Iluminarea umanitatii in mitologia universala

20 12 2017

Cartea lui Hanok ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtășit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („Zeul răzvrătit”) i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Le-a făcut cunoscute metalele și arta de a le prelucra, le-a arătat cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Samyaza

Samyaza

Samyaza („Rebelul renumit”) i-a învățat tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor. Armaros („Blestematul”) i-a învățat cum să dezlege vrăjitoriile. Baraqiel („Zeul fulgerului”) le-a predat astrologia. Kokabiel („Zeul stelelor”), constelațiile. Ezeqeel („Zeul norilor”) i-a învățat cunoașterea norilor. Arakiel („Zeul pământului”), numit și Aretstikapha („Lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („Zeul Soarelui”) le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („Zeul comenzii”) i-a învățat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă, Penemue („Înlăuntrul”) i-a învățat ce-i amărăciunea și desfătarea, toate secretele înțelepciunii îngerilor și să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdaye le-a arătat toate loviturile duhurilor și ale demonilor, avortul, mușcăturile șarpelui și loviturile care se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoașterea este confirmat și de alte scrieri inspirate din mitologia ebraică. În Cartea lui Adam și Eva este scris că, după ce au fost alungați din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Paisprezece îngeri au ajutat-o pe Eua (Eva în română) să-l nască pe Kain (Cain). Apoi, zeul suprem le-a trimisDays of Creation Tile Panels, sixth angel detail oamenilor diverse semințe prin arhanghelul Mikhael, care i-a învățat cum să lucreze pământul.

Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Hawwah (Eva) și a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („Zeul secretelor”) pe Pământ pentru a-l învăța pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor, a planetelor și legile spirituale ale creației.

Pe lângă acestea, Raziel l-a învățat pe Adam știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului, pe scurt armonia dintre existența fizică și cea spirituală. Toate aceste învățături au fost cuprinse într-o carte, pe care alți îngeri au furat-o de la Adam și au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („Arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea și să i-o înapoieze lui Adam.

Cartea a fost predată din generație în generație până a ajuns la Hanok (Enoh). După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh și a devenit îngerul Metatron, arhanghelul Rafa’el („Zeul vindecător”) i-a luat cartea și i-a dat-o lui Noah (Noe), care i-a folosit învățăturile pentru a-și construi celebra arcă. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns și în mâinile regelui Șelomo (Solomon). Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învățăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor.

Pe lângă scrierile evreiești, toate culturile susțin că au primit învățături de la zei. În Sumer se credea că Enki a inventat artele, magia, ritualurile preoțești, miruirea și pomezile. Zeul Ninurta i-a învățat pe oameni agricultura și alungarea șoarecilor, Dumuzi le-a oferit tainele creșterii animalelor iar zeița Ninkasi i-a învățat cum să fabrice berea. Zeul suprem An a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu, au găsit orzul și l-au adus sumerienilor. Cei șapte abgal, semizeii creați de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meșteșugurile și legile morale.

La egipteni, zeul Asar (Osiris în greacă) a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunțe la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura dar și cum să-și construiască orașe și canale de irigație. Soția sa, Aset (Isis), le-a dat oamenilor legile, limba și agricultura. Zeul Djehuty (Thoth) a inventat calendarul, scrierea și jocul cu zaruri, iar Inpu (Anubis) a inventat îmbălsămarea. În capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, același Djehuty spune că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre, au inventat războaiele și demonii, o afirmație care pare a avea legătură cu darurile zeilor pentru omenire.

În America Centrală, zeii Oxomoco și Cipactonal au creat primul calendar aztec și un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. În alte versiuni, Kukulkan este inventatorul calendarului. În miturile maya, zeul Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), același Kukulkan al aztecilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul și i-a învățat pe oameni muzica și dansul. Itzamna le-a dat mayașilor scrierea, arborele de cacao și calendarul, iar Bochica a dăruit tribului Muisca legile, conceptele morale și agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa și Shennong au creat meșteșugurile și au născocit diverse obiectenuwafuxi folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul și capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul și alte o sută de plante medicinale, a descoperit secretele agriculturii și a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („Împăratul galben”) este considerat părintele multor meșteșuguri și științe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenții și realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soția sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de țesut și creșterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o, după ce a fost izgonit din cer, i-a învățat pe oameni să cultive pământul și a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învățat pe cei din tribul Bamana cum să practice agricultura. Acesta era o ființă jumătate om și jumătate animal, fiul zeiței cerului, Mousso Koroni, și al unui spirit al pământului. Mokele din tribul Mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte i-a apărut într-un vis fiului său, Lonkundo, pentru a-l învăța să vâneze. La rândul său, Lonkundo și-a învățat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoșii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar, și i-a învățat agricultura și fierăritul. Pentru zulușii din Africa de Sud, Unkulunkulu („Cel bătrân”) i-a învățat pe oameni să vâneze, să facă focul și să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâșie din piele. Pentru populația fon din Benin, gemenii divini Mawu și Lisa le-au oferit oamenilor tehnologia, iar zeul Fa și-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i învețe pe pământeni divinația.

Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos. Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoștințe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoștințe de medicină, artă și fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician care se ocupa cu vindecarea trupului și a minții. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Stau mărturie tăblițele descoperite în apropierea localității Tărtăria în 1961, care conțin o scriere mai veche cu cel puțin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile și luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeița Demeter („Mama Pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura și riturile tainice. Semizeul Orpheus („Întunecatul”) le-a predat grecilor și tracilor agricultura, medicina și scrierea. Athena i-a învățat pe greci gătitul și cusutul, iar zeul Dionysos pe cei din Orient cum să cultive vița-de-vie. Titanul Prometheus le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabricaprometheus-fire arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor. Lucifer din creștinism înseamnă în limba latină „Cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc, simbol al cunoașterii divine.

Legendele lumii susțin că zeii le-au oferit oamenilor nu doar cunoștințe, ci și legi. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moșeh (Moise) pe muntele Sinai cele zece porunci și un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susține că lui Moșeh i-au fost dictate patru cărți alehammurabi Vechiului Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuși. Codul lui Ammurapi, redactat în jurul anului 1700 î.e.n,, conține două sute optzeci și două legi. Autorul textului, cel de-al șaselea rege al Babilonului, declara că acele legi i-au fost dictate de zeul Șamaș. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la același zeu Utu / Șamaș. De asemenea, musulmanii cred că arhanghelul Jibrayil i-a dictat Coranul fondatorului islamului, profetul Muhammad. Și, așa cum scriam mai sus, Asar și Aset le-au adus legi egiptenilor, Zamolxis tracilor și ființele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, satanistul Aleister Crowley spunea că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susținea și el că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimele decenii, afirmă că le-au fost dictate de extratereștri diferite informații mai ales prin scriere automată.

Aceste învățături ale zeilor nu erau oferite oricui ci doar anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele, distorsionate, pentru că secretele zeilor nu puteautumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500 fi la îndemâna oricui. La rândul lor, inițiații se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor și francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așatumblr_mv0qmib4jm1rj9sw5o1_1280 mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh. Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă?mason pyramid Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Hanok, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Hanok sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori?

Cartea lui Hanok spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Hanok susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească prin 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Hanok pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte 9 Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.

Zeul de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel în Cartea lui Hanok sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni.baphomet-templars Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”.

Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru alții era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici deasociaciondegeneticahumana hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită iudaică reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă zonele Aargau și Zurich din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, aceasta fiind cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

Pe lângă informațiile secrete, rezervate doar adepților lor cei mai apropiați, zeii au oferit și cunoștințe tehnologice pentru întreaga omenire. Astfel, apare întrebarea: de ce? Considerăm că darurile lor sunt un ajutor, însă de ce ne-ar ajuta Veghetorii? Pentru că ne iubesc? Pentru că ne vor binele? Ori au un interes ascuns? Care sunt adevăratele lor intenții în ceea ce ne privește?

Din relatările celor care susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III se observă că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. Un astfel de exemplu găsim chiar și în Biblie, unde Moșeh și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, iar Yahweh i-a replicat: „Fața mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (Ieșirea 33:20). Cu toate astea, în Vechiul Testament sunt numeroși aleși ai zeului care i-au văzut fața și au trăit după aceea. De asemenea, „extratereștrii” își fac image52apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare.

Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii „extratereștri” că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților.

Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători.

Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul O.Z.N. ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și O.Z.N.-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritual, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” care vizează implantarea unor idei pentru un scop definit în mințile unor aleși și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un plan elaborat și controlat de inteligențe superioare.

Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”.

Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră fermecătoare, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Aceste concluzii ale cercetătorilor moderni nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare.

În hinduism, Krșna este zeul iluzionist care își înșeală dușmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krșna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile și în darurile lor? Mai ales știind că au provocat nenumărate războaie de-a lungul timpului în diferite părți ale lumii, așa cum vom vedea într-un capitol viitor. Ne vor cu adevărat binele aceste zeități care ne mint, ne manipulează și ne cer să ne ucidem între noi?

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenția zeilor în războaiele oamenilor, cât și felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică care face parte din poemul Mahabharata.

Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii și filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte.

Mahabharata prezintă războiul pentru supremație dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi și Pandavi. Conform tradiției hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.e.n. în Kurukșetra („Câmpia Kauravilor”) și a durat optsprezece zile. Totul a început când Dhrtaraștra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastinapura în urma morții fratelui său, Pandu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pandu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, așa că au pornit un război împotriva497438cc56d6b4c87407d841652ad40b verilor lor, fiii lui Dhrtaraștra. De partea Pandavilor au luptat și zeii, Șiva dăruindu-i prințului Arjuna arma Pașupat, Kuvera arma Antaradhana iar Krșna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prințului.

Conform Bhagavad-Gita, prințul Arjuna a avut mustrări de conștiință înainte de începerea luptei, preferând să renunțe la putere decât să fie nevoit să-și omoare rudele. Și-a aruncat armele și a susținut o adevărată pledoarie în fața zeului Krșna, în favoarea renunțării la luptă: „Și nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o, Krșna, nici domnia și nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o, Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viața? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile și plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunțând la viață și la avuții. Învățători, părinți, fii, precum și bunici, unchi, socri, nepoți, cumnați și rubedenii. Pe aceștia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o, Madhusudana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o, Janardana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtaraștra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând acești nelegiuiți înarmați. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtaraștra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiți, o, Madhava? Chiar dacă aceștia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ți distruge familia și păcatul de a-ți ataca prietenul. Cum să nu știm noi să ne oprim de la acest păcat, o, Janardana, noi care cunoaștem ce-i păcatul de a-ți distruge familia? Familia fiind distrusă, pier legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întreaga familie” (1:31-40); „Vai, eram hotărâți să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor și al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun și neînarmat, cei ai lui Dhrtaraștra m-ar ucide cu arma în mână” (1:45-46).

Deși discursul tânărului prinț era menit să înmoaie chiar și cele mai negre inimi, zeul Krșna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o, Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ți deschide cerul și îți strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prtha, aceasta nu ți se potrivește; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o, tu care-ți distrugi dușmanii” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerșind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învățători; ucigându-i pe învățători, chiar când râvnesc la bogăție, aș avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu știu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinși; iată-i stând în fața noastră pe cei ai lui Dhrtaraștra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prințului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krșna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viață și moarte, despre nemurirea sufletului și despre faptul că nu se poate considera păcat33 uciderea cuiva, deoarece crima înseamnă eliberarea victimei din învelișul pământesc.

În plus, zeul a apelat și la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiți sunt războinicii care, o, fiu al lui Prtha, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă” (2:31-32).

Pregătit pentru cazul în care acele cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prințului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ți Legea proprie și renumele, îți vei atrage păcatul. Ființele vor face să se povestească despre nefaima ta veșnică; pentru cel care ține la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oști vor crede că de frică te-ai oprit din luptă și vei ajunge în disprețul celor ce te-au prețuit. Și multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dușmanii, râzând de bărbăția ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorința de faimă și de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat și de disprețul celor care l-ar fi considerat laș trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; așa nu-ți vei atrage păcatul” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prințul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câștiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neapărat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecție de filosofie. Fără îndoială, Krșna nu încerca decât să-l amețească pe bietul prinț, lucru pe care acesta l-a și observat: „Dacă, o, Janardana, socotești cunoașterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă silești la această faptă îngrozitoare, o, Kesava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aș alege ce e mai bine” (3:1-2). Bineînțeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în optsprezece capitole. Pentru că nu te poți baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krșna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-sekrishna-arjuna prințului în toată splendoarea sa. Acea priveliște însă l-a înfricoșat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ți forma ta imensă, cu multe guri și ochi, o, tu cel cu brațul mare, cu multe brațe, coapse și picioare, cu multe pântece, cu mulți colți îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel și eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul ființei mele nu-mi capăt stăpânirea și liniștea” (11:24); „Privind colții tăi îngrozitori și gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai știu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar așa vreau să te văd; fii iar cu forma ta cu patru brațe, o, tu cel cu o mie de brațe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krșna și-a reluat forma umană. Deși era un orator desăvârșit și, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krșna a reușit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariție înfricoșătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care și-au măcelărit cei optzeci de veri și pe cei care au luptat alături de ei.

Asocierea muritorilor cu zeii, în special cu Veghetorii, avea întotdeauna efecte nefaste asupra oamenilor.

În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk, semizeul Gilgameș, i-a respins avansurile zeiței Iștar și i-a enumerat pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Pentru a înțelege de ce ne mint, ne manipulează și ne folosesc ca sclavi, direct sau indirect, trebuie să îi cunoaștem pe Veghetori.

Dacă despre Enki și Iștar ne-au rămas doar frânturi de informații din textele antice, cele despre Marduk ne oferă o imagine clară a caracterului său în special datorită Bibliei și Coranului. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de lamarduk-2 amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu.

Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător, sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. De fapt, demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan.

În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul Marduk își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).

– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).

– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).

– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).

– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).

– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).

– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Y’hez’qel 9:4-6).

– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).

– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).

În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh / Allah. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru anumite infracțiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moșeh (Moise), adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Marduk au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții lui Yahweh / Allah consideră că frica este absolut normală:

– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).

– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).

– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).

– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zekharya 14:13).

– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).

– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).

– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).

– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).

– „Adu-ți aminte de Domnul tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).

– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).

– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).

– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).

– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).

Răzbunătorul zeu nu este mulțumit doar cu crime în numele său și de teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:

– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zekharya 14:1-2).

– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).

– „Apoi a grăit Yahweh cu Moșeh și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moșeh, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moșeh, la preotul El’azar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).

– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moșeh: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși,Woman-kidnapped atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Benjamin. (…) Și fiii lui Benjamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moșeh, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moșeh pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moșeh: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Balaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care lui Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iștar – n.a.)! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9).

Nu ne trebuie prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.

După cum ne dă de înțeles Biblia, adepții lui Yahweh obișnuiau în mod frecvent să ucidă copii, așa cum susține și Cartea înțelepciunii lui Șelomo: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri” (14:23). Arabii păgâni adesea își îngropau de vii copilele nou născute, având aprobarea lui Allah, așa cum declara Muhammad în Coran: „însă dacă ar fi voit Allah, n-ar fi făcut ei aceasta” (6:138).

Cel mai bun exemplu al pruncuciderii se găsește laelisha-and-bears profetul Elișa care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Eliyahu, s-a gândit să se plimbe până în orașul Betel. La intrarea în oraș niște copii au îndrăznit să râdă de chelia lui. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Și cum mergea pe drum, au ieșit din cetate niște copii și s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleșuvule, hai!» Iar el, întorcându-se și văzându-i, i-a blestemat cu numele lui Yahweh. Atunci, ieșind din pădure doi urși, au sfâșiat din ei patruzeci și doi de copii” (Cartea a patra a Regilor 2:23-24). Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elișa s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria”. Nimic despre uciderea cu bestialitate a patruzeci și doi de copii ori despre puterile kabbalistice ale lui Elișa. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf și alte crime) iar noi nu înțelegem această datină transmisă cu sfințenie până nu demult.

Să ne amintim că și Hordos / Herodes (Irod), regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani în Noul Testament. De unde această oribilă tradiție? Cel mai probabil totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraham să-și sacrifice fiul: „Și Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Yișaq, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta eu!»” (Facerea 22:2). Iar în timpul lui Moșeh, zeul și-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Trebuie să recunoaștem că sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, se practicau în multe culturi ale lumii, toate în numele Veghetorilor.

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Marduk, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Qayin (Cain) își omoară fratele, pe Hebel (Abel). Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Qayin înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Yahweh semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Qayin, din moment ce Adam și Hawwah (Eva) s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea fiului lor. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Qayin, Lemek, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lemek către femeile sale: «Adah și Zillah, ascultați glasul meu! Femeile lui Lemek, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Qayin va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lemek de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lemek a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că ar fi fost deranjat de dubla crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Șimșon (Samson), se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut.

După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Șimșon și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Șimșon s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (Cartea Judecătorilor 15:4-5).

După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Șimșon a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. În peșteră, Șimșon probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. samsonDupă ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorek, pe nume Delilah, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun.

Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Șimșon a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum de au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestația eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moșeh (Moise) care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moșeh le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Lewi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). Cincizeci de mii șapte zeci de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Er, întâiul născut al lui Yehudah, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Er dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că exista un motiv.

În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Er. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamar (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Yehudah (Iuda). După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Yehudah a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, Șela, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Marduk. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Malakhi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Y’hez’qel (Iezechiel) să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Y’hez’qel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Y’hez’qel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).

Gelozia lui Marduk pe celelalte divinități nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecarefallen-dagon-statue deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Nahum  din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități.

Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sepanya (Sofonie): „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).

Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă, și asta fără a lua în calcul faptele lui Marduk din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice.

Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraham, care și-a trimis soția „la produs” de două ori sau regele-păstor Dawid, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Marduk, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor.

Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni 1e5581dde pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sepanya, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”. În aceste condiții, cum ar putea considera cineva întreg la minte că „iluminarea” oferită de aceste zeități malefice este în vreun fel benefică pentru omenire, mai ales când scopul lor declarat este de a ne distruge? Grecii au subliniat consecințele darurilor zeilor în povestea Cutiei Pandorei, din care au fost eliberate în lume toate relele. De ce ne-au oferit Veghetorii informații secrete și în ce fel ne-au afectat ele?

Am văzut că liderii Veghetorilor sunt părți din Sophia, eonul decăzut care a smuls bucăți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a închis alături de ea în lumea materială. Totodată a creat ciclul reîncarnărilor, prin care le-a  lăsat spiritelor, părțile rupte din Enlil, posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială prin evoluție spirituală, care se atinge doar prin suferință, sacrificiu de sine și iubire, din ultima născându-se alte sentimente pozitive precum compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare etc.

