Folosirea nationalismului ca arma politica. Modelul iugoslav

30 09 2017

În 1991, Iugoslavia era în continuare un conglomerat de etnii şi confesiuni. În afara Bosniei-Herţegovina, compusă din trei mari grupuri, alte minorităţi importante erau sârbii din Croaţia, în procent de 11, 3%; în Muntenegru, 13, 8% din populaţie era de confesiune musulmană. O altă zonă dominată de minorităţi era Kosovo, cu populaţia ei albaneză. Din cele puţin peste 23 de milioane de locuitori ai Iugoslaviei în 1991, 35, 3% erau sârbi, 19, 2% croaţi, 10, 2% erau de confesiune musulmană, 9, 4% albanezi, 7, 5% sloveni, 6, 1% macedoneni, 2, 6% muntenegreni la care se adăugau şi alte populaţii în procente mai mici, răspândite în toate provinciile federative. 

Un moment important în evoluţia viitorului conflict l-a reprezentat ascensiunea lui Slobodan Miloşevici, lider al partidului comunist în 1986 şi preşedinte al Serbiei în 1989. Miloşevici a devenit conştient de eficienţa folosirii naţionalismului drept armă politică. Astfel, a readus controlul politic central în regiunea Kosovo şi în general a alimentat naţionalismul sârb pentru a crea o legătură între etnicii sârbi din diferitele republici. În afară de Muntenegru, unde jumătate din populaţie se proclama de origine sârbă, încercările de centralizare venite de la Belgrad au fost urmate, firesc, de o contrareacţie a diverselor grupări etnice, stimulată de colapsul comunismului în Europa de Est şi de apariţia sistemului pluripartid şi al alegerilor libere.

 În 1990, au avut loc alegeri în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Bonia-Herţegovina, la putere ajungând politicieni care au folosit o retorică naţionalistă, deşi caracterul naţionalismului varia destul de mult de la o republică la alta. Dar chiar şi în cele mai independente şi mai dezvoltate economic regiuni, Croaţia şi Slovenia, nu se vorbea deschis de secesiune. Fără îndoială, noile regimuri din republici respingeau vechile structuri federale, fiind interesate de o transformare radicală a Iugoslaviei într-o confederaţie de state suverane. Secesiunea a devenit o soluţie atunci când discuţiile între republici nu păreau să ducă la niciun rezultat. În decembrie 1990, Parlamentul sloven a declarat că, în cazul în care în următoarele şase luni nu se găseşte o soluţie la problema confederaţiei, îşi va proclama unilateral independenţa, declaraţie urmată de una asemănătoare a preşedintelui croat Tudjman.

 Cea mai spinoasă problemă a negocierilor dintre republici era „chestiunea sârbă”, care îi privea pe cei 25% din sârbii iugoslavi ce trăiau în afara Serbiei. Milosevic dorea un nou model de federaţie, în care populaţia sârbă dispersată să fie unită într-o singură republică şi sârbii să aibă o influenţă politică raportată la poziţia lor de cea mai numeroasă minoritate din Iugoslavia, punct de vedere susţinut de principalii lideri ai Armatei Populare Iugoslave, în majoritate sârbi sau muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unităţii statului şi care priveau forţele naţionaliste din Croaţia şi Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia.

 În primele luni ale anului 1991 au avut loc numeroase discuţii între liderii celor şase republici şi ale celor două republici autonome, fără să se ajungă la un rezultat care să mulţumească interesele antagonice ale sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Cu excepţia Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina, liderii celorlalte regiuni s-au dovedit inflexibili. Dacă preşedintele bosniac Izetbegovici afirma că supravieţuirea Iugoslaviei e esenţială pentru existenţa Bosniei, Slovenia era invariabil vârful de lance în privinţa secesiunii, ceea ce a stimulat şi dorinţele Croaţiei. Tudjman însă a ignorat diferenţele fundamentale între independenţa slovenă şi cea croată. Slovenia avea o populaţie relativ omogenă din punct de vedere etnic, cu o populaţie sârbă de doar 2%, spre deosebire de cele peste 11% cât număra minoritatea sârbă din Croaţia. În 1990-1991, regimul croat a încercat să se impună în provincia Krajina, cu populaţie majoritar sârbă, inclusiv prin crearea de unităţi militare şi eliminarea din administraţia publică a minorităţilor, ceea ce a alimentat teama acestora de revenire la politica de epurare etnică a ustaşilor. Nedelimitarea strictă a lui Tudjman de regimul croat fascist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a dat posibilitarea lui Milosevici să încurajeze minoritatea sârbă din Croaţia să se înarmeze pentru a se putea apăra.

 Drumul spre război

La 25 iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat unilateral independenţa, în ciuda avertismentelor venite atât de la comunitatea europeană cât şi de la Statele Unite că independenţa nu va fi recunoscută. În 24 de ore, Armata Naţională Iugoslavă şi Forţa de Apărare Teritorială a Sloveniei erau gata de luptă, în timp ce forţele paramilitare sârbe din Croaţia lansaseră deja prima ofensivă. Conflictul sloven a fost scurt, armata iugoslavă nereuşind să-şi atingă scopul de a controla trecerile de frontieră. În timp ce forţele slovene erau pregătite, armata naţională fusese surprinsă de evenimente. Pe de altă parte, Milosevici acceptase secesiunea Sloveniei cu câteva luni înainte, iar forţele iugoslave dispuse pe fosta graniţă internă erau limitate numeric. La 7 iulie 1991, ostilităţile au încetat, iar la 19 iulie trupele armatei iugoslave se retrăseseră din Slovenia.

 Războiul cu Croaţia a fost complet diferit ca desfăşurare şi intensitate. În doar 6 luni, între iulie şi decembrie 1991, numărul victimelor ajunsese la 10.000. Armata iugoslavă a colaborat strâns cu forţele paramilitare sârbe din Croaţia, cu scopul de a crea o eclavă sârbă „curăţată” de croaţi. După două luni de ciocniri sporadice la graniţă, războiul s-a intensificat în septembrie, când a început asediul Vukovarului de către forţele sârbe, luptele durând trei luni până la căderea oraşului în noiembrie. În acelaş timp, asediul istoricului oraş Dubrovnik a ţinut capul de afiş al ştirilor din întreaga lume. Atrocităţile au fost numeroase de ambele părţi;într-o epurare etnică nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial, între 100.000 şi 200.000 de sârbi au fost nevoiţi să-şi părăseasă casele. Ostilităţile au accelerat transformarea Armatei Populare Iugoslave într-o forţă militară condusă şi formată aproape exclusiv din sârbi.

 

FOTO: Un tanc JNA M-84 neutralizat de către o mină plantată de soldaţi croaţi în Vukovar, noiembrie 1991.

 În octombrie 1991, lordul Carrington, un veteran al conservatorismului britanic, a prezentat un plan de ieşire din criză. Cinci din cele şase republici au acceptat propunerea;Milosevic a refuzat şi, drept urmare, în aprilie 1992 Serbia şi Muntenegru au format Republica Federală Iugoslavia.

 La presiunea Germaniei, Uniunea Europeană a recunoscut independenţa Croaţiei la 15 ianuarie 1992, ceea ce practic a garantat declanşarea conflictului şi în Bosnia-Herţegovina, care avea de ales între a rămâne în cadrul Iugoslaviei, ceea ce însemna ca musulmanii şi croaţii să rămână sub dominaţie sârbă, sau să-şi proclame independenţa, ceea ce ar fi determinat scoaterea a 1, 3 milioane de sârbi din Iugoslavia împotriva dorinţei lor. În mod firesc, Croaţia se opunea ferm primei variante, Serbia nu o putea accepta pe cea de-a doua. Având falsa impresie că puterile occidentale vor putea garanta suveranitatea Bosniei-Herţegovina, preşedintele Izetbegovic a făcut primul pas către independenţă, organizând un referendum la 29 februarie, boicotat de sârbii bosniaci, care militau pentru un nou stat sârbo-bosniac, Republica Srpska. Nu era primul lider care se înşela;în orice caz, Serbia a primit un pretext pentru a ataca. Din totalul populaţiei Bosniei, 41% erau musulmani, 31% sârbi, 18% croaţi;forţele paramilitare ale sârbilor şi croaţilor erau foarte active şi se pregătiseră de conflict cu mult timp înainte. Conflictul s-a extins în aprilie 1992, când Sarajevo a devenit oraş asediat. A fost cel mai lung asediu din istoria modernă:5 aprilie 1992 – 29 februarie 1996. În iulie 1992, sârbii   controlau 70% din teritoriul Bosniei.

 În ianuarie 1993, comunitatea internaţională a propus un plan în zece puncte, cunoscut sub numele de planul Vance-Owen, prin care Bosnia să fie împărtiţă în 10 cantoane, un mixt de etnii şi religii prin care să se evite formarea a trei sfere de influenţă etnic-confesionale. Croaţii bosniaci au acceptat;autorităţile bosniace, deşi nu foarte entuziaste iniţial, au fost de acord la rândul lor cu propunerea de pace. Sârbii bosniaci au respins însă planul în mai 1993, pe de-o parte temându-se de un control croato-musulman asupra autorităţii centrale din Bosnia, pe de alta considerând că superioritatea militară de care dispuneau făcea compromisul inutil. În plus, planul Vance-Owen presupunea renunţarea la coridorul din nordul Bosniei care lega Serbia de zonele sale de influenţă, coridor la care îndeosebi sârbii bosniaci nu doreau să renunţe.

 În aprilie 1993, lupte intense au izbucnit în centrul provinciei între croaţi şi musulmani. Deşi fuseseră până atunci aliaţi, croaţii bosniaci anticipau implementarea planului Vance-Owen şi avansaseră împotriva forţelor musulmane în Herţegovina. Oraşul Mostar a fost practic distrus în timpul luptelor, cu atrocităţi din ambele părţi, care au primit puţină atenţie din partea mass-media internaţională, spre deosebire de cele organizate de către sârbi.

  Implicarea NATO în conflictul din Bosnia

La mijlocul anului 1993, sancţiunile economice impuse de Consiliul de Securitate Serbiei şi Muntenegrului la 1 iunie 1992 au început să aibă efectul scontat. Pentru Miloşevic, prioritatea a devenit nu atât controlul unor noi teritorii, cât ridicarea sancţiunilor. În februarie 1994, un proiectil de mortar a explodat într-o piaţă aglomerată din Sarajevo, impactul la nivelul opiniei publice fiind puternic. NATO a adresat un ultimatum forţelor sârbe, cerându-le să renunţe la armamentul greu din zona de excluziune din jurul oraşului Sarajevo, în caz contrar Alianţa fiind pregătită să folosească lovituri aeriene. Rusia a profitat de situaţie şi de relaţiile cu Serbia propunând să înlocuiască forţele sârbe din zona de excluziune cu forţe de menţinere a păcii.

