă că atacul a fost dorit de americani, dacă nu chiar pregătit de ei. E posibil ca împăratul Hirohito să-l fi atras intenționat pe Hitler într-o capcană, atacând Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii?

Ciudat este faptul că, după război, japonezilor nu li s-a cerut să plătească în vreun fel, precum Germania.

Împăratul Hirohito și-a păstrat tronul, Japonia chiar fiind ajutată să se reconstruiască. Ciudat este că japonezii au așteptat șase zile pentru a capitula după ce au fost loviți de a doua bombă atomică a americanilor, șase fiind cel mai important număr al evreilor. De ce japonezii nu au fost trași la răspundere pentru crimele de război? De ce au fost ajutați să-și reconstruiască țara? De ce au așteptat șase zile pentru a capitula? Și de ce au continuat războiul atunci când toți aliații lor europeni au fost înfrânți? Erau atât de aroganți încât să considere că pot învinge singuri o alianță a Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și alte state?

Unul dintre marile câștiguri ale Statelor Unite de pe urma celui de-Al Doilea Război Mondial a fost consolidarea poziției de super putere militară. Acest fapt s-a datorat mai ales bombelor atomice pe care le deținea.

Pentru a ajunge o țară temută de tot mapamondul, S.U.A. trebuia să-și demonstreze superioritatea armată. Și a făcut acest lucru prin cele două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Din acel moment, nimeni nu a mai avut curaj să provoace Statele Unite. Nici măcar Uniunea Sovietică, războiul rece fiind doar o fațadă, după părerea multora.

Pentru că le-a oferit americanilor șansa să-și demonstreze puterea atomică, Japonia pare să le fi făcut un mare serviciu. Poate că împăratul Hirohito nu era un dușman al Aliaților, ci un prieten al evreilor. Poate că rolul său era de a-i oferi lui Hitler iluzia unui aliat puternic, care să-l facă să pornească războiul mult dorit de elita iudaică. Așa s-ar explica și motivul atragerii Germaniei împotriva Uniunii Sovietice.

Poate că Hirohito a prelungit războiul, chiar dacă aliații săi europeni erau învinși, pentru a le acorda americanilor timpul necesar de a-și finaliza bombele atomice, prin care să-și asigure dominația planetară. Poate din acest motiv a și așteptat șase zile pentru a capitula, folosind același număr sacru al evreilor. Și poate că din acest motiv nu a fost tras la răspundere pentru crimele de război ci, dimpotrivă, a fost ajutat să-și reconstruiască țara și chiar să o ducă pe primul loc în lume la capitolul tehnologie.

Posibilitatea colaborării familiei imperiale japoneze cu elita evreiască reiese și din mesajul prințesei Kaoru Nakamaru din 2 ianuarie 2012. Ea declara atunci: „În anul 1976 am avut o fantastică experiență spirituală care a constat în deschiderea celui de-al treilea ochi și astfel am putut comunica cu oameni din OZN-uri și cu civilizația din interiorul Pământului. În interiorul Pământului există o civilizație foarte evoluată, iar informațiile care mi-au parvenit de la ei m-au convins că începând cu data de 20.12.2012, timp de trei zile este perioada în care planeta Pământ va trece în a cincea dimensiune, către un tărâm numit Nuru. În cele trei zile și trei nopți în care are loc această transformare  nu vom fi capabili să utilizăm electricitatea… va fi întuneric total (zi și noapte), nici soare, nici stele, nici un fel de lumină, va fi întuneric total trei zile! Nici o mass-medie, nici o informație sau anunțuri nu vor fi disponibile oamenilor de pe planeta Pământ!”. Acea dată a trecut și știm cu toții că nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Iar „fatidica” dată de 21 decembrie 2012 a fost lansată și promovată intens de oculta iudaică, cu scopul de a crea panică în rândul populației. Prin această declarație mincinoasă și manipulatoare, inducând populația în eroare și creând panică, prințesa Kaoru Nakamaru a demonstrat că face jocul elitei iudaice. Prin urmare, o colaborare dintre familia imperială japoneză și oculta evreiască pare tot mai posibilă.

O declarație în acest sens avem de la jurnalistul Benjamin Fulford, care susține că a fost contactat de o societate secretă chineză, ce a declarat război grupului masonic Illuminati. Din mai multe surse, inclusiv din societatea chineză, Fulford a aflat că Illuminati au influențat Japonia încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceștia au ucis peste două sute de politicieni care li s-au opus, printre care foștii Prim-Miniștri Tanaka, Takeshita, Ohira și Obuchi, cu ajutorul unui drog ce provoacă infarct. Dacă informațiile jurnalistului sunt corecte, înseamnă că Japonia nu a fost în realitate aliata Germaniei în timpul războiului, ci a evreilor. Iar Hitler a fost din nou trădat.

Ultimele zile

Nu doar Japonia a avut un rol în planul evreiesc. Evreul Stalin a fost aliatul lui Hitler doar pentru a-l atrage în capcană. Biserica Catolică era condusă de evrei. Americanii, care i-au furnizat arme, erau la rândul lor conduși de evrei. Cei din anturajul său, din societățile Thule și Vrill, primeau ordine de la familia Rothschild. La fel și evreii care îl înconjurau. Rudolf Hoess, adjunctul său, a zburat pe ascuns în Marea Britanie pentru a încheia o pace separată cu englezii.

În 1939, câțiva dintre generalii naziști au plănuit să-l ucidă pe Hitler, cu condiția ca Anglia să nu intervină în războiul civil care ar fi apărut în urma asasinării, după cum a demonstrat jurnalistul Louis C. Kilzer, laureat al premiului Pulitzer, bazându-se pe documente britanice din acea perioadă. Însă  prim-ministrul englez Winston Churchill și-a convins miniștrii să respingă ofertele generalilor germani deoarece, conform planului elitei iudaice, era nevoie ca Hitler să pornească războiul, ce ar fi dus la înființarea statului Israel. Stenogramele ședințelor guvernului britanic redau modul în care masonul Churchill respingerea propunerilor germanilor: „Hitler este doar un om care va deceda mai curând sau mai târziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie să-l convingem pe Hitler să atace URSS-ul pentru că acolo va fi sfârșitul lui, iar noi vom dezmembra Germania”. Capcana a fost întinsă și, așa cum scria Nostradamus cu câteva secole înainte, „copilul Germaniei nu vede nimic”.

Se pare totuși că Hitler și-a dat seama că a fost atras într-o capcană, însă prea târziu.

Guy Liddell, fostul director general adjunct al serviciului de informații britanic MI5, a detaliat în jurnalele sale ultimile zile din viața lui Hitler. Pe 22 aprilie 1945, Fuhrerul a ținut un discurs în fața generalilor săi și a ministrului său de interne, Heinrich Himmler. Părea un om distrus iar când Himmler i-a cerut să părăsească Berlinul, Hitler a explodat: „Toată lumea m-a mințit, toată lumea m-a înșelat. Niciunul nu mi-a spus adevărul. Forțele armate au mințit și acum SS m-a lăsat în voia soartei”. Fața lui devenise violetă, brațul stâng avea spasme și nu putea să-și pună piciorul stâng corect pe pământ. În acea noapte a avut o cădere nervoasă și spunea încontinuu că își va găsi sfârșitul la Berlin. Însă, în noaptea în care s-a sinucis, a fost calm. Ba chiar i-a spus lui Albert Speer, ministrul armamentelor, că așteaptă moartea ca pe o eliberare de la o viață plină de greutăți.

eva_653805001

Înainte de a-și găsi sfârșitul, pe 29 aprilie 1945 Hitler s-a căsătorit cu amanta sa, Eva Brown. Ceremonia a fost una restrânsă, fără prieteni sau familie, martori fiind Joseph Goebbels și Martin Bormann. În aceeași zi și-a scris testamentul, unde i-a numit pe Goring și Himmler trădători. Iar pe 30 aprilie, înconjurați fiind de trupele sovietice, Eva s-a otrăvit cu cianură iar Hitler și-a tras un glonț în tâmplă. Cadavrele lor au fost scoase din buncăr de către adjuncții lui Hitler și lăsate într-un crater făcut de o bombă, unde au fost găsite de către soldații ruși pe 2 mai. Corpurile lor au fost îngropate și deshumate de mai multe ori de-a lungul timpului, până când, în aprilie 1970, au fost incinerate complet iar cenușa aruncată în râul Elba.

S-a sinucis Hitler într-adevăr pe 30 aprilie 1945?

Supraviețuirea lui Hitler

Magda Zeitfeld, o fostă membră a serviciilor secrete naziste, după ce a fost capturată de americani, a ales să se pună la dispoziția guvernului de la Washington. Tatăl ei era un pionier al tehnicilor de protezare facială, ce operase la cea mai mare clinică de chirurgie plastică din Germania, clinică ce primise sponsorizări generoase din partea Partidului Nazist. Doctorul Zeitfeld a lucrat un timp împreună cu fiica și fiul său, însă izbucnirea războiului i-a adus Magdei oportunitatea de a lucra în cadrul spionajului german.

După ce s-a predat, a descris sub jurământ, în fața comisiei aliate de anchetă, un incident petrecut în toamna lui 1943. Atunci, tatăl și fratele ei au primit ordin să modifice înfățișările a trei oficiali naziști de rang înalt, încât aceștia să devină de nerecunoscut, făcându-le trăsături semitice evidente.

După intervențiile chirurgicale și vindecarea completă, cei trei au urcat într-un submarin în portul Bremerhaven și au plecat spre o destinație necunoscută. Magda Zeitfeld a declarat că unul dintre acei oameni era cu siguranță Adolf Hitler, al doilea era Martin Bormann, iar pe al treilea nu îl cunoștea, deși îi văzuse chipul la congresele Partidului Nazist.

Ea susține că nu se putea înșela în privința lui Hitler, deoarece supervizase un program ce viza modificarea înfățișării a patru bărbați, ce semănau cu dictatorul nazist, pentru o identificare fizică perfectă cu acesta. Cei patru au devenit copii perfecte ale lui Hitler doar din punct de vedere fizic, neputându-și însuși și timbrul vocal al acestuia. De aceea au fost folosiți la manifestări sau ședințe unde era necesară doar prezența lui Hitler. De altfel, se știe că Fuhrerul nu a mai ținut discursuri în public după toamna lui 1943 iar o mare parte a personalului să a fost schimbată.

La două săptămâni după ce misterioșii străini au părăsit clinica, aceasta a fost închisă de SS. Personalul a fost mutat la alte clinici iar tatăl și fratele Magdei au dispărut fără urmă. Mai mult, toate înregistrările medicale ce îl priveau pe Hitler au fost distruse iar majoritatea doctorilor care l-au consultat au dispărut la rândul lor. Singura excepție a fost o tânără tehniciană dentară, care l-a asistat pe dentistul lui Hitler în două rânduri pentru toaletarea danturii dictatorului.

După ce a fost arestată de soldații ruși, a fost capabilă să reconstituie din memorie schița danturii lui Hitler, care a fost comparată cu cea a cadavrului din buncărul din Berlin. Se pare că imaginile nu coincideau perfect, deoarece Stalin nu a fost pe deplin convins că armata sa a găsit într-adevăr cadavrul dictatorului german. Însă a declarat oficial că este vorba despre dantura lui Hitler doar pentru ca nu cumva cineva să creadă că Fuhrerul a reușit să fugă de sub nasul triumfătoarei Armate Roșii.

underground19_26

În 1961, Wendell Stephens, un fost colonel american, în timpul unei călătorii în Ecuador a întâlnit, în orășelul Cuenca, un preot numit Padre Krespi. Stephens a bănuit că acesta era în realitate Adolf Hitler. În casa preotului erau multe obiecte de artă de valoare neprețuită, pe care un biet preot provincial nu și le-ar fi putut permite.

Magda Zeinfeld l-a însoțit pe Stephens în Ecuador și, după ce l-a văzut pe părintele Krespi, a fost și ea convinsă că acesta era fostul dictator german. Ea a recunoscut chiar în casa preotului un tablou pe care îl văzuse cândva în Cancelaria Reichului. Krespi, care nu bănuia intențiile vizitatorilor săi, le-a povestit că a fost crescut la o fermă din nordul Italiei, la granița cu Austria, și că a venit la Vatican în 1943. De altfel, părintele vorbea perfect italiana. Dar și mama lui Hitler provenea din aceeași zonă iar Adolf vorbea în copilărie italiana. Se știe că la întâlnirile cu Mussoloni, Hitler nu folosea niciodată translatori iar atunci când era nervos, obișnuia să înjure în italiană.

Părintele Krespi povestea că a fost trimis ca preot catolic în Ecuador în 1956, orășelul în care locuia fiind cunoscut drept posibil refugiu al lui Martin Bormann. Krespi ducea aici un trai modest și era adesea văzut în compania în compania unor germani emigrați în Ecuador. La scurt timp după întâlnirea cu Wendell Stephens și Magda Zeinfeld, părintele Krespi a decedat, fiind înmormântat cu mare pompă. Cavoul său, placat cu marmură albă, este și astăzi acoperit cu flori, localnicii păstrându-i o amintire de neșters.

Este posibil ca Hitler să mai fi supraviețuit două decenii sub o altă înfățișare? Dacă da, nu e de mirare că a ales să devină preot catolic, ținând cont că a fost toată viața un catolic convins. Ba chiar își dorea în copilărie să devină preot. Se pare că această ipoteză a fost verificată și de C.I.A. imediat după sfârșitul războiului, răscolind toată America de Sud în căutarea fostului dictator german.

Învingătorii

salut_hitler

După finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii au devenit, din puteri continentale, super-puteri mondiale.

Comunismul s-a extins de la Berlin până în China. Prin proiectul Paperclip, autorizat de președintele Truman în septembrie 1946, șapte sute de savanți germani (cel mai important fiind Wernher von Braun) au ajuns în secret în Statele Unite, continuând să lucreze pentru americani.

Evreii au obținut dreptul de a înființa statul Israel, plus despăgubiri financiare enorme, pentru totdeauna. Iar masoneria pe care o conduc din umbră a reușit să subjuge o mare parte a populației lumii. Ca urmare a acestor victorii, Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983, declara cu o aroganță fără margini: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Privind lucrurile în această lumină pe care evreii au ascuns-o de prea multe decenii, putem concluziona că Adolf Hitler nu și-a dorit niciodată să cucerească planeta, ci să o elibereze de elita iudaică ce o înrobise. Și nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi arătat lumea astăzi dacă ar fi reușit.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2012/09/08/hitler-mesia-sau-antihrist/





Eroii care au vrut sa schimbe lumea

7 10 2017

Istoria este plinã de oameni curajoşi care au încercat sã iasã din tiparele epocii, revoltându-se împotriva conducerii politice şi condiţiilor sociale. Din multitudinea de exemple am ales oameni de rang mai modest şi cu formaţie militarã, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cu toţii legaţi de dezideratul nonconformismului şi provocãrii unor schimbãri istorice.

Spartacus (109-71)

Spartacus a fost cel mai notabil lider al sclavilor din al treilea rãzboi purtat de republica romanã pentru oprirea rãscoalelor. Se ştiu foarte puţine despre Spartacus înainte ca acesta sã se implice în rãzboi, iar sursele existente conţin adesea contradicţii. Spartacus s-a antrenat la şcoala de gladiatori (ludus) de lângã Capua, deţinutã de Lentulus Batiatus. În 73 a.Hr. îl gãsim pe Spartacus într-un grup de gladiatori care conspirã sã evadeze. Complotul este dezvãluit, dar aproape 70 de oameni reuşesc sã punã stãpânire pe bucãtãrie  şi sã-şi croiascã drum afarã din şcoalã, capturând câteva care cu arme şi armuri. Sclavii eliberaţi au învins o micã armatã trimisã dupã ei şi au prãdat regiunea, înglobând în rândurile lor şi alţi sclavi pe mãsurã ce se retrag spre muntele Vezuviu. Grupul câştigã mai multe bãtãlii în frunte cu Spartacus, Crixus şi Oenomaus, dar legiunile romane ale lui Crassus pun capãt rãscoalei. Soarta lui Spartacus este incertã pentru cã trupul nu i-a fost gãsit niciodatã.

William Wallace (1273-1305)

William Wallace a aparţinut micii nobilimi. Conflictul sãu cu englezii a pornit din motive personale, dar în loc sã devinã un proscris, se transformã în rebel. Poziţia lui Wallace nu corespundea intereselor marii nobilimi scoţiene, care îl recunoştea pe regele Eduard I drept arbitru în luptele pentru succesiune. Wallace  îl ucide chiar el pe William de Heselrig, şeriful de Lanark, rebeliunea începând oficial în 1297. Trupele sub comanda lui Wallace câştigã bãtãlii, în ciuda inferioritãţii numerice. Wallace a invins la Stirling Bridge, devenind Guardian of Scotland, titlu detinut pana la infrangerea de la Falkirk. In 1305 cade prizonier la Robroyston si este predat lui Eduard, care il executa pentru inalta tradare.

Wat Tyler (1341-1381)

Este posibil sã fi fost un meşteşugar din Kent sau Essex. Motivul rebeliunii l-a reprezentat intenţia de a implementa capitaţia. Regele Richar al II-lea avea doar 12 ani atunci. Primul protest are loc pe 30 mai 1351 şi în iunie armata rebelã se deplaseazã spre Londra. Pe 14 iunie 1381, în timpul unor negocieri cu regele, rãsculaţii îi ucid pe lordul cancelar şi pe arhiepiscopul de Canterbury, Simon de Sudbury, precum şi pe trezorierul Robert de Hales. La urmãtoarea rundã de negocieri, Wat Tyler cade el victimã, pe 15 iunie 1381, lordului major londonez, William Walworth. Regele Richard al II-lea a promis sã rãspunã cererilor, dar nu se ţine de cuvânt. Singura sa concesie a fost renunţarea la termenul de capitaţie.

