Razboiul ariano-semitic in mitologie si istorie

2 03 2017

Întreaga istorie este un conflict dintre arieni și semiți.” – Houston Stewart Chamberlain

 

Profitând de haosul creat, în care zeii nu mai țineau cont de teritoriile și rasele primite la tratatul de pace, Iștar și-a creat propria rasă, pe cea semită.

Cercetătorii consideră că semiții au apărut în Levant, în jurul anului 3.750 î.e.n. Formați dintr-un amestec al roșiilor lui Enlil și albii lui Marduk, semiții au mai primit un ingredient special la naștere: o parte din ADN-ul zeiței. Dorindu-și o rasă care să îi ofere un avantaj, Iștar a apelat la propriile ei gene, semiții moștenind de la ea nu doar agresivitatea, ci și lipsa scrupulelor, precum și dorința de putere. Nu întâmplător cu toții o considerau zeița-mamă. Evreii, semiți ai căror elite au ales-o pe Iștar ca divinitate supremă (spre deosebire de mase, care i se închină lui Yahweh / Marduk), se consideră copiii lui Dumnezeu. Sau, mai exact, a zeității lor supreme. Chiar și-au botezat poporul (și, mai târziu, țara) după numele mamei lor, Israel fiind format din „is” (prima parte a numelui akkadian Iștar), „ra” („conducător” în limba sumeriană) și „el” („zeu” în limbile semite). Urmele venerării zeiței în Israel se găsesc chiar și în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor și în cărțile a treia și a patra a Regilor este scris că Astarte era venerată în templul lui Solomon, alături de Yahweh, lucru confirmat și de cronicarul arab Al-Massudi care relata că, în anul 820, oamenii califului Al-Maamun au găsit în Marea Piramidă din Egipt (adevăratul templu al lui Solomon) statuile unui zeu și a unei zeițe. Tot înVechiul Testament se specifică faptul că regele Solomon a început să o slujească pe Astarte. În plus, Cartea a treia a Regilor descrie concursul dintre profetul Ilie și profeții zeilor Baal și Așera, care a avut loc în Canaan.

razboiul-ariano-semitic-in-mitologie-si-istorie

Relatările biblice sunt confirmate de descoperirile arheologice de la Khirbet el Qom, din inima Iudeei și de la Kuntillet Ajrud, la granița vechiului regat. Într-un mormânt de la Khirbet el Qom, din secolul al VIII-lea î.e.n., s-a găsit pe o inscripție o rugăciune pentru YHWH (Yahweh) și Așera, numele ei fiind invocat de trei ori. La Kuntillet Ajrud, situl arheologic este împânzit cu inscripțiile „YHWH și a sa Așera”, una dintre ele ieșind în evidență: „Pentru YHWH de la Șomron și a sa Așera” (Șomron sau Samaria a fost capitala regatului iudeu în secolele IX – VIII î.e.n.). Iar la Mota au fost descoperite numeroase figurine cu chip feminin, care atestă existența unui cult al unei zeițe ca „religie oficială de stat”, după cum a numit-o Erin Darby, profesor de studii religioase la Universitatea Tennessee – Knoxville.

Cum lupta individuală pentru teritorii s-a dovedit a fi haotică, zeii și-au refăcut vechile tabere: Enlil, Ninurta și Ninhursag pe de o parte, Enki, Marduk și Iștar pe cealaltă. Renunțând la teritoriile și rasele primite inițial, Celeștii lui Enlil au ales rasa albă sau ariană, cea mai evoluată în acel moment. Lucru care nu i-a deranjat deloc pe Veghetori, care au preferat rasa semită, creată de Iștar. Astfel, a început un război îndelungat între cele două rase, condus din umbră de cele două tabere de zeități, război invizibil maselor, însă evident în filele istoriei.

Între 2.900 î.e.n. și 2.300 î.e.n., arienii sumerieni din sud și semiții din nord s-au înfruntat pentru a obține supremația în Mesopotamia. În secolul al XXIV-lea î.e.n., conduși de Sargon cel Mare, akkadienii (semiți) au cucerit Sumerul lui Enlil, la ordinul lui Iștar, formându-și astfel Imperiul Akkadian. Lui Naram-Sin, nepotul lui Sargon, zeul Marduk i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. Când Naram-Sin a profanat templul lui Enlil din Nippur la ordinul zeiței Iștar, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium să atace Akkadul. În 2.154 î.e.n., gutienii au distrus Imperiul Akkadian, au șters capitala Agade de pe fața pământului și au condus Mesopotamia timp de nouăzeci și unu de ani și patruzeci de zile. Orașul Lagaș, închinat lui Ninurta, fiul lui Enlil, a fost cartierul lor general. Ca răsplată pentru victoria împotriva semiților, Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, iar Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș (de asemenea, oraș al lui Ninurta) arma Șuhadaku. Deși imperiul le-a fost distrus, akkadienii nu au dispărut din Mesopotamia. Au rămas divizați în două nații aparent diferite: asirienii în nord și babilonienii în sud.

În jurul anului 2.400 î.e.n. apar în Canaan și Siria amoriții, un popor semit numit Mar.tu de sumerieni, Tidnum sau Amurru de akkadieni și Amar de egipteni. După cum susțin textele mesopotamiene, ei purtau numele zeității lor supreme. Martu la sumerieni, numit inițial Amar Utu, este Marduk al babilonienilor. În secolul al XXI-lea î.e.n., triburile amorite au migrat în sudul Mesopotamiei, unde au distrus a treia dinastie sumeriană din Ur. Deveniseră o forță atât de impresionantă, încât regele sumerian Șu-Sin a fost nevoit să construiască, pentru a-i opri, un zid lung de 270 de kilometri, de la Tigru până la Eufrat. În textul sumerian Lugalbanda și pasărea Anzu se spune că a fost nevoie de construirea unui zid în jurul orașului Uruk (închinat lui Anu și Ninhursag), pentru a-l proteja de invazia amoriților. Distrugând a treia dinastie din capitala Ur, amoriții au reușit astfel să distrugă Imperiul Sumerian. Au cucerit și alte orașe sumeriene, pe care le-au transformat în orașe-state independente, cum ar fi Isin, Larsa, Kiș sau Babilon. În 1.894 î.e.n. au înființatbabylon-04 prima dinastie amorită în Babilon. La ordinul zeului lor, Marduk, regii amoriți au ridicat Babilonul (care până atunci era doar un orășel), au construit temple pentru Marduk, Iștar și Ea / Enki, precum și zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel. Fiind declarat de către conducătorii săi succesorul fostului oraș al lui Enki, Eridu, Babilonul a devenit orașul sfânt al Mesopotamiei, eclipsând Nippurul lui Enlil. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, Hammurabi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi dar și o armă foarte puternică. Probabil ajutat de arma zeului, Hammurabi și-a cucerit vecinii, înființând astfel Primul Imperiu Babilonian.

La începutul celui de-al doilea mileniu î.e.n., în centrul și nordul Anatoliei (Turcia de astăzi) au apărut hitiții (arieni) care, în jurul anului 1.600 î.e.n., și-au format un imperiu. Un secol mai târziu, Imperiul Hitit cuprindea cea mai mare parte a Asiei Mici, nordul Levantului și cel al Mesopotamiei. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului furtunii, Teșub (Enlil), conducătorul panteonului lor, care a și luptat adeseori alături de ei. Regele hitit Hattusili I și moștenitorul său, Mursili I, s-au războit cu statele amorite (semite) din Siria. În 1.595 î.e.n., Babilonul a fost cucerit și prădat de hitiții conduși de Mursili I, ceea ce a dus la sfârșitul dinastiei amorite și al Primului Imperiu Babilonian. Hitițiihititi nu au încorporat Babilonul în imperiul lor, ci l-au lăsat kasiților (tot arieni), aliații lor, care încercaseră să-l cucerească cu două secole în urmă, fiind atunci învinși de regii amoriți Samsu-iluna și Abi-Eșuh. Deși hitiții au aruncat statuia lui Marduk din Babilon, conducătorii kasiți au adus-o înapoi, iar pe Marduk l-au considerat egalul propriului lor zeu, Shuqamuna. Ba chiar au semnat acorduri de pace cu semiții asirieni în secolele al XVI-lea și al XV-lea î.e.n. Cu toate acestea, se pare că n-au reușit să evite mânia lui Marduk și a celorlalți Veghetori. În 1.365 î.e.n., Așuruballit I a format Primul Imperiu Asirian (semit). Asirienii au prădat de câteva ori Babilonul, regele Adad-nirari I chiar anexându-l Imperiului Asirian. Regele asirian Tukulti-Ninurta I a cucerit, la rândul său, Babilonul și chiar și-a condus imperiul timp de opt ani din acel loc, din 1.235 î.e.n. până în 1.227 î.e.n. În zadar kasiții au refăcut Nippurul, orașul lui Enlil; Celeștii nu i-au ajutat în lupta cu semiții. În secolul al XII-lea î.e.n., dominația lor asupra Babilonului a ajuns la final, când elamiții l-au învins pe regele kasit Enlil-nadin-ahi. Au recucerit orașul pentru scurt timp, în 1.025 î.e.n., însă după douăzeci și unu de ani au fost învinși de aramei (semiți din Siria de astăzi). Kasiții s-au retras în munții Luristanului, unde au trăit în pace până în 702 î.e.n., când au fost învinși lângă Hulwan (în Iran) de către regele asirian Sennacherib.

În jurul anului 1.650 î.e.n., Egiptul condus de faraoni arieni a fost invadat de hicsoși, un grup semit de nomazi. După ce au condus Egiptul timp de un secol, formând Dinastia a XV-a, hicsoșii au fost expulzați de Ahmose I. O parte dintre ei a ajuns în Canaan, unde au construit Ierusalimul, iar o parte a migrat în Grecia, locuită în acel moment de traci. Această migrație a putut avea loc cu ușurință deoarece tracii se retrăseseră din sudul Europei din cauza erupției vulcanului Santorini, ce a avut loc în jurul anului 1.600 î.e.n.

În secolul al XV-lea î.e.n., faraonul arian Tuthmosis III a cucerit Fenicia, Palestina și Siria, zone locuite de semiți. După aceste victorii, el a transformat Egiptul într-o super-putere mondială, fiind considerat unul dintre cei mai mari regi ai Egiptului. Faraonul susținea că zeul Amon i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. În 1.457 î.e.n., la Meggido, Tuthmosis III a învins o coaliție a regilor canaanieni (semiți) la ordinul aceluiași zeu, care l-a învățat să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Înfrânți, canaanienii au fost nevoiți să recunoască suveranitatea lui Amon.

Pe o stelă din 1.393 î.e.n., faraonul Tuthmosis IV (pelasg) este numit „cuceritorul Siriei” (teritoriu semit). Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aton în fruntea armatei faraonului în luptă. Pentru a menține pacea, Tuthmosis IV a încheiat o alianță cu statul arian Mitanni (localizat în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei), căsătorindu-se cu o prințesă mitanniană. Tuthmosis IV este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Gizeh, după ce zeul Horus i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru.

În 1.207 î.e.n., faraonul Merneptah a obținut o victorie împotriva israeliților. Aversiunea faraonilor arieni față de semiții israeliți reiese și din Vechiul Testament, unde i-au înrobit pe timpul lui Moise.

Se pare că, după un timp, națiunile pelasge / ariene au început să-și renege rădăcinile și divinitățile și chiar să se lupte între ele. În Egipt, zeul Ra (Anu) a fost înlocuit din fruntea panteonului cu Amon (Enki), odată cu izgonirea hicsoșilor de către alianța prinților tebani, conduși de Ahmose I. Tuthmosis III susținea că a înființat Imperiul Egiptean la ordinul lui Amon. Faraonul Akhenaton a încercat să readucă Egiptul la zeii Celești, interzicând cultul lui Amon și ridicându-l pe Aton (Enlil) la rangul de zeu suprem. Însă, în timpuldp32 domniei fiului său, Tutankhamon, zeul Amon și-a recăpătat locul pierdut cu puțin timp în urmă. Ba, mai mult, în 1.286 î.e.n., în bătălia de la Kadeș (în Liban), zeul a apărut pe câmpul de luptă, ajutându-l pe Ramses II. Lupta a avut loc împotriva altor arieni, hitiții. La rândul lor, și aceștia și-au renegat zeii și ordinele primite de la aceștia. În jurul anului 1.500 î.e.n., regele hitit Telepinu s-a aliat cu un stat hurian (tot arian), Kizzuwatna, împotriva altuia, Mitanni. După un secol, și regele hitit Tudhaliya I s-a aliat cu Kizzuwatna, distrugând statele huriene Mitanni și Aleppo. În timpul Regatului Mijlociu, hitiții au adoptat câteva zeități și ritualuri religioase de la hurieni. Iar în timpul Imperiului Hitit, conducătorii hitiților s-au declarat supraoameni (la fel ca regii egipteni), egali cu zeii, supușii lor adresându-li-se cu epitetul „soarele meu”. Aceste fapte ale egiptenilor și hitiților nu au rămas nepedepsite de către restul populațiilor ariene. În jurul anului 1.200 î.e.n. a avut loc invazia Popoarelor Mării, alcătuite din traci, cretani și ionieni din Anatolia, cu toții arieni. Aceștia au lovit doar Egiptul, pe hitiți și zonele ocupate de semiți. După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, pentru a se proteja de invazia Popoarelor Mării. Cu toate acestea, în 1.198 î.e.n., invadatorii au reușit să distrugă Imperiul Hitit însă, șapte ani mai târziu, invazia lor a fost oprită de către faraonul Ramses III cu ajutorul aceluiași zeu, Amon. O parte dintre Popoarele Mării s-au oprit în Canaan, Biblia numindu-i filisteni, aceștia aflându-se într-un continuu conflict cu israeliții. Tot ei sunt atlanții despre care scria Platon, acel popor mai dezvoltat tehnologic decât restul, care a atacat statele grecești (semite) și Egiptul.

