Oamenii autotrofi, o enigma sau un fapt real?

23 01 2015

In acest moment exista peste 3000 de oameni în întreaga lume care trăiesc fără mâncare și fără apa. Acești oameni sunt numiți “autotrofi“, un termen care reprezinta organismele capabile sa transforme energia solara in hrana, prin fotosinteza.

Dieta cu energie solara este un proces pe care acești oameni îl adopta treptat. Primul pas este privirea soarelui dimineața, atunci când răsare iar aceasta ședință de privire a soarelui se mărește treptat. Când se ajunge la 15 minute de privit pofta de mâncare se diminuează iar la 30 minute creierul dezvolta o capacitate de stocare a energiei solare care va fi transformata în energia necesara activităților umane. Numeroși asceți indieni declara ca se formează o aura energetica în jurul trupului care are doua beneficii: este un “aliment” pentru întreaga zi și ofera protecție împotriva bolilor. Cei care urmează aceasta cale și renunță la alimentele solide devin atrași de sfera spirituala a vieții și își pierd interesul pentru partea materiala.

Modul de viata al oamenilor autotrofi ii lasă pe oamenii de știință uluiți, nefiind în stare sa explice acest fenomen pe care încearcă sa-l înțeleagă prin diverse studii și experimente. Unul din aspectele pe care aceștia nu-l înțeleg este prezenta unei cantități suficiente a vitaminei B12, vitamina absolut necesara organismului uman, în corpul autotrofilor deși acesta se regăsește doar în hrana de origine animala.

Prahlad Jani

Unul din cele mai incredibile cazuri din cadrul oamenilor autotrofi îl reprezinta indianul Prahlad Jani, care are 83 ani și a renunțat la hrana solida și lichida de la vârsta de 8 ani. Jani duce o viata de ascet trăind într-o peșteră de la vârsta de 8 ani rugându-se și meditând zilnic.

Este adept al zeiței Amba și declara ca este hrănit cu apa divina printr-o gaura în bolta pesterii. Oricât de ireal pare, cazul acestui indian este cât se poate de real. Jani a fost studiat timp de 10 zile de o echipa formata din 30 medici specialiști care i-au monitorizat funcțiile vitale la spitalul Sterlin din Ahmedabad.

Cercetătorii i-au interzis indianului sa facă baie având în vedere ca apa hidrateaza corpul prin piele dar nu a suferit nici o complicație. Jani i-a șocat pe medicii care îl monitorizau deoarece nu a consumat nimic iar funcțiile organelor interne nu i s-au modificat și nu a manifestat nici o afecțiune. Un alt fapt inexplicabil a fost urina care i s-a format în vezica și care era ulterior absorbita de pereții vezicii. Directorul Institutului Apărării Naționale din India, Dr. G. Ilavazahagan, care a participat la acest studiu nu a înțeles cum poate Jani sa supraviețuiască declarând:

Pare evident ca mai exista o sursa de energie care poate fi procesata de corpul uman, în afara caloriei, dar va dura pana o vom descoperi.

Hira Ratan Manek

Un alt caz, la fel de uluitor, este înregistrat tot în India. Fizicianul Hira Ratan Manek, în vârstă de 67 ani a renunțat în mod deliberat la mâncare, în urma cu 8 ani. Ratan a fost studiat și supravegheat de specialiștii NASA pe o perioada de 130 zile, timp în care s-a hrănit doar cu apa și energie solara. Specialiștii l-au numit “fenomenul HRM” și nu au găsit nici o explicație științifică care sa elucideze acest caz. Ratan își explica decizia alegerii acestui mod de viata prin faptul ca hrana solida crează toxine iar corpul uman are doar de suferit în timp ce hrana solara reda corpului abilitatea naturala de a trai activând un procent foarte mare de funcții ale creierului.

Cei doi indieni, Jani și Ratan, au participat alături de mai mulți subiecți la un studiu realizat de Health Care International Multitherapy Institut în cadrul căruia au fost monitorizați. Experimentul a durat 200 zile iar în aceasta perioada Ratan a băut doar apa fiarta deși de obicei consuma 9 tipuri de lichide. In timpul acestui experiment s-a observat o scădere dramatica a nivelului de zahar în sânge al subiecților, pana la limita de risc letal maxim dar aceștia nu prezentau nici un simptom. In urma acestui studiu, neurofizicianul Sudhir Shah, unul dintre cercetătorii implicați, a încercat sa-și explice acest fenomen declarând:

