Cucerirea socială a Pământului – Edward O. Wilson

25 09 2016

Am creat o civilizaţie de tip Războiul Stelelor, cu emoţii din Epoca Pietrei, instituţii medievale şi tehnologie pe potriva zeilor.

  • Din Paleolitic, fiecare trib şi-a inventat propriul mit al creaţiei, imaginând fiinţe supranaturale modelate de mediul înconjurător. Mitul creaţiei este un instrument de supravieţuire. Conflictul tribal, în care credincioşii dinăuntru erau asmuţiţi împotriva necredincioşilor din afară, a fost o principală forţă motrice care a modelat natura umană biologică.
  • Conştiinţa nu a fost proiectată pentru autoexaminare, ci pentru supravieţuire şi reproducere. Gândul conştient este condus de emoţie; în esenţă şi în totalitate este devotat scopului supravieţuirii şi reproducerii.
  • Trăim pe seama inteligenţei conduse de cerinţele instinctului animalic. Acesta este motivul pentru care distrugem necugetat biosfera şi, odată cu ea, propriile noastre perspective de existenţă permanentă.cucerirea-sociala-a-pamantului
  • Cimpanzeii comuni şi cimpanzeii bonobo au o istorie evolutivă care începe acum 6 milioane de ani, momentul estimat în care ramura lor s-a despărţit de ascendenţa umană. De ce ei nu au atins nivelul uman? Răspunsul ar putea fi investiţia mai redusă pe care strămoşii cimpanzeilor comuni şi ai cimpanzeilor bonobo au făcut-o în capturarea şi consumul de animale vii. Populaţiile care au evoluat spre speciile Homo s-au specializat într-un consum masiv de proteine animale.
  • Un simţ acut al empatiei contează enorm şi aduce cu sine abilitatea de a manipula, de a căpăta cooperarea altora şi de a trişa. Inteligenţa socială este rentabilă.
  • Coeziunea impusă de concentrarea grupurilor în locuri protejate a fost mai mult decât un simplu pas înainte prin labirintul evolutiv. A fost evenimentul care a declanşat impulsul final ce a condus la specia Homo sapiens modernă.
  • Acum pare posibil să schiţăm o explicaţie îndeajuns de întemeiată a motivelor pentru care condiţia umană este un fenomen singular:
         :: prima preadaptare a fost vieţuirea pe sol. Pentru a progresa tehnologic dincolo de stadiul pietrei cioplite şi al ţepuşelor de lemn este nevoie de foc. Focul a permis gătirea hranei, iar împărţirea hranei gătite
      :: a doua preadaptare a fost o talie corporală mare, de dimensiuni atinse în istoria Pământului doar de un procentaj minuscul de specii animale terestre.
         :: a treia preadaptare a fost apariţia mâinilor apucătoare.
         :: apoi – modificarea alimentaţiei, de natură să includă carne, care furnizează o mai mare energie pe gram consumat, comparativ cu vegetalele. Avantajele cooperării în obţinerea cărnii au condus la formarea unor grupuri bine organizate.
  • Selecţia multietajată. Selecţia multietajată constă în interacţiunea dintre forţele de selecţie care ţintesc trăsături ale membrilor individuali şi alte forţe de selecţie care ţintesc trăsături ale grupului ca întreg.
  • Precursorii lui Homo sapiens formau grupuri bine organizate, ce concurau pentru teritoriu şi alte resurse limitate. Această competiţie este de aşteptat să fi afectat aptitudinea reproductivă genetică, adică proporţia de urmaşi personali a fiecărui membru, dat fiind că o persoană putea muri într-un conflict între grupuri. Ne putem aştepta ca rezultatul conflictului să fi determinat trăsăturile comportamentului social din fiecare grup: mărimea şi coeziunea grupului, calitatea comunicării şi diviziunea muncii. Pe de altă parte, aptitudinea reproductivă genetică este determinată de costul cerut şi beneficiul dobândit de pe urma apartenenței la grup, bunăvoinţa (plătită sub forma unei reciprocităţi directe sau indirecte – reputaţia şi încrederea) sau dizgraţia.
  • Aşadar, aptitudinea reproductivă genetică este o consecinţă a selecţiei individuale şi a selecţiei grupale. Dacă beneficiul apartenenţei la grup este sub cel adus de viaţa solitară, evoluţia va favoriza SEPARAREA şi ÎNŞELĂTORIA, dacă e invers, membrii grupului vor fi predispuşi la ALTRUISM şi CONFORMISM.
  • Dar pentru că toţi membrii normali ai unui grup au capacitatea de a se reproduce, în cadrul societăţilor umane există un conflict inerent şi iremediabil între selecţia naturală la nivel individual şi cea la nivel grupal. Alelele ce favorizează supravieţuirea şi reproducerea în detrimentul altora sunt în conflict perpetuu cu cele care favorizează altruismul şi coeziunea în determinarea supravieţuirii şi reproducerii. Egoismul, laşitatea şi competiţia nonetică promovează interesul alelelor selectate individual, diminuând proporţia alelelor altruiste, selectate la nivel de grup. Trăsăturile selectate la nivel grupal solicită cel mai aprig nivel al determinării în timpul conflictelor dintre grupuri rivale.
  • Eusocialitatea, caracterizată de un comportament care se opune tendinţelor selecţiei naturale la nivel individual, este un fenomen rar în istoria lumii, căci selecţia de grup trebuie să fie foarte puternică pentru a relaxa dominaţia selecţiei individuale.
  • Mare parte a culturii, inclusiv arta, s-a născut din inevitabila ciocnire dintre selecţia naturală şi seleacţia grupală.
  • Tribalismul – trăsătură fundamentală a omului
    Formare de grupuri, dobândirea confortului lăuntric şi a mândriei stârnite de sentimentul de înfrăţire, apărarea de grupurile rivale – toate sunt universalii absolute ale naturii umane şi ale culturii.
  • Grupurile moderne sunt din punct de vedere psihologic echivalente cu triburile din istoria antică şi din preistorie. Instinctul ce leagă membrii unui grup este produsul biologic al selecţiei grupale.
    Indivizii trebuie să aibă un trib. Acesta le dă un NUME pe lângă al lor şi un SENS social într-o lume haotică. Lumea modernă este un sistem de triburi interconectate.
    Temându-se de război şi consecinţele sale, omul de azi s-a orientat spre echivalentul său moral din sporturile de echipă. Aidoma cetăţenilor veseli din Washington care în timpul Războiului civil au venit cu „instrumentarul” de picnic pentru a fi martorii primei bătălii de la Bull Run, suportorii aşteaptă de la echipa favorită o experienţă plăcută, care să le reia, la alt nivel, experienţa ancestrală a încleştării cu alte triburi.
  • Tendinţa de a forma grupuri şi, după aceea, de a-i favoriza pe membrii din interiorul grupului, poartă semnele distinctive ale INSTINCTULUI.
  • Instinctul de a obţine plăcere din apartenenţa la un grup se traduce la un nivel superior prin tribalism. Oamenii sunt predispuşi la ETNOCENTRISM. Oamenii preferă compania altora de aceeaşi rasă, naţie, religie sau clan. Au mai mare încredere în ei, se relaxează mai bine cu ei şi îi preferă în căsătorie.
  • Un element fundamental al naturii umane este că oamenii simt îndemnul irezistibil de a aparţine unor grupuri.
  • Natura noastră sângeroasă este înrădăcinată pentru că atitudinea de grup-contra-grup a fost o principală forţă motrice, care ne-a făcut ceea ce suntem. În istorie, dezvoltarea unei mari părţi a tehnologiei a avut drept scop central lupta. Calendarele naţiunilor sunt punctate de sărbători care celebrează războaie câştigate şi oficiază servicii funerare pentru aceia care au murit purtându-le.
  • Orice pretext pentru un război real va fi acceptat de populaţie, atâta vreme cât acesta este văzut ca necesar pentru apărarea tribului. Dacă nu există niciun motiv convenabil pentru a se purta un război de expansiune teritorială, se găseşte întotdeauna la dispoziţie divinitatea.
  • Acum 10 mii de ani, odată cu invenţia agriculturii şi a aşezămintelor săteşti şi cu apariţia surplusurilor de hrană, evoluţia culturală s-a accelerat brusc.
  • Emigraţia şi căsătoriile interetnice au preluat conducerea, în calitate de forţe covârşitor dominante ale microevoluţiei, omogenizând distribuţia globală a genelor. Impactul asupra umanităţii ca întreg, chiar şi în acest stadiu timpuriu în care se află, este o creştere spectaculoasă, fără precedent,a variaţiei genetice în sânul populaţiilor locale din toată lumea. Această creştere este însoţită de o reducere a diferenţelor dintre populaţii.
  • Antropologii identifică trei niveluri de complexitate în cadrul populaţiilor umane. La nivelul cel mai simplu, cetele de vănători-culegători şi micile sate agrare – în linii mari egalitariste. Şefiile tribale, următorul nivel, sunt conduse de o pătură de elită, ai căror membri sunt înlocuiţi de rude ori de inşi cu acelaşi rang. Statele, pasul final în evoluţia culturală a societăţilor, posedă o autoritate centralizată. Statul este birocratic, responsabilităţi diverse fiind împărţite între specialişti. Ascensiunea civilizaţiei de la ceata şi satul egalitare până la stat a avut loc prin evoluţie culturală, nu prin modificări genetice.
  • Din marea diversitate a trăsăturilor de personalitate, majoritatea pot fi împărţite în cinci domenii:
         extraversiune / introversiune
         antagonism / spirit de cooperare
         grad de conştiinciozitate
         grad de nevrozism
         deschiderea spre experienţă.
  • Cum şi de ce a apărut eusocialitatea – stadiul cel mai avansat de comportament social? Au fost doi paşi.  Mai întâi în cazul tuturor speciilor care au atins eusocialitatea – cooperarea altruistă APĂRĂ UN CUIB durabil împotriva duşmanilor. Odată atins acest stadiu, se realizează DIVIZIUNEA MUNCII.
  • Ce este natura umană? Natura umană constă în regularităţile moştenite de dezvoltare mentală, comune speciei noastre. Ele sunt regulile epigenetice, care au evoluat prin interacţiunea dintre evoluţia genetică şi cea culturală, petrecută de-a lungul unei lungi perioade din preistoria profundă. Aceste reguli sunt înclinaţiile genetice în cee ce priveşte modul în care simţurile noastre percep lumea, codificarea simbolică prin care ne reprezentăm lumea, opţiunile pe care ni le facem automat accesibile şi reacţiile care ni se par cele mai uşoare şi aducătoare de cele mai mari recompense.
  • Regulile epigenetice sunt preinstalate şi ele compun adevăratul nucleu al naturii umane. Aceste comportamente sunt învăţate,dar procesul este „prefigurat”. Suntem prefiguraţi să învăţăm rapid frica de şerpi, să descoperim frumuseţe într-un parc străbătut de un curs de apă (nu toţi am vrea să locuim într-un asemenea loc?), să evităm incestul (efectul Westermarck – să nu manifeşti interes sexual, sub aspect sexual, faţă de cei cu care am fost strâns asociaţi în perioada de început a vieţii), teama de înălţime.
  • În ce priveşte preferinţa pentru o locuinţă / birou, studiile au arătat că preferăm un loc pe o înălţime cu vedere în vale, un teren deschis de tip savană, cu copaci izolaţi şi pâlcuri de copaci şi în apropierea unei ape, rău, lac ori un râu – ceea ce are ca singură explicaţie înrădăcinarea acestor preferinţe de-a lungul evoluţiei. Cu alte cuvinte, oamenii preferă să trăiască în acele medii în care specia noastră a evoluat vreme de milioane de ani în Africa.
  • Cultura este combinaţia de trăsături care disting un grup de altul. Dezvoltarea culturii depinde de memoria de lungă durată, care permite construirea de scenarii şi de a planifica strategii.cucerirea-sociala-a-pamantului-2
  • Sunt oameni răi ori buni de la natură? Oamenii sunt şi una, şi alta şi aşa vor fi pe vecie. Dilema binelui şi a răului a fost creată de selecţia multietajată, în care selecţia individuală şi cea grupală acţionează împreună asupra aceluiaşi individ, dar în mare măsură în opoziţie una faţă de alta.
  • Selecţia individuală este rezultatul competiţiei pentru supravieţuire şi reproducere dintre membrii aceluiaşi grup, modelând instincte care sunt fundamental egoiste în ce-i priveşte pe ceilalţi.
  • Selecţia grupală modelează instincte care tind să-i facă pe indivizi altruişti.
  • Selecţia individuală explică ceea ce numim „păcat”, iar cea colectivă ce numim „virtute”.
  • Selecţia grupală a promovat interesele genetice ale indivizilor cu privilegii şi status, ca recompensă pentru realizări de seamă făcute în folosul tribului.
  • Există o REGULĂ DE FIER în evoluţia socială genetică: indivizii egoişti îi înving pe indivizii altruişti,în vreme ce grupurile de altruişti înving grupurile de indivizi egoişti.
  • Dacă ar fi să domine selecţia individuală, societăţile s-ar dizolva; dacă ar fi să domine cea grupală, grupurile de oameni ar ajunge să semene cu coloniile de furnici.
  • Emoţiile de condamnare a celorlalţi – dispreţ, furie şi dezgust – îndeamnă individul să-i pedepsească pe trişori.
  • Emoţiile de apreciere a celorlaţi – recunoştinţă şi o emoţie ce se poate numi elevaţie, îndeamnă individul să-i răsplătească pe altruişti.
  • Emoţiile resimţirii stării lăuntrice a celorlaţi – simpatie, compasiune şi empatie – îndeamnă individul să ajute pe cineva aflat în nevoie.
  • Emoţiile conştiinţei de sine – vinovăţie, ruşine şi stinghereală – îndeamnă individul să evite înşelătoria ori să-i îndrepte efectele.
  • A fi om înseamnă şi nivelarea celorlalţi, în special a celor care primesc mai mult decât li se cuvine.
  • Cele mai avansate societăţi moderne în materie de calitate a vieţii, educaţie, asistenţă medicală, combaterea criminalităţii şi stimă de sine colectivă, înregistrează cele mai mici diferenţe de venit între cei mai bogaţi şi cei mai săraci.
  • Oamenii obţin o plăcere viscerală nu numai în urma NIVELĂRII şi COOPERĂRII. Le place, de asemenea, să vadă că SUNT PEDEPSIŢI cei care nu cooperează. Instinctul de a-i doborî pe cei răi este satisfăcut prin dezvăluirile din tabloide şi de reportajele despre fărădelegi (şi explică şi de ce ne plac filmele de acţiune, în care binele învinge răul).
  • Oamenii îşi doresc să-i vadă pedepsiţi pe răufăcători şi trântori, acesta fiind un comportament altruist, privit de la nivelul grupului, vizând mai multă ordine în societate.
  • Se dovedeşte utilă în societate sporirea reputaţiei prin care unui individ i se atribuie o reputaţie de altruism şi de spirit de cooperare.
  • La Rochefoucauld: modestia se datorează fricii de a nu-ţi atrage invidia şi dispreţul. Este o inutilă etalare a puterii spiritului. Modestia celor care ating cea mai înaltă distincţie se datorează unei dorinţe de a părea şi mai măreţi decât sunt.
  • Originile religiei. Religia organizată este o expresie a tribalismului. Fiecare religie îşi învaţă adepţii că ei constituie o comunitate specială. Lipsa de logică a religiilor nu este o slăbiciune, ci forţa lor esenţială. Acceptarea bizarelor mituri ale creaţiei stabileşte legături între membrii tribului. Ca şi în vechime, credincioşii de astăzi nu sunt, de regulă, prea mult interesaţi de teologie şi câtuşi de puţin de paşii evolutivi care au condus la religiile din lumea de astăzi. Pe ei îi preocupă credinţa religioasă şi beneficiile ei. Miturile creaţiei explică tot ceea ce ei trebuie să ştie despre istoria profundă, pentru a se păstra unitatea tribală.
  • Credinţa religioasă este o capcană nevăzută şi inevitabilă, întinsă în decursul istoriei biologice a speciei noastre. Omenirea merită ceva mai bun.
  • De ce este înţelept să punem deschis la îndoială miturile şi divinităţile religiilor organizate? Pentru ele PROSTESC şi ÎNVRĂJBESC. Pentru că fiecare nu-i decât o versiune dintr-o mulţime de scenarii concurente. Pentru că încurajează ignoranţa, abat atenţia oamenilor de la sesizarea problemelor din lumea reală şi îi conduc adeseori în direcţii greşite şi spre acţiuni dezastruoase.

