Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/

Reclame




Cine sunt creatorii crestinismului?

15 12 2016

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența celorlalte. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități.

Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770Beijing, Confucius Temple î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria ei cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate.

Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krșna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul 350px-Zoroasterîn India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și cu religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul.

În același timp iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torahsau, Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie.

Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început în Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondategypt-1744-folio-hand-col-print.-ptolemy-lighthouse-of-alexandria-egypt-2-53630-p ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Asklepios iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formează Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinare a tradiției religioase mozaice cu unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. philoȘtim că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu).

Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ultimii doi se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea este tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, care062814 reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, 9115288aa189a8d84411de6d56072d18care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaiosse ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes (Irod), episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului veterotestamentar Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, care se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece Alabarhul era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul fullEgiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales pentru că împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos (Pavel). În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor (carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas) a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.cine-a-inventat-crestinismul

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane.download-1 Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. A acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot istoricul Flavius Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Asemenea putere, bogăție și influență a familiei lui Philon nu poate fi explicată decât prin descendența din dinastia hasmoneană, regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim. Acesta ar putea fi motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, unul des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea.sarpele-de-arama

Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Acolo, urmașii acelui refugiat, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Mai mult, este posibil și ca un alt descendent al acestei familii regale să se refugiat la Roma. La scurt timp după ce Herodes a început să vâneze hasmoneeni, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca cel Tânăr erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Lucius Annaeus Seneca, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului întocmit la Alexandria. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican, centrul apusean al creștinismului, se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.cine-a-creat-crestinismul

Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Moșeh, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției în problemele300px-JanaeusCoinPhoto religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Aștoreth, cunoscută în lumea akkadiană (strămoșii evreilor) ca Iștar, nimeni alta decât zeița adoptată de elita iudaică în timpul exilului babilonian. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de 2000 de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Sanhedrin-Dealing-With-JesusConform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72 (unul dintre membri fiind secret), 72 este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al III-lea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma. Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Moșeh (Moise), israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din 70 de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul oficial al membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Moșeh a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Decodificarea miturilor ne-a dezvăluit că acea elită israelită l-a manipulat pe Moșeh / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Ținând cont că Iștar se află în spatele Sanhedrinului, putem presupune că elita din jurul lui Moșeh este aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk. Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație care conduce lumea din umbră, închinată zeiței Iștar, numită în ultima carte biblică „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” și „cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului”, care va fi distrusă la sfârșitul timpului „pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.

http://www.secretelezeilor.ro/inventatorii-crestinismului/





Zeii crestinilor

12 06 2016

„Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit.” (Epistola întâia către Corinteni 15:18)

Creștinismul este cea mai răspândită religie la ora actuală, având peste două miliarde de adepți. Deși este considerat o religie monoteistă, în creștinism sunt venerați sute de sfinți și un Dumnezeu triplu, format din trei entități diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Personajul principal al acestei religii este Iisus (numit Iesous în Noul Testament și Yeșua în ebraică), considerat de cei mai mulți a fi un personaj real, care a trăit în Palestina primului secol al erei noastre. Chiar dacă nu există dovezi ale existenței lui, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe creștini, ținând cont că religia se bazează pe credință și nu pe fapte. Singurele scrieri din primul secol care îl menționează sunt cele patru evanghelii canonice și epistolele apostolului Paulos (Pavel), incluse în Vechiul Testament. Pe lângă acestea mai există două pasaje controversate în cartea Antichități iudaice a istoricului iudeo-roman Flavius Iosephus. Ținând cont că sunt scrise într-un stil diferit de al lui Iosephus, că Iesous lipsește cu desăvârșire dintr-o operă mai veche a autorului, Războaiele iudeilor, iar cea mai veche menționare a unuia dintre pasajele controversate este cea a lui Eusebius din anul 324, înseamnă că respectivele pasaje au fost incluse în textul original de un creștin care încerca să-și valideze credința prin falsificări. Flavius Iosephus a scris cu lux de amănunte istoria poporului său, menționându-i pe toți profeții, micii Mesia, agitatorii și liderii rebeliunilor de până la asediul Ierusalimului, fiind necesară falsificarea lucrării sale pentru a apărea și numele zeului creștinilor printre ei. Următoarea menționare a lui Iesous este cea din Annales a istoricului roman Tacitus, scrisă în jurul anului 116.

Ceea ce nu demonstrează existența zeului creștinilor la începutul primului secol, cartea fiind scrisă la optzeci și trei de ani de la presupusa lui moarte, ci doar că în Roma secolului al doilea circula acest mit la fel ca multe alte, de la cel al egiptencei Aset (Isis) sau al persanului Mithras până la cele ale clasicilor Iuppiter și Hercules. La începutul primului mileniu al erei noastre existau o mulțime de cronicari greci, romani și iudei în întregul Imperiu Roman, în care era inclusă și Palestina, care consemnau toate evenimentele importante; cu toate astea, niciunul dintre ei nu l-a menționat pe iudeul Yeșua / Iesous, care a săvârșit în miturile creștine o mulțime de miracole. Iată câțiva dintre ei:

– Suetonius (cca 69-122), istoricul a doisprezece împărați romani, care a trecut în revistă toți oratorii și predicatorii din acea perioadă, nu a auzit de Iesous. Despre creștini scria căSuetonius sunt o sectă cu o religiozitate superstițioasă, la fel ca alți doi contemporani ai săi, Tacitus și Plinius cel Tânăr. Într-un pasaj din Divus Claudius, biografia împăratului Claudius, există un pasaj care pentru creștini constituie o menționare a zeului lor: „Din cauză că evreii deranjau în mod constant la instigarea lui Chrestus, el (Claudius – n.a.) i-a expulzat din Roma”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi existat în Palestina până în anul 33 un iudeu considerat Mesia sau Christos, ci doar că în anul 49 evreii din Roma erau instigați de un anume Chrestus. Termenul „chrestus”, care însemna „bun” sau „folositor”, era des întâlnit în acea vreme, fiind atribuit mai ales sclavilor.

– Naturalistul și filosoful roman Plinius cel Bătrân (23-79), care a consemnat faptele celebre din timpul său, nu a auzit de Iesous Christos. Nici nepotul său, Plinius cel Tânăr (61-113), care în epistolele sale nota tot ce se întâmpla interesant în acea vreme. Nici măcar în scrisoarea sa către împăratul Traianus, în care consideră creștinismul o „depravată, excesivă superstiție” derivată din iudaism.

– Fostul sclav frigian Epictetus (cca. 55-135), devenit filosof după ce și-a obținut libertatea, un eminent orator și cunoscător al religiilor, a locuit în Roma până în 93, când împăratul Domitianus a izgonit filosofii din oraș. Arrianos, discipolul său, i-a notat discursurile, considerându-le comparabile cu literatura socratică. Deși Epctetus a studiat credințele religioase contemporane, nu a auzit de Iesous Christos.

– Unul dintre primii geografi romani, Pomponius Mela, a scris în jurul anului 43 De situ orbis libri în stilul lui Strabon, alăturând descrierii fiecărei țări menționate principalele evenimente petrecute acolo. Deși lucrarea sa a fost redactată la doar zece ani după presupusa înviere miraculoasă a lui Iesous, Pomponius nu îl menționează în capitolul despre Iudeea.