În 1.198 î.e.n., odată cu distrugerea Imperiului Hitit a început războiul troian, sfârșit zece ani mai târziu. Națiunile grecești (semite) s-au unit împotriva cetății ariene din Anatolia. De partea troienilor au luptat multe triburi tracice, printre care și amazoanele din nordul Mării Negre, cu toții aparținând rasei ariene. Cetatea a fost distrusă iar o parte dintre troieni au migrat spre vest, în Italia de astăzi.

Când Asiria (stat semit) a devenit o putere în Orientul Mijlociu, nu a pierdut ocazia de a ataca statele ariene. În 1.365 î.e.n., ajuns pe tronul Asiriei, Ashur-uballit I a cucerit statele Mattiwaza și Mitanni, în ciuda eforturilor regelui hitit Suppiluliuma I de a le apăra. Teritoriile mitannienilor și hurienilor au fost asimilate de asirieni, care au redus astfel influența hitiților în Asia Mică. Regele asirian Adad-nirari I chiar a anexat regatului său orașul Carchemiș, aflat până înassyrians-3acel moment sub controlul hitiților. Fiul acestuia, Șalmaneser I, i-a învins și el pe hurrieni și mitannieni, cărora le-a preluat teritoriile. În zadar hitiții au încercat să sprijine militar regatul mitannian. Speriați de forța asirienilor, regele hitit Hattusili III și faraonul Ramses II au încheiat în 1.258 î.e.n. un tratat de pace la Kadeș. Fiul lui Hattusili III, Tudhaliya IV, a fost ultimul rege hitit destul de puternic pentru a-i ține pe asirieni departe de centrul regatului său, chiar dacă a pierdut teritorii importante, însă a fost învins la Nihiriya de regele asirian Tukulti-Ninurta I. Ultimul rege hitit, Suppiluliuma II, a reușit câteva victorii împotriva asirienilor, însă era prea târziu pentru regatul său. Asirienii cuceriseră până în acel moment o mare parte din teritoriile hitite din Asia Mică și Siria. În plus, atacurile Popoarelor Mării au lăsat regatul hitit vulnerabil. Astfel, în jurul anului 1.180 î.e.n., capitala Hattusa a fost distrusă și, odată cu ea, și regatul hitit. Două decenii mai târziu, regele asirian Tiglath-Pileser I a reușit să-i învingă pe frigienii (arieni, parte din Popoarele Mării) care încercau să cucerească coloniile asiriene din sudul Anatoliei. Chiar dacă regatul hitit a dispărut, în timp au apărut câteva regate neo-hitite în Anatolia și în nordul Siriei, cele mai importante fiind Carchemiș și Milid. Aceste regate neo-hitite au căzut treptat sub controlul Imperiului Neo-Asirian (911 – 608 î.e.n.). Carchemiș și Milid au devenit vasale ale Asiriei sub domnia lui Șalmaneser III (858 – 823 î.e.n.) și au fost asimilate de Asiria în timpul regelui Sargon II (722 – 705 î.e.n.). Șalmaneser III este cel care susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.

Asirienii nu s-au luptat doar cu popoarele ariene, ci și cu frații lor semiți. Între 705 și 681 î.e.n., tronul Imperiului Asirian a fost ocupat de Sennacherib, fiul lui Sargon II. Prima sa campanie militară a avut loc în 703 î.e.n., împotriva lui Marduk-apla-iddina II, regele Babilonului, care se aliase cu caldeenii, arameii și elamiții (cu toții semiți) împotriva asirienilor. Au urmat și alte campanii împotriva Babilonului, cea din 689 î.e.n. ducând la distrugerea orașului. Sennacherib a înăbușit și revolta iudeilor din 701 î.e.n., ce erau sprijiniți de egipteni și de babilonieni. Deși a asediat Ierusalimul, Sennacherib s-a întorsncd07731 brusc în Ninive, renunțând la asediu aparent fără niciun motiv. Cartea lui Isaia din Vechiul Testament susține că „a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra şi a plecat şi s-a oprit la Ninive” (37:36-37). El a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. I-a învins și pe egiptenii săriți în ajutorul orașelor cucerite de asirieni. Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, într-o noapte, din cauza zeului Ptah, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, Sennacherib scria că a fost ajutat de zei pe câmpul de luptă: „M-am rugat lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor”. După ce a cucerit Babilonul în 689 î.e.n., le-a ordonat soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul, spre deosebire de Ierusalim sau Egipt, acolo unde zeii l-au împiedicat să facă acest lucru. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său, vinovatul principal fiind „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut”. Pentru distrugerea Babilonului, Sennacherib a fost ucis de către doi dintre fiii săi, care au încercat să-l omoare și pe fratele lor, Asarhaddon. Însă, după cum nota chiar el, a fost ascuns de către zei, apoi Iștar i-a învins dușmanii. Ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Asarhaddon a primit de la zeul Așșur „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și ordinul de a ataca Egiptul, după cum nota regele pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord).

Ultimul mare conducător al Imperiului Neo-Asirian a fost Așșurbanipal, fiul lui Asarhaddon. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. Mai mult, susținea că a folosit Arma Strălucirii, primită de la zei, împotriva egiptenilor. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de dec12bacb3997be83580fe04bf3ace7aaureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O inscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșurbanipal împotriva Egiptului, pe drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. După moartea lui Așșurbanipal în 628 î.e.n., hoardele aliate ale sciților, cimmerienilor, mezilor și perșilor (cu toții arieni) au invadat Asiria, ceea ce a dus la distrugerea Imperiului Neo-Asirian.

Babilonienii au profitat de situație și, la un an după moartea lui Așșurbanipal, în 627 î.e.n., s-au răzvrătit împotriva asirienilor, sub conducerea caldeanului (semit) Nabopolassar, care a înființat astfel Imperiului Neo-Babilonian. Aliați cu mezii din Persia, babilonienii au cucerit capitala asiriană Ninive în 612 î.e.n. În anul 609 î.e.n., Nabopolassar a cucerit și orașul Harran, unde se refugiaseră forțele asiriene. În 610 î.e.n., Nabopolassar a început un război împotriva Egiptului, care se aliase cu asirienii. În 605 î.e.n., fiul regelui, Nebuchadnezzar II, a învins la Carchemiș armata faraonului Necho II, precum și rămășițele armatei asiriene. Imediat după această victorie, Nabopolassar a abdicat în favoarea fiului său, constructorul grădinilor suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Înainte de a abdica, Nabopolassar a început restaurarea zigguratului Etemenanki din Babilon sau Turnul Babel, „poarta stelară” a lui Marduk, la ordinul zeului său, după cum declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer”. Fiul acestuia, Nebuchadnezzar II, a terminat babylonreconstrucţia turnului, la ordinul aceluiași zeu: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul”. Conform cronicilor babiloniene, tot Marduk este cel care i-a ordonat lui Nebuchadnezzar II să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui regelui babilonian să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh / Marduk a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și pentru Babilonul său cu ceva timp în urmă, conform cronicilor babiloniene. Motivul pedepsirii iudeilor este faptul că aceștia și-au părăsit zeul, în favoarea altor divinități.

În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El a scris că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin (Enki), utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Haran templul lui Sin, E.hul.hul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Șamaș (Marduk) și Iștar. Mai mult, a adus în templul lui Marduk din Babilon pe vechii zei ai Sumerului și ai Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabu-na’id cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care chiar a mărșăluit alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

Cyrus cel Mare a fondat Imperiul Ahemenid, cucerind imperiul mezilor, pe cel al lydienilor și pe cel neo-babilonian. Deși făcea parte din dinastia ariană a Ahemenizilor, într-o vreme când arienii dispăruseră din Mesopotamia, găsindu-se în număr restrâns doar prin Persia și India, și l-a ales ca zeu suprem cyruspe Marduk, pe care îl numea Ahura Mazda, influențat fiind de profetul Zoroastru. Evreii l-au numit Mesia, considerându-l, conform Vechiului Testament, „unsul lui Yahweh”. La ordinul zeului său, Cyrus a încercat să-și mărească imperiul cucerindu-și frații arieni. În anul 530 î.e.n. a pornit un război împotriva massageților conduși de regina Tomyris, fiind învins și ucis de către aceștia. Fiul său, Cambyses II, a reușit să-i recupereze cadavrul, pe care l-a înmormântat în Parsagadae, capitala imperiului. Mai târziu, acesta a reușit să cucerească și Egiptul. Conform lui Herodot, Cambyses II a trimis 50.000 de soldați pentru a amenința oracolul lui Amon din oaza Siwa. O furtună de nisip i-a îngropat pe toți de vii, în deșert, nelăsând nicio urmă. Tot Herodot scria că regele a fost lovit de zei cu nebunie, deoarece a ucis taurul sacru Apis, nebunia ducând în cele din urmă la moartea sa.

După o scurtă domnie de doar câteva luni a lui Bardiya, fratele lui Cambyses II, tronul Imperiului Persan a fost preluat de Darius I. Deși tot arian, precum predecesorii săi ahemenizi, și el era un adept devotat al lui Ahura Mazda / Marduk, așa cum reiese și dintr-o inscripție descoperită pe Muntele Behistun. Elam_Darius_2Darius I susținea că zeul său i-a oferit tronul Imperiului Persan. Mai mult, el credea că toate revoltele din Imperiul Persan erau rodul forțelor întunecate ale minciunii. A finanțat construirea templului lui Yahweh din Ierusalim, respectând decretul lui Cyrus cel Mare, a construit un templu pentru Amon (Enki, tatăl lui Marduk) în Egipt, a sprijinit preoții elamiți și câteva culte grecești. A fost nevoit să înăbușe revolte în întreg imperiul său, rezultate a faptului că nu avea parte de susținerea maselor. A pedepsit statele grecești Athena și Eretria pentru ajutorul acordat statelor ioniene răzvrătite împotriva perșilor, a cucerit Macedonia, și o mare parte din Tracia, din Egipt și din India. Ba chiar a îndrăznit în 514 î.e.n. să treacă Dunărea și să invadeze Dacia, tărâmul zeilor, însă a părăsit locul în scurt timp, cu mâna goală. Herodot scria că Darius trăgea zilnic câte o săgeată spre cer, cerându-i lui Zeus răzbunare împotriva atenienilor care au sprijinit revolta ioniană. Acest gest amenințător se pare că nu a fost pe placul zeului, deoarece în 490 î.e.n. atenienii i-au învins pe perși ca prin minune la Marathon. Istoricul grec Herodot afirma în Historiai că un număr mare de atenieni l-a văzut pe zeul Pan coborând din ceruri în mijlocul lor, pentru a lupta și a semăna teroare în rândurile perșilor. Atenienii jurau că doar datorită zeului au reușit să obțină victoria. Un alt istoric, Plutarh, nota în Theseus că fantoma semizeului Theseus, fondatorul Athenei, a luptat atunci împotriva armatei lui Darius. După cum scria politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero în Despre natura zeilor, cu 9 ani înainte se petrecuse un eveniment asemănător, gemenii divini Kastor și Poludeukes ajutându-i pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.

La patru ani după această înfrângere, Darius I a murit, lăsându-i tronul imperiului fiului său, Xerxes I. Se pare că noul împărat nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său, punând preț pe zeitățile arienilor. În anul 484 î.e.n. a topit statuia de aur a zeului Marduk din Babilon, ceea ce a dus la o revoltă a babilonienilor, înăbușită de perși abia doi ani mai târziu. Ca răzbunare, XerxesXerxes a ordonat distrugerea parțială a Turnului Babel, zigguratul Etemenanki sau „poarta stelară” a lui Marduk. În plus, a refuzat titlul tatălui său de Rege al Babilonului, preferându-le pe cele de Rege al Persiei și Mediei, Rege al Națiilor sau Rege al Regilor. În 480 î.e.n. i-a atacat pe greci (semiți), continuând ceea ce începuse Darius I. Având cea mai numeroasă armată strânsă de cineva până în acel moment, l-a învins pe regele spartan Leonidas la Thermopylae, apoi a cucerit Athena. Deoarece la Artemisium o mare parte din flota grecilor a fost distrusă de o furtună, Xerxes I și-a continuat atacul, fiind convins că avea zeii de partea lui. Însă lucrurile nu au stat chiar așa, perșii fiind învinși la Salamina, probabil Marduk nelăsând nepedepsită insolența lui Xerxes. Cronicarii vremii notau că, în timpul bătăliei, pe cer și-au făcut apariția câteva obiecte zburătoare neidentificate. Împăratul persan a fost nevoit să-și trimită cea mai mare parte a armatei în Babilon, pentru a împiedica o nouă revoltă, lăsând în Grecia puțini soldați, care au fost înfrânți în anul următor la Plataea. Grecii au distrus și restul flotei persane, ancorate la Mycale. După eșecul din Grecia, Xerxes I și-a îndreptat atenția către terminarea construcțiilor începute de tatăl său, în orașele Susa și Persepolis. În 465 î.e.n., Xerxes I a fost asasinat de către Artabanius, comandantul gărzii regale și cel mai puternic oficial de la curtea persană.