Paragrafele de mai sus reprezintă extrase ori adaptări din cartea Cucerirea socială a Pământului de Edward O. Wilson, care poate fi găsită în librării şi a cărei lectură v-o recomandăm.

scientia.ro





Clima, dusman sau aliat?

29 04 2015

În ultimii ani diferitele părţi ale globului au fost expuse din punct de vedere climatic la modificări drastice. Ploi torenţiale, vânturi puternice, căderi masive de zăpadă, secetă, uragane au afectat major viaţa locuitorilor din zonele respective. Un grup de specialişti englezi care au realizat recent un “Atlas complet al lumii” vorbesc chiar de modificări ale conturului unor continente, vizibile din satelit. Explicaţiile meteorologilor sau ale diferiţilor reporteri prezenţi în zonele calamitate au însă mereu drept leit-motiv încălzirea globală a planetei! O explicaţie neutră, care face ca nimeni să nu poată fi considerat responsabil pentru aceste dezastre. Iată în continuare ce spun unii specialiştii – ale căror studii sunt mai puţin mediatizate, încercând să facă puţină lumină în acest domeniu atât de ceţos al vremii, cu tot ceea ce înseamnă ea.

descărcare

În iunie 1988, dr. James Hansen de la Institutul Goddard de Studii Spaţiale din New York a informat Senatul American că a găsit o metodă pentru a calcula temperatura medie la suprafaţa pământului prin luarea în considerare a mii de date de la staţiile meteo de pe glob. Metoda implica o divizare a suprafeţei Terrei în pătrate de 5 grade latitudine pe 5 grade longitudine, calculând pentru fiecare pătrat temperatura medie pentru fiecare lună, din fiecare an. S-a descoperit astfel că pe ansamblu, pe parcursul a 140 de ani, creşterea globală a temperaturii a fost de doar  0,6˚C ± 0,2˚C. Temperatura medie nu a crescut continuu: pe perioade scurte de timp s-au putut observa fluctuaţii – scăderi sau creşteri cuprinse între 0,15˚ şi 0,5˚C. Prin realizarea de măsurători comparative în apropierea zonelor locuite şi în afara lor, s-a observat creşterea temperaturii globale doar în zonele locuite, dar nu cu valori care să genereze o psihoză colectivă.

Şi atunci de ce o creştere de doar 0,6˚C, care nu poate afecta sistemele biologice, a fost considerată totuşi îngrijorătoare? La acea vreme autorităţile au vorbit în mass media despre studiile dr. Hansen ca despre un indicator al unui viitor dezastru, însă au omis să precizeze care este valoarea creşterii globale a temperaturii. S-au făcut şi în continuare măsurători ale temperaturii atmosferice cu ajutorul baloanelor meteo şi acestea au arătat că pe ansamblu, nu există nici o modificare a temperaturii între anii 1956 şi 2000. Compararea măsurătorilor realizate de sateliţi, baloanele meteo şi la suprafaţa terestră, au arătat doar foarte mici diferenţe între diferitele sisteme. Toate măsurătorile indică aceleaşi modificări atmosferice şi temperaturi asemănătoare. Şi atunci de ce se vorbeşte despre încălzirea globală a planetei? Ce rost are acest refren obsedant care ni se repetă de câţiva ani prin intermediul presei, televiziunii şi radioului? Are el rolul de a deturna atenţia de la adevăratele cauze ale catastrofelor climatice care au început să se petreacă tot mai des? Ce ştiau cei care anticipau o încălzire a climei în 1988 – pe baza unor studii care dovedeau contrariul?

           Producerea  de inundaţii masive cu ajutorul unor arme climatice

Ideea modificării la voinţă a vremii este veche. De mii de ani înţelepţii vechilor civilizaţii cunoşteau această artă spirituală şi mai ales cum să realizeze aceasta fără a perturba echilibrul general al planetei. Ei cunoşteau faptul că o modificare a unei părţi duce la modificarea întregului. Nu la fel procedează astăzi cei care, prin intermediul producerii unor vibraţii de joasă frecvenţă în atmosferă au creat adevărate arme climatice. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.

apocalypse-Haarp

HAARP. Acest acronim provine de la High-frequency Active Aurol Research Project – Proiectul de cercetare a Aurorei activată cu frecvenţe înalte. HAARP este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică”, după cum afirmau în revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning atunci când au scris articolul “Îngerii nu se joacă cu HAARP”. Acest proiect, afirmă dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice (IICPH), va fi prezentat publicului ca fiind un scut spaţial faţă de diferite arme sau, pentru cei mai creduli, ca fiind un aparat care repară stratul de ozon.

În realitate, tehnologia HAARP constă dintr-un ansamblu de turnuri care iradiază atmosfera cu cantităţi enorme de unde radio de frecvenţă joasă (EFJ). Turnurile HAARP arată ca nişte antene normale, dar sunt specializate în emisia de unde radio. Acest tip de turnuri sunt localizate în mai multe părţi ale globului. America a construit cea mai mare arie de turnuri HAARP în Gakona, Alaska, pe o suprafaţă de 40 de acri. Turnurile HAARP de pe teritoriul SUA sunt acţionate de Directoratul vehiculelor spaţiale ale Laboratorului de cercetare al forţelor aeriene americane (Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate).

HAARP are capacitatea de a plasa cantităţi enorme de unde de joasă frecvenţă (EFJ) în atmosfera terestră, deasupra unor zone strategice şi de a menţine constantă energia, în cazul în care ar exista variaţii, într-o manieră mai precisă şi mult mai bine controlată decât un detonator nuclear. Dr. Nicholas Benich, om de ştiinţă implicat activ în campania anti-HAARP, arată că această tehnologie produce un fascicul foarte puternic de unde radio care încălzeşte şi astfel ridică zone întregi din ionosferă (stratul încărcat electric care se află deasupra atmosferei); apoi undele electromagnetice se întorc spre pământ şi pătrund peste tot, atât în structurile vii cât şi în cele neanimate. Astfel, pe lângă alterarea climei şi crearea de furtuni, HAARP modifică modul în care mintea umană operează şi chiar scade rezistenţa biologică la boli.

HAARP

HAARP diferă de alte sisteme de încălzire a ionosferei, care aruncă difuz în atmosferă unde de joasă frecvenţă, prin focalizarea semnalului de la majoritatea, dacă nu de la toate turnurile de pe cei 40 de acri, într-un singur fascicul. Oamenii de ştiinţă sunt îngrijoraţi că armata poate crea, datorită acestui instrument, o gaură uriaşă în atmosfera superioară, distrugând astfel protecţia planetei faţă de radiaţiile solare. Dr. Bertell spune despre HAARP că este “un reşou uriaş care poate determina ruperi majore ale ionosferei, creând nu numai găuri, dar şi incizii lungi în stratul protector de deasupra Pământului”.

Tehnica HAARP este în întregime funcţională din 1993. Cam câtă energie de frecvenţă joasă aruncă HAARP în atmosferă? În Alaska, aceste turnuri sunt construite să radieze 1,7 gigawat în ionosferă. HAARP poate afecta astfel şi câmpul electro-magnetic al pământului. Din punct de vedere militar, HAARP este o armă de distrugere în masă, după cum afirmă Michel Chossudovsky, profesor de Ştiinţe Economice la Universitatea Ottawa. El reprezintă un instrument de cucerire, capabil să destabilizeze selectiv agricultura şi sistemele ecologice pe regiuni întinse.

GWEN. Acest acronim provine de la Ground Wave Emergency Network (Reţeaua de urgenţă a undelor terestre). Acestea sunt turnuri enorme care au fiecare câte 100 de cabluri de cupru înfipte în formă de evantai sub baza turnului. Departamentul de apărare a construit aceste turnuri sub motivul că vor fi utile în comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Această poveste cu comunicaţiile nu va sta în picioare în momentul în care vom înţelege că suflul nuclear distruge orice echipament de telecomunicaţie, făcând imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. Tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice. Turnurile GWEN sunt localizate în California chiar de-a lungul faliei tectonice şi în zonele vulcanice din nord-vestul Pacificului. Vedem deci cum ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. GWEN conlucrează deci din plin cu HAARP.

Marea Inundaţie din Midwest (1993) a fost creată utilizând arme climatice

Reginald E. Newell de la M.I.T – Massachusets Institute of Technology scria în “Geophysical Research Letters Journal” că în atmosfera joasă plutesc uriaşe râuri de apă. Aceste “râuri” nu sunt apă condensată, ci vapori care curg efectiv. Cu alte cuvinte, omul nu le poate vedea şi nici nu realizează când le traversează cu avionul. Dar aceste râuri de vapori sunt enorme. Ele au dimensiunea a 600-700 de km lăţime şi până la 7500 de km lungime. Aceste “râuri” sunt situate la 3 km deasupra pământului, şi au un debit de aproximativ 165 milioane de litri de apă pe secundă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că există 5 râuri atmosferice în emisfera nordică şi 5 în emisfera sudică.

396_clima-estremo-2003-figura-2_b1

Acum, ştiind că există aceste “râuri” în atmosferă, cum e cel mai uşor de creat o inundaţie? Cel mai simplu ar fi să se pună un dig în calea unui astfel de râu şi apa respectivă să fie redirecţionată spre pământ. S-a observat că energia de frecvenţă joasă (EFJ) creează un dig electronic în atmosferă. Aceste diguri electronice pot bloca râurile de vapori, determinând căderea unor cantităţi uriaşe de apă pe pământ.