I-as spune mai degrabă – adaptarea cronica – a unui organism la condiții vitrege impuse. Astfel, organismul își reduce voluntar necesarul de energie, pentru a procesa reacțiile chimice, fenomen ce intervine cam după a 16-a zi de post a asceților. Organismul slăbește dramatic, chiar și 40 kg în 200 zile, dar, în ciuda așteptărilor medicilor, nu se observa nici o dereglare a funcțiilor vitale. Dupa acest “hop” organismul se adaptează. Este posibil și sa se activeze acel lob temporal unde credem ca s-ar afla sediul celui de-al șaselea simt, responsabil de proprietățile parapsihice. Celelalte parți ale creierului, inclusiv hipotalamusul, glanda pituitara și medulla oblongata, nu suferă nici o modificare.

Michael Werner

Nu doar asceții indieni sunt capabili sa traiască cu hrana solara, cazuri de acest gen înregistrându-se în diferite colțuri ale lumii. Un alt exemplu grăitor este doctorul Michael Werner din Brunswick, specialist în chimia cancerului. Dr. Werner are 60 ani și nu a mai mâncat hrana solida de la revelionul din 2001, când a suferit o indigestie. Înainte sa renunțe la vechiul sau mod de viata acesta s-a informat despre hrana solara citind și consultându-se cu o cunostință care experimenta aceasta metoda. Dieta sa zilnica este formata din 4 cești de cafea, 2 sucuri de fructe naturale și ocazional un pahar de vin plus soarele dimineții. A avut nevoie de 3 săptămâni pentru a se adapta însă efectele au fost uimitoare. Dintr-un om supraponderal și epuizat după o zi de munca s-a transformat într-un om care aleargă în fiecare dimineață 3 km, joaca tenis și are nevoie de doar 5 ore de somn în fiecare noapte.

Werner recunoaște ca transformările de la începutul acestei diete sunt îngrijorătoare având în vedere ca se slăbește dramatic iar pielea are un aspect de pruna uscata dar odată ce se trece peste aceasta perioada nu mai simți nevoia sa consumi nimic și ai parte de niște beneficii imense: rezistenta uluitoare a organismului, putere de regenerare mult mai mare și o memorie care se transforma într-un stick. Oricât de incredibil ar părea cazul lui este o realitate, fapt pe care l-a demonstrat pe parcursul a doua studii la care a participat.

Zinaida Baranova

Inclusiv în Rusia exista un grup de autotrofi, printre care se număra și Zinaida Baranova care nu consuma hrana solida de peste 4 ani. Zinaida are peste 65 ani iar în urma unui studiu efectuat de cercetătorii de la Institutul Bauman s-a constatat ca vârsta biologica a acestei femei pare de 20 ani. Deși a fost dificil sa se adapteze la acest stil de viata răsplata i-a fost pe măsură, dintr-o femeie cu o boala cronica la stomac și simptomele specifice vârstei a ajuns complet sănătoasă.

Deși s-a descoperit ca în intestinul uman exista o bacterie ce intra în compoziția aminoacizilor, deci omul este dotat cu o microflora capabila sa-l întrețină, fără aport din afara cazurile oamenilor autotrofi rămân încă un mister pentru doctori și oamenii de știință.

Modul oamenilor autotrofi este un exemplu pozitiv și încurajator pentru ceilalți însă nu va sfătuim sa încercați asa ceva deoarece inclusiv doctorul Werner atrage atenția ca nu toți oamenii sunt capabili sa treacă prin acest proces și declara ca nu îndrăznește sa sfătuiască pe nimeni sa-i urmeze exemplul. Cel mai bun mod prin care puteți sa faceți o schimbare în modul d-voastră de viata este alegerea unui regim alimentar mult mai sănătos. Un bun exemplu ar fi renunțarea la prăjeli, la mâncarea gătită în ulei având o alternativa mult mai sănătoasă cum ar fi utilizarea unui aparat de gătit cu aburi, opțiune recomandata inclusiv de nutritionisti.





Enigmaticele tuneluri ale civilizatiilor antice

29 09 2014

Deschideri şi intrări ascunse spre tărâmuri subterane, tuneluri misterioase care te conduc spre regiuni interzise, situate în interiorul Pământului, au fost găsite în multe zone ale lumii. De mii de ani multe civilizaţii ne-au lăsat moștenire legende, mituri și povești incredibile despre tuneluri și peșteri locuite de o rasă misterioasă de fiinţe inteligente. Multe documente sugerează că o anumită civilizație subterană a ajuns la niveluri avansate de ştiinţă. Cine este aceasta şi care este rolul ei pe această planetă? 