La polul opus se află sentimentele și faptele negative, care duc la involuție spirituală, ce ține spiritele închise în lumea materială sau, mai rău, le răpește pentru totdeauna posibilitatea de a se întoarce la sursă. O mulțime de spirite îndepărtate de inamicul Sophiei, temporar sau definitiv, reprezintă un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte pe care eonul decăzut o plănuiește încă de la întemnițarea sa.

Prin urmare, Veghetorii își doresc să ne îndepărteze cât mai mult de evoluția spirituală, pentru a-și asigura victoria în fața eternului lor dușman. Ceea ce se observă din darurile lor pentru întreaga omenire, nu numai pentru aleșii lor. În capitolul 8 din Cartea lui Hanok, Azazel a învățat omenirea în primul rând cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Cu alte cuvinte, Enki / Azazel i-a învățat pe oameni cum să-și facă arme, ceea ce a dus la crime nenumărate și chiar la războaie.

În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. De altfel, în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, Djehuty spunea că Asar, Aset și frații lor (Veghetorii) au făcut ravagii și nedreptăți, au inventat războaiele și au dezlănțuit dezastre.

Crimele în general și războaiele în special macină omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind cea mai eficientă cale către involuția spirituală. Darurile zeilor aueye_of_lightning_by_whyalltheglitter27-d48dj7f pus punct „Epocii de Aur” amintite de multe mituri ale lumii, o eră dominată de pace și dreptate. În aceeași Carte a lui Hanok, Azazel i-a mai învățat pe oameni cum să prelucreze metalele, cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Hainele frumoase, machiajul și bijuteriile au dus la creșterea individualismului, a narcisismului, a aroganței, a trufiei, a invidiei și chiar a egoismului, atribute care au îndepărtat din mințile oamenilor ideea de egalitate și de unitate. Cu ajutorul acestor daruri, oamenii au început să pună din ce în ce mai mult preț pe diferențele dintre ei, care de-a lungul istoriei au dus la nenumărate conflicte. Pe lângă aceste secrete, Cartea lui Hanok susține că Veghetorii le-au oferit oamenilor și altele care duc spre aceeași involuție, cum ar fi avortul, „amărăciunea și desfătarea”. Chiar și cele care par benefice, precum meșteșugurile, agricultura sau creșterea animalelor, duc către același rezultat. Se observă mai ales în ziua de astăzi că evoluția tehnologică este direct proporțională cu involuția spirituală. Cu cât o societate devine tot mai dezvoltată și, implicit, mai preocupată cu materialismul, cu atât mai puțin pune preț pe moralitate, spiritualitate sau artă, în general pe tot ceea ce ține de spirit sau de suflet.

Păstrarea oamenilor în închisoarea Sophiei și menținerea lui Enlil într-o stare de slăbiciune nu este singurul scop al Veghetorilor. Acesta reiese din informațiile tehnologice aduse întregii omeniri, însă nu se aplică în cazul „iluminării” împărtășite celor mai fidelithoth adepți ai lor.

Secretele oferite de zei inițiaților ascund un alt scop. În Cartea lui Hanok, Samyaza / Azazel i-a învățat pe oameni tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor, iar Armaros cum să dezlege vrăjitoriile.

În Sumer se credea că Enki a inventat magia și ritualurile preoțești, care mergeau mână în mână în vechile religii. De altfel, în ritualurile magice mesopotamiene el era de obicei invocat, pentru a i se cere ajutorul. În Egipt, Djehuty (Thoth) era mare maestru în arta magiei, la fel ca Aset (Isis), considerată o magiciană fără pereche. Pentru a înțelege de ce Veghetorii i-au învățat pe muritori tainele magiei, trebuie să înțelegem ce este magia. Așa că vom lua un exemplu concret: Kabbalah evreilor.

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poatăart-to_kabbalah sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm.

Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Unele ritualuri ale Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iesous, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iesous. Să ne amintim și de numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se spune că au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Același înger care, în manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea, l-a învățat pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor și a planetelor, știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului sau armonia dintre existența fizică și cea spirituală.

Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al zecelea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până laTreeofLifeKabbalah romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al doisprezecelea.

Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită „Arborele Vieții”, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah; în final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”, numele ochiului fiind Enhara.

Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, însă descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit34iqsnl doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali.

Sir Isaac Newton și mulți alți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte a Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (în sudul Franței) în secolul al doisprezecelea.

Cu câțiva ani înainte, învățăturile kabbalistice au ajuns la un grup de nouă nobili francezi, care au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului.

Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice evreiești. În Ierusalim au găsit și jefuit templul lui Șelomo (Solomon), despre care tradiția medievală susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabbalei. Se presupune că Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie.

După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie și invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, în special în pisici.

Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, care le transmitea instrucțiuni prin intermediul acelor capete. Mulți templieri au recunoscut că imaginea lui Iesous era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabbalistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, lojă masonică fondată la începutul secolului douăzeci, condusă la un moment dat de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic (ochiul fiind simbolul Veghetorilor).

După ce au fost arestați, mulți templieri și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei de astăzi provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elizabeth II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka’ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă, care la rândul ei provine din cea babiloniană, preluată de la akkadieni. Iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor și Marduk al babilonienilor, astfel că înțelegem transmiterea Kabbalei la adepții lui.

Kabbalah, la fel ca multe alte forme de magie, conține metode de invocare și de comunicare cu entități malefice puternice, nimeni alții decât Veghetorii, acesta fiind motivul pentru care zeii și-au inițiat adepții în tainele magiei. Știm că zeii, după moartea trupurilor lor, ajungeau într-o dimensiune paralelă imaterială, acea lume numită Tartarus de greci.

Însă, spre deosebire de oameni, nu erau prinși în ciclul reîncarnărilor, prin urmare nu sehqdefault puteau întoarce pe Pământ singuri. Era nevoie să fie aduși în lumea noastră de cineva. Probabil zeii Celești au implementat o măsură de siguranță, care împiedică Veghetorii de pe Pământ să-și readucă semenii în lumea materială. Din acest motiv, zeii lui Enki aveau nevoie de oameni, așa că și-au învățat cei mai devotați supuși (inițial doar pe fiii lor semizei) tainele magiei, pentru a putea fi readuși pe Terra în cazul morții lor trupești.

Ritualurile de invocare folosesc simboluri, care funcționează ca niște chei ce deschid portalul către dimensiunea în care sunt închiși Veghetorii, și cuvinte secrete, care atrag în lumea noastră entitățile invocate. Întregul procedeu se realizează cu ajutorul unei anumite cantități de energie negativă, fără de care ritualul nu ar putea avea loc. O parte din acea energie rămâne la magician sau vrăjitor, indiferent de numărul purificărilor pe care le-ar efectua, motiv pentru care în popor se crede că vrăjitorii își găsesc întotdeauna sfârșitul în chinuri groaznice. Dacă există într-adevăr o măsură de siguranță implementată de Celești, probabil se folosește și o infimă cantitate de energie pozitivă, prezentă în oameni însă nu și în Veghetori. Celelalte ritualuri magice, prin care se încearcă obținerea unui câștig pentru vrăjitor ori pentru altcineva, se realizează într-un mod asemănător. Prin simboluri și prin cuvintele secrete se invocă o entitate care îndeplinește dorința magicianului. Bineînțeles, și în acest caz nu poate fi vorba decât despre Veghetori.

O formă mascată de magie este reiki, o practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui, prin care se vindecă diferite afecțiuni cu ajutorul palmelor. Deși este considerat o formă de medicină alternativă, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr vindecă vreo boală, totul fiind pus de cercetători pe seama autosugestiei. Iar mai multe persoane care susțin că au fost totuși vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Puțini știu că în această practică se folosesc simboluri, despre care Bogdan Georgescu, un mare maestru reiki român, spunea în001YVH9jgy6ZEr1ZUDIc6&690 numărul 5 al revistei Jurnalul Conspirației că sunt ca niște chei folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ca într-un ritual magic, în care sunt folosite simboluri pentru a deschide portalul către dimensiunea Veghetorilor și energie negativă.

Unul dintre aceste simboluri se numește Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „șarpele de foc”. „Șarpele de foc” reprezintă „șarpele adormit” Kundalini din ocultismul oriental, despre care se spune că sălășluiește la baza coloanei vertebrale și care deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaștere. Chiar dacă practicanții reiki susțin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puțini știu că Ningișzida este în realitate unul dintre epitetele sumeriene ale lui Enki, conducătorul suprem al Veghetorilor.

Unul dintre gradele reiki se numește „egregor”, nume care provine din „egregori”, cuvântul grecesc pentru Veghetori. De altfel, un practicant mi-a mărturisit că, în timpul cursurilor, a aflat de la un mare maestru că îngerii decăzuți au adus oamenilor reiki-ul.

În numărul 6 al revistei Jurnalul Conspirației, maestrul Georgescu recunoștea că există inițiați care se folosesc de accesul la entități și energii negative și chiar a recunoscut că nu există magie albă, ci doar neagră. Un alt mare maestru reiki român, Ovidiu Dragoș Argeșeanu, scria pe site-ul său personal: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină și am lovit scurt”. Într-una dintre cărţile sale, Argeșeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii și chiar i-a decapitat, iar pe Iesous l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr el. Ceea ce ne amintește de scuiparea și călcarea imaginii lui Iesous în timpul ritualurilor kabbalistice ale cavalerilor templieri și ale masonilor din loja Ordo Templis Orientis. Toate acestea, dar și faptul că vindecările (definitive, temporare sau imaginare) din reiki nu se realizează cu ajutorul biocâmpului, ci prin ritualuri și simboluri, ne ajută să concluzionăm că este vorba despre o formă de magie, oricât de mult ar încerca practicanții să ascundă acest lucru.

Secretele magiei adevărate, cea primită de la Veghetori, au fost păstrate în cercuri intime, în special în cele ale preoților. Deși pare că oferă anumite avantaje practicanților, în realitate îi ajută numai pe zeii decăzuți ai Sophiei, pământenii primind doar iluzia puterii. O iluzie care îi costă mult mai scump decât și-ar putea imagina. Poate ne-ar fi costat pe toți dacă, acum foarte mult timp, un muritor nu ar fi luat atitudine împotriva Veghetorilor, încercând să îi oprească.

secretele zeilor

Reclame




Zeii crestinilor

12 06 2016

„Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit.” (Epistola întâia către Corinteni 15:18)

Creștinismul este cea mai răspândită religie la ora actuală, având peste două miliarde de adepți. Deși este considerat o religie monoteistă, în creștinism sunt venerați sute de sfinți și un Dumnezeu triplu, format din trei entități diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Personajul principal al acestei religii este Iisus (numit Iesous în Noul Testament și Yeșua în ebraică), considerat de cei mai mulți a fi un personaj real, care a trăit în Palestina primului secol al erei noastre. Chiar dacă nu există dovezi ale existenței lui, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe creștini, ținând cont că religia se bazează pe credință și nu pe fapte. Singurele scrieri din primul secol care îl menționează sunt cele patru evanghelii canonice și epistolele apostolului Paulos (Pavel), incluse în Vechiul Testament. Pe lângă acestea mai există două pasaje controversate în cartea Antichități iudaice a istoricului iudeo-roman Flavius Iosephus. Ținând cont că sunt scrise într-un stil diferit de al lui Iosephus, că Iesous lipsește cu desăvârșire dintr-o operă mai veche a autorului, Războaiele iudeilor, iar cea mai veche menționare a unuia dintre pasajele controversate este cea a lui Eusebius din anul 324, înseamnă că respectivele pasaje au fost incluse în textul original de un creștin care încerca să-și valideze credința prin falsificări. Flavius Iosephus a scris cu lux de amănunte istoria poporului său, menționându-i pe toți profeții, micii Mesia, agitatorii și liderii rebeliunilor de până la asediul Ierusalimului, fiind necesară falsificarea lucrării sale pentru a apărea și numele zeului creștinilor printre ei. Următoarea menționare a lui Iesous este cea din Annales a istoricului roman Tacitus, scrisă în jurul anului 116.

Ceea ce nu demonstrează existența zeului creștinilor la începutul primului secol, cartea fiind scrisă la optzeci și trei de ani de la presupusa lui moarte, ci doar că în Roma secolului al doilea circula acest mit la fel ca multe alte, de la cel al egiptencei Aset (Isis) sau al persanului Mithras până la cele ale clasicilor Iuppiter și Hercules. La începutul primului mileniu al erei noastre existau o mulțime de cronicari greci, romani și iudei în întregul Imperiu Roman, în care era inclusă și Palestina, care consemnau toate evenimentele importante; cu toate astea, niciunul dintre ei nu l-a menționat pe iudeul Yeșua / Iesous, care a săvârșit în miturile creștine o mulțime de miracole. Iată câțiva dintre ei:

– Suetonius (cca 69-122), istoricul a doisprezece împărați romani, care a trecut în revistă toți oratorii și predicatorii din acea perioadă, nu a auzit de Iesous. Despre creștini scria căSuetonius sunt o sectă cu o religiozitate superstițioasă, la fel ca alți doi contemporani ai săi, Tacitus și Plinius cel Tânăr. Într-un pasaj din Divus Claudius, biografia împăratului Claudius, există un pasaj care pentru creștini constituie o menționare a zeului lor: „Din cauză că evreii deranjau în mod constant la instigarea lui Chrestus, el (Claudius – n.a.) i-a expulzat din Roma”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi existat în Palestina până în anul 33 un iudeu considerat Mesia sau Christos, ci doar că în anul 49 evreii din Roma erau instigați de un anume Chrestus. Termenul „chrestus”, care însemna „bun” sau „folositor”, era des întâlnit în acea vreme, fiind atribuit mai ales sclavilor.

– Naturalistul și filosoful roman Plinius cel Bătrân (23-79), care a consemnat faptele celebre din timpul său, nu a auzit de Iesous Christos. Nici nepotul său, Plinius cel Tânăr (61-113), care în epistolele sale nota tot ce se întâmpla interesant în acea vreme. Nici măcar în scrisoarea sa către împăratul Traianus, în care consideră creștinismul o „depravată, excesivă superstiție” derivată din iudaism.

– Fostul sclav frigian Epictetus (cca. 55-135), devenit filosof după ce și-a obținut libertatea, un eminent orator și cunoscător al religiilor, a locuit în Roma până în 93, când împăratul Domitianus a izgonit filosofii din oraș. Arrianos, discipolul său, i-a notat discursurile, considerându-le comparabile cu literatura socratică. Deși Epctetus a studiat credințele religioase contemporane, nu a auzit de Iesous Christos.

– Unul dintre primii geografi romani, Pomponius Mela, a scris în jurul anului 43 De situ orbis libri în stilul lui Strabon, alăturând descrierii fiecărei țări menționate principalele evenimente petrecute acolo. Deși lucrarea sa a fost redactată la doar zece ani după presupusa înviere miraculoasă a lui Iesous, Pomponius nu îl menționează în capitolul despre Iudeea.

Plutarch_head_onlyIstoricul, biograful și eseistul Lucius Mestrius Plutarchus (cca. 46-120) s-a născut în Chaironeia din Grecia, acolo unde legendele creștinilor susțin că s-au răspândit discipolii lui Iesous, care au înfăptuit numeroase minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea pe nerăsuflate. Nicio astfel de minune nu îi era cunoscută lui Plutarchus. A trăit treizeci de ani în Roma și nici acolo nu au ajuns la urechile lui miracolele „divine”. Deși specializat în realizarea biografiilor oamenilor celebri, fără a neglija legendele din jurul lor, nu a scris nici măcar un singur cuvânt despre Iesous.

– Filosoful Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – 50 e.n.), considerat „Platon al evreilor”, care a mers atât la Roma, cât și la Ierusalim, a scris nenumărate opere din care școlile teologice creștine au preluat ulterior multe idei. Familia lui Philon avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu casa regală irodiană și cu cea imperială din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice, fiica monarhului iudeu Herodes Agrippa. Celălalt nepot al său, Tiberius Iulius Alexander, a fost procuratorul Iudeei și prefectul Egiptului. Cu toate astea, Philon nu l-a menționat nici pe Iesous, nici pe apostolii lui.

– Filosoful și dramaturgul roman Lucius Annaeus Seneca (cca. 4-65) a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială. Se afla la Roma atunci când mitologia creștină susține că a avut loc întrecerea de miracole dintre apostolul Simon Petros (Petru) și vrăjitorul Simon din Gitta. Petros învia morți, reda vederea orbilor și a făcut Luna să coboare de pe cer pentru a lumina o încăpere, iar celălalt Simon levita, făcea statuile să danseze și o seceră să lucreze singură. Nu doar pentru Seneca cei doi și minunile lor erau necunoscute, ci pentru toată lumea din Roma. Asemenea miracole mai mult ca sigur ar fi uimit pe oricine și totuși nu sunt consemnate de romani. Nici măcar apostolul Paulos (Pavel) nu l-a menționat pe Petros în Roma nici în cei doi ani pe care i-a petrecut acolo, conform capitolului 28 al Faptelor Apostolilor, nici în Epistola către romani, unde salută cincizeci de creștini aflați în acea perioadă în capitala Imperiului Roman.

Lipsa scrierilor despre Iesous din primul secol al erei noastre, în afara celor biblice, nu constituie singurul argument în favoarea inexistenței acestui personaj. Un al doilea ar fi mulțimea de erori și inadvertențe din Noul Testament. Să luăm, de exemplu, nașterea miraculoasă a lui Iesous dintr-o fecioară în care a intrat Sfântul Duh. Din patru evangheliști, doar doi i-au menționat nașterea, Matthaios (Matei) și Loukas (Luca). De ce Markos (Marcu) și Ioannes (Ioan) nu s-au obosit să noteze un asemenea evenimentmaxresdefault incredibil? Și de ce există diferențe mari între cele două versiuni? La Matthaios, un înger i-a apărut în vis lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous; la Loukas, îngerul a anunțat-o pe Maria. La Matthaios, nașterea a avut loc într-o casă iar la Loukas într-o iesle, din cauză că Ioseph și Maria nu au găsit o locuință în care să petreacă noaptea. Cei trei magi de la răsărit, care i-au adus daruri pruncului divin, sunt amintiți doar de Matthaios; la Loukas locul lor este luat de un grup de păstori. Miraculoasa stea care i-a condus pe magi din Persia până în Betleem nu există decât la Matthaios, deși ar fi trebuit să fie pomenită nu doar de toți cei patru evangheliști, ci și de astronomii din Iudeea și din împrejurimi. Nimeni nu a văzut-o, nici măcar regele Herodes (Irod), chiar dacă ea a mers înaintea magilor din Ierusalim până în Betleem. Decizia lui Herodes de a ucide toți pruncii de până în doi ani nu este relatată decât de Matthaios. Acest masacru nu numai că nu a fost menționat de niciunul dintre evangheliștii rămași, ci nici măcar de cronicarii sau istoricii vremurilor. Doar Matthaios amintește și fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. Pentru Loukas, cei trei nu numai că au rămas în Iudeea, dar peste opt zile de la naștere Iesous a fost dus la Ierusalim pentru circumcizie; dacă Herodes ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor, băiatul ar fi fost aruncat direct în gura lupului. Dar Loukas nu avea habar de acea hotărâre macabră a regelui iudeilor, pe care o cunoștea doar Matthaios. La Loukas, Ioseph și Maria trăiau în Nazareth dinainte de a se naște Iesous; pentru Matthaios au ajuns în Nazareth doar după întoarcerea din Egipt, alegând Galileea în locul Iudeei de teama lui Herodes. Loukas este singurul care pomenește episodul din templul de la Ierusalim, când Iesous avea 12 ani. Matthaios, Markos și Ioannes au rămas tăcuți și în această privință.