În 336 î.e.n., tronul Macedoniei a fost ocupat de Alexandros III, supranumit „cel Mare”. Mama sa, Olympias, era dacă, iar tatăl său, Fillipos II, macedonean (un amestec de traci și greci). După spusele Olympiei, adevăratul tată al lui Alexandros era zeul Dyonisos (Enki), băiatul însă se considera fiul lui Zeus (Enlil). Cu pielea albă și părul blond, Alexandros Macedon făcea parte, fărăalexandruîndoială, din rasa ariană. După o scurtă incursiune în Dacia, unde i s-a interzis accesul către Izvorul Vieții din Grădina Zeilor, Alexandros a căutat nemurirea printre cele mai vechi civilizații din lume, astfel ajungând în Egipt, Babilon și India. Nu părea a fi interesat de războiul ariano-semit, el luptându-se cu toate rasele pe care le-a întâlnit. Cu toate astea, zeii i-au urmărit îndeaproape acțiunile și chiar le-au influențat. În ziua în care s-a născut a ars Templul lui Artemis din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, istoricul Hegesias din Magnesia considerând că incendiul s-a datorat faptului că zeița supraveghea în acel moment nașterea lui Alexandros. În Dacia a fost gonit de un înger sau de doi oameni-pasăre, conform diferitelor variante ale cronicilor. În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., macedonenii au fost ajutați de cinci „minunate scuturi zburătoare”, aranjate în formă de V, care au spart zidul cetății, după cum susține Istoria lui Alexandru cel Mare. Ajuns în Egipt, oracolul din oaza Siwa l-a declarat fiu al zeului Amon (Enki). După ce i-a învins pe perși în 331 î.e.n. și a cucerit Babilonul, Alexandros și-a propus să restaureze zigguratul Etemenanki al lui Marduk, distrus de Xerxes I, însă nu a mai apucat să o facă. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandros se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, câteva discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Șase ani mai târziu, Alexandros și-a găsit sfârșitul în palatul lui Nebuchadnezzar II din Babilon.

Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni după nouă ani de la sacrilegiul lui Alexandros. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug) a asediat Olbia (Parutino), însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând să se întoarcă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. Cronicarii spun că Alexandros Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său. După moartea lui Alexandros, Lysimachos (un grec din Thessalia, deci semit) a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lysimachos i-a atacat pe dacii conduși de Dromichaites. Fiind învins, Lysimachos a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lysimachos s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichaites, Lysimachos a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichaites de soție pe propria sa fiică.

În anul 82 î.e.n., pe fostul tărâm al zeilor și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat în anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socburebistaotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe”. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși. Caesar nu a mai apucat să-și ducă invazia la îndeplinire, deoarece a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge iar mai târziu, împăratul Octavius Augustus a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Tacitus spunea că, la înmormântarea lui Caesar, cinci sute de evrei se aflau în fruntea cortegiului, rupându-și hainele de durere, mai mult ca sigur deoarece invadarea Daciei nu a mai avut loc.

În anul 6, romanii (arieni) conduși de Octavius Augustus au cucerit Iudeea (stat semit), transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care a dus la retragerea trupelor romane din Ierusalim, aparent fără niciun motiv. În Războiul iudeilor, istoricul Flavius Josephus a scris despre motivul retragerii romanilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat Ierusalimul, distrugând templul lui Yahweh / Marduk ca pedeapsă pentru răzvrătire. În 132, sub conducerea lui Simon Bar Kohba, evreii s-au răsculat din nou împotriva stăpânirii romane. Revolta a fost stinsă abia în 135, din acel moment Iudeea fiind numită Palestina de către romani.

Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 1incerc2187, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Fuscus a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus, care și-a schimbat ulterior numele în Decebalus. În anul următor, Decebalus a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. Cu toate că romanii au învins, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebalus o pace rușinoasă pentru imperiul roman. Domițian a atacat Dacia doar la îndemnul prietenului și sfetnicului său, evreul Flavius Josephus, care nu a renunțat la visul poporului său de a invada tărâmul zeilor, locul de proveniență al rasei ariene. De ce își doreau atât de mult evreii să subjuge Dacia? Deoarece, conform profețiilor evreiești, pieirea lor va veni de la Gog și Magog, adică geți și masageți. Împrăștiați de romani în toată Europa, evreii au ajuns în cele din urmă și în Dacia, inițial în grupuri mici. În secolul al XIV-lea au migrat în număr ceva mai mare din Europa Centrală în Principatele Dacice, un alt val făcându-și apariția din Ucraina în secolul al XVI-lea. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la începutul secolului al XX-lea, și mai mulți evrei s-au refugiat în Moldova și Ardeal, din cauza înăspririi situației în Galiția. După căderea comunismului din Europa, din anii 1989 – 1990, care scosese în afara legii masoneria condusă de evrei, aceștia au reușit să se infiltreze în conducerea României, de unde au început distrugerea fostei Dacii, tărâmul zeilor. Însă, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944, „ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”.

O parte importantă a războiului ariano-semit o reprezintă cruciadele dintre 1096 și 1270, în care s-au înfruntat în numeroase rânduri creștinii europeni (arieni) și musulmanii asiatici (semiți). Proclamate „războaie sfinte”, cele opt cruciade au avut loc sub stindardul crucii (simbolul cerului și, implicit, al zeilor Celești) și cel al semilunii (simbolul Veghetorilor). Nu au lipsit entitățile supranaturale din aceste lupte crâncene, duse în special pentru controlul Ierusalimului, orașul lui Yahweh / Marduk. În timpul primei cruciade, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac, după cum nota Matthew de Paris în Historia Anglorum. Îmbărbătați de Documente-secrete-schimba-istoria-Cavalerilor-Templieriacel personaj misterios, cruciații au reușit să-și învingă adversarii și să cucerească Ierusalimul. După prima cruciadă a luat naștere la Ierusalim Ordinul Cavalerilor Templieri, despre care se spune că primeau ordine de la demonul Baphomet prin intermediul unui craniu, folosit ca mijloc de comunicare. Desființat în 1312, Ordinul Cavalerilor Templieri reapare în Europa sub numele de Francmasonerie, organizație condusă din umbră de evrei.

Cel mai recent război ariano-semit de amploare se ascunde în spatele celui de-Al Doilea Război Mondial. Ajuns la conducerea Germaniei, Adolf Hitler a început lupta împotriva evreilor, în timp ce încerca să recreeze rasa ariană pură, descendentă a zeilor. Aceste idei îi erau alimentate de către Societatea Thule, care primea ordine de la „o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreținazi ai Celui de-al Treilea Ordin”, numiți extratereștri de către unii sau demoni de către alții, printre care și scriitorul Trevor Ravenscroft. Acesta susținea că respectivele „Inteligențe Malefice” acordau membrilor Societății Thule „puteri magice fenomenale”. Doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, vorbea în 1959, la rândul său, despre niște „forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută”, despre care nu poate spune mai multe, în afara faptului că „suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. În cadrul experimentelor CIA-ului din timpul Războiului Rece, doctorul Andrija Puharich a intrat în contact cu nouă entități care se declarau a fi zeii din vechime. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă afirmau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, evreii uciși în această conflagrație „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. În aceste condiții, nu ne miră declarația lui Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Început acum câteva milenii, războiul dintre arieni și semiți continuă și în ziua de astăzi, ascuns de ochii omului de rând. Chiar dacă zeii Celești au părăsit demult Pământul iar semiții s-au împărțit în două tabere, închinate celor două căpetenii ale Veghetorilor, Marduk și Iștar, ura genetică dintre cele două rase a rămas la fel de vie ca la început. Poate lucrurile ar fi evoluat într-o direcție complet diferită dacă nu ar fi avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Pământului: moartea primului conducător al planetei noastre, Enki.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2014/10/03/38-razboiul-ariano-semit/

Reclame




Urzeala tronului

17 08 2016

Ajuns pe tronul Pământului acum aproximativ patru milenii, Marduk nu s-a putut bucura de domnia pe care o visase. Aflat sub stricta supraveghere a Celeștilor, prin urmare limitat în a-și exercita puterea, noul rege s-a văzut nevoit să împartă conducerea Terrei cu sora sa, Iștar, a cărei sete de putere a determinat-o să încerce să-și detroneze fratele. Veghetorii s-au trezit împărțiți în două tabere și aruncați într-un nou război, nevăzut de omenire, care totuși îi simte efectele pe propria piele. Totul din cauza dorinței de putere a zeiței, pe care nu s-a sfiit să o afișeze de-a lungul întregii istorii a Pământului. Ca exemplu avem textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, unde Iștar a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile lor, și „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”. Ea a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk, închinat lui Anu, textul susținând că

„A schimbat complet legile Sfântului Anu,

Nu s-a temut de marele Anu.

I-a luat lui Anu E-Anna,

Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.

Acelei case i-a adus nimicirea;

Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.

În 2048 î.e.n., Marduk a încheiat o înțelegere cu prințul akkadian Abraam, căruia i-a oferit Canaanul pentru a păzi muntele Moriah din Ierusalimul de astăzi. Un secol mai târziu prințul a murit, iar urmașii săi au ajuns, în cele din urmă, în Egipt. Uitați de zeul lor, care și-a îndreptat atenția către Babilon, orașul său de suflet, urmașii lui Abraam (autointitulați iacobiți sau israeliți după nepotul lui Abraam, cel care i-a dus în Egipt) au rămas în țara faraonilor aproape trei secole, până când au fost goniți de acolo odată cu hyksoșii. O parte dintre ei s-a întors după câtva timp, însă în jurul anului 1293 î.e.n. evreii au fost nevoiți să părăsească din nou Egiptul, conduși de fostul faraon Akhenaten, pe care l-au numit Mose. Acesta le-a adus cultul lui Enlil, numit de egiptenii acelor vremuri Aten. Ajunși în Canaan, evreii au renunțat la zeul lui Mose, oscilând între Baal-Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel (Yisra’el în ebraică) se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar.

În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de babilonieni, majoritatea iudeilor fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât divinitatea pe care o adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de perșii lui Kuruș (Cyrus cel Mare), la ordinul divinității sale, Ahura Mazda / Marduk. Zeul a renunțat la Babilon, în care cultul lui Iștar se dezvoltase amenințător, și s-a reorientat către Ierusalim. Întorși în Canaan, o serie de preoți, conduși de profetul Ezra, au creat o religie pentru toți evreii, indiferent dacă erau israeliți sau iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, elita religioasă preferând-o pe Iștar, zeița-mamă a semiților. Când au compus scripturile noii religii, care au format Torah sau Vechiul Testament, preoții lui Ezra i-au ascuns pe Marduk și pe Iștar în Cartea Esterei sub numele Mordekhay și Ester (Marduheu și Estera în română). Evreul Philon din Alexandria, inventatorul creștinismului, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea sa: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda (numit Ioudas în Noul Testament) a devenit trădătorul Domnului deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk.

Am văzut că filosoful evreu Philon din Alexandria a inventat creștinismul în urmă cu aproximativ două milenii. Pe atunci familia sa, care probabil a condus din umbră Biserica Creștină în tot acest timp, era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din întreaga lume elenistică. Despre alabarhul Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Unul dintre fiii acestuia a ales o carieră militară în Imperiul Roman, ajungând procuratorphilon-alexandrie-pf ale Iudeei, prefect al Egiptului și mâna dreaptă a viitorului împărat Titus în timpul asediului Ierusalimului; cel de-al doilea s-a căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Nu se știe nimic despre strămoșii lui Philon, cu excepția faptului că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. În aceste condiții, am avansat posibilitatea ca Philon din Alexandria și fratele său, alabarhul Alexander, să fi fost urmași ai regilor din dinastia hasmoneană, ceea ce le-ar explica puterea, bogăția și influența. Dar și motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, acesta fiind un nume des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Este posibil și ca un alt descendent să se refugiat la Roma. La scurt timp după acea perioadă, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Mose, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției300px-JanaeusCoinPhoto în problemele religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Iștar. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de două mii de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Conform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din șaptezeci și unu de membri și neoficial din șaptezeci și doi (unul dintre membri fiind secret), șaptezeci și doi este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al treilea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma.

Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Mose, israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din șaptezeci de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Mose a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Am văzut că elita israelită l-a manipulat pe Mose / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Am presupus că respectiva divinitate era Marduk, ținând cont că arma putea fi manevrată doar de cineva cu ADN-ul zeului. Dar dacă Iștar era cea din spatele elitei israelite, care i-a furat arma fratelui său? Am întâlnit de-a lungul istoriei Sanhedrinul, o elită a leviților, care respectă ordinele zeiței. Prin urmare, cea din jurul lui Mose pare a fi aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk.

Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație închinată zeiței Iștar.

Războiul celor două zeități a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl 35-islam-crown8x8întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamului, o religie care păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei, fără îndoială cauzată de aversitatea zeului musulmanilor față de sora sa, Iștar. Simbolul islamului este semiluna, simbolul familiei lui Enki (și, implicit, al lui Marduk, noul cap al familiei după moartea tatălui său), lângă o pentagramă mică, care reprezintă superioritatea zeului față de Enlil (steaua cu cinci raze semnifică a cincea planetă din sistemul nostru solar, Jupiter, zeitate echivalată cu Enlil). Timp de aproape șaisprezece secole, evreii lui Iștar și musulmanii lui Marduk au dus o îndelungată luptă care continuă chiar și astăzi.