 O importantă iniţiativă americană a vizat încetarea ostilităţilor dintre croaţi şi musulmani. În martie 1994, cu ajutorul influenţei pe care Germania o avea pe lângă regimul croat, s-a cristalizat o nouă entitate politică, Federaţia croato-musulmană. A fost creat un nou grup de mediere, format din diplomaţi din Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania, care a propus un alt plan de pace în iulie 1994. Conform acestuia, 51% din teritoriul bosniac revenea noii Federaţii croato-musulmane şi 49% sârbilor bosniaci, în condiţiile în care cei din urmă controlau, aşa cum am precizat, 70% din teritoriu. Liderii sârbilor bosniaci au fost avertizaţi că sancţiunile economice impuse deja împotriva principalului aliat, Serbia, vor fi înăsprite. Guvernul bosniac, deşi iniţial a criticat procentul de teritoriu alocat sârbilor, a fost presat să accepte. Şi Belgradul a fost de acord, dar sârbii bosniaci l-au respins, o decizie caracterizată de Milosevic drept „fără sens şi absurdă”, o dovadă a deteriorării relaţiilor între preşedintele Serbiei şi liderul sârbilor bosniaci, dr. Radovan Karadzic.

 Între timp, conflictul evolua în favoarea forţelor anti-sârbe. Ajutorul primit de musulmani din partea Iranului şi a statelor din Golf, înarmarea în secret a forţelor croate de către administraţia americană, toate echilibrau balanţa pe câmpul de luptă, în condiţiile în care sârbii dispuneau de superioritate atât din punct de vedere numeric, cât şi în privinţa dotării. Între aliaţi occidentali exista şi o diferenţă de opinii:dacă Statele Unite percepeau conflictul prin prisma unei agresiuni sârbe, împotriva căreia sugerau să se folosească forţele NATO, preferabil prin lovituri aeriene, iar un acord de pace ar fi trebuit să cuprindă invariabil o diminuare a cererilor sârbeşti, marile puteri europene aveau o viziune mult mai amplă asupra războiului, considerat un conflict civil cu adânci rădăcini istorice, soluţia constând în capacitatea de a aduce la acelaşi numitor comun toate părţile implicate.

 

FOTO: Preşedintele Slobodan Milosevic al Republicii Federale Iugoslavia, preşedintele Alija Izetbegovic al Republicii Bosnia-Herţegovina şi preşedintele Franjo Tudjman al Republicii Croaţia semnează acordurile de Pace de la Dayton. Negocierile s-au desfăşurat la baza aeriană Wright-Patterson, între 1-21 noiembrie 1995. Negocierile a pus capăt conflictului rezultat din dezmembrarea Republicii Iugoslavia. Acordurile de la Dayton au deschis calea pentru semnarea „Acordului-cadru general pentru pace în Bosnia şi Herţegovina” la 14 decembrie, la Palatul Elysee din Paris.

În vara anului 1995, forţele sârbe au asediat enclavele musulmane din Srebreniţa, Zepa şi Bihac. La 28 iulie, 10.000 de trupe croate au atacat unităţile care asediau Bihac. La 4 august, croaţii au lansat un alt atac în regiunea Krajina, ceea ce a dus la un exod de circa 200.000 de sârbi bosniaci;în doar trei zile, croaţii au cucerit regiunea pe care sârbii o controlau din 1991. Forţele croate şi bosniace au început apoi avansul spre centrul Herţegovinei.

 În perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1996, Clinton era decis să-şi împună punctul de vedere în faţa aliaţilor europeni şi să grăbească încheierea războiului. La 29 august 1995, după ce la Sarajevo bombele sârbe au ucis 38 de civili, liderii europeni au cedat şi pentru prima oară NATO a lansat un atac aerian de mare amploare, cu peste 60 de avioane, împotriva unor ţinte ale sârbilor bosniaci. La 8 septembrie, Bosnia, Croaţia şi Serbia au acceptat propunerile americane de încetare a focului. La 26 septembrie, la New York, părţile implicate în conflict au convenit asupra conceptului de Bosnia – stat cu o constituţie federală, acceptând principii constituţionale precum preşedinţie, parlament, curte constituţională şi alegeri libere. La 5 octombrie a fost convenită o încetare a focului care a intrat în vigoare la 12 octombrie 1996. Războiul s-a încheiat prin acordul de la Dayton;versiunea finală a fost semnată la Paris, la 14 decembrie 1995. Estimările pierderilor variază;surse recente sugerează aproximativ 100.000 de morţi. Problema iugoslavă avea, însă, să rămână deschisă şi să cunoască curând o nouă escaladare a conflictului, de această dată în regiunea Kosovo.

 Misiuni ale NATO în fosta Iugoslavie 1992-1999

Prima intervenţie militară a NATO de la crearea sa în 1949 a avut loc 46 de ani mai târziu, în august 1995, în cadrul Operation Deliberate Force, o operaţiune aeriană dusă în cooperare cu trupele Forţelor de Protecţie ale ONU împotriva capabilităţilor militare ale armatei sârbilor bosniaci, care ameninţau aşa-numitele „safe areas” create de ONU în timpul războiului din Bosnia. Misiunea s-a desfăşurat între 30 august şi 20 septembrie 1995, folosindu-se 400 de aparate de zbor şi 5000 de oameni din 15 naţiuni. Aflată sub comanda amiralului Leighton Smith, misiunea a vizat 338 de ţinte ale sârbilor bosniaci asupra cărora au fost lansate 1026 de bombe, cu pierderi materiale minime. Forţele sârbilor bosniaci au reuşit să doboare un aparat Mirage 2000D la 30 august 1995, iar cei doi piloţi, locotenentul Jose Souvignet şi căpitanul Frederic Chiffot au fost eliberaţi din captivitate în decembrie, după semnarea Acordului de Pace de la Dayton.

FOTO: Un avion F-16C aparţinând US Air Force revine la baza aeriană Aviano din Italia, dintr-o misiune în sprijinul loviturilor aeriene ale NATO împotriva Armatei Republicii Srpska.

Patru ani mai târziu, la 24 martie 1999, după escaladarea conflictelor etnice în provincia Kosovo, NATO a declanşat atacuri aeriene asupra Iugoslaviei, vizând poziţiile militare sârbe din provincie. Aflată în inima regatului Serbiei în evul mediu, provincia a fost cucerită de turcii otomani în 1389, după înfrângerea Serbiei în bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje). În 1913, când Kosovo a revenit Serbiei, etnicii albanezi deveniseră majoritari, iar sub conducerea lui Tito, începând cu anul 1974 regiunea a beneficiat de o autonomie extinsă. Politica de limitare a autonomiei, dusă de Slobodan Milosevici, a dus la escaladarea conflictelor interetnice, îndeosebi între Armata de Eliberare din Kosovo şi poliţia sârbă, care s-a transformat în 1999 într-un conflict deschis. La 18 martie 1999, negocierile de pace de la Paris au eşuat, după ce delegaţia sârbă a refuzat să semneze un acord prin care să recunoască autonomia regiunii Kosovo şi trimiterea de trupe NATO pentru menţinerea acordului. Două zile mai târziu armata sârbă declanşa o ofensivă pe scară largă în regiune, iar la 24 martie NATO începea bombardamentele aeriene.

FOTO: Epava unui MiG-29 iugoslav doborât Ugljevik, 25 martie 1999.

În afara poziţiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a vizat clădiri guvernamentale şi infrastructura pentru a destabiliza regimul Milosevici. Operaţiunile aeriene au fost suspendate la 11 iunie 1999, când Serbia a acceptat un acord de pace care prevedea retragerea forţelor sârbe din provincie şi înlocuirea lor cu trupe NATO de menţinere a păcii. Cu excepţia a doi piloţi americani decedaţi în timpul unei misiuni de antrenament în Albania, nu au existat alte pierderi de vieţi omeneşti în timpul celor 78 de zile ale operaţiunii. Au existat şi incidente nefericite care au dus la moartea unor refugiaţi albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosovo şi civili albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7 mai 1999, care a dus la moartea a trei jurnalişti chinezi şi a declanşat o criză în relaţiile bilaterale chinezo-americane.

 La 12 iunie, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Macedonia;în aceeaşi zi, trupe ruse au debarcat în Pristina, capitala regiunii Kosovo, forţând Alianţa Nord-Atlantică să accepte o ocupare comună a provinciei. Milosevici a fost răsturnat de la putere în octombrie 2000 şi a decedat la 11 martie 2006, într-o închisoare olandeză, cu puţin înainte ca procesul în care era acuzat de crime împotriva umanităţii să se încheie.

 Relaţia dintre România şi Alianţa Nord-Atlantică se găsea în acel moment în plină evoluţie. La summit-ul NATO de la Madrid din iulie 1997, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei, comunicatul final confirma continuarea procesului de lărgire, textul nominalizând România printre statele candidate. După ce în octombrie 1998, Parlamentul a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă, la 18 aprilie 1999 NATO solicita deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele sale. La 20 aprilie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvernul României au dat curs acestei solicitări, iar la 22 aprilie Parlamentul acorda, la rândul său, autorizaţia de folosire a spaţiului aerian.

 Sprijinul acordat Alianţei a reprezentat un moment important în evoluţia relaţiilor NATO-România;între 23-25 aprilie 1999 s-a desfăşurat summit-ul NATO de la Washington, în cadrul căruia a fost prezentat Membership Action Plan, care a pus bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate, unul dintre paşii importanţi ai României pe drumul spre integrarea în Alianţă.

 

Articolul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.

 

Bibliografie:

 

David Anderson, The Collapse of Yugoslavia:Background and Summary, Research Paper nr. 14, 1995-1996.

The implications of the Yugoslav crisis for Western Europe´s Foreign Relations, Chaillot Papers, nr. 17 – octombrie 1994.

Florian Bieber, The Conflict in former Yugoslavia as a „Fault Line War”?, Balkanologie (Revue d´études pluridisiplinaires), vol. III, nr. 1, juillet 1999.

Anunțuri




Khajuraho, templele iubirii

17 08 2015

Se spune că frumuseţea este în ochii privitorului, astfel încât acelaşi aspect poate fi perceput diferit de persoane diferite. Scenele pline de erotism care umplu pereţii templelor din Khajurajo sunt un astfel de “aspect”, care pentru unii pot fi sursa unor stări extatice pline de mister, iar pentru alţii un fenomen greu de explicat. Ele reprezintă cupluri în diverse posturi erotice şi emană o stare de sacralitate venită parcă dintr-o altă lume.

Situate în centrul Indiei, într-un mic orăşel numit Khajurajo, renumitele “temple ale iubirii”, expresie ale unei civilizaţii străvechi, au transformat acest loc într- un important punct turistic al acestei ţări. Templele din Khajuraho au fost construite între anii 950 şi 1050 era noastră, în timpul dinastiei Chandel, ele fiind considerate apogeul arhitecturii indiene din această perioadă. La început au fost construite în total un număr de 85 de temple, din care doar aproximativ 22 s-au mai păstrat până în zilele noastre. Mult timp aceste temple au fost lăsate în voia sorţii, ele fiind redescoperite abia în secolul XX.

khajuraho, templele iubirii

Există trei tipuri de temple, ele aparţinînd diferitelor culturi: templele din partea de vest care sunt consacrate zeilor Shiva şi Vishnu, templele aparţinând culturii vaishnava din partea de nord, şi cele jainiste din partea de sud. Nu putem trece cu vederea faptul că sculpturile şi statuetele acoperă fiecare părticică din tavanul şi pereţii templelor, atmosfera creată de acestea fiind copleşitoare.