Plutarch_head_onlyIstoricul, biograful și eseistul Lucius Mestrius Plutarchus (cca. 46-120) s-a născut în Chaironeia din Grecia, acolo unde legendele creștinilor susțin că s-au răspândit discipolii lui Iesous, care au înfăptuit numeroase minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea pe nerăsuflate. Nicio astfel de minune nu îi era cunoscută lui Plutarchus. A trăit treizeci de ani în Roma și nici acolo nu au ajuns la urechile lui miracolele „divine”. Deși specializat în realizarea biografiilor oamenilor celebri, fără a neglija legendele din jurul lor, nu a scris nici măcar un singur cuvânt despre Iesous.

– Filosoful Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – 50 e.n.), considerat „Platon al evreilor”, care a mers atât la Roma, cât și la Ierusalim, a scris nenumărate opere din care școlile teologice creștine au preluat ulterior multe idei. Familia lui Philon avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu casa regală irodiană și cu cea imperială din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice, fiica monarhului iudeu Herodes Agrippa. Celălalt nepot al său, Tiberius Iulius Alexander, a fost procuratorul Iudeei și prefectul Egiptului. Cu toate astea, Philon nu l-a menționat nici pe Iesous, nici pe apostolii lui.

– Filosoful și dramaturgul roman Lucius Annaeus Seneca (cca. 4-65) a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială. Se afla la Roma atunci când mitologia creștină susține că a avut loc întrecerea de miracole dintre apostolul Simon Petros (Petru) și vrăjitorul Simon din Gitta. Petros învia morți, reda vederea orbilor și a făcut Luna să coboare de pe cer pentru a lumina o încăpere, iar celălalt Simon levita, făcea statuile să danseze și o seceră să lucreze singură. Nu doar pentru Seneca cei doi și minunile lor erau necunoscute, ci pentru toată lumea din Roma. Asemenea miracole mai mult ca sigur ar fi uimit pe oricine și totuși nu sunt consemnate de romani. Nici măcar apostolul Paulos (Pavel) nu l-a menționat pe Petros în Roma nici în cei doi ani pe care i-a petrecut acolo, conform capitolului 28 al Faptelor Apostolilor, nici în Epistola către romani, unde salută cincizeci de creștini aflați în acea perioadă în capitala Imperiului Roman.

Lipsa scrierilor despre Iesous din primul secol al erei noastre, în afara celor biblice, nu constituie singurul argument în favoarea inexistenței acestui personaj. Un al doilea ar fi mulțimea de erori și inadvertențe din Noul Testament. Să luăm, de exemplu, nașterea miraculoasă a lui Iesous dintr-o fecioară în care a intrat Sfântul Duh. Din patru evangheliști, doar doi i-au menționat nașterea, Matthaios (Matei) și Loukas (Luca). De ce Markos (Marcu) și Ioannes (Ioan) nu s-au obosit să noteze un asemenea evenimentmaxresdefault incredibil? Și de ce există diferențe mari între cele două versiuni? La Matthaios, un înger i-a apărut în vis lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous; la Loukas, îngerul a anunțat-o pe Maria. La Matthaios, nașterea a avut loc într-o casă iar la Loukas într-o iesle, din cauză că Ioseph și Maria nu au găsit o locuință în care să petreacă noaptea. Cei trei magi de la răsărit, care i-au adus daruri pruncului divin, sunt amintiți doar de Matthaios; la Loukas locul lor este luat de un grup de păstori. Miraculoasa stea care i-a condus pe magi din Persia până în Betleem nu există decât la Matthaios, deși ar fi trebuit să fie pomenită nu doar de toți cei patru evangheliști, ci și de astronomii din Iudeea și din împrejurimi. Nimeni nu a văzut-o, nici măcar regele Herodes (Irod), chiar dacă ea a mers înaintea magilor din Ierusalim până în Betleem. Decizia lui Herodes de a ucide toți pruncii de până în doi ani nu este relatată decât de Matthaios. Acest masacru nu numai că nu a fost menționat de niciunul dintre evangheliștii rămași, ci nici măcar de cronicarii sau istoricii vremurilor. Doar Matthaios amintește și fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. Pentru Loukas, cei trei nu numai că au rămas în Iudeea, dar peste opt zile de la naștere Iesous a fost dus la Ierusalim pentru circumcizie; dacă Herodes ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor, băiatul ar fi fost aruncat direct în gura lupului. Dar Loukas nu avea habar de acea hotărâre macabră a regelui iudeilor, pe care o cunoștea doar Matthaios. La Loukas, Ioseph și Maria trăiau în Nazareth dinainte de a se naște Iesous; pentru Matthaios au ajuns în Nazareth doar după întoarcerea din Egipt, alegând Galileea în locul Iudeei de teama lui Herodes. Loukas este singurul care pomenește episodul din templul de la Ierusalim, când Iesous avea 12 ani. Matthaios, Markos și Ioannes au rămas tăcuți și în această privință.

Dacă cele patru evanghelii canonice se contrazic între ele, nici cele gnostice nu puteau fi altfel. Evanghelia Adevărului, a Egiptenilor, a Mariei, a lui Thomas sau a lui Philippos nu vorbesc despre nașterea lui Iesous. Toate miracolele care îi însoțesc nașterea, atât de cunoscute nouă din mitologia creștină, pentru gnostici lipsesc cu desăvârșire. Nici urmă de înger care să-i vestească nașterea, stea, magi, păstori, masacru al copiilor sau fugă în Egipt. Însă, dacă pentru Ioannes Cuvântul s-a întrupat în Iesous iar la Markos Duhul Sfânt a coborât peste Christos, gnosticii aveau legende asemănătoare. Conform episcopului Irenaeus, ei credeau că Christos s-a unit cu sora sa, eonul Sophia, coborând apoi în Iesous, copilul născut din fecioară cu ajutorul lui Dumnezeu. În Evanghelia Adevărului, Christos este Cunoașterea care a emanat din Tatăl. În Evanghelia Egiptenilor, el este eonul Set, fiul primului om „nestricăcios”, Adamas.

Coranul nu amintește de Ioseph și nici nu-l consideră pe Iesous fiul vreunei divinități. În schimb, susține că „Al-Masih (Mesia – n.a.) Isa (Iesous – n.a.), fiul lui Maryam (Maria – n.a.), este trimisul lui Allah, cuvântul său pe care el l-a transmis lui Maryam și un duh de la el” (Sura 4:171). „Cuvânt” îl numea și Evanghelia lui Ioannes însă, pentru profetul Muhammad, această exprimare are un alt sens. Singurul eveniment asemănător evangheliilor canonice este nașterea lui Iesous din fecioară și vestirea nașterii sale de către arhanghelul Jibrayil (Gavriil / Gabriel).

Parcă pentru a contrazice și mai mult puținele relatări despre nașterea lui Iesous, Evanghelia copilăriei lui Christos spune că s-a născut într-o peșteră, apoi a fost pus într-un staul, unde i s-au închinat un bou și un măgar. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Nașterea zeilor în peșteri era un element comun religiilor multor popoare. Pe lângă Tammuz, se credea că și zeii Dionysos, Zeus, Hermes, Adonis, Mithra și Eon s-au născut în peșteri. Amintim că, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous s-a născut într-o casă, iar pentru Loukas într-un staul. Niciunul dintre ei nu sprijină ipoteza închinării boului și a măgarului.