Guillaume Cale (1320-1358)

Cel mai probabil Cale a fost un ţãran din Mello, un oraş de la nord de Paris. Rebeliunea a început în 1358, când o armatã de 5000 de oameni ia în stãpânire regiunea Beauvais, asasinând sute de nobili. Armata lui Cale aştepta armate regelui Carol al II-lea de Navarra pe dealurile de lângã Mello. Pe 10 iunie 1358, promiţând trecere sigurã, regele îi oferã lui Cale şansa de a purta negocieri în tabãra sa, ceea ce Cale acceptã. El îşi pãrãseşte linia de comandã, întãritã, intrând în cuibul nobiliar din care nu mai avea sã iasã. Cale a fost înfierat la Clermont unde este decapitat în piaţa publicã, unele surse menţionând încoronarea sa cu o coroanã înroşitã în foc.

Zhu Yuanzhang (1328-1398)

Zhu Yuanzhang

Probabil cel mai de succes rebel din lista propusã este acest soldat chinez nãscut într-un sat sãrac, care îşi petrece o bunã bucatã de vreme cerşind şi experimentând personal dificultãţile cu care se confruntau  mulţi concetãţeni. 4 ani stã într-o mãnãstire unde învaţã sã citeascã şi sã scrie. Mãnãstirea a fost distrusã în 1352, când trupele locale se revoltã împotriva dinastiei Yuan. Zhu s-a înrolat şi el în armata rebelã, chiar ajungând sã o şi comande. Pânã în 1357 Nanjing, capitala, este cuceritã. El devine împãrat sub numele de Hongwu, deşi a fost cunoscut mai degrabã dupã numele sãu de templu, Taizu. A fondat dinastia Ming, una dintre cele mai însemnate din China.

Jakob Rohrbach (1490-1525)

Jakob Rohrbach reprezenta ţãrãnimea germanã rãsculatã. S-a nãscut la Bockingen, lângã Heilbronn. Era şerb, dar izbuteşte sã-şi dobâbndeascã respect şi prosperitate, in ciuda conflictelor cu stãpânul sãu. La izbucnirea rãzboiului ţãrãnesc din 1525, devine comandant al unuia dintre detaşamente, având în subordine 8000 de oameni. Este capturat în luptã şi ars de viu.

Stepan Razin (1630-1671)

Razin a fost un lider cazac care a condus o rãscoalã majorã împotriva nobilimii şi birocraţiei ţariste. Cazacii erau proprietari de pãmânt legaţi de ocupaţia militarã, adesea în opoziţie cu puterea centralã. În 1670, Razin, când se duce sã dea raportul la sediul central de pe Don, deschide revolta împotriva guvernului, capturând Cherkassk şi Tsaritsyn. Dupã ce ia Tsaritsyn, Razin navigheazã pe Volga cu armata sa de 7000 de oameni. Ţinta era fortãreaţa de la Cherny Yar, aflatã între Tsaritsyn şi Astrakhan, pe care o iau fãrã prea multe dificultãţi pentru cã soldaţii de aici se revoltã împotriva ofiterilor şi se alãturã cauzei cazace în 1670. Dupã ce îi masacreazã pe toţi opozanţii, inclusiv pe prinţii Prozorovsky, transformã Astrakhan într-o republicã . In 1671 însã el şi fratele sãu Frol Razin sunt prinşi la Kaganlyk, ultima sa fortãreaţã ocupatã, şi duşi la Moscova, unde Stepan este executat în Piaţa Roşie.

Yemelyan Pugachev (1742-1775)

Pugachev era un cazac de pe Don, din acelaşi sat cu Razin. La 20 de ani îşi pãrãseşte familia şi porneşte spre râul Ural. Rebeliunea începe în 1773, când Pugachev se pretinde Petru al III-lea, soţul ucis al Ecaterinei a II-a. Rebeliunea a cuprins o zonã foarte întinsã, ocupatã de o armatã de 10000 de oameni. Pugachev a fost capturat de propriii sãi oameni, transportat la Moscova într-o cuşcã de fier şi executat public. Au avut loc atâtea execuţii în zona rãsculatã, încât populaţia s-a redus la o treime.

Giuseppe Garibaldi (1807-1882)

Garibaldi a fost  fiu de negustori şi iniţial a devenit cãpitan de vas. În 1834 participã la o insurecţie eşuatã, dupã modelul lui Mazzini, şi este nevoit sã plece în exil în America de Sud. Participã la nişte acţiuni de rebeliune în Brazilia înainte de a deveni comandant al flotei uruguayene într-o campanie împotriva preşedintelui. Ia parte şi la o acţiune militarã în timpul revoluţiei din Italia, apãrând Roma de francezi. Dupã finele revoluţiei în 1850, pleacã în SUA, de unde se reîntoarce în 1859. Pe 11 mai 1860, el şi alţi 1000 de voluntari debarcã în Sicilia, pe care o cuceresc cu ajutor britanic. Armata sa ajunge pe continent la un efectiv de 25000 de oameni. Garibaldi este prins însã, dar eliberat. Mai participã la nişte campanii militare, este ales ca membru al Parlamentului şi duce o viaţã de om foarte respectat.

Pancho Villa (1878-1923)

Doroteo Arango, cunoscut mai târziu ca Pancho Villa, s-a nãscut şi el într-o familie modestã. La 16 ani îl împuşcã pe Lopez Negre, unul dintre proprietarii moşiei pe care se afla familia lui, pentru cã acesta a încercat sã îi violeze sora. Doroteo fuge şi intrã într-o grup de bandiţi, iar la începutul revoluţiei mexicane din 1910 se aflã în fruntea unei mari armate de cavalerie. Opereazã cu generalul Huerta dar curând nu se mai înţelege cu el. Este condamnat la moarte, dar preşedintele Madero îi reduce sentinta la încarcerare. Doroteo scapã însã din închisoare, devenind guvernator al unuia dintre statele mexicane dupã înfrângerea lui Huerta. Mai târziu intrã în conflict cu SUA, unde conduce atacuri în New Mexico şi Texas. Pancho este asasinat în momentul într-o bancã din Parral unde se dusese pentru a procura banii necesari pentru plata soldaţilor.

historia.ro





Vlad Tepes, intre legenda si adevar

6 02 2017

Vlad Ţepeş a fost şi este un personaj ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. Un personaj a cărui viaţă nu am putea-o reconstitui fără ajutorul legendelor, care de altfel, sunt foarte numeroase. Însă, o legendă nu trebuie folosită doar ca sursă istorică, ci în acelaşi timp, ea trebuie supusă unui examen critic riguros. Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker, nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. Din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât la sfârşitul secolului al-XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan.

O figura marcantă a neamului românesc, Vlad Ţepeş îşi face prima apariţia notabilă în istorie, la 1448, însă înainte de a discuta despre prima domnie a lui Ţepeş trebuie să lămurim anumite aspecte. În cele 3 decenii scurse de la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 8 domnitori, posibili descendenţi ai lui Dan I (1377-1386) fie ai lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ambii fii ai lui Radu I. Aceasta instabilitate politică a fost o consecinţă directă a aplicării unui principiu de moştenire diferit de Europa de Vest. Dacă în vest, funcţiona principiul primogeniturii (primul născut moştenea mare parte a averii), în Ţările Române se aplica principiul ereditar-electiv. Ce presupune acest principiu? Precizarea este clară : orice os domnesc poate pretinde tronul ţării. Aplicarea sa a deschis un larg câmp luptelor pentru putere între toţi descendenţii domneşti – legitimi sau nu – dar în mod special între 2 familii : Drăculeştii şi Dăneştii.

vlad-tepes-intre-legenda-si-adevar

În 1447, Iancu de Hunedoara intervine în sprijinul Dăneştilor, îl asasinează pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) din cauza apropierii sale de otomani şi îl înscăunează pe Vladislav II. Totuşi, Iancu avea şi alte scopuri în intervenţia sa din Ţara Românească. „Cosmografia” lui Aeneas Sylvius Piccolomini (viitorul papă Pius II) ne spune : „nu i-a reinstalat într-atât pe aceia «Dăneşti», cât a dobândit pentru sine însuşi glorie şi bogăţii”; iată deci, motivul concret al intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească.

Prima domnie, fără nicio perspectivă

Prima domnie a lui Vlad începe în septembrie 1448. De notat, că în acea perioadă, Iancu de Hunedoara se pregătea de cruciada de la Kossovopolje, şi alături de el şi protejatul său, Vladislav II. Acest lucru i-a înlesnit accederea la tron al lui Vlad, dar Vladislav II revine în ţară şi recucereşte tronul. Prima domnie a lui Ţepes, se încheie foarte rapid, în noiembrie 1448. Trebuie să facem o mică remarcă asupra bătaliei de la Kossovopolje. Ca urmare a înfrângerii creştinilor, Vladislav II începe să intre sub influenţa otomană, lucru de neacceptat pentru Iancu de Hunedoara. Acesta intervine din nou în Ţara Românească, în 1456, înlocuindu-l pe Vladislav cu Vlad Ţepeş! Acesta din urmă se refugiase în Transilvania, şi din 1448 a tot încercat să recâştige tronul. Iancu de Hunedoara nu s-a arătat interesant în a-l ajuta din 2 motive. În primul rând, era blocat de tratatul de pace din 1451, care a consolidat poziţia internaţionala a lui Vladislav II, dar anumite evenimente din perioada 1452-1456 i-au schimbat părerea. Al doilea motiv, l-a reprezentat eventuala luptă de la Belgrad, Iancu înlocuindu-l pe Vladislav – ale carui preferinţe înclinau spre turci – spre a-şi asigura flancul stâng al viitorului front. În prealabil de această mutare politică, Iancu îi retrăsese cele 2 feude transilvănene : Amlaşul şi Făgăraşul, din dorinţa de a-şi asigura complet frontiera sudică, în eventualitatea unei invazii turceşti.

A doua domnie al lui Ţepeş

A doua domnie a lui Vlad începe în prima jumătate a anului 1456. În timpul acestei domnii, ce va dura până în 1462, are parte de câteva evenimente tumultoase. Intră în conflict cu Sibiul şi Braşovul din motive economice, dar şi politice. Ambele oraşe adăposteau eventuali pretendenţi la tronul lui Vlad, Braşovul pe Dan, fiul lui Vladislav II, iar în Sibiu trăia Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad intervine în Moldova în favoarea lui Ştefan, în 1457. După moartea lui Iancu de Hunedoara, imediat dupa cruciada de la Belgrad, în 1456, Vlad Ţepeş începe să se apropie de Imperiul Otoman. Daca ne uităm în trecutul său, Vlad are legături solide cu turcii. A fost ostatic la Poarta, din 1442/1443 până la 1448, când, cu ajutorul turcilor îşi începe prima domnie. De notat, că un frate al său, Radu cel Frumos (viitor domn între 1462-1473) a fost şi el ostatic la curtea otomană, ramânând acolo pâna la accederea sa la tron.

În ceea ce priveşte relaţia lui Vlad cu Biserica, aceasta a fost oarecum anevoioasă. Dacă dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad a devenit vasalul păgânilor, începând cu 1459, politica sa externă se schimbă radical. Avantajat de faptul ca pe tronul Ungariei urcase Matia Corvin fiul lui Iancu, Ţepeş întoarce din nou armele împotriva turcilor. Aceasta turnură politică îmbunătăţeste considerabil relaţia sa cu Biserica, Vlad încercând să se erijeze în continuatorul Bizanţului.

Ultimul său an de domnie, 1462, este plin de evenimente. În ianuarie recucereşte Giurgiul, ce reprezenta cel mai important cap de pod al turcilor, şi întreprinde o incursiune la sud de Dunăre. Mehmet II îl trimite pe vizirul Mahmud, cu un efectiv de aproximativ 30.000 de soldaţi pentru a împiedica o eventuală nouă incursiune a lui Vlad la sud de Dunăre. Mahmud îşi depăşeşte atribuţiile, şi pătrunde în Ţara Românească pentru a jefui, dar în timpul retragerii, în jur de 18.000 de turci sunt surprinşi de un atac român, din care nu mai scapă decât 8.000 de soldaţi.

La 17-18 iunie 1462 are loc celebrul Atac de Noapte. Ostaşii români căutau cortul sultanului, dar, nefiind familiarizaţi cu tabăra, au dat greş. După această bătălie, Vlad continuă să hărţuiască armata otomană, cu atacuri scurte asupra ariegărzii sale. Acest lucru coroborată cu acea celebră tactică de pârjolire a pământului l-au determinat pe sultan să se retragă, nereuşind să îndeplinească obiectivul minimal : punerea lui Radu cel Frumos pe tron, în locul lui Vlad Ţepeş.

În ciuda victoriilor repurtate împotriva turcilor, Vlad nu a mai avut viaţă lungă pe tronul Ţării Româneşti. La 26 noiembrie 1462 este arestat pe drumul comercial Braşov – Câmpulung de către ostaşi unguri. Motivul pentru care Matia a luat o asemenea decizie este nesigură. Totuşi, după 12 ani, acelaşi Matia îl eliberează pe Vlad, acesta devenind căpitan în armata regelui. Ca urmare a eforturilor conjugate moldo-transilvănene, Vlad ajunge pentru a treia oară pe tron, la 16 noiembrie 1474. Domnia nu durează mult; Vlad trebuie să facă faţă unui nou atac turcesc, în urma căruia, se pare, este asasinat de către propii oameni, care l-au confundat cu un turc.

De unde vine supranumele Drăculea

Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că, acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii : Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.

În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. Istorici bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător. Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată: trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş.

Legendele i-au amplificat activitatea

La o analiză mai atentă putem spune ca faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc condamnabile. Intrat în istorie într-o perioadă tulbure –„în chiar momentul dispariţiei unui milenar imperiu, cel bizantin şi înainte de instalarea celui nou – cel otoman” – dar în acelaşi timp fiind „conducătorul potrivit la momentul potrivit” după Ştefan Andreescu, Ţepeş a reuşit să-şi creeze, voit sau nu, o imagine legendară.

vlad-tepes

Cele 2 legende despre viaţa lui Vlad Ţepeş, cea slavă şi cea germană, ne dau informaţii apropiate ca şi corectitudine; încă odată vedem „plăcerea” lui Vlad de a folosi pedeapsa sa favorită – trasul în ţeapă. Acestea sunt, totuşi, cele mai mari legende ce au în centrul lor personalitatea unui domn român, iar istoria, ţine să-şi demonstreze veridicitatea că această aureolă mitică i-a fost conferită lui Vlad, şi nimănui altcuiva. Desigur, daca vom analiza cele 2 legende vom observa că cea occidentală tinde să exagereze, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că această legendă a luat naştere şi a devenit cunoscută într-un mediu oarecum potrivnic lui Vlad. Însă, nu putem face abstracţie de atmosfera Europei apusene, ce era caracterizată de fanatisme religioase, de celebra Inchiziţie sau de Italia condusă cu forţa de familia Borgia, are rost să ne mai întrebăm de unde această sete a vest-europenilor de atunci pentru imagini demonice şi însângerate?

De asemenea, cum orice vorbă poate fi interpretată sau considerată controversată, acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Părerile împărţite ale istoricilor, asupra faptelor lui Vlad Ţepeş, care de altfel nu pot fi judecate, lasă posibilitatea unei viziuni propii asupra acestui domn român. Încă o întrebare persistă : ar mai fi stârnit Vlad un asemenea interes, fără caracterul, personalitatea şi faptele sale atât de controversate?

Historia.ro





Mostenirea lui Ginghis Han

11 09 2014

Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.genghis_khan_by_lun616-d550i3h

Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.

Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.

”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”

Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putinghiut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.

mostenirea lui ginghis han

Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El  a mutat capitala imperială de la Karakorum în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtona Ming.

Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.

Ginghis Han în istoriografia contemporană

Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.

Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.marco polo

O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.

Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.

Revista Historia





Eroul din spatele mastii :Zorro

11 02 2014

Cine nu îl cunoaşte pe fermecătorul bandit, devenit erou emblematic şi simbol al curajului şi libertăţii? De-a lungul timpului, personajul a fost superstarul absolut în numeroase producţii cinematografice care i-au asigurat nemurirea şi un loc de cinste în mentalul colectiv. Cea mai cunoscută versiune este, desigur, cea din 1998: The Mask of Zorro, cu Anthony Hopkins şi Antonio Banderas.

Povestea filmului începe în 1821, când Don Diego de la Vega (Hopkins), un nobil spaniol, luptă împotriva autorităţilor în războiul de independenţă mexican. Eroul misterios şi romantic îi apără pe oamenii de rând, spre disperarea guvernatorului Rafael Montero (Stuart Wilson) care îl arestează până la urmă şi îi ia fata, pe Elena (Catherine Zeta-Jones), după ce mama îi moare în încăierare. După 20 de ani Zorro scapă din închisoare şi se întâlneşte cu un hoţ de rând,  Alejandro Murieta (Banderas), al cărui frate tocmai fusese ucis de căpitanul Love. De la Vega se decide să-l antreneze pentru a-l transforma în urmaşul său, iar cei doi, dincolo de răzbunările personale, se vor lupta pentru eliberarea sărmanilor care munceau la minele de aur pe care Montero voia să le folosească pentru a cumpăra California de la generalul Santa Anna. Urmează un lung şir de aventuri pe parcusul cărora noul Zorro îşi va asuma destinul de erou, apărător al valorilor universale ale omenirii.