Teoria reţelei de tuneluri antice, care înfăşoară aproape întregul globul, s-a născut datorită unui eveniment misterios care s-a consumat în 2003, în apropiere de orașul Solnechnogorsk, pe lacul, denumit sugestiv Bezdonnye (fără fund), din Rusia. Lacul apare menționat si în scrierile poetului rus Alexandr Blok, în care un pădurar din zonă îi spune o legendă despre apariția misterioasă a lacului care este legat prin canale tainice cu marile oceane ale planetei. Legenda mai spune că în timpuri străvechi, pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. Într-una dintre zile un conducător auto local a văzut plutind pe lacul respectiv o vestă de salvare. Judecând după eticheta de identificare, vesta aparținuse marinarului american Sema Belovsky, care servise pe distrugătorul al forţelor navale ale SUA, în 12 octombrie 2000.

Distrugătorul, la acea dată, a fost aruncat în aer de către terorişti. Tragedia a avut loc în portul Aden, Yemen. În explozie și-au pierdut viața patru marinari, printre care și Sema Belovsky care a și fost dat dispărut. Conform analizelor s-a constatat că vesta de salvare aparţinuse într-adevăr lui Sema Belovsky. Dar aici se pune întrebarea fenomenală: cum a putut să călătorească o vestă de salvare, în linie dreaptă, aproape trei ani, aproximativ 4000 de kilometri, din portul Aden până în adâncurile lacului din Rusia? De aici a plecat ideea existenței unui tunel ce leagă oceanul Indian de Rusia. Și cum această ideea prinsese mai de mult timp contur pe baza a zecilor de tuneluri antice descoperite în lume, problema a început să pară credibilă. Dar cine a creat aceste legături subterane, când şi în ce scop, rămâne o poveste de mister. Conform cercetătorilor au o vechime de 30 de milioane de ani. Și nu o dată mulți speologi, mineri s-au ingineri constructori au atras atenţia asupra existenţei în paralel cu peșterile naturale, ale liniilor de metrou sau ale galeriilor miniere, a unor cavităţi subterane ciudate, create de civilizaţiile antice. Și nu sunt simple tuneluri.

Au fost descoperite, de exemplu, săli uriaşe subterane, ale căror pereți au fost creați și capitonați printr-o tehnologie necunoscută. Acești pereţii aproape că ascund complet procesele secundare naturale: stalactite, stalagmite, fisuri. Interesant e că la începutul acestui secol, a crescut considerabil frecvenţa descoperirilor de fragmente ale acestor „treceri”, în diferite părţi ale planetei noastre. Conform unor arheologi, tunelurile au fost construite pentru a-i proteja pe  de un asteroid sau de o calamitate. Dar ce fel de oameni  trăiau acum 30 de milioane de ani?  Aveau cunoștințe avansate de inginerie geologică, putand să calculeze sau să anticipeze anumite procese naturale de transformare a scoarţei pământului şi a cavităţilor subterane care apar  de-a lungul timpului.Cunoșteau tehnica de supraviețuire și de muncă în subteran. Tunelurile au o direcție clară. Cine i-a ghidat să mențină această direcție? Extratereștrii sau sateliții?

Pereții au avut parte de un tratament special, probabil împotriva umezelii și a altor acțiuni care apar în asemenea direcție, pentru conservare, prin metode si tehnologii necunoscute în ziua de azi. Toate acestea sunt deocamdată inaccesibile pentru a înţelegerea umană. Peșterile – și mai nou tunelurile antice – au fost dintotdeauna un subiect care a atras atât atenția oamenilor de știință, cât și a celor pasionați de mistere. În străfundurile planetei se ascund enigme de nepătruns. Pe aceasta temă s-au iscat controverse, au fost scrise o mulțime de cărți și au fost realizate sute de filme de aventuri. Cert este că acestea există peste tot în lume, fie că vorbim despre galeriile antice descoperite sub Rusia, Germania, Ierusalim, Anglia, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane săpate pe sub Mexic. Arheologii și oamenii de știință și-au pus tot mai des întrebarea dacă nu cumva aceste rețele subterane au fost cândva conectate între ele. 
Lungimea lor nu a putut fi determinată, pierzându-se într-un nesfârșit labirint spre centrul pământului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite în aceeași perioadă. Peninsula Crimeea este străpunsă de o rețea complexă de tuneluri, parte dintre ele plecând din Peștera de Marmură sau Poarta de Aur, una dintre cele mai populare cavități din lume. Numele vine ca urmare a faptului că are formațiuni din marmură de calcar. Într-un top al speologilor, este pe locul cinci ca frumusețe și complexitate. Este situată în muntele Chatyr Doug, la o altitudine de 920 de metri deasupra nivelului mării. După coborârea în peşteră vizitatori sunt întâmpinaţi de o sală imensă, în formă de tub, de aproximativ 100 de metri lungime și 28 de metri înălțime. Peștera are patru cavități, jumătate dintre ele umplute cu blocuri de piatră, prăbuşite din cauza cutremurelor și alunecărilor de pământ.