În momentul în care elita evreiescă (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan (pământul făgăduit de Marduk urmașilor lui Abraam), a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem admira în6846118-the-statue-of-liberty-and-4th-of-july-fireworks New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. O țară războinică, la fel ca zeitatea sa, care în două sute patruzeci de ani de existență a avut doar douăzeci și șase de ani de pace. În secolul al XIX-lea, adepții evrei ai lui Iștar s-au autodenumit sioniști, cei rămași credincioși lui Marduk fiind considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de cei ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. Sioniștii și-au luat numele de la muntele Sion sau Moriah din Ierusalim, cel pe care și-l dorea zeul adversarilor. Acest nume îl ascunde pe cel al zeiței: „si” inversat reprezintă prima silabă a numelui ei babilonian, iar „on” este varianta grecească a sumerianului „an”, cuvântul pentru „cer”. Prin urmare, Sion înseamnă „Cereasca Iștar”.

În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare Alex Jones s-a înfiltrat în Bohemian Grove din California, locul în care cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, și a reușit să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Această pasăre, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Putem astfel observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii.

Povestea celor doi frați divini există ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Ya’akov (numit ulterior Yisra’el) și Esaw s-au luptat pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Merită menționat și că „york” este un cuvânt celtic care desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și în Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, care împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie…

În 2013, sioniștii au înființat Statul Islamic al Irakului și Levantului (abreviat ISIL), numit de mass-media Statul Islamic al Irakului și Siriei (ISIS). Scopul acestei grupări este de a da naștere unui mare război în Orientul Mijlociu, pentru că doar astfel se poate îndeplini planul de cucerire a lui Iștar, așa-numita Nouă Ordine Mondială. Observăm că abrevierea numelui dat de presă este cel al zeiței egiptene Isis, care în original o reprezenta pe Ninhursag. Însă, după plecarea Celeștilor de pe Pământ de acum patru milenii, Marduk a preluat toate funcțiile și atributele lui Enlil iar Iștar pe cele ale mamei sale. Așadar, ISIS o reprezintă astăzi pe zeița sioniștilor.

Sioniștii nu au scăpat nicio ocazie de a-și promova pe ascuns zeița. Unul dintre ei, masonul Zecharia Sitchin, a lansat în seria sa de volume Cronicile Pământului ipoteza existenței planetei Nibiru. Conform lui Sitchin, textele sumeriene susțin că zeii Anunnaki provin de pe această planetă, care se află mult dincolo de Pluto și care revine în sistemul nostru solar odată la trei mii șase sute de ani. Acești Anunnaki ar fi sosit pe Pământnibiru-via-lactea-sitchin pentru a extrage aur, pe care să îl împrăștie în atmosfera planetei lor. Bineînțeles că ipotezele lui Sitchin sunt atât de fanteziste, încât depășesc orice limită a logicii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici măcar un singur om de știință n-a fost atât de bătut în cap încât să-i dea dreptate. Însă masoneria a promovat intensiv cărțile lui Sitchin, implicit imaginara planetă Nibiru, din motive lesne de înțeles. Cum Sitchin le-a îndeplinit planul cu brio, îndepărtându-și cititorii de adevăr printr-o serie de minciuni foarte credibile, planeta inventată de el a fost prezentată ca adevăr și promovată corespunzător, pentru a intoxica cât mai eficient creierele maselor. Degeaba s-au chinuit numeroși cercetători să demaște minciunile lui Sitchin; pentru foarte mulți oameni Nibiru este o planetă reală, unde locuiesc Anunnaki, căutătorii de aur.

Vorbesc într-adevăr textele sumeriene despre planeta Nibiru? Categoric nu! Cuvântul „nibiru” nu există în limba sumerienilor. Însă există unul asemănător în akkadiană, „neberu”, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, fiind folosit în special pentru râuri. De exemplu, într-un text sumero-akkadian, un sat este numit „Nebarti Așșur”, adică „Locul de trecere al lui Așșur”. Un alt text vorbește despre un barcagiu care trecea călători peste apă contra cost, pasagerii fiind nevoiți să plătească „shiqil kaspum sha nebiritim” („argint ca taxă de traversare”). Un text akkadian vorbește despre o campanie militară: „Aramu nakirma bab nibiri sha GN itsbat” („Arameii au fost sfidători și au luat poziție la intrarea în vad / punct de trecere”). În altul, despre elamiți se spune că „ina ID Abani nebiru uchaduu” („au tăiat podul / locul de trecere de pe râul Abani”).

În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” era un termen care reprezenta punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, are și alte înțelesuri: sunt numite „Neberu” planetele Jupiter și Mercur, o stea și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii. E drept că toate aceste sensuri ale cuvântului akkadian pot crea confuzii, dar acesta nu este un motiv pentru a accepta varianta fantezistă a masonului Sitchin, care nu are niciun fel de acoperire.

Ideea lui Sitchin nu este una originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți astronomi au făcut speculații despre existența unei planete dincolo de Neptun, care a fost numită Planeta X de astronomul american Percival Lowell. Descoperite ulterior, nici Pluto și nici9fdc89123a8be7153940f36033571843 Eris nu sunt considerate a fi controversata Planetă X, care a fost echivalată cu Nibiru a lui Sitchin. Deși nu sunt puțini cei care chiar și astăzi cred în existența Planetei X / Nibiru, sondele spațiale Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 și Voyager 2 au demonstrat inexistența ei. În primul rând, acestea au determinat mult mai precis masa planetelor pe lângă care au trecut, iar conform acestor mase, discrepanțele în orbitele planetelor au dispărut. În al doilea rând, traiectoriile sondelor spațiale nu au pus în evidență niciun fel de influență care ar putea fi atribuită forței gravitaționale a unui alt obiect mare nedescoperit din sistemul solar.

Chiar dacă nu există nici planeta, nici cuvântul „nibiru”, masoneria promovează excesiv fabulația lui Sitchin. De ce? După cum spuneam, inventatul „nibiru” provine din akkadianul „neberu”, cuvânt cu o mulțime de înțelesuri și cu o origine necunoscută. Cel puțin pentru cercetătorii cu minți limitate. Spre surprinderea acestora, akkadianul „neberu” își are originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Heru (Horus). A fost tradus convențional prin „Casa lui Horus”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „Nebheru” înseamnă „Soția lui Heru”, acesta fiind și rolul zeiței Hathor. Așa cum a observat și Sitchin, anticii echivalau zeii cu corpuri cerești. Pentru egipteni, Venus era planeta asociată cu zeița Hathor. În antichitate, Venus era considerată adeseori aducătoare de nenorociri, molime și distrugeri. Miturile egiptene susțin că Hathor / Nebheru a încercat să distrugă omenirea de câteva ori, ceea ce poate fi privit ca un efect al planetei Venus.

Ar putea Venus să fie planeta Nibiru a lui Sitchin? În niciun caz. În astrologia babiloniană, Neberu este punctul cel mai înalt al eclipticii, iar în Enuma Eliș este ori o stea, ori planetele Jupiter sau Mercur, ori zeul Marduk. Nu există niciun motiv să considerăm Neberu / Nibiru a fi Venus. În plus, pentru a demonta complet minciuna lui Sitchin, pentru mesopotamieni locul nașterii zeilor Anunna era Duku, care înseamnă „Colina sfântă”. Care nu este nici planeta Venus, nici vreo planetă născută din imaginația lui Sitchin.

De ce vor masonii să credem în existența planetei Nibiru? Și de ce este atât de importantă pentru ei? Din moment ce nu există, nu poate fi importantă. Ceea ce înseamnă că nu planeta este cea care contează, ci numele ei. Sau, mai exact, numele zeității pe care o reprezintă. Zeița elitei levite este Iștar, numită Hathor de egipteni. Prin urmare, „Nibiru” nu este decât forma americanizată a lui „Nebheru”, transformat de akkadieni în „neberu”, epitetul zeiței masonilor. Promovarea intensivă a acestei inexistente planete nu reprezintă decât slăvirea intensivă a zeiței Iștar / Hathor / Nebheru. Motivul este același ca în orice cult: atragerea binecuvântărilor și ajutorului respectivei divinități. Ca amănunt suplimentar, dacă la egipteni „Nebheru” era „Casa zeului Heru”, pentru Sitchin și adepții săi Nibiru este casa zeilor Anunnaki. Coincidență?

În urma celui de-Al Doilea Război Mondial orchestrat de sioniștii conduși din umbră de elita levită, în 1948, a fost înființat statul Israel. A fost îndeplinită în sfârșit promisiunea făcută de Marduk lui Abraam, urmașii acestuia primind fostul Canaan. Momentul nu a fost unul întâmplător, ci bine programat. Abraam a murit în 1948 î.e.n., iar promisiunea lui Marduk s-a îndeplinit tot în 1948, însă în actuala eră. Din nou, nu putem considera că avem de a face cu o coincidență. Se pare că și această promisiune a fost îndeplinită doar pentru public, din moment ce elita închinată lui Iștar s-a stabilit de mult timp în „Noul Canaan”, Statele Unite ale Americii.

Păziți îndeaproape de Celești, Veghetorii s-au văzut nevoiți să se supună ordinului lui Anu de a nu interveni în dezvoltarea omenirii. Rămânând ascunși muritorilor de rând (cu excepția celor aleși de ei pentru îndeplinirea unor misiuni), Marduk și Iștar au fost obligați2014_06_15_german_rsz_crp să renunțe la confruntări directe, mulțumindu-se cu luptele adepților lor. Totuși, istoria medievală consemnează două bătălii între Veghetori, care nu au mai putut fi ascunse. O foaie volantă de știri din Germania, de pe 14 aprilie 1561, susținea că locuitorii orașului Nüremberg au fost treziți de un „spectacol înfricoșător”: multe obiecte ciudate se luptau pe cer la răsăritul Soarelui. Aveau forme diferite, de sfere, cruci și tuburi. Unele dintre ele au căzut pe pământ iar altele au dispărut în nori de fum sau aburi. Acea foaie volantă există astăzi în Biblioteca Centrală din Zürich (Elveția), acolo unde s-a păstrat și descrierea unui eveniment similar din 7 august 1566, petrecut deasupra orașului Basel. Fără a ne supune la un exercițiu de imaginație prea intens, ne dăm seama că acele obiecte zburătoare care se luptau erau aparate de zbor. Cine le putea deține dacă nu zeii rămași pe Pământ?

Ca oricare alt război, și cel dintre Marduk și Iștar va avea un sfârșit. Într-un capitol precedent am avansat posibilitatea ca textele apocaliptice să descrie un eveniment din trecut, nu din viitor. Însă cum timpul pare a fi ciclic, sunt mari șanse ca aceleași evenimente să se petreacă într-un mod asemănător la intervale regulate de timp. Scrierile apocaliptice afirmă că bătălia finală dintre cele două zeități va avea loc înainte de întoarcerea lui Enlil pe Pământ. Omenirea va fi împărțită în două tabere conduse de cele două căpetenii ale Veghetorilor iar războiul va începe odată cu învierea lui Enki. Am văzut că marele conducător al Veghetorilor a fost ucis în 2051 î.e.n. de Enlil, însă spiritele nu pot fi distruse, ci doar corpurile lor materiale. În mod normal, după moartea fizică, spiritele Veghetorilor ajung într-o dimensiune numită Tartaros de greci, din care pot fi readuse în lumea materială de adepții lor prin anumite ritualuri magice. Același lucru s-a întâmplat și în 2051 î.e.n. cu Enki. Însă, pentru a fi sigur că marele său rival nu își va putea părăsi închisoarea, ci va rămâne închis pentru multă vreme, Enlil a apelat la o măsură de siguranță… mai puțin convențională. Așa cum ne-a obișnuit deja.

Betty Andreasson-Luca a devenit celebră pentru numeroasele sale întâlniri de gradul III, pe care susținea că le-a avut de-a lungul timpului cu diverși extratereștri. Sub hipnoză spunea că, la un moment dat, niște omuleți cenușii au dus-o pe o altă planetă și i-au spus: „Aceasta este adevărata ta casă!”. Acolo l-a întâlnit pe Tatăl, Unicul sau Întâiul: „sunt înbettyandreasson2 afara Porții. Și e un om înalt acolo. Are părul alb și o cămașă lungă, albă. Cămașa îi strălucește. Are ochii albaștri. E strălucitor acolo și cred că mai văd încă doi. Mai înalți. Sunt foarte înalți și au niște ferigi în mâini”.

