Veghetorii in mitologie

23 02 2016

Unul dintre marile mistere ale științei este apariția, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălțimea cuprinsă între doi și trei metri și capacitatea cutiei craniene de 1800-1900 cm3.

În 1982, revistele Stern și Science et Vie au publicat o serie de articole științifice însoțite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul american California rămășițele mumificate ale unei femei cu înălțimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeași zonă un schelet de femeie cu înălțimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord și în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălțimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu atât mai remarcabile cu cât realizăm că amerindienii aveau înălțimea medie de 1,55 metri.Uriasii În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conținând sute de morminte ale unei populații cu înălțimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală a fost găsită o necropolă veche de douăzeci de mii de ani, ce conținea șaizeci de schelete ale unor bărbați înalți de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste treizeci de mii de ani, unul aparținând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă orașul german Soest aproape o mie de schelete cu înălțimea medie de doi metri, precum și mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri și vechi de peste 3.500 de ani.

Pe lângă scheletele acestor uriași de doi-trei metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparținând unor ființe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 și 1950, în localitatea Argedava din județul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat optzeci de schelete cu înălțimea de patru metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că acești uriași, aparținând civilizației kurgane, au invadat Europa din est acum șapte mii de ani. Cine erau acești giganți și de unde au apărut?

Legende despre uriași există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi și considerau că aceștia trăiau sub pământ. Celții credeau că primele ființe care au locuit Pământul au fost giganții, abia după ei făcându-și apariția oamenii. Grecii antici susțineau că giganții, frații titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, uriașii (numiți jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei biblice explică apariția uriașilor: „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Elohim, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. (…) În vremea aceea s-au ivit pe pământ Naphilim (tradus ca „uriași” – n.a.), mai cu seamă de când fiii lui Elohim începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime”. Așadar, conform Bibliei, uriașii erau fiii îngerilor și ai pământencelor.

uriasi-1

„Fiii lui Elohim” („Bene Elohim” în ebraică) și faptele lor sunt descriși pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiți Veghetori („iyrin” în aramaică și „egregoroi” în greacă): „Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele». Și Semiaza, care era căpetenia lor, le-a spus: «Eu mă tem că voi nu veți consimți să înfăptuiți aceasta, și numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat». Și ei toți i-au răspuns astfel: «Să facem cu toții un jurământ și să ne legăm cu toții cu blestem că nu vom părăsi acest gând și că vom făptui lucrul acesta». Apoi au jurat cu toții și s-au legat cu blestem de acesta. Și erau cu toții două sute care au coborât în zilele lui Iared pe vârful muntelui Hermon, și ei i-au zis muntelui Hermon căci au jurat și s-au legat prin blestem pe acesta” (6:1-6).

După ce ne sunt prezentate cele nouăsprezece căpetenii ale Veghetorilor, ni se spune că „și toți ceilalți împreună cu aceștia și-au luat neveste, și fiecare și-a ales câte una și au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele (…) Și ele au rămas grele și au născut uriași a căror statură era de trei mii de coți (1.440 de metri – n.a.)” (7:1-2). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menționează statura uriașilor. În schimb, el spune că: „Și ele (pământencele – n.a.) au zămislit trei feluri: mai întâi uriașii cei mari. Și uriașii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Și ei au crescut după mărimea lor”. Deși Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriași, Cartea Jubileelor spune că doar eliuzii au încercat să distrugă omenirea. În Facerea biblică nu există cele trei categorii de urmași ai îngerilor, ci doar una singură: Naphilim. În capitolul 6 al Cărții lui Enoh, căpeteniile Veghetorilor sunt: Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael și Sariel. În capitolul 69, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael și Izezeel. Pe lângă acești îngeri întâlnim și „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci și peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia și Kasbeel sau Biqa. Deși în restul Cărții lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puțin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferențele dintre capitole. În capitolul 6 sunt nouăsprezece căpetenii ale îngerilor, în 69 sunt douăzeci și una plus încă șase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre acești îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel și Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael și Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeași persoană, fără îndoială că nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul 6 este cel original, 69 fiind adăugat mult mai târziu de către un al doilea autor.

3-angels

Și totuși, căpetenia acestor Veghetori era Azazel sau Samiaza (numit și Semihazah, Șemyazaz, Semiazaz, Semjaza, Samjaza, Șemyaza, Șemhazai sau Amez[y]arak)? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de astăzi nu a apărut o interpretare exactă, deși răspunsul este mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „Puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din „azaz” („accidentat”) și „el” („puternic”), ca o referire la terenul accidentat și stâncile din deșerturile Iudeei. Însă „azaz” mai înseamnă și „rebeliune” sau „răzvrătire” iar „el”, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „Zeul răzvrătit” sau „Zeul rebeliunii”. La fel stau lucrurile și în cazul lui Samiaza, mai exact Șemyazaz. Acest nume este compus din particulele „șem” („renume”) și „azaz” („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „Rebelul renumit”.

Ținând cont că ambele nume semnifică același lucru, nu este vorba despre două căpetenii ale Veghetorilor, ci despre două epitete ale aceleiași divinități, cea numită „Zeul răzvrătit” și „Rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care conține cea mai mare parte a spiritului răzvrătitei Sophia, este Lucifer al creștinilor, Kronos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Șiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un amănunt important, care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare, îl reprezintă descoperirea la Ebla a unei tăblițe de prin 2300 î.Hr., unde zeul Dagon este în fruntea unui panteon de două sute de zei, întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor două sute de Veghetori răzvrătiți.

azazel_by_mzrkart-d5waaxn

În folclorul evreiesc, în afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniți în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentațiilor și în Vechiul Testament. De exemplu: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer și zicând: Doborâți copacul și nimiciți-l, dar butucul și rădăcinile lui lăsați-le în pământ și în legături de fier și de aramă, în iarba pământului, și de roua cerului să fie udat și cu animalele câmpului să fie părtaș până ce vor trece peste el șapte ani” (Cartea lui Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse ebraice mai există multe altele care menționează Veghetorii.

Civilizația sumeriană, considerată a fi cea mai veche din lume, a apărut în teritoriul numit de cercetători Mesopotamia. Sumerienii își numeau țara Ki-en-gir care, conform scriitorului Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”, deși traducerea cea mai exactă este „Tărâmul nobililor Domni”. Egiptenii numeau țara sumerienilor Sngr, hitiții Șanhar, iar akkadienii Șumeru. În Biblie apare sub numele Șinear (în ebraică Șin’nar). De la denumirea akkadiană provine Sumer, numele prin care ne este cunoscută astăzi țara sumerienilor, dar și cel al muntelui sacru Meru din hinduism, budism și jainism, numit și Su Meru („Marele Meru”), considerat a fi casa zeului Brahma și a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că, în viziunea anticilor, zeii numiți Veghetori locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană, divinitățile erau împărțite în două categorii: Anunna / Anunnaki și Igigi. Se știe că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („Copiii Cerului și ai Pământului” sau „Copiii lui An și Ki”), iar Igigi un grup de zeități minore. În Enuma Eliș, Igigi sunt numiți „zei decăzuți”, iar în Mitul lui Atrahasis sunt divinitățile pe care Enlil le-a condamnat la muncă silnică. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul lor. Deși nu se știu multe despre aceste zeități minore, le putem afla identitatea prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi” este format din „igi” („ochi”) și „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „ochii Pământului”. Adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuți ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, nu sunt decât Veghetorii evreilor.

Egiptenii antici își numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin și „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse de egiptologi în mod convențional prin „zei” și „zeițe”. În realitate, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”. În religiile egiptene, rolul Gardienilor era de a conserva sau de a restaura echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărții egiptene a morților, acești Gardieni sunt numiți „Spirite-Paznici” care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, și în Egipt întâlnim divinități „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive și răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărții egiptene a morților, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobește inimile sfâșiate și masacrează damnații din Lacul de Foc, la porunca celor șapte Judecători ai lumii de dincolo (identici cu cei șapte Anunnaki ai infernului din miturile akkadiene). Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al zeiței Sekhmet, zeul suprem Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Zeița, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire, fiind necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toți oamenii. Pe lângă Hathor și Sekhmet, și zeița-șarpe Wadjet era considerată „Ochiul lui Ra” și, mai târziu, „Ochiul lui Horus”. Fără îndoială că acești „Ochi Divini” ai lui Ra și Horus simbolizează divinitățile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. „Ochiul lui Ra” nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, adică un Veghetor. Cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii greci Plutarchus și Diodoros din Sicilia credeau că numele grecesc al zeului înseamnă „Cel cu mulți ochi”, fiind format din „os” = „mulți” și „iris” = „ochi”. Cu alte cuvinte, era conducătorul Veghetorilor. Totuși, traducerea lui Plutarchus și Diodoros nu este una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „Ochiul deschis” („os” = „deschis”, „iris” = „ochi”).hieroglifa-lui-osiris Hieroglifa numelui lui Asar / Osiris este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al Cerului (Nut) și al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat tronul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Pe Osiris l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori „Marele Șarpe”, el fiind pentru evrei conducătorul Veghetorilor, Azazel.

Asemenea divinităților-ochi de la sumerieni și egipteni, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, anticele spirite care au construit orașul Lhasa („Locul zeilor”) din Tibet. La un moment dat ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul spiritelor Lhasi, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului tibetan Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop.

O dovadă suplimentară a identificării lui Enki cu Azazel îl reprezintă Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, care conține și versurile unui cântec de luptă numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

„O, viață, tăciunele Șarpelui, puternic veghetor,

Înșelător, să nu primești a te uni

Cu prorocirile Șarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi.