Chiar dacă Iesous nu este menționat de cronicarii primului secol iar versiunile nașterii sale conțin mari diferențe, poate reușim să aflăm măcar anul nașterii sale. Pentru majoritatea, el s-a născut în anul 1. Însă, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous a venit pe lume cu puțin timp înainte de moartea regelui Herodes cel Mare, adică în anul 4 î.e.n. Loukasbirth-of-jesus încearcă să ne adâncească și mai mult în ceață, susținând că nașterea a avut loc în timpul recensământului, pe vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei. Cum Quirinius a devenit guvernator în anul 6, acela este anul nașterii lui Iesous în viziunea lui Loukas, adică cu zece ani mai târziu decât preconizase Matthaios și cu cinci după data acceptată în mod convențional. Tot Loukas spune că Iesous a fost botezat în al cincisprezecelea an de domnie al împăratului roman Tiberius, când era cam de 30 de ani. Al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberius înseamnă anul 29, ceea ce mută nașterea lui Christos în anul 1 î.e.n. Așadar avem trei ani diferiți pentru nașterea zeului creștinilor: anul 4 î.e.n., anul 1 î.e.n. și anul 6 e.n. Pentru a rezolva odată pentru totdeauna această enigmă, călugărul Dionisius cel Mic, care trăia la Roma prin secolul al VI-lea, a fixat nașterea lui Iesous în anul 752 al calendarului roman, devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru. Deși problema pare rezolvată, rămân cele trei versiuni diferite ale evangheliilor canonice.

Dacă nu am putut stabili anul nașterii, putem încerca măcar să aflăm luna și ziua. Toți creștinii cred astăzi că Iesous s-a născut pe 25 decembrie. Însă, dacă ne luăm după Evanghelia lui Loukas, această dată nu poate fi adevărată. Evanghelistul ne spune că în momentul nașterii erau păstori cu turmele pe câmp, iar luna decembrie este una mult prea rece pentru a duce turmele pe câmpuri, chiar și în Palestina. Puțini știu că primii creștini serbau ziua nașterii lui Iesous pe 6 ianuarie. În Grecia, această zi era considerată data nașterii zeului Dionysos, iar la Alexandria era ziua lui Eon, zeul născut din fecioara Kora. Pentru a se facilita trecerea de la acești zei la Iesous, primii creștini au împrumutat data de 6 ianuarie și au folosit-o pentru a sărbători data nașterii zeului lor. Cea mai veche informație despre sărbătorirea nașterii lui Iesous pe 25 decembrie se găsește în calendarul roman din anul 354. În această zi în tot Imperiul Roman se celebra nașterea zeului Mithra, împrumutat din Persia. De asemenea, zeii Adonis și Tammuz erau serbați pe aceeași dată. Pentru a facilita tranziția de la zeii păgâni la Christos, creștinismul a păstrat datele importante din vechile religii, înlocuind doar divinitățile.

Nașterea lui Iesous se mai lovește de o problemă, de această dată de ordin genetic. Heterozomii sunt cromozomii care determină sexul unui organism. La mamifere (implicit și la oameni), masculii au perechea de cromozomi X și Y, iar femelele XX. Din cromozomul X al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei se naște un copil de sex feminin, iar din cromozomul Y al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei rezultă un copil de sex masculin. Prin urmare, sexul masculin este dat de cromozomul Y. Dacă povestea biblică ar fi fost adevărată prin nu știu ce minune complet ilogică, iar Iesous s-ar fi născut doar din Maria, fără intervenția unui individ de sex masculin, în niciun caz nu ar fi putut fi bărbat. Pentru că din cromozomii XX ai ei nu putea apărea cromozomul Y al lui. Așadar, dacă Maria ar fi reușit să-l conceapă singură, fără intervenția unui mascul cu trup material (spre deosebire de Duhul Sfânt, care nu poate transmite gene fiind imaterial), Iesous ar fi trebuit să aibă doar cromozomii XX, adică să fie de sex feminin. Dacă era de sex masculin, adică avea cromozomii XY, înseamnă că Maria nu l-a conceput singură, ci cu ajutorul unui bărbat care i-a transmis copilului cromozomul Y. Însă credincioșii rezolvă această enigmă transformând întâmplarea într-un miracol divin, iar alții preferă soluții logice, cum ar fi inseminarea artificială. Ceea ce este inutil, ținând cont de mulțimea de contradicții referitoare la nașterea lui Iesous, care duc către o singură concluzie logică legată de presupusa lui existență.

Dacă nu putem stabili cu exactitate nici când s-a născut Iesous, nici cum, poate învierea lui este mai puțin complicată. Povestea este binecunoscută: a fost crucificat, a treia zi a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.

Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea lor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Iesous dispăruse?

– Matthaios: două femei, „Maria Magdalena și cealaltă Marie”.

– Markos: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iakobos, și Salome”.

– Loukas: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iakobos și celelalte împreună cu ele”.

– Ioannes: o singură femeie, „Maria Magdalena”.

A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.

– Matthaios: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.

– Markos: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.

– Loukas: „foarte de dimineață”.

– Ioannes: înainte de răsărit, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”.

Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?

– Matthaios: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.

– Markos: era deschis – „ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

– Loukas: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.

– Ioannes: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.

Doar Matthaios amintește de paznicii care aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.

– Matthaios: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.

– Markos: pe „un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb”.

– Loukas: „doi bărbați” cu „veșminte strălucitoare”.

– Ioannes: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petros și celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veșminte albe”.

Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Erau doi sau unul? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Iesous nu mai era acolo.

Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției lui Iesous?

– Matthaios: „cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor lui”.

– Markos: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

– Loukas: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”.

– Ioannes: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.

Dacă tot a înviat, Iesous nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?

– Matthaios: Maria Magdalena și cealaltă Marie, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iesous le-a întâmpinat”.

– Markos: „și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) el s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.

– Loukas: pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau și se întrebau între ei. Și Iesous însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”.

– Ioannes: rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petros și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu fața și a văzut pe Iesous stând, dar nu știa că este Iesous”.

Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Iesous după înviere?

– Matthaios: pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iesous le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”.

– Loukas: cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.

– Ioannes: Maria Magdalena „nu știa că este Iesous”, ea „crezând că este grădinarul”.

La Matthaios, Maria Magdalena și cealaltă Marie l-au recunoscut imediat. Markos nu oferă detalii despre reacția ei însă, la Loukas și la Ioannes, Magdalena și cei doi ucenici1458986386_Feltamadt nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Iesous de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”? Dacă este așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matthaios, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?

În Evanghelia lui Ioannes, dându-și seama că Iesous trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie, însă el a oprit-o. „Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu”, i-a zis Iesous. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer nu l-ar fi putut atinge, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara, Iesous a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile și coasta sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate astea, pentru apostolul Thomas interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios ci credincios” i-a spus Iesous, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Thomas, dar poate Iesous nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matthaios, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”. La Loukas, Iesous chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?

Pe lângă multiple elemente fantastice, Matthaios descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele horror cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a scris despre acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari atât iudei, cât și greci sau romani. Să fi fost pentru ei morții vii ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a evanghelistului Matthaios, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?

Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Iesous. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat ori s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Iesous prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Iesous le-a apărut doar discipolilor săi.

Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Iesous în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilatus ori în fața regelui Herodes? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr Dumnezeu / fiul lui Dumnezeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Markos, Loukas și Ioannes spun că apostolii nu i-au crezut pe cei care susțineau că l-au văzut pe Iesous, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al Dumnezeului lor, nu este logic că ceilalți ar fi crezut cu atât mai puțin? De ce ar fi ales Iesous cea mai dificilă cale? Evident, pentru că este vorba doar despre o poveste inventată.