Ce este Marea Poartă? „Este intrarea în cealaltă lume. Lumea unde este lumină”. Ea a mai spus: „Tatăl iubește lumea atât de mult și mulți îl resping!”. Înainte de acea întâlnire i s-a spus că „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic”. În Tatăl sau Întâiul îl recunoaștem pe Enki, primul zeu al Pământului, cel care a creat omul alături de sora sa geamănă, Ninhursag. În Evanghelia lui Ioannes din Noul Testament, Iesous chiar îl numea pe Enki tată al oamenilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (8:44). Acea „Mare Poartă”, despre care Betty Andreasson-Luca spunea că este „intrarea în cealaltă lume”, nu reprezintă decât portalul subteran către dimensiunea imaterială în care a fost închis Enki de Enlil în 2051 î.e.n., Tartaros al grecilor. Cum acel portal, așa cum am văzut deja, este în realitate o gaură neagră în miniatură, adesea confundată cu un mic soare din cauza interiorului său extrem de luminos, care atrage lumina, înțelegem motivul pentru care Betty Andreasson-Luca se referea la „Lumea unde este lumină”. Prezența bio-roboților cenușii alături de entitățile înalte și blonde confirmă că este vorba despre portalul din lumea subterană, nicidecum despre unul de pe o altă planetă, așa cum i s-a spus femeii. De asemenea, prin faptul că ea „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic” înțelegem că, într-adevăr, era vorba despre portalul către o lume imaterială, în care era închis spiritul lui Enki.

Cum ar fi putut Enki reținut în Tartaros, fără posibilitatea de a fi readus în această lume? Există o singură variantă plauzibilă: o barieră energetică deosebit de puternică în dreptul portalului, care să permită accesul spiritelor într-un singur sens, doar din lumea fizică în cea imaterială. Din punct de vedere logic, acea barieră nu putea fi realizată decât dintr-o imensă cantitate de energie negativă. Dacă ar fi fost vorba despre energie pozitivă, o parte dintre Veghetori (energii negative) s-ar fi putut sacrifica pentru a distruge bariera, ținând cont că ciocnirea dintre două energii opuse și egale cantitativ duce la eliminarea lor reciprocă. Însă o barieră realizată din aceeași energie negativă ca și Veghetorii ar fi fost impenetrabilă pentru ei. Pentru a o distruge, ar avea nevoie de o imensă cantitate de energie pozitivă, care le lipsește cu desăvârșire.

În acest caz, cum ar putea rezolva problema? Răspunsul îl găsim tot în legendele religioase, unde adesea se vorbește despre o bătălie pentru suflete. Multe religii susțin că demonii încearcă să obțină sufletele noastre prin diverse metode, în special prin celebrele pacte, însă niciuna nu ne oferă un motiv plauzibil pentru așa ceva. De ce au nevoie de sufletele noastre? Pentru a le chinui veșnic în cazane cu smoală? Prea puțin probabil. Unii consideră că aceste entități se hrănesc cu suflete, ceea ce este o ipoteză la fel de aberantă. Fiind entități spirituale, nu au nevoie de hrană. În plus, fiecare astfel de entitate este formată dintr-o cantitate fixă de energie, care nu se poate modifica, ci doar își poate schimba polaritatea (sau procentajul de energie pozitivă ori negativă). Există în mituri cazuri în care unele zeități au fost asimilate de altele (Theletos de Sophia în gnosticism, de exemplu), însă acest procedeu nu a fost comparat de antici cu hrănirea, ci cu împerecherea; cele două entități se uneau într-una singură, formând o nouă ființă care deținea caracteristicile celor două inițiale, deși una dintre personalități era dominantă. Aceste asimilări se realizau doar în cazul spiritelor, nicidecum în cel al unui spirit cu un suflet, forme de energie diferite. Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă zeitățile au nevoie de suflete pentru a distruge bariera care îl împiedică pe Enki să se întoarcă în lumea noastră. Sufletele sunt forme de energie pozitivă care fac legătura dintre spiritele încarnate în lumea materială și dimensiunea din care provin, pleroma spirituală a eonilor. O cantitate însemnată de suflete ar putea sparge bariera și l-ar putea elibera pe conducătorul suprem al Veghetorilor. Acesta să fie oare motivul colectării sufletelor din folclorul religios?

Dacă această ipoteză ar fi adevărată, procedeul nu ar fi greu de intuit. Sufletele ar fi amestecate pentru a forma o imensă cantitate compactă de energie pozitivă, care apoi ar fi aruncată în barieră cu o viteză destul de mare, pentru ca ambele forme de energie să se poată anihila reciproc. Pentru aceasta, mai mult ca sigur Veghetorii ar apela la tehnologie, ținând cont că lucrurile se întâmplă pocnind din degete doar în basme. Nu știm dacă dețin deja o astfel de minune tehnologică, însă știm că la granița dintre Elveția și Franța se află cel mai mare laborator din lume pentru generarea particulelor elementare, aparținândShort-Circuit-Stalls-Large-Hadron-Colliders-Restart1 Consiliului European pentru Cercetări Nucleare (C.E.R.N.). Laboratorul deține un decelerator de particule și șase acceleratoare de particule, cel mai mare și cel mai performant fiind Large Hadron Collider („Mare Accelerator de Hadroni”), abreviat L.H.C., pus în funcțiune pe 10 septembrie 2008, situat la o sută de metri sub pământ și care are forma unui cerc cu diametrul de douăzeci și șapte de kilometri. Oficial, acest imens accelerator de particule ascuns în subteran, la care au lucrat peste șapte mii de savanți, a fost construit pentru reproducerea primei fracțiuni de secundă de după Big Bang. Însă criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanțarea unui astfel de proiect extravagant (L.H.C. a costat peste trei miliarde de lire sterline) doar pentru obținerea unei fracțiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului dă de înțeles că rolul lui este deosebit de important. Dacă ținem cont de faptul că în fața sediului C.E.R.N. se află8eb950f2f94361ac35190647f1be03163417a665 statuia zeului indian Șiva (Enki al sumerienilor) într-un cerc care seamănă izbitor cu un portal, putem bănui că adevăratul rol al L.H.C. este de a sparge bariera dimensiunii în care este închis Enki, pentru a-l ajuta să se întoarcă în lumea noastră. Large Hadron Collider poate accelera atomi până la o viteză de 99,999999% din viteza luminii.

În 2012, cercetătorii C.E.R.N. au anunțat că au descoperit bosonul Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu”, pe care speră să îl poată crea cu ajutorul L.H.C. prin coliziunea a doi protoni de înaltă energie. Însă celebrul fizician britanic Stephen Hawking a avertizat că descoperirea și exploatarea bosonului Higgs poate duce la distrugerea Universului. După spusele lui, „particula lui Dumnezeu” este un element destul de fragil, cu o capacitate incredibilă de distrugere, care se bazează pe comprimarea raportului spațiu-timp, ceea ce ar duce la dizolvarea Universului chiar înainte să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu adevărat. De ce ar crea cercetătorii C.E.R.N. o particulă cu o capacitate incredibilă de distrugere, dacă nu pentru a distruge bariera care îl ține pe Enki departe de lumea noastră?

Din moment ce încă nu a fost eliberat marele stăpân al Veghetorilor, putem presupune că nu s-a reușit încă strângerea numărului necesar de suflete. După ce bariera va fi distrusă, ar urma întruparea lui Enki, realizată cel mai probabil de fiul său credincios, Marduk. În poemul babilonian Enuma Eliș sunt menționate cele „50 de nume” pe care le-a primit zeul5033871-9a1770e6fea389cd6b2a815f72625149 odată cu înscăunarea sa pe tronul Pământului. Cercetătorii consideră că toate puterile celorlalți zei erau incluse în acele nume, care ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra.

Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin fiecare câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o Marduk. Capacitate pe care mai mult ca sigur o va folosi pentru a-și elibera tatăl din Tartaros, odată ce bariera energetică va fi distrusă. Doar dacă va reuși să depășească obstacolele surorii sale, care face tot posibilul să împiedice reîntoarcerea lui Enki.

Un exemplu în această privință găsim în România. În anii 1989-1990, elita levită a adepților lui Iștar a reușit să distrugă comunismul din Europa, care se opunea masoneriei. În România, comunismul a căzut în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat mascată în revoluție. Instalați la conducere, trădătorii supuși masoneriei au vândut țara pe bucăți, pentru a distruge odată pentru totdeauna fostul tărâm al zeilor. Cei care au profitat de resursele României, date de pomană străinilor, au fost, bineînțeles, tot masonii. Sărim peste toate așa-zisele privatizări și ne referim la un singur caz, probabil cel mai clar dintre ele. În 1997 s-a înființat Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC), care a primit licența de concesionare a resurselor de la Roșia Montană din Munții Apuseni, unde studiile geologice și de explorare au evidențiat existența a trei sute paisprezece tone de aur și o mie patru sute optzeci tone de argint. 80,69% la sută din totalul acțiunilor R.M.G.C. sunt deținute de compania canadiană Gabriel Resources, al cărei acționarbasescu_aur_rosia-montana majoritar este Beny Steinmetz, un evreu sionist, prin urmare adept al lui Iștar. În septembrie 2013, guvernul României a aprobat în secret începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Trădarea s-a aflat imediat iar românii au ieșit în stradă după numai câteva zile. Se spune că organizatorul protestelor a fost miliardarul american George Soros, un evreu ortodox, deci adept al lui Marduk. A doua zi după primele proteste a avut loc moartea suspectă a unui copil de patru ani, pe nume Ionuț Anghel, pentru care s-a dat vina pe o haită de câini maidanezi. Întreaga presă românească a vuit pe marginea acestui subiect, instigând la uciderea câinilor. Politicienii s-au unit și ei în acest demers, hotărând eutanasierea maidanezilor. Deși moartea copilului prezenta urmele implicării serviciilor secrete române, ancheta oficială a fost făcută de mântuială, lăsând în urmă o mulțime de întrebări fără răspunsuri. Iar presa a promovat intens acest caz, în timp ce ignora protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, în speranța că ura românilor față de maidanezi îi va face să uite de străinii veniți să le fure aurul. Însă lucrurile nu au stat deloc așa. După masacrarea câtorva mii de câini maidanezi, românii au continuat protestele și mai înverșunați ca la început.

Una dintre marile curiozități ale acestei afaceri o reprezintă dorința R.M.G.C. de a utiliza la Roșia Montană treisprezece mii de tone de cianuri pe an pentru extragerea aurului, deși în toate țările Uniunii Europene se folosesc aproximativ o mie de tone în astfel de exploatări. Intervenția trebuia să aibă loc pe un perimetru de o mie două sute cincizeci și opt de hectare; se plănuiau raderea a patru munți și săpături la o adâncime de patru sute de metri, ceea ce ar fi dus la formarea unui crater gigantic, cu un diametru de aproximativ opt kilometri, vizibil și de pe Lună. În urma acestui proiect, România ar fi rămas pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri) înconjurat de un baraj care ar trebui să reziste veșnic, lucru prea puțin probabil. Exploatarea trebuia să aibă loc doar la suprafață, nu în galerii ca până acum, ceea ce ar fi dus la distrugerea aproape completă a respectivei zone. Deși sunt și alte metode pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, sionistul Steinmetz nu voia nici în ruptul capului să renunțe la cea cu cianuri. În aceste condiții nu putem să nu ne întrebăm de ce se voia varianta cea mai distrugătoare. Scopul adeptului lui Iștar era de a extrage aurul sau de a distruge? Dacă a doua variantă era planul său, ce anume își dorea să distrugă?

Grecii antici susțineau că în Munții Apuseni exista un oraș subteran, în care Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul care voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmareRosia-Montana-orasul-subteran-al-zeilor este vorba despre orașul său subteran. Sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăreau îngroparea intrării în orașul subteran sub două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încerca să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu părea să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Yahweh / Marduk, ambele luptând cât mai înverșunat. Sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel. Într-un final au pierdut iar lucrările de la Roșia Montană au fost sistate. Cel puțin pentru moment. Să fie acel oraș subteran al lui Marduk cel în care se găsește portalul către Tartaros? Să fi încercat astfel Iștar să împiedice reîntoarcerea lui Enki? Și ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și măcelărirea câinilor maidanezi?

Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală care avea loc cu patruzeci de zile înainte de Paște și la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, care erau învârtite în aer și aruncate în apă de pe poduri. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, în 2011, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege care îl interzice.

Dintotdeauna câinii au fost sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „cea de nerostit”, Hekate, poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când o simt în apropiere, conform credinței populare. Câinii îi erau sacrificați zeiței pentru a-i respinge influența negativă dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câine erau adesea îngropați la baza fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru alungarea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea acestora pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate era inițial Sophia gnosticilor și mai târziu Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât este posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei care oferă sacrificiile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele.

Prin aceste jertfe, adepții zeiței nu doar se protejează de influența ei negativă, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Nu este o coincidență faptul că politicienii români de vârf, slujitori ai sioniștilor care i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii. Nici faptul că presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat poporul la ură împotriva câinilor, la modul cel mai agresiv posibil. Mai mult ca sigur Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al lui Marduk. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se găsea pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Probabil ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată spre capătul opus al țării, sud-estul României fiind lovit de viituri la scurt timp după sacrificarea câinilor. Iar Marduk pare să-și continue nestingherit planul de a-și readuce tatăl în lumea noastră.