Un astfel de dig atmosferic artificial a fost creat în 1993 prin acţiunea combinată a turnurilor HAARP din Alaska şi GWEN din Midwest. Oamenii de ştiinţă au lăsat deschisă emisia EFJ timp de 40 de zile şi 40 de nopţi.  Rezultatul? A plouat pe tot acest interval. Turnurile GWEN sunt plasate exact pe linia nord-sud, la nord de râurile Missouri şi Mississippi. Bineînţeles că aceste două râuri au fost incriminate pentru producerea inundaţiilor. Pe lângă morţi, răniţi şi distrugerea de locuinţe, această furtună a produs pierderi agricole în valoare de 12-15 miliarde USD.

Care a fost starea vremii în Europa în vara aceasta? În centrul şi vestul Europei erau inundaţii masive, iar în România pârjol. Frontul de instabilitate atmosferică din Europa, despre care ştim că în general înaintează zilnic de la vest către est, se înţepenise parcă undeva deasupra Austriei. Timp de o lună a stat acolo ca şi cum ceva îl ţinea pe loc. Acel ceva a fost exact un astfel de dig atmosferic de netrecut, care a făcut ca apele să rămână în centrul şi vestul Europei, iar seceta la răsărit.

                               Cu ce scop se creează astfel de calamităţi?

Nu mult după inundaţia din Midwest, din 1993, au apărut tot felul de ştiri despre lipsa de discernământ sau de inspiraţie a celor care şi-au construit sau reconstruit case, în zone predispuse la inundaţii. Aceste ştiri sfătuiau oamenii să nu mai construiască case în astfel de zone. Un plan ingenios pentru a muta populaţia în zonele dorite.

În 1977, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia care a rezultat – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD), a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii, care ar putea duce la efecte severe, pe termen lung sau pe arii foarte întinse care să afecteze economia şi societatea. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, în noiembrie 2000, la Haga, a avut loc Conferinţa despre modificarea climei. Nici delegaţiile oficiale, nici grupurile de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător care au participat la această conferinţă, nu au ridicat deloc problema războiului climatic sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). La modul oficial, peste acest subiect s-a aşternut o tăcere suspectă.  Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă.

Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat de London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ creşterea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”.

Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, amintea despre diferite tipuri de arme neconvenţionale care utilizau frecvenţe radio. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, el se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climatice instantanee. Până la urmă şi Napoleon a fost învins în 1812, tot datorită condiţiilor climatice.

                                                                                                               autor:   Alex IONESCU

Bibliografie:

1. Site-ul Institutului Goddard de Studii Spaţiale din New York:  http: //www.giss.nasa.gov

2. Michel Chossudovsky – New weapon could trigger climate change

3. Vincent R. Gray – Regional temperature change, 2003

4. The Times, London, 23 noiembrie, 2000

5. Intelligence Newsletter, 16 decembrie, 1999.

6. Nicholas Begich and Jeane Manning – The military’s pandora’s box, Earthpulse press, Alaska, 1995.

7. Rosalie Bertell –  Background of the HAARP Program, 5 noiembrie, 1996.





Enigmaticele tuneluri ale civilizatiilor antice

29 09 2014

Deschideri şi intrări ascunse spre tărâmuri subterane, tuneluri misterioase care te conduc spre regiuni interzise, situate în interiorul Pământului, au fost găsite în multe zone ale lumii. De mii de ani multe civilizaţii ne-au lăsat moștenire legende, mituri și povești incredibile despre tuneluri și peșteri locuite de o rasă misterioasă de fiinţe inteligente. Multe documente sugerează că o anumită civilizație subterană a ajuns la niveluri avansate de ştiinţă. Cine este aceasta şi care este rolul ei pe această planetă? 


Teoria reţelei de tuneluri antice, care înfăşoară aproape întregul globul, s-a născut datorită unui eveniment misterios care s-a consumat în 2003, în apropiere de orașul Solnechnogorsk, pe lacul, denumit sugestiv Bezdonnye (fără fund), din Rusia. Lacul apare menționat si în scrierile poetului rus Alexandr Blok, în care un pădurar din zonă îi spune o legendă despre apariția misterioasă a lacului care este legat prin canale tainice cu marile oceane ale planetei. Legenda mai spune că în timpuri străvechi, pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. Într-una dintre zile un conducător auto local a văzut plutind pe lacul respectiv o vestă de salvare. Judecând după eticheta de identificare, vesta aparținuse marinarului american Sema Belovsky, care servise pe distrugătorul al forţelor navale ale SUA, în 12 octombrie 2000.

Distrugătorul, la acea dată, a fost aruncat în aer de către terorişti. Tragedia a avut loc în portul Aden, Yemen. În explozie și-au pierdut viața patru marinari, printre care și Sema Belovsky care a și fost dat dispărut. Conform analizelor s-a constatat că vesta de salvare aparţinuse într-adevăr lui Sema Belovsky. Dar aici se pune întrebarea fenomenală: cum a putut să călătorească o vestă de salvare, în linie dreaptă, aproape trei ani, aproximativ 4000 de kilometri, din portul Aden până în adâncurile lacului din Rusia? De aici a plecat ideea existenței unui tunel ce leagă oceanul Indian de Rusia. Și cum această ideea prinsese mai de mult timp contur pe baza a zecilor de tuneluri antice descoperite în lume, problema a început să pară credibilă. Dar cine a creat aceste legături subterane, când şi în ce scop, rămâne o poveste de mister. Conform cercetătorilor au o vechime de 30 de milioane de ani. Și nu o dată mulți speologi, mineri s-au ingineri constructori au atras atenţia asupra existenţei în paralel cu peșterile naturale, ale liniilor de metrou sau ale galeriilor miniere, a unor cavităţi subterane ciudate, create de civilizaţiile antice. Și nu sunt simple tuneluri.

Au fost descoperite, de exemplu, săli uriaşe subterane, ale căror pereți au fost creați și capitonați printr-o tehnologie necunoscută. Acești pereţii aproape că ascund complet procesele secundare naturale: stalactite, stalagmite, fisuri. Interesant e că la începutul acestui secol, a crescut considerabil frecvenţa descoperirilor de fragmente ale acestor „treceri”, în diferite părţi ale planetei noastre. Conform unor arheologi, tunelurile au fost construite pentru a-i proteja pe  de un asteroid sau de o calamitate. Dar ce fel de oameni  trăiau acum 30 de milioane de ani?  Aveau cunoștințe avansate de inginerie geologică, putand să calculeze sau să anticipeze anumite procese naturale de transformare a scoarţei pământului şi a cavităţilor subterane care apar  de-a lungul timpului.Cunoșteau tehnica de supraviețuire și de muncă în subteran. Tunelurile au o direcție clară. Cine i-a ghidat să mențină această direcție? Extratereștrii sau sateliții?

Pereții au avut parte de un tratament special, probabil împotriva umezelii și a altor acțiuni care apar în asemenea direcție, pentru conservare, prin metode si tehnologii necunoscute în ziua de azi. Toate acestea sunt deocamdată inaccesibile pentru a înţelegerea umană. Peșterile – și mai nou tunelurile antice – au fost dintotdeauna un subiect care a atras atât atenția oamenilor de știință, cât și a celor pasionați de mistere. În străfundurile planetei se ascund enigme de nepătruns. Pe aceasta temă s-au iscat controverse, au fost scrise o mulțime de cărți și au fost realizate sute de filme de aventuri. Cert este că acestea există peste tot în lume, fie că vorbim despre galeriile antice descoperite sub Rusia, Germania, Ierusalim, Anglia, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane săpate pe sub Mexic. Arheologii și oamenii de știință și-au pus tot mai des întrebarea dacă nu cumva aceste rețele subterane au fost cândva conectate între ele. 
Lungimea lor nu a putut fi determinată, pierzându-se într-un nesfârșit labirint spre centrul pământului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite în aceeași perioadă. Peninsula Crimeea este străpunsă de o rețea complexă de tuneluri, parte dintre ele plecând din Peștera de Marmură sau Poarta de Aur, una dintre cele mai populare cavități din lume. Numele vine ca urmare a faptului că are formațiuni din marmură de calcar. Într-un top al speologilor, este pe locul cinci ca frumusețe și complexitate. Este situată în muntele Chatyr Doug, la o altitudine de 920 de metri deasupra nivelului mării. După coborârea în peşteră vizitatori sunt întâmpinaţi de o sală imensă, în formă de tub, de aproximativ 100 de metri lungime și 28 de metri înălțime. Peștera are patru cavități, jumătate dintre ele umplute cu blocuri de piatră, prăbuşite din cauza cutremurelor și alunecărilor de pământ.

Din aceasta se desprinde un imens (nenatural)tunel  care pur și simplu îți sufocă sufletul prin mulțimea pădurilor de stalactite şi stalagmite. E o experienţă fascinantă. Zeci de „candelabre” atârnă de tavanul acoperit cu „flori de corralite” unele dintre ele ajung aproape de podea. Dar puţini oameni acordă atenţie faptului că iniţial a fost un tunel cu pereţi perfect netezi, prelucrați la temperaturi înalte, având o căptușeală specială. Sunt bine conservați şi nu au urme de eroziune sau cavităţi carstice. Această cavitate duce la aproximativ un kilometru de nivelul Mării Negre și se presupune ca este un fragment dintr-un tunel mai vechi. Având în vedere că bazinul Mării Negre a fost format la sfârşitul erei Eocen (peste 30 de milioane de ani în urmă), ca urmare a căderii unui asteroid care a distrus creasta principală a Munţilor Crimeii. Se presupune că Peștera de Marmură este un fragment dintr-un tunel vechi, partea principală care făcea legătura cu altă zonă a lumii se afla în porțiunea de munte distrusă de asteroid.

Și tot în Caucaz, în defileul sub Gelendzhik, din timpuri antice a fost descoperită o mină, săpată vertical, cu un diametru de aproximativ cinci metri, și o adâncime de 100 m. Caracteristic acestei mine sunt pereții netezi, care arată de parcă ar fi topiți. Oamenii de știință au ajuns la concluzia ca șlefuirea pereților a fost făcută sub efecte termice și mecanice, care au creat un strat extrem de rezistent cu grosimea 1-1,5 mm. Cu ajutorul tehnologiei moderne crearea unei astfel de structuri este imposibilă. În plus, mina este puternic radioactivă. Dar speologi din Crimeea au găsit o cavitate mare în partea de sus a muntelui Ai-Petri şi tuneluri vechi care conectează peninsula Crimeea cu Caucaz. În timpul unei expediții, ufologii din Caucaz au stabilit că, sub creasta Uvarov, vizavi de muntele Arus, există tuneluri vaste, dintre care unul duce spre peninsula Crimeea prin orașul Krasnodar, Eisk, Rostov-pe-Don, ajungând pana în regiunea Volga.

În timpul expediţiei din regiunea Krasnodar, a fost înregistrată o ramură  care se îndreptată spre Marea Caspică. Membrii expediției nu au reuşit să ofere un raport mai detaliat. În Rusia există un lanț de dealuri, cunoscut sub numele de Medveditki, situat 15-18 de kilometri de oraşul Zhirnovka a regiunii Volgograd.Acesta a fost studiat în detaliu de organizația „Kosmopoisk” începând cu anul 1997. Este considerată una dintre principalele zone anormale din Rusia. Este un loc unde motorul mașinii se îneacă, frânele pot ceda brusc și ceasul merge înapoi. Martorii vorbesc despre apariția unei perdele ceaţă argintie care lasă arsuri pe piele. Aici a fost depistată și cartografiată o rețea extinsă de tuneluri, cercetată pe o distanță de zeci de kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de la șapte până la 20 de metri și, pe măsură ce se apropie de creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând până la 120 de metri, transformându-se sub munte într-o sală imensă.


De aici, se ramifică alte trei tuneluri în diferite unghiuri. La începutul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de miniștri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Strâmtoarea Tatara, care desparte Rusia continentală de insula Sahalin și care leagă Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condițiile declanșării războiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevăzut cu cale ferată, între insula Sahalin și Rusia. Dar in 1953, conducătorul suprem moare și proiectul este abandonat. După destrămarea imperiului sovietic, planul strict secret a fost dat publicității. Specialiștii care lucraseră ani de zile în acest tunel, au făcut dezvăluiri senzaționale. Ei au mărturisit că, de fapt, tunelul fusese săpat din timpuri imemoriale, posibil de către o altă civilizație, și că proiectanții ruși îl descoperiseră întâmplător. Tunelul fusese trasat si construit ținând cont de geologia dificilă a solului de sub fundul apelor.

Pereții săi erau foarte netezi, acoperiți cu un material care semăna a lava vulcanică. Toți cercetătorii ruși au fost de acord că materialul respectiv nu era unul creat de natură. În urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra pereților se acționase simultan termic și mecanic, iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistentă. Conform afirmațiilor cercetătorilor, nici o tehnologie modernă nu ar putea realiza o asemenea lucrare. Totodată au amintit despre găsirea unor obiecte stranii în tunel, a unor mecanisme de neînțeles, instrumente și echipamente necunoscute, și chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat după abandonarea acestui gigantic și ambițios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care în decursul deceniilor s-au pierdut”.
Dar nu numai Rusia dispune de asemenea rețele subterane. Au fost raportate tuneluri identice și în Polonia şi Slovacia. În regiunea montană Beskid de exemplu un pădurar a povestit că, în anii ’60 , el şi tatăl său în timp ce traversau o creastă au observat ceva suspect. Acolo, la o altitudinea de 600 de metri, au scos o piatră proeminentă.