Eroul romantic

Este o poveste care prinde, o poveste cu care într-un fel sau altul rezonăm cu toţii, iar pe Robin Hoozi nu ne putem abţine să nu-i iubim. Mascatul mexican s-a bucurat de o popularitate imensă în mediul cinematografic. Prima dată îl vedem pe ecran etalându-şi şarmul jucăuş şi talentul combativ în 1920, în The Mark of Zorro, pentru care actorul Douglas Fairbanks a primit numeorase laude. Şi de aici legenda va fi nelipsită, reciclată şi reinterpretată mereu conform spiritului epocilor prin care trece. De regulă versiunile ulterioare se împart în două categorii: fie avem variaţia poveştii primului Zorro, fie pe cea a unui descendent al personajului, novice sau pur şi simplu cineva care a auzit legenda. Dar caracterul rămâne în linii mari acelaşi: pasional, viteaz, îndrăzneţ, şiret, iscusit, elegant. Exemplele abundă atât în cinematografia americană, cât şi în cea europeană. Iată câteva:

Filme americane: Don Q. Son of Zorro (1925), The Bold Caballero (1936), Zorro’s Fighting Legion (1939), The Mark of Zorro (1940, 1974), The Sign of Zorro (1958), Zorro, The Avenger (1959), The Mask of Zorro (1998),The Legend of Zorro (2005).

Filme europene (majoritatea italiene, spaniole şi franceze): Il sogno di Zorro (1952), La venganza del Zorro(1962), Le tre spade di Zorro (1963), Zorro il ribelle (1966), El Zorro justiciero (1969), Les aventures galantes de Zorro (1972), La marque de Zorro (1975).

Şi lista nu se încheie aici. Dar înainte ca banditul să cucerească ecranul, el a cucerit literatura. De fapt, prima versiune bine închegată a legendei sale apare în 1919, iar cel care i-a dat viaţă se numeşte Johnston McCulley. La fel ca în multe alte cazuri (Superman, James Bond, etc.), personajul ajunge mult mai faimos decât creatorul său. McCulley s-a născut în 1883 în Illinois şi a început să lucreze ca editor la începutul lui 1900, iar până în 1909 se apucase deja să-şi scrie şi să-şi vândă propriile poveşti. Scrie şi scenarii pentru westernuri şi publică constant în Detective Story Magazine în perioada 1916-1925. Se estimează că ar fi publicat nu mai puţin de 1000 de povestiri în reviste precum All Story, Argosy sau Blue Book.

Şi totuşi, numele lui ar fi fost cu totul uitat dacă nu l-ar fi creat pe Zorro. Sătul de naraţiunile pline de clişee, decide să-şi pună la bătaie cunoştinţele de istorie şi să exploateze zona mai puţin explorată a Californiei spaniole. Se inspiră cel mai probabil din romanul baronesei Emma Orczy, The Scarlet Pimpernel (1905), a cărui acţiune se petrece în timpul revoluţiei franceze şi îl are ca personaj central pe Sir Percy, un maestru al deghizărilor şi spadasin înnăscut care salvează oameni de la ghilotină. McCulley îl inventează aşadar pe Don Diego de la Vega, cu alter ego-ul său Zorro, şi îl face protagonistul unei pleiade de povestiri, începând cu The Curse of Capistrano, care apare în All Story Weekly.

Zorro devine cel mai durabil personaj al său, iar Argosy publică trei romane care îl au ca figură    principală      ( 1919, 1922: The Further Adventures of Zorro, 1931: Zorro Rides Again). Intrarea sa pe tărâmul cinematografic îl stimulează pe McCulley să scrie în continuare despre el. În 1941 apare un alt roman, The Sign of Zorro, iar între 1944 şi 1951 apar noi aventuri în West Magazine. Ultima poveste o publică Short Story Magazine în 1959, după moartea autorului şi după ce serialul marca Walt Disney cu Guy Williams deja face furori în State.

Povestirile au fost republicate acum zece ani într-o serie de trei volume, Zorro. The Master’s Edition. Între timp, Tom Doherty Associates publică în anii ’90 romane precum Zorro and the Jaguar Warriors sau Zorro and the Dragon Riders, iar filmul din 1998 prilejuieşte apariţia unei serii pentru adolescenţi: The Treasure of Don Diego, Skull and Crossbones, The Secret Swordsman, etc. Romanticul bandit nu a ocolit nici imaginaţia scriitoarei Isabel Allende, care în romanul său din 2005 combină elemente din ficţiunea tradiţională cu acţiuni originale şi câteva elemente istorice.

Eroul tâlhar

Aşadar, l-am urmărit pe Zorro în ficţiunea literară şi cinematografică, constatând popularitatea de nestăvilit a legendei sale. Dar cum rămâne cu istoria? Este personajul un produs exclusiv al imaginaţiei lui McCulley sau ar exista vreun corespondent istoric comparabil? Se pare că într-adevăr, la mijlocul secolul secolului al XIX-lea, ar fi trăit un Robin Hood al Californiei, sau mai bine zis un tâlhar despre a cărui soartă se ştiu atât de puţine încât nu este de mirare că în jurul său s-a ţesut o legendă, peste care s-a suprapus ulterior mitul lui Zorro.

În vestul american s-au născut multe ficţiuni, iar singurul nucleu istoric pe care îl putem dibui este realitatea personajelor. Restul se rezumă la creativitatea autorilor de aşa-numite dime novels, o proză sensaţionalistă care conturează identităţile ambigue ale unora precum Davy Crockett, Daniel Bone, Wyatt Earp sau Billy the Kid. Adevărul de dincolo de ficţiune este aproape imposibil de descoperit. Cam aşa stau lucrurile şi cu banditul Joaquin Murieta.

Ce se ştie? În 1853, guvernatorul Californiei, John Bigler, semnează un act legislativ prin care autorizează alcătuirea unui corp de armată numit California Rangers, sub comanda căpitanului Harry Love. Scopul acestora era capturarea sau uciderea unei haite de bandiţi condusă de cei cini Joaquin: J. Botellier, J. Carillo, J. Ocmorenia, J. Valenzuela şi J. Murieta. Se credea că gruparea aceasta periculoasă ar fi pus la cale o serie întreagă de atacuri, tâlhării şi crime în regiunea Mother Lode şi acţiona după bunul plac de ani de zile, fără ca nimeni să le vină de hac. Câteva luni mai târziu, o parte din soldaţii lui Love se încaieră cu un grup de mexicani lângă pasul Panoche din zona San Benito.

În lupta cruntă pier doi mexicani, dintre care aşa-numitul Three-Fingered Jack (Manuel Garcia) şi unul dintre Joaquini. Soldaţii le-au păstrat mâna, respectiv capul în borcane cu alcool, dar nimeni nu a putut să-l identifice cu exactitate pe Joaquin. Deşi numai unul dintre liderii bandiţilor fusese căsăpit, căpitanul Love şi-a primit recompensa. Se zvonea că cel ucis ar fi fost într-adevăr Joaquin Murieta, dar erau şi multe voci care infirmau acest lucru, atunci când au văzut capul expus în Stockton.

Date fiind informaţiile incerte şi precare, nu a durat mult până când legenda lui Joaquin Murieta a început să prindă contur. În 1854, John Rollins Ridge, un jurnalist cunoscut mai mult după numele său indian, Yellow Bird, scrie o carte intitulată The Life and Adventures of Joaquin Murieta, Celebrated California Bandit, în care plămădeşte povestea vieţii unui tâlhar care devine erou. Potrivit cărţii lui Ridge, Murieta era un tânăr cu o reputaţie impecabilă, asta până când un grup de mineri americani îi violează soţia, îi ucid fratele şi pe el îl leagă de un copac şi îl biciuesc. Murieta, cuprins de furie şi disperare, se retrage în nişte grote unde treptat racolează şi alţi năpăstuiţi, iar împreună încep să comită jafuri şi să ucidă fără milă, dar şi să îi ajute pe nevoiaşi. Un veritabil Robin Hood mexican, care pune la cale chiar o revoluţie împotriva stăpânirii americane, dar sfârşeşte tragic în mâinile căpitanului Love.

Cinci ani mai târziu, publicaţia Police Gazette preia romanul, operează anumite modificări şi preface romanul într-o serie de zece povestiri, redenumindu-l The Life of Joaquin Murieta, Brigand Chief of California. Şi povestea ajunge şi prin Chile, Spania sau Franţa, unde este rescrisă şi înflorită. La fel ca şi într-o piesă de teatru, J. Murieta de Castillo, apărută recent după romanul cu pricina. Povestea este din ce în ce mai ornamentată şi mai romanţoasă, prefăcând un tâlhar de drumul mare în arhetipul virtuţii şi eroismului.

Iar în momentul în care doi istorici californieni, Hubert Howe Bancroft şi Theodore Hittell, se hotărăsc să scrie şi ei despre Murieta folosindu-se de ficţiunea lui Ridge ca sursă istorică, legenda dobândeşte atât de multă credibilitate încât nu se mai separă de fapte. Ce concluzii tragem de aici? În primul rând, că a existat într-adevăr un bandit faimos la mijlocul secolului al XIX-lea care a avut un rol în elaborarea mitului lui Zorro. În al doilea rând, că toată lumea adoră poveştile cu figuri misterioase şi aventuroase, iar istoria se poate scurge uşor în aluatul mitic, întotdeauna mult mai atrăgător.

Recomandare:

S. Curtis, Zorro Unmasked: The Official History, Hyperion Books, 1998.





Ramses al II-lea ,cel mai mare faraon al Egiptului Antic

3 10 2013
A trait 96 de ani, dintre care 67 i-a petrecut pe tronul Egiptului. A purtat nenumarate razboaie, a ridicat cladiri colosale si a avut nenumarate femei. El a fost Ramses II – cel mai mare faraon al Egiptului Antic.

Cel preaiubit de Ra

Ramses II a urcat pe tronul Egiptului in anul 1279 i.Hr., imediat dupa moartea tatalui sau, Seti I . Era deja un barbat de 29 de ani, indeajuns de intelept ca sa stie ca „pentru a ajunge un mare faraon, trebuie sa fii un razboinic curajos, un constructor maret, un scrib educat si un preot pios”, cum nota el insusi pe un papirus. Pana sa devina un astfel de conducator, Ramses avea insa de rezolvat o grava problema de legitimitate: mama sa, Tuya, nu avea sange regal, fiind o simpla concubina din harem. (Mai tarziu, Ramses o va descrie, denaturand adevarul, drept sotie a lui Seti si regina). Pentru a compensa acest neajuns, tanarul si-a construit reputatia unei fiinte extraordinare, care urma sa aiba un destin divin. Acest deziderat existential si dragostea obsedanta pentru sotia sa, Nefertari, au fost cele doua coordonate majore care i-au marcat lunga viata.

Imediat dupa accederea la tron, Ramses II a intemeiat o noua capitala – langa Avaris, palatul de vara al tatalui sau -, pe care a numit-o Pi Ramesses Aa-nakhtu (Casa lui Ramses, cel prea iubit de Amun si coplesit de victorii). Aceasta alegere a fost facuta in primul rand din ratiuni politice si militare: la Avaris se afla un oras-garnizona in care, pe timp de pace, stationa cea mai mare parte a armatei. Spre deosebire de alti faraoni, pe campul de lupta Ramses si-a asumat calitatea de conducator suprem, astfel ca, de fiecare data cand asirienii, nubienii, libienii sau hititii amenintau granitele imperiului, pleca la razboi in fruntea supusilor sai.

Asa s-a intamplat si in celebra (si controversata) batalie de la Kadesh, impotriva ostilor lui Muwattalish, capetenia hititilor. Potrivit iconografiei oficiale, Ramses ar fi repurtat o victorie zdrobitoare asupra dusmanilor sai traditionali. Razboiul a fost evocat pe peretii a peste zece temple – printre care Karnak, Abu Simbel si Ramesseum -, unde faraonul este descris sau infatisat ucigand mii de hititi si omorandu-l pe regele acestora. Ceea ce este, evident, propaganda oficiala, din moment ce Ramses insusi a fost, cativa ani mai tarziu, primul conducator din istorie care a conceput si semnat un tratat de pace, primul tratat de pace din istoria cunoscuta. Celalalt semnatar era insusi… regele hititilor.

Cel mai probabil, batalia de la Kadesh s-a incheiat cu un armistitiu, cele doua armate decimandu-se reciproc. Se banuieste ca, spre sfarsitul domniei lui Ramses, tratatul a jucat si rol de alianta, faraonul insurandu-se si cu trei fiice si doua nepoate ale regelui Muwattalish.

Desi si-a exagerat realizarile, Ramses a fost totusi cel mai mare faraon egiptean – ca inaltime (196 cm), ca durata a domniei (67 de ani), dar mai ales ca realizari. Pe timpul domniei sale, imperiul egiptean a atins apogeul, incorporand Libia, Egiptul, Sudanul, Iordania, o mare parte din Arabia Saudita, Irakul, Siria si o buna parte a Turciei din zilele noastre. Acest imens teritoriu a fost guvernat de Ramses in traditia vechilor faraoni. „Alesul si egalul lui Ra” nu statea niciodata prea mult timp intr-un loc. Se plimba neincetat pe pamanturile sale, facandu-si aparitia pe nepusa masa la evenimente marunte (ca de pilda nunta unui muncitor) sau importante (ca ridicarea unui templu) de pe intregul teritoriu al imperiului si reamintind supusilor sai ca, indiferent cat de departe traiesc de capitala, nimic nu se intampla in tara Egiptului fara stirea si voia lui.

Prosperitatea indiscutabila a populatiei, victoriile care au facut din Egipt cel mai mare imperiu al momentului, monumentalele constructii ridicate – toate acestea, dublate de propaganda, au facut ca spre sfarsitul vietii Ramses cel Mare sa fie privit ca un zeu.

Exodul

exodul evreilor lui Moise

Pana nu demult, Ramses cel Mare era identificat cu faraonul biblic care i-a persecutat pe evrei. Ipoteza se baza pe faptul ca in Biblie este mentionat episodul construirii capitalei lui Ramses II cu robi proveniti din aceasta semintie. Totusi, cercetatorii contemporani au stabilit ca domnia lui Ramses II a acoperit doar perioada captivitatii evreilor.

Unii autori moderni il identifica pe faraonul din timpul exodului cu fiul si succesorul lui Ramses II, Meneptah, iar altii cu Ahmose (Amosis) I, intemeietorul celei de-a 18-a dinastii. Fuga evreilor din Egipt nu este confirmata insa de nici o sursa egipteana; in plus, nici un faraon nu a murit inecat impreuna cu armata sa.

Nevestele Faraonului

Ramses cel Mare a avut 200 de neveste si concubine, femei care i-au zamislit 96 de fii si 60 de fiice. Dintre numeroasele sale consoarte, patru au jucat roluri importante in viata lui.

Nefertari

A fost prima sotie a faraonului, favorita acestuia si regina. Ramses a luat-o de soata (desi ii era sora vitrega) pe vremea cand aveau amandoi 15 ani, iar Nefertari l-a adus pe lume pe Amun-her-khepseshef, primul lor nascut, caruia i-au urmat trei baieti si doua fete. Frumusetea lui Nefertari era renumita, faraonul notand intr-un papirus: „Pentru ea rasare Soarele. Este cea mai frumoasa femeie de pe Pamant.” Se pare ca Nefertari a guvernat imperiul alaturi de sotul ei. In cinstea sa, Ramses a ridicat marele templu Hathor de la Abu Simbel. In plus, mormantul lui Nefertari este cel mai frumos din Valea Reginelor.

Istnofret

Dupa moartea lui Nefertari, survenita in cel de-al 25-lea an de domnie a lui Ramses, Istnofret a fost incoronata regina – pozitie din care a jucat un rol crucial la curtea faraonului, administrand practic nordul imperiului. Istnofret (sau Isisnofret) i-a nascut lui Ramses cei mai importanti fii: Meneptah, succesorul faraonului, si Khamwese, Marele Preot al templului Ptah de la Memphis. Mormantul ei nu a fost descoperit pana astazi.

Bent’anta


A devenit concubina si apoi nevasta a tatalui ei dupa moartea mamei sale, Istnofret. Foarte curios, numele ei nu este egiptean, ci sirian, si se talmaceste prin Fiica a lui Anath (o zeitate pagana pentru egipteni). Cea mai cunoscuta reprezentare a Bent’antei este statuia din curtea principala a templului Karnak. Bent’anta fost inmormantata in Valea Reginelor, cu toate onorurile cuvenite unei suverane.

Merit-Amun

Dupa moartea lui Nefertari, Ramses a luat-o de nevasta si pe cea mai in varsta dintre fiicele sale, Merit-amun, care se spune ca ii semana la infatisare lui Nefertari. Aparent, unicul merit al printesei a fost aceasta asemanare cu mama sa (prin urmare, era de-o frumusete uimitoare). A detinut titlurile de Superioara si Maestra Haremului lui Amun-Ra, Fiica cu Fata Splendida si Fragezimea Curtii.

Constructiile Faraonului

Pe parcursul lungii sale domnii, Ramses II a ridicat numeroase edificii – temple, palate, statui gigantice, gradini. O parte dintre acestea s-au pierdut, insa cele mai importante sunt si astazi in picioare.