Cântecul cetății aud îndelung.

Mergeți vioi, jurați pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate și cu convingere!

Să fiu ție putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ prețuiește șoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”.

În acest cântec de luptă, Șarpele este numit „puternic veghetor”, iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că Jurământul tinerilor blaki confirmă identificarea lui Azazel cu Șarpele Enki. Chiar și epitetul „înșelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele diavolului din creștinism sau al lui Loki din mitologia nordică, ambele fiind aspecte ale aceleiași divinități.

În Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copți, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre Hermes Trismegistos, numele dat de greci zeului egiptean Thoth, că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. Hermes și Thoth știm deja că sunt două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului, iar textul de mai sus confirmă apartenența sa la grupul Veghetorilor.

veghetorii

Loki

Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În prologul celebrului său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki și Ellil, stăpân al cerului și Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre cele cincizeci de epitete ale lui Marduk, cel preamărit printre Veghetori / Igigi, era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk mai era numit și Șamaș în Babilon; în Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („Zeul Soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”. Iar în Mitul lui Atrahasis, „zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”. Se observă așadar și din scrierile mesopotamiene că Enki și familia sa erau conducătorii Veghetorilor.

Mărturiile prezentate mai sus îl indică pe Enki ca fiind cel care, alături de Veghetorii / Igigi săi, s-a împerecheat cu pământence, dând naștere unor noi ființe. Biblia spune că „fiii lui Elohim, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit”. Acest pasaj nu ar trebui să ne ducă cu gândul la nunți între zei și pământence, miturile antice susținând că de cele mai multe ori era vorba despre violuri, victimele fiind păcălite sau răpite și forțate. Grecii au păstrat în legendele lor cele mai multe astfel de răpiri divine urmate de violuri, aproape toate divinitățile olimpiene împreunându-se cu muritorii. Exact ca în relatarea biblică, zeii grecilor își alegeau victimele după frumusețea fizică. Principalul violator în mitologia greacă era Zeus. Pe Europa a răpit-o sub forma unui taur alb, ducând-o în Creta. Pe nimfa Io a violat-o la adăpostul unui nor. Pe Antiope a luat-o cu forța, având înfățișarea unui satir. Pe prințesa Elara, Zeus a dus-o în interiorul Pământului. Pe prințesa Danae din Argos a violat-o sub forma unei ploi aurii, pe Dia cu înfățișarea unui armăsar iar pe Eurymedousa transformat într-o furnică. Pentru a se apropia de nimfa Callisto, Zeus a luat înfățișarea zeiței Artemis. Pentru a se culca cu Alcmene din Theba, el s-a preschimbat în soțul ei, Amphitryon. Cu regina Leda din Sparta, Zeus s-a împreunat având forma unei lebede. Pe Semele, cu care avea o relație constantă, o vizita sub forma unui vultur. Alte victime ale lui Zeus au fost Protogeneia, Niobe și Pandora a II-a.

Dacă grecii i-au atribuit aceste violuri conducătorului panteonului lor, nu puteau să nu procedeze la fel și cu moștenitorul lui, Aglaulus, Demonice, Pelope, Chryse și prințesa Aerope din Arcadia fiind doar câteva dintre victimele lui Ares. Pentru romani, el a violat-o și pe preoteasa Rhea Silvia într-o pădure, ceea ce a dus la nașterea fondatorilor Romei, gemenii Romulus și Remus. Însă alte popoare considerau că Zeus / Enlil și Ares / Ninurta nu s-au îndeletnicit cu astfel de activități, ele fiindu-le atribuite doar pentru a se evidenția superioritatea copiilor născuți din aceste împerecheri în fața celorlalți semizei. Pentru majoritatea popoarelor, Enki și familia sa practicau răpirile urmate de violuri, lucru care reiese și din mitologia grecilor.

zeus si europa

Zeus si Europa

Indiferent dacă era numit Poseidon, Hermes sau Dionysos, Enki era pe primul loc în topul agresiunilor sexuale. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci (un alter-ego al lui Poseidon), i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunându-i că vrea să se întrupeze în ea. După ce a visat niște lebede care îi cântau, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere, femeia a născut. Poseidon a sedus-o pe Alope având forma unei păsări, pe Theophane a răpit-o și a dus-o pe insula Crinissa, unde a violat-o transformat în berbec, iar pe Tyro a cucerit-o luând înfățișarea zeului Enipeus, de care fata era îndrăgostită. Alte victime ale sale au fost prințesele Eurynome din Megara și Aethra, Astypalaea, Lysianassa, Mytilene, Eurycyda, Syme, Canace, Iphimedeia, Celaeno, Hermippe, Libya și Amymone. Ca Hermes, el le-a violat pe Aglaulus, Chione, Theobule, Polymele, Acacallis din Creta și Chthonophyle. Despre Alexandros Macedon se spunea că ar fi fost fiul lui Dionysos, care se împreuna cu Olimpiada, soția lui Filip al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon; egiptenii l-au considerat fiul lui Amon, același Enki al sumerienilor. Tot Dionysos este cel care a răpit-o de pe insula Naxos pe Ariadne, iubita semizeului Theseus și fiica regelui Minos din Creta, pentru a o lua de soție. Pe Erigone a lăsat-o însărcinată luând forma unui bob de strugure, pe care fata l-a înghițit, iar pe Physcoa a violat-o în stilul clasic, fără a fi nevoie de trucuri. Acest zeu al beției și extazului era binecunoscut pentru desele orgii pe care le organiza, din anturajul său nelipsind satirii (reprezentați adeseori cu penisurile erecte), nimfele (zeități minore ale naturii, celebre pentru libertatea lor sexuală) și maenadele (numite bacchante de către romani), care aveau puterea de a induce oamenilor un comportament sexual necontrolat.

tezeu ucide minotaurul

Nici fiul său, Apollon / Marduk, nu a pierdut timpul, el răpind-o pe Cyrene din Lapiths și ducând-o în nordul Africii. Pe Driope din Oeta a violat-o având aspectul unui șarpe, printre victimele sale numărându-se și Celaeno, Psamathe, Thero, Rhoeo, Chione și prințesa Acacallis din Creta. Romanii considerau că mama lui Augustus Octavian Caesar s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon, unde un dragon s-a apropiat de ea și a lăsat-o însărcinată. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu același zeu, care a fost considerat și tatăl lui Scipio Africanus. Iar toate acestea reprezintă doar o mică parte dintre violurile divine, consemnate de greci și de romani.

În Egipt, faraonii se declarau adesea fii ai zeilor și se identificau cu Horus, tatăl lor fiind în acest caz Osiris. În unele cazuri era vorba însă despre alte zeități. Trei dintre faraonii Dinastiei a V-a se pretindeau a fi copiii lui Ra. Akhenaton se considera fiul lui Aton iar Tutankhamon era numit „fiul cel mare al lui Aton din Rai” pe un obiect descoperit în mormântul său. Regina Hatshepsut susținea că tatăl ei, zeul Amon, i-a încredințat funcția de monarh. Pe peretele unui templu din Luxor este înfățișată nașterea miraculoasă a faraonului Amenhotep al III-lea (tatăl lui Akhenaton), mama lui rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de zeița Nephtys. Imhotep, arhitectul piramidei lui Djoser din Dinastia a III-a, era considerat fiul zeului Ptah și al muritoarei Khreduankh. Un alt zeu dedat la plăceri trupești cu pământencele era Min, pe care Textele Sarcofagelor îl numesc „vânătorul de femei”. Descendența din divinități se întâlnește și în numele multor membri ai familiilor regale, cum ar fi Sityah („Fiica lui Yah”), Sitamon („Fiica lui Amon”), Thutmose („Moștenitorul lui Thoth”), Ahmose („Moștenitorul lui Yah”) ori Ramses („Moștenitorul lui Ra”).

Apollo si Artemis,gemenii mitologiei grecesti jpg

Și folclorul chinezesc abundă de semizei, copii ai zeilor și ai pământenilor. Întocmai ca în tradițiile greco-romane, semizeii chinezi erau foarte buni luptători, mergeau adeseori în misiuni imposibile pentru muritorii de rând, în care de cele mai multe ori erau nevoiți să ucidă monștri. Împărații chinezi se autoproclamau fiii lui Shangdi sau Tian, zeul Cerului, întocmai ca în Egipt. Despre Huangdi, Împăratul Galben al Chinei, se spunea că s-a născut după ce mama sa s-a împerecheat cu un dragon, la fel ca mama împăratului roman Augustus Octavian. Iar atunci când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Qiu (latinizat Confucius), se spune că ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de zbor, ce practică adeseori răpiri și împerecheri cu oameni. În tradiția islamică întâlnim djinii, ființe care se pot materializa și dematerializa după dorință, ce au capacitatea de a-și schimba forma sau mărimea și care răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh, transportându-i pe distanțe mari. Acești djini pot avea copii cu femei pământene. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În India, mama lui Buddha a rămas însărcinată după ce un zeu a intrat în ea sub forma unei raze de lumină. În creștinism, Isus a avut parte la rândul său de o naștere miraculoasă, mama lui rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de Sfântul Duh.