Din aceasta se desprinde un imens (nenatural)tunel  care pur și simplu îți sufocă sufletul prin mulțimea pădurilor de stalactite şi stalagmite. E o experienţă fascinantă. Zeci de „candelabre” atârnă de tavanul acoperit cu „flori de corralite” unele dintre ele ajung aproape de podea. Dar puţini oameni acordă atenţie faptului că iniţial a fost un tunel cu pereţi perfect netezi, prelucrați la temperaturi înalte, având o căptușeală specială. Sunt bine conservați şi nu au urme de eroziune sau cavităţi carstice. Această cavitate duce la aproximativ un kilometru de nivelul Mării Negre și se presupune ca este un fragment dintr-un tunel mai vechi. Având în vedere că bazinul Mării Negre a fost format la sfârşitul erei Eocen (peste 30 de milioane de ani în urmă), ca urmare a căderii unui asteroid care a distrus creasta principală a Munţilor Crimeii. Se presupune că Peștera de Marmură este un fragment dintr-un tunel vechi, partea principală care făcea legătura cu altă zonă a lumii se afla în porțiunea de munte distrusă de asteroid.

Și tot în Caucaz, în defileul sub Gelendzhik, din timpuri antice a fost descoperită o mină, săpată vertical, cu un diametru de aproximativ cinci metri, și o adâncime de 100 m. Caracteristic acestei mine sunt pereții netezi, care arată de parcă ar fi topiți. Oamenii de știință au ajuns la concluzia ca șlefuirea pereților a fost făcută sub efecte termice și mecanice, care au creat un strat extrem de rezistent cu grosimea 1-1,5 mm. Cu ajutorul tehnologiei moderne crearea unei astfel de structuri este imposibilă. În plus, mina este puternic radioactivă. Dar speologi din Crimeea au găsit o cavitate mare în partea de sus a muntelui Ai-Petri şi tuneluri vechi care conectează peninsula Crimeea cu Caucaz. În timpul unei expediții, ufologii din Caucaz au stabilit că, sub creasta Uvarov, vizavi de muntele Arus, există tuneluri vaste, dintre care unul duce spre peninsula Crimeea prin orașul Krasnodar, Eisk, Rostov-pe-Don, ajungând pana în regiunea Volga.

În timpul expediţiei din regiunea Krasnodar, a fost înregistrată o ramură  care se îndreptată spre Marea Caspică. Membrii expediției nu au reuşit să ofere un raport mai detaliat. În Rusia există un lanț de dealuri, cunoscut sub numele de Medveditki, situat 15-18 de kilometri de oraşul Zhirnovka a regiunii Volgograd.Acesta a fost studiat în detaliu de organizația „Kosmopoisk” începând cu anul 1997. Este considerată una dintre principalele zone anormale din Rusia. Este un loc unde motorul mașinii se îneacă, frânele pot ceda brusc și ceasul merge înapoi. Martorii vorbesc despre apariția unei perdele ceaţă argintie care lasă arsuri pe piele. Aici a fost depistată și cartografiată o rețea extinsă de tuneluri, cercetată pe o distanță de zeci de kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de la șapte până la 20 de metri și, pe măsură ce se apropie de creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând până la 120 de metri, transformându-se sub munte într-o sală imensă.