Dacă cele patru evanghelii canonice se contrazic între ele, nici cele gnostice nu puteau fi altfel. Evanghelia Adevărului, a Egiptenilor, a Mariei, a lui Thomas sau a lui Philippos nu vorbesc despre nașterea lui Iesous. Toate miracolele care îi însoțesc nașterea, atât de cunoscute nouă din mitologia creștină, pentru gnostici lipsesc cu desăvârșire. Nici urmă de înger care să-i vestească nașterea, stea, magi, păstori, masacru al copiilor sau fugă în Egipt. Însă, dacă pentru Ioannes Cuvântul s-a întrupat în Iesous iar la Markos Duhul Sfânt a coborât peste Christos, gnosticii aveau legende asemănătoare. Conform episcopului Irenaeus, ei credeau că Christos s-a unit cu sora sa, eonul Sophia, coborând apoi în Iesous, copilul născut din fecioară cu ajutorul lui Dumnezeu. În Evanghelia Adevărului, Christos este Cunoașterea care a emanat din Tatăl. În Evanghelia Egiptenilor, el este eonul Set, fiul primului om „nestricăcios”, Adamas.

Coranul nu amintește de Ioseph și nici nu-l consideră pe Iesous fiul vreunei divinități. În schimb, susține că „Al-Masih (Mesia – n.a.) Isa (Iesous – n.a.), fiul lui Maryam (Maria – n.a.), este trimisul lui Allah, cuvântul său pe care el l-a transmis lui Maryam și un duh de la el” (Sura 4:171). „Cuvânt” îl numea și Evanghelia lui Ioannes însă, pentru profetul Muhammad, această exprimare are un alt sens. Singurul eveniment asemănător evangheliilor canonice este nașterea lui Iesous din fecioară și vestirea nașterii sale de către arhanghelul Jibrayil (Gavriil / Gabriel).

Parcă pentru a contrazice și mai mult puținele relatări despre nașterea lui Iesous, Evanghelia copilăriei lui Christos spune că s-a născut într-o peșteră, apoi a fost pus într-un staul, unde i s-au închinat un bou și un măgar. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Nașterea zeilor în peșteri era un element comun religiilor multor popoare. Pe lângă Tammuz, se credea că și zeii Dionysos, Zeus, Hermes, Adonis, Mithra și Eon s-au născut în peșteri. Amintim că, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous s-a născut într-o casă, iar pentru Loukas într-un staul. Niciunul dintre ei nu sprijină ipoteza închinării boului și a măgarului.

Chiar dacă Iesous nu este menționat de cronicarii primului secol iar versiunile nașterii sale conțin mari diferențe, poate reușim să aflăm măcar anul nașterii sale. Pentru majoritatea, el s-a născut în anul 1. Însă, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous a venit pe lume cu puțin timp înainte de moartea regelui Herodes cel Mare, adică în anul 4 î.e.n. Loukasbirth-of-jesus încearcă să ne adâncească și mai mult în ceață, susținând că nașterea a avut loc în timpul recensământului, pe vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei. Cum Quirinius a devenit guvernator în anul 6, acela este anul nașterii lui Iesous în viziunea lui Loukas, adică cu zece ani mai târziu decât preconizase Matthaios și cu cinci după data acceptată în mod convențional. Tot Loukas spune că Iesous a fost botezat în al cincisprezecelea an de domnie al împăratului roman Tiberius, când era cam de 30 de ani. Al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberius înseamnă anul 29, ceea ce mută nașterea lui Christos în anul 1 î.e.n. Așadar avem trei ani diferiți pentru nașterea zeului creștinilor: anul 4 î.e.n., anul 1 î.e.n. și anul 6 e.n. Pentru a rezolva odată pentru totdeauna această enigmă, călugărul Dionisius cel Mic, care trăia la Roma prin secolul al VI-lea, a fixat nașterea lui Iesous în anul 752 al calendarului roman, devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru. Deși problema pare rezolvată, rămân cele trei versiuni diferite ale evangheliilor canonice.

Dacă nu am putut stabili anul nașterii, putem încerca măcar să aflăm luna și ziua. Toți creștinii cred astăzi că Iesous s-a născut pe 25 decembrie. Însă, dacă ne luăm după Evanghelia lui Loukas, această dată nu poate fi adevărată. Evanghelistul ne spune că în momentul nașterii erau păstori cu turmele pe câmp, iar luna decembrie este una mult prea rece pentru a duce turmele pe câmpuri, chiar și în Palestina. Puțini știu că primii creștini serbau ziua nașterii lui Iesous pe 6 ianuarie. În Grecia, această zi era considerată data nașterii zeului Dionysos, iar la Alexandria era ziua lui Eon, zeul născut din fecioara Kora. Pentru a se facilita trecerea de la acești zei la Iesous, primii creștini au împrumutat data de 6 ianuarie și au folosit-o pentru a sărbători data nașterii zeului lor. Cea mai veche informație despre sărbătorirea nașterii lui Iesous pe 25 decembrie se găsește în calendarul roman din anul 354. În această zi în tot Imperiul Roman se celebra nașterea zeului Mithra, împrumutat din Persia. De asemenea, zeii Adonis și Tammuz erau serbați pe aceeași dată. Pentru a facilita tranziția de la zeii păgâni la Christos, creștinismul a păstrat datele importante din vechile religii, înlocuind doar divinitățile.

Nașterea lui Iesous se mai lovește de o problemă, de această dată de ordin genetic. Heterozomii sunt cromozomii care determină sexul unui organism. La mamifere (implicit și la oameni), masculii au perechea de cromozomi X și Y, iar femelele XX. Din cromozomul X al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei se naște un copil de sex feminin, iar din cromozomul Y al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei rezultă un copil de sex masculin. Prin urmare, sexul masculin este dat de cromozomul Y. Dacă povestea biblică ar fi fost adevărată prin nu știu ce minune complet ilogică, iar Iesous s-ar fi născut doar din Maria, fără intervenția unui individ de sex masculin, în niciun caz nu ar fi putut fi bărbat. Pentru că din cromozomii XX ai ei nu putea apărea cromozomul Y al lui. Așadar, dacă Maria ar fi reușit să-l conceapă singură, fără intervenția unui mascul cu trup material (spre deosebire de Duhul Sfânt, care nu poate transmite gene fiind imaterial), Iesous ar fi trebuit să aibă doar cromozomii XX, adică să fie de sex feminin. Dacă era de sex masculin, adică avea cromozomii XY, înseamnă că Maria nu l-a conceput singură, ci cu ajutorul unui bărbat care i-a transmis copilului cromozomul Y. Însă credincioșii rezolvă această enigmă transformând întâmplarea într-un miracol divin, iar alții preferă soluții logice, cum ar fi inseminarea artificială. Ceea ce este inutil, ținând cont de mulțimea de contradicții referitoare la nașterea lui Iesous, care duc către o singură concluzie logică legată de presupusa lui existență.

Dacă nu putem stabili cu exactitate nici când s-a născut Iesous, nici cum, poate învierea lui este mai puțin complicată. Povestea este binecunoscută: a fost crucificat, a treia zi a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.

Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea lor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Iesous dispăruse?

– Matthaios: două femei, „Maria Magdalena și cealaltă Marie”.

– Markos: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iakobos, și Salome”.

– Loukas: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iakobos și celelalte împreună cu ele”.

– Ioannes: o singură femeie, „Maria Magdalena”.

A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.

– Matthaios: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.

– Markos: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.

– Loukas: „foarte de dimineață”.

– Ioannes: înainte de răsărit, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”.

Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?

– Matthaios: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.

– Markos: era deschis – „ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

– Loukas: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.

– Ioannes: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.

Doar Matthaios amintește de paznicii care aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.

– Matthaios: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.

– Markos: pe „un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb”.

– Loukas: „doi bărbați” cu „veșminte strălucitoare”.

– Ioannes: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petros și celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veșminte albe”.

Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Erau doi sau unul? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Iesous nu mai era acolo.

Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției lui Iesous?

– Matthaios: „cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor lui”.

– Markos: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

– Loukas: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”.

– Ioannes: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.

Dacă tot a înviat, Iesous nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?

– Matthaios: Maria Magdalena și cealaltă Marie, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iesous le-a întâmpinat”.

– Markos: „și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) el s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.

– Loukas: pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau și se întrebau între ei. Și Iesous însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”.

– Ioannes: rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petros și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu fața și a văzut pe Iesous stând, dar nu știa că este Iesous”.

Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Iesous după înviere?

– Matthaios: pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iesous le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”.

– Loukas: cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.

– Ioannes: Maria Magdalena „nu știa că este Iesous”, ea „crezând că este grădinarul”.

La Matthaios, Maria Magdalena și cealaltă Marie l-au recunoscut imediat. Markos nu oferă detalii despre reacția ei însă, la Loukas și la Ioannes, Magdalena și cei doi ucenici1458986386_Feltamadt nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Iesous de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”? Dacă este așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matthaios, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?

În Evanghelia lui Ioannes, dându-și seama că Iesous trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie, însă el a oprit-o. „Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu”, i-a zis Iesous. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer nu l-ar fi putut atinge, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara, Iesous a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile și coasta sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate astea, pentru apostolul Thomas interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios ci credincios” i-a spus Iesous, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Thomas, dar poate Iesous nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matthaios, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”. La Loukas, Iesous chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?

Pe lângă multiple elemente fantastice, Matthaios descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele horror cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a scris despre acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari atât iudei, cât și greci sau romani. Să fi fost pentru ei morții vii ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a evanghelistului Matthaios, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?

Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Iesous. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat ori s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Iesous prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Iesous le-a apărut doar discipolilor săi.

Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Iesous în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilatus ori în fața regelui Herodes? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr Dumnezeu / fiul lui Dumnezeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Markos, Loukas și Ioannes spun că apostolii nu i-au crezut pe cei care susțineau că l-au văzut pe Iesous, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al Dumnezeului lor, nu este logic că ceilalți ar fi crezut cu atât mai puțin? De ce ar fi ales Iesous cea mai dificilă cale? Evident, pentru că este vorba doar despre o poveste inventată.

Pe lângă aceste nereguli biblice legate de nașterea și de învierea lui Iesous există unele și în cazul genealogiei lui. Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare îi abordează arborele genealogic: cea a lui Matthaios și cea a lui Loukas, aceleași care s-au ocupat și de nașterea lui. Markos și Ioannes nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Iesous dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matthaios își prezintă versiunea de la Abraam la Ioseph. Loukas o ia în sens invers, de la Ioseph până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Iesous este urmașul lui David / Dawid, sau „Iesous Christos, fiul lui David”, după cum îl numește Matthaios, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Ioseph. La Matthaios, în acest interval sunt douăzeci și șapte de persoane, iar la Loukas patruzeci și două. Această diferență are o explicație plauzibilă: Loukas prezintă descendenții lui Nathan / Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matthaios pe cei ai lui Solomon / Șelomo, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Ioseph din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…zeii crestinilor

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Ioseph. La Matthaios, „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph”. Loukas vorbește despre „Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui”. Cine era tatăl lui Ioseph? Eli / Heli sau Iakobos / Ya’aqob? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matthan sau Matthat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matthaios, străbunicul lui Ioseph / Yosep se numea Lazaros / El’azar; la Loukas, numele lui era Leui / Lewi. Continuând până la David / Dawid, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon / Șelomo, iar cealaltă pe ai lui Nathan / Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Ioseph? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Ioseph ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Nathan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Ioseph, Matthan – Matthat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram / Yehoram, în timp ce stră-strănepotul lui Nathan purta numele Iotam / Yotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Ioseph, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matthaios spune: „Iechonias a născut pe Salathiel; Salathiel a născut pe Zorovavel; Zorovavel a născut pe Abioud”. La Loukas îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorovavel, fiul lui Salathiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorovavel / Zerubbabel și a tatălui său, Salathiel / Șe’alti’el. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Nathan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Ioseph, Matthan – Matthat și Ioram – Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Loukas a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Ioseph. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Loukas afirmând foarte clar că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matthaios spune la fel de clar că „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iesous, care se cheamă Christos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iakobos susține că tatăl Mariei se numea Ioakeim / Yehoyaqim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume complet diferite de Eli / Heli și de Iakobos / Ya’aqob. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Ioseph al lui Iakobos (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matthan – Matthat, Ioram – Iotam, Salathiel și Zorovavel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matthaios este contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Șelomo / Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matthaios. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele șase nume sunt identice: Șelomo / Solomon, Rehav’am / Roboam, Abiyyam / Abia, Asa, Yehoșapat / Iosaphat și Yehoram / Ioram. Apoi, la Matthaios dispar câteva personaje. În evanghelia lui citim că „Ioram a născut pe Ozias; Ozias a născut pe Ioatham”, în timp ce în Cronici găsim: „Fiul acestuia este Yehoram, al acestuia este Ahazyah și al acestuia este Yeho’aș. Fiul lui este Amasyahu, al acestuia este Azariah, iar al acestuia este Yotam”. Presupunând că Ozias / Uzziah și Okhozias / Ahazyah sunt același individ, dintr-un singur foccrucifix_2323570b la Matthaios au dispărut trei: Yeho’aș / Ioas, Amasyahu / Amasias și Azariah / Azaris. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ah’ab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Yahweh Elohim al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe mine, până la al treilea și al patrulea neam” (20:5). Soția regelui Yehoram și mama lui Ahazyah era Atalya, fiica lui Ah’ab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, adică Ahazyah, Yeho’aș, Amasyahu și Azariah. Ultimii trei au dispărut din Evanghelia lui Matthaios, însă nu și primul. Matthaios îl numește Ozias iar Cronicile Ahazyah. Este fără îndoială același personaj, ținând cont de asemănarea lui Ozias cu Okhozias, numele dat de greci lui Ahazyah. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, cum se face că primul nu a dispărut, ci doar următorii trei? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matthaios, dar nu și din Vechiul Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor trei din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Matthaios.

După cei trei dispăruți, din nou avem șase personaje comune ambelor liste (Yoram / Ioatham, Ahaz / Akhaz, Hizkiyyahu / Ezekias, Menașșe / Manasses, Amon și Yoshiyyahu / Iosias), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matthaios, „Iosias a născut pe Iechonias și pe frații lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Yoshiyyahu au fost: întâiul născut Yohanan, al doilea Yehoiakim, al treilea Sidqiyyahu și al patrulea Șallum. Fiii lui Yehoiakim au fost: Yechon’yah, fiul lui; Sidqiyyahu, fiul lui”. În prima, Iosias /  Yoshiyyahu este tatăl lui Iechonias / Yechon’yah, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Yehoiakim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matthaios, care scria că: „toate neamurile de la Abraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Christos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Yechon’yah a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la Dawid până la Yechon’yah sunt cincisprezece generații (fără cei trei eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare trei grupe de câte paisprezece (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului ebraic), Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matthaios, deoarece de la Iechonias / Yechon’yah până la Iesous au mai rămas treisprezece generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Yehoiakim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

În ambele cărți, fiul lui Iechonias / Yechon’yah este Salathiel / Șe’alti’el, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Loukas. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matthaios și a lui Loukas, Zorovavel este fiul lui Salathiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iechon’yah, cel dus în robie, au fost: Șe’alti’el, Malkiram, Pedayah, Șenazzar, Jekamiah, Hoșama și Nedabiah. Iar fiii lui Pedayah au fost: Zerubbabel și Șimei”. Cartea întâi a lui Ezra, Cartea lui Nehemyah și Cartea lui Haggay din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zerubbabel, fiul lui Șe’alti’el”. Dacă ar fi un meci, Șe’alti’el ar câștiga poziția de tată a lui Zerubbabel cu scorul de 5 la 1. De la Zerubbabel, fiecare dintre cele trei cărți biblice alege un drum diferit. Loukas vorbește despre „Rhesa, fiul lui Zorovavel”, Matthaios afirmă că „Zorovavel a născut pe Abiud”, iarCronicile spun că „fiii lui Zerubbabel au fost: Meșullam și Hannaniah, și sora lor Șelomith”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zerubbabel / Zorovavel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Iesous sunt întortocheate, a mai apărut o variantă care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Kelsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Iesous a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Kelsus, afirmând că Iakobos (Iacov), tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios, era poreclit Panther. Se pare că nimeni nu a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au numit pe Yeșua / Iesous fiul soldatului roman Pantera sau Pandera. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a nouă soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. – 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de patruzeci de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Iesous, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr cel puțin un soldat numit Pantera. Nu putem ști dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Kelsus, însă măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Iesous din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Iesous nu era de natură divină și că nu era nici un urmaș al lui Dawid, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.images

De ce era nevoie ca Iesous să fie neapărat un urmaș al regelui Dawid? Pentru a se îndeplini profețiile  Vechiului Testament referitoare la Mașiah (Mesia), salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui Dawid: „Făcut-am legământ cu aleșii mei, juratu-m-am lui Dawid, robul meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Yeșa’yahu (Isaia): „Jilțul lui se va întări prin milostivire și pe el va ședea de-a pururi în cortul lui Dawid un judecător apărător al pricinei drepte și râvnitor dreptății” (16:5), dar și la Yirmiyahu (Ieremia): „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște” (23:5-6). Tot Yeșa’yahu proorocea: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Yișay (tatăl lui Dawid – n.a.) și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni pesteChristianityGift_SI el Duhul lui Yahweh, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt! (…) Și în vremea aceea, mlădița cea din rădăcina lui Yișay va fi ca un steag pentru popoare; pe ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Eprayim va înceta și dușmanii lui Iuda vor fi zdrobiți (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus și vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului și Moabului își vor întinde mâna lor, și copiii lui Amon vor asculta de ei. Yahweh va seca limba de mare a Egiptului și mâna lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Loukas, un înger îi spune Mariei: „Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iesous. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele său. Și va împărăți peste casa lui Iakobos în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, apostolul Paulos (Pavel) vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii săi, în Sfintele Scripturi, despre fiul său, cel născut din sămânța lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Yeșa’yahu: „Și se va arăta rădăcina lui Iessai, cel care se ridică să domnească peste neamuri; întru acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Iesous, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale profetului Yirmiyahu (Ieremia). Referindu-se la Yechon’yah, strămoș al lui Ioseph / Yosep în Evanghelia lui Matthaios, profetul spunea: „Așa zice Yahweh: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui Dawid și să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, pe care Matthaios l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, așa zice Yahweh despre Yehoiakim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaș care să șadă pe scaunul lui Dawid; trupul lui va fi aruncat în arșița zilei și în frigul nopții” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Iesous este urmaș al lui Yehoiakim și Yechon’yah și a stat pe tronul lui Dawid (la modul figurat), ceea ce contrazice profețiile lui Yirmiyahu. Din fericire pentru creștinism s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Yechon’yah s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Iesous profețiile despre urmașul lui Dawid? Cu siguranță, nu! Iar asta din cel puțin trei motive:

– Iesous nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui Dawid”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioannes, Iesous chiar spunea: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Iesous era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui Dawid, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care Dawid va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Șelomo (Solomon), conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Șelomo, zeul afirmă că „acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Șelomo este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Șelomo: „Eu voiWhat-if-christianity-was-a-lie întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”. Și Yirmiyahu tot despre Șelomo vorbește: „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Șelomo este acel înțelept despre care auzise tot Pământul și care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, Dawid. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Șelomo, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Șelomo nu e Iesous, din câte știm noi…

– Profeția lui Yeșa’yahu sub nicio formă nu se poate referi la Iesous. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, vacile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Iesous nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin zonele puțin populate din Palestina. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh nu a secat acum două mii de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici nu a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Iesous, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Șelomo ori despre un Mașiah viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Iesous, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Hoșea (Osea): „Când Israel era tânăr, eu îl izbeam, și din Egipt am chemat pe fiul meu” (11:1). Este evident că „fiul” lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Hoșea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matthaios este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Iesous și a lui Ioseph, de frica lui Herodes care începuse să măcelărească nou-născuți. „Și au stat acolo până la moartea lui Herodes, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu»”, continuă senin Matthaios, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Hoșea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție despre vreun Mesia, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matthaios spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matthaios este Yeșa’yahu (Isaia). În cartea sa din Vechiul Testament, Yeșa’yahu nota: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul și să aleagă binele, pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16).