Templele de la Abu Simbel

Cele doua temple inrudite de la Abu Simbel, descoperite intamplator de J.L. Burckhardt in 1813, sunt considerate nu doar niste monumente magnifice ale Egiptului Antic, ci si adevarate comori ale patrimoniului mondial. Re-Harakhte a fost dedicat principalilor trei zei din panteonul egiptean, iar Hathor – sotiei favorite a lui Ramses, Nefertari. Primul templu are 32 de metri inaltime si 38 latime, iar fatada ii este decorata cu patru statui inalte de 20 de metri, care ii reprezinta pe Ptah, Re-Harakhte, Amun-Ra si pe Ramses II insusi. Templul Hathor are aceleasi coordonate, numai ca cele patru statui ii infatiseaza pe Amon-Ra, pe soata sa Hathor, pe Ramses II si pe Nefertari. Atat in statuile din acest templu, cat si in celelalte reprezentari (statui sau picturi) ale cuplului faraonic, Ramses II si Nefertari au aceeasi inaltime – fapt unic in toata arta egipteana antica (faraonii obisnuiau sa-si infatiseze sotiile cu doua-trei capete mai scunde decat ei). Aceasta este o dovada in plus a iubirii patimase pe care Ramses i-a purtat-o primei sale sotii.

Sala Coloanelor de la Karnak

Karnak este cel mai mare complex religios construit vreodata si reprezinta chintesenta geniului a 13 generatii de arhitecti egipteni. Compus din 3 temple uriase, 10 temple de dimensiuni mai modeste, numeroase asezaminte si gradini, Ipet-isut (numele antic al complexului, insemnand Cel mai sacru loc din lume) se intindea pe o suprafata de 100 de hectare. Contributia lui Ramses II la Ipet-isut (in mare parte construit dupa ce faraonul a ajuns la tron) este semnificativa: al doilea pilon al Marelui Templu al lui Ra, hala templului lui Abydos si celebra Sala a Coloanelor.

Colosul Ramses

Este o enorma statuie de calcar, inalta de 10 metri. In 1820, cand a fost descoperit de catre italianul Giovanni Caviglia, colosul era deja deteliorat, nemaiavand maini si picioare, dar se crede ca in momentul in care a fost construit, avea cel putin 30 de metri inaltime. Cel mai probabil, statuia era amplasata langa templul Ptah.

Ramesseum

Ramses II si-a construit fabulosul templu mortuar langa mormantul tatalui sau, Seti I. Din nefericire, arhitectii nu au luat prea bine in calcul locatia asezamantului: aflat prea aproape de Nil, templul a platit tribut apelor, doar cateva colonade pastrandu-se pana astazi din ceea ce se banuieste a fi fost cel mai mare si mai fastuos mausoleu al tuturor timpurilor.

1881: Mumiile regale de la Deir El-Bahri

„Membrii familiei Abd el-Rassoul au trait la vest de Theba, in apropiere de Valea Regilor, din cele mai vechi timpuri. Se spune ca, in vechime, stramosii lor au fost muncitori, preoti si hoti – oameni care au sapat, au pictat si au jefuit mormintele regale. Potrivit legendei, intr-o zi de vara a anului 1871, Ahmed el-Rassoul isi pastorea caprele pe pietroasele dealurile thebane, cand unul dintre animalele sale a luat-o la fuga.

Urmarindu-l, Ahmed a dat peste o crapatura ingusta in pamant, care ducea spre o catacomba. Barbatul a coborat cei treizeci de metri ai haului cu ajutorul unei funii si a gasit un coridor ticsit cu sicrie si comori. Scotocind prin cripte, Ahmed a realizat ca tocmai descoperise locul de veci al mai multor faraoni importanti din Noul Regat, ale caror mumii fusesera deshumate din mormintele lor originale situate in Valea Regilor de catre preotii celei de’a 21-a dinastii si reingropate in aceast loc indepartat din ratiuni de securitate.

Foarte precauti, Ahmed si ai sai au intrat in catacomba de numai trei ori in urmatorii zece ani. Totusi, de fiecare data, ei au scos de acolo artefacte fabuloase, pe care le-au varsat pe piata internationala de antichitati. Insa, odata ajunse pe piata, diversele obiecte cu inscrisuri regale nu le puteau ramane necunoscute egiptologilor de buna-credinta pentru prea mult timp.

In 1881, douasprezece sculpturi in lemn, vandute la Paris, au atras atentia lui Gascon Maspero, directorul de atunci al Serviciului de Antichitati din Egipt. In acelasi an, Maspero a inceput o ampla investigatie pentru a afla originea lor. Astfel a ajuns la Theba si a dat peste familia el-Rassoul. Ahmed a fost prins si bagat pentru cateva luni la inchisoare, insa, in ciuda faptului ca a fost interogat (si probabil torturat), el a refuzat sa dezvaluie locatia mormantului. In lipsa de probe, barbatul a fost eliberat si, odata ajuns acasa, a cerut familiei 70% din comoara drept recompensa pentru tacerea sa. Familia i-a refuzat cererea, iar fratele sau, Mahommed, temandu-se ca Ahmed ii va trada, s-a dus la politie si a dezvaluit unde se afla catacomba secreta.

Serviciul de Antichitati a descins imediat acolo, excavarile fiind conduse de doi egiptologi de renume mondial, Emile Brugsch si Ahmed Kamal. Mumiile si comorile care se mai aflau in mormant au fost inregistrate, extrase si incarcate pe un vapor cu directia Cairo. Cand vasul a ajuns in capitala egipteana, ofiterul vamal, nestiind cum sa clasifice mumiile regale, le-a trecut in registru ca „peste uscat si sarat”. Printre mumiile respective, se aflau si cele a doi dintre marii faraoni pe care i-a avut Egiptul: Seti I si fiul sau, Ramses II . In prezent, cei doi se odihnesc intr-o camera speciala a Muzeului de Antichitati din Cairo.”

descopera.ro





Eroii Balcanilor

13 06 2013

Eroii Balcanilor 

Cei mai mari 10 eroi balcanici

Dintr-un melanj de nationalitati, religii, culturi si orgolii care a existat dintotdeauna in Balcani, spatiu unde traiul omului pare a se confunda cu inceputurile timpului si unde istoria a fost, de cele mai multe ori, una cruda, nu putea rezulta decat o combinatie exploziva. Poate de aceea Balcanii, locul de nastere al zeilor olimpieni, al titanilor si eroilor, au fost supranumiti butoiul cu pulbere al Europei. Iar toate evenimentele zguduitoare care au marcat istoria Balcanilor nu puteau fi lipsite de amprenta unor personalitati puternice si personaje prolifice intruchipate, cel mai adesea, in pielea capeteniilor, fie ei la carma unei tari sau in fruntea unei batalii. Iata cativa dintre acestia.

Fratii Asan (n. ? – d. 1196/1197)

In anul 1185, in Bizant domnea tanarul imparat Isaac II Anghelos. Dorind sa-si pregateasca cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el impune o noua dare asupra supusilor sai. Darea ii afecteaza in primul rand pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a caror indeletnicire principala este pastoritul. Aceste dari, impreuna cu felul abuziv in care sunt stranse, produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc in muntele Hemus. Acestia trimit la imparat, care se afla la Kypsella in Tracia, o delegatie condusa de fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi ai lor, pentru a prezenta nemultumirile. Cererile lor nu sunt luate in seama, ba, mai mult, Ioan este palmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrazare”. In aceste conditii, ei se intorc la Tarnovo, in biserica Sf. Dumitru unde cheama poporul la o rascoala impotriva bizantinilor. Rascoala porneste in momentul in care normanzii din Sicilia ataca si ocupa orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic. Petru si Ioan se intorc de peste Dunare cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celalalt mal si incep sa prade Tracia. Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este inlocuit de fratele sau, Alexios III Anghelos, care le propune pacea rasculatilor vlahi. Petru si Ioan pun conditii inacceptabile pentru imperiu si, in timp ce Alexios se afla in rasarit pentru a se ocupa de rascoala pornita de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o alta armata bizantina in apropiere de orasul Seres. In 1196, Ioan Asan este asasinat in urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru instrumentarea de dezbinari si asasinate. Aceeasi soarta o are si Petru, un an mai tarziu, in 1197. In 1360, armatele otomane incep sa devasteze Valea Marita, pentru ca in 1396 ele sa controleze deja toata regiunea detinuta candva de fratii Asan.

ioan si petru asan

9. Ionita Caloianul (1197 – 1207/1217? – domnie)

Ionita Caloianul, adica “cel Frumos”, a fost cel de-al treilea dintre fratii Asan. El este cel care, dupa decesul lui Petru, a preluat conducerea statului vlaho-bulgar si a desavarsit constructia tratatului dintre cele doua state. Sub conducerea lui Ionita Caloian, Taratul Vlaho-Bulgar si-a extins granitele de la Dunare pana la Marita si de la Marea Neagra pana la Vardar. Ionita dovedeste remarcabile insusiri de militar si om politic. In urma mai multor victorii impotriva bizantinilor, intelegand ca Bizantul nu-l va recunoaste niciodata ca „imparat”, Ionita apeleaza la Papa Inocentiu III, caruia ii cere recunoasterea ca imparat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru intai-statatorul bisericii sale. In timpul lui Ionita Caloian, s-a petrecut un eveniment crucial pentru istoria universala: cea de-a patra cruciada, care s-a sfarsit in 1204, prin cucerirea Constantinopolului de catre cruciati. Intre noua structura politica si tratatul vlaho-bulgar a existat o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obtinut victorii importante, intre care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier insusi imparatul latin, Balduin. Ionita aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul sau nu a reusit din cauza manevrelor politice ale adversarilor sai. A fost astfel ucis in 1207 sau 1217 de un cuman in timpul asedierii Salonicului. Ionita Caloian ocupa un loc important in panteonul istoriei romanilor, nu numai datorita succeselor sale militare si politice, cat mai ales datorita afirmarii originii romane a poporului roman in corespondenta purtata cu Papa Inocentiu al III-lea pentru recunoasterea sa ca imparat.

ionita caloianul

8. Milos Obilic (n.? – 28 iunie 1389)

Milos Obilic a fost un cavaler sarb al secolului al XIV-lea, al carui nume este strans legat de legende privind Batalia din Kosovo. Reprezinta o figura importanta a baladelor sarbe si este un personaj cu greutate atat in legende cat si in istorie. Milos Obilic este ridicat la nivelul celor mai nobili eroi nationali medievali din folclorul sarb, si ramane simbolul curajului, al patriotismului si al sacrificiului suprem din dragoste de tara. Este insa greu de facut o diferentiere exacta intre figura mitica a lui Milos Obilic si faptele lui reale, deoarece multe aspecte ale eroului au ramas incerte. Nu se stie cu exactitate nici macar daca “Obilic” reprezinta un nume de familie sau numai un pseudonim, derivat poate de la numele posibilului sau loc natal. Si, pentru adancirea misterului, exista un numar destul de mare de locuri ce poarta denumirea “Obilic” in Muntii Balcani. Referitor la originea lui, exista numeroase dispute intre slavi si balcanici, cu unele proclamari contradictorii propuse de-a lungul secolelor, venite chiar din folclorul national al popoarelor neasociate direct cu mitologia Bataliei din Kosovo. Muntenegrenii au teoria ca Milos Obilic provine din regiunea Zeta, Muntenegreu, bosniecii pretind ca este unul de-al lor si chiar croatii, de obicei aliniati cu mitologia nationala sarba, propun in anumite contexte ca loc de nastere al eroului orasul Zadar de pe coasta Adriaticii.

eroii balcanilor

Cea mai plauzibila teorie, insa, pare cea care asociaza nasterea lui Milos Obilic cu satul Obilic din Toplica, regiune din zona orasului Leskovac, situat in sud-estul Serbiei. In timpul vietii sale, regiunea era un camp de lupta intre Imperiul Otoman, aflat in expansiune, si domeniile inca necucerite ale lorzilor feudali sarbi, in special ale printului Lazar Hrebeljanovic. Milos Obilic a fost un cavaler aflat in serviciul printului Lazar iar cea mai veche relatare despre el este relationata cu Batalia de la Plocnik, la care a participat si a supravietuit unei rani provocata de o sageata. In multe surse este mentionat ca ginere al printului. Milos Obilic a fost membru fondator al Ordinului Dragonului Sfantului Gheorghe. Pe baza datelor istorice ale Imperiului Otoman, se crede ca sultanul Murad I a fost ucis de Milos Obilic care, sub pretextul inchinarii in fata sultanului, l-a asasinat pe acesta, fiind la randul sau executat in chiar zorii zilei urmatoare.

7. Generalul Belizarie (n. 505 – d. 565)

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Numeroase voci au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata. Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. Va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de nebunie. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care pe scena istoriei isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei.

Generalul Belizarie

Belizarie isi dovedea geniul militar in numeroase randuri invingand cu pricepere si cruzime armate mult mai numeroase decat cea in fruntea careia se afla. Incepea in acest mod epopeea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar.Avansul militar al lui Belizarie a fost atat de sigur si de prolific, incat insusi imparatul incepea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Cu toate acestea, Belizarie se vede cazut in dizgratia lui Justinian, la urechile caruia ajunsesera vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor din partea imparatului, Belizarie este demis in anul 548, doar pentru ca, 11 ani mai tarziu, cand Imperiul se afla in fata unei noi amenintari, invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului, Justinian sa apeleze din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit false, reabilitarea sa nu mai avea nicio valoare, iar Belizarie se stingea din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

6. Mahomed al II-lea Cuceritorul (n. 1432 – d. 1481)

Fiu al sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea a ramas in istorie prin cucerirea in anul 1453 a Constantinopolului, cea mai mare cetate medievala a vremii.Redenumit Istanbul, orasul a ramas in componenta statului turc pana in zilele noastre. Mahomed al II-lea s-a nascut la Adrianopol, iar la varsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, desi aceasta prima domnie nu a durat mai mult de doi ani (1444 – 1446). La 19 ani a revenit in pozitia de lider al Imperiului, ramanand sultan pana in anul mortii sale, 1481. Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrand foarte bine intinsul stat otoman. S-a remarcat prin actiunile sale militare. Inca din primii ani de domnie, sultanul s-a aratat a fi un bun comandant de osti. La doi ani de la preluarea tronului, la data de 29 mai 1453, a cucerit Constantinopolul, punand capat existentei Imperiului Bizantin. In acest oras si-a instalat capitala, dar trebuie mentionat ca a garantat libertatea de cult crestinilor, iar genovezii si venetienii au beneficiat in continuare de privilegii comerciale

fatihsultan

Dupa cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a actionat pentru ocuparea intregii Peninsule Balcanice. Astfel, din anul 1458 a inceput luptele pentru cucerirea intregului teritoriu grecesc, ocupand Atena. In anul 1470, toata Grecia se afla sub stapanire otomana. Serbia a fost cucerita de Mahomed in anul 1459, Bosnia in anul 1463, iar Albania in 1479. Sultanul a distrus si Imperiul Grec de la Trapezunt, in anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit vasal in 1475. Sultanul a condus armate si pe teritoriul romanesc (in Tara Romaneasca, in anul 1462, cand a dat gres in confruntarea cu Vlad Tepes, si in Moldova, in anul 1476, atunci cand a fost fortat sa paraseasca tara fara sa-l poata inlatura pe Stefan cel Mare de pe tron). Datorita cuceririlor pe care le-a facut, a fost numit si Fatih – Cuceritorul. El este considerat, ca urmare a victoriilor sale si a modului in care a administrat intinsul stat, intemeietorul Imperiului Otoman.

 

5. Mircea cel Batran (n. 1355 – d.1418)

Mircea cel Batran a fost domnitorul valah care a reusit prima victorie a Tarii Romanesti impotriva Imperiul Otoman, la Rovine, in anul 1395. De altfel, Mircea a fost singurul european, pana la albanezul Skanderbeg, care reusea o asemenea performanta. Voievodul valah a participat activ la cruciadele europene impotriva turcilor si s-a aflat pe campul de lupta in Batalia de la Nicopole, soldata cu infrangerea europenilor. La 23 septembrie 1386, Mircea urca pe Tronul Munteniei, devenind unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, care va domni 32 de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducator de osti si un chivernisit gospodar. Politica externa a lui Mircea cel Batran a fost dominata de un fapt capital: primejdia turceasca. Turcii, in plina expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decat domnul muntean. Dar rezistenta lui indelungata, provocand admiratia adversarilor insisi, a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate: a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta in pasalac turcesc. Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice. In afara de luptele sale stralucite, Mircea cel Batran a fost apreciat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara, sustinand dezvoltarea comertului si viata economica, in general. Mircea cel Batran a ctitorit si o manastire de piatra, la Cozia, acordandu-i bogate danii, ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri sfinte existente in acea vreme. Mircea cel Batran a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra, cioplit ca in Apus. Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele manastirilor.

mircea

4. Mihai Viteazul (n. 1558 – d. 1601)

S-a nascut in 1558 in localitatea Targul de Floci din sud-estul Romaniei (in actualul judet Ialomita) si a decedat la 9 august 1601 in Campia Turzii, ca urmare a unui complot meschin pus la cale de generalul aristrocrat albanez Gheorghe Basta. Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinti, stolnic domnesc si ban al Craiovei, apoi domnitor al Tarii Romanesti si pentru o scurta perioada, in 1600, conducator al tuturor celor trei state care formeaza Romania de astazi: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova. A reusit astfel ceea ce nici un alt domnitor roman nu izbutise pana atunci, unirea celor trei principate romane, devenind in acest fel un simbol al luptei pentru independenta si unitate. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Acesta a fost Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu cel Bun.Principalul merit al lui Mihai este acela de a-i fi unit pentru intaia oara pe toti romanii, ceea ce il face una dintre cele mai importante personalitati istorice ale Romaniei. Inalta fapta i-a coalizat impotriva sa pe toti cei care, constienti de forta reunita a celor trei tari, vedeau acum amenintate planuri vechi de hegemonie politica la Dunare si in Carpati. Alungat in 1600, dar reintors vitejeste un an mai tarziu, Mihai a fost victima unui omor premeditat, in trista dimineata a zilei de 9 august 1601, pe campia Turzii. „Si cazu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru ca nu stiuse nici se imprileji sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza” – citat din Letopisetul Cantacuzinesc.