Considerat cel mai vechi dintre toate, Chaunsat Yoghini, face parte din grupa templelor vestice, acesta fiind consacrat zeiţei Kali. Kandariya Mahadeo, este cel mai mare templu, el fiind consacrat zeului Shiva şi aici pot fi admirate peste 900 de statuete. Un alt templu care s-a păstrat, el fiind consacrat zeului soarelui, Surya, este templul Chitragupta. Tot din grupa celor din vest mai fac parte şi templele Vishwanath, Lakshamana, Matangeshwara. Din grupa celor de est fac parte templele Parsavanatha, Ghantai, Adhinata, şi cele trei temple hinduse: Brahma, Vaamana şi Javari.Duladeo, Chaturbhuj sunt temple aparţinând grupei din sud.

khajuraho-temples

Tema dominantă a sculpturilor murale din aceste temple este adorarea femeii şi a miriadelor de faţete ale acesteia. Dar sculpturile pe care le putem admira aici conţin de asemenea şi reprezentări ale unor animale din mitologia indiană, dansatoare şi muzicieni, diverse divinităţi, cupluri exemplificând diferite posturi erotice. Unele dintre statuetele din aceste temple măsoară aproximativ un metru înălţime şi sunt reprezentări ale zeităţilor Shiva şi Shakti, principiul masculin şi feminin, yang şi yin.

Scenele erotice sunt totuşi cele care ies în evidenţă, ele fiind caracteristice tantrismului. Filozofia tantrică înglobează întregul univers cu toate nivelele sale de manifestare, nu neagă nimic din ceea ce există şi acordă o importanţă deosebită astrologiei, biologiei, anatomiei şi chiar sexualităţii. Fuziunea amoroasă, considerată ca fiind în esenţă o unificare a principiilor cosmice masculin şi feminin, ocupă un loc deosebit de important în unele din tehnicile şi procedeele tantrice.images

Tantra Yoga îşi fundamentează tehnicile de evoluţie spirituală pe stăpânirea energiei sexuale, care este sublimată în energii psihomentale şi spirituale. Tantra susţine că starea de înţelepciune şi eliberare spirituală poate să apară prin experienţa directă a simţurilor aflate sub controlul lucid al practicantului. Textul tradiţional “Kularnava Tantra” afirmă că “nimeni nu va reuşi să deţină perfecţiunea spirituală întrebuinţând operaţii dificile şi plicticoase, căci perfecţiunea se poate dobândi cu uşurinţă folosindu- se însăşi satisfacerea tuturor simţurilor”.

Un alt text tradiţional, “Mahanirvana tantra”, afirmă că: “pe calea Tantrei există în acelaşi timp posibilitatea trăirii frenetice a plăcerilor lumeşti şi obţinerea stării de înţelepciune, precum şi dobândirea capacităţilor paranormale pe care ea le conferă spontan”. Un aspect central al practicii şi filozofiei tantrice este transfigurarea. Într-un cuplu tantric, cei doi iubiţi trebuie să vadă în spatele prezenţei concrete a fiinţei îndrăgite misterul fascinant al principiului Feminin sau Masculin, Shakti sau Shiva, iar aceste statuete sunt simboluri ale acestor două principii.

Esenţa amorului tantric este sacralitatea actului amoros dintre bărbat şi femeie. Tantra este destul de puţin cunoscută în Occident, în ciuda celebrităţii sale, mulţi occidentali înţelegând în mod eronat că ţinta ei ar fi exacerbarea impulsurilor sexuale, ceea ce nu este deloc adevărat. Erosul tantric transfigurator îngăduie celor doi iubiţi să atingă sute de orgasme extatice fără descărcare energetică. Punctul culminant este, dincolo de plăcerea erotică, sentimentul beatitudinii, al extazului.

Reminiscenţe ale unei culturi tantrice străvechi, aceste “temple ale iubirii” reprezintă pentru concilierea spiritualitate- sexualitate singurele dovezi vii. Ele însă rămân pentru unii o enigmă, iar pentru alţii un îndemn de a descoperi frumuseţea şi spiritualitatea erotismului însoţit de iubire nesfârşită.





Bazele subterane secrete

4 02 2015

Chiar dacă la o primă vedere par a fi ceva de domeniul SF, tunelurile şi bazele subterane sunt cât se poate de reale pentru cei avizaţi care le-au studiat. Universul subteranelor, al tunelurilor, al bazelor secrete şi al cavernelor este compus din grote, beciuri, misterioase oraşe subpământene şi, mai ales, din tuneluri şi din gigantice baze militare clandestine a căror funcţionare este învăluită pentru omul de rând într-o aură de mister. Exista zvonuri ca in toata lumea se construiesc cu frenezie buncare subterane ( in SUA, se spune, se construiesc 2 baze subterane pe an iar pina in prezent exista deja in jur de 140 ) . Despre aceste baze militare clandestine, deşi sunt secrete, există unele documente.

Aceste baze constituie doar vârful vizibil al aisbergului. Ele reprezintă partea cea mai concretă şi cea mai palpabilă din această problematică, în timp ce oraşele subterane şi celelalte aspecte par să ţină de domeniul mitului, fiind documentate numai de mărturii care au uneori un aspect fantasmagoric.

Vom urmări să discernem între mituri şi realitate, îmbinând intuiţia cu raţiunea, întrucât în cazul martorilor care s-au aventurat în interiorul acestor tărâmuri subterane, experienţele şi relatările lor nu au nimic fictiv. Adesea, realitatea depăşeşte cu mult imaginaţia! In toata lumea ar fi in jur de 1500. In America ele sint denumite DUMB (Deep Underground Military Bases) iar primele dintre ele au fost construite in anii ‘40 ai secolului trecut. Aceste baze sunt, practic, nişte oraşe subterane mari, între care circulă trenuri de mare viteză. Ele funcţionează pe principiul levitaţiei magnetice, care dezvoltă viteze de până la 2 Mach.

In SUA, s-a constatat ca DUMB-urile sint construite, in special, in zona unor obiective strategice, cum ar fi baze militare, sedii DHS (un departament federal care se ocupa cu protejarea tarii impotriva atacurilor teroriste si a dezastrelor naturale) sau celebra zona Area 51. În medie, adâncimea unei astfel de baze este de peste 1,6 km, acestea fiind practic adevărate oraşe subterane. Toate ocupă un spaţiu între 4,3 şi 6,8 km³. Utilajele pentru forat sunt cu laser, ele pot face un tunel de peste 11 km într-o singură zi.

Inceputuri …

Pe 1 decembrie 1974, un Boeing 727 al companiei TWA se zdrobea de piscurile masivului Mount Weather, obturat de ceturile din nordul Virginiei. Nici unul dintre cei 92 de pasageri nu a supravietuit exploziei. Avionul s-a prabusit in apropierea unei baze militare, inconjurata cu un gard de sarma, care nu aparea pe nici o harta.

Dupa accident, un purtator de cuvant militar a refuzat politicos sa comenteze in vreun fel utilitatea, efectivele sau povestea bazei militare de la Mount Weather. In ciuda protestelor armatei americane, ziarul “The Washington Post” a publicat o fotografie a locului, avansand ipoteza conform careia dispozitivele radio ale bazei militare produceau interferente cu sistemul radar al avionului, lucru care ar fi dus la tragicul accident. Realizata chiar de pe Mount Weather, imaginea ofera o vedere interesanta a panourilor si a semnalelor luminoase instalate in jurul bazei. Pe una dintre pancarte se poate citi: “Orice persoana sau vehicul care intra in aceasta zona sunt controlate. Orice fotografie, desen, nota, harta sau alta reprezentare grafica a zonei sau a activitatii din acest perimetru sunt strict interzise”. Desi nu se stie cu adevarat la ce serveste baza din Mount Weather, multi observatori afirma ca ea este destinata gazduirii demnitarilor americani de rang inalt in caz de razboi nuclear. De ce atunci atata paza?

In 1970, Richard Pollack, un ziarist de la publicatia “Progressive”, a stat de vorba cu mai multi muncitori care au lucrat la aceasta baza secreta. El a descoperit ca baza de la Mount Weather era dotata cu apartamente private si dormitoare, strazi, cofetarii, spitale, un sistem de purificare a apei, o centrala electrica si birouri, baza mai avea si un mic lac, alimentat de la o sursa. Ea dispunea de propriul sau sistem de transport colectiv, niste masini electrice mici, dotate cu baterii reincarcabile, care se plimbau pe strazile orasului subteran. Conform unui dosar furat de un fost muncitor de la Mount Weather, in cazul unui razboi nuclear, presedintele Americii s-ar imbarca la bordul unui Boeing 747 special, care poate fi alimentat cu carburant in timpul zborului; astfel, ar putea sa stea in aer timp de trei zile incontinuu. La aterizarea la Mount Weather, presedintele s-ar fi instalat in una dintre aripile bazei, numita bineinteles Casa Alba. Din acest loc, el ar putea guverna fortele militare ale tarii, lovite de un razboi nuclear.

Din afirmatiile mai multor surse americane, care din motive lesne de inteles au dorit sa-si pastreze anonimatul, se stie ca la Mount Weather este organizata de doua ori pe luna o simulare de lupta pentru a antrena personalul prin mai multe scenarii de catastrofe nucleare. O data pe an, membrii cabinetului prezidential si alti oficiali de la Casa Alba, veniti cu avionul de la Washington, iau parte la aceste exercitii.

Acest amplasament, foarte atent supravegheat, nu a fost recunoscut de guvernul britanic. Hotarata sa-si duca pana la capat investigatia, presa americana considera ca ce se stie pana in prezent despre baza de la Mount Weather e doar partea vizibila a aisbergului. Pentru a descoperi intreg adevarul, cercetatorii problemei au colectat o biblioteca intreaga de informatii despre baze de acelasi tip, situate in intreaga lume. Surpriza! Desi Razboiul Rece nu mai este decat o amintire, multe dintre ele sunt inca 100% operationale.

Cel mai important lucru care trebuie clarificat este motivul pentru care fondurile publice sunt inghitite in construirea unor astfel de adaposturi, desi Razboiul Rece s-a terminat de mult, iar amenintarea unui conflict nuclear pare sa se fi indepartat. Absenta oricaror informatii publice in legatura cu astfel de baze da foarte mult de gandit.

Cum e posibil sa fie construite asa de multe locatii subterane si atit de multe tuneluri care insumeaza mii de kilometri lungime? Ei bine, americanii se pare ca ar dispune de o masina de produs tuneluri care functioneaza cu energie nucleara si foloseste laserul pentru a “sapa” pe sub pamint. Am pus in ghilimele cuvintul “sapa” deoarece nu e vorba propriu-zis de o sfredelire a pamintului ci de … o topire a lui. Cu ajutorul reactorului nuclear, masina dezvolta o temperatura de 1000 de grade Celsius cu care topeste pamintul si rocile pe care le intilneste in cale. In acest fel se creaza si peretii tunelului care, in faza finala, au un aspect sticlos si sint foarte duri. Un alt avantaj al acestui mijloc de produs tuneluri este ca nu lasa in urma deseuri sau moloz, care sa trebuiasca sa fie scoase in exterior cu benzi rulante, trenulete sau camioane.

buncar 10

Nuclear Subterrene, cum se cheama masina, poate produce tuneluri de peste 12 metri diametru intr-un ritm de pina la 10 kilometri pe zi. Da, ati inteles bine, 10 (zece) kilometri de tunel pe zi. O astfel de masina costa 13 milioane de dolari. Nu se stie de cite astfel de masinarii dispune SUA. La construirea unui singur DUMB lucreaza intre 10.000 si 18.000 de americani. Costul realizarii unui oras subteran se ridica in jur la 20 miliarde de dolari. Banii investiti in asemenea structuri se spune ca ar proveni din asa-zisul Buget Negru, din care sint finantate proiectele secrete. Se apreciaza ca in 2009, Bugetul Negru al SUA ar fi fost de 50 de miliarde de dolari.