S-a dovedit că piatra ascundea de fapt intrarea într-un tunel. Spațiul este atât de mare încât se poate intra cu uşurinţă, nu doar un cal şi căruţă, ci cu un întreg lanț de căruțe. Cavitatea este ovală și pereţii, foarte netezi, par de sticlă. După ce au traversat un culoar, tatăl şi fiul au intrat într-o cameră ciudată, care dădea în mai multe tuneluri de diferite forme, în secţiune transversală (triunghiulare şi rotunde). Din declarațiile cercetătorilor reiese faptul că din aceste tuneluri enigmatice se poate ajunge în diferite puncte ale planetei: Germania, Anglia şi chiar America. Rămâne un mister, de către cine şi în ce scop au fost construite aceste tuneluri.

Dar este clar că respectiva civilizație, care popula planeta noastră cu milioane de ani în urmă, şi, eventual, ascunsă în măruntaiele pământului, a avut o cunoaştere profundă. Parte dintre geologi aproximează că tunelurile au o vechime de la 50.000 până la 30.000.000 de ani. Și se pare că doar un procent de aproximativ 2% a fost studiat, restul de 98% rămâne un mister. Doar poate să se facă o cartografiere cu ajutorul unor sateliți, dar costurile ar fi imense. În Germania şi Austria, au fost explorate mai mult de 1000 de un astfel de tuneluri, arheologii declarând că acesta e un procent de doar 11% dintr-un total aproximat în 1687. Dimensiunile lor variază. Unele tuneluri au o lungime de 25 de metri, în timp ce altele depăşesc 100 de metri. În unele tuneluri au fost găsite uşi cu încuietori. Oare la ce a folosit un tunel care începe din Italia, trece pe sub Austria, Germania, Rusia şi ajunge undeva în deşertul Gobi, din Mongolia? Aceste enigmatice rețele încep de la o adâncime de 40 de metri și ajung chiar și la 450 de metri. Și peste tot cam același model de pereți netezi ca sticla. Exact cum cineva ar fi folosit o armă de fuziune să topească granitul. Există o reţea de tuneluri și sub România. O aproximare efectuată de către un profesor ieșean,  presupune că acestea se află la patru, cinci kilometri adâncime sub pământ. Sunt specialiști în paranormal care au vizualizat asemenea enigmatice spații subpământene construite de entități mult mai avansate decât noi. Conform hărţilor profesorului, un asemenea tunel misterios, aflat la o adâncime de 1.500 m sub pământ, leagă Munţii Retezat (Sargesia) de Bucegi (Buşteni), Ceahlău (Sucidava) şi Satu Mare. În vara anului 2007, dl profesor Bursuc a efectuat cercetări în Masivul Godeanu, la vest de Mânăstirea Tismana, unde a găsit alte construcţii subpământene. Existenţa acestor tipuri de tuneluri a fost confirmată și pe teritoriul american. Geologii au declarat că multe dintre experimentele nucleare efectuate de-a lungul timpului eu scos l-a iveală o vastă rețea de tuneluri (chiar și piramide subpământene, exemplul ar fi Alaska) care încep din Canada și fac legătura cu Mexic. În 1965, cercetătorul Juan Moricz a descoperit o vastă rețea de tuneluri vechi în provincia ecuadoriană Morona-Santiag. Au fost estimate că se întind pe mii de kilometri. Omul de știință a atras atenția că: „Rețele nu sunt rezultatul unor procese naturale. Dacă ar fi fost rezultatul unor procese naturale, nu aș fi descoperit deschideri atent tăiate pentru uşi!”





Exista civilizatii extraterestre ?

30 07 2014

În secolul al IV-lea Î.Hr., un mare învăţat grec, Metrodor din Kios, afirma că: „Ar fi tot atât de absurd să credem că nu există decât o singură lume locuită în spaţiul infinit, precum am crede în existenţa unui singur spic de grâu pe o câmpie nesfârşită.” Această afirmaţie ţine, desigur, de logica bunului simţ. Punctul de vedere strict ştiinţific necesită însă acceptarea deplină a unei concluzii doar în condiţiile în care toate aspectele implicate au fost studiate şi verificate cu minuţiozitate.

Totuşi, chiar şi din această perspectivă, opinia mai multor savanţi ai zilelor noastre este aceea că a considera că suntem singura civilizaţie din Univers (care pentru ştiinţă apare aproape infinit) înseamnă nu doar o dovadă de imens orgoliu, dar şi de o crasă ignoranţă. Aceasta deoarece chiar din calculul matematic al probabilităţilor reiese într-un mod edificator posibilitatea existenţei unui număr imens de alte civilizaţii decât cea umană.

Un exemplu în acest sens îl oferă celebra formulă a lui Drake. Denumită şi „Ecuaţia de la Green Bank”, aceasta a fost stabilită în anul 1961 de astrofizicianul american Frank Drake ca o modalitate de a investiga factorii care ar putea descrie câte civilizaţii inteligente, capabile de a stabili comunicaţii între ele, ar putea exista în galaxia noastră. Rezultatul ecuaţiei Green Bank indică faptul că numai în galaxia noastră, în care există aproximativ 400 miliarde de stele, ar putea exista chiar şi… sute de mii de planete ce ar putea adăposti viaţă inteligentă!

Totuşi,în comunitatea ştiinţifică această ecuaţie este încă supusă dezbaterilor, concluziile pe marginea ei fiind împărţite şi tocmai de aceea nu există până acum o poziţie oficială clară în acest sens. În legătură cu punctul de vedere oficial, merită să privim acum din perspectivă – pentru o mai bună înţelegere – modul cum s-a raportat acesta la problematica civilizaţiilor extraterestre de-a lungul timpului.

Putem astfel remarca retrospectiv că până acum doar cinci secole dogma oficială era aceea că Pământul este „plat şi că nu poate exista un altul, deasupra sa nemaifiind altceva decât cerul nesfârşit, Dumnezeu şi îngerii Săi”. Apoi, în anul 1522, odată cu călătoria lui Magellan în jurul lumii, a fost acceptată ideea că Pământul este rotund, dar se menţinea concepţia că Pământul că se află în centrul Universului.

Iar acum numai 400 de ani, la 17 februarie 1600, Giordano Bruno a fost condamnat la moarte şi ars pe rug de către„învăţaţii” Inchiziţiei Catolice pentru că a susţinut chiar şi cu preţul vieţii că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi că există mai multe lumi locuite. în prezent am putea spune că s-au făcut totuşi progrese remarcabile: în luna mai a anului 2008, Biserica de la Vatican a admis că „este posibil ca Dumnezeu să fi creat fiinţe extraterestre”.

2. Exista extraterestrii

La data de 13 mai 2008 reverendul Jose Gabriel Funes, care era directorul Observatorului astronomic de la Vatican şi consilier al Papei Benedict al XVI-lea, a afirmat în numele Vaticanului că studiile realizate indică faptul că „posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete este reală”.

Totuşi, punctul de vedere ştiinţific oficial este în prezent acela că, de decenii, savanţii caută sistematic în mod concret semne ale altor inteligenţe din Univers, – de exemplu prin Programele SETI (Search for Extra Terrestrial Intelligence) – pentru a intra în legătură cu vreo civilizaţie extraterestră, dar că, în ciuda fondurilor substanţiale investite, până acum nu s-a primit încă niciun semnal concludent. însă … cercetările continuă!

Lăsând acum la o parte declaraţiile oficiale, se poate remarca faptul că există o abundenţă de elemente concrete care arată cu o indubitabilă claritate că civilizaţiile extraterestre nu doar că este posibil să existe undeva în Univers, ci sunt deja prezente – prin anumite manifestări – chiar aici, printre noi.

Fenomenul OZN
Conform unui sondaj de opinie recent realizat de către National Geographic Society, se estimează că 79% din populaţia americană este de părere că Guvernul’ Statelor Unite are informaţii despre OZN-uri, însă le ţine ascunse faţă de public. Această percepţie – pe care o are de altfel şi populaţia multor alte state – se datorează pe de o parte mediilor de informare alternative ale internetului, care dezvăluie din ce în ce mai multe informaţii uimitoare despre acest subiect, iar pe de altă parte numărului uriaş de observaţii OZN ce sunt înregistrate în ultimul timp anual, pe tot cuprinsul globului.

Potrivit unui raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite, din anul 1947 până în prezent, mai mult de 150 milioane de oameni au fost martori ai apariţiilor OZN-urilor. în ultimii 50 de ani, cel puţin câteva sute de mii de apariţii au fost consemnate oficial dar pentru că în realitate doar un mic procent din numărul celor care sunt martorii unui asemenea fenomen îl şi raportează autorităţilor, se estimează că în realitate numărul total al apariţiilor OZN semnalate în ultimii 50 de ani se ridică la câteva milioane.

Rata înregistrării fenomenelor OZN a crescut exponenţial în ultimii trei ani, cu aproximativ 67%, conform datelor statistice publicate de organizaţia MUFON (Mutual UFO Network) – una dintre cele mai vechi şi mai mari organizaţii de anchetă a cazurilor de apariţii OZN din Statele Unite ale Americii.

Evoluţia aeriană a acestor obiecte este adeseori atât de spectaculoasă, încât nu pot fi confundate cu avioanele, baloanele meteorologice, sateliţii, meteoriţii ori cu alte obiecte şi fenomene cunoscute pe Pământ. Uneori, ele apar sau dispar brusc, staţionează perfect nemişcate în aer sau ajung extrem de rapid la viteze uluitor de mari. OZN-urile zboară adeseori în unghiuri ce sfidează legile fizicii (oficial cunoscute), îşi modifică forma sau culoarea, se disociază în mai multe componente luminoase, apar singure ori grupate în formaţii ce execută manevre de zbor organizate şi inteligente. Viteza mare, virajele în unghi drept, opririle şi accelerările bruşte ale OZN-urilor, precum şi absenţa bangului sonic, în pofida vitezelor calculate care uneori ajung şi la 22.000 mile pe oră sau chiar mai mult, indică faptul că OZN- urile pur şi simplu utilizează proprietăţile sistemului spaţiu-timp altfel decât ni le putem noi reprezenta prin fizica clasică.

Au existat numeroase situaţii în care aceste obiecte misterioase au fost observate simultan de către un număr foarte mare de oameni, de ordinul sutelor sau chiar miilor de martori oculari, ceea ce constitute în felul acesta o dovadă incontestabilă a realităţii lor. Ele au fost semnalate atât de către ne-specialişti, cât şi de către experţi în fenomenele meteorologice, de către aviatori şi cosmonauţi. OZN-urile au fost fotografiate, filmate şi de multe ori înregistrate pe radare.

Toate aceste mărturii şi observaţii au făcut ca în prezent, în urma dovezilor covârşitoare, fenomenul OZN să nu mai poată fi ignorat sau negat. Prezenţa misterioasă a OZN-urilor reprezintă o realitate ce devine din ce în ce mai des un subiect de senzaţie al ziarelor şi al emisiunilor de ştiri. Vă prezentăm în continuare câteva dintre cele mai celebre apariţii OZN care au avut loc în ultimii ani.

3. Exista extraterestrii

O apariţie OZN evidentă şi foarte comentată în mass-media a avut loc la Jocurile Olimpice din iulie 2012. Mulţi dintre martorii oculari care au văzut extraordinara apariţie au reuşit să o înregistreze, astfel că pe internet se găsesc numeroase filmări ale respectivului OZN apărut pe cerul Londrei. Mass-media britanică a prezentat la emisiunile de ştiri nu mai puţin de şase înregistrări diferite ale evenimentului. Acestea prezintă mai multe unghiuri de filmare, apariţia OZN-ului fiind astfel dincolo de orice îndoială.

4. Exista extraterestriiAlte apariţii senzaţionale ale unor OZN-uri s-au produs în preajma unor aeroporturi internaţionale de mare trafic, unde prezenţele straniilor aeronave au fost imposibil de neglijat. Astfel, la data de 7 iulie 2010 Aeroportul Internaţional din Huangzhou (China) a fost blocat timp de o oră din cauza unui obiect zburător neidentificat care s-a oprit deasupra pistei de aterizare şi astfel timp de o oră activitatea acelui aeroport a fost oprită.

5. Exista extraterestrii

Au fost sistate 18 zboruri şi întârziaţi 2000 de pasageri. Fiind puse în faţa unei apariţii atât de concludente, oficialităţile nu au mai avut nicio scuză, fiind nevoite să recunoască oficial prezenţa respectivului OZN. Fenomenul s-a repetat două săptămâni mai târziu, când un obiect neidentificat a realizat din nou, deasupra aceluiaşi aeroport, manevre foarte vizibile timp de o oră. într-un alt caz, la data de 11 septembrie 2010 un alt aeroport din China, şi anume cel din Baotou, a fost închis pentru o oră, acesta fiind cel de-al optulea incident de acest gen petrecut de la sfârşitul lui iunie 2010 până în acel moment. într-un mod asemănător, pe 24 martie 2011, apariţia unui OZN a determinat oprirea activităţilor din cadrul Aeroportului Internaţional Gardermoen din Oslo (Norvegia), pentru 90 de minute. Experţii ce au fost consultaţi în respectivele cazuri nu au putut explica misterioasele apariţii.