Pe lângă aceste nereguli biblice legate de nașterea și de învierea lui Iesous există unele și în cazul genealogiei lui. Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare îi abordează arborele genealogic: cea a lui Matthaios și cea a lui Loukas, aceleași care s-au ocupat și de nașterea lui. Markos și Ioannes nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Iesous dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matthaios își prezintă versiunea de la Abraam la Ioseph. Loukas o ia în sens invers, de la Ioseph până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Iesous este urmașul lui David / Dawid, sau „Iesous Christos, fiul lui David”, după cum îl numește Matthaios, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Ioseph. La Matthaios, în acest interval sunt douăzeci și șapte de persoane, iar la Loukas patruzeci și două. Această diferență are o explicație plauzibilă: Loukas prezintă descendenții lui Nathan / Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matthaios pe cei ai lui Solomon / Șelomo, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Ioseph din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…zeii crestinilor

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Ioseph. La Matthaios, „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph”. Loukas vorbește despre „Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui”. Cine era tatăl lui Ioseph? Eli / Heli sau Iakobos / Ya’aqob? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matthan sau Matthat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matthaios, străbunicul lui Ioseph / Yosep se numea Lazaros / El’azar; la Loukas, numele lui era Leui / Lewi. Continuând până la David / Dawid, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon / Șelomo, iar cealaltă pe ai lui Nathan / Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Ioseph? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Ioseph ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Nathan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Ioseph, Matthan – Matthat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram / Yehoram, în timp ce stră-strănepotul lui Nathan purta numele Iotam / Yotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Ioseph, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matthaios spune: „Iechonias a născut pe Salathiel; Salathiel a născut pe Zorovavel; Zorovavel a născut pe Abioud”. La Loukas îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorovavel, fiul lui Salathiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorovavel / Zerubbabel și a tatălui său, Salathiel / Șe’alti’el. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Nathan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Ioseph, Matthan – Matthat și Ioram – Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Loukas a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Ioseph. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Loukas afirmând foarte clar că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matthaios spune la fel de clar că „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iesous, care se cheamă Christos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iakobos susține că tatăl Mariei se numea Ioakeim / Yehoyaqim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume complet diferite de Eli / Heli și de Iakobos / Ya’aqob. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Ioseph al lui Iakobos (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matthan – Matthat, Ioram – Iotam, Salathiel și Zorovavel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matthaios este contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Șelomo / Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matthaios. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele șase nume sunt identice: Șelomo / Solomon, Rehav’am / Roboam, Abiyyam / Abia, Asa, Yehoșapat / Iosaphat și Yehoram / Ioram. Apoi, la Matthaios dispar câteva personaje. În evanghelia lui citim că „Ioram a născut pe Ozias; Ozias a născut pe Ioatham”, în timp ce în Cronici găsim: „Fiul acestuia este Yehoram, al acestuia este Ahazyah și al acestuia este Yeho’aș. Fiul lui este Amasyahu, al acestuia este Azariah, iar al acestuia este Yotam”. Presupunând că Ozias / Uzziah și Okhozias / Ahazyah sunt același individ, dintr-un singur foccrucifix_2323570b la Matthaios au dispărut trei: Yeho’aș / Ioas, Amasyahu / Amasias și Azariah / Azaris. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ah’ab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Yahweh Elohim al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe mine, până la al treilea și al patrulea neam” (20:5). Soția regelui Yehoram și mama lui Ahazyah era Atalya, fiica lui Ah’ab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, adică Ahazyah, Yeho’aș, Amasyahu și Azariah. Ultimii trei au dispărut din Evanghelia lui Matthaios, însă nu și primul. Matthaios îl numește Ozias iar Cronicile Ahazyah. Este fără îndoială același personaj, ținând cont de asemănarea lui Ozias cu Okhozias, numele dat de greci lui Ahazyah. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, cum se face că primul nu a dispărut, ci doar următorii trei? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matthaios, dar nu și din Vechiul Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor trei din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Matthaios.

După cei trei dispăruți, din nou avem șase personaje comune ambelor liste (Yoram / Ioatham, Ahaz / Akhaz, Hizkiyyahu / Ezekias, Menașșe / Manasses, Amon și Yoshiyyahu / Iosias), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matthaios, „Iosias a născut pe Iechonias și pe frații lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Yoshiyyahu au fost: întâiul născut Yohanan, al doilea Yehoiakim, al treilea Sidqiyyahu și al patrulea Șallum. Fiii lui Yehoiakim au fost: Yechon’yah, fiul lui; Sidqiyyahu, fiul lui”. În prima, Iosias /  Yoshiyyahu este tatăl lui Iechonias / Yechon’yah, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Yehoiakim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matthaios, care scria că: „toate neamurile de la Abraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Christos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Yechon’yah a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la Dawid până la Yechon’yah sunt cincisprezece generații (fără cei trei eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare trei grupe de câte paisprezece (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului ebraic), Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matthaios, deoarece de la Iechonias / Yechon’yah până la Iesous au mai rămas treisprezece generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Yehoiakim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

În ambele cărți, fiul lui Iechonias / Yechon’yah este Salathiel / Șe’alti’el, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Loukas. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matthaios și a lui Loukas, Zorovavel este fiul lui Salathiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iechon’yah, cel dus în robie, au fost: Șe’alti’el, Malkiram, Pedayah, Șenazzar, Jekamiah, Hoșama și Nedabiah. Iar fiii lui Pedayah au fost: Zerubbabel și Șimei”. Cartea întâi a lui Ezra, Cartea lui Nehemyah și Cartea lui Haggay din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zerubbabel, fiul lui Șe’alti’el”. Dacă ar fi un meci, Șe’alti’el ar câștiga poziția de tată a lui Zerubbabel cu scorul de 5 la 1. De la Zerubbabel, fiecare dintre cele trei cărți biblice alege un drum diferit. Loukas vorbește despre „Rhesa, fiul lui Zorovavel”, Matthaios afirmă că „Zorovavel a născut pe Abiud”, iarCronicile spun că „fiii lui Zerubbabel au fost: Meșullam și Hannaniah, și sora lor Șelomith”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zerubbabel / Zorovavel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Iesous sunt întortocheate, a mai apărut o variantă care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Kelsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Iesous a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Kelsus, afirmând că Iakobos (Iacov), tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios, era poreclit Panther. Se pare că nimeni nu a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au numit pe Yeșua / Iesous fiul soldatului roman Pantera sau Pandera. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a nouă soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. – 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de patruzeci de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Iesous, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr cel puțin un soldat numit Pantera. Nu putem ști dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Kelsus, însă măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Iesous din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Iesous nu era de natură divină și că nu era nici un urmaș al lui Dawid, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.images