Este destul de evident că Iesous nu s-a numit Emanuel și că nu există nicio legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Yeșa’yahu, observăm că și aici Matthaios a înțeles doar ce a vrut dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic, ca să fim cât mai exacți. Yeșa’yahu scria că „Rezin, regele Siriei, împreună cu Pekah, fiul lui Remaliah, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Yeșa’yahu la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Eprayim și cu fiul lui Remaliah”, regele ar trebui să știe că „așa zice Yahweh Elohim: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Yeșa’yahu l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Yahweh Elohim al tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere și nu voi ispiti pe Yahweh!”. Yeșa’yahu însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția zeului: „Ascultați voi cei din casa lui Dawid! Nu vă ajunge să obosiți pe oameni, de veniți să obosiți și pe Yahweh al meu? Pentru aceasta Yahweh al meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Yeșa’yahu a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății și care nu a născut, deși vârsta îi permite să o facă. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Abraam (Avraam) căuta o soție pentru Yișaq (Isaac), el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Ribqa (Rebeca) a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă ar fi fost vorba despre virginitate, servitorul lui Abraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moșeh (Moise). În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Șelomo (Solomon) avea șaizeci de regine, optzeci de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care încă nu născuseră. Pasajul indică femeile cu care Șelomo făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matthaios să înțeleagă greșit cuvintele lui Yeșa’yahu. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Immanuel. Înainte ca acel copil să crească, „pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Yahweh cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup și îi va smulge și barba”. Așadar, Yeșa’yahu s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat în anul 734 î.e.n., pe care l-a numit Immanuel, nicidecum la Maria și la Iesous. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matthaios și Loukas, cei doi care au întocmit controversatul arbore genealogic al lui Iesous. Evangheliile lui Markos și Ioannes și epistolele lui Paulos nu menționează nașterea dintr-o virgină. Cum și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Iesous, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matthaios, cât și în cea a lui Loukas, Ioseph este urmașul regelui David / Dawid. Însă, conform doctrinei creștine, Ioseph nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Iesous. descărcare (1)A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Iesous nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iessai”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Iesous, ci poate doar în Ioseph, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Ioseph, Iesous devenea moștenitorul legal al lui Ioseph, așadar urmaș al lui Dawid. Și Loukas ne spune că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Ioseph, Iesous era moștenitorul legal și descendentul lui Dawid. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Ioseph în concepția lui Iesous, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mașiah evreilor va avea ADN-ul lui Dawid, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Iesous nu este urmașul miticului rege, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matthaios și Loukas s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Cu această ocazie, creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Iesous. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui Dawid, prin urmare nu putea fi Mașiah evreilor; dacă era fiul lui Ioseph, ar fi putut fi urmașul lui Dawid (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte.

Aceste nereguli biblice legate de nașterea, învierea și genealogia lui Iesous, alături de lipsa sa din cronicile vremurilor și din profețiile mesianice evreiești, demonstrează că avem de a face cu un personaj inventat, nicidecum istoric. Un alt argument îl reprezintă mitologia.

Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Asar (Osiris) în Egipt, Dionysos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldr în Scandinavia. Des întâlnite erau și nașterile din fecioară, de genul celei descrise de evangheliștii Loukas și Matthaios. De exemplu, zeul frigian Attis s-a născut din fecioara Nana, care a rămas însărcinată după ce i-a căzut în sân un sâmbure de migdală sau de rodie. Pentru tibetani, Buddha a coborât din cer și a pătruns în trupul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori. În autobiografia sa, regele Șarru-kinu (Sargon cel Mare) scria că mama lui era o neprihănită preoteasă atunci când l-a născut. Despre Genghis Khan se spunea că purcedea dintr-o fecioară nevinovată. În Kalevala, epopeea națională finlandeză, fecioara Ilmatar a fost fecundată de vânt, născându-l astfel pe eroul Veinemeinen. Tot aici, fecioara Mariatta a născut după ce a înghițit o afină. Vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe mântuitorul Bakab, născut din neprihănita fecioară Ciribiras. Bakab era a doua persoană dintr-o trinitate divină, a fost încununat cu o coroană de spini, a fost răstignit pe o cruce de lemn și a înviat după trei zile. Tot la indienii mexicani, fecioara Coatlicue a pus în sân o bilă cu pene, rămânând astfel gravidă.

Pe lângă aceste nașteri mai există multe altele considerate miraculoase, chiar dacă nu implică fecioare. Pe peretele templului din Luxor a fost înfățișată nașterea faraonului Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), cu aproximativ un mileniu și jumătate înainte de apariția creștinismului. Din imaginile de pe perete ies în evidență următoarele: zeul Djehuty (Thoth) o înștiințează pe Mutemwiya că în curând va naște un copil, zeul Amun pătrunde în ea luând forma faraonului Menkheperure Djehutymose (Tuthmosis IV) în prezența zeițelor Selket și Neith, iar după naștere pruncului i se închină zeii și oamenii, care îi aduc daruri. Din imagini nu lipsește ankh-ul, crucea egipteană, simbolul vieții eterne. Când regele Oinopion le-a cerut zeilor un fiu, Zeus, Poseidon, Dionysos și Hermes au urinat în pielea boului care le-a fost sacrificat, au îngropat-o iar după nouă luni s-a născut din ea Orion. Hera se lăuda că i-a născut pe Ares și pe Hebe fără ajutorb5dd9-d bărbătesc, iar Zeus că i-a născut singur pe Athena și pe Dionysos. În Egiptul antic, Neith l-a conceput singură pe Ra. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În China, când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Fuzi (Confucius), ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea. Odată femeia a visat niște lebede care îi cântau, și când s-a trezit a născut, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Acest Apollonios a fost cinstit chiar și de creștini, împăratul roman Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus așezându-i în secolul al III-lea chipul în casa de rugăciuni, alături de cel al lui Iesous. Mama lui Octavius Augustus s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon; în acest timp, un dragon s-a apropiat de ea, iar peste zece luni s-a născut Octavius, primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu zeul Apollon. Același zeu era considerat și tatăl lui Publius Cornelius Scipio Africanus. Despre Alexandros Makedon se spunea că ar fi fost fiul lui Zeus sau al lui Dionysos, care se împreuna cu Olympias, soția lui Philippos II al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon. Și exemplele ar putea continua.

Evanghelistul Matthaios ne spune că viața lui Iesous a fost pusă în primejdie încă de la naștere, când regele Herodes (Irod) a hotărât să fie uciși toți pruncii din Betleem. Putem considera acest episod pură fabulație, mai ales deoarece nu există nici la ceilalți evangheliști, nici la istoricii vremurilor respective. Nici dacă ar fi fost o întâmplare reală nu ar fi fost una spectaculoasă, deoarece în acea vreme Betleemul număra aproximativ o mie de locuitori, copiii până în doi ani fiind în jur de douăzeci. De ce a inventat Matthaios această poveste? Deoarece, pentru a sublinia măreția unui zeu sau a unui erou, povestea sa trebuia să fie presărată de pericole, peste care respectivul să treacă. Anticii au folosit această tactică de foarte multe ori.

Tiparul este aproape întotdeauna același: nașterea zeului / eroului era profețită, un personaj negativ încerca să ucidă pruncul iar planul diabolic eșua. Vom enumera câteva exemple, pentru a înțelege acest procedeu de hiperbolizare menit să crească importanța eroilor umani sau divini. Povestea uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este copia episodului veterotestamentar în care faraonul din vremea lui Moșeh (Moise) a hotărât ca toți nou-născuții de parte bărbătească ai israeliților să fie uciși. Moșeh a fost ascuns de mama sa într-un coșuleț și lăsat pe apa Nilului. Această poveste este, la rândul ei, copia celei a fondatorului Imperiului Akkadian, Șarru-kinu (Sargon cel Mare), care a fost lăsat într-un coșuleț pe râul Eufrat de către mama lui, pentru a nu fi ucis. În Egipt, pruncul Haru (Horus) a fost ascuns printre trestiile de pe malul Nilului de teama unchiului său, Sutakh (Seth). La greci, semizeul Perseus a fost lăsat pe mare într-o ladă, împreună cu mama lui, din ordinul bunicului său, regele Akrisios. Zeul Ouranos și-a închis copiii în Tartaros, de teamă că îl vor detrona. După ce i-a luat locul tatălui său, titanul Kronos a fost blestemat să aibă același destin; prin urmare și-a înghițit copiii, însă cel mai mic dintre ei, Zeus, a fost salvat. În Persia, când s-a născut profetul Zarathuștra, a cărui naștere fusese proorocită cu trei mii de ani înainte, niște ucigași au încercat să-l omoare, însă un înger i-a sfătuit părinții să se ascundă într-un alt ținut. Înaintea nașterii lui Krșna se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ. S-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa, care a poruncit ca toți pruncii să fie uciși. Însă un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să treacă peste fluviul Djamna pentru a salva copilul. Astyages, regele mezilor, a avut două vise neobișnuite, care pentru ghicitorii săi însemnau că va avea un nepot care îi va lua tronul. Copilul, numit Kuruș (Cyrus), viitorul împărat al Imperiului Persan, a fost salvat de la moarte în mod miraculos. Strămoșii romanilor, Romulus și Remus, au fost salvați de la moarte de către o lupoaică. Într-o legendă arabă, Nimrod a văzut pe cer o stea ciudată, despre care astrologii săi i-au spus că vestește nașterea unui prunc care va deveni căpetenia unui popor ce va conduce lumea. Regele a poruncit ca toți pruncii de parte bărbătească din regatul său să fie uciși. Viitoarea mamă a copilului a fost prevenită de pericol și a fugit în altă țară, născându-l pe Abraam (Avraam) într-o peșteră.

Chiar dacă nașterile miraculoase și învierea erau des întâlnite în religiile lumii, asta nu dovedește că povestea lui Iesous reprezintă un plagiat. Însă există și dovezi. S-a observat că există asemănări între zeul creștinilor și multe divinități solare, așa cum este Sol Invictus al romanilor. Chiar și data nașterii lui Iesous, 25 decembrie, era ziua în care se sărbătoreau zeitățile solare în întregul Imperiu Roman. Ritualurile creștine sunt copii aleDagon Pope altora păgâne; împărtășania a fost preluată din religia zeului Mithra iar botezul din cel al divinităților acvatice, fiind practicat în Sumer, Egipt, Babilon, Canaan sau India. Mitra papală chiar poartă numele aceluiași Mithra și forma de pește a zeului Oannes. În primele veacuri ale creștinismului se indica drept loc al nașterii lui Iesous o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Asemănările dintre legenda lui Iesous și cele ale altor zei ori eroi ai Antichității de obicei nu este comentată de reprezentanții Bisericii, care dau foarte rar explicații, de cele mai multe ori aberante. De exemplu, martirul Iustinianus a explicat asemănarea dintre istoria lui Perseus și a lui Iesous prin faptul că Diavolul, știind că Christos va veni curând pe Pământ, a ticluit lucrurile astfel ca toate minunile să aibă loc înainte de sosirea zeului. Tot Iustinianus a explicat și asemănarea dintre împărtășania creștină și cea din religia lui Mithra: „duhurile rele, imitând acest ritual, au încetățenit împărtășania și în misteriile lui Mithra”. Cel mai evident caz de plagiat, care nu poate fi pus pe seama vreunei entități malefice, oricât și-ar fi dorit asta Iustinianus, îl reprezintă episodul învierii lui Lazaros (Lazăr) din Evanghelia lui Ioannes. Dacă ar fi fost un personaj real, Lazaros s-ar fi numit El’azar. „El” înseamnă zeu în ebraică, iar „azar” este o transliterare a numelui zeului egiptean Asar (Osiris); prin urmare, El’azar se traduce corect ca „Zeul Asar”. În mitologia egipteană, Isis l-a înviat pe zeul Asar; în cea creștină, Iesous l-a înviat pe cel numit „Zeul Asar”, ceea ce nu poate fi o coincidență. Povestea lui Iesous a fost inspirată și din cele ale altor personaje biblice. Episodul uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este identic cu cel al lui Moșeh (Moise), iar doi profeți veterotestamentari au înfăptuit miracole asemănătoare celor ale zeului creștinilor: Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei). Eliyahu a înmulțit făina și undelemnul unei văduve din Sarepta, încât să nu se consume până la sfârșitul secetei, i-a înviat copilul și a despărțit apele râului Iordan la fel ca Moșeh. Discipolul său, Elișa, a despărțit apa în același mod, a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea unor lucrători pe câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Însă asemănările mitului lui Iesous cu cele ale altor personaje pălesc în fața celei mai importante: zeul creștinilor este copia divinității numite de sumerieni Enlil.mitra-2

Legendele incașilor din America de Sud spun că, după Potop, Pământul se afla în beznă din cauza dispariției Soarelui, societatea era sfâșiată de dezordini iar oamenii sufereau. După cum nota Harold Osborne în cartea South American Mythology (1968), atunci „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Acest personaj, care le-a oferit oamenilor cunoștințele necesare unei vieți civilizate, a fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. În secolul al XVII-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul său despre incași că acest personaj „a făcut să apară terase și câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereți de sprijin care să le susțină. A făcut și canale de irigație pentru a le uda (…) a colindat peste tot, realizând multe minunății”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă și care mânuia arme teribile a fost considerat de băștinași stăpânul științei și al magiei dar și, așa cum era de așteptat, zeu. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Un personaj care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavi, răspândea mesaje de iubire și a fost considerat zeu seamănă izbitor cu Iesous al creștinilor. Chiar și la înfățișare. Cronicarul Juan de BetanyosViracocha afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne și publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, ce purta o cămașă fără mâneci care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. La fel ca Iesous, Viracocha călătorea înconjurat de adepți. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susține că zeul era însoțit de discipoli de două feluri: „huaminca” („soldații credincioși”) și „hayhuaypanti” („cei strălucitori”). Rolul lor era de a purta mesajul zeului „în toate colțurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iesous. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia lui Loukas, unde Iesous a trimis șaptezeci de apostoli înainte, cu el rămânând doar doisprezece: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a trimis adepții înainte, așa cum nota în The Ancient Civilizations of Peru antropologul și lingvistul american John Alden Mason, „Viracocha însuși, cu cei doi adjuncți ai săi, au călătorit spre nord (…) Au mers de-a lungul cordillerei, unul dintre adjuncți pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene(…) Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populații să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi și-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. După părerea creștinismului, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iesous, așa cum susțin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Ioannes 6:19). Juan Diez de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni (…) Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci și la adepții săi. N-ar trebui să ne mire prea mult că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petros a mers și el pe apă dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29).