Mihai-Viteazul

3. Skanderbeg Vulturul (n.1403 – d.1468)

Gjergj Kastrioti, cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminenta figura a istoriei Albaniei precum si eroul national al poporului acestei tari. A condus intre 1443 si 1468 lupta impotriva Imperiului Otoman, obtinand victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456) si Mokra (1462) si eliberand o mare parte din teritoriul albanez. Gjergj Kastrioti, un barbat din vechea stirpe a macedonenilor, al carui nume intra in eternitate drept Skanderbeg Vulturul, reinvia inca o data spiritul darz al natiilor balcanice. Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca una nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare.

skanderbeg3

Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman. O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396. O batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinal Sf. Ioan, se dovedisera incapabile sa opreasca iuresul turcesc. Era momentul in care din muntii Albaniei de azi se ridica un barbat fara de tara care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat, Albania.

2. Leonidas, regele Spartei (n. 540 i.Ch.? – d. 480 i.Ch.)

Leonidas (in limba greaca “fiul leului” sau “asemenea leului”), cel de-al 17-lea rege al Spartei din dinastia Agiad, a fost unul dintre cei trei fii ai regelui spartan Anaxandidas II, considerat de mitologia greaca descendent al lui Hercule, gratie fortei si curajului comparabile cu cele ale eroului olimpian. S-a stabilit ca regele Leonidas al Spartei a decedat in Batalia de la Termopilae, in august 480 i.Ch., dar foarte putine se stiu despre nasterea sa ori despre primii ani de viata ai spartanului. Paul Cartledge, profesor de cultura greaca al Universitatii Cambridge, este de parere ca nasterea regelui Leonidas a avut loc in preajma anului 540 i.Ch. Mai mult sau mai putin plauzibil, acest lucru presupune ca Leonidas sa fi avut peste 50 de ani atunci cand s-a angajat, impreuna cu cei 300 de viteji ai sai, intr-una dintre cele mai faimoase batalii ale Antichitatii. Ca urmare a unui strigat de ajutor din partea elenilor pentru apararea Greciei impotriva invaziei persane, in august 480 i.Ch., Leonidas s-a hotarat sa infrunte la Termopilae armata lui Xerxes, unindu-si fortele cu cele a aproximativ 7.000 de greci, impotriva a 80.000 – 290.000 de persani, hotarati sa invadeze teritoriile elene. 

King-Leonidas-300-movie-09

Trupele aduse de Leonidas la razboi nu erau alcatuite decat din membrii garzii personale si nu din armata tarii a carei absenta, contrar suspiciunii ce implica ratiuni de constrangere religioasa, s-a datorat exclusiv concentrarii masive in lupta navala a grecilor cu flota persana. In primele zile ale inclestarii eleno-persane, trupele lui Leonidas au omorat 20.000 de persi, suferind pierderi de numai 2.500 de osteni. Chiar si celebra elita de “nemuritori” a lui Xerxes a fost tinuta in loc de bravul rege spartan. Cu toate acestea, din cauza coplesirii numerice dar mai ales a tradarii lui Ephialtes, armata spartanilor ramasi pe campul de lupta a fost distrusa pana la ultimul om de catre persani, dimpreuna cu Leonidas. Desi, practic, victoria avea sa apartina persilor, aceasta nu avea sa fie de lunga durata. Impulsionati de sfarsitul eroic al lui Leonidas si al razboinicilor sai, grecii se vor mobiliza in sudul peninsulei si, in mai putin de un an, aveau sa respinga definitiv armatele lui Xerxes in urma succeselor zdrobitoare de la Salamina si Platea. Victoria grecilor si oprirea expansiunii persane in Europa este privita astazi de catre majoritatea istoricilor drept una dintre cele mai importante victorii obtinute vreodata in istorie, si una care avea sa puna bazele intregii civilizatii occidentale.

1. Alexandru Macedon (n. 20 iulie 356 i.Hr. – d. 10 iunie 323 i.Hr.)

Alexandros III Philippou Makedonon, cunoscut si sub numele Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare, a fost cel mai prolific strateg si conducator militar din istorie.Macedoneanul a creat un imperiu la care toti cuceritorii de mai tarziu au visat, a construit punti intre civilizatii si a marcat irepetabil istoria omenirii, spectaculoasele sale cuceriri facandu-i pe greci stapani ai Orientului Apropiat si a unei importante parti din Asia. La varsta de 33 de ani, anul mortii sale, Alexandru era stapanul celui mai intins imperiu al Antichitatii, contribuind substantial la raspandirea culturii elene in intreaga lume.

alexandru macedon

Alexandru Macedon s-a nascut in capitala Macedoniei, Pella, ca fiu al lui Filip al II-lea si al unei bacante tebane numita Olimpia, dupa care, pentru a-si construi o ascendenta divina, s-a dat drept urmas al lui Hercule. Dupa moartea tatalui sau din anul 336 i.Hr., la varsta de 20 de ani, Alexandru ajunge pe tron, mostenind stapanirea asupra Traciei, Macedoniei si Greciei. Personalitate complexa, cu o capacitate de actiune exceptionala si o vasta cultura, Alexandru a fost educat de filosoful grec Aristotel, mintea fiindu-i hranita in copilarie cu operele lui Herodot, ale lui Euripide sau Pindar. De la varsta de 16 ani primeste din partea tatalui sau functia de regent, iar la 18 ani, in calitate de comandant al cavaleriei, are o contributie hotaratoare la victoria de la Cheroneea (338 i.H.), care i-a permis lui Filip al II-lea sa ia sub controlul sau intreaga Grecie. Din primii ani de viata i s-a insuflat credinta ca ar fi descendentul indepartat al zeilor Greciei: din Zeus prin tatal sau, din Hercules prin mama sa, Olimpia. El insusi avea convingerea originii si misiunii sale divine, ceea ce i-a oferit energia si forta necesare campaniilor sale. Primii ani ai domniei (336– 334 i.H.) au fost dedicati pacificarii regiunilor din Tracia si Grecia care, la moartea lui Filip al II-lea, au hotarat ca a venit momentul pentru a-si recapata independenta.

Din anul 334 i. Hr., Alexandru declanseaza campania militara impotriva Imperiului Persan.Obiectivele acesteia erau de a elibera cetatile grecesti de pe coasta Asiei Mici de sub stapanirea persana si de a razbuna suferintele grecilor din timpul razboaielor medice. Cucerirea Asiei Mici a fost insotita de eliberarea de sub stapanirea persana a cetatilor grecesti de aici (Milet, Efes, Halicarnas s.a.) in care regimurile politice aristocratice, favorabile supunerii fata de Persia, au fost inlaturate. In Lydia, Alexandru a taiat cu spada celebrul „nod gordian“, alcatuit din fasii de scoarta de copac si care fusese folosit, potrivit traditiei, la jugul carului de razboi al regelui Gordias. Dezlegarea nodului prevestea, conform oracolelor, intrarea Asiei in stapanirea celui ce reusea aceasta fapta. In anul urmator (333 i.H.), Alexandru a trecut la cucerirea regiunilor aflate la sud de Asia Mica, incepand cu Siria. Pana in 332 i.H., cucereste Fenicia si Palestina, indreptandu-se apoi spre Egipt.

Regatul faraonilor intrase sub stapanirea persana inca din anul 525 i.H. iar acum prezenta lui Alexandru era un bun prilej de a se elibera de sub jugul persan, ceea ce a usurat actiunea regelui macedonean. Ajuns la Memfis (stravechea capitala a tarii), se incoroneaza cu dubla coroana a faraonilor egipteni, aduce jertfe zeilor Egiptului apoi, in oaza de la Siwah, preotii il proclama fiu al marelui zeu Amon. In nordul tarii, la varsarea Nilului in Marea Mediterana, in fata insulei Pharos, intemeiaza celebrul oras Alexandria. Dintre cele 34 de orase pe care, potrivit traditiei istorice, le-a intemeiat pe cuprinsul imperiului sau si care-i poarta numele, Alexandria din Egipt a avut cel mai maret destin, devenind nu numai cel mai mare port al Mediteranei de rasarit, dar si cel mai mare centru cultural si stiintific al Antichitatii. Dupa aproape 13 ani de domnie, Alexandru a murit la Babilon, in 323 i.H.





Terente ,regele baltilor

4 06 2013

În zona Insulei Mici a Brăilei, turiştii pot vizita şi acum locurile în care se presupune că se ascundea Terente, supranumit Regele Bălţilor, un bandit lipovean care fura şi ucidea fără milă, viola şi dădea fiori şi celui mai rău poliţist.

SONY DSC

Pe numele său real Vasili Ştefan, născut în 1895, pe Canalul Cravia, în Carcaliu, din Balta Brăilei, decedat pe 4 iunie 1927, a fost unul dintre cei mai de temut bandiţi români. Cunoscut în zilele noastre mai degrabă ca românul cu cel mai mare penis, Vasili a trăit ca nelegiut după vârsta de 20 de ani, fiind înrăit de două relaţii distruse.
Bun cunoscător al Bălţii Brăilei, Terente s-a îmbogăţit din tâlhării, atacând singur sau făcându-şi bandă de tâlhari. A fost încătuşat, dar a evadat în mai multe rânduri, iar pe capul lui au fost puse, în timp, zeci de rămăşaguri şi premii.

În ciuda grozăviilor pe care le comitea, a câştigat simpatia poporului, fiind considerat un haiduc al vremii şi un amant sălbatic, fiind căutat de femeile din toate stările sociale. Informaţiile despre el apar în scriptele Arhivelor Naţionale de la Brăila.

În 1924 a comis mai multe tâlhării, a atacat bogaţii şi a violat mai multe virgine. Autorităţile au instituit, atunci, un premiu pe capul lui. Pentru a scăpa de moarte a traversat, până în 1927, Bulgaria, Serbia şi Grecia. La finele anului s-a întors în satul natal unde a batjocorit familia preotului, ceea ce a stârnit furia foştilor săi complici, aceştia contribuind la capturarea lui.

 

Arhivele brăilene păstrează şi acum acte ce dovedesc implicarea serviciilor secrete, a grănicerilor, a jandarmilor şi a poliţiştilor în prinderea lipoveanului din Balta Brăilei. Documentele vremii atestă faptul că banditul a atacat chiar şi postul de jandarmi, primăria şi cele trei cârciuni din Carcaliu, satul natal, iar în 1924, a ucis doi oameni şi a golit casa de bani din localitate. Disperaţi, tulcenii au cerut ajutor brăilenilor.

Din om în om s-a dus vestea că Terente s-a strecurat prin blocada de oameni ai legii, cu lotca, călătorind numai noaptea, în susul Dunării. Localnicii povesteau cum Terente ar fi jefuit bogaţii dând prada celor sărmani. A jefuit două şlepuri în apropiere de Olteniţa, îşi împrospăta merindele şi chiar primea ajutor de la localnici. Anul trecut, un bunic din Insulă ne povestea că, fiind copil, mergea cu tatăl său cu barca în baltă şi-i lăsa din loc în loc mâncare lui Terente. Numele său a făcut rapid înconjurul lumii.
Între cele două războaie mondiale era cunoscut chiar şi la Paris, fiind transformat de presă dintr-un bandit, într-un voievod al stufărişurilor, care se pricepea şi la haiducie şi la amor.

Povestea lui a apărut în „Cuvântul”, „Curentul” din Brăila, „Universul”, „Dimineaţa”, dar şi în „Daily News”, „Daily Express” şi „Corriere della Sera”.
Siguranţa Statului, Prefectura Poliţiei, Comandamentul Grănicerilor şi al Jandarmeriei, Pescăriile erau implicate în capturarea lui.
Penisul lui Terente şi capul acestuia au fost tăiate şi duse la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” la Bucureşti, fiind păstrate în formol mai bine de 80 de ani.

Groaza de Terente a făcut ca la 25 iulie 1924, prim-procurorul Brăilei să-I propună prefectului ca recompensa de 50.000 de lei, pusă pe capul acestuia, să fie depusă la o bancă, în contul celui care-l va preda, ca să se cunoască numele „trădătorului”.

 Pe urmele lui Terente

Iată ce spun documentele vremii: dosarul Prefecturii Brăila, Capitolul «indivizi urmăriţi, izgoniţi sau expulzaţi din ţară – comunişti şi spioni», din anul 1924. La un moment dat, se cereau Grănicerilor vase pentru căutarea banditului «care terorizează lumea, omorând şi jefuind persoanele ce le prind». În aceeaşi perioadă, autorităţile din Tulcea solicitau ajutor celor din Brăila, inclusiv Brigăzii de Siguranţă”, ne-a precizat Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor brăilene.

Potrivit telegramei tulcenilor, în noaptea de 13/14 iulie 1924, banda lui Terente a atacat Postul de Jandarmi Carcaliu, l-a ucis pe şeful de post, plutonierul Bursuc, şi pe un localnic, Cazacenco. Bandiţii au devastat şi jefuit Primăria şi cele trei cârciuni din localitate, rănindu-l, totodată, grav pe un funcţionar „care refuzase să le predea casa de bani”.terente

Terente avea atunci 29 de ani. Originar dintr-o familie de pescari lipoveni săraci, făcuse armata la Marină, în Primul Război Mondial, lucrase în mai multe prăvălii din Brăila şi era de o isteţime ieşită din comun. Prefecţii din Brăila şi Tulcea au tocmit potere „cu concursul populaţiei şi al agenţilor Pescăriilor” şi sprijinul neprecupeţit al Siguranţei (Securitate, SRI), singura instituţie care aflase câte ceva despre complicii răufăcătorului.

L-au trădat „fraţii şi prietenii”

După moartea sa, Terente a intrat în legendă. Era considerat un mare amorez încă din 1924, când răpise şi siluise două virgine, în ascunzătoarea lui din Balta Brăilei. De la 50.000, recompensa pusă pe capul banditului – predat viu sau mort – a ajuns la 200.000 de lei – cam atât costa, la acea vreme, Ceasul din Centru şi statuia de bronz a ministrului Constantinescu, din faţa Palatului Agriculturii. „Însuşi şeful Marelui Stat Major a trimis sute de soldaţi, care au răscolit smârcurile şi Balta Brăilei”, ne-a relatat Ştefania Botez, arhivist la Arhivele Naţionale – Brăila.
Rapsozii au pierit, dar singurul lăutar al „Baladei lui Terente” este Nea Nicu Ţiganu, de la Tichileşti, care are 90 de ani. Din când în când, apar, însă, dovezi ale legendarului Ştefan Terente, „Regele Bălţilor” – spaima fecioarelor şi a bogătaşilor din Brăila.

Haiduc justiţiar

Istoria îl consemnează ca fiind un haiduc justiţiar, intrat în legendă datorită aventurilor sale amoroase. Întreaga poveste a banditului este consemnată de dosarul sau de la Siguranţa din Brăila.
„Acesta conţine declaraţii ale parinţilor lui, întreaga acţiune desfăşurată pentru prinderea lui, declaraţii ale multor cunoscuţi anchetaţi, bănuiţi de complicitate sau tăinuire de bunuri furate, declaraţia lui, raportul medico-legal şi articole din presa vremii”, adaugă arhivistul.

Se purta regeşte cu fetele

Răpirea celor două fete de pension, Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani, era motiv de bârfă şi amuzament. Ziarele tratau subiectul cu amuzament, cunoscută fiind virilitatea lui Terente.
În vizuina lui din Baltă, unde le dusese pe fete, tâlharul s-a purtat cu ele regeşte, le-a hrănit, le-a făcut cadouri, că furase din belşug.
Fetele au fost eliberate după o săptămână, întregi şi nevătămate, vesele şi luminoase.

Un chip neobişnuit

Se spune că, în 1915, la o servare câmpenească, toţi ochii fetelor de măritat erau pe Vasili al lui Terente. Nici văduvele şi femeile măritate nu ezitau să ridice ochii din pământ spre el. Avea o statură impunătoare, părul negru, neobişnuit pentru comunitatea din care venea, ochii de un verde maron tulburător.
N-avea nici 20 de ani când s-a însurat. Cu Ustina, fata lui Calistrat. S-a angajat pe şlep şi s-a dovedit bărbatul demn să-şi ţină nevasta şi cei patru copii veniţi unul după altul. Apoi a venit foametea, iar Ustinia s-a îmbolnăvit de ciumă şi a murit. A dus-o la Giurgiu s-o vindece, dar n-a salvat-o. Întors acasă, a primit o altă lovitură: doi dintre copiii săi au căzut de pe şlep şi au murit. La scurt timp, i-au murit şi ceilalţi doi copii mai mici, răpuşi tot de ciumă.