succubus632

Dacă inițial oamenii puneau pe seama zeilor răpirile soldate cu violuri, în Evul Mediu s-au mai schimbat lucrurile. O Europă creștină nu credea decât într-un singur dumnezeu, zeii din vechime fiind considerați demoni. Împerecherile nefirești au continuat și în această perioadă, oamenii vremurilor punându-le pe seama incubilor (masculi) și sucubilor (femele), ființe moștenite de la romani, considerate de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care obișnuiau să se împerecheze cu pământenii. Tertullian, primul scriitor creștin de limbă latină, scria prin anul 200 că incubii sunt îngeri dedați temporar la plăceri trupești cu pământence. Sfântul Augustin susținea că posedă mărturii potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Istoricul roman Suetonius afirma că împăratul Augustus Octavian Caesar a fost rezultatul unei relații dintre mama lui și un incub. La fel s-a spus despre Platon, Alexandros cel Mare, Gaius Julius Caesar și Merlin. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D’Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. R. Villeneuve scria despre acest subiect: „Nefiind în stare să o producă, demonii făceau în așa fel încât să preleveze în calitatea de sucubi sperma bărbaților, pentru a o transmite femeilor de care voiau să se bucure”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi, și-a manifestat în 1489 îndoielile astfel: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Tot în Evul Mediu aveau loc sabaturile vrăjitoarelor, care se încheiau cu orgii sexuale, la care se spune că participau demoni și, adeseori, chiar Diavolul în persoană. sabat-1Despre acesta, „vrăjitoarea” Marie Zoraya, arestată la vârsta de optsprezece ani, mărturisea: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate…”. Atunci când Diavolul se unea cu o vrăjitoare la un sabat, un voal gros, o perdea de ceață sau un nor provocau obscuritatea dorită. Incubul care o chinuia pe Sfânta Tereza de Avila era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux declara că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”, detaliu care amintește de modul în care, în mitologia greacă, Zeus a violat-o pe Io la adăpostul unui nor. Vrăjitorul Georges Groeber afirma în 1619 că Satan se apropie de oameni sub forma unui om îmbrăcat în negru sau a unui animal, mitologia greco-romană, egipteană și chineză menționând adeseori aspectul animalic al zeilor atunci când își violau victimele. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că demonii din Evul Mediu, incubii și sucubii, sunt zeii din Antichitate, Veghetorii lui Enki.

Veghetorii

Pe lângă demoni și zei, există și alte ființe care răpeau și violau oameni. În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Edward Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. Astrofizicianul Jacques Valle cita un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni și despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord. Amerindienii au legende și despre oameni stelari care s-au împerecheat cu pământence. O astfel de legendă spune că o indiancă se uita la o stea și ar fi vrut să ajungă acolo; imediat a fost trasă în sus și s-a trezit în fața celui asociat cu steaua, apoi a devenit mireasa lui. Conform mitologiei amerindiene, aceste femei dădeau naștere copiilor stelari, care erau crescuți de mamele lor până la șase ani, după care mergeau să locuiască cu tații lor din stele.

Veghetorii pot fi întâlniți și în ocultismul secolelor XIX-XX. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Liderul lor, Sanat Kumara, pe care creștinismul l-a numit Lucifer, a venit dintr-un plan eteric al planetei Venus în urmă cu 18,5 milioane de ani. El primește energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtășește celorlalți în zodia taurului. La nivel cosmic, el este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Printre titlurile lui se numără „Stăpânul lumii”, „Singurul inițiator” și „Cel vechi de ani”. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că, în 1885, a fost contactat de ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și al Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L’Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule, un grup format din ocultiști germani, ce se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” ce locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe membrii Thule au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au indus-o și lui Adolph Hitler. Și satanistul Aleister Crowley, fondatorul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare energetice, emisare ale zeului egiptean Horus.

Aleister_Crowley

Aleister Crowley

Nu este greu de intuit cine sunt aceste entități ale ocultiștilor. Primul nume al lui Sanat Kumara este anagramarea lui Satan, iar al doilea provine din hititul Kumarbi, ambele fiind nume ale sumerianului Enki. Zodia berbecului, de unde acesta primește energie în viziunea teosofilor, este unul dintre simbolurile lui Enki. Chiar și epitetul „Stăpânul lumii” este echivalent cu numele Enki, care în sumeriană înseamnă „Domnul Pământului”. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creștinilor, același Enki. De altfel, Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer. Iar Horus al lui Crowley era numele egiptean al lui Marduk, fiul lui Enki în Mesopotamia. Prin urmare, acești „maeștri evoluați” sunt vechii Veghetori, astfel explicându-se și numele atribuit de Schwaller de Lubicz grupului și ziarului pe care le-a fondat.

Împerecherile Veghetorilor cu oamenii se referă într-adevăr la relații sexuale, ori este vorba despre inseminări artificiale, realizate în laborator? Zeii din vechime, demonii, djinii, zânele sau „maeștrii evoluați” par să descrie perfect extratereștrii din ziua de astăzi, care răpesc și supun oameni la diverse experimente genetice, în special de natură sexuală. Adeseori, extratereștrii le mărturisesc pământenilor cu care intră în contact că veghează asupra evoluției omenirii de multe milenii. Cine sunt în realitate acești extratereștri?

În 1954, Dorothy Martin, ce și-a ales pseudonimul Marion Keech, a început să primească mesaje prin scriere automată de la extratereștri pe care îi numea „Veghetorii”, conduși de un anume Sananda. Pe 25 ianuarie 1981, grupul Lab Nine, condus de doctorul Andrija Puharich, a intrat în contact cu o entitate care se autointitula Ra și care susținea că vorbește în numele Consiliului lui Saturn, ce este format din nouă entități sprijinite de douăzeci și patru de Veghetori, care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Cei Nouă i-au mărturisit lui Puharich că ei sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus iar Horus, așa cum am văzut, este fiul lui Enki, Marduk. Veghetorii care îl sprijină pe Horus sunt și acele entități cu care Aleister Crowley intra în contact. Crowley chiar a realizat în 1918 un desen al unui emisar al lui Horus, numit Lam, ce are un cap foarte mare, întocmai ca extratereștrii cenușii de astăzi. Sananda, numele liderului Veghetorilor cu care comunica Dorothy Martin, este aproape identic cu Sanandana, unul dintre epitetele lui Sanat Kumara al teosofilor. Cyril Henry Hoskins, care se consideră reîncarnarea lui Lobsang Rampa, un lama tibetan, afirma în cartea As It Was din 1976 că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele „Grădinarii Pământului”. Dacă Veghetorii sunt acești „grădinari”, numele lor provine de la Grădina Zeilor sau a Edenului, de unde au fost împrăștiați pe Pământ.

home-bg

Sociologul și profesorul american Courtney Brown susține că a intrat în contact cu civilizații extraterestre prin clarviziune, astfel aflând că „cenușiii” sunt principala rasă căreia i s-a încredințat misiunea de a ne supraveghea. Din miile de declarații ale celor care au avut parte de întâlniri de gradul III reiese că acești „cenușii” sunt cei care realizează răpiri și diverse experimente pe oameni. În cartea The Interrupted Journey din 1966, John Fuller a descris cazul soților Barney și Betty Hill, care pe 19 septembrie 1961 au fost răpiți de un OZN pe drumul dintre Canada și Portsmouth (New Hampshire). Sub hipnoză și-au amintit că au fost supuși unor examinări medicale, lui recoltându-i-se spermă cu un aparat bizar, iar ei explicându-i-se telepatic că i s-a făcut un test de sarcină. În decembrie 1977, Debra Tomey a fost răpită de doi „cenușii”, peste puțin timp constatând că este însărcinată. Anul următor, în martie, i-a dispărut sarcina. În 1983 și-a amintit spontan că a fost dusă pe o navă unde i s-a prezentat fiica ei hibridă, care era palidă, avea buzele trandafirii, ochii mari și albaștri, iar capul îi era ceva mai mare decât ar fi fost normal, în special în zonele frontală și occipitală. În mai 1986 și-a amintit sub hipnoză că și-a reîntâlnit fetița, lângă care se afla un nou-născut. I s-a spus că acei copii ai ei sunt doar doi din nouă. În timp ce era însărcinată cu Tommy, Debra primea sistematic apeluri telefonice misterioase, în care se înșirau fraze de neînțeles, adresate aparent viitorului copil. Băiatul a început să vorbească foarte târziu, în primii ani folosind fraze de genul celor auzite la telefon. Pe lângă aceste două cazuri mai există cele ale câtorva mii de persoane care susțin că au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către niște creaturi mici și cenușii. Despre aceste răpiri, Dan D. Farcaș afirma în cartea Răpiți de extratereștri (2003): „unii analiști ai fenomenului răpirilor estimează că în 50% dintre acestea ar exista o componentă vizând reproducerea, iar în 5% contacte sexuale cu entități nepământene”. Multe astfel de victime afirmă că extratereștrii colectează material genetic uman; folosindu-se de niște ace lungi, recoltează ovule de la femei și spermă de la bărbați cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le utiliza apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepție i se modifică informația genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni embrionul este extras din mama purtătoare și mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naștere”. Betty Andreasson-Luca povestea că a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuși dintr-o mamă purtătoare pământeană; întrebați de ce fac astfel de experimente oribile, cenușiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă (…) Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării și a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea și-a amintit această conversație sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleții cenușii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutații genetice pentru dezvoltarea mai armonioasă a legăturii dintre corp și suflet, dar și pentru diminuarea tendințelor specifice oamenilor. Cu altă ocazie i-au mărturisit doctorului Brown că principala lor problemă este sterilitatea, acesta fiind motivul pentru care răpesc oameni, folosindu-ne femeile ca „mame purtătoare”, amestecând și anumite gene pământene cu ale lor. Altor contactați li s-a declarat că scopul experimentelor genetice este crearea unor supraoameni. În Răpiți de extratereștri, Dan D. Farcaș afirma că „unora dintre cei răpiți li s-a spus că vizitatorii recurg la experimente genetice, vrând să creeze o nouă specie de oameni, fie «deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… din cauza poluării», fie fiindcă s-ar dori crearea unor supraoameni”. Despre hibrizi rezultați în urma inseminărilor artificiale ale „extratereștrilor”, profesorul-doctor David Jacobs crede că sunt creați tot mai aproape fizic de oameni și intelectual de extratereștri.