Incașii susțineau că Viracocha, zeul identic cu Iesous atât prin fapte cât și prin aspectul fizic, a venit printre ei la scurt timp după Potop, adică cu multe milenii înainte de presupusa naștere a lui Iesous. Ceea ce exclude posibilitatea ca incașii să se fi inspirat cumva din Noul Testament. Conchistadorii chiar au rămas surprinși când au descoperit similitudinile dintre religia indigenilor și cea a creștinilor. Viracocha, zeul suprem al incașilor, era numit de sumerieni Enlil, Adad și Ișkur, Sutekh (Seth) și Atum de egipteni, Ramman de akkadieni, Baal Hadad și Eli de canaaneeni,  Zeus de greci, Odin de scandinavi și Vișnu de hinduși. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, Enlil era privit de strămoșii noștri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul și partea dreaptă, asociate cu Enlil, reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul și partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceiași doi zei: pământul și apa erau domeniile lui Enki, iar aerul și focul ale lui Enlil. Era numit „taur” sau „leu”, epitete care indică rolul său de zeu conducător, dar și forța sau ferocitatea sa. Fiind un zeu care venea din cer, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, despre cel al lui Vișnu ori despre corbii lui Odin. Rege al Pământului și moștenitor al împărăției cerurilor, asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său. Pentru hinduși, Vișnu / Enlil s-a reîncarnat în Krșna, iar pentru budiști în Siddhartha Gautama sau Buddha, ale căror povești sunt asemănătoare peKrishnaJesusAllahBuddhaareallsame alocuri cu cea a lui Iesous. Nașterea lui Krșna a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”, venirea sa în lume fiind profețită cu mult timp înainte. Viața i-a fost amenințată la naștere, când regele Kansa a poruncit ca toți pruncii să fie uciși, fiind salvat de un glas din cer, care a sfătuit-o pe mama lui să treacă peste fluviul Djamna și să fugă. Krșna fost un prinț, devenind mai apoi rege, care a umblat prin India înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. S-a retras în deșert, unde a fost ispitit de un demon. La un moment dat a fost și păstor, așa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar și un războinic feroce. Înainte să moară a anunțat că se va întoarce pentru a distruge răul. Nașterea lui Buddha, de asemenea miraculoasă, a fost stabilită cu aproximativ cinci secole înaintea celei a lui Iesous și profețită cu mult timp înainte. Regele zeilor a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, a lăsat-o însărcinată iar ea i-a dat naștere prințului Siddhartha Gautama. Prințul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când s-a transformat în Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara, a umblat prin țară înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. Înainte să moară și-a anunțat adepții că se va întoarce pentru a distruge răul. Dacă Buddha și Krșna erau reîncarnări ale lui Vișnu, în evangheliile canonice Sfântul Duh a păstruns în trupul lui Iesous. Și el a fost ispitit de un demon, a străbătut țara înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a făcut miracole și a promis că se va întoarce pentru a distruge răul. În plus, în Bhagavad-Gita, Krșna spunea că se întrupează de câte ori Legea slăbește și se întărește nelegiuirea. În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (5:17), o idee asemănătoare cu cea a zeului indian. Iar aceste asemănări remarcabile în viețile celor trei nu pot fi puse pe seama întâmplării.

Pe lângă acestea, mai există câteva asemănări dintre Iesous și Enlil, zeul furtunii, fiul și moștenitorul împăratului ceresc Anu. Așa cum ar fi:

– Iesous era numit „păstorul cel bun” iar Krșa era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil în Sumer era „bunul păstor”.

– Iesous era numit „regele iudeilor”. Creștinii îl consideră Christos, adică Mașiah (Mesia) evreilor, care înseamnă „Cel uns”, în acele vremuri fiind unși doar regii. Pentru sumerieni Enlil avea rangul de rege, simbolizat și de numărul său, 50.

– Iesous spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moștenea de la tatăl său.

– Iesous spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui său. Enlil era fiul ascultător, care asculta întotdeauna ordinele tatălui său, An / Anu. Simbolul creștinismului este crucea, care în Mesopotamia era simbolul lui An.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous stă la dreapta puterii. La Markos, el a urcat la cer și șade la dreapta lui Dumnezeu. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta împăratului An în Consiliul Zeilor.

– Evanghelia lui Matthaios anunță că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iesous „venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal-Hadad, Enlil la canaaneeni, era „călărețul norilor”.

– Evanghelia lui Markos 3:17 ne spune despre frații Iakobos (Iacov) și Ioannes (Ioan) că Iesous „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului”. Nu putem ști ce l-a determinat pe Iesous să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem ști nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul și fulgerul.

– Când era împreună cu ucenicii săi în corabie, Iesous a oprit furtuna care le amenința viețile, certând-o (Evanghelia lui Matthaios 8:26). Același episod este prezent și la Markos: „Și el, sculându-se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare” (4:39). Când Iesous a mers pe apă până la ucenicii săi, la fel ca Viracocha al incașilor, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Matthaios 14:32, Markos 6:51). Evangheliile relatează și uimirea oamenilor în fața celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?” (Matthaios 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?

– În Talmud, Iesous este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a zeului creștinilor, în egipteană „pandira” se scrie „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât care se așează întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am văzut, era sumerieanul An, tatăl lui Enlil.

– După Evanghelia lui Ioannes, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul, care aici îl simbolizează pe Iesous, în general reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și la Ioannes îi este atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt.

– Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a încarnat în Iesous. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Sutakh (Seth pentru greci), numit Enlil de sumerieni.

– Pentru restul gnosticilor, eonul Christos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, și a intrat în corpul omului Iesous. În concepția lor, acest eon era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Christos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna sau Chrișna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeași entitate.

– În Apologeticus, scriitorul creștin Quintus Septimius Florens Tertullianus nota că în cadrul luptelor de gladiatori din Cartagina a fost expusă în public o pictură care îlegypt_god_seth_by_andacia-d7elylu reprezenta pe Iesous având „urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în mână ținând o carte și îmbrăcat în togă”. În cronica lui Tertullianus, creștinii erau acuzați că se închinau unui cap de măgar dar și că participau la orgii, crime și incesturi. Aceste acuzații sunt menționate și de Marcus Minucius Felix în Octavius. Pe un sarcofag din secolul al III-lea, un măgar și un bou apar lângă ieslea în care a fost așezat pruncul Iesous. De asemenea, în episodul fugii în Egipt descris de Evanghelia lui Matthaios, Maria este reprezentată de cele mai multe ori călare pe un măgar. Ceea ce indică o nouă legătură a lui Iesous cu Sutakh / Seth, zeul care pentru egipteni avea capul unui animal asemănător cu măgarul.

– În capitolul 12 al Apocalipsei lui Ioannes, un balaur mare „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Copilul, identificat de creștini cu Iesous, a fost salvat la fel ca Zeus (același Enlil) în miturile grecilor. Numele nimfei Melissa, care l-a hrănit pe micuțul Zeus cu miere în legendele elene, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iesous”.

– Iesous era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Orașul egiptean Pi-Ramses, închinat lui Sutakh (Seth), se mai numea „orașul leului”. La hinduși, Șiva este reprezentat cu un leu sub picioare; cum Șiva este Enki, inamicul lui Vișnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. Și Iștar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei din același motiv.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (10:34). În Evanghelia lui Thomas, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” și  „am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește”. Enlil era un zeu războinic iar focul unul dintre elementele sale, în antiteză cu apa lui Enki.

– Iesous susținea că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Același lucru se poate spune și despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul lui Enki pe Pământ.

– În religiile mesopotamiene, mama lui Enlil era numită adesea „Fecioara”. În creștinism, Maria, mama lui Iesous, poartă același epitet.

– Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu considerat de creștini a fi o profeție despre zeul lor, Iesous, ascunde o referire la același Enlil. „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (7:14-15), scria profetul. Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emanuel se traduce prin „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). În sumeriană „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel / Immanuel este „Zeul furtunii și al Cerului”, adică nimeni altul decât Enlil.

– Dacă Iesous ar fi trăit în Iudeea primului secol, numele lui ar fi fost Yeșua (o variantă a numelui Yehoșua), care a fost tradus eronat de evrei în speranța că și creștinii le vor adopta zeul. În varianta oficială, numele lui înseamnă „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr creștinismul a adoptat divinitatea evreilor, deși nu era zeul despre care vorbea Iesous.jesus_vs_satan_1680x1050 Noul Testament nu folosește nici măcar o singură dată numele Yahweh pentru zeul suprem, ci Theos, derivat din grecescul „theoreo”, adică „a vedea, a privi, a observa”. Numele Yeșua / Yehoșua este compus din „Yah” (prescurtarea numelui Yahweh și totodată numele Lunii la vechii egipteni) și „șua”, care înseamnă „plâns”. Yeșua / Yehoșua se traduce ca „Plânsul lui Yahweh” sau, și mai corect, „Cel care îl face pe Yahweh să plângă”. Adică îl desemnează pe dușmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil. După ce Iesous a murit pe cruce, evangheliile susțin că a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului din Ierusalim, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

– Evangheliile susțin că demonii știau cine este Iesous, iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: tu ești fiul lui Theos. Și el le certa mult ca să nu-l dea pe față” (Markos 3:11-12); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Christosul” (Loukas 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Christos” (Markos 1:34). „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos. Și Iesous l-a certat, zicând: Taci și ieși din el” (Markos 1:23-26). Cum de îl cunoșteau demonii? De ce le era frică de el? Și de ce nu-i lăsa să-i decline identitatea? Dacă Iesous era Enlil, devine firesc ca demonii, slujitorii lui Enki, să fi fost înfricoșați de cel mai temut dușman al lor.

În Evanghelia lui Matthaios, „venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci” (16:13-14). Aceeași evanghelie sugerează că profetul Elias (Eliyahu în Vechiul Testament sau Ilie în limba română) s-a încarnat în Iesous, spiritul său părăsindu-l pe crucificat înainte de a muri: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iesous cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta” (27:46-47). Evanghelistul Matthaios, la fel ca Pistis Sophiaa gnosticilor, susține că Eliyahu / Elias s-a încarnat și în Ioannes Botezătorul. În Vechiul Testament, profetul Eliyahu a înmulțit făina și uleiul unei văduve, cât să nu se consume până la sfârșitul secetei, și i-a înviat fiul, minuni asemănătoare celor ale lui Iesous. De asemenea, profetul a făcut să coboare foc din cer atât în timpul concursului cu profeții lui Baal, cât și împotriva soldaților regelui Ahazyahu, la fel ca Viracocha în miturile incașilor. Se pare că responsabil pentru aceste minuni era un duh care, după ce Eliyahu a fost ridicat la cer, a trecut din profet în discipolul său, Elișa. După ce a primit duhul, Elișa a realizat miracole la fel ca Eliyahu și Iesous: a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea lucrătorilor unui câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Să fie același duh care a intrat în Iesous conform Evangheliei lui Matthaios? Numele profetului Eliyahu și al discipolului său, Elișa, conțin numele zeului suprem din religia canaaneană sau levantină. El sau Eli este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Vechiul Testament sugerează și alte legături dintre profet și acest zeu:

– Trei căpetenii cu câte cincizeci de soldați fiecare au venit la Eliyahu, în aceeași poveste Obadiah a ascuns câte cincizeci de prooroci în două peșteri, cincizeci de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil pentru sumerieni, adică rangul de rege.

– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin” a fost o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldații regelui Ahazyahu. Profetul a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Numele Baal-Zebub derivă din cel al lui Baal-Zephon (Marduk), iar Așera din cel al zeiței Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ, motiv pentru care este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul unul dintre simbolurile lui.

Pe Enlil îl mai găsim în creștinism nu doar sub aspectul lui Iesous, ci și sub cel al arhanghelului Mikha’el (Mihail în română), preluat din iudaism. În legenda lui Lucifer, din care Iesous lipsește, cel care s-a luptat cu îngerul răzvrătit a fost Mikha’el, ceea ce ne amintește de Enlil și Enki. În Cartea lui Hanokh (Enoh), Mikha’el este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduși de Azazel. În Kabbalah se spune că sufletul omului este împărțit în două: dreapta se numește Mikha’el iar stânga Samael. Atât pentru creștini, cât și pentru evrei și musulmani, Mikha’el este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă și opoziția sa față de Lucifer / Azazel / Samael mi1(care sunt nume ale lui Enki) îl indică pe Mikha’el ca fiind Enlil. Numele său a fost interpretat ca o interogație, „Cine este ca Dumnezeu?”, însă în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar „el” nu înseamnă doar „Dumnezeu”, ci și „zeu” sau „zeu suprem”. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „Cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moștenitorul lui Anu și reprezentantul său pe Pământ, cel care primea toate titlurile și funcțiile tatălui său, Enlil era asemenea zeului suprem. Protestanții timpurii, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea consideră că Mikha’el s-a încarnat în Iesous. În creștinism, Mikha’el este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar și al câtorva munți. În arta medievală era reprezentat ținând în mână o balanță, cu care judecă sufletele morților, precum și Cartea Vieții. Toate acestea ne indică o singură concluzie: în creștinism, la fel ca în iudaism, Mikha’el este un alter-ego al zeului Enlil. Din acest motiv, în legenda lui Lucifer Mikha’el este cel care a condus armata îngerilor împotriva răzvrătiților, iar în cea a Apocalipsei Iesous a preluat acest rol.

Mitul lui Lucifer e arhicunoscut în rândurile creștinilor și nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulți se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în viețile lor. Puțini știu însă că Lucifer este inexistent în Biblie. Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Yeșa’yahu(Isaia) și al douăzeci și optulea din Cartea lui Y’hez’qel (Iezechiel).

Cuvântul „lucifer”, care înseamnă „aducătorul luminii”, era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineață), după cum se observă în operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară romanii foloseau un alt nume, „vesper”. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineață Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deși era vorba despre aceeași planetă. În Biblie, Diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, șarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Yeșa’yahu 14:4-17, profetul care a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineață („helel” în ebraică), căzut în ochii Domnului. Așa cum era firesc pentru un roman, Eusebius Sophronius Hyeronimus din Stridonul Dalmației a tradus „luceafărul de dimineață” prin cuvântul latinesc „lucifer”. Unii interpreți ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului „lucifer” și faptul că Yeșa’yahu se referea în respectivul capitol la regele Babilonului, înțelegând că este vorba despre Satan și despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 1:19, același cuvânt („phosphoros” în greacă, echivalentul ebraicului „helel”) a fost tradus în latină tot prin „lucifer”, fără a fi o referire la Diavol. Iar în Apocalipsa 22:16, Iesous spune: „Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, luceafărul de dimineață („helel” în ebraică, „phosphoros” în greacă și „lucifer” în latină – n.a.)”. „Înțelepții” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului „lucifer”, adică „luceafăr de dimineață”, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeași logică și la Yeșa’yahu.  Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol și răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton și Biblia regelui James, folosită și astăzi de cei mai mulți vorbitori de limba engleză.

Capitolele 13 și 14 ale Cărții lui Yeșa’yahu se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Yeșa’yahu, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune profetului: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului și vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele lui Yahweh cel puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voilucifer1 pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu și cetățile le dobora și nu da drumul robilor săi?» Toți împărații popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locașul său. Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, ca rămășițele celor care au fost uciși cu lovituri de sabie, zvârliți pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău și pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Așadar, este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la un înger răzvrătit. Acest rege a stârnit mânia zeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe iudei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ. Propoziția „oare acesta este omul de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o ființă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus este despre regele Babilonului, nu despre vreun înger răzvrătit.

La fel stau lucrurile și în Cartea lui Y’hez’qel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu amenințări la mai multe popoare: în capitolul 24 la israeliți, în capitolul 25 la amoniți, moabiți, edomiți și filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tir, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni și lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 la israeliți, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munții Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roș, Meșec și Tubal. Amenințările lui Yahweh prin gura lui Y’hez’qel erau îndreptate către oameni: israeliții care și-au pierdut credința sau dușmanii Israelului. În capitolele 26 și 27 se observă că Yahweh se referă la orașul Tir din Liban: „Iată sunt împotriva ta, Tirule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale”, „Și tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tirului, și zi către el…”. Capitolul 28 continuă amenințările la adresa orașului Tir, de această dată îndreptate către conducătorul său: „Fost-a cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domnește în Tir: Așa zice Yahweh Elohim: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Yahweh în inima mărilor», dar tu, deși nu ești Dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel cu Dumnezeu” (1-2). Rămâne un mister motivul pentru care cei mai mulți consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Y’hez’qel la cel ce domnește în Tir, adică la regele cetății, care era om, nicidecum înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva mărturii scrise, mai ales în Biblie, care să ateste faptul că, în timpul lui Y’hez’qel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înțelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se egal cu zeii. Pasajul „nu ești Dumnezeu, ci om” subliniază că acest conducător al Tirului era om, nu înger sau Dumnezeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, fără îndoială că pasajul de mai sus ar fi specificat: „nu ești Dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm și motivele aroganței regelui din Tir: „Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniyyel și nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta s-a îngâmfat cu bogăția ta” (3-5). Pentru că a născocit o metodă de a se îmbogăți, regele s-a considerat foarte înțelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice demonstrează că orașul Tir a fost unul foarte bogat în antichitate, lucru pe care îl explică detaliat capitolul 27 al Cărții lui Y’hez’qel. Regele din Tir s-a îmbogățit foarte mult de pe urma negoțului, lucru care i-a crescut și aroganța. Deoarece era foarte bogat și probabil foarte inteligent (cel puțin din punctul său de vedere), regele s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toți. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, așa zice Yahweh Elohim: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, și aceia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî și vei muri în inima mărilor de moartea celor uciși” (6-8). Yahweh susține că regele din Tir va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară, conform mitologiei iudeo-creștine. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru o mie de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susține că regele din Tir va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, amenințând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioannes care susține că îngerul decăzut nu este mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigașului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu ești un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiați împrejur, căci eu am spus aceasta, zice Yahweh Elohim” (9-10). Din nou este subliniată ideea că regele din Tir este doar un om și că va fi ucis de către oameni. În versetele 11-12 se amintește că este vorba despre regele din Tir, un om, și nu un înger: „Și a fost cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tirului și-i spune…”.

Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Așa zice Yahweh Elohim: Tu erai pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur; toate erau pregătite și așezate cu iscusință în cuibulețe și puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit, și eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare și te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ și te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept, ți-ai pângărit altarele tale; și eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va și mistui; și te voi preface în cenușă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toți cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază și în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate fragmentele dinainte de demonstrează că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a pasajului de mai sus este următoarea: regele din Tir era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogățit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l amenințe prin gura unui profet decât să-l pedepsească așa cum ar face o divinitate atotputernică. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de ființă ar putea fi neprihănită, în timp ce toți oamenii se nasc păcătoși. Ideea absurdă a nașterii tuturor oamenilor cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica creștină. Vechiul Testament nu susține această ipoteză, ci chiar consideră că au existat oameni neprihăniți. Iată câteva exemple: „Noah era om drept și neprihănit între oamenii timpului său” (Facerea 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptății și Yahweh să cunoască neprihănirea mea” (Cartea lui Iyyob 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepți, iar strâmbătatea prăpădește pe cei vicleni” (Pildele lui Șelomo 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găsește scăpare în neprihănirea lui” (Pildele lui Șelomo 14:32), „Mai de preț este săracul care umblă intru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene și nebun” (Pildele lui Șelomo 19:1), „Mai de preț e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat” (Pildele lui Șelomo 28:6), „…amăgind gândul bun și neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană și mincinoasă” (Cartea Esterei 8:12). Așadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniți este în contradicție cu învățăturile Vechiului Testament. Despre oamenii credincioși se spune chiar și astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care își pierd credința că s-au îndepărtat de Divinitate. Aceeași idee este prezentată și mai sus: regele din Tir era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia nivelul ridicat de credință al regelui, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinței sale, regele era desăvârșit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai și chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credință și de zeul său, considerându-se el însuși un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit”). Pierzându-și credința s-a îndepărtat de Yahweh adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Observăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau cam necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganța regelui din Tir l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care și-l câștigase anterior prin credință.descărcare (2)

Acestea sunt pasajele care au dat naștere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre vreun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, așa cum procedau de altfel majoritatea. Acele pasaje i-au fost atribuite ulterior noului personaj negativ din creștinism care, de asemenea, a fost copia uneia dintre vechile zeități. Dacă Mikha’el și Iesous îl reprezintă pe Enlil, inamicul său, Lucifer, este fără doar și poate zeul răzvrătit Enki. În miturile lumii, acesta și-a atacat tatăl și a fost nevoit să se lupte cu fratele său mai mic, zeul furtunii, fiind învins și exilat pe Pământ; pentru creștini Lucifer a încercat să-și detroneze tatăl, s-a luptat cu fratele său mai mic și a fost izgonit pe planeta noastră. Apocalipsa lui Ioannes descrie lupta dintre cei doi frați: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Acest inamic identificat cu Lucifer, deși Biblia nu folosește acest nume, este numit „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana”; în miturile din întreaga lume, Enki este numit adesea „Marele Șarpe”. În plus, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat în 1889 că zeul Loki din miturile scandinavilor este varianta nordică a lui Lucifer, iar pe Loki l-am echivalat deja cu sumerianul Enki.