De aici, se ramifică alte trei tuneluri în diferite unghiuri. La începutul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de miniștri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Strâmtoarea Tatara, care desparte Rusia continentală de insula Sahalin și care leagă Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condițiile declanșării războiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevăzut cu cale ferată, între insula Sahalin și Rusia. Dar in 1953, conducătorul suprem moare și proiectul este abandonat. După destrămarea imperiului sovietic, planul strict secret a fost dat publicității. Specialiștii care lucraseră ani de zile în acest tunel, au făcut dezvăluiri senzaționale. Ei au mărturisit că, de fapt, tunelul fusese săpat din timpuri imemoriale, posibil de către o altă civilizație, și că proiectanții ruși îl descoperiseră întâmplător. Tunelul fusese trasat si construit ținând cont de geologia dificilă a solului de sub fundul apelor.

Pereții săi erau foarte netezi, acoperiți cu un material care semăna a lava vulcanică. Toți cercetătorii ruși au fost de acord că materialul respectiv nu era unul creat de natură. În urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra pereților se acționase simultan termic și mecanic, iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistentă. Conform afirmațiilor cercetătorilor, nici o tehnologie modernă nu ar putea realiza o asemenea lucrare. Totodată au amintit despre găsirea unor obiecte stranii în tunel, a unor mecanisme de neînțeles, instrumente și echipamente necunoscute, și chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat după abandonarea acestui gigantic și ambițios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care în decursul deceniilor s-au pierdut”.
Dar nu numai Rusia dispune de asemenea rețele subterane. Au fost raportate tuneluri identice și în Polonia şi Slovacia. În regiunea montană Beskid de exemplu un pădurar a povestit că, în anii ’60 , el şi tatăl său în timp ce traversau o creastă au observat ceva suspect. Acolo, la o altitudinea de 600 de metri, au scos o piatră proeminentă.

S-a dovedit că piatra ascundea de fapt intrarea într-un tunel. Spațiul este atât de mare încât se poate intra cu uşurinţă, nu doar un cal şi căruţă, ci cu un întreg lanț de căruțe. Cavitatea este ovală și pereţii, foarte netezi, par de sticlă. După ce au traversat un culoar, tatăl şi fiul au intrat într-o cameră ciudată, care dădea în mai multe tuneluri de diferite forme, în secţiune transversală (triunghiulare şi rotunde). Din declarațiile cercetătorilor reiese faptul că din aceste tuneluri enigmatice se poate ajunge în diferite puncte ale planetei: Germania, Anglia şi chiar America. Rămâne un mister, de către cine şi în ce scop au fost construite aceste tuneluri.

Dar este clar că respectiva civilizație, care popula planeta noastră cu milioane de ani în urmă, şi, eventual, ascunsă în măruntaiele pământului, a avut o cunoaştere profundă. Parte dintre geologi aproximează că tunelurile au o vechime de la 50.000 până la 30.000.000 de ani. Și se pare că doar un procent de aproximativ 2% a fost studiat, restul de 98% rămâne un mister. Doar poate să se facă o cartografiere cu ajutorul unor sateliți, dar costurile ar fi imense. În Germania şi Austria, au fost explorate mai mult de 1000 de un astfel de tuneluri, arheologii declarând că acesta e un procent de doar 11% dintr-un total aproximat în 1687. Dimensiunile lor variază. Unele tuneluri au o lungime de 25 de metri, în timp ce altele depăşesc 100 de metri. În unele tuneluri au fost găsite uşi cu încuietori. Oare la ce a folosit un tunel care începe din Italia, trece pe sub Austria, Germania, Rusia şi ajunge undeva în deşertul Gobi, din Mongolia? Aceste enigmatice rețele încep de la o adâncime de 40 de metri și ajung chiar și la 450 de metri. Și peste tot cam același model de pereți netezi ca sticla. Exact cum cineva ar fi folosit o armă de fuziune să topească granitul. Există o reţea de tuneluri și sub România. O aproximare efectuată de către un profesor ieșean,  presupune că acestea se află la patru, cinci kilometri adâncime sub pământ. Sunt specialiști în paranormal care au vizualizat asemenea enigmatice spații subpământene construite de entități mult mai avansate decât noi. Conform hărţilor profesorului, un asemenea tunel misterios, aflat la o adâncime de 1.500 m sub pământ, leagă Munţii Retezat (Sargesia) de Bucegi (Buşteni), Ceahlău (Sucidava) şi Satu Mare. În vara anului 2007, dl profesor Bursuc a efectuat cercetări în Masivul Godeanu, la vest de Mânăstirea Tismana, unde a găsit alte construcţii subpământene. Existenţa acestor tipuri de tuneluri a fost confirmată și pe teritoriul american. Geologii au declarat că multe dintre experimentele nucleare efectuate de-a lungul timpului eu scos l-a iveală o vastă rețea de tuneluri (chiar și piramide subpământene, exemplul ar fi Alaska) care încep din Canada și fac legătura cu Mexic. În 1965, cercetătorul Juan Moricz a descoperit o vastă rețea de tuneluri vechi în provincia ecuadoriană Morona-Santiag. Au fost estimate că se întind pe mii de kilometri. Omul de știință a atras atenția că: „Rețele nu sunt rezultatul unor procese naturale. Dacă ar fi fost rezultatul unor procese naturale, nu aș fi descoperit deschideri atent tăiate pentru uşi!”