Datorită informațiilor diferite primite de contactați sau răpiți, putem concluziona că aceste ființe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni. Însă noi am aflat deja că Enki a creat oamenii ca soldați pentru un viitor război, în care să-și ia revanșa în fața rivalului său, Enlil. Alături de Veghetorii săi, a combinat ADN uman cu cel al unor animale, apoi chiar cu ADN-ul zeilor. Prin numeroase modificări genetice, el a încercat să-și transforme creaturile în adevărați soldați. Însă, ținând cont că experimentele continuă și în ziua de astăzi, putem presupune că Veghetorii nu au ajuns încă la rezultatul dorit.

James Charles Kaelin, Jr. Webmaster & Digitizer EarthStation1 http://earthstation1.simplenet.com wandarer@earthlink.net

Enki

Nu doar „ fiii lui Elohim” s-au împreunat cu „ fiicele oamenilor”, așa cum susțin Biblia și Cartea lui Enoh, ci și zeițele cu muritorii. Pentru greci, Aphrodite i-a sedus pe prințul Anchises din Dardania și pe argonautul Butes, Harmonia pe regele Cadmus, iar Thetis pe regele mirmidonilor, Peleus. În Odysseia lui Homer, eroul epopeei a fost timp de șapte ani amantul nimfei Calysto pe insula Ogygya și un an al zeiței-vrăjitoare Circe. În tradiția ebraică, Lailah este un înger femelă care se ocupă de concepție și de nașteri; Talmudul susține că Lailah ia de la bărbați câte o picătură de spermă pe care o duce în fața lui Yahweh, care îi hotărăște soarta. Sargon I, care dintr-un simplu grădinar a devenit conducătorul imperiului akkadian, jura că ascensiunea sa s-a datorat zeiței Iștar, al cărei amant devenise. Relația lor a început după ce ea a adormit în grădina pe care el o îngrijea. „Am văzut-o de la marginea grădinii; am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”, se lăuda regele-grădinar. Ca toate zeițele iubirii, Iștar / Inanna a avut mulți amanți, atât de origine divină, cât și pământeană. Iată cum încerca ea să îl seducă pe eroul Epopeii lui Gilgameș:

„Vino, Gilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

Dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soț; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ți se pregătească un car din lapislazuri și din aur:

Roțile îi vor fi din aur, osiile din electrum,

Îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii, în loc de catâri.

În casa noastră vei intra printre miresme de cedru,

În casa noastră, când vei pătrunde,

Preoții și demnitarii îți vor săruta picioarele.

Dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

Aducându-ți bir comorile munților și văilor”.

Apsara

În timpul călătoriei sale spre casă, Odysseus a întâlnit sirene, niște ființe foarte frumoase, care seduceau marinarii, atrăgându-i către stânci. Pe lângă sirene, celebre pentru libertatea lor sexuală în Grecia mai erau nimfele (de la care provine cuvântul „nimfomanie”) și maenadele (bacchantele romanilor). În hinduism și în budism, Apsara sunt nimfe seducătoare, splendidele însoțitoare ale zeilor. Satapatha Brahmana relata că o frumoasă Apsara a coborât pe Pământ, s-a căsătorit cu pământeanul Pururavas, i-a născut un fiu apoi s-a întors în Cer. În Europa medievală, alături de masculii incubi existau și femelele sucubi, demoni care seduceau bărbații. Zânele, prezente în multe culturi, precum și ielele din folclorul românesc, aveau același rol de seducătoare ale muritorilor. Și în prezent mulți dintre răpiți susțin că au făcut sex cu femei extraterestre, de obicei foarte atrăgătoare. Unul dintre aceștia este Antonio Villas Boa, care a fost răpit pe 15 octombrie 1957 din apropierea orașului brazilian Sao Francisco de Sales. Dus într-un obiect roșu, în formă de ou, el a făcut sex cu o femeie înaltă de 1,35 metri, dar bine proporționată. În zilele următoare, Antonio a vomat tot timpul, nu a putut dormi câteva nopți din cauza coșmarurilor, iar timp de o lună a acuzat iritații ale ochilor și lăcrimare, dureri de cap, somnolență și apariția unor pete pe corp. Libanezul Peter Khoury afirma că pe 23 iulie 1992, în Australia, s-a trezit pe la ora 7:30 cudouă femei goale în patul său. Una era blondă, foarte înaltă, cu părul vâlvoi, aproape alb, fața prelungă, bărbia ascuțită, pomeții ridicați și ochii extrem de mari. Cealaltă avea o înălțime obișnuită, părul negru și trăsături asiatice. Blonda l-a apucat de ceafă și l-a tras spre sânul ei stâng. El a mușcat-o și i-a rămas ceva în gât care, timp de trei zile, l-a iritat și i-a cauzat senzația de tuse. În jurul penisului a găsit înfășurate două fire de păr subțire, aproape alb, unul de zece-cincisprezece centimetri, celălalt de șase-opt centimetri. În 1998 firele au fost analizate într-un laborator profesionist; ADN-ul avea cinci mutații în plus față de normalul la Homo Sapiens Cro Magnon, mutații care pot fi întâlnite rareori, doar la populații mongoloide și niciodată toate în același loc.

Se pare că neplăcerile cauzate de femeile așa-zis extraterestre iubiților lor pământeni au existat dintotdeauna. În miturile grecilor, uriașul vânător Orion a fost ucis de iubita sa, zeița Artemis, aparent din greșeală. În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk i-a respins avansurile zeiței Iștar, enumerându-i pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Împerecherile zeilor cu pământenii nu se rezumau întotdeauna la violuri răzlețe, ci uneori se transformau în relații de durată. Profesorul John Mack constata în Passport to the Cosmos din 1999 că mai multe persoane răpite au ajuns să aibă legături permanente cu extratereștrii, un soi de căsnicii secrete. În povestea budistă Sudhana Avadana, vânătorul Philoka a capturat-o pe fata celestă Kinnari Manohara, cu care s-a căsătorit; după câțiva ani, ea s-a întors la poporul ei, printre spirite. Într-o poveste populară tibetană, un băiat cu capul deformat s-a căsătorit cu fiica Regelui Zânelor, care locuia în Cer. Ea a stat alături de soțul ei timp de nouă ani, apoi s-a întors la tatăl ei. Salvând un grifon sacru din ghearele unui dragon, el a fost dus în ceruri, unde și-a găsit soția. Zeii au fost mișcați de iubirea lor și i-au permis fetei să se întoarcă pe Pământ, unde să trăiască fericită alături de soțul ei. Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și au locuit împreună în castelul imperial de pe fundul mării. După o vreme tânărului i  s-a făcut dor de părinți și s-a întors în satul natal, unde a aflat că a fost dispărut pentru vreo patru sute de ani. De asemenea, în cronica medievală De Nugis Curialium a lui Walter de Mapes, patriotul saxon Edric Sălbaticul s-a căsătorit în anul 1070 cu o frumoasă tânără venită din Cer, pe care a prezentat-o chiar și la curtea lui Wilhelm Cuceritorul. Fiul lor, Alnodus, a devenit renumit pentru înțelepciunea și pietatea sa. Soția spațială s-a întors în Cer la un moment dat, lăsându-l pe Edric cu inima sfâșiată.

luceafarul

Despre Veghetori a scris și marele poet național al românilor, Mihai Eminescu, ascunzând povestea lor în operele sale. În 1883, la vârsta de 33 de ani, el a compus poezia Luceafărul, în care este vorba despre cea mai strălucitoare stea, luceafărul (pe numele său Hyperion), care a coborât pe Pământ pentru a se împreuna cu „o prea frumoasă fată” de viță nobilă („din rude mari, împărătești”), numită Cătălina. Observând-o din Cer, el i-a apărut în fiecare noapte în vise, pentru a o seduce: „El tremura-n oglindă /Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Fata nu a putut rezista farmecelor luceafărului, astfel că în scurt timp l-a chemat la ea: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”. Când a coborât pe Pământ, Hyperion întâi s-a scufundat în mare: „Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Aspectul său era identic cu cel al zeilor din vechime, calitățile sale fizice făcându-l irezistibil în ochii oricărei pământence: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. / Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară”. Văzându-l, Cătălina s-a topit: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”. Luceafărul, care „ține-n mână un toiag / Încununat cu trestii”, în primul rând și-a explicat descendența, susținând că „Iar cerul este tatăl meu / Iar muma mea e marea”, deoarece „Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape”. Pentru a o convinge să-i accepte iubirea, Hyperion, pe care ea îl numea „al valurilor Domn” și „dulce-al nopții mele Domn”, i-a promis fetei ceea ce niciun muritor nu i-ar fi putut oferi: „Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Și toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte”. Fata însă i-a refuzat avansurile, iar el s-a întors, trist, în Cer. După trei zile, Cătălinei i s-a făcut dor de el și l-a rechemat. Hyperion a coborât din nou pe Pământ, de această dată cu un aspect fizic diferit: „În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă, / Și din a chaosului văi / Un mândru chip se-ncheagă; / Pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare. / Din negrul giulgi se desfășor / Marmoreele brațe, / El vine trist și gânditor / Și palid e la față; / Dar ochii mari și minunați / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntruneric”. Până și părinții săi au fost modificați de această dată: „Și soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”. Din nou fata s-a arătat încântată de calitățile lui fizice, chiar dacă erau diferite: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Hyperion a invitat-o din nou să îl însoțească, de această dată în Cer. Cătălina l-a refuzat, propunându-i însă să renunțe la nemurire pentru a rămâne cu ea pe Pământ. El s-a întors în Cer, cerându-i tatălui său să îi ia nemurirea. Însă tatăl ceresc i-a respins cerința, arătându-i că aleasa inimii sale nu merită acest sacrificiu, ea alegându-și deja un nou iubit, pe nume Cătălin. Acesta era un „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă, / Un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”. Rănit și profund dezamăgit, luceafărul Hyperion a ales să rămână în lumea sa „nemuritor și rece”.