Asadar, sume imense de bani se investesc in aceste orase subterane. Intrigant este faptul ca ele se construiesc in secret, daca se construiesc. De ce? Care e scopul lor? E normal ca orice guvern din lume, orice presedinte de stat, sa poata dispune de un astfel de buncar, baza subterana, pentru a se refugia in cazul unui razboi, unui cataclism natural. E logic! Dar, numai SUA ar dispune de 140 de DUMB-uri! Pentru cine? Pentru ce? Se prefigureaza vreo catastrofa naturala planetara? Vreun razboi nuclear? Vreo schimbare climatica dramatica?

6089_6

Localizarea celor mai celebre baze subterane:
SUA 

– Imensul complex al Bancii Rezervei Federale sub Muntele Pony, aproape de Culpepper;
– Baza de la Mount Wheather din Virginia, se intinde pe aproximativ 3,5 km², la 30 de km vest de Washington, Mount Weather este una dintre cele mai mari enigme ale Americii. Accesul in interiorul acestei constructii “sapate in granitul cel mai dur din estul Americii” se face printr-o usa asemanatoare cu aceea a unui seif urias. Construit pe vremea presedintelui Truman, la inceputul anilor ’50, orasul este pazit 24 de ore din 24. Se poate ajunge la el pe drumul 601, la vest de Bluemont. Cei care locuiesc in zona stiu de mult ca acest drum duce intr-un loc secret, pentru ca, atunci cand ninge, el este primul drum curatat.
– Standard Oil are un centru subteran aproape de Hudson in New Jersey; – Northroy detine un complex aproape de Tehochop Mountains, in nord-vestul Californiei;
– Mc Donnel Douglas isi desfasoara activitatea in baze care sunt amplasate tot in California, la Hellandale si la Llona.

Scopul initial al constructiei acestor baze subterane secrete a fost acela de a oferi capilor din industrie si finante un adapost pentru a putea supravietui unui atac nuclear. Insa unii cercetatori considera ca aceste scopuri s-au schimbat in ultimii ani.

Observatori militari au observat transportul unor dispozitive robotice către Polul Sud şi au existat speculaţii conform cărora Forţele Aeriene Americane au transportat gigantica lor maşină sfredelitoare “Subterrene” (alimentată cu energie nucleară) către o bază secretă din Antarctica. Armata americană a cenzurat orice informaţii cu privire la această descoperire senzaţională. În ciuda embargoului informaţional impus, au circulat diverse rapoarte prin care americanii au început, în secret, excavarea locului acestei descoperiri senzaţionale.

Preşedintele Parlamentului Francez confirmă că e vorba de o structură veche de peste 12.000 de ani. Unele ţări europene chiar au protestat faţă de lucrările de excavaţie întreprinse de armata SUA, întrucât se ştie că Antarctica este teritoriu internaţional protejat de orice exploatări făcute de mâna omului. Nicole Fontaine, fost preşedinte al Parlamentului francez, chiar a declarat următoarele: “Dacă armata americană a construit ceva acolo, ea violează Tratatul internaţional privind Antarctica. Dacă nu, trebuie să vedem despre ce e vorba. Poate fi ceva ce are o vechime de cel puţin 12.000 de ani, ce a fost acoperit de gheţurile Antarcticii. Aceasta ar reprezenta cea mai veche structură artificială de pe planeta noastră. Pentagonul trebuie să dezvăluie ceea ce ascunde”.

6089_1

Rusia

Jurnaliştii ruşi au dezvăluit informaţii despre cea mai mare bază secretă din subteranul Uniunii Sovietice. GTS-825 este numele conspirativ al uneia dintre cele mai mari baze secrete de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Potrivit site-ului englishrussia.com, baza a fost constriuta in perioada Razboiului Rece, intre 1957 si 1961. Baza este situata in muntii Tavros, are doua intrari si acces la apa.

În interiorul sau pot fi stocate 100 kilotone de arsenal nuclear si are un tunel acvatic subteran cu docuri pentru submarine, depozite de combustibili si de munitie nucleara. In Golful Balaklava se vede una dintre intrarile in buncar, care putea fi inchisa, in caz de urgenta, cu un cheson de 150 de tone. Cealalta iesire spre mare este situata in partea de nord a muntelui Tavros, ambele cai de acces fiind mascate in mod profesional. 14 submarine pot intra in tunel si 3000 de persoane, populatia orasului Balaklava in momentul construirii bazei. În tunel existau si provizii pentru supravituirea celor 3000 de oameni timp de trei ani. Locuitorii stiau insa ca in acel loc se afla o statie telefonica Buncarul avea propriul spital, o brutarie si magazine alimentare.

but-theres-no-guarantee-and-the-us-has-only-a-handful-of-mop-bombs-if-it-uses-them-it-wont-likely-be-on-chinese-hangars

China si bazele sale subterane

China detine ( cel putin in mod oficial ) in jur de 40 de buncare subterane. Aceste 40 de baze subterane au capacitatea de proteja cam 1500 de avioane, asadar nu sunt simple structuri subpamantene, ci dimpotriva baze aeriene in adevaratul sens al termenului. In cazul unui atac, avioanele surprinse pe piste si facilitatile tehnice ale bazei, la care se adauga si depozitele, sunt mult mai importante decat bombardarea pistelor de decolare-aterizare. Pentru remedierea unei piste sunt necesare cateva ore, dar daca baza respectiva isi pierde tehnicienii si capacitatile de reparatii si intretinere, depozitele de carburant sau piese de schimb, situatie este atunci cu adevarat dramatica.

Aceste baze aeriene subterane sunt in mod clar gandite defensiv si au in vedere prevenirea unei lovituri preventive din partea unui inamic, lovitura care ar avea ca scop distrugerea la sol a aviatiei chineze si, poate mai important, distrugerea bazei tehnice de intretinere si reparatii a avioanelor.

6089_4

Marea Britanie

La treizeci de metri adancime, dedesubtul colinelor batute de vant din Corsham, in comitatul Wiltshire din Anglia, este ingropat un complex subteran dotat cu toate facilitatile unui oras. Numita Burlington, asezarea a fost construita in anii ’60, in timpul Razboiului Rece. Conceputa drept adapost antiatomic pentru demnitarii englezi, ea dispune de apartamente, un spital, o brutarie, ba chiar si de cinematograf si bar. Daca s-ar fi declansat un bombardament atomic asupra Angliei, in acest adapost s-ar fi putut refugia 5000 de persoane, timp de un an intreg.

Pana in anii ’80, Burlington a fost postul secret de comanda al britanicilor in caz de razboi. Din incinta sa, conducatorii Angliei ar fi regizat operatiunile militare in cazul unui atac nuclear. Dupa ce a fost redus la un statut “semioperational” de catre guvernul Thatcher, in anii ’80, acest complex a continuat, totusi, sa fie inconjurat de mister pana intr-o perioada recenta. In ianuarie 1999, el si-a deschis portile in fata camerelor de filmat ale canalului de televiziune Chanel 4, primul post care a fost autorizat sa filmeze in acest loc. Tim MacDonald, fost ofiter al marinei regale, le-a declarat jurnalistilor: “Orasul se intinde sub pamant pe o suprafata de 14,6 hectare (…) si numeroase tunele se ramifica in toate directiile”. Acum cativa ani, o astfel de declaratie ar fi fost de neconceput. Se pare ca, in prezent, autoritatile sunt dispuse sa discute despre existenta unor astfel de baze.

Burlington nu este singurul oras de acest fel din Marea Britanie. Multe alte constructii, a caror amplasare ramane confidentiala, sunt presarate pe intregul ei teritoriu. In cartea sa, intitulata “Secret Underground Cities” (“Orase Subterane Secrete”), Nick McCamley descrie constructia primelor buncare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Aceste edificii aveau drept functie adapostirea materialului militar, a atelierelor de constructie mecanica si a operelor de arta din calea bombelor germane devastatoare.

Odata cu sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si inceputul Razboiului Rece, inaltarea oraselor subterane a devenit o afacere serioasa. Construirea unei retele de baze secrete, care sa-i permita aparatului de stat sa faca fata unui atac nuclear, a devenit o necesitate. Anvergura proiectului este in continuare necunoscuta, la fel ca si costurile sale exorbitante. Faptul ca toate aceste adaposturi antiatomice, construite in cel mai mare secret, gratie fondurilor publice, nu sunt accesibile publicului larg, poate fi considerat drept un atentat la principiul democratiei occidentale.

download

Svalbard: ultima reduta

Buncarul este sapat in platoul montan, langa satul Longyearbyen, din Svalbard – un arhipelag situat la nord de Norvegia. Climatul arctic asigura congelarea naturala a semintelor, in timp ce instalatii aditionale coboara temperatura constant la -18 grade Celsius. Muntele si zapada asigura protectia naturala uriasului adapost. Regiunea care inconjoara buncarul cu seminte este izolata si nu este populata nici macar de ursi polari. Valoarea nepretuita a semintelor este reflectata si de natura inaccesibila a buncarului. Oricine ar incerca sa ajunga la seminte va avea de trecut de patru porti ferecate: poarta grea de otel de la intrare, o a doua situata la 115 metri mai jos, in tunel, si in fine alte doua usi care se inchid automat.

Cheile sunt codate in asa fel incat sa ofere acces la diferite niveluri ale facilitatii. Nu toate cheile descuie toate portile. Acest buncar nu este singular. Seminţe din toate cerealele folosite acum au fost depozitate în alte două bănci imense, plasate în zona Oceanului Îngheţat şi în Anglia. Banca de seminţe Millennium se află la doar o oră de Londra şi adăposteşte cam un miliard de seminţe. Tehnologia folosită aici este la fel cu cea din Insulele Svalbard. Există totuşi o diferenţă esenţială. Seminţele depozitate lângă Londra sunt folosite în tot felul de experimente, în timp ce suratele lor din grotele norvegiene sunt păstrate pentru vremuri grele.

In cartea sa devenita bestseller, “Underground Bases and Tunnels: What is the Government Trying to Hide?” (“Baze si tuneluri subterane: ce incearca sa ne ascunda guvernul?”), ufologul Richard Sauder afirma ca fortaretele subterane secrete, detinute si intretinute de catre anumiti particulari, sunt prezente in tot subsolul Statelor Unite.