De ce era nevoie ca Iesous să fie neapărat un urmaș al regelui Dawid? Pentru a se îndeplini profețiile  Vechiului Testament referitoare la Mașiah (Mesia), salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui Dawid: „Făcut-am legământ cu aleșii mei, juratu-m-am lui Dawid, robul meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Yeșa’yahu (Isaia): „Jilțul lui se va întări prin milostivire și pe el va ședea de-a pururi în cortul lui Dawid un judecător apărător al pricinei drepte și râvnitor dreptății” (16:5), dar și la Yirmiyahu (Ieremia): „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște” (23:5-6). Tot Yeșa’yahu proorocea: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Yișay (tatăl lui Dawid – n.a.) și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni pesteChristianityGift_SI el Duhul lui Yahweh, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt! (…) Și în vremea aceea, mlădița cea din rădăcina lui Yișay va fi ca un steag pentru popoare; pe ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Eprayim va înceta și dușmanii lui Iuda vor fi zdrobiți (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus și vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului și Moabului își vor întinde mâna lor, și copiii lui Amon vor asculta de ei. Yahweh va seca limba de mare a Egiptului și mâna lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Loukas, un înger îi spune Mariei: „Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iesous. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele său. Și va împărăți peste casa lui Iakobos în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, apostolul Paulos (Pavel) vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii săi, în Sfintele Scripturi, despre fiul său, cel născut din sămânța lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Yeșa’yahu: „Și se va arăta rădăcina lui Iessai, cel care se ridică să domnească peste neamuri; întru acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Iesous, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale profetului Yirmiyahu (Ieremia). Referindu-se la Yechon’yah, strămoș al lui Ioseph / Yosep în Evanghelia lui Matthaios, profetul spunea: „Așa zice Yahweh: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui Dawid și să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, pe care Matthaios l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, așa zice Yahweh despre Yehoiakim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaș care să șadă pe scaunul lui Dawid; trupul lui va fi aruncat în arșița zilei și în frigul nopții” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Iesous este urmaș al lui Yehoiakim și Yechon’yah și a stat pe tronul lui Dawid (la modul figurat), ceea ce contrazice profețiile lui Yirmiyahu. Din fericire pentru creștinism s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Yechon’yah s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Iesous profețiile despre urmașul lui Dawid? Cu siguranță, nu! Iar asta din cel puțin trei motive:

– Iesous nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui Dawid”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioannes, Iesous chiar spunea: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Iesous era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui Dawid, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care Dawid va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Șelomo (Solomon), conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Șelomo, zeul afirmă că „acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Șelomo este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Șelomo: „Eu voiWhat-if-christianity-was-a-lie întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”. Și Yirmiyahu tot despre Șelomo vorbește: „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Șelomo este acel înțelept despre care auzise tot Pământul și care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, Dawid. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Șelomo, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Șelomo nu e Iesous, din câte știm noi…

– Profeția lui Yeșa’yahu sub nicio formă nu se poate referi la Iesous. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, vacile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Iesous nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin zonele puțin populate din Palestina. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh nu a secat acum două mii de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici nu a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Iesous, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Șelomo ori despre un Mașiah viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Iesous, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Hoșea (Osea): „Când Israel era tânăr, eu îl izbeam, și din Egipt am chemat pe fiul meu” (11:1). Este evident că „fiul” lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Hoșea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matthaios este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Iesous și a lui Ioseph, de frica lui Herodes care începuse să măcelărească nou-născuți. „Și au stat acolo până la moartea lui Herodes, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu»”, continuă senin Matthaios, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Hoșea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție despre vreun Mesia, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matthaios spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matthaios este Yeșa’yahu (Isaia). În cartea sa din Vechiul Testament, Yeșa’yahu nota: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul și să aleagă binele, pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16).

Este destul de evident că Iesous nu s-a numit Emanuel și că nu există nicio legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Yeșa’yahu, observăm că și aici Matthaios a înțeles doar ce a vrut dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic, ca să fim cât mai exacți. Yeșa’yahu scria că „Rezin, regele Siriei, împreună cu Pekah, fiul lui Remaliah, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Yeșa’yahu la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Eprayim și cu fiul lui Remaliah”, regele ar trebui să știe că „așa zice Yahweh Elohim: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Yeșa’yahu l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Yahweh Elohim al tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere și nu voi ispiti pe Yahweh!”. Yeșa’yahu însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția zeului: „Ascultați voi cei din casa lui Dawid! Nu vă ajunge să obosiți pe oameni, de veniți să obosiți și pe Yahweh al meu? Pentru aceasta Yahweh al meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Yeșa’yahu a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății și care nu a născut, deși vârsta îi permite să o facă. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Abraam (Avraam) căuta o soție pentru Yișaq (Isaac), el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Ribqa (Rebeca) a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă ar fi fost vorba despre virginitate, servitorul lui Abraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moșeh (Moise). În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Șelomo (Solomon) avea șaizeci de regine, optzeci de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care încă nu născuseră. Pasajul indică femeile cu care Șelomo făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matthaios să înțeleagă greșit cuvintele lui Yeșa’yahu. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Immanuel. Înainte ca acel copil să crească, „pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Yahweh cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup și îi va smulge și barba”. Așadar, Yeșa’yahu s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat în anul 734 î.e.n., pe care l-a numit Immanuel, nicidecum la Maria și la Iesous. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matthaios și Loukas, cei doi care au întocmit controversatul arbore genealogic al lui Iesous. Evangheliile lui Markos și Ioannes și epistolele lui Paulos nu menționează nașterea dintr-o virgină. Cum și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Iesous, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matthaios, cât și în cea a lui Loukas, Ioseph este urmașul regelui David / Dawid. Însă, conform doctrinei creștine, Ioseph nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Iesous. descărcare (1)A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Iesous nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iessai”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Iesous, ci poate doar în Ioseph, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Ioseph, Iesous devenea moștenitorul legal al lui Ioseph, așadar urmaș al lui Dawid. Și Loukas ne spune că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Ioseph, Iesous era moștenitorul legal și descendentul lui Dawid. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Ioseph în concepția lui Iesous, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mașiah evreilor va avea ADN-ul lui Dawid, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Iesous nu este urmașul miticului rege, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matthaios și Loukas s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Cu această ocazie, creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Iesous. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui Dawid, prin urmare nu putea fi Mașiah evreilor; dacă era fiul lui Ioseph, ar fi putut fi urmașul lui Dawid (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte.

Aceste nereguli biblice legate de nașterea, învierea și genealogia lui Iesous, alături de lipsa sa din cronicile vremurilor și din profețiile mesianice evreiești, demonstrează că avem de a face cu un personaj inventat, nicidecum istoric. Un alt argument îl reprezintă mitologia.

Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Asar (Osiris) în Egipt, Dionysos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldr în Scandinavia. Des întâlnite erau și nașterile din fecioară, de genul celei descrise de evangheliștii Loukas și Matthaios. De exemplu, zeul frigian Attis s-a născut din fecioara Nana, care a rămas însărcinată după ce i-a căzut în sân un sâmbure de migdală sau de rodie. Pentru tibetani, Buddha a coborât din cer și a pătruns în trupul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori. În autobiografia sa, regele Șarru-kinu (Sargon cel Mare) scria că mama lui era o neprihănită preoteasă atunci când l-a născut. Despre Genghis Khan se spunea că purcedea dintr-o fecioară nevinovată. În Kalevala, epopeea națională finlandeză, fecioara Ilmatar a fost fecundată de vânt, născându-l astfel pe eroul Veinemeinen. Tot aici, fecioara Mariatta a născut după ce a înghițit o afină. Vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe mântuitorul Bakab, născut din neprihănita fecioară Ciribiras. Bakab era a doua persoană dintr-o trinitate divină, a fost încununat cu o coroană de spini, a fost răstignit pe o cruce de lemn și a înviat după trei zile. Tot la indienii mexicani, fecioara Coatlicue a pus în sân o bilă cu pene, rămânând astfel gravidă.