Mitologia creștină susține că, după căderea sa în păcat, Lucifer s-a transformat în Satan. Însă este vorba despre două entități diferite, cel puțin pentru inventatorii creștinismului. În Apocalipsa lui Ioannes, din mare a ieșit o Fiară cu un aspect fizic identic cu al Balaurului, adică având șapte capete și zece coarne. „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2) și „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Aspectul fizic identic al celor doi ne sugerează posibilitatea înrudirii lor. Ceea ce înseamnă că Fiara nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki, care conform legendelor lumii a preluat tronul tatălui său și conducerea Pământului. Ioannes mai spune că Fiara a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, Fiara fiind „rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremație împotriva lui Enlil, Marduk fiind învins inițial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, conform miturilor, Marduk a primit conducerea planetei. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iștar, marea zeiță a Babilonului, sora și consoarta lui Marduk. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă identitatea Fiarei,satan2 conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” fiind Belial, nume care provine din Bel, epitetul lui Marduk în Babilon. Dacă în Apocalipsă Fiarei i s-a dat stăpânirea acestei lumi, în Evanghelia lui Loukas Diavolul sau Satan îi spune lui Iesous: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc” (4:6), poveste confirmată și de Evanghelia lui Matthaios. În Epistola a doua către Corinteni a Apostolului Paulos Satan este numit „Dumnezeul veacului acestuia” (4:4), iar în Evanghelia lui Ioannes „stăpânitorul lumii acesteia” (12:31) și „stăpânitorul acestei lumi” (14:30, 16:11). Așadar, Fiara din Apocalipsă și Satan din restul cărților Noului Testament sunt același personaj: Marduk al babilonienilor, fiul lui Enki / Lucifer. De altfel Nergal, unul dintre aspectele distrugătoare ale lui Marduk în Babilon, a fost echivalat de părinții creștinismului cu Satan.

Cine este Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Iesous? În varianta oficială, acceptată și de creștinism, și de iudaism, este vorba despre divinitatea Vechiului Testament, Yahweh. Cu toate acestea, Noul Testament nu folosește nici măcar o dată acest nume, preferându-l pe Theos. În plus, dumnezeul Noului Testament este unul al iubirii și iertării, total diferit de răzbunătorul și nemilosul zeu al evreilor. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). În scripturile evreiești Yahweh își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Pentru autorii Noului Testament, cât și pentru gnostici și esenieni, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. Atunci care este adevărata identitate a lui Theos, zeul suprem în viziunea lor și tatăl lui Iesous? Nu poate fi decât An, conducătorul panteonului sumerian, tatăl lui Enlil, numit de akkadieni, babilonieni, asirieni și hitiți Anu sau Anum. Numele său, scris în cuneiforme printr-o cruce (simbolul creștinismului), înseamnă „Cer”. El era pentru mesopotamieni inteligența divină care a creat Universul, a cărui împărăție se afla în Cer, exact ca Theos al creștinilor. An / Anu și-a trimis pe Pământ fiul, pe Enlil, cu misiunea de a salva planeta de influența zeilor decăzuți ai lui Enki. o poveste similară cu cea a creștinismului.

Deși creștinismul se consideră o religie monoteistă, nu a eliminat zeii vechilor popoare, ci i-a transformat. Chiar Iesous a confirmat existența acestor divinități în scrierile creștine timpurii: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Dumnezeu, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus), „Adevărat, adevărat zic vouă: voi veți fi cei dintâi în împărăția cerurilor, înaintea tuturor celor nevăzuți, și a tuturor zeilor, și a tuturor arhonților, care se află în al treisprezecelea eon și în al doisprezecelea eon” (Pistis Sophia, capitolul 52). În genealogia lui Iesous după Matthaios întâlnim două personaje numite Amon și Maat, botezate mai mult ca sigur după zeii egipteni cu aceleași nume. De fapt și evanghelistul Matthaios și-a primit numele de la aceeași zeiță Ma’at. În Evul Mediu, marele zeu al Egiptului antic, Amon, a fost transformat în demon, după cum se observă din Pseudomonarchia daemonum a lui Johan Wier din 1583. În scrierile oculte gotice din secolul al XVII-lea, Baal, unul dintre cei mai importanți zei ai Canaanului, a avut aceeași soartă. Zeul filistenilor, Baal Zephon, redenumit Beelzebub în Vechiul Testament, a devenit unul dintre cei șapte prinți ai Iadului în demonologia creștină. În Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique („Contacte supraterestre. Iluzia cosmică”) din 1995, ufologul francez Jean Sider remarca: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației (…)Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.tumblr_static_tumblr_static__640 În aceeași carte, antropologul și egiptologul britanic Margaret Murray observa că Diavolul cu coarne al vrăjitoriei medievale nu era Satan sau Lucifer, ci reminiscența unui zeu care, mai târziu, a fost venerat de celți sub numele Cernunos. Nu toți vechii zei au fost demonizați de creștinism, unii dintre ei devenind sfinți. În începutul secolului al VIII-lea, un călugăr grec a luat din cartea indiană Lalitavistara Sutra partea referitoare la Buddha, a înlocuit numele hinduse cu unele siriene și astfel a luat naștere povestea Sfântului Iosaphatus. În cartea Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele din 1923, jurnalistul și istoricul rus Yemelyan Mikhailovich Yaroslavsky nota: „Zeitățile antice grecești ale agriculturii, Dionysos și Demeter, s-au transformat în sfinții creștini Dionisie și Dimitrie; Castor și Pollux în Cosma și Damian, iar zeul mărilor Poseidon s-a preschimbat în «cuviosul» Nicolaie”. Tot el mai spunea că zeița Diana Pudica a devenit sfântul Pudus, zeița Ceres Flavia – sfânta Flavia, gorgonele au fost preschimbate în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului Aura Placida s-a divizat în sfintele Aura și Placida. Mai mult, salutul de Anul Nou în Imperiul Roman, „Perpetuam felicitatem” („Îți doresc veșnică fericire”), a devenit sfintele Perpetua și Felicitas. Cum viticultorii romani erau obișnuiți să prăznuiască ziua zeului Bacchus, Biserica l-a înlocuit pe zeu cu Sfântul Vicentius, dar a fost nevoită să lase toate datinile așa cum erau. Referindu-se la arhanghelii din creștinism, împrumutați din iudaism, Yaroslavsky scria: „Terminația numelor arată că acești arhangheli au fost odinioară zei (în traducere exactă Rafail înseamnă «zeu-tămăduitor»)”.

În tradiția românilor, după cum nota Alice Dumitrescu în numărul 18 al revistei Supermagazin, Sfântul Vasile este considerat patronul viticulturii și, implicit al vinului. El este bețiv dar foarte bun. Iubește, joacă, cântă și strică fetele, iar de ziua lui se fac chefuri. Deloc surprinzător, și Vasile pare a fi copia grecului Dionysos sau a romanului Bacchus. În ziarul Evenimentul Zilei din 6 decembrie 1993, Corneliu Ciocan scria că Sfântul Nicolae este considerat cel mai apropiat sfânt de sufletul țăranului român. El stă de-a stânga tatălui ceresc, se susține că a fost „bețiv mare” înainte de a fi sfânt, este patron al marinarilor și pescarilor, ocrotitor al hoților. Se susține că el l-a salvat pe Noah (Noe) șisaint-nicolas-swiss-lg corabia lui de la înec. De ziua sfântului, fetele iau colivă sfințită și o păstrează la icoane pentru a face vrăji viitorilor lor soți în seara zilei de Sfântul Vasile. Chiar dacă tradiția creștină îl consideră pe acest sfânt un episcop din Mira care a trăit în secolele III-IV, este menționat pentru prima oară în Martirologiul roman din secolul al VI-lea. Iar atributele sale par a fi fost copiate de la Enki, patronul beției (sub ipostazele sale de Dionysos ori Bacchus) și al magiei, cel care în Consiliul Zeilor ședea la stânga împăratului Anu și care în miturile mesopotamiene l-a sfătuit pe Utnapiștim / Atra-hasis să-și construiască o arcă pentru a se salva de Potop. Același Enki pare să fi servit ca model și pentru Ioannes Botezătorul. Numele sfântului biblic provine din cel al lui Oannes, o divinitate acvatică menționată de preotul babilonian Berossus, pe care am identificat-o cu Enki. Fiind o divinitate acvatică, în cultele lui Enki se practica botezul, exact îndeletnicirea lui Ioannes. Într-un vechi imn babilonian, zeul Sin (același Enki) este numit „iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Chiar se poate considera că a deschis drumul zeilor pe Pământ, ținând cont că a fost primul ajuns aici, Enlil preluând de la el conducerea Terrei. Și Ioannes Botezătorul a deschis drumul lui Iesous, în evanghelii el fiind cel care a propovăduit sosirea mântuitorului înainte ca acesta să-și înceapă misiunea divină. Iar creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, ceea ce ne duce cu gândul tot la „drumul” deschis de Sin / Enki.

O curiozitate ignorată adesea de cercetătorii Bibliei este prezența și în Noul Testament a numerelor importante pentru mai toate popoarele lumii, în special pentru evreii pasionați de simbolism: 3, 7, 12, 33, 40 sau 50. De exemplu, Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa, 40 fiind numărul lui Enki în Sumer. A fost crucificat la 33 de ani, după ce a îndeplinit 33 de miracole, 33 fiind unul dintre cele mai importante numere pentru evrei și masoni. În Cartea egipteană a morților se spune că pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a zeiței Ma’at, se găseau 42 de judecători ai morților. Acești zei și zeițe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Djehuty (Thoth) nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății, dar și 42 de cărți ale soțului ei, Djehuty. În cinstea zeiței, Egiptul antic a fost împărțit în 42 de districte, numite nome. Conform evanghelistului Matthaios (al cărui nume provine tot din cel al zeiței Ma’at), de la Abraam la Iesous au trecut 42 de generații, tot atâtea câte s-au scurs de la Dawid la Iesous conform evanghelistului Loukas. În Apocalipsa lui Ioannes, Fiara va domni pe Pământ 42 de luni. Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Iar Biserica Catolică consideră că apostolul Paulos a fost convertit la creștinism în anul 42. Toate repetările intenționate ale numerelor sacre din misticismul mondial sugerează că povestea Noului Testament nu poate fi una reală, ci una simbolică sau, mai exact, fantezistă.

Cine a scris Noul Testament? Părerea majorității este că evangheliștii nu pot fi decât patru dintre apostolii lui Iesous, iudei din Palestina primului secol al erei noastre. Însă din Biblie reiese că evangheliștii nu cunoșteau nici geografia, nici situația politică, nici flora și nici fauna tărâmului făgăduit de Yahweh evreilor. Iată câteva exemple:mitra

Herodes Antipatros (Irod Antipa în română) nu a deținut niciodată titlul de rege, așa cum credea Markos (6:14), ci de tetrarh, după cum au menționat corect Matthaios și Loukas. Dacă Iesous s-a născut pe când Quirinius devenise guvernatorul Siriei și a organizat un recensământ al populației, așa cum susține Loukas, în niciun caz regele Herodes cel Mare (tatăl lui Herodes Antipatros) nu putea ordona atunci uciderea pruncilor, așa cum povestea Matthaios, pentru că era mort de un deceniu. Pontius Pilatus (Pilat din Pont) nu era „procuratorul Iudeii”, așa cum credea Loukas (3:1), ci prefectul Samariei, Iudeei și Idumeei. Pilatus nu era nici virtuos și nici nu l-ar fi crucificat pe Iesous de teama unei răscoale, așa cum susțin evangheliile, ținând cont că nu s-a sfiit să înăbușe în sânge revoltele localnicilor. În jurul anului 30, când iudeii din Ierusalim s-au răzvrătit din cauza deciziei prefectului de a construi un apeduct cu banii Templului lui Yahweh, Pilatus a ordonat uciderea tuturor răsculaților. La jumătatea anului 36, trupele sale i-au masacrat în Samaria pe cei care au încercat să urce pe Muntele Garizim pentru a dezgropa câteva obiecte sacre. În aceste condiții, în niciun caz Pontius Pilatus nu ar fi condamnat la moarte un om nevinovat de frica localnicilor, mai ales când avea alături patru mii cinci sute de soldați gata să ucidă orice răzvrătit. Iar cea mai mare astfel de eroare, pe care n-ar fi făcut-o niciun evreu din Palestina primului secol, se întâlnește în Evanghelia lui Loukas, care menționează „zilele arhiereilor Annas și Caiaphas” (3:2). În Evanghelia lui Ioannes, Iesous a fost dus întâi la Annas și apoi la Caiaphas. Însă la Ierusalim nu au fost niciodată doi mari preoți în același timp, deoarece legea mozaică interzice acest lucru, prin urmare Annas și Caiaphas nu puteau deține concomitent această poziție. Hanan sau Annas a fost mare preot din anul 6 până în anul 15 iar ginerele său, Yosep Caiaphas, din 18 până în 36. Între ei au mai fost trei mari preoți: Yișma’el ben Phiabi, El’azar ben Hanan și Șim’on ben Camithus. Autorul Faptelor Apostolilor a încurcat și mai mult lucrurile, menționându-l pe Annas / Hanan ca mare preot în locul lui Caiaphas (4:6). „Vedem, așadar, că evangheliștii nu știu aproape nimic despre situația politică a Palestinei din epoca aceea. Ei nu amintesc nici măcar cele mai însemnate fapte din istoria Iudeei. Astfel, în evanghelii nu este oglindită puternica zguduire socială care a avut loc în Iudeea în acele timpuri; nu se povestește nimic despre ura grozavă față de dominația romană de care erau animați evreii în acea vreme și care se manifesta aproape zilnic sub forma unor răzmerițe fără nicio perspectivă de izbândă”, scria  E. Moutier-Rousset în Le Christ a-t-il existé? („A existat oare Iisus Hristos?”) din 1922.

Autorii Noului Testament dau dovadă de aceeași ignoranță și în ceea ce privește geografia Palestinei. În operele scriitorilor laici, precum și în Vechiul Testament, „pământul făgăduinței” este descris în amănunțime. Însă din evanghelii lipsesc denumirile orașelor și satelor care sunt indicate în alte izvoare, cu câteva mici excepții. Ținuturile prin care a călătorit Iesous sunt foarte limitate și pustii, astfel încât localitățile mai populate sunt rare. De exemplu, deși conform Noului Testament Iesous s-a plimbat timp de un an pe lângă orașul Tiberias, un centru important al țării, nu a pus niciodată piciorul acolo. În schimb, a preferat să-și desfășoare activitatea miraculoasă în Capernaum, un satcrucifixion-sunset-silhouette-series-david-dehner pescăresc! În drumul său spre Ierusalim, Iesous ar fi trebuit să treacă prin vreo treizeci de localități în Samaria și patruzeci în Perea, însă evangheliștii nu menționează niciuna. Lipsesc și menționările numelor numeroșilor munți pe care a urcat Iesous sau a multelor torente și pârâuri care se varsă din Iordan, peste care Iesous ar fi trebuit neapărat să treacă în timpul peregrinărilor sale. Este limpede că evangheliștii nu cunosc nimic despre Iudeea, în afara unor toponime familiare unor greci sau sirieni, așa cum ar fi Ierusalimul, Betleemul și încă vreo două-trei denumiri. În schimb, autorii Noului Testament menționează orașul Nazareth, care nu este amintit nici în Vechiul Testament, nici în scrierile celorlalți autori evrei. De fapt, nu există menționări ale lui în surse evreiești înainte de secolul al treilea, după cum observa și arheologul american James F. Strange. Probabil cea mai clară dovadă a ignoranței evangheliștilor în privința geografiei Palestinei o reprezintă povestea judecării lui Iesous, care a fost dus în aceeași noapte din Ierusalim la reședința lui Pontius Pilatus și înapoi, deși prefectul roman își avea reședința în Cezareea, pe malul Mării Mediterane, la aproximativ o sută de kilometri de Ierusalim. Iar un drum de două sute de kilometri într-o singură noapte ar fi fost imposibil în acele vremuri. Așadar, îi dăm dreptate lui E. Moutier-Rousset care spunea în Le Christ a-t-il existé? că „toată Galileea evangheliștilor este o țară fantezistă despre care ei nu aveau nici un fel de reprezentare reală”.

Deloc surprinzător, evangheliștii nu cunoșteau nici flora sau fauna Palestinei ori a țărilor învecinate. În Noul Testament nu apar animalele sălbatice tipice Palestinei, cum ar fi: leul, pantera, pisica sălbatică, șacalul, hiena, mistrețul, cameleonul, gazela, iepurele, uliul, barza, etc. Nici un astfel de animal des întâlnit în acea regiune nu este amintit în evanghelii și nici nu este folosit ca termen de comparație în parabolele lui Iesous, unde apar numai lupul, năpârca sau corbul. Adică animale tipice pentru Italia, Grecia ori Asia mică, nicidecum pentru Galileea. La fel de inexistente sunt și animalele domestice cum ar fi capra, care este des întâlnită în Palestina. Surprinzător, Markos menționează în evanghelia sa o turmă uriașă de porci, formată din două mii de capete (5:13), într-o țară ai cărei locuitori nutresc o aversiune profundă față de aceste animale și unde, bineînțeles, absolut nimeni nu se îndeletnicește cu creșterea lor! Chiar și în țările unde se cresc porci este greu de întâlnit o asemenea turmă numeroasă în zilele noastre, darămite acum două milenii. Și într-o țară în care nimeni nu suportă porcii din motive religioase!