In afara unor imense baze militare, cum este aceea de la Mount Weather, exista numeroase alte constructii de talie mai modesta, care apartin unor intreprinderi private si sunt destinate sa-i adaposteasca pe patronii acestora in caz de catastrofa nucleara. Gigantul telecomunicatiilor AT&T, firma de constructii Lockheed si Standard Oil, una dintre cele mai mari companii petroliere americane, si-ar fi construit asemenea adaposturi. Daca afirmatiile lui Sauder sunt exacte, in cazul unui conflict nuclear, Statele Unite n-ar mai fi populate decat de reprezentantii guvernului, de generali si de directorii marilor antreprize.Următoarele pasaje au fost extrase din cartea „Underground Bases and Tunnels“ de Richard Sauder, Ph. D.:

baze_subterane_secrete-pr_or-600x400

„Utilajul pentru forări la adâncime, numit Nuclear Subterrene, a fost proiectat la Los Alamos National Laboratory, din New Mexico. Un număr de brevete şi câteva documente tehnice federale au fost depuse pe aceasta temă de către oamenii de ştiinţă la Los Alamos, dar apoi toate acestea au dispărut fără urmă. Acest utilaj bazat pe energie nucleară înaintează topind solul şi roca din calea lui, vitrificând solul şi lăsând în urmă un tunel solid, neted, ca de sticlă.

Căldura este furnizată de un reactor nuclear compact, care recirculă un fluid, format din litiu lichid, de la miezul reactorului până la suprafaţa de contact, unde acesta topeşte roca. În procesul de topire a rocii, litiul îşi pierde o parte din căldură. Apoi, acesta este trimis înapoi, de-a lungul exteriorului maşinii, pentru a ajuta la răcirea rocii vitrificate, în timp ce maşina înaintează. Litiul răcit este introdus înapoi în reactor şi ciclul se repetă. În acest mod, Nuclear Subterrene pătrunde prin rocă, la o temperatură de 2.000 grade Fahrenheit (1.100 Celsius), croindu-şi drum în adâncime.

Primul brevet pentru utilaje de tip Nuclear Subterrenes a fost patentat de către Comisia pentru Energie Atomică din SUA în 1972. Ulterior, în mod foarte semnificativ, Comisia pentru Energie Atomică din SUA şi Administraţa pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Energetică din Statele Unite au interzis aceste brevete.

Nuclear Subterrene are un avantaj considerabil faţă de TMS-urile mecanice, deoarece ele nu lasă în urmă niciun fel de moloz, care ar fi trebuit eliminat cu cărucioare, trenuri, camioane etc. Acest lucru simplifică foarte mult construcţia de tuneluri. Dacă există Nuclear Subterrene acum, atunci prezenţa lor, cât şi tunelurile pe care le fac, ar fi foarte greu de observat, din simplul motiv că nu ar exista urme sau resturi, aşa cum se petrece cu dispozitivele convenţionale pentru construcţia de tuneluri.

În 1972, brevetul dispozitivului afirma limpede acest lucru. Rezumatul explicativ consemna:
«… resturile pot fi eliminate sub formă de rocă topită, atât pentru consolidarea tunelului, cât şi prin împrăştiere în fisurile apărute în rocile din jur. Burghiul de topire al rocilor are o formă care, datorită presiunii de propulsie suficient de mari, poate să producă crăpături în rocile situate radial faţă de burghiu, datorită presiunii hidrostatice ce se formează în rocile topite înaintea burghiului. Toată topitura nefolosită la consolidarea tunelului este forţată să pătrundă în crăpături, unde aceasta rămâne cristalizată.»

«…O astfel de consolidare (vitroasă) elimină, în majoritatea cazurilor, costisitoarea şi dificila problemă a eliminării resturilor şi, în acelaşi timp, are avantajul producerii unei carcase protectoare pentru tunel.» (U. S. Patent No. 3.693.731 din data de 26 septembrie, 1972) Astfel, avem o maşină de realizat tuneluri care nu lasă resturi şi produce o căptuşeală protectoare vitroasă care îmbracă tunelul în urma sa.

Trei ani mai târziu a fost depus un alt brevet, pentru o maşină de săpat tuneluri mari în rocă moale sau umedă, argiloasă sau în sol cu bolovani, care separă simultan miezul tunelului de topitura termică, formând o căptuşeală de sprijin prin separarea materiei topite de pereţii escavaţi şi detaşând materia din faţa tunelului cu ajutorul unui mecanism în care căldura necesară topirii şi materialele pentru căptuşeală sunt prelucrate de un reactor nuclear compact. Practic, după solidificare apare un zid vitros care căptuşeşte în mod uniform tunelul.

Acest brevet din 1975 specifică în continuare că echipamentul este destinat escavării de tuneluri de 12 metri în diametru sau chiar mai mult. Resturile din săpătură, pe care utilajul de escavare le preia în timp ce înaintează, ajung să formeze partea interioară a peretelui tunelului. Deci, într-un limbaj mai simplu, acest echipament va croi un tunel având o suprafaţă perfect cilindrică. Din resturile topite de rocă şi sol, utilajul de escavat tuneluri va realiza o căptuşeală solidă, vitroasă. În acelaşi timp, acest echipament de făcut tuneluri va măcina o parte din roca şi solul desprinse din scobitura topită şi o va transporta în partea din spate a utilajului, pentru eliminare cu ajutorul cărucioarelor, amestecătoarelor de moloz etc. Un al treilea brevet a fost trimis către Administraţia pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Energetică din Statele Unite (United States Energy Research and Development Administration) cu doar 21 de zile după cel precedent, în 27 mai 1975, pentru un utilaj asemănător cu cel patentat la 6 mai 1975. Poate că unii dintre cititori au auzit acelaşi zvon pe care l-am auzit şi eu, care circulă ca un vârtej în literatura OZN şi în cea neoficială: poveşti despre tuneluri secrete sau tuneluri vitroase escavate cu ajutorul unor utilaje cu laser. Nu ştiu dacă aceste lucruri sunt adevărate. Dacă sunt, atunci poate că acele tuneluri vitroase sunt făcute de către acele Nuclear Subterrene, descrise în aceste brevete. Un cititor atent va observa că toate aceste brevete au fost obţinute de către agenţii ale guvernului SUA. În plus, toţi, mai puţin unul dintre inventatori sunt din Los Alamos, New Mexico. Desigur, însuşi Laboratorul Los Alamos este subiectul unor zvonuri despre existenţa încăperilor şi a tunelurilor subterane, despre micii cenuşii şi multe alte fenomene sub acoperire ce se desfăşoară acolo.“

Surse:

conspiratiisimistere.wordpress.com

 





Oamenii autotrofi, o enigma sau un fapt real?

23 01 2015

In acest moment exista peste 3000 de oameni în întreaga lume care trăiesc fără mâncare și fără apa. Acești oameni sunt numiți “autotrofi“, un termen care reprezinta organismele capabile sa transforme energia solara in hrana, prin fotosinteza.

Dieta cu energie solara este un proces pe care acești oameni îl adopta treptat. Primul pas este privirea soarelui dimineața, atunci când răsare iar aceasta ședință de privire a soarelui se mărește treptat. Când se ajunge la 15 minute de privit pofta de mâncare se diminuează iar la 30 minute creierul dezvolta o capacitate de stocare a energiei solare care va fi transformata în energia necesara activităților umane. Numeroși asceți indieni declara ca se formează o aura energetica în jurul trupului care are doua beneficii: este un “aliment” pentru întreaga zi și ofera protecție împotriva bolilor. Cei care urmează aceasta cale și renunță la alimentele solide devin atrași de sfera spirituala a vieții și își pierd interesul pentru partea materiala.

Modul de viata al oamenilor autotrofi ii lasă pe oamenii de știință uluiți, nefiind în stare sa explice acest fenomen pe care încearcă sa-l înțeleagă prin diverse studii și experimente. Unul din aspectele pe care aceștia nu-l înțeleg este prezenta unei cantități suficiente a vitaminei B12, vitamina absolut necesara organismului uman, în corpul autotrofilor deși acesta se regăsește doar în hrana de origine animala.

Prahlad Jani

Unul din cele mai incredibile cazuri din cadrul oamenilor autotrofi îl reprezinta indianul Prahlad Jani, care are 83 ani și a renunțat la hrana solida și lichida de la vârsta de 8 ani. Jani duce o viata de ascet trăind într-o peșteră de la vârsta de 8 ani rugându-se și meditând zilnic.

Este adept al zeiței Amba și declara ca este hrănit cu apa divina printr-o gaura în bolta pesterii. Oricât de ireal pare, cazul acestui indian este cât se poate de real. Jani a fost studiat timp de 10 zile de o echipa formata din 30 medici specialiști care i-au monitorizat funcțiile vitale la spitalul Sterlin din Ahmedabad.

Cercetătorii i-au interzis indianului sa facă baie având în vedere ca apa hidrateaza corpul prin piele dar nu a suferit nici o complicație. Jani i-a șocat pe medicii care îl monitorizau deoarece nu a consumat nimic iar funcțiile organelor interne nu i s-au modificat și nu a manifestat nici o afecțiune. Un alt fapt inexplicabil a fost urina care i s-a format în vezica și care era ulterior absorbita de pereții vezicii. Directorul Institutului Apărării Naționale din India, Dr. G. Ilavazahagan, care a participat la acest studiu nu a înțeles cum poate Jani sa supraviețuiască declarând:

Pare evident ca mai exista o sursa de energie care poate fi procesata de corpul uman, în afara caloriei, dar va dura pana o vom descoperi.

Hira Ratan Manek

Un alt caz, la fel de uluitor, este înregistrat tot în India. Fizicianul Hira Ratan Manek, în vârstă de 67 ani a renunțat în mod deliberat la mâncare, în urma cu 8 ani. Ratan a fost studiat și supravegheat de specialiștii NASA pe o perioada de 130 zile, timp în care s-a hrănit doar cu apa și energie solara. Specialiștii l-au numit “fenomenul HRM” și nu au găsit nici o explicație științifică care sa elucideze acest caz. Ratan își explica decizia alegerii acestui mod de viata prin faptul ca hrana solida crează toxine iar corpul uman are doar de suferit în timp ce hrana solara reda corpului abilitatea naturala de a trai activând un procent foarte mare de funcții ale creierului.

Cei doi indieni, Jani și Ratan, au participat alături de mai mulți subiecți la un studiu realizat de Health Care International Multitherapy Institut în cadrul căruia au fost monitorizați. Experimentul a durat 200 zile iar în aceasta perioada Ratan a băut doar apa fiarta deși de obicei consuma 9 tipuri de lichide. In timpul acestui experiment s-a observat o scădere dramatica a nivelului de zahar în sânge al subiecților, pana la limita de risc letal maxim dar aceștia nu prezentau nici un simptom. In urma acestui studiu, neurofizicianul Sudhir Shah, unul dintre cercetătorii implicați, a încercat sa-și explice acest fenomen declarând:

I-as spune mai degrabă – adaptarea cronica – a unui organism la condiții vitrege impuse. Astfel, organismul își reduce voluntar necesarul de energie, pentru a procesa reacțiile chimice, fenomen ce intervine cam după a 16-a zi de post a asceților. Organismul slăbește dramatic, chiar și 40 kg în 200 zile, dar, în ciuda așteptărilor medicilor, nu se observa nici o dereglare a funcțiilor vitale. Dupa acest “hop” organismul se adaptează. Este posibil și sa se activeze acel lob temporal unde credem ca s-ar afla sediul celui de-al șaselea simt, responsabil de proprietățile parapsihice. Celelalte parți ale creierului, inclusiv hipotalamusul, glanda pituitara și medulla oblongata, nu suferă nici o modificare.