Un alt caz intens mediatizat a avut loc la Ierusalim în seara zilei de 28 ianuarie 2011, când un obiect luminos a coborât lin către oraş, apoi, după ce a emanat brusc o foarte puternică strălucire, s-a ridicat vertical, cu o viteză incredibilă. Au fost realizate mai multe filmări simultane ale OZN-ului, din unghiuri şi locaţii diferite, ceea ce exclude ipoteza unui fals.

Apariții OZN memorabile

În anul 1952, în luna iulie, multe dintre ziarele lumii semnalau observarea de către sute de martori oculari a zeci de aeronave stranii, sferice, luminoase, deasupra clădirii Capitoliului din Washington. Acele obiecte zburau cu viteze ce depăşeau uneori 10.000 km/h şi executau manevre de viraj în unghiuri de 90°, ceea ce este cu totul imposibil pentru navele noastre, chiar şi în ziua de astăzi. Respectivele OZN-uri au fost înregistrate pe radar şi dată fiind importanţa strategică a poziţiei pe care o traversau, imediat s-a dat ordin de la Casa Albă ca avioane cu reacţie F-94, care erau avioanele de vânătoare cele mai performante ale momentului, să decoleze pentru a le intercepta.

Planurile lor au fost însă evitate cu uşurinţă de către OZN-uri, care mai degrabă păreau că se amuză cu ele. Aceste enigmatice obiecte au rămas în zonă mai multe ore în acea noapte, fiind capabile să apară şi să dispară brusc. Au fost făcute o serie de fotografii, dar şi câteva filmări. Există un scurt material video despre acest caz, material ce conţine şi o mărturie a fostului preşedinte american, Harry Truman, care recunoaşte că subiectul OZN este real şi că este discutat la toate congresele militare de interes naţional.

În iunie 2004 sute de nave în formă de glob au fost văzute pe cer în plină zi în Mexic, la Guadalajara. Aceste apariţii din Guadalajara sunt considerate cele mai celebre apariţii OZN de până acum. Atunci au apărut sute de OZN-uri pe cerul oraşului, ca într-o demonstraţie calmă, paşnică şi plină de bucurie. Cerul s-a umplut literalmente de obiecte sferice luminoase grupate într-o formaţie imensă, care se mişcau la unison. între ele se afla o navă mai mare, în formă de disc, care părea să conducă formaţia.

Mistificarea din Los Angeles

La 25 februarie 1942 un obiect zburător neidentificat a apărut în California, deasupra Los Angeles-ului. Fiind în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi presupunând că era un bombardier inamic sau o navă de observaţie, soldaţii americani au proiectat reflectoarele asupra obiectului. Forţele militare de securitate din acea zonă l-au considerat o prezenţă ostilă necunoscută şi s-a dat imediat ordin ca un avion militar să decoleze şi să îl doboare, în mod surprinzător însă, conform mărturiei mai multor martori, avionul părea că efectiv nu se poate apropia de acel obiect. în acel moment militarii americani au declanşat atacul de la sol.

Totuşi, deşi artileria antiaeriană a tras peste 10.000 de proiectile, obiectul nu a putut fi doborât. Există fotografii destul de clare în care se poate observa muniţia explodând în jurul misterioasei nave. în pofida atacului american foarte agresiv obiectul neidentificat a rămas pe poziţii, fără să răspundă la atac, iar la un moment dat a dispărut pur şi simplu.

Amploarea atacului a fost înţeleasă abia în ziua următoare, când în zona respectivă s-a constatat că se adunase la sol o cantitate enormă de resturi de la proiectilele explodate, care căzuseră în acea zonă a Los Angeles-ului. Ziarele din acea perioadă au descris evenimentul pe prima pagină. La început, armata a admis că alarma a fost reală şi că, într-adevăr a fost „ceva” pe cer, dar că ei „nu pot preciza” ce anume. Ulterior, în efortul de a salva aparenţele şi de a păstra secret faptul că nu au reuşit să doboare acel OZN, oficialităţile au declarat publicităţii că în realitate a fost o alarmă falsă declanşată de… un simplu balon meteorologic. Această explicaţie foarte stângace a evenimentului ce a rămas cunoscut ca „Bătălia de la Los Angeles” se pare că a fost una dintre primele mistificări a unei apariţii OZN din lungul şir care avea să urmeze.

The Phoenix Lights

Un alt caz care a rămas celebru este cel petrecut în zona oraşului Phoenix, Arizona, în seara zilei de 13 martie 1997, când un imens obiect în formă de „V” a zburat extrem de lent timp de aproape trei ore pe o distanţă de 300 mile, putând fi fotografiat şi filmat de mii de martori. Diametrul navei a fost estimat la cel puţin 1 milă (1 milă = 1,6 kilometri). Uriaşul obiect, care era perfect silenţios şi nu putea fi detectat de radare, a putut fi văzut simultan din cinci oraşe diferite. Nava acoperea stelele, dar reflecta luminile oraşului. Atunci când trei avioane F16 s-au apropiat, gigantica navă s-a înălţat brusc şi a dispărut.

Acest eveniment este considerat şi în prezent ca fiind unul dintre cele mai senzaţionale fenomene OZN care a avut loc, fiind în opinia mai multor cercetători cel care a beneficiat de cel mai mare număr de martori oculari şi care a fost cel mai bine documentat prin filmări şi fotografii. Unul dintre cele mai bune materiale cu privire la acest fenomen este filmul documentar de mai sus intitulat The Phoenix Lights.

Concluzii
Există multe alte exemple cu care am putea continua. Dincolo de toate acestea, ceea ce este însă de remarcat în legătură cu aceste apariţii constă faptul că autorităţile nu au intervenit public cu nicio declaraţie care să clarifice acest fenomen, în ciuda faptului că ştirile despre apariţiile OZN, care ne mai sunt din când în când prezentate în mass-media, prin faptul că nu pot fi evitateacesta fiind cât se poate de real, dar pe care îl menţin într-o ambianţă foarte ambiguă, ce oscilează între ironie şi incertitudine.

Totul a rămas învăluit într-o mare aură de mister, cu toate că în cei peste 60 de ani de când fenomenul OZN este minuţios cercetat, a fost înregistrată o cantitate uriaşă de informaţii extraordinare. Oficial, OZN-urile au rămas în continuare obiecte zburătoare „neidentificate”, deşi la un nivel foarte înalt autorităţile guvernamentale au identificat și în unele cazuri acestea chiar au contactat și colaborat cu „entitățile” aflate la bordul acestora… ceea ce ne confirmă că se știe chiar foarte bine despre ce este vorba!

Articol apărut pe: News Conspiracy

http://grupuleridan.wordpress.com/





Scrieri necunoscute

28 06 2013

Scrisul este considerat si astazi drept una dintre cele mai mari inventii ale umanitatii. Poate cea mai mare. Fara scris nu ar fi existat cunoastere, insemnari istorice sau stiinta. Nu mai vorbim de carti, jurnale si internetul de azi. Fara scris, omenirea ar fi trait probabil inca in epoca de piatra. Mii sau zeci de mii de limbi si dialecte au ajuns sa fie scrise pe piele, os, lut sau hartie ducand specia umana spre ceea ce este azi, dar din acestea au supravietuit doar cateva. La fel de putine au ajuns sa fie descifrate in timp. Misterul din spatele vechilor scrieri persista inca iar descifrarea lor echivaleaza cu o adevarata fereastra spre un trecut despre care nu stim inca nimic.

Prima scriere a lumii a aparut in urma cu aproape sase milenii si este cunoscuta sub numele de scrierea cuneiforma sumeriana. Egiptul a inventat sistemul hieroglifelor la scurt timp dupa aceea, ulterior scrierea dezvoltandu-se separat in China, Europa si America Centrala. A fost ca si cum scrisul s-a aflat in genele noastre, el aparand cam in aceeasi perioada de timp in toate colturile planetei. Unele limbaje scrise au evoluat si au supravietuit timpului, asa cum este cel pe care il cititi chiar acum. Cele mai multe insa au disparut, luand cu ele secretele a sute de generatii de oameni. Ramasite ale lor le putem vedea si astazi, dar oare ce ne spun ele?

Atunci cand hieroglifele egiptene au fost descifrate, mai precis in anul 1823, istoria cunoscuta a lumii s-a extins cu peste 2000 de ani si ne-a permis tuturor sa citim cuvintele lui Ramses cel Mare sau ale celorlalti monarhi ai Egiptului Antic. Descifrarea glifelor mayase in secolul XX a dus la descoperirea unei lumi contemporane cu Imperiul Roman si cel putin fel de impunatoare ca acesta, alimentand si mai mult curiozitatea celor care inca asteapta talmacirea unor scrieri necunoscute.Cat de dificil este insa sa descifrezi o astfel de scriere?

Lingvistii sustin ca exista doua cerinte majore, fara de care talmacirea unor texte necunoscute este aproape imposibila. Prima este cea a existentei de suficient material scris care sa poata fi analizat. Si cea de a doua, cea a corelarii inscriptiilor nedescifrate cu un limbaj cunoscut. Astfel, sustin cercetatorii in domeniu, putem clasifica scrierile necunoscute in trei mari categorii:

scriere necunoscuta intr-un limbaj cunoscut

scriere cunoscuta intr-un limbaj necunoscut

scriere necunoscuta intr-un limbaj necunoscut

Daca in cazul primelor doua categorii exista sanse destul de mari ca ele sa fie talmacite – desi aceasta operatiune poate dura chiar si zeci de ani – , in cazul celei de a treia categorii, sansele de reusita sunt aproape nule, fapt care insa nu ii impiedica pe lingvisti sa incerce. In fond, o performanta de acest gen aduce, pe langa uriasul aport pentru stiinta, un bilet sigur catre istorie si catre nemurire pentru orice cercetator. In aceasta ordine de idei, va invit sa analizam impreuna opt dintre cele mai misterioase si mai incitante provocari ale lingvistilor din zilele noastre.

1.Scrierea etrusca (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

Pentru cei pasionati de stiinta limbilor moarte, etrusca reprezinta poate cea mai frustranta dintre provocari. Si asta pentru ca a descifra etrusca este ca si cum ai incerca sa deslusesti de la zero o limba moderna, citind doar inscriptiile de pe pietrele funerare. Scrierea etrusca este realizata in vechiul alfabet grecesc, dar sensul cuvintelor, cu mici exceptii, reprezinta o mare enigma. Astfel, daca inscrisurile etrusce pot fi citite, nimeni nu are habar de ceea ce vor ele sa spuna. Exceptie fac doar cateva substantive proprii ce denumesc localitati sau personalitati deja cunoscute.

Etruscii au fost un popor preistoric, cu origini inca larg dezbatute de istorici, care s-au dezvoltat in nordul peninsulei italice si care au fost absorbiti de Imperiul Roman in secolul I i.Hr. Este clar astazi ca acesti oameni erau literati, lasand in urma mii de texte scrise. La fel de evident este si faptul ca ei au imprumutat literele vechiului alfabet grecesc de la colonistii eleni care isi fac aparitia in nordul Italiei acelor vremuri in jurul anului 775 i.Hr. Dar daca etruscii au imprumutat literele de la eleni, limbajul in care le-au folosit ramane nedescifrat. Asta si pentru ca etruscii scriau de la dreapta la stanga, opus fata de scrierea grecilor.

Lingvistii europeni au incercat vreme de peste un secol sa gaseasca un corespondent al limbii etrusce in limbile moderne, inclusiv in basca. Totusi, incercarile lor au fost sortite esecului. Etrusca este clar o limba non-indo-europeana si este privita ca un idiom izolat, asa cum este limba bascilor din nordul Spaniei. Singurele realizari ale cercetatorilor au fost reprezentate de descifrarea catorva cuvinte, in special nume proprii (Ruma – Roma, Clevsina – numele unei cetati etrusce, Fufluns – Dionisos). Pe langa acestea, au mai fost identificate circa 250 de cuvinte (vezi cazul termenilor ci – trei, avil – ani), desi disputele asupra corectitudinii acestor speculatii sunt inca departe de a fi finalizate.



2. Scrierea meroitica (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

In primul mileniu inainte de Hristos, pe teritoriul Sudanului de azi, se dezvoltase o civilizatie infloritoare. Biblia vobeste despre Regatul Kus, in timp ce oamenii de stiinta mentioneaza Civilizatia Kusita (sau Meroitica, dupa numele capitalei Meroe), una dintre cele mai mari puteri ale acelor vremuri in Africa sub-sahariana. Kusitii au reusit chiar sa cucereasca in 712 i.Hr. Egiptul marilor faraoni, dand nastere celei de a 25-a dinastii, Dinastia faraonilor negri. 70 de ani au condus acestia destinele Egiptului, pana in anul 656 i.Hr., atunci cand conflictul cu asirienii ii silea sa se intoarca in tara lor de origine.