Pe lângă aceste nașteri mai există multe altele considerate miraculoase, chiar dacă nu implică fecioare. Pe peretele templului din Luxor a fost înfățișată nașterea faraonului Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), cu aproximativ un mileniu și jumătate înainte de apariția creștinismului. Din imaginile de pe perete ies în evidență următoarele: zeul Djehuty (Thoth) o înștiințează pe Mutemwiya că în curând va naște un copil, zeul Amun pătrunde în ea luând forma faraonului Menkheperure Djehutymose (Tuthmosis IV) în prezența zeițelor Selket și Neith, iar după naștere pruncului i se închină zeii și oamenii, care îi aduc daruri. Din imagini nu lipsește ankh-ul, crucea egipteană, simbolul vieții eterne. Când regele Oinopion le-a cerut zeilor un fiu, Zeus, Poseidon, Dionysos și Hermes au urinat în pielea boului care le-a fost sacrificat, au îngropat-o iar după nouă luni s-a născut din ea Orion. Hera se lăuda că i-a născut pe Ares și pe Hebe fără ajutorb5dd9-d bărbătesc, iar Zeus că i-a născut singur pe Athena și pe Dionysos. În Egiptul antic, Neith l-a conceput singură pe Ra. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În China, când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Fuzi (Confucius), ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea. Odată femeia a visat niște lebede care îi cântau, și când s-a trezit a născut, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Acest Apollonios a fost cinstit chiar și de creștini, împăratul roman Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus așezându-i în secolul al III-lea chipul în casa de rugăciuni, alături de cel al lui Iesous. Mama lui Octavius Augustus s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon; în acest timp, un dragon s-a apropiat de ea, iar peste zece luni s-a născut Octavius, primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu zeul Apollon. Același zeu era considerat și tatăl lui Publius Cornelius Scipio Africanus. Despre Alexandros Makedon se spunea că ar fi fost fiul lui Zeus sau al lui Dionysos, care se împreuna cu Olympias, soția lui Philippos II al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon. Și exemplele ar putea continua.

Evanghelistul Matthaios ne spune că viața lui Iesous a fost pusă în primejdie încă de la naștere, când regele Herodes (Irod) a hotărât să fie uciși toți pruncii din Betleem. Putem considera acest episod pură fabulație, mai ales deoarece nu există nici la ceilalți evangheliști, nici la istoricii vremurilor respective. Nici dacă ar fi fost o întâmplare reală nu ar fi fost una spectaculoasă, deoarece în acea vreme Betleemul număra aproximativ o mie de locuitori, copiii până în doi ani fiind în jur de douăzeci. De ce a inventat Matthaios această poveste? Deoarece, pentru a sublinia măreția unui zeu sau a unui erou, povestea sa trebuia să fie presărată de pericole, peste care respectivul să treacă. Anticii au folosit această tactică de foarte multe ori.

Tiparul este aproape întotdeauna același: nașterea zeului / eroului era profețită, un personaj negativ încerca să ucidă pruncul iar planul diabolic eșua. Vom enumera câteva exemple, pentru a înțelege acest procedeu de hiperbolizare menit să crească importanța eroilor umani sau divini. Povestea uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este copia episodului veterotestamentar în care faraonul din vremea lui Moșeh (Moise) a hotărât ca toți nou-născuții de parte bărbătească ai israeliților să fie uciși. Moșeh a fost ascuns de mama sa într-un coșuleț și lăsat pe apa Nilului. Această poveste este, la rândul ei, copia celei a fondatorului Imperiului Akkadian, Șarru-kinu (Sargon cel Mare), care a fost lăsat într-un coșuleț pe râul Eufrat de către mama lui, pentru a nu fi ucis. În Egipt, pruncul Haru (Horus) a fost ascuns printre trestiile de pe malul Nilului de teama unchiului său, Sutakh (Seth). La greci, semizeul Perseus a fost lăsat pe mare într-o ladă, împreună cu mama lui, din ordinul bunicului său, regele Akrisios. Zeul Ouranos și-a închis copiii în Tartaros, de teamă că îl vor detrona. După ce i-a luat locul tatălui său, titanul Kronos a fost blestemat să aibă același destin; prin urmare și-a înghițit copiii, însă cel mai mic dintre ei, Zeus, a fost salvat. În Persia, când s-a născut profetul Zarathuștra, a cărui naștere fusese proorocită cu trei mii de ani înainte, niște ucigași au încercat să-l omoare, însă un înger i-a sfătuit părinții să se ascundă într-un alt ținut. Înaintea nașterii lui Krșna se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ. S-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa, care a poruncit ca toți pruncii să fie uciși. Însă un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să treacă peste fluviul Djamna pentru a salva copilul. Astyages, regele mezilor, a avut două vise neobișnuite, care pentru ghicitorii săi însemnau că va avea un nepot care îi va lua tronul. Copilul, numit Kuruș (Cyrus), viitorul împărat al Imperiului Persan, a fost salvat de la moarte în mod miraculos. Strămoșii romanilor, Romulus și Remus, au fost salvați de la moarte de către o lupoaică. Într-o legendă arabă, Nimrod a văzut pe cer o stea ciudată, despre care astrologii săi i-au spus că vestește nașterea unui prunc care va deveni căpetenia unui popor ce va conduce lumea. Regele a poruncit ca toți pruncii de parte bărbătească din regatul său să fie uciși. Viitoarea mamă a copilului a fost prevenită de pericol și a fugit în altă țară, născându-l pe Abraam (Avraam) într-o peșteră.

Chiar dacă nașterile miraculoase și învierea erau des întâlnite în religiile lumii, asta nu dovedește că povestea lui Iesous reprezintă un plagiat. Însă există și dovezi. S-a observat că există asemănări între zeul creștinilor și multe divinități solare, așa cum este Sol Invictus al romanilor. Chiar și data nașterii lui Iesous, 25 decembrie, era ziua în care se sărbătoreau zeitățile solare în întregul Imperiu Roman. Ritualurile creștine sunt copii aleDagon Pope altora păgâne; împărtășania a fost preluată din religia zeului Mithra iar botezul din cel al divinităților acvatice, fiind practicat în Sumer, Egipt, Babilon, Canaan sau India. Mitra papală chiar poartă numele aceluiași Mithra și forma de pește a zeului Oannes. În primele veacuri ale creștinismului se indica drept loc al nașterii lui Iesous o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Asemănările dintre legenda lui Iesous și cele ale altor zei ori eroi ai Antichității de obicei nu este comentată de reprezentanții Bisericii, care dau foarte rar explicații, de cele mai multe ori aberante. De exemplu, martirul Iustinianus a explicat asemănarea dintre istoria lui Perseus și a lui Iesous prin faptul că Diavolul, știind că Christos va veni curând pe Pământ, a ticluit lucrurile astfel ca toate minunile să aibă loc înainte de sosirea zeului. Tot Iustinianus a explicat și asemănarea dintre împărtășania creștină și cea din religia lui Mithra: „duhurile rele, imitând acest ritual, au încetățenit împărtășania și în misteriile lui Mithra”. Cel mai evident caz de plagiat, care nu poate fi pus pe seama vreunei entități malefice, oricât și-ar fi dorit asta Iustinianus, îl reprezintă episodul învierii lui Lazaros (Lazăr) din Evanghelia lui Ioannes. Dacă ar fi fost un personaj real, Lazaros s-ar fi numit El’azar. „El” înseamnă zeu în ebraică, iar „azar” este o transliterare a numelui zeului egiptean Asar (Osiris); prin urmare, El’azar se traduce corect ca „Zeul Asar”. În mitologia egipteană, Isis l-a înviat pe zeul Asar; în cea creștină, Iesous l-a înviat pe cel numit „Zeul Asar”, ceea ce nu poate fi o coincidență. Povestea lui Iesous a fost inspirată și din cele ale altor personaje biblice. Episodul uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este identic cu cel al lui Moșeh (Moise), iar doi profeți veterotestamentari au înfăptuit miracole asemănătoare celor ale zeului creștinilor: Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei). Eliyahu a înmulțit făina și undelemnul unei văduve din Sarepta, încât să nu se consume până la sfârșitul secetei, i-a înviat copilul și a despărțit apele râului Iordan la fel ca Moșeh. Discipolul său, Elișa, a despărțit apa în același mod, a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea unor lucrători pe câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Însă asemănările mitului lui Iesous cu cele ale altor personaje pălesc în fața celei mai importante: zeul creștinilor este copia divinității numite de sumerieni Enlil.mitra-2