Michael Werner

Nu doar asceții indieni sunt capabili sa traiască cu hrana solara, cazuri de acest gen înregistrându-se în diferite colțuri ale lumii. Un alt exemplu grăitor este doctorul Michael Werner din Brunswick, specialist în chimia cancerului. Dr. Werner are 60 ani și nu a mai mâncat hrana solida de la revelionul din 2001, când a suferit o indigestie. Înainte sa renunțe la vechiul sau mod de viata acesta s-a informat despre hrana solara citind și consultându-se cu o cunostință care experimenta aceasta metoda. Dieta sa zilnica este formata din 4 cești de cafea, 2 sucuri de fructe naturale și ocazional un pahar de vin plus soarele dimineții. A avut nevoie de 3 săptămâni pentru a se adapta însă efectele au fost uimitoare. Dintr-un om supraponderal și epuizat după o zi de munca s-a transformat într-un om care aleargă în fiecare dimineață 3 km, joaca tenis și are nevoie de doar 5 ore de somn în fiecare noapte.

Werner recunoaște ca transformările de la începutul acestei diete sunt îngrijorătoare având în vedere ca se slăbește dramatic iar pielea are un aspect de pruna uscata dar odată ce se trece peste aceasta perioada nu mai simți nevoia sa consumi nimic și ai parte de niște beneficii imense: rezistenta uluitoare a organismului, putere de regenerare mult mai mare și o memorie care se transforma într-un stick. Oricât de incredibil ar părea cazul lui este o realitate, fapt pe care l-a demonstrat pe parcursul a doua studii la care a participat.

Zinaida Baranova

Inclusiv în Rusia exista un grup de autotrofi, printre care se număra și Zinaida Baranova care nu consuma hrana solida de peste 4 ani. Zinaida are peste 65 ani iar în urma unui studiu efectuat de cercetătorii de la Institutul Bauman s-a constatat ca vârsta biologica a acestei femei pare de 20 ani. Deși a fost dificil sa se adapteze la acest stil de viata răsplata i-a fost pe măsură, dintr-o femeie cu o boala cronica la stomac și simptomele specifice vârstei a ajuns complet sănătoasă.

Deși s-a descoperit ca în intestinul uman exista o bacterie ce intra în compoziția aminoacizilor, deci omul este dotat cu o microflora capabila sa-l întrețină, fără aport din afara cazurile oamenilor autotrofi rămân încă un mister pentru doctori și oamenii de știință.

Modul oamenilor autotrofi este un exemplu pozitiv și încurajator pentru ceilalți însă nu va sfătuim sa încercați asa ceva deoarece inclusiv doctorul Werner atrage atenția ca nu toți oamenii sunt capabili sa treacă prin acest proces și declara ca nu îndrăznește sa sfătuiască pe nimeni sa-i urmeze exemplul. Cel mai bun mod prin care puteți sa faceți o schimbare în modul d-voastră de viata este alegerea unui regim alimentar mult mai sănătos. Un bun exemplu ar fi renunțarea la prăjeli, la mâncarea gătită în ulei având o alternativa mult mai sănătoasă cum ar fi utilizarea unui aparat de gătit cu aburi, opțiune recomandata inclusiv de nutritionisti.





Exista civilizatii extraterestre ?

30 07 2014

În secolul al IV-lea Î.Hr., un mare învăţat grec, Metrodor din Kios, afirma că: „Ar fi tot atât de absurd să credem că nu există decât o singură lume locuită în spaţiul infinit, precum am crede în existenţa unui singur spic de grâu pe o câmpie nesfârşită.” Această afirmaţie ţine, desigur, de logica bunului simţ. Punctul de vedere strict ştiinţific necesită însă acceptarea deplină a unei concluzii doar în condiţiile în care toate aspectele implicate au fost studiate şi verificate cu minuţiozitate.

Totuşi, chiar şi din această perspectivă, opinia mai multor savanţi ai zilelor noastre este aceea că a considera că suntem singura civilizaţie din Univers (care pentru ştiinţă apare aproape infinit) înseamnă nu doar o dovadă de imens orgoliu, dar şi de o crasă ignoranţă. Aceasta deoarece chiar din calculul matematic al probabilităţilor reiese într-un mod edificator posibilitatea existenţei unui număr imens de alte civilizaţii decât cea umană.

Un exemplu în acest sens îl oferă celebra formulă a lui Drake. Denumită şi „Ecuaţia de la Green Bank”, aceasta a fost stabilită în anul 1961 de astrofizicianul american Frank Drake ca o modalitate de a investiga factorii care ar putea descrie câte civilizaţii inteligente, capabile de a stabili comunicaţii între ele, ar putea exista în galaxia noastră. Rezultatul ecuaţiei Green Bank indică faptul că numai în galaxia noastră, în care există aproximativ 400 miliarde de stele, ar putea exista chiar şi… sute de mii de planete ce ar putea adăposti viaţă inteligentă!

Totuşi,în comunitatea ştiinţifică această ecuaţie este încă supusă dezbaterilor, concluziile pe marginea ei fiind împărţite şi tocmai de aceea nu există până acum o poziţie oficială clară în acest sens. În legătură cu punctul de vedere oficial, merită să privim acum din perspectivă – pentru o mai bună înţelegere – modul cum s-a raportat acesta la problematica civilizaţiilor extraterestre de-a lungul timpului.

Putem astfel remarca retrospectiv că până acum doar cinci secole dogma oficială era aceea că Pământul este „plat şi că nu poate exista un altul, deasupra sa nemaifiind altceva decât cerul nesfârşit, Dumnezeu şi îngerii Săi”. Apoi, în anul 1522, odată cu călătoria lui Magellan în jurul lumii, a fost acceptată ideea că Pământul este rotund, dar se menţinea concepţia că Pământul că se află în centrul Universului.

Iar acum numai 400 de ani, la 17 februarie 1600, Giordano Bruno a fost condamnat la moarte şi ars pe rug de către„învăţaţii” Inchiziţiei Catolice pentru că a susţinut chiar şi cu preţul vieţii că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi că există mai multe lumi locuite. în prezent am putea spune că s-au făcut totuşi progrese remarcabile: în luna mai a anului 2008, Biserica de la Vatican a admis că „este posibil ca Dumnezeu să fi creat fiinţe extraterestre”.

2. Exista extraterestrii

La data de 13 mai 2008 reverendul Jose Gabriel Funes, care era directorul Observatorului astronomic de la Vatican şi consilier al Papei Benedict al XVI-lea, a afirmat în numele Vaticanului că studiile realizate indică faptul că „posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete este reală”.

Totuşi, punctul de vedere ştiinţific oficial este în prezent acela că, de decenii, savanţii caută sistematic în mod concret semne ale altor inteligenţe din Univers, – de exemplu prin Programele SETI (Search for Extra Terrestrial Intelligence) – pentru a intra în legătură cu vreo civilizaţie extraterestră, dar că, în ciuda fondurilor substanţiale investite, până acum nu s-a primit încă niciun semnal concludent. însă … cercetările continuă!

Lăsând acum la o parte declaraţiile oficiale, se poate remarca faptul că există o abundenţă de elemente concrete care arată cu o indubitabilă claritate că civilizaţiile extraterestre nu doar că este posibil să existe undeva în Univers, ci sunt deja prezente – prin anumite manifestări – chiar aici, printre noi.

Fenomenul OZN
Conform unui sondaj de opinie recent realizat de către National Geographic Society, se estimează că 79% din populaţia americană este de părere că Guvernul’ Statelor Unite are informaţii despre OZN-uri, însă le ţine ascunse faţă de public. Această percepţie – pe care o are de altfel şi populaţia multor alte state – se datorează pe de o parte mediilor de informare alternative ale internetului, care dezvăluie din ce în ce mai multe informaţii uimitoare despre acest subiect, iar pe de altă parte numărului uriaş de observaţii OZN ce sunt înregistrate în ultimul timp anual, pe tot cuprinsul globului.

Potrivit unui raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite, din anul 1947 până în prezent, mai mult de 150 milioane de oameni au fost martori ai apariţiilor OZN-urilor. în ultimii 50 de ani, cel puţin câteva sute de mii de apariţii au fost consemnate oficial dar pentru că în realitate doar un mic procent din numărul celor care sunt martorii unui asemenea fenomen îl şi raportează autorităţilor, se estimează că în realitate numărul total al apariţiilor OZN semnalate în ultimii 50 de ani se ridică la câteva milioane.

Rata înregistrării fenomenelor OZN a crescut exponenţial în ultimii trei ani, cu aproximativ 67%, conform datelor statistice publicate de organizaţia MUFON (Mutual UFO Network) – una dintre cele mai vechi şi mai mari organizaţii de anchetă a cazurilor de apariţii OZN din Statele Unite ale Americii.

Evoluţia aeriană a acestor obiecte este adeseori atât de spectaculoasă, încât nu pot fi confundate cu avioanele, baloanele meteorologice, sateliţii, meteoriţii ori cu alte obiecte şi fenomene cunoscute pe Pământ. Uneori, ele apar sau dispar brusc, staţionează perfect nemişcate în aer sau ajung extrem de rapid la viteze uluitor de mari. OZN-urile zboară adeseori în unghiuri ce sfidează legile fizicii (oficial cunoscute), îşi modifică forma sau culoarea, se disociază în mai multe componente luminoase, apar singure ori grupate în formaţii ce execută manevre de zbor organizate şi inteligente. Viteza mare, virajele în unghi drept, opririle şi accelerările bruşte ale OZN-urilor, precum şi absenţa bangului sonic, în pofida vitezelor calculate care uneori ajung şi la 22.000 mile pe oră sau chiar mai mult, indică faptul că OZN- urile pur şi simplu utilizează proprietăţile sistemului spaţiu-timp altfel decât ni le putem noi reprezenta prin fizica clasică.

Au existat numeroase situaţii în care aceste obiecte misterioase au fost observate simultan de către un număr foarte mare de oameni, de ordinul sutelor sau chiar miilor de martori oculari, ceea ce constitute în felul acesta o dovadă incontestabilă a realităţii lor. Ele au fost semnalate atât de către ne-specialişti, cât şi de către experţi în fenomenele meteorologice, de către aviatori şi cosmonauţi. OZN-urile au fost fotografiate, filmate şi de multe ori înregistrate pe radare.

Toate aceste mărturii şi observaţii au făcut ca în prezent, în urma dovezilor covârşitoare, fenomenul OZN să nu mai poată fi ignorat sau negat. Prezenţa misterioasă a OZN-urilor reprezintă o realitate ce devine din ce în ce mai des un subiect de senzaţie al ziarelor şi al emisiunilor de ştiri. Vă prezentăm în continuare câteva dintre cele mai celebre apariţii OZN care au avut loc în ultimii ani.

3. Exista extraterestrii

O apariţie OZN evidentă şi foarte comentată în mass-media a avut loc la Jocurile Olimpice din iulie 2012. Mulţi dintre martorii oculari care au văzut extraordinara apariţie au reuşit să o înregistreze, astfel că pe internet se găsesc numeroase filmări ale respectivului OZN apărut pe cerul Londrei. Mass-media britanică a prezentat la emisiunile de ştiri nu mai puţin de şase înregistrări diferite ale evenimentului. Acestea prezintă mai multe unghiuri de filmare, apariţia OZN-ului fiind astfel dincolo de orice îndoială.