Flora din evanghelii este la fel de sărăcăcioasă ca și fauna. Nu este pomenit curmalul, un arbore atât de prețuit în Palestina și atât de caracteristic acelor meleaguri. Nu sunt amintiți nici cei mai obișnuiți arbori cum ar fi măslinul, portocalul, rodia sau migdalul. Doar smochinul apare la Markos (11:13), numai pentru a fi blestemat de Iesous. Iar dacă prin Christianity tourism destinations„grăuntele de muștar” de la Loukas se înțelege sămânța plantei de muștar, atunci evanghelistul n-a văzut în viața lui o asemenea plantă, din moment ce consideră că „a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui” (13:19). Confundarea unei mici plante cu un ditamai copacul nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței, nicidecum a „inspirației divine”, așa cum le place credincioșilor să creadă. „Această scurtă trecere în revistă a florei și faunei din evanghelii ne arată că autorii sfintei scripturi au trăit probabil într-un oraș mare, departe de Iudeea, poate la Alexandria, Roma, Salonic sau Antiochia. Aici ei se îndeletniceau cu vreun mărunt meșteșug casnic și nu ieșeau din casă decât spre a se închina. De aceea, probabil, ei nu cunoșteau nimic nu numai despre Galileea, dar nici despre satele cele mai apropiate de propriul lor oraș”, mai scria E. Moutier-Rousset în cartea sa din 1922.

Așadar, cei patru evangheliști nu puteau fi iudei din Palestina primului secol, prin urmare nici martori ai evenimentelor pe care le-au descris în Noul Testament. Concluzie la care au ajuns chiar și primii creștini. De exemplu, episcopul Papius scria în secolul al II-lea despre evanghelistul Markos: „el nu l-a auzit pe Christos (…) el s-a alăturat mai târziu lui Petros, care propovăduia învățătura”. În prezent, părerea generală a cercetătorilor, inclusiv a teologilor, este că evangheliștii nu au fost apostolii lui Iesous, iar Noul Testament a fost scris la ceva timp după crucificarea mântuitorului creștinilor, probabil prin secolul al II-lea. Ceea ce era logic, de altfel, ținând cont că Noul Testament a fost scris în limba greacă (motiv pentru care am ales folosirea numelor grecești ale personajele biblice), nicidecum în ebraică sau în aramaică, limbi vorbite în Palestina primului secol al erei noastre. Astfel înțelegem în sfârșit de ce Iesous nu apare în scrierile primului secol al erei noastre, de ce există în Noul Testament o mulțime de erori și inadvertențe legate de nașterea, învierea sau genealogia lui, de ce nu apare în profețiile veterotestamentare, de ce în povestea sa se repetă numere importante din simbolismul universal, de ce personajele și întâmplările legendelor creștine sunt copiate din alte religii: creștinismul nu se bazează pe întâmplări reale, ci pe povești inventate. Noul Testament, împreună cu restul cărților care compun mitologia creștină, au fost redactate în timp de către clerici cu imaginație bogată. Gregorios Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, îi scria sfântului Ieronimus, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. Iar episcopul Sinesios scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Impresionante sunt și cuvintele unui papă, adresate unui cardinal după ce, în Evul Mediu, Biserica Catolică a inventat indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iesus?”. Bine mai spunea apostolul Paulos în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Christos n-a înviat. Și dacă Christos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Theos, pentru că am mărturisit împotriva lui Theos că a înviat pe Christos, pe care nu l-a înviat, dacă deci morții nu înviază. Căci dacă morții nu înviază, nici Christos n-a înviat. Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit” (15:13-18). Pentru a se ascunde urmele acestei conspirații care a luat o amploare inimaginabilă, multă vreme predicile au avut loc doar în latină ori în salvonă iar credincioșilor le era interzis cu desăvârșire să atingă Biblia. Însă cine a inventat creștinismul, unde, când și de ce? Până acum am aflat că era vorba despre vorbitori de greacă, cel mai probabil locuitori ai unor orașe mari, care nu cunoșteau Palestina decât din auzite. Pentru a le afla identitatea, trebuie să înțelegem condițiile în care a apărut creștinismul.

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au Beijing, Confucius Templeînceput să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krișna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă, budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.krishna-arjuna

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrianismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India sau cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Heru”). Combinând filosofia ariană cu religiile indiană și babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrianism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp, Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.descărcare (3)

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionysos, vindecarea de la Asklepios și de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la căderea Imperiului Roman și a cuceririlor musulmane din estul Mediteranei, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrianismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Julius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Julia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare aphilo scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul Dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ambii se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un Dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea a devenit tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneadesa neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al patrulea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes, episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. seneca1Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă, în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii creștinismului.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander. În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm absolut nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexander Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexander din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al patrulea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-crestinilor/





Misterele Bibliei(I)

31 03 2015
Genealogia lui IsusGenealogie

Cei care consideră Biblia cuvântul infailibil al unei divinități nu știu sau nu vor să știe multitudinea contradicțiilor din așa-numita „carte sfântă”. Care sunt mai mult decât evidente pentru cei neîndoctrinați în vreun fel. Din imensul șir al contradicțiilor biblice face parte și genealogia lui Isus.

Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare abordează arborele genealogic al lui Isus, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Marcu și Ioan nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Isus dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matei își prezintă versiunea de la Avraam la Iosif. Luca o ia în sens invers, de la Iosif până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Isus este urmașul lui David, sau „Iisus Hristos, fiul lui David”, după cum îl numește Matei, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Iosif. La Matei, în acest interval sunt 27 de persoane, iar la Luca 42. Această diferență are o explicație plauzibilă: Luca prezintă descendenții lui Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matei pe cei ai lui Solomon, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Iosif din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Iosif. La Matei, „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif”. Luca vorbește despre „Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi”. Cine era tatăl lui Iosif? Eli sau Iacov? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matan sau Matat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație mai în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matei, străbunicul lui Iosif se numea Eleazar; la Luca, numele lui era Levi. Continuând până la David, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon, iar cealaltă pe ai lui Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Iosif? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Iosif ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

iosif

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Natan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Iosif, Matan / Matat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram, în timp ce stră-strănepotul lui Natan purta numele Iotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Iosif, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matei spune: „Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud”. La Luca îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorobabel și a tatălui său, Salatiel. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Natan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Iosif, Matan / Matat și Ioram / Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Luca a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Iosif. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Luca afirmând foarte clar că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matei spune la fel de clar că „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iacov susține că tatăl Mariei se numea Ioachim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume total diferite de Eli și de Iacov. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Iosif al lui Iacov (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matan / Matat, Ioram / Iotam, Salatiel și Zorobabel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matei e contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matei. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele 6 nume sunt identice: Solomon, Roboam, Abia, Asa, Iosafat și Ioram. Apoi, la Matei dispar câteva personaje. La Matei citim „Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam”, în timp ce în Cronici găsim „Fiul acestuia este Ioram, al acestuia este Ahazia şi al acestuia este Ioaş. Fiul lui este Amasia, al acestuia este Azaria, iar al acestuia este Ioatam”. Presupunând că Ozia și Ahazia sunt același individ, dintr-un singur foc la Matei au dispărut 3: Ioaș, Amasia și Azaria. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea 20:5 este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Domnul Yahweh al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. Soția regelui Ioram și mama lui Ahazia era Atalia, fiica lui Ahab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, adică Ahazia, Ioaș, Amasia și Azaria. Ultimii 3 au dispărut din Evanghelia lui Matei, însă nu și primul. Matei îl numește Ozia iar Cronicile Ahazia. Este fără îndoială același personaj, ținând cont că în alte cărți ale Vechiului Testament el este numit Ohozia. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, cum se face că primul, Ozia / Ohozia / Ahazia, nu a dispărut, ci doar următorii 3? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matei, dar nu și în realitate, conform Vechiului Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor 3 din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Ahab.

După cei 3 dispăruți, din nou avem 6 personaje comune ambelor liste (Ioatam, Ahaz, Iezechia, Manase, Amon și Iosia), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matei, „Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Iosia au fost: întâiul născut Iohanan, al doilea Ioiachim, al treilea Sedechia şi al patrulea Şalum. Fiii lui Ioiachim au fost: Iehonia, fiul lui; Sedechia, fiul lui”. În prima, Iosia este tatăl lui Iehonia, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Ioachim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matei, care scria că: „toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Iehonia a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la David până la Iehonia sunt 15 generații (fără cei 3 eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare 3 grupe de câte 14 (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului evreilor), Ioachim, tatăl lui Iehonia, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matei, deoarece de la Iehonia până la Isus au mai rămas 13 generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Ioachim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

205px-Zerubbabel

Zorobabel

În ambele cărți, fiul lui Iehonia este Salatiel, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Luca. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matei și a lui Luca, Zorobabel este fiul lui Salatiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iehonia, cel dus în robie, au fost: Salatiel, Malchiram, Pedaia, Şenaţar, Iecamia, Hoşama şi Nedabia. Iar fiii lui Pedaia au fost: Zorobabel şi Şimei”. Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Neemia și Cartea lui Agheu din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zorobabel, fiul lui Salatiel”. Dacă ar fi un meci, Salatiel ar câștiga poziția de tată a lui Zorobabel cu scorul de 5 la 1. De la Zorobabel, fiecare dintre cele 3 cărți biblice alege un drum diferit. Luca vorbește despre „Resa, fiul lui Zorobabel”, Matei afirmă că „Zorobabel a născut pe Abiud”, iar Cronicile spun că „fiii lui Zorobabel au fost: Meşulam şi Hanania, şi sora lor Şelomit”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zorobabel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii și jumătate…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Isus sunt întortocheate, a mai apărut o variantă, care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Celsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Isus a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Celsus, afirmând că Iacov, tatăl lui Iosif în Evanghelia lui Matei, era poreclit Panther. Se pare că nimeni n-a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud   l-au numit pe Isus fiul lui Pantera / Pandera, pe care l-au considerat a fi un soldat roman. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a 9 soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 i.Hr. – 40 d.Hr. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de 40 de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Isus, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr (cel puțin) un soldat numit Pantera. Dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Celsus, n-avem cum să știm. Dar măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Isus din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Isus nu era de natură divină și că nici nu era un urmaș al lui David, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.

De ce era nevoie ca Isus să fie neapărat un urmaș al lui David? Pentru a se împlini profețiile Vechiului Testament referitoare la Mesia, salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui David: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminţia ta şi voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Isaia: „Jilţul lui se va întări prin milostivire şi pe el va şedea de-a pururi în cortul lui David un judecător apărător al pricinei drepte şi râvnitor dreptăţii” (16:5), dar și la Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte” (23:5-6). Tot Isaia proorocea: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe (…)Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! (…) Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Efraim va înceta şi duşmanii lui Iuda vor fi zdrobiţi (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului şi Moabului îşi vor întinde mâna lor, şi copiii lui Amon vor asculta de ei. Domnul va seca limba de mare a Egiptului şi mâna Lui va ameninţa groaznic Eufratul, şi-l va împărţi în şapte râuri şi se va putea trece cu piciorul” (11:1-15).

Misterele Bibliei

Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Luca, un înger îi spune Mariei: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, Pavel vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Isaia: „Şi Se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Isus, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale lui Ieremia. Referindu-se la Iehonia, strămoș al lui Iosif în Evanghelia lui Matei, profetul spunea: „Aşa zice Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Ioachim, tatăl lui Iehonia, pe care Matei l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, aşa zice Domnul despre Ioachim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaş care să şadă pe scaunul lui David; trupul lui va fi aruncat în arşiţa zilei şi în frigul nopţii” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Isus este urmaș al lui Ioachim și Iehonia și a stat pe tronul lui David. Ceea ce contrazice profețiile lui Ieremia. Din fericire pentru creștinism, s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Iehonia s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Isus profețiile despre urmașul lui David? Cu siguranță, nu! Iar asta din 3 motive:

– Isus nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui David”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioan, Isus chiar spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Isus era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui David, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

who-is-Yahweh

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care David va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Solomon, conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Solomon, zeul afirmă că „Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Solomon este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui Meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Solomon: „Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci”. Și Ieremia tot despre Solomon vorbește. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Solomon este acel înțelept despre care auzise tot Pământul, cel care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, David. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Solomon, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Solomon nu e Isus, din câte știm noi…

 Profeția lui Isaia sub nicio formă nu se poate referi la Isus. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, junicile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Isus nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin Iudeea, pentru iudei. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni la apus, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh n-a secat acum 2.000 de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici n-a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Isus, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Solomon ori despre un Mesia viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Isus, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11:1). Este evident că fiul lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Osea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2).Evanghelia lui Matei este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Isus și a lui Iosif, de frica lui Irod care începuse să măcelărească nou-născuți. „Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, continuă senin Matei, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Osea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit, nu despre vreun Mesia.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matei spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matei este Isaia. În cartea sa din Vechiul Testament, Isaia spunea: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16). Este destul de evident că Isus nu s-a numit Emanuel și că nu există vreo legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Isaia, observăm că și aici Matei a înțeles doar ce a vrut el dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic adevărat, ca să fim cât mai exacți. Isaia scrie că „Reţin, regele Siriei, împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Isaia la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Efraim şi cu fiul Remaliei”, regele ar trebui să știe că „Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Isaia l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere şi nu voi ispiti pe Domnul!”. Isaia însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția divină a lui Yahweh: „Ascultaţi voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi pe oameni, de veniţi să obosiţi şi pe Dumnezeul meu? Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel…”. În acest pasaj, pentru „fecioară”Isaia a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății, care nu a născut, deși este la vârsta care îi permite să facă asta. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Avraam căuta o soție pentru Isaac, el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Rebecca a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă era vorba despre virginitate, servitorul lui Avraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moise. În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Solomon are 60 de regine, 80 de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care nu au născut încă. Pasajul indică femeile cu care Solomon făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matei să înțeleagă greșit cuvintele lui Isaia. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Emanuel. Înainte ca acest copil să crească, „pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Domnul cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup şi îi va smulge şi barba”. Așadar, Isaia s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat, pe care l-a numit Emanuel, în anul 734 i.Hr.., nicidecum la Maria și la Isus. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matei și Luca, cei doi care au întocmit arborii genealogici controversați ai lui Isus. Evangheliile lui Marcu și Ioan dar și epistolele lui Pavel nu menționează nașterea dintr-o virgină. Dacă și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Isus, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matei, cât și în cea a lui Luca, Iosif este urmașul lui David. Însă, conform doctrinei creștine, Iosif nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Isus. A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Isus nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iesei”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Isus, ci poate doar în Iosif, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Iosif, Isus devenea moștenitorul legal al lui Iosif, așadar urmaș al lui David. Și Luca ne spune că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Iosif, Isus era moștenitorul legal al tatălui său și descendentul lui David. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Iosif în concepția lui Isus, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mesia evreilor va avea ADN-ul lui David, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Isus nu este urmașul lui David, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matei și Luca s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Iar creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Isus. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui David, prin urmare nu putea fi Mesia evreilor. Dacă era fiul lui Iosif, e posibil să fi fost urmașul lui David (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte. Și atunci, ce e de făcut?

Ținând cont de mult prea multele inadvertențe, confuzii, interpretări eronate, minciuni și contradicții, s-a gândit cineva că poate povestea lui Isus nu este decât o mare invenție, la fel ca descendența lui din David?

https://secretelezeilor.wordpress.com/2015/03/25/misterele-bibliei-genealogia-lui-isus/





Templierii ,slujitorii banilor

25 09 2013

Templierii, slujitori ai diavolului?

 

Templierii, slujitori ai diavolului?

 

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici – adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

 

De la Sarmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa (foto), ridicata pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon in jurul anului 950 i.Hr.descărcareTemplul era venerat deopotriva de evrei (conform Vechiului Testament, Solomon il construise pe baza indicatiilor sacre primite de la Dumnezeu, iar aici a fost pastrat Chivotul Legamantului), de crestini (aici copilul Iisus ii uimeste pe invatati cu stiinta sa despre Dumnezeu) si de musulmani (aici se afla profetul Mahomed in momentul in care un arhanghel il duce in ceruri). Templierii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana.Pe plan militar, arabii erau superiori cruciatilor, infrangerile de la inceput explicandu-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne si rivalitati dintre seici; cultural, Islamul stalucea prin Averroes, care-l redescoperise si-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – parintele algebrei, Avicenna care revolutiona medicina precum si numerosi poeti, chimisti, astronomi si arhitecti. Miscare politica extrem de abila – inca din 1119, primul an al existentei Ordinului Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, templierii stabilesc legaturi cu arabii, incheie pacturi, devin garanti ai diverselor tratate dintre regii crestini si conducatorii musulmani si chiar ajung sa primeasca fii de seici in Ordin.Ordinul este recunoscut pentru cinstea si milostenia sa. Izvoarele epocii lauda devotamentul si simplitatea templierilor: “Nu ii vezi niciodata pieptanati, foarte rar se spala, au barba neingrijita si duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice darz luptator al Spiritului, imun la cele lumesti.

ordinele militare calugaresti

Aceasta imagine avea sa dureze, insa, numai primii noua ani de existenta ai Ordinului.Ordinul devine din ce in ce mai popular in randul aristocratiei europene – inca de la bun inceput era puternic ierarhizat: pentru ca un tanar sa imbrace peste zale mantia alba cu cruce rosie, trebuia sa fie de sange nobil din partea ambilor parinti. Conducatorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai si 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoti si Calugarii-Inspectori capatau 3 cai si 2 scutieri, in vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai si niciun scutier. Ordinul era completat de sergenti si turcopoli (soldati de origine umila, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul fortei Ordinului, fiind de pana la 10 ori mai numerosi decat Cavalerii.Toate aceste avantaje, dimpreuna cu promisiunea unei vieti virtuoase, dar plina de aventuri, i-au determinat pe numerosi fii de nobili europeni sa-si doreasca sa faca parte din Ordin, iar pe masura ce numarul acestora a crescut, sustinatorii Ordinului au devenit din ce in ce mai multi. Printre acestia se numara si abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalitati ale epocii, care isi asuma  cauza   calugarilor-soldati, le desavarseste Regulamentul si provoaca convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuti oficial de catre Biserica catolica si devin supusii directi ai Papei.

cavalerii templieri

Noul statut aduce intr-o perioada extrem de scurta schimbari majore in economia Ordinului. De la recunoasterea de catre Papa, donatiile incep sa curga in valuri – credinciosii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc sa participe activ la recucerirea Pamantului Sfant (iar daca nu o pot face cu sabia in mana, se gandesc ca si banii pentru o cauza nobila sunt buni). Donatiile capata inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pamanturi, castele, fortarete si chiar orase intregi. Incet-incet, Ordinul se extinde precum o caracatita in randul intregii Europe catolice, ajungand administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinational, echivalentul unei corporatii moderne.Sigiliul lor – doi calareti pe acelasi cal, ceea ce simboliza saracia – nu-i impiedica sa constuiasca, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai si 1.500 de camile. De asemenea, uitand de episodul biblic in care Iisus ii alunga pe negustori din Templu, templierii isi creaza un birou de schimb pentru pelerini si incaseaza camata. Vazand ca aceasta afacere este extrem de profitabila, Ordinul o extinde in toate comandamentele sale – prin aceasta decizie, practic, punandu-se bazele unor institutii echivalente cu bancile moderne.