Dyatlov -expeditia mortii

11 06 2014

Pe planeta noastră se petrec uneori lucruri extrem de bizare, pe care, din diverse motive, autoritățile le țin ascunse.

La începutul anului 1959, un grup de schiori sovietici, format din opt băieți și două fete, cu vârste cuprinse între 21 și 38 de ani, a plecat într-o expediție în partea nordică a munților Urali. Traseul lor trecea peste muntele Otorten, peste înălțimea căreia indigenii Mansî îi spuneau Kholat Sayakly, Muntele Morților. Un membru al echipei, Yuri Yefimovici Yudin, s-a îmbolnăvit și a rămas într-un cătun prin care au trecut, fiind astfel singurul supraviețuitor al expediției. Grupul era așteptat să se reîntoarcă la baza Vijei la data de 12 februarie 1959.  În noaptea de 1 spre 2 februarie, din motive neelucidate, și-au tăiat cortul din interior și au plecat, în ciorapi și lenjerie intimă, prin viscol și gerul de -30 de grade Celsius. Toți au fost găsiți morți. Corpurile lor nu aveau urme de leziuni externe, dar organele interne erau complet distruse. Unul a avut toate coastele rupte, trei au avut fracturi craniene grave, iar Dubininei, una dintre fete, îi lipsea limba din gură.Dyatlov_pass-incident

Ipoteze formulate

S-a emis părerea că grupul a fost surprins de o avalanșă. Ipoteza a fost infirmată, în zonă astfel de evenimene sunt extrem de rare și era evident că oamenii și-au tăiat singuri cortul și au plecat desculți, urmele lor fiind găsite în zăpadă. S-a spus că au nimerit într-o zonă în care armata făcea experimente cu rachete, dar cercetarea documentelor nu a confirmat varianta și apoi, în cazul exploziei unei rachete ar fi fost rupți în bucăți, ori ei pe corp nu aveau nicio rană. S-a mai spus că dintr-o închisoare din munții Urali a fugit un deținut și miliția, urmărindu-l, din cauza viscolului, i-a confundat pe schiori și i-a rănit, apoi, pentru a șterge urmele, i-a ucis pe toți. Nici această variantă nu a stat în picioare. Nu a evadat niciun pușcăriaș, iar schiorii nu aveau leziuni pe corp. S-a emis ipoteza că, în drumul lor, au trecut prin locuri sacre ale triburilor Mansî, fapt pentru care aceștia i-ar fi pedepsit cu moartea. Nici această afirmație nu s-a adeverit. Ancheta a stabilit că la cota 1079, unde au fost găsiți morții, nu erau niciun fel de alte urme, iar vânătorii din zonă au spus că mansî trăiesc la o distanță de 80-100 de kilometri depărtare, sunt prietenoși și, în situații critice, au ajutat grupurile de turiști. Interesantă însă a fost explicația indigenilor Mansî, care au spus că membrii expediției au ajuns într-un loc fermecat și au căzut victime unor ființe din alte lumi. Tangențial, tot ei au pomenit de ,,piticii Arcticii”, niște ființe bizare care trăiesc în grote, undeva sub pământ. Deși par de domeniul fanteziei, vom vedea că aceste afirmații pot conține un crâmpei de adevăr.

Medicii legiști au stabilit că toți au murit la 6 – 8 ore după ce au servit ultima masă, deci este posibil să se fi scultat din somn, să-și sfâșie cortul și apoi să plece dezbrăcați prin viscol. Forța care le-a distrus organele interne, fără să lase urme pe corp, a fost una neobișnuită și nu a fost de natură umană, fapt pentru care dosarele au fost sigilate și declarate strict secret.