Legendele incașilor din America de Sud spun că, după Potop, Pământul se afla în beznă din cauza dispariției Soarelui, societatea era sfâșiată de dezordini iar oamenii sufereau. După cum nota Harold Osborne în cartea South American Mythology (1968), atunci „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Acest personaj, care le-a oferit oamenilor cunoștințele necesare unei vieți civilizate, a fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. În secolul al XVII-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul său despre incași că acest personaj „a făcut să apară terase și câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereți de sprijin care să le susțină. A făcut și canale de irigație pentru a le uda (…) a colindat peste tot, realizând multe minunății”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă și care mânuia arme teribile a fost considerat de băștinași stăpânul științei și al magiei dar și, așa cum era de așteptat, zeu. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Un personaj care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavi, răspândea mesaje de iubire și a fost considerat zeu seamănă izbitor cu Iesous al creștinilor. Chiar și la înfățișare. Cronicarul Juan de BetanyosViracocha afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne și publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, ce purta o cămașă fără mâneci care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. La fel ca Iesous, Viracocha călătorea înconjurat de adepți. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susține că zeul era însoțit de discipoli de două feluri: „huaminca” („soldații credincioși”) și „hayhuaypanti” („cei strălucitori”). Rolul lor era de a purta mesajul zeului „în toate colțurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iesous. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia lui Loukas, unde Iesous a trimis șaptezeci de apostoli înainte, cu el rămânând doar doisprezece: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a trimis adepții înainte, așa cum nota în The Ancient Civilizations of Peru antropologul și lingvistul american John Alden Mason, „Viracocha însuși, cu cei doi adjuncți ai săi, au călătorit spre nord (…) Au mers de-a lungul cordillerei, unul dintre adjuncți pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene(…) Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populații să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi și-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. După părerea creștinismului, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iesous, așa cum susțin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Ioannes 6:19). Juan Diez de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni (…) Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci și la adepții săi. N-ar trebui să ne mire prea mult că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petros a mers și el pe apă dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29).

Incașii susțineau că Viracocha, zeul identic cu Iesous atât prin fapte cât și prin aspectul fizic, a venit printre ei la scurt timp după Potop, adică cu multe milenii înainte de presupusa naștere a lui Iesous. Ceea ce exclude posibilitatea ca incașii să se fi inspirat cumva din Noul Testament. Conchistadorii chiar au rămas surprinși când au descoperit similitudinile dintre religia indigenilor și cea a creștinilor. Viracocha, zeul suprem al incașilor, era numit de sumerieni Enlil, Adad și Ișkur, Sutekh (Seth) și Atum de egipteni, Ramman de akkadieni, Baal Hadad și Eli de canaaneeni,  Zeus de greci, Odin de scandinavi și Vișnu de hinduși. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, Enlil era privit de strămoșii noștri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul și partea dreaptă, asociate cu Enlil, reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul și partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceiași doi zei: pământul și apa erau domeniile lui Enki, iar aerul și focul ale lui Enlil. Era numit „taur” sau „leu”, epitete care indică rolul său de zeu conducător, dar și forța sau ferocitatea sa. Fiind un zeu care venea din cer, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, despre cel al lui Vișnu ori despre corbii lui Odin. Rege al Pământului și moștenitor al împărăției cerurilor, asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său. Pentru hinduși, Vișnu / Enlil s-a reîncarnat în Krșna, iar pentru budiști în Siddhartha Gautama sau Buddha, ale căror povești sunt asemănătoare peKrishnaJesusAllahBuddhaareallsame alocuri cu cea a lui Iesous. Nașterea lui Krșna a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”, venirea sa în lume fiind profețită cu mult timp înainte. Viața i-a fost amenințată la naștere, când regele Kansa a poruncit ca toți pruncii să fie uciși, fiind salvat de un glas din cer, care a sfătuit-o pe mama lui să treacă peste fluviul Djamna și să fugă. Krșna fost un prinț, devenind mai apoi rege, care a umblat prin India înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. S-a retras în deșert, unde a fost ispitit de un demon. La un moment dat a fost și păstor, așa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar și un războinic feroce. Înainte să moară a anunțat că se va întoarce pentru a distruge răul. Nașterea lui Buddha, de asemenea miraculoasă, a fost stabilită cu aproximativ cinci secole înaintea celei a lui Iesous și profețită cu mult timp înainte. Regele zeilor a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, a lăsat-o însărcinată iar ea i-a dat naștere prințului Siddhartha Gautama. Prințul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când s-a transformat în Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara, a umblat prin țară înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. Înainte să moară și-a anunțat adepții că se va întoarce pentru a distruge răul. Dacă Buddha și Krșna erau reîncarnări ale lui Vișnu, în evangheliile canonice Sfântul Duh a păstruns în trupul lui Iesous. Și el a fost ispitit de un demon, a străbătut țara înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a făcut miracole și a promis că se va întoarce pentru a distruge răul. În plus, în Bhagavad-Gita, Krșna spunea că se întrupează de câte ori Legea slăbește și se întărește nelegiuirea. În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (5:17), o idee asemănătoare cu cea a zeului indian. Iar aceste asemănări remarcabile în viețile celor trei nu pot fi puse pe seama întâmplării.

Pe lângă acestea, mai există câteva asemănări dintre Iesous și Enlil, zeul furtunii, fiul și moștenitorul împăratului ceresc Anu. Așa cum ar fi:

– Iesous era numit „păstorul cel bun” iar Krșa era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil în Sumer era „bunul păstor”.

– Iesous era numit „regele iudeilor”. Creștinii îl consideră Christos, adică Mașiah (Mesia) evreilor, care înseamnă „Cel uns”, în acele vremuri fiind unși doar regii. Pentru sumerieni Enlil avea rangul de rege, simbolizat și de numărul său, 50.

– Iesous spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moștenea de la tatăl său.

– Iesous spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui său. Enlil era fiul ascultător, care asculta întotdeauna ordinele tatălui său, An / Anu. Simbolul creștinismului este crucea, care în Mesopotamia era simbolul lui An.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous stă la dreapta puterii. La Markos, el a urcat la cer și șade la dreapta lui Dumnezeu. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta împăratului An în Consiliul Zeilor.

– Evanghelia lui Matthaios anunță că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iesous „venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal-Hadad, Enlil la canaaneeni, era „călărețul norilor”.

– Evanghelia lui Markos 3:17 ne spune despre frații Iakobos (Iacov) și Ioannes (Ioan) că Iesous „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului”. Nu putem ști ce l-a determinat pe Iesous să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem ști nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul și fulgerul.