Sigiliu-templier-var-2--848x1000

 

Marea inventie financiara a Ordinului este scrisoarea de schimb, care functioneaza pe principiul unei carti de credit – se emitea o polita pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate calatori linistit, fara frica hotilor sau costuri suplimentare de escorta si de transport, pana la Ierusalim, unde in baza scrisorii isi retrage, evident cu o anumita dobanda, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Intr-o epoca in care orice activitate bancara era prohibita de Biserica, uriasele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare si o prosperitate fara precedent. La toate acestea se adauga practica conform careia tinerii nobili care aspira sa devina Cavaleri sa-si doneze intreaga mostenire, odata cu primirea in Ordin.In secolul al XIII-lea, aproape toti marii aristocrati ajung sa-si incredinteze in perioade de restriste avutul Cavalerilor. Intrucat cuvantul templierilor era socotit mai sigur decat al multor regi, Fortareata Templului din Paris primeste sa pastreze cu dobanda bani gheata, dar si obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei si tezaurul Frantei au stat vreme de decenii in custodia Cavalerilor.

misterele templierilor

 

Veritabilele contracte de trezorerie sau imprumut pe care Ordinul le semneaza cu clientii sai de os nobil sau sange albastru au, in mare parte, aceleasi clauze precum cele moderne – dobanda, penalitati, bonusuri de fidelitate etc.Nu in ultimul rand, Regulamentul le confera templierilor niste privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dari si de impozite, insa putea sa perceapa dupa bunul plac asemenea taxe; nu raspundea in fata justitiei laice, nici a celei bisericesti – Cavalerii puteau fi judecati numai de Maestri templieri sau (simbolic) de Papa, in schimb aveau dreptul de a condamna la moarte si de a judeca numeroase delicte.

Cavalerii nu se confesau decat preotilor care faceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui print pan-european, iar alegerea sa nu era supusa niciunei ratificari exterioare templierilor. Pe masura ce anii trec, dependenta templierilor fata de Papa devine una simbolica, astfel ca organizatia are privilegiile unei adevarate puteri suverane, luandu-si si numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem si Militar al Templului din Ierusalim.

ordinele cavaleresti ,un juramant sfantNumeroasele bogatii si feude raspandite prin toata Europa fac ca, la apogeul organizatiei, Ordinul sa devina cea mai mare putere financiara europeana din intreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent, in conditiile in care venitul anual al majoritatii regatelor era de 10 ori mai mic.

 

Organizatia misterioasa 

 

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

jacques-de-molay

 Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum giulgiul lui Iisus sau patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: „Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.Tocmai din acest motiv,   s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!). Inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu. Sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

 

Dulcele declin al refugiului in lux

 

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard , petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

cavalerii templieri ataca

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…saladin1Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

 

Complotul regelui ambitios

 

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui. Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare.ritualurile templierilor Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin.

Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. „Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, „nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.”Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris.

ExecutionofJaquesDemolayPrint1De Molay  cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

 

Mostenirea Templului

 

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:”Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

Surse: Histoire mysterieuse des templiers, Laurent de Vargas; L’occultisme dans politique, Gerard et Sophie de Sede




Mithraismul si crestinismul

12 11 2012

Mithraismul îşi are rădăcinile în religia veche a Persiei, fiind grefat pe vechea concepţie dualistă iraniană a rivalităţii între bine şi rău şi purtând amprenta severităţii morale persane. Rolul lui Mithra în această luptă perpetuă e acela de aliat al forţelor binelui.

Mithraismul îşi începe peregrinările pe meleaguri străine, unde primeşte noi influenţe, care vor contura caracterul sau specific. Contactul cu teologia chaldeană a dat un caracter astral religiei mithraice, pe care magii au transformat-o apoi, în Asia Mica, intr-un cult de mistere. Plecată din Persia, unde-şi avea rădăcinile încă din timpuri imemoriale, religia lui Mithra a străbătut o cale plină de cotituri şi compromisuri, în cele din urmă ajungând să apară într-o formă şi cu o limbă elenă, dar trădând totuşi conţinutul său oriental şi chiar persan. În felul acesta, ajunge să bată la porţile Romei.

Împrejurările pentru ca mithraismul să triumfe şi în Occident erau propice. Vechea religie oficială, greco-romană, pierduse controlul şi influenţa asupra sufletelor credincioşilor. Rămăsese numai forma, adică riturile şi gesturile exterioare. Fiindcă misterele mithraice şi învăţăturile acestui cult impresionau prin ceremonialul lor fastuos şi, respectiv, prin promisiuni soteriologice, mulţi erau cei care aderau la această religie, în special soldaţii, Mithra fiind pentru ei războinicul invincibil. Potrivit istoricului Plutarh, romanii au venit în contact cu acest cult prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I i. d. Hr., de către Pompei (60-48), a acestei provincii din Asia Mică. Către sfârşitul secolului I, Mithra începe să fie cunoscut la Roma, fapt datorat în special deplasărilor de trupe auxiliare din Orient în Occident. Începând cu această dată, sunt semnalate şi primele documente ce atestă răspândirea mithraismului în Italia. Printre iniţiaţii acestui cult se remarcă şi Commodus (180-192), iar Diocleţian (284-305), împreună cu Galeriu (293-311) şi Liciniu (308-324), după ce s-au iniţiat în misterele cultului mithraic la Carnuntum, în 307, l-au proclamat pe Mithra protectorul întregului Imperiu roman. În această localitate, a fost centrul cultului, de unde s-a extins în mai multe ţări dunărene. Ultimul împărat adorator al lui Mithra a fost Iulian Apostatul (361-363), pentru ca, în 391, un edict să interzică la Roma celebrarea cultului mithraic. Se poate spune că poziţia pe care a căpătat-o acest cult în Imperiul roman s-a datorat în primul rând bunăvoinţei celor mai mulţi cezari, care i-au creat diferite căi de acces şi dezvoltare, ridicând mithraismul aproape la rangul de religie de stat.

 

Când Dacia a fost cucerită şi a avut loc procesul colonizării ei cu populaţii „ex loto orbe romano”, drept consecinţă imediată, a apărut un nou fenomen, caracterizat printr-un impetuos exod al orientalilor. Situată în partea nord-estică a Imperiului roman, Dacia a primit influenţele disparate din partea populaţiilor, care au locuit provincia după cucerire şi care nu au renunţat la cultura şi zeii lor naţionali. Cea mai largă răspândire a avut-o mithraismul, care în secolul al III-lea era cel mai puternic curent religios din Dacia.

Printre factorii de propagare a acestui cult în Dacia armata a avut un rol primordial. Fiind un zeu al victoriei şi venerat de soldaţi, el era invocat înainte de orice luptă pentru ajutor la izbândă. Aşa s-a ajuns ca Mithra să fie o divinitate populară în tot cuprinsul imperiului. Soldaţii armatelor romane venite în Dacia nu au uitat obiceiurile şi zeii lor strămoşeşti. Printre aceştia era şi Mithra, zeu oriental foarte răspândit între armatele auxiliare ale imperiului, recrutate în special din Orient. Şi veteranii, adică soldaţii „lăsaţi la vatră” după 20-25 de ani de serviciu militar, au jucat un rol în răspândirea mithraismului în Dacia. Importante diplome militare descoperite pe teritoriul dacic dovedesc existenţa acestor veterani în provincia romană de pe malurile Dunării. Aici, în patria  adoptivă,  ei duceau o viaţă liniştită, practicându-şi în voie cultul lor propriu.

În răspândirea mithraismului în Imperiul roman şi prin urmare în Dacia au avut-o negustorii şi mai ales marfa lor umană – sclavii. Ne referim la negustorii orientali, care, profitând din plin de „pax romana”, traversau de la un capăt la altul imperiul, căutând să-şi plaseze „marfa”. Sclavii, aduşi din Orient ca prizonieri de război, transportau o data cu ei şi zeii lor tradiţionali, venerându-i şi ridicându-le altare în localităţile unde erau strămutaţi. De asemenea, nu trebuie să uitam şi pe coloniştii civili, veniţi şi ei cu obiceiurile şi credinţele lor şi căutând să le implanteze în regiunile colonizate.

Savantul olandez N. J. Vermaseren, in lucrarea sa Corpus Inscriptionum Monumentlorum Religionis Mithriacae, indica pentru Dacia 274 de monumente şi inscripţii mithraice.

Se pare că centrul cultului mithraic în Dacia a fost la Ulpia Traiana, capitala provinciei, unde se atestă existenţa unui bogat material arheologic. Unic prin dimensiunile sale între toate mithreele descoperite până acum în regiunile mithraizate, este cel situat pe valea Hobiţei şi pe malul stâng al pârâului Apa Mică, din ruinele căruia s-au scos circa 250 monumente sculpturale şi inscripţii. Printre acestea se pot consemna altare cu dedicaţii, cărămizi stampilate, opere statuare, opaiţe etc. Astfel, se poate aminti un altar de marmură, având sculptat pe fronton frunze de acant, un taur, un cap de bou şi o pasăre cu o frunză în cioc. Un mic altar, cu inscripţia Soli Invicto Mithrae Aniceto, e darul lui Dacian-Hermadio, un grec sau un oriental. Recent, în 1966, s-au descoperit, în apropierea mithreului, alte două reliefuri, care înfăţişează obişnuitul sacrificiu al taurului. Databile din secolul al III-lea, primul dintre aceste reliefuri prezintă unele particularităţi faţă de modelul tipic al acestor reliefuri descoperite la Ulpia Traiana, dar, în linii mari, păstrează elementele obişnuite ale unor astfel de monumente. Dat fiind faptul că reversul plăcii primului relief este şlefuit, se pare că această piesă n-a fost aplicată pe vreun perete, ci era păstrată liber, aşezată, probabil, în vreo nişă sau în   case   particulare.

Şi la Apulum (Alba Iulia) materialul documentar destul de numeros indică existenţa aici a unor credincioşi mithraici, care au lăsat numeroase urme arheologice. S-au descoperit circa 60 de monumente de piatră inscripţionate sau sculptate, datând, în majoritate, din prima jumătate a secolului al III-lea – epoca de glorie a religiei mithraice – în Dacia.

Susţinătorii ipotezei care afirmă că Mithra  şi Iisus sunt una şi aceeaşi persoană consideră că Mithra, zeu proslăvit cu mult înaintea apariţiei creştinismului, ar fi fost  născut dintr-o fecioară, a cutreierat pământul, adunând 12 discipoli, a învăţat oamenii utilizând parabole, a fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi a înviat trei zile mai apoi. Se remarcă similitudinea între viaţa lui Mithra şi cea a lui Iisus. Cei care susţin ideea „împrumutului” au următoarele argumente pe care le vom discuta, luând în consideraţie textele, relicvele, picturile, sculpturile adepţilor cultului Mithraic.
1.    Mithra, ca şi Iisus, a fost născut dintr-o fecioară. Argumentul nu este acceptat ca fiind real de către istorici. Multiple relicve prezintă naşterea lui Mithra, iar în toate acestea zeul se naşte din stâncă: Mithra e prezentat la naştere cu bustul ieşind din stânca dură. În unele sculpturi, ţâşnesc flăcări  din pământ în jurul stâncii din care Mithra apare. Câteva dintre relicvele care prezintă naşterea îl înfăţişează pe Mithra ţinând în mână un arc cu săgeţi într-o poziţie de vânătoare.
2.    Mithra a avut 12 discipoli. În tradiţia hindusă Mithra a avut un însoţitor pe nume Varuna, care era şi el zeu. În tradiţia Mithraismului Roman, Mithra are doi însoţitori care duc torţele, denumiţi Cautes şi Cautopatres. Câteva sculpturi îi prezintă pe cei doi însoţitori ajutându-l pe Mithra să iasă din stâncă, la naştere. Cei doi însoţitori nu sunt oameni, ei sunt creaturi asemănătoare zeilor. Nicăieri nu sunt înfăţişaţi cei doisprezece discipoli. În multe dintre picturi, Mithra este prezentatat stând între stele. Într-o sculptură apare cu două rânduri de câte şase persoane în fiecare parte a capului său. S-ar putea presupune că este vorba despre cei doisprezece discipoli. Se poate ca această reprezentare să fie o imagine a semnelor zodiacale cu Mithra în centru în locul soarelui. În antichitate, zodiacul era o temă comună, iar ca zeitate solară, locul potrivit pentru Mithra este în centru.

3.    Mithra ar fi propovăduit oamenilor prin parabole. Mithraismul roman a fost învăluit de mister şi scrierile nu ne spun mai nimic despre aceasta religie. Tot ce se ştie despre acesta este relevat din picturi, sculpturi şi statuete.  Ca zeu al alianţelor Mithra cerea supuşilor săi sa fie sinceri şi să îşi ţină promisiunile făcute. Cerea oamenilor să fie buni, dar acest lucru nu era cerut într-un mod metaforic sau propovăduit prin poveşti cu tâlc.

4.    Mithra ar fi luat parte la o ultimă cină unde s-au împărţit vin şi pâine. În câteva dintre camerele romane din subteran în care se desfăşurau ritualuri mithraice, există o scenă care prezintă ceea ce ar putea fi interpretat drept un ritual de iniţiere, O persoană legată (care pare a fi iniţiatul) bea dintr-o cupă în timp ce ţine ceea ce ar părea a fi o bucată de pâine. Iniţiatul este apoi înjunghiat simbolic. Avem aici ceea ce ar putea fi caracterizat drept un ritual ce implică o ultimă cupă şi o ultimă îmbucătură. Paralela aceasta între Cina cea de taină şi ritualul mithraic este cat se poate de reala.
5.    Mithra ar fi fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi după trei zile ar fi înviat. Nici unul din textele sfinte nu prezintă că Mithra din Iran sau India a fost sacrificat şi nici nu există nicio descriere sau pictură ori sculptură care să facă vreo referire la moartea sa. Avesta nu conţine nicio istorisire despre moartea lui Mithra şi nicio sugestie nu se găseşte referitoare la sacrificarea acestuia pentru păcatele oamenilor. Acelaşi lucru se poate afirma si despre Rig Veda, unde Mithra nu este descris ca fiind mort sau murind. În Mithraismul roman târziu, zeul este prezentat ucigând un taur. Aceste portrete îl înfăţişează pe Mithra ca fiind cel care face sacrificiul şi nu drept cel care se sacrifică. Motivul taurului ucis este dezvoltat mult mai târziu în mitul lui Mithra datează noţiunea iudaică a sacrificării unui animal pentru păcatele oamenilor. Nicio sculptură, pictură sau statuetă asociată cu Mithraismul roman nu prezintă zeitatea ca fiind ucisă sau înviind. 
6.    Moartea şi învierea, în Mithraism. Exista relicve în templele mithraice din peşteri care prezintă un rit al iniţierii. Iniţiatul îngenunchiază cu mâinile legate, în timp ce un adept al cultului ridică o sabie deasupra capului său. Mai târziu, după ce iniţiatul bea din cupă, el este eliberat.  Aceasta se crede ar fi o ceremonie care imită simbolic moartea şi învierea iniţiatului. Un amănunt interesant este legarea mâinilor. Multe din religiile păgâne antice cereau sacrificarea unei fiinţe umane zeului lor, acest lucru fiind ceva obişnuit în acele timpuri. Pentru că cei sacrificaţi încercau deseori să fugă, mâinile lor erau legate, pentru a putea fi obligaţi să îngenunchize şi să poată fi prinşi uşor. Actul în ritualul mithraic de iniţiere poate fi privit ca o reproducere a ritualului uman de sacrificare a unei fiinţe umane. Tema morţii şi a învierii, simbolizată de eliberarea iniţiatului după uciderea lui simbolică, este prezentă în mithraism. Ritualul se folosea doar pentru noii adepţi ai cultului şi nu există dovezi că zeul Mithra a trebuit să îndure o asemenea soartă.
7.    Mithra  a fost născut dintr-o fecioară, pe 25 Decembrie într-o peşteră şi la naşterea sa au asistat păstori. Nu exista suport material (picturi, sculpturi şi statuete) pentru ideea că Mithra s-ar fi născut dintr-o fecioară însă este adevărat că 25 decembrie era ziua de nastere a unui popular zeu roman cunoscut sub numele de Soarele Necucerit, cu care Constantin se identifica inainte convertirii la crestinism, asociat lui Mithra. Aici se pare ca crestinismul a suferit o influenta din partea mithraismului. Relicvele sustin o singura versiune a nasterii lui Mithra…dintr-o stanca si nu dintr-o pestera. Exista texte care sustin ca pastori ar fi fost prezenti la nasterea lui Mithra si l-au ajutat  sa iasa din munte, dar textele romane care sustin aceasta dateaza dupa al II-lea secol A.D. si se poate presupune ca au fost influentate de scrierile din Noul Testament si nu invers.
8.    Mithra a fost considerat “ Calea, Adevarul si Lumina” precum si “Mantuitorul”, “Messiah”. Mithra  a fost cunoscut drept “zeu al soarelui” , “ucigasul de tauri” si singura denumire cu titlu comun este cea de Salvator insa in ceea ce il priveste pe Mithra, el era denumit Salvatorul initiatilor cultului sau. Totusi amandoua figurile erau vazut drept Mantuitori si cei ce le erau adepti cautau mantuirea pacatelor.

9.    Festivalul lui Mithra a ajuns mai tarziu cunoscut drept Paste. Mithra a avut mai multe zile dedicate, dar toate erau in Septembrie si Octombrie. Adeptii mithraismului celebrau se pare inceperea fiecarui sezon, in concluzie celebrau si inceperea primaverii dar acesta nu era principalul festival dedicat lui Mithra ci un festival dedicat primaverii.

10.    Ziua sfântă a lui Mithra era dumineca, ziua Domnului, cu sute de ani înainte de apariţia lui Cristos. Adepţii Mithraismului au dedicat această zi zeului lor în realitate abia post- Creştinism, susţin artefactele.

Subiectul ramane deschis.Concluziile care se impun sunt ca religia crestina a avut ca sursa de inspiratie si mithraismul,religie monoteista din Orient.E normal si firesc sa se intample asa ceva.

Sursa de inspiratie :BBC history








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News