Hieroglifele meroitice dateaza in special din perioada care a urmat acestei infrangeri. Faraonii kusiti foloseau hieroglifele egiptene dar, incepand cu secolul al III-lea i.Hr., apar primele semne ale unei scrieri noi, scrierea meroitica. La fel ca si in Egipt, existau, de fapt, doua tipuri de scriere: cea oficiala, hieroglifica, folosita pe monumente, si scrierea cursiva, de zi cu zi. Pana in prezent au fost descifrate toate cele 23 de caractere care formau aceasta scriere antica, un veritabil alfabet asemanator celor moderne. Cel care a dus la aceasta performanta a fost egiptologul britanic, Francis Llewellyn Griffith, in anul 1911. El reusea la acea data descifrarea foneticii ambelor tipuri de scriere, folosind un artefact pe care erau reprezentate atat hieroglife egiptene cat si caractere meroitice.

La fel ca si scrierea etrusca, cea meroitica poate fi citita. Frustrant este insa faptul ca lingvistii nu au nici cea mai mica idee despre ceea ce spun scrierile kusite, si asta pentru ca meroitica este o limba total necunoscuta. Pot fi recunoscute cateva nume proprii, la fel ci si cativa termeni comuni (tenke – vest, ato – apa), dar asta e tot. In ciuda eforturilor din ultimul secol si a previziunilor lui Griffith, nu s-a identificat nicio limba africana care sa isi gaseasca un corespondent in vechea meroitica.

3.Scrierile olmeca, zapoteca si istmica
(scrierea olmeca – scriere necunoscuta/limbaj necunoscut;
scrierea zapoteca – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut;
scrierea istmica – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Se stie astazi ca civilizatia maya, care a inflorit in America Centrala intre secolele III – VIII d.Hr., era una extrem de avansata si, implicit, literata. In fond, scrierea maiasa a fost descifrata in secolul XX, mai precis in anul 1952, de catre lingvistul rus Yuri Knorosov, scotand la iveala marturii ale existentei unui imperiu ce rivaliza din toate punctele de vedere cu Roma antica. Cu toate acestea, originile scrisului in Lumea Noua sunt cu mult, mult mai vechi si mai misterioase. Trei dintre ele atrag in mod deosebit atentia lingvistilor, cat despre ceea ce ne pot spune ele, nu putem decat sa speculam.

Probabil cea mai veche scriere central-americana, despre care avem informatii certe, este cea olmeca. Putine lucruri se stiu astazi despre civilizatia olmeca ce inflorea in urma cu aproape trei milenii si jumatate pe teritoriul de astazi al Mexicului (statele Veracruz si Tobasco). Cert este ca in cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizatie din Mezoamerica. In fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizatii Azteca si Maia si, mai mult, pot fi considerati parintii culturali ai acestora. Oamenii de stiinta au fost convinsi ca olmecii nu cunoasteau scrierea, asta pana in 1990, atunci cand arheologii scoteau la lumina un artefact pe care se aflau 62 de caractere olmece. Era dovada de netagaduit a unei scrieri antice pierdute. Fara descoperirea altor inscrisuri, nu exista insa nicio sansa de descifrare a acestui alfabet din negura timpului.

Civilizatia zapoteca, dezvoltata in regiunea Oaxaca inca din urma cu 2500 de ani, a avut, categoric, un sistem de scriere propriu. In sprijinul acestei afirmatii vin cele peste 1200 de artefacte pline de inscrisuri descoperite pana in prezent. Scrierile dateaza din perioada anilor 600 – 400 i. Hr., iar specialistii care au analizat calendarul zapotecilor, au ajuns la concluzia ca acesta se afla la baza impresionantului calendar mayas. Chiar daca mai exista vorbitori ai acestei limbi, descifrarea glifelor zapotecilor s-a dovedit cu mult mai dificila decat se asteptase cineva.

Ultima si poate cea mai controversata dintre scrierile mezoamericane este cea istmica. Unii savanti au numit-o epi-olmeca, desi dezbaterile asupra originii sale sunt inca foarte controversate. Dovezi ale existentei sale au aparut pentru prima data in anul 1992. Atunci, o statueta de jad, reprezentand un barbat imbracat ca o rata, acoperit cu circa 70 de simboluri necunoscute, era scoasa la lumina intr-un sit olmec. Statuia, botezata Tuxtla, a fost transportat la Institutul Smithsonian din Washington DC si, pana in 1986, a ramas singura dovada a acestei scrieri misterioase. In 1986 insa, mai multi pescari mexicani au scos din apa unui rau o placa uriasa de bazalt, cu o greutate de circa 4 tone, acoperita in intregime cu inscriptii in aceeasi scriere istmica. Artefactele dateaza din secolul II d. Hr., iar limbajul in care au fost scrise este probabil cel al nativilor din regiunea Tehuantepec. Cu toate acestea, cele doua texte sunt considerate insuficiente pentru a putea duce la descifrarea scrierii istmice.

4. Scrierea minoica (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

In anul 1900, reputatul arheolog britanic, Arthur Evans, descoperea la Knossos, in Creta, nu una ci doua scrieri necunoscute, apartinand vechii civilizatii minoice. Ambele erau redate pe placute de lut, si au fost numite: Scrierea Liniara A si Scrierea Liniara B. Ultima a fost descifrata in anul 1952 de catre arhitectul britanic Michael Ventris, ceea ce aducea in fata lumii cea mai veche scriere cunoscuta din Europa. Celalalt tip de scriere, Liniar A, a ramas, insa, nedescifrat pana astazi.

Scrierea Liniara B dateaza din anul 1450 i.Hr. Este o forma arhaica a limbii grecesti vorbita de grecii care cucereau Creta in acea perioada. Cealalta scriere, Liniara A, este cu mult mai veche si dateaza din secolul al XVIII-lea i.Hr. Este vorba de inscrisuri in limba minoana si reprezinta, de fapt, singura urma palpabila a culturii acestei misterioase civilizatii. Astazi exista circa 1500 de texte in minoana, majoritatea descoperite in Creta si alte parti ale Greciei, Turcia si chiar Israel. Cele mai multe dintre ele sunt, insa, scurte sau puternic afectate de trecerea timpului.

Simbolurile celor doua scrieri seamana izbitor, dar asta nu inseamna ca ele reprezinta acelasi lucru, pentru simplul motiv ca limba greaca si cea minoana erau diferite. Lingvistii pot citi Scrierea Liniara A folosind simbolurile din Liniara B dar nu pot fi siguri ca toate cuvintele sunt exprimate corect. Chiar si printr-un asemenea exercitiu, este evident ca sunetele sunt altele decat cele din limba greaca.

5.Rongo-Rongo (scriere necunoscuta/limbaj probabil cunoscut)

Insula Pastelui a fost de secole un loc al misterelor, iar scrierea vechilor locuitori ai insulei, rongo-rongo, nu putea face exceptie de la aceasta regula. Nimeni nu stie cand a aparut, desi legendele spun ca ea ar fi fost adusa cu barcile de primii oameni care au calcat tarmul Insulei Pastelui. Atunci cand olandezii au descoperit insula, in 1722, nu au descoperit nicio urma a acestei scrieri. Nici 48 de ani mai tarziu, in 1770, atunci cand spaniolii au incheiat primele tratate cu bastinasii, acestia din urma „au semnat” tratatele, dar scrierea lor nu semana deloc cu rongo-rongo. Nici capitanul James Cook, care a acostat pe Insula Pastelui in 1774, nu o mentioneaza. Primele relatari despre misterioasele inscrisuri apar in 1864, atunci cand un misionar francez nota descoperirea unei scrieri a carei stiinta a disparut in timp.In ciuda eforturilor episcopului de Tahiti, in 1870, nu s-a descoperit nici un localnic care sa o poata citi sau interpreta.

Lingvistii au descoperit asemanari intre simbolurile rongo-rongo si cele din scrierea vechii civilizatii a Indusului, dar o apropiere cat de mica intre ele doua este total exclusa. Un singur lucru se stie cu certitudine despre rongo-rongo, si acela este modul in care trebuie citit un inscris in aceasta limba. Cititorul incepe citirea textului din partea stanga, jos, a tablitei. Simbolurile sunt urmarite de la stanga la dreapta, pana la capatul randului. Apoi, tablita este intoarsa la 180 de grade, iar textul continua cu randul imediat urmator, tot de la stanga la dreapta. Ajuns din nou la capat, cititorul este nevoit sa intoarca din nou tablita la 180 de grade, operatiune care se repeta pana la finalizarea textului.

6. Scrierea civilizatiei Indusului (scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Stravechea civilizatie a Indusului s-a dezvoltat acum circa 5 milenii si jumatate intr-o zona in care regasim astazi o mare parte din Pakistan si din nord-vestul Indiei. Este o civilizatie invaluita in mister, cu atat mai mult cu cat nivelul sau de dezvoltare rivaliza si poate chiar intrecea culturile mesopotamiana si egipteana cu care a fost contemporana. Apogeul l-a atins acum circa 4500-3900 de ani, pentru ca incepand cu anul 1700 i.Hr, impunatoarele sale orase sa fie parasite in mod ciudat. Scrierea lasata in urma de acesti oameni este si ea o mica piesa din puzzle-ul misterului ce inconjoara civilizatia Indusului.

Astazi exista circa 5000 de inscrisuri in aceasta limba, cele mai multe dintre ele fiind descoperite pe peretii caselor sau, mai bine spus, ai ruinelor fostelor orase. Inscrisurile nu au mai mult de cinci simboluri, desi cel mai lung are 20 de semne. Un simbol care apare cu precadere este cel care reprezinta un animal mitologic, asemanator unicornului. Limba civilizatiei Indusului a murit probabil, odata cu locuitorii ei, desi se speculeaza ca ea si-ar putea gasi un corespondent in limbajele dravidiene care inca sunt vorbite in sudul Indiei. Daca aceasta ipoteza este corecta, ar fi posibil pentru lingvisti sa gaseasca asemanari intre scrierea civilizatiei Indusului si vechea forma de Tamil, idiom dravidian vorbit inca in India.

Spre exemplu, un alt simbol des intalnit este pestele. In vechiul Tamil, „peste” se pronunta „min”. Dar „min” are si un alt inteles, acela de „stea” sau „planeta”. In aceasta situatie, pestele poate deveni o imagine care sa desemneze un corp astral – la fel cum ai folosi o pictograma. Interesant este faptul ca, pana in prezent, au aparut peste 100 de variante ale descifrarii acestei scrieri. Nici una nu a fost confirmata de specialisti.

7. Proto-Elamita (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

Proto-Elamita este cea mai veche scriere nedescifrata a omenirii – asta daca presupunem ca simbolurile din care este alcatuita reprezinta intr-adevar o scriere completa. A fost folosita acum peste 5 milenii in Elam, numele biblic al zonei vestice din Iran. Este o scriere aproape la fel de varstnica precum cea cuneiforma sumeriana, iar despre cei care au inventat-o se stiu la fel de putine lucruri pe cat se stiu despre scriere insasi. Aceste inscrisuri au precedat o alta scriere partial descifrata, Elamita Liniara, folosita in aceeasi regiune circa 750 de ani mai tarziu. La randul ei, Elamita Liniara a fost urmata de o alta scriere, una cuneiforma, folosita incepand cu secolul al XIII-lea i.Hr. Aceasta din urma este singura dintre cele trei scrieri descifrata complet.

Exista astfel trei tipuri de inscrisuri elamite, fiecare separate de aproximativ 800 de ani. Din nefericire nu exista nicio sursa care sa permita crearea unei legaturi intre ele. Apropierea dintre Proto-Elamita si Elamita Liniara este iarasi una controversata. Atunci cand primele marturii arheologice ale Proto-Elamitei au fost scoase la lumina in secolul XX, specialistii au fost convinsi ca este vorba de doua scrieri ce au la baza acelasi limbaj. Nu exista insa nicio dovada care sa sustina o atare afirmatie sau, mai mult, o legatura intre oamenii care au folosit cele doua sisteme. Proto-Elamita a fost studiata asiduu, dar intelesul simbolurilor a ramas inca un mister.

8.Discul Phaistos (scriere necunoscuta/limbaj necunoscut)

De la descoperirea sa in Creta, in anul 1908, discul Phaistos si-a castigat celebritatea in lumea oamenilor de stiinta, nu atat pentru mesajul pe care l-ar putea contine cat, mai ales, datorita suspiciunilor care vizeaza direct autenticitatea sa. In fapt, multi lingvisti il numesc Omul din Piltdown al vechilor scrieri, aluzie la faptul ca nu ar fi decat un fals extrem de bine realizat. De aceea, putini au fost cei care au incercat sa descifreze mesajul simbolurilor sale. Discul, cu un diametru de circa 15 centimetri, este alcatuit din lut ars si este acoperit cu 241-242 de simboluri (unul dintre ele pare sters), formate la randul lor din 45 de gravuri. Este tot ceea ce se poate spune despre acest artefact, fara teama de a depasi limitele stiintei.