Cel mai cunoscut text care vorbește despre învierea lui Enki este Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament. Autorul susține că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtva vreme” (20:1-3). Cum acel „balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana” este cu siguranță Enki, pasajul descrie întemnițarea lui în acea dimensiune imaterială numită Tartaros de greci imediat după distrugerea trupului său din 2051 î.e.n., acum mai bine de patru mii de ani. Ioannes mai spune că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:7-9). Apocalipsa lui Ezra susține aceeași variantă: „cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartaros şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Este posibil ca reîntâlnirea dintre Enki și Marduk să fi fost reprezentată pe Stela Bărbosului, descoperită în anii 1940 în La Venta120 La Venta Stela 3 Decodng King Lib's Monument_image001 de arheologul american Matthew Stirling. Pe această stelă de piatră, înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, a fost reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu haine bogate și încălțări elegante. Chipul unuia dintre ei a fost complet distrus. Celălalt, un bărbat cu trăsături caucaziene, cu nasul proeminent și cu o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat Unchiul Sam, era intact. Stela era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În Fingerprints of the Gods din 1995, Graham Hancock nota: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Dimensiunile stelei chiar sugerează că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi (trăsături caucaziene, barbă, înălțime și haine bogate) dă de înțeles că erau doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, ar putea fi cea din viitor, dintre Marduk și tatăl său. Este posibil ca olmecii să fi considerat înfricoșătoare reîntâlnirea zeilor, care va cauza imense distrugeri, drept pentru care au ales să o îngroape și să o înconjoare cu șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte, pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la acea informație. Nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, Stela Bărbosului. Probabil un conducător olmec a comandat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său a ordonat ascunderea ei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, odată eliberat, Enki va antrena omenirea într-un crunt război mondial. Într-o inscripție apocaliptică, veche de cincizeci de mii de ani, descoperită în vara anului 1999 de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța, se spune: „Inamicii se vor răscula ca să cucerească Pământul. Iar uriașii din vechime se vor trezi și se vor alătura armatelor care luptă împotriva fiilor Pământului. Și va urma un mare război, în care mulți vor muri. Tatăl se va întoarce”. Cine va forma cele două tabere combatante? Fără îndoială, de o parte vor fi oamenii conduși de Enki și Marduk, iar de cealaltă adepții lui Iștar. Într-un manuscris descoperit în apropierea Mării Moarte, intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, se spune că „prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Lewi, Yehudah și Benjamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. Recunoaștem în acest război state musulmane (adepte ale lui Marduk) împotriva Israelului condus de trei triburi, dintre care nu puteau lipsi „copiii lui Lewi”, adică elita levită închinată lui Iștar. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce mai multe informații: „În primul an […] vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Us, Hul, Geter și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23 – n.a.), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpakșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor3364973-3771896347-Armag asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Yișma’el și Qetura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5 – n.a.). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor […] oriunde li s-ar afla așezările”. Și Apocalipsa lui Ioannes vorbește despre atacarea Ierusalimului; după ce va fi eliberat, Enki „va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:8-9). Același „Gog din țara lui Magog” se găsește și în Cartea lui Y’hez’qel din Vechiul Testament, unde de asemenea se spune că va ataca Israelul. Despre Magog, Facerea 10:2 susține că era unul dintre fiii lui Yapheth (strămoșul europenilor în tradiția iudaică) și nepotul lui Noah. Pentru istoricul Flavius Iosephus, Magog era strămoșul sciților (dacilor) din nordul Mării Negre, ceea ce sugerează posibilitatea ca Gog și Magog să reprezinte de fapt geții și massageții.  În Talmud, Magog va duce o mare bătălie în care vor muri foarte mulți oameni, însă într-un final Yahweh va interveni și va salva evreii.

Iștar este unul dintre personajele Apocalipsei lui Ioannes. În capitolul 17, autorul a fost chemat de un înger pentru a vedea „judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei” (1-2). El mai spunea că a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama6a00d8341bffb053ef0148c7f1245d970c-500wi desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (3-5). Faptul că femeia era împodobită cu aur şi pietre scumpe ne spune că nu era un om de rând, ci o regină sau o zeiţă. Cea numită „Mama desfrânatelor” sau „Desfrânata cea mare” era marea zeiță a Babilonului, „Stăpâna prostituatelor” sau „Curtezana zeilor”, Iștar. Fiara roşie pe care o călăreşte este descrisă ca fiind „asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu” (13:2). De cele mai multe ori, Iștar era reprezentată în Mesopotamia stând pe un leu.

În Proslăvirea zeiței Inanna (numele sumerian al zeiţei Iștar), un text vechi de peste patru mii două sute de ani, preoteasa Enheduanna o numește pe zeiţă „Stăpână călărind o fiară, traduci în fapte hotărârea după a lui An poruncă sfântă”, o descriere asemănătoare celei din Apocalipsă. Ioannes susține că Iștar va fi învinsă de Marduk. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16), i-a spus îngerul care i-a arătat viitorul. Un glas din cer a completat: „Fiindcă în inima ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot” (18:7-8). Cum a devenit zeița „mai mare decât mama care i-a dat naștere” și „a schimbat complet legile Sfântului Anu”, după cum susține textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, îndrăznind să ducă un îndelungat război împotriva fratelui ei, regele Pământului?

Cunoaștem soarta tuturor personajelor principale ale istoriei zeilor, după 2051 î.e.n. Enki a fost ucis de Enlil iar spiritul său a fost închis în Tartaros. Ca pedeapsă, Enlil a fost luat de Anu de pe Pământ, întorcându-se în dimensiunea originară. Marduk a primit conducerea Terrei, pentru care a fost nevoit să se lupte cu sora sa, Iștar. Ninurta probabil a rămas pe Lună, împreună cu un grup de Celești, pentru a-i supraveghea pe Veghetori; din acest motiv, aztecii îl numeau Tecciztecatl, zeul iepure din Lună, fiul lui Tlaloc (Enlil) și Chalchiuhtlicue, zeița lacurilor și a râurilor. Însă despre Ninhursag nu se știe nimic. S-a întors cu Enlil în pleroma eonilor? Puțin probabil, ținând cont că era o parte din Sophia, eonul exilat. A rămas pe Pământ, alături de copiii ei? Miturile nu spun nimic. Răspunsul s-ar putea găsi în religia aztecilor, unde zeii stelelor au conspirat să-și omoare mama, pe Coatlicue (Ninhursag). Ea a fost decapitată de una dintre fiicele ei, Coyolxauhqui (Iștar). Ca răzbunare, zeul războiului, Huitzilopochtli (Marduk), i-a ucis pe toți zeii celești și pe sora sa, Coyolxauhqui. O zeiță decapitată întâlnim și în hinduism și budism, numităCalcutta_art_studio_Chinnamasta Chhinnamasta, simbol al energiei sexuale și întruparea energiei Kundalini, dar și un aspect al zeiței-mamă Devi. Deși pare a fi vorba despre aceeași Ninhursag, în miturile indiene zeița s-a decapitat singură.

În Egipt, Isis (Ninhursag) a fost decapitată de fiul ei, Heru / Horus, însă Djehuty / Thoth a înviat-o după ce i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În mitologia nordică îl găsim pe Mimir, o divinitate înțeleaptă, asociată cu magia și cunoașterea, decapitată de zeii Vanir (Veghetorii); pentru a nu i se pierde înțelepciunea, Odin (Enlil) i-a păstrat capul tăiat. Chiar dacă este vorba despre o zeitate masculină, Mimir se aseamănă cu Ninhursag, care era considerată de antici o magiciană fără pereche, deosebit de înțeleaptă. Să fi fost zeița ucisă într-adevăr? Dacă da, cine a ucis-o? Să-și fi luat singură viața, așa cum susțineau indienii? Să fi fost decapitată de Marduk, ca în mitologia egipteană? Sau criminala să fi fost fiica ei, Iștar, așa cum considerau aztecii? Ultima variantă pare a fi cea mai potrivită dacă ținem cont că, în hinduism, zeița Kali (Iștar) are o centură formată din capetele unor oameni decapitați, ghirlanda ei este alcătuită din cincizeci de cranii și este reprezentată mai mereu cu capul unui demon într-o mână, pe care ea însăși l-a retezat. Este posibil ca indienii să fi sugerat astfel că Iștar, zeița înnebunită după decapitări, să fi fost cea care și-a ucis mama prin acest procedeu. Dacă așa au stat lucrurile, de ce Iștar a apelat la crimă?

Am văzut că Sophia a reușit să-și asimileze eonul pereche, Theletos, devenind de două ori mai puternică. După ce a fost divizată forțat de Enlil în două entități diferite, Enki și Ninhursag, Sophia s-a divizat și mai mult în copiii acestora. Enki și-a asimilat două dintre cele trei fiice, pe Ninkurra și Uttu, la fel ca Sophia pe Theletos. Iar în final eonul decăzut a rămas împărțit în patru zeități diferite: Enki, Ninhursag, Iștar și Marduk. După închiderea lui Enki în Tartaros din 2051 î.e.n. și plecarea lui Enlil de pe Pământ, Iștar a rămas cu un singur rival la tronul planetei: fratele său, Marduk. Prin urmare, pentru a avea șansa de a-l învinge, și-a asimilat mama, fiind astfel formată din două părți dintre cele patru ale Sophiei. Fiind de două ori mai puternică decât fratele ei, adepții săi au reușit să 94 MDAwMDU3MV9USFJELmpwZw==cucerească o mare parte din lume. Astfel înțelegem și de ce Marduk face tot posibilul pentru a-l elibera pe Enki: nu îl împinge iubirea pentru tatăl său, ci are nevoie de ultimul sfert din Sophia pentru a deveni egal cu rivala sa. Întoarcerea lui Enki în lumea materială ar însemna contopirea lui cu Marduk. Inițiații în secretele zeilor au simbolizat această contopire prin numărul 12. Marduk este din cele mai vechi timpuri echivalat de adepții săi cu cifra 6; Enki, egal cu el după cum susțineau miturile babiloniene, este reprezentat prin aceeași cifră. Cei doi, ca entități distincte, erau simbolizați prin numărul 66, adică cei doi zei 6 alăturați. Însă contopirea lor (6+6) a fost reprezentată prin numărul 12. Astfel înțelegem și care dintre cele două zeități era cea dominantă în acest amestec. Cifra 1 este primul dintre cei doi, tatăl, iar 2 ultimul, fiul. Dacă Marduk ar fi fost asimilatorul iar Enki cel asimilat, inițiații ar fi reprezentat contopirea lor prin numărul 21 (prima cifră fiind 2 ar fi însemnat că al doilea zeu era la conducere). Însă din numărul 12 reiese că tatăl este cel care își va „înghiți” fiul, la fel cum a făcut-o în mitologia sumeriană cu Ninkurra și Uttu sau în cea greacă unde Kronos își înghițea copiii. După această contopire, zeul 12 o va ucide pe Iștar. Fără îndoială tot pentru a o asimila, astfel încât Sophia să fie din nou întreagă. Apocalipsa lui Ioannes sugerează această ipoteză, afirmând că „cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16). Dacă Fiara o va mânca pe „desfrânată”, înseamnă că o va „înghiți” la fel ca Kronos și Enki în miturile grecești și sumeriene, adică Sophia va fi din nou completă, într-un singur trup. Abia după această reîntregire a ei, Enlil se va întoarce.

În Apocalipsa neotestamentară, după moartea „desfrânatei celei mari” (sau reîntregirea Sophiei) se va deschide cerul (cel mai probabil un portal din dimensiunea originară a eonilor) și va veni călare pe un cal alb un personaj care „se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate”, „îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele lui se cheamă: Cuvântul (Logos în original – n.a.) lui Theos”, cu ochii „ca para focului şi pe capul lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai el”. Acest personaj, echivalat de creștinism cu Iesous (nimeni altul decât96e2f6c4f55e967defc71fb5b92e3663c6419b51 Enlil), nu va veni singur, ci însoțit de o armată numeroasă: „și oştile din cer veneau după el, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat” (19:15). În Evanghelia lui Matthaios se găsește aceeași variantă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31).

Cartea lui Hanok afirmă și ea că „el vine însoțit de zece mii dintre sfinții săi pentru ca el să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva lui” (1:3-9). În Cartea lui Daniyyel din Vechiul Testament, Enlil este numit Mikha’el: „în vremea aceea se va scula Mikha’el, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Același nume era preferat și de esenieni, în textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, descoperit în apropiere de Marea Moartă, Mikha’el fiind „mâna Domnului” care „se va ridica împotriva lui Belial”. În hinduism, la finalul acestei ere, numite Kali Yuga, zeul Vișnu (același Enlil) se va reîncarna în Kalki și se va întoarce călare pe un cal alb, cu o sabie în mână, pentru a distruge demonii și păcatele din lume. În islam, salvatorul Mahdi va veni călare tot pe un armăsar alb, la fel ca în creștinism și în hinduism. Iar în zoroastrism, salvatorul care va sosi la sfârșitul timpului se numește Saoșiiant.

