Partidul National Liberal-o istorie seculara

8 12 2012

Istoria Partidului Naţional Liberal

 

Începuturi  Partidul Naţional Liberal (P.N.L.) – partid creat în ianuarie-martie 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937).

Mari înfăptuiri   Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele mai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanţi ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 şi 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic.

Frământări şi disidenţe   De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidenţe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni şi frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 martie 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În noiembrie 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale.

Un nou început   În decembrie 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfinţită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanţi, din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 februarie 1990, ca organ legislativ şi al puterii de stat pentru conducerea ţării până la alegerile parlamentare şi prezidențiale din 20 mai 1990.

La 31 martie 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: preşedinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea şi dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietăţii private, privatizarea treptată a unităţilor economice, stimularea iniţiativei individuale, dezvoltarea şi consolidarea clasei de mijloc, separaţia puterilor în stat, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului, libertatea de exprimare şi a presei, garantarea libertăţii tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităţilor naționale, reintroducerea şi garantarea libertăţii sindicale şi a dreptului de grevă etc.

PNL - presedinti

Evoluţia după 1990   La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obţinut 29 de mandate de deputaţi şi 10 de senatori, iar candidatul la preşedenţie al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînţelegerilor dintre vechii liberali şi grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iulie 1990), ultimii, excluşi din P.N.L., înfiinţează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 octombrie 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în aprilie 1992, când o parte din membrii acestei formaţiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L. – Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid.

P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naţionale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 noiembrie 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.).

În guvernul Theodor Stolojan (1-16 octombrie 1991, 16 octombrie 1991-19 noiembrie 1992), P.N.L.a deţinut două ministere şi un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 februarie 1992), P.N.L. a obţinut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali şi 30 de consilieri judeţeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 aprilie 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament.

În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluşi din P.N.L. (2 decembrie 1992), membrii Grupului formează (21 februarie 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. şi cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Braşov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcţia de preşedinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 decembrie 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcţiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 februarie 1993 de înlocuire a sa din funcţia de președinte al P.N.L. La București şi Brașov sunt convocate două congrese (5 februarie 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu şi respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal Bucureşti decide (21 octombrie 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Naţional Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iunie 1996) şi parlamentare (3 noiembrie 1996), reuşind să obţină 23 de mandate în Camera Deputaţilor şi 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deţinut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile şi Mugurel Isărescu trei ministere şi secretariatul general al guvernului.

În aprilie 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L. – C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program şi se reînfiinţează funcţie de vicepreşedinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbţie, a Partidului Alianței Civice (28 martie 1998) şi a Partidului Liberal (7 septembrie 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianţei, cât șş a condiţiilor de participare la alegerile locale şi parlamentare,P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiţii participă pe liste proprii în alegerile locale (iunie 2000), obţinând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali şi 9,31% pentru consilieri judeţeni; la alegerile parlamentare (26 noiembrie 2000) a obţinut 30 de mandate de deputaţi şi 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenţie, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidenţialelor din 10 decembrie, unde s-au confruntat Ion Iliescu şi Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 decembrie) P.N.L. a semnat (27 decembrie 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susţinere a guvernului minoritar Adrian Năstase şi de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 aprilie 2001, P.N.L. asumându-şi în totalitate rolul de partid de opoziţie).

Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca preşedinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament şi a ordinii candidaţilor înscrişi pe liste) şi adoptă un nou Program. La 19 ianuarie 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbţie, a partidului Alianţa pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreşedinte al P.N.L. Preşedintele Valeriu Stoica, învinovăţit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunţă (11 iulie 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 august 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales preşedinte, cu o majoritate covârşitoare de voturi faţă de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut şi un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. şi eficientizarea activităţii sale.

Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 şi, respectiv, 11 februarie 2003, sunt semnate protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților şi Senat. În paralel,P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forţelor de Dreapta şi P.N.L. (Câmpeanu). La 18 aprilie 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbţie a partidului Uniunea Forţelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbţie a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres preşedinte fondator al P.N.L.-1990.

La 28 septembrie 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. şi P.D. de adoptare a „Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr”, P.N.L.-P.D., care şi-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piaţă funcţionale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaţionalei Liberale (din martie 1999).

Președinţi: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C.Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurenţiu Antonescu (2009-).

Editează publicaţiile: „Românul” (1866-1884); „Voinţa naţională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

sursa -DICTIONAR ENCICLOPEDIC





Doctrina lui Adam Smith

22 11 2012

Adam Smith (1723-1790), gînditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmînd ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: „Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776),lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În „Avuţia naţiunilor” denumită şi „biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate pînă la el în domeniul economic. Dînd dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinînd consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazîndu-se atît pe studierea materiei şi comportamentului uman, cît şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul.

„Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reise şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de „avuţie” sau „bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, pînă la un punct. şi criticîndu-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din „totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi „împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, „s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şicea mai întinsă”.

În „Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte „universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentîndu-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.

Cartea întîi a „Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decît ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de „tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă „instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cît posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, „faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevînd chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitînd doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe careSmith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

„Cînd piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decît în măsura în care „capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrîngerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicîndu-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vînzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu „bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an „şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca drept „adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfa este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfa se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: „Cuvîntul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”. Efectuînd această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfa şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul „preţului natural”sau „preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior deDavid Ricardo care „curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă”. Atunci cînd trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit „preţul natural” al mărfii. „Schematizînd puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită „a gravitaţiei preţurilor”.

Avînd în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vînzării-cumpărării, realizîndu-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vînzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, cînd oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Cînd cererea este mai mică decît oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decît oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pa&60], sau cum spune Smith: „Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului „mîinii invizibile” drag autorului „Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul „impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, „dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încît legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”[9,pa&73]. Prin urmare, „mîna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul „mîinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei „laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atît mai bun, cu cît se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci cînd spune el, „are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, „marea panoramă a pieţei rămîne o izbîndă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale”.

Stîns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice, insistînd asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale societăţii.

Smith are meritul de a fi formulat cîteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele repartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau „legile naturale” care coordonează mişcarea lor.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, avînd la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pămîntului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinînd în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smithconsideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx „plusvaloare”), cît şi în sens restrîns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un „mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept „recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci cînd încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decît salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pămîntul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzămînt din valoarea creată de muncitori, alteori ca un „ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pămînt, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: cînd creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o „ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza „binele general”, care să determine „funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi „realizarea armoniei generale” la scara societăţii.

„Urmărindu-şi interesul său – scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decît atunci cînd intenţionează să-l promoveze el e condus de o mînă invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale,Adam Smith elaborează „teoria diviziunii muncii între ţăti şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, „teoria avantajelor absolute”. „Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decît le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă „principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, „avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfa produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobîndit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, coparînd costurile de producţie pentru o marfă dată, idiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

„Avantajul absolut” al schimburilor constă în „diferenţa de costuri, adică în „economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, „pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”.

În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind „reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este „deplina libertate economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.

„Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cît mai ieftin şi de vinde cît mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin cînd, printr-o libertate cît mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci cîd pe piaţă se va afla un număr cît mai mare de cumpărători”.

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: „comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau cîştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pămîntului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi(…). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor cîştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor cîştiga egal sau aproape egal”.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decît la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămînerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.

Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin „trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrîns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel „teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel:Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decît o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de cîstigat de la naţiunile civilizate deoarece, „coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut pînă la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News