Suspiciunile pleaca de la faptul ca discul, descoperit intr-un sit din secolul XVIII i.Hr., prezinta o scriere ce nu are corespondent printre vechile scrieri grecesti. Atunci, de ce nu s-au descoperit si alte inscrisuri care sa sustina ipoteza existentei unei civilizatii inca necunoscute? De ce simbolurile sunt unice in lumea elena? O teorie sustine ca discul a fi fost adus din Anatolia, si asta pentru ca unul dintre simboluri se regaseste pe o piatra funerara antica din aceasta zona. Daca totul ar fi adevarat pana la aceasta afirmatie, este posibil sa avem in fata dovada unei limbi non-grecesti?

Din pacate, lingvistii care au o reputatie de aparat evita sa discute despre discul Phaistos. Cel putin pana cand un alt inscris asemanator va fi gasit. Aventura descifrarii scrierilor necunoscute este la inceput ….





Drumul matasii

16 04 2013

Drumul Mătăsii şi călătoriile care au unit două lumi

A fost timp de milenii cea mai importantă axă comercială a lumii. A fost un adevărat liant între culturi şi civilizaţii de multe ori antagoniste. A fost, dacă vreţi, o primă formă arhaică a globalizării, precum şi o adevărată cale de dezvoltare şi comunicare a civilizaţiei umane în ansamblu. Dar, dincolo de atributele sale comerciale, istorice şi culturale, misteriosul Drum al Mătăsii rămâne şi astăzi o destinaţie fascinantă pentru cei care vor să trăiască farmecul şi aventura traseului care pe vremuri unea două lumi.

drumul matasii ,cel ce unea doua lumi

Gândit de chinezi, perfecţionat de trecerea timpului

Primele caravane care au brăzdat necuprinsul Asiei centrale au fost cele ale negustorilor indieni, bactrieni, sogdieni, persani şi arabi. Cu toate acestea, cei care au pus bazele Drumului Mătăsii, aşa cum a fost cunoscut în istorie, au fost vechii chinezi.

Cea mai importantă rută comercială şi culturală a omenirii a fost rodul unor minţi luminate din China Antică. Bazele sale au fost puse în străvechea capitală Changan (oraşul Xi’an de astăzi) centrul politic, cultural şi economic al Chinei din acele vremuri.

drumul matasii

Changan a ajuns astfel să facă legătura dintre vastul imperiu chinez şi restul Asiei, Europa şi chiar Africa. Drumul Mătăsii avea lungimea de peste 6.500 kilometri, iar comerţul desfăşurat prin intermediul său a fost un factor important al dezvoltării civilizaţiilor chineze, indiene, persane, arabe, otomane şi europene.

Totul a început în timpuri îndepărtate, când a călători însemna ceva cu adevărat aparte, iar distanţele aveau altă percepţie pentru călători, neguţători sau pelerini. Legendarul traseu şi-a luat numele de la mult-râvnita mătase, produsă şi exportată de imperiile care s-au succedat în China Antică.

Cu toate acestea, începuturile Drumului Mătăsii au avut legături strânse cu campaniile militare. Astfel, în preajma anului 138 î.e.n., împăratul Wu din dinastia Han a hotărât încheierea unor alianţe strategice cu regatele din vest împotriva unor inamici comuni, anume temutele triburi Xiongnu ale hunilor din nord.

Pentru încheierea cu succes a unor alianţe vitale dezvoltării imperiului, împăratul Wu l-a însărcinat cu această misiune pe destoinicul şi experimentatul general Zhang Qian. Acesta a primit din partea împăratului o unitate alcătuită dintr-un număr de o sută de soldaţi de elită, alături de daruri valoroase pentru a întări noile alianţe.

Expediţia s-a dovedit a fi un eşec, generalul Zhang Qian a fost capturat de huni, reuşind să se întoarcă în imperiu abia peste zece ani. Cu toate că a ratat şansa mult-doritei alianţe, Zhang Qian s-a întors la curtea imperială cu informaţii importante cu privire la existenţa unor regate şi state aflate la mare distanţă de China.

drumul matasii prin China

Generalul evadat a povestit întregii curţi imperiale despre caii magnifici pe care i-a văzut în Valea Fergana (aflată astăzi pe teritoriile Uzbekistanului, Kirghistanului şi Tadjikistanului) – cai dintr-o rasă necunoscută, mai puternici şi mai iuţi decât orice cal din imperiul chinez, cai care ar fi transformat cavaleria chineză într-o forţă invincibilă pe câmpurile de bătălie. Eforturile diplomatice şi militare ale chinezilor au dus în cele din urmă la crearea unor legături cu nomazii din Asia Centrală, iar preţuiţii cai de Fergana au ajuns în sfârşit în China.
Mătase, porţelanuri, arme, hârtie, praf de puşcă şi multe altele…

În anul 53 î.e.n., soldaţii romani din rămăşiţele legiunilor comandate de Marcus Licinius Crassus în timpul dezastruoasei campanii din ţinuturile parţilor raportau, la întoarcerea lor în Roma, despre nişte stindarde făurite dintr-un material nemaivăzut, foarte frumos, strălucitor la vedere şi neasemuit de moale şi catifelat la atingere.
 Era prima relatare în Europa referitoare la existenţa mătăsii!

 Ţesături de mătase din perioada dinastiei Tang

În doar câteva decenii, aristocraţia romană a devenit aproape obsedată de noul material, mult mai preţuit decât togile vopsite în purpură. Fascinaţia romanilor pentru preţioasa şi rara mătase a crescut până într-atât, încât împăratul Tiberius a ordonat tuturor bărbaţilor romani să poarte veşminte din mătase.

Între timp, misterul cu privire la originea şi transportul mătăsii dădea naştere celor mai fanteziste supoziţii. Spre exemplu, Plinius cel Bătrân afirma că „mătasea este obţinută din frunzele opărite ale unui arbore misterios”, iar alţi contemporani ai săi credeau că mătasea creşte pe crengile copacilor precum lâna pe oi…

Între timp, conştienţi de preţul ridicat al mătăsii, precum şi de raritatea sa în afara Chinei, comercianţii chinezi făceau toate eforturile posibile pentru a păstra secretul producţiei şi manufacturii mătăsii. Sericicultura era limitată la o zonă izolată din provincia Sichuan, departe de orice contact cu călătorii sau negustorii străini, iar gărzi înarmate supravegheau orice mişcare a acestora pe întreaga perioadă de şedere în imperiul chinez.

Costum popular femeiesc din Kirghizia

Drumul Mătăsii continua să se consolideze şi să se adapteze evenimentelor istorice şi schimbărilor sociale. Cele două mari artere ale sale înconjurau la nord şi la sud bazinul fluviului Tarim, iar ambele trasee se intersectau înainte de Trecătoarea Yumen, în apropiere de Dunhuang.

În ciuda aşteptărilor, puţine caravane parcurgeau întregul drum, din Antiohia, Damasc, până în destinaţia finală din Changan. În mod obişnuit, neguţătorii distribuiau sau cumpărau bunurile în oraşele importante sau pe pieţele caravanseraiurilor care marcau Drumul Mătăsii, animaţi de obţinerea unui preţ cât mai bun.

Când o caravană de negustori ajungea la marginea teritoriului de baştină, aceştia obişnuiau să vândă mărfurile la punctele de graniţă, de obicei grupurilor etnice şi popoarelor vecine. Aceştia vindeau de obicei bunurile recent achiziţionate la preţuri mai ridicate. Bunăoară, comercianţii chinezi nu se aventurau până în ţinuturile arabe, persane sau ruseşti, ci vindeau bunurile omologilor lor din Asia Centrală, care le vindeau mai departe cu profit, bunurile şi mărfurile ajungând în cele din urmă pe pieţele din Europa.

Caravană de cămile în Deşertul Gobi

Comerţul funcţiona de obicei în felul următor: chinezii îşi vindeau bunurile triburilor din Asia Centrală, acestea le vindeau ulterior persanilor, care le vindeau la rândul lor arabilor care aveau legături comerciale cu greci, armeni şi evrei, de la care bunurile chinezeşti erau cumpărate de romani, iar mai apoi de primele state medievale europene.

Cel mai mare aflux de mărfuri şi bunuri a fost înregistrat în perioada dinastiei Tang (618-907 e.n.). Chinezii importau pietre preţioase, aur, fildeş, sticlă, parfumuri, fructe, legume şi textile şi exportau blănuri, porţelanuri, condimente, jad, mătăsuri, bronz, fier, de asemenea fructe şi legume din restul Asiei, alături de obiecte de artă.

De un mare succes s-au bucurat invenţiile din diferite domenii de activitate şi aplicabilitate, acestea propagându-se cu succes dintr-o parte în alta a lumii prin intermediul acestei artere vitale pentru dezvoltarea culturilor şi civilizaţiilor.
Arteră culturală şi religioasă

Drumul Mătăsii a servit drept cale de răspândire a unor religii importante. Prin intermediul său, călugării creştini au ajuns în inima Asiei, iar Islamul şi budismul au pătruns în multe zone, altfel ermetice, ale acestui imens continent.

Zoroastrismul, iudaismul şi maniheismul au fost puternic influenţate de vecinătatea Drumului Mătăsii. Budismul, o religie străină Chinei, s-a răspândit aici din India şi a pătruns în Asia Centrală prin intermediul călugărilor care s-au aventurat şi au format temple şi comunităţi în noile ţinuturi descoperite cu ajutorul caravanelor de neguţători.

drumul matasii

Răspândirea atâtor curente spirituale şi religii în Eurasia a dus în mod inevitabil şi la naşterea sincretismului cultural şi religios. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este acela al relaţiilor dintre chinezi şi nomazii huni şi mongoli din nord.

În timp ce populaţiile şi triburile turco-mongole au adoptat tehnologiile agricole, modul de viaţă şi elemente de vestimentaţie chineze, vecinii lor din sud au adoptat, la rândul lor, tacticile militare ale nomazilor, teribilul şi eficientul arc mongol, unele elemente de vestimentaţie, precum şi muzicile şi dansurile acestora.

În toată istoria zbuciumată a relaţiilor complexe ale chinezilor cu nomazii din nord, poate cel mai interesant episod este cel al dezertării în masă a unor unităţi de soldaţi imperiali care s-au convertit la obiceiurile şi viaţa turco-mongolilor din stepe, nemaintorcându-se niciodată în China natală.

Un alt domeniu care a beneficiat din plin de influenţele complexe ale Drumului Mătăsii a fost , fără îndoială, cel artistic.

Pictură murală din Bezeklik reprezentând doi călugări budişti

În toată regiunea Asiei Centrale, culturile elenistice, persane, indiene şi chineze s-au amestecat ca într-un creuzet unic la scala istoriei. Arta greco-budistă a fost poate cel mai strălucit exemplu în acest sens. Influenţele artistice s-au putut observa îndeosebi în perioada de răspândire a budismului, când Buddha Sakyamuni a fost reprezentat cu imagine umană, mulţi specialişti atribuind aici o puternică influenţă elenistică.

Amestecul de influenţe greceşti şi indiene a putut fi observat ulterior în arta religioasă budistă târzie din China, precum şi de-a lungul ţinuturilor străbătute de Drumul Mătăsii (cele mai bune exemple fiind picturile budiste de pe teritoriul Afganistanului de astăzi). Sub influenţa sa dinamică şi complexă, multe comunităţi tribale care se ocupau îndeosebi cu păstoritul s-au civilizat în contact cu oameni din alte rase, seminţii şi religii, devenind astfel sedentari.

Expansiunea mongolă dintre anii 1207-1360 din Eurasia a dus nu doar la schimbări politice şi culturale majore în istoria lumii şi civilizaţiei, ci şi la influenţarea rutelor de pe Drumul Mătăsii, marcând un nou punct comercial important la Karakoram. Episodul mongol a dus la sfârşitul monopolului comercial impus de califatele islamice.

Un mare număr de personaje ilustre şi călători celebri precum Marco Polo, Giovanni Carpini, William of Rubruck sau Ibn Battuta au străbătut Drumul Mătăsii şi au adus informaţii preţioase despre popoarele şi culturile întâlnite.
Apusul şi aroma vechilor caravane

Fragmentarea Imperiului Mongol a dus la pierderea unităţii economice a Drumului Mătăsii. Episodul răspândirii ciumei negre şi consolidarea civilizaţiilor sedentare au constituit, de asemenea, factori care au slăbit legendarele trasee.

Drumul a început să-şi piardă din importanţă şi sens după anul 1453, odată cu stabilizarea Imperiului Otoman. Descoperirea Americilor şi stabilirea marilor rute maritime comerciale de către portughezi, spanioli şi mai apoi de olandezi, francezi şi englezi s-au constitui în alternative decisive pentru artera comercială care unea pe vremuri Europa de Asia.

Astăzi, vechile rute ale Drumului Mătăsii sunt parcurse de sute de aventurieri moderni care,prin intermediul motocicletelor sau automobilelor, încearcă să trăiască experienţele şi atmosfera trecutului.

Încă de anul trecut, a fost dat în folosinţă o nouă rută care străbate Eurasia prin zonele unde, pe vremuri, caravanele păşeau agale în ritmul liniştit al animalelor de povară.