Despre acest poem, Mihai Eminescu spunea: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”. Însă povestea luceafărului nu pare a fi una a geniilor pământene, ci a unui Veghetor. În antichitate, zeii erau echivalați cu stele, Cartea lui Enoh numindu-i „stele căzătoare” pe îngerii Veghetori care s-au împreunat cu „fiicele oamenilor”. O astfel de „stea căzătoare” este și luceafărul lui Eminescu, care a coborât pe Pământ cu același gând. Conducătorul Veghetorilor era identificat de antici cu planeta Venus sau Luceafărul, la fel ca eroul poemului, chiar numele Lucifer din creștinism provenind din denumirea latină a acestei planete. Eminescu l-a numit Hyperion, care în mitologia greacă era unul dintre titani, adică unul dintre zeii cei vechi, primii care au domnit pe planeta noastră. În literatura greacă, Hyperion era adesea numit „zeul vegherii, înțelepciunii și luminii”, iar Lucifer înseamnă „Cel care aduce lumina”, fiind considerat de strămoșii noștri zeul înțelepciunii. Imnurile Homerice și Theogonia lui Hesiodos susțineau că Soarele, titanul Helios, era fiul lui Hyperion. descărcareIar fiul lui Enki / Azazel era considerat inițial zeul Soarelui în Mesopotamia, până când regele babilonian Hamurrabi l-a ridicat la statutul de zeu suprem. Luceafărul eminescian afirmă întâi că tatăl său este Cerul, apoi Soarele. În Mesopotamia, Grecia și alte locuri din lume, tatăl lui Enki era zeul Cerului, iar în Egipt al Soarelui. Luceafărul are în mână un toiag „încununat cu trestii”, ce ne duce cu gândul la caduceele zeilor Hermes, Dionysos și Ningișzida, trei dintre multiplele nume date de antici conducătorului Veghetorilor. Aspectul său fizic inițial – blond cu pielea albă – este identic cu cel al zeilor din vechime. După ce a fost respins de Cătălina prima oară, el și-a schimbat înfățișarea, devenind brunet, întocmai cum în legenda creștină Lucifer, dintr-un înger de lumină, a devenit după cădere un demon al întunericului. De altfel, când fata îi laudă frumusețea, inițial îl compară cu un înger, iar după transformare cu un demon. Pentru antici, Enki locuia în adâncul apelor; când a coborât pe planeta noastră, luceafărul Hyperion s-a scufundat în mare, iar ea l-a numit „al valurilor Domn”. Cătălinei  i-a propus să locuiască alături de el timp de multe secole în palate din adâncul oceanului, devenind stăpâna lumii acvatice, lucru imposibil, ținând cont că durata ei de viață era limitată, iar despre el nu știm să fi fost capabil de a oferi nemurirea sau, măcar longevitatea. Însă invitația lui capătă sens prin povestea japoneză a pescarului Urashima Taro, care a locuit pentru câtva timp împreună cu fiica Împăratului Dragonilor într-un castel de pe fundul mării, fără să-și dea seama că în lumea oamenilor se scurseseră patru secole.

mitul zburatorului

În Călin (file din poveste), Mihai Eminescu a inclus mitul zburătorului, o poveste asemănătoare cu cea din Luceafărul. În mitologia românească, zburătorul era un spirit rău, care chinuia noaptea fetele tinere, asemănător cu incubii medievali și cu Veghetorii antici. Până și numele Călin – Cătălin, opoziția dintre ei (zburătorul Călin e brunet iar muritorul Cătălin blond) și faptul că ambii au sedus o tânără din familia imperială indică o legătură dintre cele două opere ale lui Eminescu. Dacă poetul a ascuns într-adevăr povestea unor Veghetori în operele sale, acest lucru nu ar trebui să ne mire prea mult. El studiase filosofia la Viena și la Berlin, unde a urmat și cursuri de istorie egipteană, istorie romană, geografie fizică, economie națională, istorie generală a filosofiei și principii logice ale științelor experimentale. Până în acel moment acumulase deja o solidă cultură literară și istorică, așa că sunt șanse mari ca el să fi acumulat anumite informații neaccesibile oricui, pe care să le fi ascuns în poeziile sale. Deși părerea sa despre religie reiese cu ușurință din Împărat și proletar („Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”), Eminescu a folosit adeseori în poeziile sale nume de sfinți din religia creștină. Dar și nume de zei, în special greco-romani, de exemplu Vesta și Marte în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Apollo, Vesta, Eol și Erato în La Heliade, Venera și Demiurgos în Împărat și proletar, Allah, Hristos și Apollo în  Scrisoarea III sau Okeanos în Veneția. Ceea ce demonstrează un interes deosebit pentru religii, atât antice cât și contemporane. În Copii eram noi amândoi spune că, pe când era mic, „Eu zideam Turnul-Vavilon / Din cărți de joc și mai spuneam / Și eu câte-o prostie”. Nu știu câți copii ar construi în joacă Turnul Babel, în afară de cei pasionați de religie, cum nu știu nici cine și-ar boteza o jucărie Tlantaqu-Caputli, un nume ce pare aztec și care, prin anagramare, s-ar putea citi „atlant cu cap util”. În Luceafărul întâlnim o aluzie la reîncarnare: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”, dar și conceptul de an-lumină, unitatea de măsură a distanței în spațiul cosmic: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Aceste cunoștințe despre spațiu reies și din La steaua, unde spune: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să  ne-ajungă”. Este posibil să nu fi primit toate aceste informații la Berlin și Viena ci și din alte părți. În poezia Fiind băiet, păduri cutreieram, Eminescu povestea că, în copilărie, a avut parte de o întâlnire de gradul III. Adormit într-o noapte într-o pădure, pe malul unui izvor, el a văzut „Pe câmpi un val de arginție ceață, / Sclipiri pe cer, văpaie preste ape”. În plus, a auzit zgomote puternice, ca și cum un bucium cânta în timp ce se apropiau cete de cerbi. Deodată, un tei s-a deschis și „din el ieși o tânără crăiasă”. Acea făptură „cu ochii mari, cu gura-abia închisă” l-a fermecat de la prima privire. „Și ah, era atâta de frumoasă, / Cum numa-n vis o dată-n viața ta / Un înger blând, cu fața radioasă, / Venind din cer se poate arăta; / Iar păru-i blond și moale ca mătasa / Grumazul alb și umerii-i vădea. / Prin hainele de tort subțire, fin, / Se vede trupul ei cel alb deplin”. Acea ființă blondă, cu pielea albă și ochii mari, de o frumusețe răpitoare, asemănătoare cu un înger, este identică din punct de vedere fizic cu zeii din vechime. Ce s-a întâmplat în acea noapte, poetul nu ne spune. Dar observăm că, după întâlnirea cu „tânăra crăiasă”, băiatul a început să fie pasionat de religii, mitologie, filosofie și istorie, i-a apărut talentul literar de neegalat iar aspectul ei fizic a devenit idealul său de frumusețe, lucru care reiese cu ușurință din poemele lui. În acea noapte din pădure, care i-a influențat atât de mult viața, e posibil să fi avut loc prima experiență sexuală a lui Eminescu, astfel explicându-se obsesia sa pentru zburători / Veghetori.

Conform Cărții lui Enoh, Veghetorii lui Enki au făcut un jurământ pe muntele Hermon, unul dintre cei mai importanți munți din zonă, aflat la granița dintre Palestina, Israel și Siria. Era numit Senir de către amoriți, Sirion de către sidonieni și Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la față a lui Isus. În religia Canaanului, muntele Hermon era casa zeului Ba’al Hermon („Domnul Hermonului”). Semnificația numelui muntelui încă ne este necunoscută, însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon și Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeași rădăcină ca Hera și Herakles. Dacă ținem cont de faptul că Herakles înseamnă „Gloria Herei”, îl putem scoate din ecuație. Care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, „mes” însemna „mijloc”. Hermes era cel care făcea legătura dintre zei și oameni, mijlocitorul sau mediatorul, așa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, „her”, provine din Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greșeală ca „Mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiței? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenția către țara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul, unde îl găsim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizația egipteană a apărut înaintea celei grecești iar religia grecilor a fost influențată în mod evident de cele ale vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca formă de feminin a lui Heru-Ur („Horus cel bătrân”). Iar Heru-Ur, Hermes, Azazel și Enki reprezintă același personaj. Principalul centru de cult al Soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei și de asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. „Anu” este cuvântul akkadian pentru „Cer”, ce provine din sumerianul „an”. Pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a Cerului pe Pământ; așa cum casa Soarelui este Cerul, tot la fel casa zeului Ra era respectivul oraș. Mai exact, principiul biblic „precum în cer, așa și pe Pământ”, exemplificat pe larg de Hermes Trismegistos în Tăblițele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea Cerului sau chiar reprezentarea proiecției Cerului pe Pământ. Denumirea „on” pentru evrei și asirieni este echivalentă cu sumerianul „an”. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilității, numit și Dagon, și Dagan, unde „on” și „an” înseamnă același lucru. Termenul „on” a fost inclus în denumirile multor divinități de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura lor cerească: Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persephone, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc. Din același motiv a fost inclus în nume de țări, orașe, râuri, fluvii sau munți (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon). Așadar, terminația „on” din denumirea muntelui Hermon înseamnă „Cer”. Iar un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriașe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuși. Alăturarea cuvântului „on” sugerează că muntele Hermon nu era un herm obișnuit, ci unul al Cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Heru-Ur / Azazel. Grecii foloseau hermul ca semn al graniței; în Biblie, muntele Hermon reprezintă granița nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar și limita de nord a Canaanului cucerit de israeliți (Iosua Navi 11:17, 12:1, 13:5). De ce zeii lui Enki au ales acel loc pentru jurământul lor?

mount_hermon_covered_with_snow_98-13tb_wr

Muntele Hermon

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeași paralelă, se găsește Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbușit un OZN în 1947. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De asemenea, este vârsta la care a murit Alexandros Macedon dar și anul în care a fost crucificat Isus conform mitologiei creștine. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al cuvântului „amen” („amin” în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole atribuite lui Isus, cel mai mare grad cunoscut în Francmasonerie și unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Enki / Azazel) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea președinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două orașe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima și Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, președintele american John F. Kennedy a fost împușcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas iar data morții președintelui, 22 noiembrie, indică același număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului președinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade și tot lângă un templu masonic.