4. Exista extraterestriiAlte apariţii senzaţionale ale unor OZN-uri s-au produs în preajma unor aeroporturi internaţionale de mare trafic, unde prezenţele straniilor aeronave au fost imposibil de neglijat. Astfel, la data de 7 iulie 2010 Aeroportul Internaţional din Huangzhou (China) a fost blocat timp de o oră din cauza unui obiect zburător neidentificat care s-a oprit deasupra pistei de aterizare şi astfel timp de o oră activitatea acelui aeroport a fost oprită.

5. Exista extraterestrii

Au fost sistate 18 zboruri şi întârziaţi 2000 de pasageri. Fiind puse în faţa unei apariţii atât de concludente, oficialităţile nu au mai avut nicio scuză, fiind nevoite să recunoască oficial prezenţa respectivului OZN. Fenomenul s-a repetat două săptămâni mai târziu, când un obiect neidentificat a realizat din nou, deasupra aceluiaşi aeroport, manevre foarte vizibile timp de o oră. într-un alt caz, la data de 11 septembrie 2010 un alt aeroport din China, şi anume cel din Baotou, a fost închis pentru o oră, acesta fiind cel de-al optulea incident de acest gen petrecut de la sfârşitul lui iunie 2010 până în acel moment. într-un mod asemănător, pe 24 martie 2011, apariţia unui OZN a determinat oprirea activităţilor din cadrul Aeroportului Internaţional Gardermoen din Oslo (Norvegia), pentru 90 de minute. Experţii ce au fost consultaţi în respectivele cazuri nu au putut explica misterioasele apariţii.

Un alt caz intens mediatizat a avut loc la Ierusalim în seara zilei de 28 ianuarie 2011, când un obiect luminos a coborât lin către oraş, apoi, după ce a emanat brusc o foarte puternică strălucire, s-a ridicat vertical, cu o viteză incredibilă. Au fost realizate mai multe filmări simultane ale OZN-ului, din unghiuri şi locaţii diferite, ceea ce exclude ipoteza unui fals.

Apariții OZN memorabile

În anul 1952, în luna iulie, multe dintre ziarele lumii semnalau observarea de către sute de martori oculari a zeci de aeronave stranii, sferice, luminoase, deasupra clădirii Capitoliului din Washington. Acele obiecte zburau cu viteze ce depăşeau uneori 10.000 km/h şi executau manevre de viraj în unghiuri de 90°, ceea ce este cu totul imposibil pentru navele noastre, chiar şi în ziua de astăzi. Respectivele OZN-uri au fost înregistrate pe radar şi dată fiind importanţa strategică a poziţiei pe care o traversau, imediat s-a dat ordin de la Casa Albă ca avioane cu reacţie F-94, care erau avioanele de vânătoare cele mai performante ale momentului, să decoleze pentru a le intercepta.

Planurile lor au fost însă evitate cu uşurinţă de către OZN-uri, care mai degrabă păreau că se amuză cu ele. Aceste enigmatice obiecte au rămas în zonă mai multe ore în acea noapte, fiind capabile să apară şi să dispară brusc. Au fost făcute o serie de fotografii, dar şi câteva filmări. Există un scurt material video despre acest caz, material ce conţine şi o mărturie a fostului preşedinte american, Harry Truman, care recunoaşte că subiectul OZN este real şi că este discutat la toate congresele militare de interes naţional.

În iunie 2004 sute de nave în formă de glob au fost văzute pe cer în plină zi în Mexic, la Guadalajara. Aceste apariţii din Guadalajara sunt considerate cele mai celebre apariţii OZN de până acum. Atunci au apărut sute de OZN-uri pe cerul oraşului, ca într-o demonstraţie calmă, paşnică şi plină de bucurie. Cerul s-a umplut literalmente de obiecte sferice luminoase grupate într-o formaţie imensă, care se mişcau la unison. între ele se afla o navă mai mare, în formă de disc, care părea să conducă formaţia.

Mistificarea din Los Angeles

La 25 februarie 1942 un obiect zburător neidentificat a apărut în California, deasupra Los Angeles-ului. Fiind în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi presupunând că era un bombardier inamic sau o navă de observaţie, soldaţii americani au proiectat reflectoarele asupra obiectului. Forţele militare de securitate din acea zonă l-au considerat o prezenţă ostilă necunoscută şi s-a dat imediat ordin ca un avion militar să decoleze şi să îl doboare, în mod surprinzător însă, conform mărturiei mai multor martori, avionul părea că efectiv nu se poate apropia de acel obiect. în acel moment militarii americani au declanşat atacul de la sol.

Totuşi, deşi artileria antiaeriană a tras peste 10.000 de proiectile, obiectul nu a putut fi doborât. Există fotografii destul de clare în care se poate observa muniţia explodând în jurul misterioasei nave. în pofida atacului american foarte agresiv obiectul neidentificat a rămas pe poziţii, fără să răspundă la atac, iar la un moment dat a dispărut pur şi simplu.

Amploarea atacului a fost înţeleasă abia în ziua următoare, când în zona respectivă s-a constatat că se adunase la sol o cantitate enormă de resturi de la proiectilele explodate, care căzuseră în acea zonă a Los Angeles-ului. Ziarele din acea perioadă au descris evenimentul pe prima pagină. La început, armata a admis că alarma a fost reală şi că, într-adevăr a fost „ceva” pe cer, dar că ei „nu pot preciza” ce anume. Ulterior, în efortul de a salva aparenţele şi de a păstra secret faptul că nu au reuşit să doboare acel OZN, oficialităţile au declarat publicităţii că în realitate a fost o alarmă falsă declanşată de… un simplu balon meteorologic. Această explicaţie foarte stângace a evenimentului ce a rămas cunoscut ca „Bătălia de la Los Angeles” se pare că a fost una dintre primele mistificări a unei apariţii OZN din lungul şir care avea să urmeze.

The Phoenix Lights

Un alt caz care a rămas celebru este cel petrecut în zona oraşului Phoenix, Arizona, în seara zilei de 13 martie 1997, când un imens obiect în formă de „V” a zburat extrem de lent timp de aproape trei ore pe o distanţă de 300 mile, putând fi fotografiat şi filmat de mii de martori. Diametrul navei a fost estimat la cel puţin 1 milă (1 milă = 1,6 kilometri). Uriaşul obiect, care era perfect silenţios şi nu putea fi detectat de radare, a putut fi văzut simultan din cinci oraşe diferite. Nava acoperea stelele, dar reflecta luminile oraşului. Atunci când trei avioane F16 s-au apropiat, gigantica navă s-a înălţat brusc şi a dispărut.

Acest eveniment este considerat şi în prezent ca fiind unul dintre cele mai senzaţionale fenomene OZN care a avut loc, fiind în opinia mai multor cercetători cel care a beneficiat de cel mai mare număr de martori oculari şi care a fost cel mai bine documentat prin filmări şi fotografii. Unul dintre cele mai bune materiale cu privire la acest fenomen este filmul documentar de mai sus intitulat The Phoenix Lights.

Concluzii
Există multe alte exemple cu care am putea continua. Dincolo de toate acestea, ceea ce este însă de remarcat în legătură cu aceste apariţii constă faptul că autorităţile nu au intervenit public cu nicio declaraţie care să clarifice acest fenomen, în ciuda faptului că ştirile despre apariţiile OZN, care ne mai sunt din când în când prezentate în mass-media, prin faptul că nu pot fi evitateacesta fiind cât se poate de real, dar pe care îl menţin într-o ambianţă foarte ambiguă, ce oscilează între ironie şi incertitudine.

Totul a rămas învăluit într-o mare aură de mister, cu toate că în cei peste 60 de ani de când fenomenul OZN este minuţios cercetat, a fost înregistrată o cantitate uriaşă de informaţii extraordinare. Oficial, OZN-urile au rămas în continuare obiecte zburătoare „neidentificate”, deşi la un nivel foarte înalt autorităţile guvernamentale au identificat și în unele cazuri acestea chiar au contactat și colaborat cu „entitățile” aflate la bordul acestora… ceea ce ne confirmă că se știe chiar foarte bine despre ce este vorba!

Articol apărut pe: News Conspiracy

http://grupuleridan.wordpress.com/





Dyatlov -expeditia mortii

11 06 2014

Pe planeta noastră se petrec uneori lucruri extrem de bizare, pe care, din diverse motive, autoritățile le țin ascunse.

La începutul anului 1959, un grup de schiori sovietici, format din opt băieți și două fete, cu vârste cuprinse între 21 și 38 de ani, a plecat într-o expediție în partea nordică a munților Urali. Traseul lor trecea peste muntele Otorten, peste înălțimea căreia indigenii Mansî îi spuneau Kholat Sayakly, Muntele Morților. Un membru al echipei, Yuri Yefimovici Yudin, s-a îmbolnăvit și a rămas într-un cătun prin care au trecut, fiind astfel singurul supraviețuitor al expediției. Grupul era așteptat să se reîntoarcă la baza Vijei la data de 12 februarie 1959.  În noaptea de 1 spre 2 februarie, din motive neelucidate, și-au tăiat cortul din interior și au plecat, în ciorapi și lenjerie intimă, prin viscol și gerul de -30 de grade Celsius. Toți au fost găsiți morți. Corpurile lor nu aveau urme de leziuni externe, dar organele interne erau complet distruse. Unul a avut toate coastele rupte, trei au avut fracturi craniene grave, iar Dubininei, una dintre fete, îi lipsea limba din gură.Dyatlov_pass-incident

Ipoteze formulate

S-a emis părerea că grupul a fost surprins de o avalanșă. Ipoteza a fost infirmată, în zonă astfel de evenimene sunt extrem de rare și era evident că oamenii și-au tăiat singuri cortul și au plecat desculți, urmele lor fiind găsite în zăpadă. S-a spus că au nimerit într-o zonă în care armata făcea experimente cu rachete, dar cercetarea documentelor nu a confirmat varianta și apoi, în cazul exploziei unei rachete ar fi fost rupți în bucăți, ori ei pe corp nu aveau nicio rană. S-a mai spus că dintr-o închisoare din munții Urali a fugit un deținut și miliția, urmărindu-l, din cauza viscolului, i-a confundat pe schiori și i-a rănit, apoi, pentru a șterge urmele, i-a ucis pe toți. Nici această variantă nu a stat în picioare. Nu a evadat niciun pușcăriaș, iar schiorii nu aveau leziuni pe corp. S-a emis ipoteza că, în drumul lor, au trecut prin locuri sacre ale triburilor Mansî, fapt pentru care aceștia i-ar fi pedepsit cu moartea. Nici această afirmație nu s-a adeverit. Ancheta a stabilit că la cota 1079, unde au fost găsiți morții, nu erau niciun fel de alte urme, iar vânătorii din zonă au spus că mansî trăiesc la o distanță de 80-100 de kilometri depărtare, sunt prietenoși și, în situații critice, au ajutat grupurile de turiști. Interesantă însă a fost explicația indigenilor Mansî, care au spus că membrii expediției au ajuns într-un loc fermecat și au căzut victime unor ființe din alte lumi. Tangențial, tot ei au pomenit de ,,piticii Arcticii”, niște ființe bizare care trăiesc în grote, undeva sub pământ. Deși par de domeniul fanteziei, vom vedea că aceste afirmații pot conține un crâmpei de adevăr.