Toate textele apocaliptice susțin că va urma un război între cele două tabere: de o parte Sophia, Veghetorii și majoritatea oamenilor, iar de cealaltă Enlil, Celeștii și câțiva pământeni care le-au rămas fideli. În Apocalipsa biblică, Ioannes povestea că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce şade pe cal şi cu oştirea lui”. Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține și el că oamenii vor lupta alături de zei: „Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Același text mai spune că „Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile luisons-of-light-vs-sons-of-darkness-1024x819 Belial. Atunci, puterea Domnului le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă” și „El va apărea […] și va face ca adevărul […] aducând blestem asupra Fiilor Întunericului […] și ei se vor da prinși”. Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes susține că zeul Sabaoth va coborî pe Pământ cu oștile sale cerești și îi va învinge pe cei răi. „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci el va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (2:11), este scris în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament. În Cartea lui Yeșa’yahu se spune că „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (27:1). Același sfârșit al Sophiei este preconizat și de Apocalipsa lui Ioannes: „Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:9-10). Tot aici se spune că va urma o judecată a păcătoșilor, care vor fi aruncați în același loc: „cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (20:15). Gnosticii susțineau că Sophia a fost iertată și eliberată la un moment dat, prin urmare bătălia apocaliptică lipsește din scrierile lor. În Pistis Sophia, Iesous spune că a eliberat-o din Haos „iar Gabriel și Mikhael au adus șuvoiul de lumină peste trupul materiei lui Pistis Sophia și au pus în ea toate puterile de lumină ce fuseseră luate de la ea. Și trupul materiei ei a primit lumină cu totul. Și toate puterile din ea, a căror lumină a6bf01aa5fef63a2e0aa89aa9dd128ca2-d4xvswp fost luată, au primit lumină și au încetat să mai ducă lipsă de lumină, fiindcă ele au primit lumina lor care a fost luată de la ele, căci li s-a dat lumina prin mine” (capitolul 64). Apoi, mai spunea el, „am luat-o pe Pistis Sophia și am urcat-o într-un tărâm ce se află sub cel de-al treisprezecelea eon. Și i-am dat ei un nou mister al Luminii, care nu este cel al eonului ei, tărâmul celor nevăzuți. Și i-am dat ei un cânt de laudă al Luminii, ca de acum înainte arhonții eonilor să nu mai poată avea putere asupra ei. Și am așezat-o în tărâmul acela până ce voi veni după ea, ca să o duc în tărâmul ei, ce se află în înalt” (capitolul 74). Tot atunci, i-a făcut și o promisiune: „voi pecetlui tărâmurile lui Authades și pe toți arhonții care te dușmănesc pe tine, căci tu ai crezut în Lumină. Și voi mai pecetlui tărâmurile lui Adamas și ale arhonților săi, pentru ca niciunul dintre aceștia să nu lupte împotriva ta, până când nu li se va plini vremea și până când nu va veni vremea hotărâtă când Tatăl meu îmi va porunci să iau de la ei lumina lor” (capitolul 75). În cele din urmă, Iesous a dus-o în cel de-al treisprezecelea eon, printre „cei douăzeci și patru de nevăzuți”. Însă, ținând cont că gnosticii o venerau pe Sophia, considerând-o cea care le-a adus cunoașterea, este normal să fi preferat un sfârșit fericit al poveștii ei. Care nu este obligatoriu unul adevărat.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, după câștigarea bătăliei finale, Iesous / Enlil va locui pe Pământ, alături de adepții săi, care vor trăi veșnic într-o stare eternă de fericire. Cel puțin asta este interpretarea creștinilor deși, la fel ca restul textelor apocaliptice, Apocalipsa neotestamentară dă de înțeles că Pământul va fi distrus. „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Sabaoth, în ziua iuţimii mâniei lui” (13:9-13), afirmă Cartea lui Yeșa’yahu din Vechiul Testament. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească692x360xPAMANTUL-a-inceput-sa-se-DEZINTEGREZE-Materia-INTUNECATA-este-MOTIVUL-692x360.jpg,q518a58.pagespeed.ic.xs9jyItoaH nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (1:18), se spune în Cartea lui Sepanya.

În Apocalipsa lui Ezra, zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”, „Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”. În zoroastrism, metalele din munți vor fi topite și vor umple Pământul ca niște râuri de lavă, care vor arde păcătoșii. În Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes, zeul Sabaoth anunța: „Atunci voi trimite îngerii mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”. La fel ca în Apocalipsa neotestamentară, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare se va evapora iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”. Îngerul Temeluchus va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, apoi va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți. În final, demonii și oamenii vor fi judecați.

În zeul care se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori îl recunoaștem pe Enlil. De ce însă plănuiește el distrugerea întregului Pământ, ținând cont că e apărătorul omenirii? Să se fi răzgândit în ceea ce ne privește? Apocalipsa lui Ioannes spune că Sophia, Veghetorii și restul adepților lor vor fi aruncați „în iezerul de foc şi de pucioasă” și „vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Adică vor fi închiși pentru totdeauna într-o dimensiune imaterială, cel mai probabil același Tartaros. Prin urmare lumea materială, prima închisoare a Sophiei, va deveni inutilă.

Așadar, Enlil plănuiește să distrugă Universul material și să elibereze spiritele captive în ciclul reîncarnărilor, care astfel se vor întoarce la sursă. În cartea sa biblică, Ioannes sugerează subtil această variantă: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). „Cer nou şi pământ nou” nu înseamnă decât o lume diferită de cea în care ne aflăm în prezent, idee care reiese și din versetul: „Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (20:11). În alte pasaje, Ioannes mai spune: „Iată, cortul lui Theos este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi însuşi Theos va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4), „Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc” (20:14), „Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Theos le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). O lume fără moarte, suferință și Soare nu poate fi cea materială, ci doar cea din care provin toate ființele, pleroma spirituală a eonilor, după cum o numeau gnosticii. Pistis Sophia vorbește și ea despre „plinirea eonului, care este înălțarea universului; adică desfacerea universului și înălțarea completă a numărului sufletelor desăvârșite ale moștenirilor Luminii” (capitolul 86), pasaj din care reiese distrugerea universului material și întoarcerea spiritelor în lumea eonilor. În același capitol se mai spune că „toți arhonții care s-au căit vor sălășlui și ei în tărâmul în care au fost așezați, până când sufletele Luminii vor fi înălțate toate laolaltă” și că „toate sufletele oamenilor ce vor primi misterele Luminii vor fi înaintea tuturor arhonților care s-au căit și vor fi înaintea tuturor celor din tărâmul din Mijloc și a celor din întregul tărâm din Dreapta și vor fi înaintea celor din întregul tărâm al Comorii Luminii”.

De aici înțelegem că, după distrugerea lumii materiale, toate spiritele se vor întoarce în lumea eonilor, inclusiv entitățile malefice care se vor căi. În zoroastrism oamenii vor deveni asemenea zeităților nemuritoare Ameșa Spentas, adică vor trăi fără hrană, foame, sete sau răni, corpurile lor vor deveni foarte ușoare și se vor uni cu marele zeu Ahura Mazda. Acestaimage2 este rolul „Judecății de apoi” din creștinism, iudaism, islam, zoroastrism și unele curente esoterice, momentul în care morții vor învia pentru a fi judecați: stabilirea dimensiunii imateriale în care va ajunge fiecare entitate, adică pleroma eonilor sau Tartaros. Despre această judecată, Ioannes scria: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (20:12-13). Dacă spiritele au fost smulse de Sophia din Enlil se pare că, în cele din urmă, cele întoarse în lumea eonilor se vor reuni cu el. Pistis Sophia nu specifică acest amănunt, însă îl sugerează în capitolul 96, unde Iesous anunța: „Acum, în vremea aceasta, nu doar că veți stăpâni împreună cu mine, dar toți oamenii ce vor primi misterul Inefabilului vor fi împărați împreună cu mine în împărăția mea. Și eu sunt ei și ei sunt eu”. Referitor la „fiecare om ce va primi misterul acela al Inefabilului și îl va împlini în toate felurile și în toate înfățișările sale”, Iesous spunea în același capitol: „omul acela este eu însumi și eu însumi sunt omul acela”. Identificându-se cu spiritele aleșilor, Enlil dă de înțeles că se vor uni cu toții într-o singură entitate, așa cum au fost la început. Iar lucrurile vor reveni la normal în acea lume idilică, netulburată de Sophia, închisă pentru totdeauna într-o dimensiune din care nu mai poate evada. Cel puțin asta se speră…

Dacă textele apocaliptice conțin măcar un sâmbure de adevăr și lucrurile vor sta într-adevăr așa, omenirea va afla la timpul potrivit. Dacă nu, oamenii de știință ne spun că în câteva miliarde de ani Soarele se va stinge, așa că viața de pe Pământ tot va dispărea. Bineînțeles, dacă nu ne vom distruge singuri planeta până atunci.

http://www.secretelezeilor.ro/urzeala-tronului/

Save

Save

Save





Zeii evreilor

2 12 2015

„Vă rătăciți neștiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Isus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejești, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acestei istorii, urmașii lui Abraham (Avraam în română) s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulțit în mod considerabil. Fiind transformați de egipteni în sclavi, s-au întors în Canaan, conduși de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliți, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului și Iudeei, sub conducerea lui Saul. Sub stăpânirea lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiției, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părți: Israel și Iuda. În anul 586 î.e.n. babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul și deportându-i pe localnici în Babilon; poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perșii au cucerit Babilonul și i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorși în Ierusalim, aceștia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n., Alexandros Macedon a cucerit imperiul persan, din care făcea parte și Iudeea. După moartea sa, teritoriul biblic a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n. iudeii s-au răsculat, reușind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Este oare această istorie în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă într-o carte? Sau avem nevoie și de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul unei divinități, așa cum cred evreii și creștinii?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ceea ce știm astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Abraham / Abram, și-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce au rătăcit prin Mesopotamia, Canaan și Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariția în Egipt a hicsoșilor, între 1800 î.e.n. și 1650 î.e.n., urmașii lui Abraham i-au urmat. S-au stabilit la marginea Egiptului, în DeltaCanaan Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoșilor. Fiica unui evreu (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (poreclit Moise, adică „Moștenitorul”), a scos din Egipt o mână de oameni formată din israeliți și din adepții săi egipteni. În deșertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiți, cu toții pornind spre Canaan, unde s-au amestecat cu populația locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici orașe și sate. Nu aveau o religie stabilă, adoptând zeitățile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi, dar și pe cele ale noilor lor vecini, canaaneenii. După ocupația babiloniană evreii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie stabilă, bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoții lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă și astăzi: lunile anului evreiesc au aceleași denumiri ca ale babilonienilor antici. Ba chiar și-au organizat preoțimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionați de templul lui Marduk din Babilon, l-au construit pe cel al lui Yahweh după același model. L-au și adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunțând la vechile lor divinități. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple și preoțime, scrieri sfinte, preoții lui Ezdra s-au pus pe treabă. Și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia canaaneană, babiloniană dar și persană, a lui Zoroastru. Cei întorși din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Torah sau Vechiul Testament biblic. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:

– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.

– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică exact în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.

– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerutenki-si-primul-om-in-gradina-edenului fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-Soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa Enki și Adapa, șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din cartea biblică Facerea, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreilor.

– Lilith, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie este menționată în Cartea lui Isaia, într-o listă a unor animale „necurate” ce vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilith și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).

– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Seth (care mai era numit și Setan). Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.cain_si_abel

– Povestea lui Cain și Abel este o copie a legendei celor doi zei frați sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar fratele său l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gura” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât pe oameni, cât și pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Cain și Abel au adus jertfe zeului lor, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deșertului și al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar și Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.

– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.

– Itinerariul lui Abraham / Abram din Ur până în Canaan este în realitate cel al hicsoșilor, care au cucerit nordul Egiptului în jurul anului 1650 î.e.n. Conform Bibliei, Abraham a plecat din Sumer în Canaan, de acolo în Egipt, apoi în peninsula Sinai și înapoi în Canaan. Hicsoșii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului și l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniți de alianța prinților tebani, hicsoșii s-au întors în Canaan, bineînțeles trecând prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, așa cum susține mitologia ebraică, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus Akhenaton-Moise-1numele Moise (Moșe în ebraică) deoarece, a spus ea, „din apă l-am scos”. Însă în acest caz ar fi trebuit să fie numit Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă și crescut ca un prinț egiptean, era logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil, moștenitor”. După cum au demonstrat câțiva cercetători, printre care și scriitorul egiptean Ahmed Osman, biblicul Moise nu este decât faraonul rebel Akhenaton. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important profet al lor, lucru remarcat și de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise a fost lăsat de mama sa într-un coșuleț pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270-2215 î.e.n.), acesta susține că mama sa era mare preoteasă în orașul Azupiranu, tatăl său fiind necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident plagiatul poveștii akkadiene, așa cum sublinia și Freud. Israeliții au aflat povestea nașterii lui Sargon în timpul exilului babilonian, iar când s-au întors în Ierusalim și au început să-și compună textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până și faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. Este posibil și ca povestea lui Sargon să fie copia unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moștenitor al tronului, zeița Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth, unchiul lui Horus și fratele lui Isis, care îl omorâse pe Osiris și îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moștenitor, fără îndoială că ar fi încercat să își elimine rivalul. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când băiatul a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soția faraonului Seth, la fel cum fiica faraonului în povestea biblică a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– În capitolul 3 din Ieșirea, Moise a vrut să afle identitatea zeului care îi încredințase misiunea eliberării evreilor. „Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul Moise, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moise și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ea m-a trimis la voi”. Folosirea unui nume babilonian dovedește și că scripturile evreilor au fost concepute după întoarcerea din exil, dar și adoptarea de către evrei a zeităților babiloniene. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase. De exemplu, în doar câteva pagini ale Kabbalei scrise, inițiații evrei au ascuns o sumedenie de informații, care nici până în prezent nu au fost complet identificate de cercetători.

– După cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraș de către evrei, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului.hicsosii-poporul-misterios-care-a-cucerit-Egiptul-300x168 Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaton. A doua sursă este exodul hicsoșilor din Egipt. După ce au fost goniți de către prinții tebani prin 1550 î.e.n., hicsoșii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hicsoșii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Conform preotului egiptean Manethon, tot hicsoșii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoșilor, rezultând astfel marele exod biblic.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Abraham. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil egipteanul Moise / Akhenaton le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Abraham.