33

De ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil și Enki), treimea vedică (Varuna, Indra și Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu și Shiva) sau treimea sfântă din creștinism (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Toate aceste treimi divine, deși aparțin unor culturi diferite, reprezintă aceleași zeități. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ținând cont că acest număr este de o deosebită importanță pentru francmasonerie, logica de bun simț ne sugerează că 33 îl reprezintă pe zeul lor, adică Lucifer / Enki / Osiris / Horus cel Bătrân / Azazel / Hermes. În cazul acesta, înțelegem folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar a celei din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka este scris că în timpul luptei pentru supremație dintre cei doi frați, Horus cel Bătrân și Seth, tatăl lor, Geb, a împărțit Egiptul în două părți: Seth a primit Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două țări. După apariția cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus cel Bătrân în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credința egipteană antică, zeița-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeița-șarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparențelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud, iar Egiptul de Jos este partea nordică. Așadar, Osiris a primit nordul țării iar Seth sudul. Deși acest mit a fost interpretat ca simbolizând o împărțire a Egiptului, de fapt se referă la împărțirea întregii planete. Nordul era domeniul șarpelui Osiris / Azazel / Enki, iar sudul al vulturului Seth / Enlil.

Sumerienii împărțiseră Cerul în trei părți: nordul era calea lui Enlil, mijlocul al lui An iar sudul al lui Enki. Deși pare o contradicție cu împărțirea egiptenilor, în realitate nu este. Hermes Trismegistos spunea că Egiptul este imaginea Cerului, idee comună multor culturi, exemplificată în Noul Testament prin „precum în cer, așa și pe Pământ”. După cum am văzut, egiptenii rezumau la țara lor împărțirea planetei. Prin urmare se poate considera că, pentru antici, Pământul era imaginea Cerului, însă o imagine în oglindă. Prin urmare, lucrurile din Cer erau inversate pe Terra. Partea de nord a Cerului, atribuită de sumerieni lui Enlil, devine sudul planetei noastre, în timp ce fâșia de sud a Cerului, zona lui Enki, reprezintă nordul planetei. Astfel înțelegem de ce Veghetorii au ales muntele Hermon, aflat în emisfera nordică a Terrei: deoarece se afla pe teritoriul lor. Această împărțire a rezultat în urma revoltei Veghetorilor / Igigi, care a dus la facerea omului. Pentru a opri revolta și a crea noile ființe, Enki era în postura de a emite pretenții. Anu s-a văzut nevoit să accepte condițiile zeului înțelepciunii, pentru a stopa conflictul. Sumerienii și grecii au confundat această împărțire a Terrei cu o tragere la sorți. Sumerienii spuneau că astfel lui Anu i-a revenit Cerul, lui Enlil uscatul iar lui Enki lumea subterană, pentru greci Zeus primind Cerul și Pământul, Poseidon apele iar Hades lumea subterană. Ținând cont că majoritatea masei continentale a Pământului se află în emisfera nordică, Enlil nu a fost deloc mulțumit de această împărțire a planetei, așa că în scurt timp a plecat acasă. Anu l-a însărcinat pe Enki cu administrarea Terrei și supravegherea oamenilor, moment descris de miturile egiptene prin răzgândirea lui Geb cu privire la împărțirea Egiptului și oferirea întregii țări lui Horus cel Bătrân. Scăpat de supravegherea fratelui său, Enki   și-a început experimentele genetice ce au dus la apariția semizeilor.

art-to_kabbalah

Cartea Jubileelor relatează că existau trei tipuri de progenituri ale îngerilor: uriașii, naphilimii și eliuzii, dintre aceștia doar a treia clasă dând dovadă de cruzime împotriva omenirii. În Facerea biblică nu există cele trei categorii de urmași ai îngerilor, ci doar una singură: naphilim. Aceștia sunt întâlniți și în Numerii, unde au fost văzuți de către spionii israeliți trimiși în Canaan: „Acolo am văzut noi şi naphilim, pe fiii lui Anak, din neamul naphilimilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (13:34). Din „fiii lui Anak” înțelegem că uriașii naphilim erau într-adevăr copiii zeilor numiți Anunnaki în Mesopotamia. Numele „naphilim” (la singurlar „naphil”) provine din rădăcina „nphl”, care înseamnă „cădere”. În mod surprinzător, de la aceeași rădăcină ebraică, scrisă și „nfl”,     s-au format în mitologia scandinavă Niflheim (una dintre cele nouă lumi, un tărâm primordial al gheții și frigului) și Niflhel (cel mai de jos nivel al lumii subterane). Cercetătorii recunosc că proveniența celor două nume le este necunoscută, sugerând că islandicul „nifl” ar putea însemna „întuneric” sau „ceață” dacă ar proveni din germanicul „nebel” („ceață”) sau din anglo-saxonul „nifol” („întuneric”). Totuși, asemănarea izbitoare cu ebraicul „nphl” / „nfl” ne sugerează că Niflheim se traduce corect ca „Tărâmul decăzuților”, iar Niflhel, echivalentul Tartarului grecilor, reprezintă închisoarea subterană a zeilor decăzuți.

Despre copiii ai zeilor și ai oamenilor, Biblia afirmă că „sunt vestiții viteji din vechime” (Facerea 6:4). Indiferent de cultura care îi descria, semizeii aveau caracteristici ieșite din comun: frumusețe fizică moștenită genetic de la părinții lor, forță, agilitate și curaj, toate mult superioare celor ale pământenilor. Legendele tuturor popoarelor sunt pline de faptele eroice ale acestora. Iată câțiva dintre ei:

– Gilgameș, fiul regelui Lugalbanda și al zeiței Ninsun, a fost al cincilea rege al orașului sumerian Uruk, domnind timp de 126 de ani în jurul anului 2500 î.Hr. În Epopeea lui Gilgameș acesta, împreună cu prietenul său, Enkidu, îl învinge pe monstrul Humbaba pe Muntele Cedrilor. Apoi, cei doi eroi ucid Taurul Cerului, trimis de zeița Iștar să-l pedepsească pe regele Urukului pentru că i-a refuzat avansurile. După moartea lui Enkidu, Gilgameș este hotărât să afle secretul nemuririi. La capătul unei lungi călătorii, plină de peripeții, eroul îl întâlnește pe Utnapiștim, supraviețuitorul Potopului, care îl învață unde să găsească planta care oferă viața veșnică. După ce o obține, o pierde din cauza unui șarpe care îi mănâncă planta mult-dorită. În Cartea Giganților, unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, Gilgameș și Humbaba sunt doi dintre uriașii de dinaintea Potopului, copii ai Veghetorilor. Gilgameș nu era un semizeu propriu-zis, ci două treimi zeu și o treime om, o afirmație neînțeleasă de cercetători și, prin urmare, interpretată în diverse feluri. Însă logica ne poate ajuta să dezlegăm și această enigmă. ADN-ul fiecărui copil se formează din cel al părinților săi, moștenind câte o ramură de la fiecare. enki-enlil2Așadar, copilul primește gene de la părinți în mod egal. Deși considerat în mod tradițional fiul semizeului Meșkianggașer, legenda sumeriană Enmerkar și lordul din Aratta îl numește pe Enmerkar, bunicul lui Gilgameș, fiul zeului Utu. Dacă era într-adevăr fiul zeului-Soare și al unei pământence, Enmerkar avea 50% gene divine și 50% umane. Fiul său, Lugalbanda, a moștenit jumătate din genele lui (25% divine și 25% umane) și jumătate din cele ale mamei sale pământene (50% umane), având 25% gene divine și 75% umane. Cu zeița Ninsun, Lugalbanda l-a avut pe Gilgameș, care a moștenit de la mama sa 50% gene divine, iar de la tatăl său 12,5% gene divine și 37,5% umane. Astfel, Gilgameș avea în ADN-ul său 62,5% gene zeiești și 37,5% umane, ceea ce pentru strămoșii noștri însemna că eroul era două treimi (66,6%) zeu și doar o treime (33,3%) om.