Medicii legiști au stabilit că toți au murit la 6 – 8 ore după ce au servit ultima masă, deci este posibil să se fi scultat din somn, să-și sfâșie cortul și apoi să plece dezbrăcați prin viscol. Forța care le-a distrus organele interne, fără să lase urme pe corp, a fost una neobișnuită și nu a fost de natură umană, fapt pentru care dosarele au fost sigilate și declarate strict secret.

Ce nu s-a spus atunciDyatloff_Igor

Nicolai Vladimirovici Thibeaux-Brignolles, membru al expediției, obișnuia să poarte pe mâini două ceasuri fixate la aceeași oră. Când a fost găsit mort, ceasurile erau oprite și arătau ore diferite, unul 20 și 14, celălalt 20 și 39 de minute. Nu s-a găsit o explicație pentru diferența orară. După 12 ani, Yuri Kuntsevici, șeful Fundației Dyatlov din Ekaterinburg, participant  la înmormântarea a cinci dintre cei nouă morți, a declarat: „Pielea lor avea o culoare maro-cafenie”. Un alt membru al echipei de căutare a spus că și părul celor morți avea culoarea gri. S-au ascuns declarațiile unor excursioniști, aflați la 50 de kilometri distanță de locul tragediei, care au afirmat că au văzut pe cer mai multe „sfere ciudate, de culoare portocalie”. Martori independenți, de la stații meteorologice sau unități militare din zona munților Urali, au confirmat că astfel de sfere bizare au fost observate pe toată perioada februarie-martie 1959. Și iată cum apare o posibilă legătură între aceste afirmații și spusele indigenilor Mansî, cum că schiorii au fost victimele unor ființe din alte lumi.

În 1990, jurnalistul Anatoli Gușin, din Sverdlovsk, a primit aprobarea de la poliție să restudieze dosarele acestui caz. Acesta a observat că toate paginile unde se vorbea de sferele misterioase erau smulse, iar dintre obiectele specificate în procesului verbal de constatare lipsea un „plic” misterios, despre care nu se mai știe ce conținea. În urma celor publicate de Gușin, au apărut lucruri surprinzătoare. După 30 de ani, Lev Ivanov, fost ofițer superior de miliție, omul care a condus ancheta oficială, a declarat că echipele de investigație nu au găsit „absolut nicio explicație rațională” pentru tot ce s-a întâmplat acolo. El a mai afirmat că, atunci, a primit ordin să închidă ancheta și să sigileze toate materialele referitoare la „apariția unor sfere care zburau pe cer”. Lev Ivanov s-a conformat, totul a fost declarat strict secret, dar el crede și acum că tragica întâmplare a fost din cauza acelor obiecte zburătoare neidentificate.Misterul-morților-din-Dyatlov

În anul 2000, scriitoarea Anna Matveyva, din Ekaterinburg, a publicat cartea „Misterul din pasul Dyatlov”. Aceasta conține o mare parte din declarațiile oficiale, din jurnalele victimelor, interviuri cu cercetătorii, fiind singurul document care centralizează astfel de informații. „Fundația Dyatlov” a fost creată în Ekaterinburg de către Universitatea Tehnică de Stat Ural și este condusă de Yuri Kuntesevici. Scopul acesteia este de a menține „Muzeul Dyatlov”, în memoria celor morți și de a convinge autoritățile ruse să redeschidă ancheta pentru a se stabili cine este vinovat de moartea celor nouă tineri. În limbajul Mansî, numele muntelui Otorten înseamnă ,,nu te duce acolo”. Cei care au îndrăznit să încalce această poruncă, au plătit pentru asta.

http://www.lumeamisterelor.com/





Whiskey sau apa vietii

23 01 2014

Cuvântul “whiskey” provine din gaellic-ul “uisge”, devenit “usky”, variantã abreviatã de la “uisge beatha”, care înseamnã “apa vieţii”, mai bine cunoscutã din latinescul “aqua vitae”. Whiskey-ul, ca multe alte tipuri de alcool, a fost iniţial folosit în scopuri medicale, atât pentru uz intern cât şi extern. Credinţa cum cã ar prelungi viaţa era destul de comunã. Legenda ne povesteşte cã Sfântul Patrick este cel care a introdus procedeul distilãrii în Irlanda in secolul al V-lea, precum şi toate secretele triburilor de scoţi care au sosit în Kintyre în acelaşi secol, cunoştinţe care ar fi provenit din Spania şi Italia.

whiskey sau apa vietii

Istoric vorbind, tehnicile de distilare au fost aduse în Irlanda şi Scoţia undeva între 1100 şi 1300 de cãtre cãlugãrii care au cãlãtorit în Europa continentalã, unde se distila mai mult parfumul decât alcoolul, considerat benefic în tratamentul împotriva pojarului sau colicilor. Un vechi proverb irlandez spune: “Ce nu poate vindeca whiskey-ul nu are leac”. Şi în ziua de azi un irlandez ar prescrie cu uşurinţã un pahar de licoare fiartã în caz de vreo rãcealã.

Cum vinul nu se obţinea uşor în aceste zone, se distila berea de orz într-un lichior care a devenit whiskey-ul. Producţia de bãuturi spirtoase a fost limitatã la farmacii şi mãnãstiri pânã în secolul al XV-lea. În Analele din Clonmacnoise (1405) gãsim prima referinţã la aceastã bãuturã, în contextul morţii unei cãpetenii care a consumat-o excesiv în ziua de Crãciun. În Scoţia, prima dovadã a existenţei producţiei de whiskey provine dintr-un fragment din “Exchequer Rolls” (1494), care menţioneazã un transport de malţ cãlugãrului John Cor, din ordinul regelui, pentru a-l folosi la fabricarea de aqua vitae. Din 1500 avem prima carte care trateazã problema distilãrii (“Liber de arte distillandi”), în care Hieronymus Brunschwygk expune virtuţile alcoolului în calitate de doctorie bunã la toate.whiskey

Se pare cã James al IV-lea al Scoţiei (1488-1513) avea o preferinţã aparte pentru whiskey şi în 1506 oraşul Dundee a procurat o mare cantitate de alcool de la breasla bãrbierilor, care atunci deţinea monopolul asupra producţiei. Între 1536 şi 1541 regele Henric al VIII-lea al Angliei dizolvã mãnãstirile, trimiţându-i pe cãlugãri printre laici. Producţia de whiskey se mutã astfel în gospodãriile private. Procesul de distilare era încã la început, saturaţia se realiza rapid ceea ce conferea un gust brutal comparativ cu ce avem azi. Nici în timpul Renaşterii licoarea nu era mai diluatã sau mai puţin periculoasã. Odatã cu fericitele accidente în care cineva a îndrãznit sã bea dintr-un butoi vechi de câţiva ani, whiskey-ul a evoluat într-o bãuturã mult mai finã. Deţinând dreptul de a distila whiskey-ul încã din 1608, Old Bushmills Distillery de pe coasta de nord a Irlandei se pare cã ar fi cea mai veche distilerie a a acestei licori.

O licoare apreciatã, dupã cum se întrevede din unele documente precum cel semnat de Robert Swinhurst în secolul al XVII-lea: “Bãut cu moderaţie încetineşte vârsta, întãreşte tinereţea, ajutã digestia, eliminã melancolia, linişteşte inima, calmeazã mintea, învioreazã spiritul…”Proprietarul care primeşte de la rege dreptul de fabricaţie, pe nume Sir Thomas Philips, deţinea pãmânturi întinse în plantaţiile din Ulster şi le foloseşte pentru a pune la punct o industrie de succes în comitatul Antrim şi în orãselul Coleraine. Odatã cu Actul de Uniune din 1707 dintre Anglia şi Scoţia taxele cresc dramatic. Dupã implementarea taxei pe malţ din 1725 foarte multe distilerii au fost fie închise, fie fortate sã lucreze clandestin. Sticlele erau ascunse pânã şi în sicrie. Producãtorii încep sã lucreze noaptea, când întunericul ascundea fumul care se ridica din distilator. Din acest motiv bãutura capãtã denumirea de “moonshine” (strãlucirea lunii). Chiar şi în Coleraine au loc 242 de procese în secolul al XIX-lea împotriva producãtorilor aflaţi în ilegalitate. Şi irlandezii, şi scoţienii erau oricum foarte ataşaţi de ideea de “home-made”, de unde şi fenomenul foarte rãspândit al producţiei ilegale din epocã, în ciuda încercãrilor repetate de a regulariza comercializarea.

Distilarea este legalizatã abia în 1823, eficientizându-se odatã cu inovaţiile tehnologice introduse de Robert Stein şi Aeneas Coffey. În 1880, când brandy-ul franţuzesc merge pe panta declinului ca urmare a infestãrii strugurilor cu phylloxera, whiskey-ul devine principala licoare de pe piaţã. Whiskey-ul a fost întrebuinţat ca monedã în timpul revoluţiei americane. În 1794 fermierii scoţieni şi irlandezi care au emigrat în zona Pennsylvaniei s-au revoltat împotriva unei taxe federale impusã bãuturii de cãtre Alexander Hamilton. Rebeliunea whiskey-ului a fost reprimatã cu succes datoritã miliţiilor aflate sub comanda lui George Washington, acelaşi George Washington care decisese mai înainte să-şi investească propriile economii în construcţia unei distilerii. Combinată cu iminenta revoluţie indus­trială, pornirea unei adevărate indus­trii naţionale a whiskey-ului se situează în mod simbolic în 1802, an în care nou-alesul preşedinte  Thomas Jefferson a abolit  toate taxele pentru whisky. Incepând cu anii 40 ai secolului XVIII , bourbonul a fost recunoscut şi comercializat ca un tip caracteristic de whiskey american, produs în Ken­tucky, Tennessee, Indiana, Illinois, Ohio, Missouri, Pennsylvania, Carolina de Nord şi Georgia.whiskey

În timpul prohibiţiei din State importanţa îi creşte cu atât mai mult cu cât guvernul federal permite ca acesta sã fie vândut pe bazã de prescripţie medicalã. Datoritã acestui fapt lanţul de farmacii Walgreen şi-a mãrit numãrul de magazine de la 20 la 400. Atunci şi-au făcut apariţia aşa-zişii bootleggers, care se ocu­pau cu vânzarea whiskey-ului de contra­bandă soldaţilor nordişti şi sudişti, pe care îl ascundeau în jambierele (leggers) de la cizme (boots). Statele Unite au fost înecate în alcool ilegal, din care o mare parte de o calitate dubioasă. Abia după război producţia s-a întors la normalitate.

Deşi la început bãutura nu era consideratã decât un fel de bere distilatã, whiskey-ul a evoluat într-o bãuturã complexã pe baza mai multor tipuri de decoct de malţ, mai multor combinaţii de grâne fermentate care oferã fiecãrei mãrci un gust distinct. Însã in ciuda diferentelor, sã zicem, dintre un Bourbon american şi un blended scotian, mai importantã este calitatea apei, cerealelor şi drojdiei alese pentru preparare.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News