Legenda spune că de atunci a plecat nebun pe baltă şi se certa în fiecare zi cu Dumnezeu fiindcă i-a luat familia. Câteva luni mai târziu a întâlnit fata unui pescar., Avdotia Arina, o frumuseţe ce l-a cucerit şi i-a luminat din nou chipul. Numai că sora acesteia, urâtă ca foamea, dar îndrăgostită de Terente, a urzit un plan diabolic. I-a dat întâlnire, printr-un bilet, surorii sale cu un grec, pretinzându-se Terente. Banditul a surprins întâlnirea dintre iubita sa şi grec şi i-a împlântat cuţitul în pântece. Fata a scăpat dar el a fost arestat şi de atunci a devenit bandit. A evadat a doua zi din postul de jandarmi. Puştii strigau pe străzi: „A evadat Terente, senzaţii violente!”. De atunci, Terente a intrat în memoria colectivă încetul cu încetul.

ADEVAR SI MINCIUNA
Vlad Nica, un cititor care si-a dat doctoratul cu tema Terente, regele baltilor, afirma ca Terente a fost din Baldovinesti, si nu din Caracliu, ca nu a fost insurat niciodata, ca a fost sef de echipa pescareasca, si nu capitan de slep. Terente ar fi fost injunghiat de unul dintre oamenii lui, apoi a stat la Braila in spital, in coma. Dupa care Terente s-a angajat ca hamal in port, iar Arina, logodnica sa, ar fi murit in urma loviturii de cutit primite. Terente nu a fost prins, pentru ca s-a inrolat in armata, de unde a dezertat in 1917, impreuna cu Petroff si Lavrinte, camarazi de arme, si nu veri ai sai.

„TERENTE SI DIDINA SE PLIMBA CU MASINA…”
Autopsia cadavrului lui Terente a fost efectuata de medicul legist Maria Zaharescu, care a separat capul de corp, acesta din urma fiind ingropat in afara satului, asa cum a cerut preotul, in locul intitulat „Raspantia Lupului”, in drum spre Macin. Capul a fost luat de maiorul Stanescu, pus intr-o cutie de tabla care, dupa ce l-a prezentat presei, l-a transportat la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”. Muzeografii si profesorii de istorie din Braila sunt la curent cu legenda lui Terente. Marturii despre acesta se pastreaza la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale. Locuitorii Brailei de astazi le povestesc copiilor lor despre Terente ca despre un mare haiduc al Brailei, care ajuta pe oamenii aflati in necaz, dar, mai ales, circula legenda conform careia Terente a fost un mare iubitor de femei frumoase. Circula si astazi cantecelul: „Terente si Didina/ Se plimba cu masina/ La orice cotitura/ Mananc-o prajitura/ Didina s-a-necat/ Terente s-a-mpuscat”. Cred ca s-a numarat printre primele cantecele pe care le-am invatat cand eram copil. De ce? Nu stiu!

LUNGA CAM DE 20 DE CM
Talhariile lui Terente erau totusi iertate de opinia publica, fiindca era cel care avea curajul sa faca ceea ce un om obisnuit nici nu visa, sa bage spaima in carciumarii care botezau vinul si sa dea cu tifla autoritatilor. Terente era foarte iubit de femei. Atat de cele din clasa de jos, cat si de duducile din familiile bune. Se dusese buhul ca Terente era extrem de viril, ca avea „una” lunga de peste 20 cm. Barfele domestice nu aveau alt subiect decat cel despre bucatica buna a lui Terente. Scrisori parfumate erau trimise banditului, care onora din cand in cand pe cate o doamna cu vizita sa.

 

Informaţii culese din cartea lui Ionel Şt. şi Milică Alexandru, „Terente, Regele Baltilor” şi de la Arhivele Naţionale- Brăila.
ALTE SURSE: JURNALUL NAŢIONAL, 13 IUNIE 2005, AUTOR: NICOLETA BUTNARU

 

sursa : Historia .ro





Spartacus,nasterea unei legende

19 03 2013

Spartacus ,una din legendele istoriei

Putine intamplari rupte din antichitate pot egala povestea plina de intensitate si dramatism a sclavului care a facut sa tremure cel mai mare imperiu al epocii sale. Timp de trei ani, acesta va strabate de doua ori intreaga Italie invingand trufasele legiuni imperiale de nu mai putin de noua ori si aducand Cetatii Eterne o umilinta cum nu mai vazuse de la razboaiele cu Hannibal. Faptele sale aveau sa depaseasca timpul, iar personalitatea sa remarcabila va fi invocata de-a lungul istoriei alaturi de cele ale marilor cuceritori ai trecutului. Cezar insusi ii va recunoaste fatis meritele, iar trei secole mai tarziu de la moartea sa, imparatul roman Maximinus Trax va face un titlu de glorie din simplul fapt de a avea aceleasi origini cu sclavul care ingenunchea odinioara Roma.

spartacus jpg

Adevaratul Spartacus

Multe controverse sunt legate de originile celui care va ramane in istorie sub numele de Spartacus tracul. Izvoarele antice il prezinta ca pe un razboinic de vita regala al tribului medilor, originar de la sudul Dunarii, desi una dintre cele mai intalnite confuzii la istoricii vremii era aceea de a asocia stilul de lupta al gladiatorilor cu locurile lor de bastina.

In fapt, stilul tracic era unul dintre preferatele spectatorilor romani, pasionati de sangeroasele lupte din arena, stil in care gladiatorul lupta inarmat cu un scut rotund si o sabie de mici dimensiuni, asemanatoare celebrelor cutite (daca) din lumea dacilor; desi nu toti cei care foloseau acest stil erau din neamul tracilor. Corespondente ale numelui sau se intalnesc insa in asa numitul Bosfor Cimmerian, tarmul Marii Negre din estul Crimeei, acolo unde istoricii noteaza existenta regelui Spartados sau Sparadakos, lider trac format sub puternica influenta a colonistilor greci.

Cert este ca atat Plutarh, cat si Appian, istoricul roman de origine elena, il mentioneaza pe Spartacus ca pe unul dintre tinerii razboinici traci, racolati cu forta in randurile armatei romane. Acesta se va remarca din start datorita firii sale nesupuse si a refuzului sau de a lupta in randurile legiunilor imperiale, motiv suficient pentru a fi declarat dezertor si pentru a fi vandut ca sclav la minele de aur din Numidia.spartacus ,nasterea unei legende

Printul gladiator

Supus unor munci care solicitau un efort aproape supraomenesc si in care media supravietuitorilor era extrem de redusa, Spartacus avea sa fie remarcat de catre Lentulus Batiatus din Capua, patronul celei mai renumite scoli de gladiatori din intregul Imperiu, si rascumparat pentru a lupta in arena alaturi de alti razboinici sclavi. Vaditele sale calitati de luptator il vor propulsa in rolul de favorit al tribunelor si, mai apoi, in functia de instructor de sclavi, desi avantajele unei asemenea munci erau infime fata de cele ale celorlalti gladiatori.gladiatorii

Totul avea sa ia sfarsit in anul 73 i.e.n. , atunci cand Spartacus, alaturi de 200 dintre camarazii sai, organizeaza o conspiratie impotriva lui Batiatus si a celor ce ii asigurau paza . Inarmati numai cu cutitele sustrase din bucataria scolii de la Capua, gladiatorii se vor arunca intr-o lupta sangeroasa in care numai 69 dintre ei vor reusi sa supravietuiasca si, mai apoi, sa se retraga pe muntele Vezuviu.

Inceputul unei epopei

Cu siguranta, nici unul dintre ei nu prevedea amploarea pe care avea sa o ia miscarea pe care tocmai o incepusera. Cel mai probabil, fugarii isi imaginasera evadarea ca pe o ultima refulare in fata autoritatii romane inainte de a fi prinsi si executati. In fond, moartea era o realitate cotidiana in lumea dura a gladiatorilor.

Revolta si fuga razboinicilor sclavi va avea insa un ecou neasteptat in randurile celor oropsiti, multi dintre sclavii si saracii aflati in apropierea Vezuviului venind sa li se alature. Numarul lor ajunsese in numai cateva zile la cateva sute, iar grupul pestrit de refugiati isi va alege liderii in persoana lui Spartacus si a apropiatului acestuia, germanul Crixus.

Incapabili sa opreasca jafurile celor aflati in subordinea lor, Spartacus si Crixus se vor vedea nevoiti, cat de curand, sa infrunte trupele Senatului furios pe cutezanta si impertinenta celor considerati niste fiinte inferioare. 3000 de legionari, aflati sub comanda pretorului Clodius Glaber, aveau sa fie trimisi catre Vezuviu pentru a stopa mica rascoala.

Tot acesta avea sa fie si momentul in care geniul militar al noului comandat trac va iesi la iveala. Izolati de catre tabara romana de care ar fi fost imposibil sa treaca, gladiatorii condusi de Spartacus vor cobori muntele printr-un loc considerat inaccesibil de catre toti romanii, panta abrupta din spatele propriei tabere. Ascunsi de intunericul noptii si folosind funii create din propriile haine, sclavii vor cobori muntele si vor suprinde trupele romane buimacite de rasturnarea situatiei. Cei mai multi romani vor fi ucisi in timp ce inca dormeau, printre ei numarandu-se chiar Clodius Glaber, cel care platea astfel subestimarea adversarului in fata caruia nu isi luase nicio precautie.

Inca doua legiuni romane vor mai fi infrante de catre armata improvizata a lui Spartacus si, cu fiecare victorie, numarul sustinatorilor sai crestea considerabil. Grupul celor eliberati atinge initial 40.000 de oameni, apoi 70.000, pentru ca intr-un final sa ajunga la 120.000 de oameni.lupta lui spartacus impotriva romanilor

Desi Spartacus se dovedise un tactician desavarsit si un razboinic experimentat, doar putini dintre cei care il urmau puteau spune ca aveau cunostinte in manuirea armelor. In grupul care aducea acum cu un veritabil exod isi gasisera refugiul femei, copii si batrani, o adevarata povara pentru cei care initial isi dorisera numai sa scape cu viata. Liderul trac va improviza totusi o tabara fortificata, in care fiecare individ va face tot ceea ce ii statea in putere pentru pregatirea armatei care sa le asigure salvarea. Gladiatorii ii vor antrena pe recruti, in timp ce toti cei care nu puteau lupta asigurau hrana si armele soldatilor.

Alarmat de continuitatea si amploarea revoltei, Senatul va chema in ajutor pe consulii Gellius Publicola si Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus, fiecare cu cate o legiune formata din veterani, pentru a opri ascensiunea rebelilor. Acesta va fi si momentul in care vor aparea primele disensiuni intre grupurile de rasculati. Departe de a forma o entitate strans unita, armata lui Spartacus se impartea, mai degraba, pe nationalitati, fiecare dintre acestea considerandu-se, intr-un fel sau altul, superioara celorlalte.

Daca liderul trac va opta pentru parasirea teritoriilor romane si traversarea Alpilor catre Galia si Spania, Crixus, in fruntea temutilor razboinici germanici si gali, va cere imperativ sa lupte impotriva romanilor. Alaturi de 30.000 dintre cei mai buni luptatori, Crixus il va ataca pe Gellius Publicola, fiind insa invins si ucis alaturi de cea mai mare parte a soldatilor sai.

Spartacus va lansa al doilea atac doar cateva zile mai tarziu si ii va invinge pe rand pe Lentulus si Clodianus pentru ca, in drumul spre Modena, sa anihileze alte legiuni conduse de Gaius Cassius Longinus, guvernatorul Galiei Cisalpine.

Intentia sa clara era acum aceea de a traversa stramtoarea de la Messina si de a-si stabili tabara in Sicilia, acolo unde spera sa gaseasca terenul prielnic pentru constituirea unei comunitati puternice a fostilor sclavi si gladiatori. In fond, Sicilia fusese macinata in trecutul apropiat de doua mari rascoale ale sclavilor, asa numitele Razboaie Servile.

Pe urmele sale se afla insa Marcus Licinius Crassus, cel mai bogat si influent nobil roman din acea perioada, cel care din propria avere avea sa echipeze nu mai putin de 10 legiuni pana la finalul rascoalei sclavilor. Prima batalie dintre cei doi lideri se va da in apropierea Romei si se va incheia cu victoria zdrobitoare a tracului. Urmarea acesteia va fi decimarea completa a supravietuitorilor celor doua legiuni de catre insusi Crassus. Era un semn clar catre rasculati asupra sortii care ii astepta dar si asupra celorlalte legiuni romane care aveau sa se implice in lupta impotriva acestora.

gladiatorii in coloseum

Tradat de piratii cilicieni cu care isi negociase traversarea catre Sicilia, Spartacus se va vedea blocat in sudul Peninsulei Italice de catre opt legiuni aflate sub comanda directa a lui Crassus. Fara sorti evidenti de izbanda, sclavii vor fi salvati iarasi de catre geniul militar al tracului, cel care, la adapostul noptii, va simula un atac frontal strecurand in acelasi timp armata rasculatilor prin bresele create in randul trupelor romane.

Ultima sa tentativa de a atinge Alpii se va lovi insa de armatele uriase ale generalilor Pompei si Marcus Terentius Varro Lucullus, chemate de urgenta din Spania si Macedonia de catre Senatul care se temea de un atac direct asupra Romei. Sclavii aveau sa fie surprinsi de catre cele trei forte expeditionare in Lucania, in apropierea raului Silarus, si vor fi infranti intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale epocii.

Nasterea legendei

Desi s-a spus ca Spartacus a fost ucis in aceasta batalie, corpul sau nu a fost nicicand descoperit, fapt ce a dus la nasterea unor legende care mai dainuie si astazi. Se spune ca liderul trac ar fi reusit sa scape si sa isi indeplineasca visul de a ajunge in tinuturile galilor, pe atunci inca liberi.

Sclavii capturati aveau sau fie pedepsiti exemplar, nu mai putin de 6.600 de oameni fiind crucificati de-a lungul drumului de la Capua catre Roma.
In ciuda aportului sau, Crassus va primi putine onoruri la Roma, acolo unde adversarii sai politici au acordat intregul credit lui Pompei.

In ciuda infrangerii, grupuri razlete de sclavi vor continua lupta inca mult timp, romanii avand inca de eliberat orasul Thuri din sudul Romei, la mai bine de sase ani dupa incheierea rascoalei.

spartacus php

Amintirea unui erou

Cele 10 legiuni stranse de Crassus depasesc ca numar trupele care i-au fost necesare lui Cezar pentru a cuceri intreaga Galie.

 Se spune ca inaintea ultimei batalii, Spartacus si-ar fi injughiat calul, aratandu-le celor care il urmau ca singurele lor optiuni sunt victoria sau moartea.

Imaginea lui Spartacus a fost folosita intens de liderii comunisti pentru a promova ideea creatorului primului stat al celor asupriti. Karl Marx, alaturi de scriitorii comunisti ai epocii, l-a declarat pe Spartacus drept „cel mai bun exemplu pe care istoria il poate da”.

In cinstea sa, Uniunea Sovietica va deschinde o competitie sportiva, numita Spartakiada, competitie ce se dorea egala Jocurilor Olimpice.

 

 

Sursa bibliografica: descopera.ro,mixdecultura.ro,BBC History.





BABA NOVAC

4 12 2012

HAIDUCIA CA MIJLOC DE REZISTENTA IMPOTRIVA IMPERIULUI OTOMAN

In zilele apogeului sau, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta militara care zdrobea fara drept de apel orice armata europeana. Frica si groaza semanate de turci au dat de fapt un imbold fara precedent dezvoltarii diplomatiei in Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de osti care infrunta cu vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un batran haiduc sarb care l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte, legende si inimile oamenilor.

Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.baba-novac

Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale luiMihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.

Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.

BABA NOVAC,BATRANUL CU SUFLET DE HAIDUC

Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona. Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarataparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam. Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit tragicul sau destin.

baba novac

Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.

Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.

O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”

Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.

“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa”

In aceeasi perioada in Balcani isi desfasura activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia, raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Patrascu Voda, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta, domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. “Ne sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.

La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawskisi secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.

Novac

In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatuluipasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci”- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.

Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.

MOARTEA UNUI EROU

In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel, conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si condamnati la moarte. 

Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.

La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoniconsemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…

Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .

Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

OMUL INTRAT IN LEGENDA

”Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n tapa alinat”

Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al luiGruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.

Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.

Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor dinRomania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta…

 

sursa :descopera.ro





Eschil,parintele tragediei

1 11 2012

Despre viata celui mai mare dintre cei trei autori de tragedie ai Greciei Antice,alaturi de Sofocle si Euripide,se cunosc putine lucruri.Descendent dintr-o familie aristocrata ,s-a nascut in 525 i.Chr.langa Atena ,la Eleusis,centru religios celebru in intreaga lume greceasca.Influenta locului de nastere ,unde a si copilarit ,desi nu a fost initiat in misterele eleusine,se va resimti in pietatea grava si in solemnitatea tonului ce caracterizeaza intreaga sa opera.

In copilarie a primit o educatie aleasa ,indeosebi in domeniile poeziei lirice si epice,a muzicii vocale si instrumentale ,precum si a teatrului.Indragostit de teatru,la varsta de 25 de ani ,a aparut pe scena ca actor si autor,concurand -fara succes momentan-cu renumitii dramaturgi Pratinas si Phrinicos.Cand au inceput razboaiele contra persilor Eschil a luptat si la Maraton ,Plateea si Salamina.Prima victorie la concursurile dramatice a obtinut-o in 484 i.Chr,la 41 de ani.