 Perseus, fondatorul legendar al dinastiei Perseizilor, a fost primul erou al Greciei. Tatăl său era Zeus, iar mama sa Danae, fiica regelui Acrisius din Argos. A devenit erou după ce a tăiat capul gorgonei Medusa, cu ajutorul căruia a împietrit monstrul marin Kraken, ce atacase Etiopia. S-a căsătorit cu prințesa Andromeda, apoi a fondat orașul Mycenae. A fost omorât de către vărul său, Megapenthes, regele din Argos. Conform împăratului Xerses, perșii se considerau urmașii lui Perseus.

Roman, Herakles, 55_11_2

 Cel mai cunoscut dintre semizei este grecul Herakles („Gloria Herei”), numit de romani Hercules. Se crede că a trăit între anii 1264-1226 î.Hr. Botezat la naștere Alcaeus sau Alcide, și-a schimbat numele în Herakles după ce și-a omorât soția și copiii într-o criză de nebunie cauzată de zeița Hera. Herakles era fiul lui Zeus și al reginei Alcmene, fiica regelui din Micene, strănepoata lui Perseus și soția lui Amphitryon. El și-a dobândit gloria după douăsprezece munci pe care le-a dus la capăt datorită forței sale ieșite din comun. Printre faptele sale vitejești se numără uciderea leului din Nemea, a Hydrei din Larnaea, a păsărilor stymphaliene și a monstrului din Troya, capturarea căprioarei ceryneene, a mistrețului erymanthian, a taurului cretan și a lui Cerberus din Infern, furtul cirezii gigantului Geryon, al iepelor lui Diomedes, al brâului Hippolytei și al merelor de aur din grădina hesperidelor, dar și curățarea grajdului imens al lui Augeas. De asemenea, i se atribuie fondarea jocurilor olimpice și a orașului Tarentum în Italia. Nu mai puțin importante sunt prezența lui alături de argonauți în căutarea lânii de aur dar și participarea la războiul împotriva giganților, alături de zeii olimpieni. Și în amor era superior muritorilor de rând: a fost însurat cu patru femei, pe lângă care a avut cel puțin nouă amanți. L-a ucis a treia sa soție, Deianeira, care i-a dăruit o cămașă îmbibată în otravă. După moartea sa a fost dus pe muntele Olimp de către tatăl său, Zeus, unde s-a însurat cu zeița Hebe. Împărații romani Commodus și Maximianus s-au declarat reîncarnările lui Herakles. La fel l-au considerat budiștii și pe Vajrapani, protectorul lui Buddha.

 Theseus era fiul zeului Poseidon și al reginei Aethra, fiica regelui Pittheus din Troezen. A fost rege al Atenei, a capturat taurul cretan, a ucis Minotaurul din Knossos și a reușit să iasă din labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos. A răpit-o pe Helene, prințesa Spartei, a încercat să o răpească și pe zeița Persephone, dar a fost capturat și închis în Tartarus. A fost eliberat de Herakles, apoi s-a căsătorit cu regina amazoanelor, Hippolyta, care i-a dăruit un fiu. După ce s-a plictisit de amazoană și-a ales o noua soție, pe Phaedra (fiică a regelui Minos, sora Ariadnei). A fost ucis de Lycomedes de pe insula Skyros, care se temea că semizeul va încerca să-i ia tronul.

 Helene (nume tradus ca „Torța”) a fost fiica lui Zeus și a reginei Spartei, Leda. Frumusețea ei, care a dus la izbucnirea războiului troian, era lăudată de toți cei care au avut norocul să o zărească, bătrânii din Troia afirmând, conform Iliadei, că Helene „tare-și aduce la chip cu o zeiță”. Din cauza frumuseții sale a fost răpită pe când avea doar paisprezece ani de către semizeul Theseus, regele Atenei. A fost adusă înapoi în Sparta de frații ei, gemenii Kastor și Poludeukes (în latină Castor și Pollux). Mai târziu s-a măritat cu Menelaus, amândoi devenind conducătorii Spartei după ce regele Tyndareus a abdicat. Peste ani a fost sedusă de prințul Paris, care a răpit-o și a dus-o în Troia. După terminarea războiului troian s-a întors în Sparta cu Menelaus, iar după moarte i-a fost dată ca soție lui Achilleus, cu care a domnit în Insula Șerpilor din Marea Neagră.

 Achilleus („Durerea oamenilor”) sau Ahile este personajul principal al Iliadei lui Homer și cel mai mare erou al războiului troian. Achilleus era fiul nimfei Thetis și al regelui Peleus din Myrmidons. Conform legendelor, pielea lui era invulnerabilă, excepție făcând unul dintre călcâiele sale. Iar despre aspectul său fizic, Fenix remarca în Iliada că este „chipos ca un zeu”. Crescut de centaurul Chiron pe muntele Pelion, Achilleus și-a dedicat viața căutării gloriei, motiv pentru care a și acceptat să lupte împotriva Troiei. Din Iliada aflăm povestea de dragoste dintre el și prințesa Briseis, devenită sclavă, dar și iubirea homosexuală dintre el și bunul său prieten Patroklos („Gloria tatălui”). Printre cei uciși de Achilleus se numără semizeul Memnon, regina amazoanelor Penthesilea (de asemenea semizeiță) și prințul Hektor, eroul troienilor. Achilleus a fost ucis de săgeata lui Paris, fratele lui Hektor, îndreptată către călcâiul vulnerabil de zeul Apollon. După moarte, zeii i-au acordat nemurirea. A locuit în Insula Șerpilor din Marea Neagră, zeița Hera dăruindu-i-o ca soție pe Helene, fiica lui Zeus, fosta iubită a lui Paris din Troia. Cum bunicul lui Achilleus era semizeul Eacos, și el avea 62,5% gene divine și 37,5% umane, precum Gilgameș, putând fi considerat două treimi zeu și o treime muritor. Însă grecii au preferat să nu se complice cu astfel de calcule precum sumerienii.

Painting-Of-Arjuna

 Arjuna, singurul erou neînvins al epopeei indiene Mahabharata, era fiul zeului Indra și al reginei Kunti. Aflat în exil pentru treisprezece ani, el a vizitat casa din Cer a tatălui său, unde a primit arme de la zei, cu care a distrus câteva palate ale demonilor Asura. În războiul Kurukshetra el a fost considerat cel mai bun arcaș și cel mai neînfricat războinic. Zeul Krișna l-a numit Purușarșva, adică „Cel mai bun dintre oameni”.

Deși nu se specifică acest lucru, Samson din Biblie era, la rândul său, un semizeu. Vechiul Testament susține că, într-o zi în care se afla singură pe câmp, mama sa a fost vizitată de un înger al lui Yahweh. După plecarea lui, ea a rămas însărcinată. Samson s-a dovedit a fi extrem de puternic, asemenea grecului Herakles. Dacă astfel de copii se nășteau după vizitele zeilor în toate culturile lumii, Samson nu poate fi o excepție. La fel ca mulți alți semizei, Samson dădea dovadă de imoralitate, obișnuind să își petreacă timpul la bordeluri ori ucigând oameni sau animale. Biblia descrie un episod în care Samson a legat de cozi două sute de vulpi, cărora le-a dat foc, și un altul în care a ucis treizeci de oameni doar pentru a le lua hainele, din cauza unui pariu pierdut. Cine era tatăl adevărat al lui Samson, îngerul care i-a vizitat mama? Putem afla acest lucru analizând numele eroului. În multe culturi antice, numele cuiva era însoțit de cel al tatălui său. Nordicii aveau și ei această tradiție, numele Eriksson, de exemplu, însemnând „fiul lui Erik”. Iar nordicii și-au adus cultura din Asia, lucru care reiese cu ușurință din denumirile divinităților lor. Prin urmare, având o origine comună, este posibil ca și numele Samson să însemne „fiul lui Sam”. În mitologia ebraică nu există niciun personaj cu acest nume, Sam reprezentând în realitate prescurtarea numelui Samael, arhanghelul decăzut acuzator, distrugător și seducător, numit Satan în Biblie. Cu o asemenea moștenire genetică, Samson nu putea fi decât lipsit de moralitate, un ucigaș de oameni și de animale.

Enki nu s-a rezumat doar la crearea semizeilor. Nu și-a uitat dorința de a avea un moștenitor de parte bărbătească, care să-i recupereze tronul pierdut. Ținând cont că soția, fiica și nepoata sa nu i-au putut oferi decât fete, era nevoie ca viitorul moștenitor să se nască cu ajutorul geneticii. Știa deja cum să realizeze acest lucru, având experiență din facerea semizeilor. În Regatul din ceruri, hitiții spuneau că zeul „Kumarbi merse plin de furie până la Nippur”, unde

„Se-mpreunează dar cu Stânca mare

Și-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse”.

ninhursag-160x211

Ninhursag

Kumarbi era Enki al sumerienilor iar Stânca mare nu era nimeni alta decât Ninhursag, „Doamna muntelui înalt”. Nippur era orașul lui Enlil, acolo unde locuia cu Ninhursag, rebotezată Ninlil, noua sa soție. Hitiții nu știau că Nippurul nu exista în acea vreme, fiind construit mult mai târziu, Enlil locuind de fapt în acel moment în Eridu, fostul oraș al lui Enki. Faptul că Enlil nu era acasă atunci când Kumarbi / Enki a venit să se împreuneze cu sora sa sugerează că, așa cum spuneam mai devreme, Enlil era plecat de pe Pământ, nefiind mulțumit cu emisfera sudică pe care i-o acordase tatăl său în urma revoltei Veghetorilor / Igigi. Dacă Ninlil / Ninhursag nu i-a putut oferi un fiu până în acel moment, presupunem că de această dată între ei nu au avut loc relații sexuale normale, ci Enki s-a folosit de ingineria genetică pentru a introduce cromozomul Y, cel care este răspunzător de caracterele sexuale masculine. Fecundându-și sora în mod artificial, Enki putea fi sigur că astfel va avea parte de fiul mult dorit.