Ce nu s-a spus atunciDyatloff_Igor

Nicolai Vladimirovici Thibeaux-Brignolles, membru al expediției, obișnuia să poarte pe mâini două ceasuri fixate la aceeași oră. Când a fost găsit mort, ceasurile erau oprite și arătau ore diferite, unul 20 și 14, celălalt 20 și 39 de minute. Nu s-a găsit o explicație pentru diferența orară. După 12 ani, Yuri Kuntsevici, șeful Fundației Dyatlov din Ekaterinburg, participant  la înmormântarea a cinci dintre cei nouă morți, a declarat: „Pielea lor avea o culoare maro-cafenie”. Un alt membru al echipei de căutare a spus că și părul celor morți avea culoarea gri. S-au ascuns declarațiile unor excursioniști, aflați la 50 de kilometri distanță de locul tragediei, care au afirmat că au văzut pe cer mai multe „sfere ciudate, de culoare portocalie”. Martori independenți, de la stații meteorologice sau unități militare din zona munților Urali, au confirmat că astfel de sfere bizare au fost observate pe toată perioada februarie-martie 1959. Și iată cum apare o posibilă legătură între aceste afirmații și spusele indigenilor Mansî, cum că schiorii au fost victimele unor ființe din alte lumi.

În 1990, jurnalistul Anatoli Gușin, din Sverdlovsk, a primit aprobarea de la poliție să restudieze dosarele acestui caz. Acesta a observat că toate paginile unde se vorbea de sferele misterioase erau smulse, iar dintre obiectele specificate în procesului verbal de constatare lipsea un „plic” misterios, despre care nu se mai știe ce conținea. În urma celor publicate de Gușin, au apărut lucruri surprinzătoare. După 30 de ani, Lev Ivanov, fost ofițer superior de miliție, omul care a condus ancheta oficială, a declarat că echipele de investigație nu au găsit „absolut nicio explicație rațională” pentru tot ce s-a întâmplat acolo. El a mai afirmat că, atunci, a primit ordin să închidă ancheta și să sigileze toate materialele referitoare la „apariția unor sfere care zburau pe cer”. Lev Ivanov s-a conformat, totul a fost declarat strict secret, dar el crede și acum că tragica întâmplare a fost din cauza acelor obiecte zburătoare neidentificate.Misterul-morților-din-Dyatlov

În anul 2000, scriitoarea Anna Matveyva, din Ekaterinburg, a publicat cartea „Misterul din pasul Dyatlov”. Aceasta conține o mare parte din declarațiile oficiale, din jurnalele victimelor, interviuri cu cercetătorii, fiind singurul document care centralizează astfel de informații. „Fundația Dyatlov” a fost creată în Ekaterinburg de către Universitatea Tehnică de Stat Ural și este condusă de Yuri Kuntesevici. Scopul acesteia este de a menține „Muzeul Dyatlov”, în memoria celor morți și de a convinge autoritățile ruse să redeschidă ancheta pentru a se stabili cine este vinovat de moartea celor nouă tineri. În limbajul Mansî, numele muntelui Otorten înseamnă ,,nu te duce acolo”. Cei care au îndrăznit să încalce această poruncă, au plătit pentru asta.

http://www.lumeamisterelor.com/





Potopul lui Noe

3 04 2013

Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria

Povestea lui Noe si a Marelui Potop se regaseste in toate marile culturi si civilizatii ale lumii. Osciland intre mit si adevar, considerata de unii pura fictiune, in vreme ce credinciosi ferventi au imbratisat-o neconditionat, povestea unei supravietuiri miraculoase a infierbantat nu numai mintile populatiilor, ci si a omenilor de stiinta. Urmarea nu este greu de banuit. Cercetatori din diverse domenii ale stiintei s-au transformat in exploratori si aventurieri, dedicandu-si intreg timpul identificarii urmelor potopului preistoric si dezlegarii unei istorii care ne-a parvenit plina de contradictii.

Pionierii

Numeroase ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantele cataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7500 de ani.

Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti. Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu.

Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata. Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuita? Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice. In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de rauri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din Neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari.potopul

In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimei glaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor. Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand campiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oameni, specii de plante si de animale. Cei care au fost martorii acestei catastrofe au crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop. Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat ca forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an.

Glasul marii

Teoria celor doi cercetatori a parut perfect plauzibila unei echipe internationale de cercetatori, specializati in diferite domenii. Condusi de Robert Duane “Bob” Ballard, celebrul oceanograf si specialist in arheologie marina, si ajutati de mijloace moderne de cercetare si masurare, acestia au pornit in explorarea adancurilor Marii Negre pentru a cauta dovezi puternice care sa vina in sustinerea acestei teorii.