La aceste concursuri ,care aveau loc in fiecare an,organizatorii alegeau trei concurenti.Fiecare prezenta o tetralogie:o trilogie in care subiectul tratat se desfasura de-a lungul celor trei parti a caror reprezentare dura aproximativ doua ore fiecare,urmata -pentru a destinde publicul-de o asa numita „drama satirica”,adica o piesa cu subiect vesel si cu personaje mitologice,divinitati minore asociate zeului Dionysos,din familia satirilor,silenilor,ciclopilor  etc.

Prima mare victorie a repurtat-o Eschil in 472 i.Chr ,la 53 de ani,cu o tetralogie din care ne-a ramas o singura piesa-tragedia Persii,in care glorifica,intr-o viziune grandioasa si un stil solemnn ,eroic,marea victorie a grecilor impotriva invadatorilor persi .Era expresia sentimentului de mandrie al grecilor.Faima de dupa aceasta tragedie a facut sa fie invitat la curtea tiranului Siracuzei,Hieron.Aici a mai reprezentat o data Persii si a compus o tragedie intitulata Etneele(o opera pierduta),pentru a celebra fondarea orasului Etna.

Seria sa se succese teatrale continua la Atena cu remarcabila trilogie Orestia,un impresionant monument al teatrului universal .A murit in orasul Gela ,din Sicilia la aproape 70 de ani.

Eschil a avut doi fii ,Euphorion si Enaion,amandoi cunoscuti autori de tragedii.A scris in total 89 de piese,legate in 22 de tetralogii(66 de tragedii si 22 de piese cu satiri),plus o tragedie izolata ,Etneele.In decursul vietii a repurtat 13 victorii la marile concursuri teatrale din Atena .Din toate aceasta vasta productie s-au pastrat doar 7 tragedii si 769 de fragmente  din restul .Cel mai vechi manuscris existent ,cuprinzand toate operele ramase de la Eschil,este cunoscut sub denumirea Mediceus .Dateaza din sec X si se afla in Biblioteca Laurenziana din Florenta.





Genialul Arhimede

25 10 2012

Cel mai mare erudit al Antichitatii greco-latine,geniu polivalent,astronom,fizician si inginer,este considerat Arhimede.S-a nascut in anul 287 i.Chr la Siracuza ,colonia greaca din sudul Siciliei.Era fiul unui renumit astronom si prieten(poate chiar ruda )cu Hieron,tiranul orasului.A studiat un timp la Alexandria,unde a audiat lectiile celebrului geometru Euclid.reintors in orasul sau natal Arhimede s-a dedicat exclusiv studiului ,imbogatind patrimoniul stiintific al omenirii cu opere fundamentale.

Dintre cele zece opere care ne-au ramas de la el mentionam:Cvadratura parabolei,Despre conoizi si sferoizi,Despre spirale( in care da o definitie exacta a spiralelor,o descriere a proprietatilor lor si care totodata constituie cel mai vechi tratat de calcul diferential);Masurarea cercului ,Despre echilibrul planelor,Despre sfera si cilindru(cuprinzand calculul suprafetelor si volumelor acestor doua solide,precum si raporturile matematice dintre ele);Despre corpurile plutitoare,in care pune bazele hidrostaticii.El este fondatorul teoriei rationale a centrelor de greutate ;este creatorul stereometriei corpurilor conice ,precum si al teoriei parghiilor.

Arhimede este cel care a determinat raportul dintre circumferinta si diametrul cercului.Contributiile sale cele mai importante privesc determinarea centrului de greutate,masurarea ariilor si volumelor,notiunea de greutate specifica sau determinarea raportului dintre volumul unei sfere si volumul cilindrului circumscris.In lucrarea sa intitulata Arenarium ,avand ca obiect logistica,logica simbolica ,matematica a numerelor intregi,Arhimede a demonstrat pentru prima data infinitatea posibila a numarului.In lucrarea Despre metoda,prin originalul sau procedeu expus aici de a determina masurile feometrice el a anticipat calculul integral.

Importanta contributiilor lui Arhimede este considerabila si in domeniul mecanicii si ingineriei.Am amintit in acest sens teoria parghiilor de gradul 1,2 si 3,a caror forta mecanica el o considera atat de mare incat afirma :”Dati-mi un punct de sprijin si cu ajutorul parghiilor va voi ridica lumea”.Lui i se atribuie si inventia surubului fara sfarsit ,a rotilor dintate,scripetelui mobil,a mufelor si a surubului tubular.Trebuie spus ca el nu aplica matematica ,tehnicii ci ,din contra,tehnica este inspiratoarea lucrarilor sale teoretice.

Cel mai cunoscut episod este acela cand romanii au atacat Siracuza.Arhimede a pus sa se construiasca ingenioase masini de razboi,concepute de el:catapulte uriase ce puteau arunca proiectile la mare distanta,oglinzile concave,care concentrau razele solare  si incendiau corabiile romane.In felul acesta orasul a rezistat mai bine de 2 ani.

In 212 i.Chr romanii patrund in cetate.Comandantul acestora,generalul Marcus Claudius Marcellus,pretuind geniul foarte cunoscutului om de stiinta ,a dat ordin sa fie crutat.Un soldat roman ,care nu-l cunostea l-a gasit pe strazile Siracuzei desenand anumite cercuri pe nisip.Soldatul a calcat pe cercuri si Arhimede l-a apostrofat spunandu-i :„Nu-mi strica cercurile”.Drept raspuns romanul l-a ucis pe loc.

Mormântul lui Arhimede conținea o scupltură care ilustra demonstrația lui matematică favorită, constând dintr-o sferă și un cilindru cu același diametru și înălțime. Arhimede a arătat că volumul și aria laterală a sferei sunt egale cu 2/3 din volumul și aria cilindrului inclusiv bazele. În 75 î.Hr., la 137 de ani de la moartea lui Arhimede, oratorul roman Cicero servea drept chestor în Sicilia. El a auzit poveștile despre momânt, dar nimeni nu a fost în stare să-i spună unde se află. Eventual el a găsit mormântul lângă poarta Agrigentine din Siracuza într-o proastă condiție și acoperit de buruieni. Cicero a curățat mormântul, a văzut sculptura și a citit câteva versuri care au fost adăugate ca o inscripție. Mormântul descoperit în curtea unui hotel din Siracuza în 1960 este atribuit lui Arhimede, dar locația este totuși necunoscută azi.





IULIUS CEZAR

6 10 2012

MOTTO

Veni,vidi,vici!-Am venit,am vazut,am invins

ORIGINI SI CONTEZT ISTORIC

Vom vedea azi figura unui alt mare conducator militar:CAIUS IULIUS CAESAR.

 

Caesar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Caesar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Caesar a crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Caesar, deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Caesar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar.

Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Caesar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Caesar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. El a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius.

SCURT ISTORIC

S-a afirmat de tanar in armata romana, mai intai in Asia. In cariera politica a urmat linia tatalui sau, nepot si adept al lui Caius Marius, deci membru al taberei popularilor.(unul din „partidele”de la Roma)

Dupa preluarea puterii la Roma de catre Sylla (82 i.Chr), liderul taberei optimatilor,(celalalt „partid”) acesta i-a cerut lui Caesar sa divorteze. Refuzul acestuia a atras dupa sine condamnarea sa la moarte (preschimbata in exilare) si confiscarea averii sotiei sale. Revenit la Roma, dupa moartea lui Sylla, si-a reluat in anul 68 i.Chr. ascensiunea politica, obtinand mai intai functia de chestor, apoi de pontifex maximus (preot suprem) si guvernator al Hispaniei. Lider al taberei popularilor, s-a evidentiat in acelasi timp prin victoriile impotriva rebelilor din Spania. In imprejurarile politice de la Roma din deceniul al VII-lea i.H., Caesar a preferat sa se alieze cu M. Licinius Crassus si cu Pompei (Pompeius Magnus). In aceste conditii s-a incheiat primul triumvirat din anul 60 i.Chr. In 59 i.Chr. a fost ales consul si a trecut la impunerea unor reforme economice si sociale potrivit intereselor triumvirilor. Una dintre acestea a fost ceruta de Pompei: distribuirea pamanturilor catre veteranii armatei sale si aprobarea politicii dusa de acesta in Orient, in timpul razboiului impotriva lui Mitridate (Mithridates) al VI-lea Eupator. Din 58 i.Chr. Caesar este numit guvernator al Galliei Cisalpine si al Galliei Transalpine, pentru o perioada de cinci ani. In aceasta calitate a declansat campania de cucerire a intregii Gallii. In SE Galliei i-a infrant pe helveti, apoi a respins atacurile suebilor germanici condusi de Ariovist, a anexat zona Aquitaniei, i-a cucerit pe veneti. Sub comanda sa, pentru prima data armata romana a patruns pe teritoriul Germaniei dar si in Britannia. In 52 i.H. l-a infrant in marea batalie de la Alesia pe conducatorul galilor, Vercingetorix.

Suetoniu l-a descris cel mai bine in Vietile celor 12 cesari:” Cezar era cel mai desavarsit calaret si militar, rezistand la eforturile cele mai mari. Parcurgea distante foarte lungi cu o iuteala de necrezut. E greu de spus daca dadea dovada mai multa de prevedere sau de indrazneala in campaniile sale; niciodata nu-si ducea armata fara a cerceta mai inainte drumurile daca nu cumva era primejdia vreunei capcane dusmane.”

Campaniile sale din Galia le stim deoarece Caesar a lasat un volum de memorii intitulat chiar  Commentarii de Bello Gallico.

Victoriile si ambitia sa politica, moartea lui Crassus in 52 i.Chr. si dorinta lui Pompei de a ocupa o pozitie dominanta la Roma au determinat reizbucnirea razboiului civil. Alaturi de armata sa (pe care a refuzat sa o dizolve) Caesar a trecut raul Rubicon, granita dintre Italia si Gallia Cisalpina, prilej cu care a rostit celebrele cuvinte: Alea jacta est (Zarurile au fost aruncate) indreptandu-se impotriva Romei. Dupa infrangerea lui Pompei la Pharsalos (48 i.Chr.) si uciderea rivalului sau in Egipt de catre Ptolemeu al XIV-lea, Caesar s-a deplasat la gurile Nilului, a ocupat Alexandria si s-a implicat in razboiul civil dintre Ptolemeu si Cleopatra, de partea acesteia. Victorios la Alexandria, a instalat-o pe Cleopatra pe tronul Egiptului, apoi a pornit o expeditie de pedeapsa in Asia Mica, impotriva regelui Bosforului, Pharnaces, fiul lui Mitridate al VI-lea Eupator, care incerca sa se elibereze de sub tutela Romei. La incheierea acestei expeditii, trimitea Senatului celebrul raport alcatuit din numai trei cuvinte: Veni, vidi, vici (Am venit, am vazut, am invins). In 45 i.H., a pus capat razboiului civil, dupa infrangerea ultimelor centre de rezistenta organizate de fostii partizani ai lui Pompei, in Africa de Nord si Spania. Practic in acel moment avea puterea unui monarh absolut, pastrand insa aparentele republicane: concentra in mana sa intreaga putere la Roma. Acestuia ii fusesera atribuite toate functiile de conducere importante: dictator pe viata, tribun pe viata, chestor, imperator (comandant suprem al armatei), parinte al patriei, pontifex maximus. S-a inconjurat de oameni apropiati lui, marind numarul senatorilor de la 600 la 900 si acordandu-le fidelilor sai diverse magistraturi, al caror numar a crescut. Toate acestea anuntau, in fapt, sfarsitul Republicii romane. Impotriva sa a fost organizat un complot al aristocratiei senatoriale, ramasa atasata de traditiile republicane. La 15 martie 44 i.H., in preajma organizarii unei mari campanii militare impotriva partilor, Caesar este asasinat in Senatul roman de un grup de senatori condusi de M. Iunius Brutus si C. Cassius Longinus. Nepotul si fiul sau adoptiv, Octavian, la capatul unui nou razboi civil, va continua actiunea lui  si va inaugura imperiul.

asasinatul lui Caesar in Senat

URMARILE ASASINATULUI

Ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat ,chiar daca Caesar a fost omorat. Clasele sociale de mijloc și inferioară, în care Caesar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocrați le uciseseră eroul.Marcus Antoniu,unul din generalii si prietenii sai , s-a folosit de supărarea mulțimii romane și a amenințat cu dezlănțuirea ei asupra optimaților, poate în intenția de a prelua el însuși controlul asupra Romei. Însă Caesar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca moștenitor unic al vastei sale avuții, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Caesar, cât și control asupra uneia dintre cele mai mari averi din republică. În plus, Gaius Octavius era, pentru toate intențiile și scopurile, fiul marelui Caesar .Loialitatea populației romane a trecut de la Caesar la Octavius. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui acestuia, s-a dovedit a fi  nemilos și crud. În timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius își consolida poziția. Pentru a se putea lupta cu Brutus și Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Caesar, cât și de legitimitatea pe care numele  o oferea oricărei acțiuni pe care acesta ar fi desfășurat-o împotriva celor doi. S-a format un nou triumvirat, al doilea și ultimul, cu Octavius, Antoniu, și comandantul loial al cavaleriei lui Caesar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a zeificat pe Caesar ca divus Iulius . Al doilea război civil,a fost dus împotriva lui Brutus și Cassius. Antoniu și Octavian i-au înfrânt pe acestia  la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanșat apoi între Octavian pe de o parte și Antoniu și Cleopatra pe altă parte. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu și a Cleopatrei la Actium și cu ascensiunea politică a lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, cu numele de Cezar August. În 42 i.Chr, Caesar a fost zeificat oficial ca divus Iulius (Iuliu divinul), iar Caesar August a devenit astfel divi filius (fiul lui divinului).

EPILOG

Figura lui Caesar a ramas in istorie ca fiind a unui erou.Cei ce l-au asasinat,desi au incercat prin ceea ce au facut sa salveze republica ,sunt doar simpli tradatori .Sunt damnati si huliti.





Hannibal,dusmanul Romei

26 09 2012

Despre acest personaj as putea vorbi o zi intreaga fara sa ma opresc. A fost unul din cei mai renumiti conducatori militari ai istoriei, nu atat prin amploarea cuceririlor, cat prin modul in care a stiut sa-si conduca armata in situatii limita, pe un teritoriu care-i era complet strain. Sa vedem de ce este inclus in galeria marilor cuceritori .

S-a născut în nordul Africii și a fost fiul lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă care însemna Fulgerul, având în vedere slabiciunea lui pentru atacurile rapide). Din anul 237I Hr. își însoțește tatăl în Spania .Participă alături de acesta, apoi după moartea lui , alături de Hasdrubal, la construirea imperiului colonial cartaginez din Hispania.La moartea acetuia din urma ,in 224I.Hr devine comandantul trupelor din Spania ale cartaginezilor.Titus Livius l-a descris ,cel mai bine,in a sa „Ad urbe condita:: „…nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însușiri atât de felurite – și de a asculta și de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toți, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuință. Nu-i isovea trupul nici un fel de trudă (…) Hannibal era deopotrivă de răbdător și la frig și la arșiță, cumpătat la mâncare și băutură, după care nu jinduia niciodată (…) Mulți l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldățească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe (…) În luptă pornea cel dintâi și ieșea din încăierare cel din urmă.”

RAZBOAIELE CU ROMA

Era evident ca interesele romanilor in Hispania se vor ciocni de interesele punilor(nume dat cartaginezilor de catre romani).Scanteia care a aprins razboiul a fost cucerirea Saguntului (cetate iberica aflata sub” protectia” Romei)in 219I.Hr.

Ceea ce urmeaza ar putea fi trecut in orice manual de tactica militara.Hannibal străbate în august 218 î.Hr., cu o armată de 50.000 de pedeștri, 9.000 de cavaleri și 37 de elefanți, Munții Pirinei, forțează trecerea râului Rhôn în Gallia și dejoacă toate tentativele romane de a-i bara drumul. În toamna anului 218, traversează în numai 15 zile, dar cu pierderi grele, culmile înzăpezite ale Alpilor, pătrunzând în octombrie 218, cu cei 26.000 de soldați care i-au mai rămas, în Câmpia Padului, în nordul Italiei.

Rapiditatea miscarilor i-a luat prin surprindere pe romani(acestia se pregateau sa debarce ei primii in Africa de Nord si in Hispania).În încercarea de a-și găsi aliați, face curte orașelor grecești din Italia. Celții, plini de ură împotriva Romei, care tocmai îi alungase din Italia de Nord, i-au facilitat armatei lui Hannibal trecerea.Alaturi de el vin toti cei care erau nemultumiti de politica de cuceriri a noii puteri care se nastea in peninsula italica. Cu acesti noi aliati si cu ce ramasese din armata sa(foarte eterogena,formata din mercenari in mare parte) înfrânge în noiembrie 218 î.Hr pe râul Ticinus armata consulului Publius Cornelius Scipio (tatăl lui Scipio Africanul)si  în decembrie, înfrânge armata consulului T.Sempronius Longus pe râul Trebia. Nu se opreste aizi.În martie 217 î.Hr. traversează Apeninii și pătrunde în Etruria. În timpul acestor evenimente își pierde un ochi. Pe malul nordic al Lacului Trasimene, Hannibal surprinde și nimicește, la 24 iunie, armata consulului Gaius Flaminius, care cade în luptă alături de alți 15.000 de soldați față de numai 1.500 de soldați pierduți ai lui Hannibal.