Harta Drumului Mătăsii şi a principalelor rute maritime din Lumea Veche

În luna iulie a anului 2011, oraşul Chongqing din China este oficial legat de oraşul Duiburg din Germania prin intermediul unei căi ferate. Distanţa care pe vremuri era traversată în luni de zile  este astăzi parcursă în mai puţin de 13 zile de mers cu trenul.

Drumul Mătăsii a fost readaptat vremurilor actuale, chiar şi în epoca globalizării şi a Internetului.

 

 

 

 

sursa :descopera.ro si BBC History





Celtii ,vanatorii de capete ai Europei

28 03 2013

Celtii,vanatorii de capete din Europa

Orice referire la practica vanatorii de capete ar trimite cu gandul, inevitabil, la misterioasele triburi amazoniene, vest africane sau la cele din insulele Oceaniei. Marturii despre astfel de obiceiuri macabre intalnite in zonele exotice ale Terrei nu sunt putine, iar istoria explorarilor din trecutul mai mult sau mai putin apropiat abunda in povesti terifiante de acest gen. Si totusi, vanatoarea de capete pare sa se regaseasca din plin chiar si in istoria Europei. In plin proces de conturare a popoarelor, in urma cu peste doua milenii, celtii de pe Batranul Continent excelau in ceea ce va ramane cunoscut in istorie drept „cultul capetelor”.

Celtii

In ciuda faptului ca urme ale civilizatiei celtice se regasesc in toata Europa, din sudul Peninsulei Iberice, in Turcia de astazi si pana in nordul Irlandei, putine sunt lucrurile care se stiu cu certitudine despre enigmaticii razboinici antici. Daca in jurul anului 800 i.e.n., proto-celtii puneau bazele culturii Hallstatt in centrul Europei, in urma cu circa 2500 de ani ei ajunsesera deja sa domine cea mai mare parte a continentului european.

CELTII

Primele marturii scrise despre existenta lor apar in 517 i.e.n., in lucrarile eruditului grec Hecatus din Milet, cel care vorbeste despre asa numitii keltoi pe care ii localizeaza in apropierea Massiliei (Marsilia de astazi) si chiar mentioneaza un puternic centru al acestora, orasul Nyrex, locatie inca nedescoperita de catre arheologi.Herodot va merge chiar mai departe si va descrie puternice comunitati de keltoi la izvoarele Dunarii si inIberia, ipoteza plauzibila avand in vedere ca unele dintre cele mai vechi izvoare celtice se regasesc tocmai in aceste zone geografice.

Nici scrierile altor istorici antici nu fac prea multa lumina in ceea ce reprezenta civilizatia celtica. Daca Diodorus Siculus si Strabon considera ca originile acestora se aflau in sudul Frantei, Pliniu cel Batran  vorbeste despre Celtiberia, Tara celtilor iberici, localizata in delta raului Guadalquivir in sudul Portugaliei.

De abia in 1825, odata cu descoperirea sitului La Tene din Elvetia, istoricii au putut oferi o posibila teorie cu privire la zonele populate cu precadere de celti. Ideea general acceptata astazi este aceea ca enigmatica civilizatie se regasea, in mare parte, pe teritoriul de astazi al Elvetiei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, in estul Frantei, sudul Germaniei si in vestul Romaniei. Ipoteza este sustinuta si de arheologul Douglas Palmer care, in volumul intitulat „Neanderthalienii”, mentioneaza existenta primelor valuri de indo-europeni inca de acum 9000 de ani, precum si dovezi ale prezentei proto-celtilor in centrul Europei continentale si in Insulele Britanice inca de acum 6000 de ani.celtii razboinici

Cert este ca, odata cu expasiunea popoarelor de origine germanica, a dacilor si a romanilor, celtii au fost restransi la comunitatile din Insulele Britanice, astfel incat, cel mai tarziu la mijlocul primului mileniu, limbajul celtic disparuse in totalitate din Europa continentala. In prezent, limba celtica se regaseste in cateva dialecte britanice, asa numitele gaelic.

Razboinicii vanatori de capete

Asa cum era de asteptat, cele mai vechi mentiuni despre arta razboiului la celti si despre infioratoarele colectii de capete cu care acestia se mandreau, vin de la romani, cei care ale caror confruntari cu razboinicii antici aveau sa dureze secole intregi. Si cu toate acestea, pana in secolul al XIX-lea scrierile  istoricilor latini au fost aspru combatute, fiind privite ca o propaganda negativa asupra adversarilor lor, lucru des intalnit in analele romane. In fond, ar fi fost acelasi lucru ca si cum i-ai fi intrebat pe colonistii americani ce parere au despre indienii Sioux, sau pe invadatorii germani din timpul celui de al doilea Razboi Mondial despre populatia din Polonia.

Istorici clasici precum Strabon, Titus Livius, Julius Florus sau Pausanius priveau cu dispret modul in care celtii isi purtau bataliile asemanandu-i, in cel mai fericit caz, cu animalele salbatice. Mai mult, Dionisius din Halicarnas, istoricul grec contemporan cu Iulius Cezar, care a trait nu mai putin de 22 de ani in mijlocul elitei intelectuale de la Roma, ii va descrie amanuntit pe adversarii armatelor imperiale, intr-un mod care tradeaza dispretul romanilor fata de barbarii din afara granitelor: „Maniera lor de lupta este asemanatoare, in mare masura, cu cea a salbaticiunilor, bazata pe intamplare si pe furie. In momentul atacului ei isi ridica sabiile si se arunca cu toata greutatea corpului asupra adversarului asemenea unor taietori de lemne, lovind la intamplare ca si cum ar vrea sa despice in bucati tot corpul inamicului, impreuna cu scutul, cu armura protectoare, cu tot..”

Dovezile arheologice din ultimele doua secole arata insa ca descrierea lui Dionisius nu este decat o exagerare. In fond, romanii ajunsi in Britania se vor simti net inferiori in fata carelor de lupta, a coifurilor si scuturilor celtice precum si in fata inventiilor pe care le vor prelua ulterior si pe care si le vor atribui.

razboinicii celti

Conform istoricilor, stilul de lupta al celtilor era unul care se baza, in mare parte, pe intimidarea inamicului. Daca pana in secolul IV i.Hr., acestia alegeau sa lupte complet goi, singura diferenta dintre nobili si razboinicii de rand facand-o colanele din aur sau bronz pe care liderii armatelor le purtau la gat, celtii vor inventa, dupa aceasta data, armura alcatuita din inele de fier precum si coifurile solide impodobite cu motive zoomorfe menite sa inspaimante adversarii.

Succesul celtilor pe campul de lupta se baza pe o strategie simpla: aceea de a starni groaza adversarilor si de a-i sili sa se retraga. Infruntarile erau precedate de sunetul infricosator al carnyx-urilor, instrumente muzicale asemanatoare unor tuburi verticale, dotate in varf cu reproduceri ale unor capete de mistret sau de sarpe. Se spune ca sunetul acestora era asemanator zgomotelor emise de salbaticiunile cuprinse de furie. Urma apoi o etalare a strigatelor razboinice si a injuriilor aduse inamicului pentru ca, la un semn, cei mai robusti si mai viteji dintre razboinici sa se arunce asupra armatei adverse. In urma lor, venea gloata dezlantuita a celtilor. Daca o astfel de strategie dadea gres prima oara, luptatorii se retrageau pe pozitiile initiale si, pur si simplu, o luau de la capat.

Ceea ce avea, insa, sa ii oripileze pe romani era practica straveche a celtilor de a colectiona capetele razboinicilor adversi, demni de apreciere. Historia, lucrarea istoricului Diodorus Siculus, descrie detaliat aceasta practica macabra: „Ei reteaza capetele celor invinsi pe campul de lupta si le leaga de gatul cailor sau de centura de la brau. Acasa le imbalsameaza in ulei de cedru si le pastreaza in cufere pentru a le prezenta cu mandrie oaspetilor, spunand ca unul dintre stramosii lor, tatal sau chiar ei insisi au refuzat sume mari de bani pentru ele. Unii dintre ei se lauda chiar ca au refuzat echivalentul in aur al greutatii capului”.

Nu se stie exact momentul in care celtii au inceput sa colectioneze capetele invinsilor. Cert este ca in credintele acestora, sufletul, sau ceea ce numeau ei suflet, salasluia in capul unei persoane. Astfel, pastrarea craniilor razboinicilor demni de respect nu insemna numai o etalare a curajului ci si o practica prin care virtutile invinsului reveneau invingatorului. Celtii mai erau convinsi de faptul ca, expunand capetele adversarilor in curtea casei sau la granitele tarii, acestea vor incepe sa strige in momentul in care inamicii intentionau sa se apropie, alertand pe cei care le detineau. Dovada sta si stravechea legenda celtica in care capul uriasului Bran cel Binecuvantat, protectorul Britaniei in vremuri imemoriale, a fost ingropat pe malul Canalului Manecii pentru a-i proteja pe britoni de orice invazie venita de pe mare.

Comertul cu capete

Invingandu-si oroarea fata de practica celtica de colectionare a capetelor, romanii au vazut in aceasta o posibilitate de a-si asigura granitele. Latinii nu numai ca au incurajat decapitarea adversarilor ba chiar au oferit sume importante de bani celor care aducea capetele talharilor, ale tradatorilor sau, pur si simplu, ale barbarilor inamici. Avea sa inceapa, astfel, una dintre primele actiuni la scara larga a vanatorilor de recompense.

Cronicile romane pomenesc numele unui celt din zona Rinului (Austria de astazi), pe nume Charietto ale carui actiuni de vanatoare vor ingrozi intreaga populatie de origine germanica. Pornind ca un simplu talhar, lui Charietto i se va refuza inrolarea in armata romana, din motive necunoscute, acesta alegand, in schimb, meseria mult mai profitabila de mercenar.celtii,vanatorii de capete ai Europei

Celtul opera, in special, noaptea, folosind saculeti cu grane pentru a suprima strigatele victimelor pe care le decapita in somn. Atat de mult ii crescuse reputatia incat ajunsese, in scurt timp, sa coordoneze o intreaga banda de vanatori de capete. Comandatii legiunilor romane, care ii ofereau recompense generoase pentru terifiantele trofee, il vor folosi chiar si in timpul razboaielor cu triburile germanice, atunci cand Charietto se strecura in taberele inamice pentru a taia capetele celor mai de seama razboinici. Se spune ca numarul victimelor sale era de ordinul sutelor sau chiar miilor.

Norocul avea sa il paraseasca in timpul unei confruntari cu Alemanii, trib germanic, cand, neputandu-se retrage a fost ucis cu mai multe lovituri de sulita.

Vestigiile de pe Somme si La Tene

Desi istoricii combatusera indelung mentiunile romane privitoare la taierea capetelor, descoperirea in 1825 a sitului arheologic de la La Tene, pe malul lacului Neuchatel din Elvetia, avea sa schimbe radical opinia acestora. Situl care continea peste 2500 de artefacte celtice, in marea lor majoritate arme si bijuterii, oferea indicii despre sacrificii umane practicate in cadrul riturilor religioase de catre stravechea civilizatie. De data aceasta, latinii avusesera dreptate. Datorita bogatiei artefactelor descoperite aici, La Tene va deveni sinonim cu misterioasa civilizatie celtica.

O alta descoperire majora in favoarea istoricilor romani, a survenit intamplator in timpul Primului Razboi Mondial. In timp ce sapau transeele de la Ribemont, pe frontul de la Somme, soldatii francezi descopereau urmele unei batalii care avusese loc in acelasi spatiu in urma cu peste 2200 de ani. Ei aveau sa descopere ramasitele a circa 500 de razboinici, cu varste cuprinse inte 15 si 40 de ani, majoritatea acestora prezentand urme ale unor rani majore, asa cum se intampla in cazul plagilor din timpul razboaielor. Ceea ce i-a socat pe descoperitori era, insa, faptul ca nici unul dintre corpurile celor ingropati aici nu avea craniu, iar urmele de taieturi din zona vertebrelor cervicale demonstrau ca acestea fusesera retezate cu ajutorul cutitelor.images (2)

Conform lui Jean-Louis Brunaux, arheologul care a supervizat lucrarile la situl de pe Somme, lupta avusese loc in anul 290 i.e.n. intre doua armate celtice, una apartinand tribului Armoricanilor (trib breton) in timp ce cealalta apartinea tribului Ambienilor (trib belgic). Faptul ca absolut toate cadavrele fusesera decapitate, fie ale celor invinsi, fie ale celor invingatori, arata clar ca razboinicii celti prezentau respectul cuvenit tuturor combatantilor cazuti pe campul de lupta.

Dovezile arheologice ulterioare i-au ajutat pe cercetatori sa isi creeze o imagine a modului in care celtii isi pretuiau strabunii si adversarii demni de respect. Casele acestora erau adevarate temple in care istoria, virtutile si faptele de arme ale celor decedati se regaseau in craniile expuse la vedere. Decapitarea la celti nu era privita absolut deloc ca un act de barbarie ci, mai degraba, ca parte a unei complexe si inca misterioase practici religioase.

 

sursa bibliografica:descopera.ro








Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News