După cele nouă luni de sarcină, Mitul lui Ullikummi povestește că

„La naștere și moașele sosiră,

Zeița Soartei și-a zeilor mumă

În brațe au luat copilul,

Punându-l pe genunchii lui Kumarbi,

Îndată-ncepe să dezmierde pruncul,

E gata să-i dea numele cel drag.

Kumarbi-și zise atunci în sinea lui:

«Ce nume oare-i voi alege

Acestui prunc pe care mi l-au dat

Zeița Sorții și-a zeilor mumă?

Ieși din trupu-i ca un fir de iarbă.

Ducă-se! Ulikummi să se cheme,

Să crească pân-la ceruri și s-ajungă

Stăpân peste Kummiya, cetatea îndrăgită!

Lovească-l pe Teșub,

Să mi-l fărâmițeze, ca pe-o pleavă

Și să-l zdrobească sub călcâi, ca pe-o furnică.

Pe Tașmișu să-l frângă, ca pe-o uscată trestie,

Să-mprăștie pe zeii din ceruri, ca pe păsări,

Zdrobească-mi-i pe toți, ca pe un taler gol!»”.

La rândul său, poemul babilonian Enuma Eliș afirma că

„În Camera Sorții, locul Destinelor,

Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept,

În inima Adâncului a fost născut Marduk”.

Descrierea lui Marduk pare a fi ruptă din Luceafărul lui Eminescu:

„Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.

Pentru egipteni, Osiris s-a culcat cu soția fratelui său, Nephtys (care îi era totodată și soră), zeița născându-l pe Anubis. Un alt mit povestește că, pevremea când Isis devenise soția lui Seth, Osiris s-a întors din lumea de dedesubt și a lăsat-o însărcinată cu Horus. În Canaan, Dagon l-a avut pe Baal Zephon cu soția fratelui său. La celți, Dagda a avut un fiu cu cumnata sa, Boand, copilul fiind numit Oengus de către celți și Belenos de gali. Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollon îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, soția lui Zeus, pe care l-ar fi procreat singură. Dar cum Hera a complotat cu fratele și cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Și toate aceste mituri ne arată că Enki a făcut un copil cu sora sa, Ninhursag / Ninlil, după ce ea devenise soția lui Enlil.

După ce băiatul s-a născut, Kumarbi i-a chemat pe zeii Irșirra și le-a cerut să-l ascundă, până când acesta va crește. „Copilul nu va fi văzut de zeii mari”, le-a spus el. În Egipt, Isis l-a ascuns pe Horus pe malul Nilului, pentru a nu fi văzut de către Seth. Grecii au preluat povestea dar i-au atribuit-o lui Zeus, care a crescut într-o peșteră, departe de ochii tatălui său. Se pare că Enlil a aflat de copil, însă a fost convins de Ninhursag că este al lui; prin urmare, l-a crescut pe Marduk crezând că îi este fiu, fără să știe că adevăratul tată al băiatului era rivalul său de moarte, zeul înțelepciunii și al apelor. Acesta este motivul pentru care grecii susțineau că Apollon era copilul lui Zeus, scandinavii că Baldur era al lui Odin, iar în Canaan Baal, fiul lui Dagon, îl numea tată pe zeul El, unchiul său. Același lucru reiese și din religia sumeriană, unde Enlil era zeu-taur iar Martu / Marduk era numit Amar Utu, adică „Vițelul solar”. Cum zeii celești ai lui Enlil aveau ca simbol Soarele, fiul acestuia a fost considerat zeu al astrului zilei, așa cum se observă în cazurile lui Apollon, Șamaș, Utu, Belenos și Baldur. Deși era crescut de tabăra Celeștilor, Marduk a știut dintotdeauna cine era adevăratul lui tată. Și-a jucat rolul de fiu al lui Enlil până în momentul în care a crescut destul de mult încât să-și poată înfrunta rivalul în încercarea de a recupera tronul Pământului.

Marduk

Marduk

În tăblița CBS-14061, remarcată de Edward Chiera în Texte religioase sumeriene, se spune că zeii și-au luat neveste pământene, o aluzie evidentă la Veghetori. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama i-a ales ca soție pe fiica unui preot. Dacă Marduk era prea tânăr pentru a întreține relații sexuale în vremea în care Veghetorii se împreunau cu pământencele, se confirmă nașterea lui în acea perioadă. Se pare că, după ce a crescut, Martu / Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu cât mai multe femei. Istoricul Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soție pentru Marduk, ce era dusă într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul își făcea apariția și, după ce își consuma căsnicia de o noapte, se retrăgea în lumea lui.

Se pare că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona lui, religiile lumii lăsând numeroase indicii în acest sens. În Babilon, când a devenit zeul suprem, Marduk a preluat atributele și funcțiile celorlalți zei. Însă nu a făcut același lucru și cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, pe poziție de egalitate cu fiul său. Acest lucru se observă și la turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă; deși pentru arabi îi simbolizează pe Abraam și pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki și fiul lui, Marduk. Egalitatea reiese și din cele două mari piramide din Giza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeași înălțime cu aceasta. În Apocalipsa lui Ioan, Enki este descris ca un balaur roșu, cu șapte capete și zece coarne, care a fost aruncat din Cer. Fiul Balaurului, numit Fiara, are o înfățișare identică, Ioan prezentându-l cu șapte capete și zece coarne, acesta fiind doar modul autorului de a simboliza asemănarea fizică dintre cei doi. Apocalipsa ne confirmă și că aceste două zeități erau venerate împreună: „și s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; și s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei și cine poate să se lupte cu ea?” (13:4). Clonarea lui Enki este o ipoteză logică, de altfel. Ținând cont că l-a făcut pe Marduk cu ajutorul ingineriei genetice, era absolut firesc ca zeul înțelepciunii să-și folosească propriul material genetic, pentru ca băiatul să-i fie cu adevărat fiu. Fiu care nu îi era identic doar din punct de vedere fizic, ci și la nivel spiritual. Știm că Sophia a fost divizată inițial în două: Enki și Ninhursag. Când Gemenii Divini i-au dat naștere lui Iștar, Sophia a fost divizată în trei. Cu Iștar, Enki a avut-o pe Ninkurra, iar aceasta i-a născut-o pe Uttu, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, eonul Sophia se divizaze în cinci entități diferite. Marduk era al șaselea.

razboi-atomic-97

După unirea sa cu Bythos, Sophia a ajuns să fie formată atât din energie pozitivă, cât și din cea negativă. Nu cunoaștem proporțiile din fiecare, dar bănuim că se aflau în cantități egale, la fel ca în spiritele ajunse pentru prima oară în lumea noastră. De fiecare dată când Sophia se diviza deoarece părțile ei dădeau naștere unui copil, energia negativă din respectivul copil creștea, iar cea pozitivă se diminua. Nu știm cu cât, dar putem bănui că era vorba despre partea pe care o reprezenta respectiva divizare (de exemplu, la nașterea lui Iștar, ce reprezenta a treia divizare a Sophiei, energia negativă creștea cu o treime din cea inițială). Dacă ar fi așa, ar însemna că matematica ne poate ajuta să înțelegem mai bine zeitățile în care a fost împărțită Sophia. Așadar, spiritele lui Enki și Ninhursag erau formate fiecare din 50% energiepozitivă și 50% negativă. Copilul lor, Iștar, a primit jumătate din energiile fiecărui părinte (atât din cea pozitivă cât și din cea negativă), așadar și ea respecta procentele la nivel teoretic. Însă, după cum am mai spus, la fiecare divizare a Sophiei prin naștere, cantitatea de energie negativă a nou-născutului era mai mare decât cea inițială, în acest caz cu o treime, fiind vorba despre a treia divizare a eonului decăzut. Astfel, putem presupune că Iștar era formată 66,66% din energie negativă și 33,33% din cea pozitivă. Copilul ei și al lui Enki, Ninkurra, a primit deasemenea câte jumătate din energiile părinților, teoretic fiind formată 41,66% din energie pozitivă și 58,33% din cea negativă. Însă creșterea energiei negative și scăderea celei pozitive cu un sfert (fiind a patra divizare a Sophiei) a transformat-o într-o entitate compusă 27,08% din energie pozitivă și 72,91% din cea negativă. Uttu, fiica ei și a lui Enki, a trecut prin același proces, având în componența ei 26,25% energie pozitivă și 73,74% negativă. Pleroma-Web-Chart-1După ce Enki a asimilat-o pe Ninkurra, echilibrul său energetic a dispărut, calcule matematice simple indicându-ne că, din acel moment, a devenit o entitate compusă din 38,54% energie pozitivă și 61,45% negativă. După ce a asimilat-o pe Uttu, procentajul energiilor din care era format s-a modificat din nou: 32,4% energie pozitivă și 67,59% negativă. Iar Marduk, fiul Gemenilor Divini, la fel ca Iștar, a șasea divizare a Sophiei, a devenit cea mai malefică divinitate, având în componența sa 68,58% energie negativă și doar 31,41% pozitivă. Cu o diferență mai mică de un procent între el și tatăl său, Marduk era aproape identic cu Enki; o clonă atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Marduk, „cel mai iscusit și mai înțelept”, era speranța Veghetorilor, cel care urma să-l învingă pe Enlil, să preia conducerea Pământului și să găsească o cale pentru toți de a evada din închisoarea materială și a ajunge în Pleroma spirituală a eonilor. Însă până acolo era cale lungă…

http://www.secretelezeilor.ro/veghetorii/








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News