Ceea ce parea un foc de paie la inceput ,devine o amenintare serioasa si la Roma se alege un dictator .(masura luata numai in caz de urgenta):Fabius Maximus,numit si Cunctator(zabavnicul) datorita politici de temporizare si neangajarii in lupta deschisa.Punii isi vad de treaba si devasteaza Italia centrala si meridionala.Rezultatul nu se lasa asteptat.Cei doi consuli nou alesi, Lucius Aemilius Paullus și Gaius Terentius Varro, formeaza o armata numeroasa si ,in  august 216 î.Hr., la Cannae, în Apulia,se afla fata in fata cu Hannibal.Ceea ce a urmat a fost una din cele mai faimoase batalii ale istoriei.Slăbind centrul și oferind atacului roman iluzia unei victorii ușoare, Hannibal reușește, grație solidității flancurilor și a manevrei de învăluire a cavaleriei, să obțină completa încercuire a armatei romane, care era dublă ca efectiv. Pe câmpul de luptă rămân între 50.000 – 60.000 de soldați romani morți, cea mai gravă înfrângere militară din istoria Romei republicane.Hannibal a pierdut doar vreo 6000 de soldati ceea ce arata proportiile catastrofei pentru romani. Această bătălie a devenit model al bătăliei de învăluire în istoria artei militare.

În urma acestei victorii, după ce Roma refuză orice tratative de pace, Hannibal pătrunde în Campania, raliindu-și triburile samniților și Capua, cel mai strălucit oraș al regiunii. Alte numeroase populații italice și orașe precum Nola, Neapolis și Cumae, rămân fidele alianței romane. În 215 î.Hr. Cumae rezistă atacului cartaginez, în schimb orașele grecești din sudul Italiei – Locri și Crotona – își deschid porțile în fața lui Hannibal. Victoria de la Cannae este urmată de o serie de succese diplomatice de răsunet. Filip al V-lea al Macedoniei încheie o alianță cu Hannibal declarând război Romei.Siracuza trece în tabăra anti-romană. Tarentul, urmat de Metapont și de Thurioi, se alătură, în anii 213-212, punilor. Din 212-211 însă, balanța de forțe începe să se încline lent, dar inexorabil, în favoarea Romei.

„Stii sa invingi ,dar nu stii sa profiti de victorie”i-a reprosat mereu fratele sau lui Hannibal.De ce el nu a atacat Roma?Este o intrebare la care nu vom gasi raspuns niciodata .Sunt doar presupuneri.Acesta a fost momentul decisiv al campaniei.Romanii au timp sa se reorganizeze si sa incheie alte aliante.Orasele care trecusera de partea cartaginezilor au fost cucerite ,iar Capua a fost aspru pedepsita .In 211 Hannibal era la portile Romei.Prea tarziu insa.Nu reuseste sa o cucereasca si este nevoit sa ridice asediul si sa se retraga inspre sud.

Romanii revin in forta.Printr-o abilă diplomație, reușesc să găsească, în Liga Etoliană și Pergam, aliați fideli în primul război macedonean (215 î.Hr. – 205 î.Hr.), obligându-l pe Filip al V-lea să se consacre, în excusivitate, operațiunilor militare din Grecia. În anul 210 î.Hr., un nou general roman, în vârstă de numai 25 de ani, este numit comandant suprem al forțelor din Spania, eliminând până în 206 î.Hr. orice rezistență punică în Peninsulă. Istoriografia romană a făcut din Scipio Africanul contraponderea ideală a comandantului cartaginez. Tot mai izolat pe pământul italic, Hannibal apelează la ajutorul fratelui său Hasdrubal. Acesta, cu ultima mare oaste punică din Hispania, reface drumul lui Hannibal dar, ajuns în Italia centrală, este surprins de forțele celor doi consuli – Marcus Livius Salinator și Gaius Claudius Nero – la râul Metaurus, pierzând în bătălie întreaga armată și propria-i viață (207 î.Hr.).

Redus la defensivă în sudul Italiei, Hannibal este rechemat în 203 î.Hr. în Africa, după victoriile repurtate aici de Scipio Africanul. La capătul a 16 ani de lupte, Hannibal părăsește neînfrânt pământul Italiei. La Zama însă, în Tunisia, în ultima bătălie a celui de-al doilea război punic (202 î.Hr.) Hannibal este înfrânt de mai tanarul sau oponent, Cartagina semnând, în anul următor, tratatul de pace.

SFARSITUL 

Ceea ce a urmat nu face cinste orasului ,pe care l-a slujit ,cu destoinicie atatia ani:Cartagena.Este nevoit sa se refugieze ,mai intai   la curtea lui Antiochos al III-lea, suveranul Regatului Seleucid,apoi la prietenul sau regele  Bitiniei, Prusias I.Ura sa impotriva Romeni nu a incetat .I-a determinat pe cei doi conducatori sa declare razboi si sa lupte impotriva  a ceea ce considera el ca este noul stapan al M. Mediterane,Roma republicana.S-a sinucis in 183 I.Hr neacceptand sa fie luat prizonier de romani.In acelasi an a murit si rivalul sau Scipio Africanul.Se incheia cel mai mare cosmar al Romei .





Skanderbeg-eroul Albaniei

11 09 2012

Context istoric

Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg –Giorgi Kastrioti, pe numele sau adevarat – ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca o intentie nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare. Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman.

O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396, o batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinul Sf. Ioan se dovedise incapabila sa opreasca iuresul turcesc. Fusese ultimul semnal de alarma pentru monarhii crestini. In fapt, intre puterile europene si Imperiul Otoman parea sa nu mai stea nimic, iar Vechiul Continent se pregatea de o infruntare cum nu mai vazuse de pe vremea hunului Attila. Era momentul in care, din muntii Albaniei de azi, se ridica un barbat fara de tara, un barbat care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat,Albania.

Locul unde se nasc vulturii

Fostul regat al Epirului, strajuit de coastele dure al muntilor Pirului si de valurile Marii Adriatice, nu este altul decat locul in care vedea lumina, odinioara, cel mai mare general din istoria omenirii,Alexandru Macedon. Secole mai tarziu, in acelasi loc, un alt mare general se nastea pentru a aminti si purta mai departe mostenitea ilustrului sau predecesor.

Giorgi Kastrioti s-a nascut in Castelul Kruja, la 5 mai 1405, in familia nobililului Ioan Kastrioti, lider local aflat sub suzeranitatea directa a sultanului. Povestea sa nu difera de cea a altor lideri balcanici. Inca de la o varsta frageda, Giorgi a fost incredintat Curtii Otomane, alaturi de alti trei frati ai sai, drept garantie pentru eventualele acte de nesupunere ale tatalui, deja recunoscut pentru tentativele sale de eliberare de sub dominatia turca. Circumcis, educat in legile Islamului si trecut prin durele antrenamente ale elitei ienicerilor, tanarul Kastrioti se remarca rapid in ochii sultanuluiMurad al II-lea, cel care il ridica la rangul de general, la mai putin de 30 de ani. Alura sa impunatoare, cu mult peste media acelor vremuri, curajul nebunesc de pe campul de lupta dar si victoriile sale neintrerupte ii determinau pe turci sa il asemene cu Alexandru Macedon si chiar sa ii acorde numele acestuia. Astfel, aparea pe scena istoriei Skanderbeg – Aleksander Beg sau Lordul Alexandru, asa cum suna cognomenul sau  la Curtea Otomana. Nimeni nu se astepta la schimbarea sa radicala, cu atat mai mult cu cat Kastrioti fusese desemnat, in 1443, sa conduca un regiment important in lupta impotriva noii amenintari din Transilvania, nimeni altul decat Iancu de Hunedoara. Mai mult, Giorgi primise si titlul de guvernator, iar cariera sa parea sa il duca pe un loc de cinste in anturajul sultanului si catre o viata lipsa de neajunsuri..

Skanderbeg nu isi uitase, insa, originile, in ciuda anilor indelungati petrecuti in tabara turcilor. Indurerat de moartea tatalui sau, dar si de decizia monarhului otoman de a-si extinde dominatia asupra cetatii in care se nascuse, albanezul schimba taberele si se indrepta, in cea mai mare graba, catre Castelul Kruja. Lupta impotriva generalului de origine valaha nu mai era lupta sa. De acum, Giorgi Kastrioti si cei 300 de razboinici care il urmasera aveau sa aprinda scanteia unui razboi pe care Imperiul Otoman nu il va mai uita niciodata.

Folosinu-se de un tertip si silindu-l pe secretarul sau, Reis Efendi, sa redacteze un document fals prin care Murad al II-lea i-ar fi incredintat comanda Castelului Kruja, Skanderbeg intra nestingherit in cetatea in care se afla deja guvernatorul legal, Hasan Beg. Nebanuind absolut nimic si convins de loialitatea albanezului, Hasan ii incredinta acestuia fraiele micului tinut. Avea sa fie un gest pe care toti turcii il vor regreta amarnic.
Autoproclamat conducator al Krujei, Kastrioti depunea un juramant teribil. Atat el cat si sustinatorii sai jurau sa nu se opreasca pana cand ultimul turc nu va fi parasit stravechiul teritoriu al Epirului si pana cand vechea credinta ortodoxa nu isi recastiga locul de odinioara. Toti cei care au refuzat in acel moment convertirea la crestinism erau trasi in teapa, iar Hasan Beg, loialul sustinator al sultanului, fusese ridicat in cea mai inalta dintre ele.

Scutul Europei

Putini se asteptau ca Skanderbeg sa supravietuiasca unei asemenea incercari nebunesti de a sfida cea mai mare putere a lumii. In fond, niciun alt european nu reusise sa obtina vreo victorie in fata turcilor, cu exceptia lui Mircea cel Batran,  in legendara Batalie de la Rovine din 1395. Atunci, in fruntea a mai putin de 10.000 de razboinici, voievodul valah reusise sa administreze o infrangere zdrobitoare celor 40.000 de turci condusi de insusi Baiazid I si celor aproape 10.000 de sarbi veniti in ajutorul otomanilor. A fost un exemplu pe care Giorgi Kastrioti, in comparatie cu marile puteri europene, avea sa il aplice cu succes pentru tot restul vietii.

Skanderbeg era constient de faptul ca ofensa adusa sultanului de tradarea sa nu putea ramane trecuta cu vederea. Astfel, la numai cateva luni de la ocuparea Krujei, liderul albanez organiza Liga de la Lezha, intalnire in care ii invita pe toti liderii regionali din fosta provincie a Epirului pentru a i se alatura in lupta. Surprinzator, nimeni nu ii refuza cererea si, mai mult, noul lider primea sprijinul total, uman si financiar, din partea populatie locale, unita pentru prima oara sub un singur steag. In fapt, Kastrioti alegea sa dea inca o palma otomanilor alegandu-si drept simboluri, steagul rosu cuinsemnul vulturului bicefal, stindardul de lupta al Bizantului, si coiful impodobit cu capul unui tap aurit, trimitere la vechile simboluri razboinice ale grecilor antici.

Riposta Imperiului Otoman nu s-a lasat prea mult asteptata. In acelasi an 1444, an in care Skanderbeg reusea sa uneasca triburile albaneze, o armata numarand 25.000 de luptatori turci se indrepta catre noul stat din sud-estul Europei, pentru a oferi o lectie rebelilor si tuturor celor care ar fi intentionat sa le urmeze exemplul. Condusi de Ali Pasa, unul dintre cei mai renumiti generali turci ai momentului, otomanii erau convinsi ca victoria va fi una rapida si exemplara. Nu se asteptau ca, intr-un timp atat de scurt, rebelul Skanderbeg sa poata organiza o rezistenta pe masura neintrecutilorieniceri. Si totusi, in vara anului 1444, Kastrioti dadea un prim semn Europei, aratand ca turcii pot fi infranti. Folosind tactici de gherila inaintea confruntarii finale, albanezul reusea sa demoralizeze trupele adverse si sa le administreze o infrangere zdrobitoare, cu o armata ce nu depasea 15.000 de luptatori. In fond, armata lui Skanderbeg nu avea sa depaseasca niciodata un numar mai mare de 20.000 de combatanti.

Ajutorul pe care Kastrioti spera sa il primeasca din partea monarhilor europeni nu avea, insa, sa mai vina. Invinsi in Batalia de la Varna, acestia preferasera sa se retraga in propriile tari pentru a-si reface fortele. Singuri in fata otomanilor, albanezii lui Kastrioti reuseau, totusi, sa obtina alte doua victorii in urmatorii doi ani. Cu toate acestea, greul de abia urma sa vina. In vara anului 1450, satul de sfidarea fostului sau supus, sultanul Murad al II-lea pornea catre Albania cu o forta imensa de aproximativ 150.000 de razboinici. Primul pas al monarhului turc urma sa fie chiar cucerirea Castelului Kruja, simbolul rezistentei lui Skanderbeg, o lovitura care ar fi distrus moralul rebelilor si i-ar fi transformat pe acestia in simpli proscrisi. Geniul militar al albanezului isi spunea, insa, din nou, cuvantul. Cu o garnizoana in Kruja de numai 1500 de oameni si cu grosul armatei implicat in nesfarsitele actiuni de gherila, Kastrioti reusea un an mai tarziu sa puna pe fuga intreaga ostire otomana. Umilit, Murad al II-lea se stingea in acelasi an in timpul retragerii, fiind urmat la tron de fiul sau, Mahomed al II-lea.

Urmau cinci ani de liniste pentru Skanderbeg si pentru ostenii sai, dar toti constientizau ca nu era vorba decat de linistea premergatoare furtunii. Dezlantuit, Mahomed al II-lea dadea lovitura de gratie, in 1453, ultimelor ramasite ale Imperiului Bizantin. La numai 21 de ani, noul monarh reusea ceea ce nimeni inaintea sa nu mai reusise, cucerirea Constantinopolului. Lumea intreaga era ingrozita de caderea celei mai mari cetati a lumii medievale iar Roma era cu totul indreptatita sa se simta urmatoarea tinta a sultanului. Ramanea, insa, o zona careia nimeni nu parea sa ii dea o importanta prea mare, Balcanii. Statul rebel al lui Giorgi Kastrioti si ascensiunea verilor valahi, Vlad Tepes siStefan cel Mare aveau, totusi, sa se dovedeasca o nuca prea tare chiar si pentru Mahomed al II-lea Cuceritorul.

Dornic sa stearga rusinea infrangerii tatalui sau in fata mult mai putin numeroasei armate a lui Skanderbeg, Mahomed trimitea in Albania, in fruntea a 90.000 de luptatori de elita, pe Isa Beg Evrenoz,  singurul general turc ce reusise sa se doveasca superior liderului albanez, in perioada uceniciei acestuia in armata turca, si chiar pe nepotul acestuia, Hamza Kastrioti. Lipsit, iarasi, de sprijinul puterilor europene, din partea carora primise cu doi ani inainte doar 500 de soldati (majoritatea cazuti in Asediul de la Berat, din 1455), Skanderbeg reusea imposibilul si invingea mult mai numeroasa armata otomana in confruntarea ramasa in istorie sub numele de Batalia de la Ujerbardha (Apa alba).

Suprinzator, Mahomed al II-lea propune pacea invincibilului liber albanez, lasandu-i acestuia timp sa isi refaca fortele si sa caute ajutor la curtile Europei. Profitand de linistea neasteptata, Skanderbeg se implica activ, in acelasi an, in lupta de sprijinire a Regatului Neapolelui si reuseste sa infranga fortele beligerante ale nobililor angevini ce amenintau stabilitatea, si asa subreda, a statelor italiene. Gestul sau ramanea, si de aceasta data, fara urmari notabile din partea liderilor europeni, ajutoarele oferite de acestia constand, de cele mai multe ori, in titluri de noblete si promisiuni desarte. Poate cel mai bun exemplu in acest sens ramane gestul Papei Pius al II-lea, cel care il numea pe Skanderbeg drep Capitan General al Sfantului Scaun si ii acorda titlul de Athleta Christi, titlu pe care il mai primeau si Iancu de Huneadoara si Stefan cel Mare. In schimb, ajutoarele solicitate de albanez in vederea iminentului atac al lui Mohamed nu se mai materializau.

Din nou singur in fata eternului sau dusman, Imperiul Otoman, Skanderbeg se vede nevoit sa lupte in fata noii armate a sultanului ce nu isi putuse ascunde frustrarea de a nu fi putut cuceri Castelul Kruja. Avea sa fie ultima lupta a albanezului, cel care, lovit de o boala necrutatoare, se stingea un an mai tarziu, in 1468, in Cetatea Lezha. Cu ultimele suflari, Skanderbeg afla ca locotenentul sau, Leka Dukadjini, ii invinsese pe turci.

Impulsionati de geniul Kastriotului, albanezii continuau sa lupte cu succes in fata otomanilor pentru inca 12 ani. Lipsiti, insa, de aportul marelui lider militar, acestia se recunosteau vasali ai Imperiului si ramaneau astfel pana la inceputul secolului XX. Inmormantat in Biserica Sf. Nicolae din Lezha, Skanderbeg nu avea parte de liniste nici macar in locul de veci. In anul 1480, turcii devastau lacasul sfant si sfartecau ramasitele fostului general pentru a le purta asupra lor in chip de amulete sacre. Visul lui Mahomed de a cuceri Roma nu se indeplinea nici el. La nordul Dunarii, in mica Tara a Moldovei, un alt lider de geniu avea sa ii tina pe turci la portile Europei pana la inceputul secolului al XVI-lea. Era vorba de nimeni altul decat Stefan cel Mare.








Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News