– Chivotul Legământului, în care Moise a așezat cele zece porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul akkadian al Lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin decorarea sa cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor.

– Se presupune că David și Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susține că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Goliath, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. goliathÎnsă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David și Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan” și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Goliath cu o piatră în frunte este copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thor l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte.

– Același profesor Finkelstein susține că numele lui David și Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și că nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Țoba, înainte să-și întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Qadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth”sau „Tuth”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada atribuită domniilor lui David și Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că ar fi fost imposibil ca regele David să-și fi scris celebrii psalmi. Aceștia au fost redactați mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu știm exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar știm că cel puțin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. Nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionați de măreția templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după același model. Pentru a nu fi acuzați că ar copia templul lui Marduk, au susținut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominație persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulații. Înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Este posibil ca înțeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelor celor doi. Dacă înțelepciunea și numele lui Solomon au fost copiate de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prințese; Amenhotep al III-lea a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese8813729_orig din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte și Moloch la bătrânețe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrânețe o statuie a lui Iștar de la regele Tușratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părți ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secțiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăți din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi orașele Tir, Huzu și Zerbitu din Galileea. Solomon a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Șean și Lachiș. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu și un palat; Amenhotep al III-lea și-a construit un palat la Teba și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane.

– Povestea morții soției lui Lot este copia celei a soției lui Orpheus, Eurydike, din mitologia greacă. În mitul elen, Orpheus a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persephone i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață, Orpheus s-a întors și a privit-o. Iar Eurydike, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de către doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orpheus, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.

– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, și Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soție numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei ai cărții biblice, Estera / Ester și Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.

– Povestea lui Iov (Iyov în ebraică), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500-1200 î.e.n. Regele Keret din Hubur sau Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iov, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.pentateuch

Deși se susține că Biblia a fost scrisă de diferiți patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse și redactate de preoții lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulți patriarhi nu cunoșteau scrierea, așa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei. Deși se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, singura formă de scriere pe care o cunoștea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezdra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a se potrivi scopului evreilor.

Contrar variantei oficiale, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaton, numit Moise de folclorul ebraic, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, henotismul – pasul firesc de la politeism la monoteism -, însă fără succes. Până la întoarcerea din Babilon, israeliții și iudeii au oscilat între diverse divinități, așa cum demonstrează cu succes chiar Vechiul Testament, din care reiese clar credința în mai multe zeități:

– „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu se declară singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată.

– „Atunci Domnul va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).

– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81:1).

– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 95:4).

– „Că tu eşti Domnul cel Preaînalt peste tot pământul; înălțatu-te-ai foarte, mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 96:10).

– „Păziți toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei să nu le pomeniți, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).

– „Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).

– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un vițel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.

– „Atunci au răspuns lui Ieremia toți bărbații care ştiau că femeile lor tămâiază pe alți dumnezei” (Ieremia 44:15).

– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.

– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul lui El cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.

– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu așa cum făcuse tatăl său și mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuți în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ținut și el și nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.

– Omri „a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat și întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).

– Ahab, fiul lui Omri, „a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ahab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel și și-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaneene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.

– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Așa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).

– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinții ațâță focul și femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeița cerului și să săvârșească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să mă rănească pe mine” (Ieremia 7:18); „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeița cerului și vom săvârși pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeița cerului și a-i săvârși jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile și pierim de sabie și de foame. Și femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeița cerului și-i săvârșeam jertfe cu turnare, oare fără știrea bărbaților noștri îi făceam noi turte cu chipul ei și-i săvârșeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).13020564973_e316049b74_b

– „A început Solomon să slujească Astartei, zeița Sidonienilor, și lui Moloh, idolul Amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5).

– Regele Ohozia „a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foișorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit și a trimis soli și le-a zis: «Duceți-vă și întrebați pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoși eu oare din boala aceasta?» și aceștia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanean care își avea reședința pe muntele Zephon.

– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele și Așera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).

– Regele Manase „a așezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Așere, cum făcuse și Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat la toată oștirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar și în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele meu!». Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).

– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toți Israeliții care se găseau acolo în cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, au tăiat Așerele și au stricat locurile înalte și jertfelnicele din Iuda și din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim și al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).

– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Așera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile țineau veșminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).

– Dintre toți zeii Canaanului, Baal Hadad era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei 08020460rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiștea lui Baal, au scos idolii din capiștea lui Baal și i-au ars. Și au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal și au dărâmat capiștea lui Baal și au făcut din ea loc de necurățenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).

Problema politeismului avea să se schimbe în Babilon. Ezdra și acoliții săi, impresionați de civilizația babiloniană, și-au dat seama că este nevoie pentru a atinge acel nivel de o religie foarte bine organizată, așa cum era cea a lui Marduk. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre zeul suprem al Babilonului, în care l-au recunoscut pe al lor Yahu sau Yahweh. Acest nume este compus din „yah”, numele dat de egipteni Lunii, și „weh”, care înseamnă în ebraică „a deveni”, așadar este posibil ca evreii să-și fi denumit astfel zeul după întoarcerea din Egipt. În mai toate religiile lumii, zeitatea numită de babilonieni Marduk a fost privită inițial ca o divinitate solară și mai târziu ca una lunară. Prin urmare, noul zeu al evreilor era „Cel care a devenit Luna”. Însă nu toți au privit cu ochi buni adoptarea acestei divinități, unii evrei rămânând fideli zeului lui Moise / Akhenaton, Soarele Aton. Ceea ce reiese chiar și din Biblie: mulți profeți ai Vechiului Testament, alături de Isus și Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supărați că evreii și-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit și esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populației din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deși restul israeliților îl adoptaseră pe cel lunar. Trecerea de la un zeu la altul reiese și din modificarea simbolului israeliților: de la steaua lui David, cu cinci colțuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu șase. Steaua cu cinci colțuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter, iar cea cu șase colțuri este a șasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Până și numele statului Israel, deși indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iștar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „Cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk și Enlil, pe care tânărul zeu l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH, cele patru litere ale numelui indicănd că zeul este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki și Enlil. De altfel, între mardukMarduk și Yahweh există o serie de asemănări evidente. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban; în Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul și Ierusalimul. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani; Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul; Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii și să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea și a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk; Biblia susține că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obișnuia să-și pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei și iertării”, i se potrivește perfect lui Yahweh, care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl și ierta după ce respecta ordinele. În Enuma Eliș, Marduk este considerat ucigașul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 și capitolul 27 al Cărții lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Yahweh al evreilor este Bel, Marduk sau Șamaș al babilonienilor, Amar Utu, Martu sau Utu al sumerienilor, Baal al canaaneenilor, Baldr al nordicilor, Apollon al grecilor și romanilor, Horus sau Khonsu al egiptenilor, Okuninushi al japonezilor și Illuyanka al hitiților. Mulți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare, așa cum este britanicul Walter Raymond Drake, care în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968 afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii și babilonienii, frați semiți, au avut aceleași legende, aceleași obiceiuri, aceeași zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moștenite de la o aceeași sursă comună”, acea sursă comună fiind Sumerul. Drake mai nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înțelept și bine intenționat – a primit instrucțiunile respective de la Șamaș aproape în aceeași perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidență remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Șamaș și Iehova să fi fost unul și același”. În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas și a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova și Marduk ar fi fost unul și același Dumnezeu”.Nabucodonosor_0

În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare. De exemplu, în Cartea lui Osea, Yahweh recunoaște că în trecut a fost numit și Baal: „Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» și nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” (2:18). În Cartea lui Naum se spune despre Yahweh că „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui” (1:3), o descriere ce duce cu gândul tot la Baal, care mai era numit și „călărețul norilor”. Ceea ce reiese și din Deuteronomul: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău și pe nori întru slava Sa” (33:26). Însă absorbirea de către Yahweh a numelor și faptelor altor divinități se observă cel mai concret în multiplele sale nume și titluri biblice:

– „El” a fost preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat numele și funcția, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament demonstrează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David și lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea aasherah patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 este scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).

– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). z-yorkÎn realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din două sute de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea grupă putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor Elohim reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.

– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, reprezintă varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind, de asemenea, echivalent cu „elohim”.

– Tzevaot sau Sabaoth este un nume preluat de la Sabazios al tracilor și al frigienilor, numit de romani Jupiter Sabazius, echivalat de greci cu al lor Dionysos. După cum relata scriitorul roman Valerius Maximus la începutul primului secol al erei noastre, primii evrei care s-au stabilit în Roma și astrologii caldeeni au fost izgoniți în 139 î.e.n. de către Cornelius Hispalus, pentru propagarea cultului „corupt” al lui Jupiter Sabazius. Și istoricul Plutarchus susținea că evreii îl venerau pe Dionysos, iar ziua lor de Sabbath era o sărbătoare a lui Sabazius.about-promotor-symbol

– Adonai, forma de plural a lui Adon („Domnul”), apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducători pământeni. Pentru fenicieni, Adon era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din numele zeului egiptean Aton, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aton al meu”.

În Babilonul antic, Marduk, devenit zeu suprem, a preluat titlurile și funcțiile celorlalte divinități, mai puțin pe cele ale tatălui său, Ea (numit Enki de sumerieni). Cei doi au fost considerați egali, Enki fiind așezat la loc de cinste de adepții lui Marduk. Drept pentru care, în scripturile evreilor, 40 (numărul lui Enki în religiile mesopotamiene) este cel mai folosit număr. De exemplu: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David și Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac și Esau și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcohuatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.

Istoria ne arată că, după plecarea evreilor din Babilon, a început decăderea orașului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.e.n., Alexandros cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n., Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații evrei, mutându-și reședința în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al șaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriții erau semiți, la fel ca evreii. Asirienii folosiți de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că zeul avea o afinitate pentru semiți, ceea ce ne ajută să nu ne mirăm că a ales poporul evreu, renunțând la cel babilonian. Însă nu a fost singura divinitate care a părăsit Babilonul pentru teritoriul evreilor. După Marduk, cea mai venerată zeitate în Babilon era sora lui, Iștar. Cei doi au dat numele personajelor principale ale Cărții Esterei (a cărei acțiune se petrece în Babilon) din Vechiul Testament, Ester și Mordechai. După întoarcerea din exil, dacă religia lui Marduk / Yahweh se adresa maselor, o mare parte a elitei evreilor a preferat-o pe Iștar. Chiar dacă evreii au oscilat de-a lungul timpului între mai multe zeități, se pare că adesea i-au preferat pe cei doi frați divini. Moise / Akhenaton a încercat să îi atragă către cultul solar al lui Aton (Enlil) însă fără succes, evreii preferându-l pe Yah, zeul Lunii. În Canaan, evreii i-au găsit petumblr_inline_nkt7tvw0up1r7rhsj Baal Zephon și pe Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar, pe care i-au preferat spre disperarea profeților biblici ai zeului lui Moise. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate: Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. Unificarea iudeilor și a israeliților sub un singur zeu s-a făcut după întoarcerea din exilul babilonian, când elita evreiască a preferat să păstreze exclusivitatea asupra cultului lui Iștar, lăsându-l pe Marduk maselor. Timp de câteva secole adoratorii zeiței au stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-au separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât fosta elită evreiască a adoratorilor lui Iștar de după întoarcerea din Babilon. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk.

De ce Iștar și Marduk au părăsit Babilonul, în favoarea Ierusalimului? Poate din pricina semnificației numerice a orașului. Orașul sfânt al celor trei religii avraamice are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Înlăturând zeroul, care nu are valoare, rămâne 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan, una dintre cele mai importante texte ale creștinismului, o religie bazată pe aceleași divinități.

 

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-evreilor/





Sarpele (Lucifer) zeul exilat pe Pamant

19 11 2015

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Lucifer_666

Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor?

În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer.

În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”.

Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă.

În Apocalipsa22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană.

Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu.lucifer1

În capitolul 2 al Cărţii lui Zahariadin -Vechiul Testament- Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi.

În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut.

Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea.

Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh.

În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii.

În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa.

Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk.

În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi.

Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet?

Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva.

În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

NingishzidaGudeaVaseLangdon

Simbolul lui Ningishzida

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

osiris

Osiris

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira.images El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel,Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan.images Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. ÎnTextele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”.

În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.Fallenangel_lucifer_by_fallenangel_lucifer-d39gdj6

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

index

HORUS

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Serapis (AKA Sarapis); Egyptian god. From a statue found at Tivoli.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon(„cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

InannaDumuziSeatedDatePalmInvestiture

Inanna si Dumuzi

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

13assur

Assur

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Dagon_by_trufanov-d4udt0c

Dagon

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagonsau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

hades-tunja-colombia+1152_12997753858-tpfil02aw-10651

Hades

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Hermes

Hermes

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios(„eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

adonis9125

Adonis

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana,Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Sataneste conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Loki

Loki

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

susanoo_by_noxypia-d7o5bbh

Susano

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.

http://www.secretelezeilor.ro/sarpele/





Imperiu dupa imperiu

9 05 2013

Imperiile in istoria omenirii

Destinul imperial al omenirii - de la Sumer si Babilon la Europa Unita

Sub domnia imprevizibilului

Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previ ziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News