In vara anului 1999, Ballard si colegii sai au pornit in cautarea campiilor odata fertile si mangaiate de soare. Mergand pe ideea ca nivelul apei a crescut cu peste 150 metri in timpul revarsarii, echipa a incercat sa identifice ceea ce ar fi trebuit sa fie linia de coasta a vechiului lac. Cu ajutorul unui sonar performant acestia au reusit sa localizeze o suprafata aflata la 37 de kilometri de actuala coasta a marii. Adiacent acestei intinderi se afla bazinul fosului lac, iar la o oarecare departare se afla dune de nisip care modeleaza forma initiala a coastei. Imaginile captate cu ajutorul sonarului au fost primele dovezi ale existentei unei acumulari de apa anterioare marii, insa cercetatorilor le mai lipseau cateva piese ale puzzle-ului.

mitul potopului si Atlantida

Sonarului i-au urmat scufundarile, cele care au adus la suprafata mostre de sedimente si organisme marine fosilizate. Desi analiza acestora a durat ceva timp, se pare ca rezultatele au meritat asteptate. In noiembrie 1999, Ballard a dat publicitatii rezultatele. Au fost analizate noua specii diferite de moluste, dintre care sapte erau specifice mediului de apa sarata, si a caror vechime a fost aproximata la 6 800 de ani vechime. In schimb, celelalte doua exemplare s-au dovedit a fi specii de apa dulce, extincte in prezent, care au populat adancimile lacurilor in urma cu 7 460 pana la 15 500 de ani. Descoperirea lor este o dovada a faptului ca apa trebuie sa fi fost dulce cu pana la 7 460 de ani in urma, oferind inca o dovada asupra modului in care s-a format Marea Neagra.

Adresa lui Noe?

Ultimele descoperiri au fost de natura sa lumineze trecutul “uscat” al bazinului Marii Negre, insa cercetatorii au simtit nevoia sa treaca rapid la urmatoarea intrebare: “Ce s-a intamplat cu oamenii aflati aici?”
In toamna anului 2000, au inceput cautarile unor posibile asezari umane. La scurt timp dupa aceea au fost gasite unelte care s-au dovedit a fi artefacte importante, insa pentru Ballard, dovada suprema insemna gasirea unor ramasite ale adaposturilor umane. Dupa cautari asidue si vizualizarea atenta a zeci de kilometri patrati care ar fi putut ascunde secrete, eforturile cercetatorilor pareau ca vor fi in sfarsit rasplatite. Locul care urma sa se numeasca “Site 82”, se afla la 95 de metri adancime si reprezinta o structura facuta de mana omeneasca. Cercetatorii au reusit sa obtina imagini detaliate ale sitului cu ajutorul unui aparat numit “Micul Hercule”.

Ceea ce au putut observa erau imagini ale unor grinzi de lemn, bucati de ceramica si unelte din piatra. Insa la o datare ulterioara cu radiocarbon s-a dovedit ca lemnul era prea tanar pentru a face parte din structura unor asezari din urma cu 7500 de ani. In schimb, probele de sedimente colectate din sit au revelat faptul ca fundatiile sunt facute dintr-un tip de piatra popular in cadrul asezarilor neolitice din regiune. Pana in prezent, oamenii de stiinta nu pot afirma cu precizie daca situl 82 este unul neolitic, intemeiat inainte de revarsare, insa posibilitatea ca lucrurile sa fi stat asa exista. Numai cercetarile viitoare vor putea confirma sau infirma acest fapt. Adancimile reci si sarace in oxigen ale Marii Negre au facut ca aceasta particularitate sa se transforme intr-un adevarat noroc pentru arheologi si oameni de stiinta, deoarece are capacitatea de a conserva dovezi care au supravietuit timp de sapte milenii, dovezi care ar fi fost pierdute oriunde altundeva.

Credinciosii nu au nevoie de o dovada a existentei potopului lui Noe, in vreme ce dovezile existentei acestui eveniment in istorie nu constituie implicit si o dovada a existentei lui Dumnezeu. Desi in urma expeditiei lui Ballard nu a fost complet lamurit aspectul martorilor puternicelor revarsari de ape, uneltele si alte artefacte sunt ramasite care vorbesc despre istoria omenirii.

“Globalizare” locala

Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”.

Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global. Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul. Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa. Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unui zeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza.

dupa potop

Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte. Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local. Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”. Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan. Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent. Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarece totul ar fi fost distrus. Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit sa zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.

sursa :descopera .ro








Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News