– Când era împreună cu ucenicii săi în corabie, Iesous a oprit furtuna care le amenința viețile, certând-o (Evanghelia lui Matthaios 8:26). Același episod este prezent și la Markos: „Și el, sculându-se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare” (4:39). Când Iesous a mers pe apă până la ucenicii săi, la fel ca Viracocha al incașilor, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Matthaios 14:32, Markos 6:51). Evangheliile relatează și uimirea oamenilor în fața celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?” (Matthaios 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?

– În Talmud, Iesous este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a zeului creștinilor, în egipteană „pandira” se scrie „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât care se așează întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am văzut, era sumerieanul An, tatăl lui Enlil.

– După Evanghelia lui Ioannes, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul, care aici îl simbolizează pe Iesous, în general reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și la Ioannes îi este atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt.

– Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a încarnat în Iesous. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Sutakh (Seth pentru greci), numit Enlil de sumerieni.

– Pentru restul gnosticilor, eonul Christos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, și a intrat în corpul omului Iesous. În concepția lor, acest eon era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Christos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna sau Chrișna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeași entitate.

– În Apologeticus, scriitorul creștin Quintus Septimius Florens Tertullianus nota că în cadrul luptelor de gladiatori din Cartagina a fost expusă în public o pictură care îlegypt_god_seth_by_andacia-d7elylu reprezenta pe Iesous având „urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în mână ținând o carte și îmbrăcat în togă”. În cronica lui Tertullianus, creștinii erau acuzați că se închinau unui cap de măgar dar și că participau la orgii, crime și incesturi. Aceste acuzații sunt menționate și de Marcus Minucius Felix în Octavius. Pe un sarcofag din secolul al III-lea, un măgar și un bou apar lângă ieslea în care a fost așezat pruncul Iesous. De asemenea, în episodul fugii în Egipt descris de Evanghelia lui Matthaios, Maria este reprezentată de cele mai multe ori călare pe un măgar. Ceea ce indică o nouă legătură a lui Iesous cu Sutakh / Seth, zeul care pentru egipteni avea capul unui animal asemănător cu măgarul.

– În capitolul 12 al Apocalipsei lui Ioannes, un balaur mare „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Copilul, identificat de creștini cu Iesous, a fost salvat la fel ca Zeus (același Enlil) în miturile grecilor. Numele nimfei Melissa, care l-a hrănit pe micuțul Zeus cu miere în legendele elene, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iesous”.

– Iesous era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Orașul egiptean Pi-Ramses, închinat lui Sutakh (Seth), se mai numea „orașul leului”. La hinduși, Șiva este reprezentat cu un leu sub picioare; cum Șiva este Enki, inamicul lui Vișnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. Și Iștar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei din același motiv.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (10:34). În Evanghelia lui Thomas, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” și  „am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește”. Enlil era un zeu războinic iar focul unul dintre elementele sale, în antiteză cu apa lui Enki.

– Iesous susținea că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Același lucru se poate spune și despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul lui Enki pe Pământ.

– În religiile mesopotamiene, mama lui Enlil era numită adesea „Fecioara”. În creștinism, Maria, mama lui Iesous, poartă același epitet.

– Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu considerat de creștini a fi o profeție despre zeul lor, Iesous, ascunde o referire la același Enlil. „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (7:14-15), scria profetul. Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emanuel se traduce prin „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). În sumeriană „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel / Immanuel este „Zeul furtunii și al Cerului”, adică nimeni altul decât Enlil.

– Dacă Iesous ar fi trăit în Iudeea primului secol, numele lui ar fi fost Yeșua (o variantă a numelui Yehoșua), care a fost tradus eronat de evrei în speranța că și creștinii le vor adopta zeul. În varianta oficială, numele lui înseamnă „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr creștinismul a adoptat divinitatea evreilor, deși nu era zeul despre care vorbea Iesous.jesus_vs_satan_1680x1050 Noul Testament nu folosește nici măcar o singură dată numele Yahweh pentru zeul suprem, ci Theos, derivat din grecescul „theoreo”, adică „a vedea, a privi, a observa”. Numele Yeșua / Yehoșua este compus din „Yah” (prescurtarea numelui Yahweh și totodată numele Lunii la vechii egipteni) și „șua”, care înseamnă „plâns”. Yeșua / Yehoșua se traduce ca „Plânsul lui Yahweh” sau, și mai corect, „Cel care îl face pe Yahweh să plângă”. Adică îl desemnează pe dușmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil. După ce Iesous a murit pe cruce, evangheliile susțin că a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului din Ierusalim, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

– Evangheliile susțin că demonii știau cine este Iesous, iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: tu ești fiul lui Theos. Și el le certa mult ca să nu-l dea pe față” (Markos 3:11-12); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Christosul” (Loukas 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Christos” (Markos 1:34). „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos. Și Iesous l-a certat, zicând: Taci și ieși din el” (Markos 1:23-26). Cum de îl cunoșteau demonii? De ce le era frică de el? Și de ce nu-i lăsa să-i decline identitatea? Dacă Iesous era Enlil, devine firesc ca demonii, slujitorii lui Enki, să fi fost înfricoșați de cel mai temut dușman al lor.

În Evanghelia lui Matthaios, „venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci” (16:13-14). Aceeași evanghelie sugerează că profetul Elias (Eliyahu în Vechiul Testament sau Ilie în limba română) s-a încarnat în Iesous, spiritul său părăsindu-l pe crucificat înainte de a muri: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iesous cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta” (27:46-47). Evanghelistul Matthaios, la fel ca Pistis Sophiaa gnosticilor, susține că Eliyahu / Elias s-a încarnat și în Ioannes Botezătorul. În Vechiul Testament, profetul Eliyahu a înmulțit făina și uleiul unei văduve, cât să nu se consume până la sfârșitul secetei, și i-a înviat fiul, minuni asemănătoare celor ale lui Iesous. De asemenea, profetul a făcut să coboare foc din cer atât în timpul concursului cu profeții lui Baal, cât și împotriva soldaților regelui Ahazyahu, la fel ca Viracocha în miturile incașilor. Se pare că responsabil pentru aceste minuni era un duh care, după ce Eliyahu a fost ridicat la cer, a trecut din profet în discipolul său, Elișa. După ce a primit duhul, Elișa a realizat miracole la fel ca Eliyahu și Iesous: a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea lucrătorilor unui câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Să fie același duh care a intrat în Iesous conform Evangheliei lui Matthaios? Numele profetului Eliyahu și al discipolului său, Elișa, conțin numele zeului suprem din religia canaaneană sau levantină. El sau Eli este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Vechiul Testament sugerează și alte legături dintre profet și acest zeu:

– Trei căpetenii cu câte cincizeci de soldați fiecare au venit la Eliyahu, în aceeași poveste Obadiah a ascuns câte cincizeci de prooroci în două peșteri, cincizeci de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil pentru sumerieni, adică rangul de rege.

– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin” a fost o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldații regelui Ahazyahu. Profetul a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Numele Baal-Zebub derivă din cel al lui Baal-Zephon (Marduk), iar Așera din cel al zeiței Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ, motiv pentru care este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul unul dintre simbolurile lui.

Pe Enlil îl mai găsim în creștinism nu doar sub aspectul lui Iesous, ci și sub cel al arhanghelului Mikha’el (Mihail în română), preluat din iudaism. În legenda lui Lucifer, din care Iesous lipsește, cel care s-a luptat cu îngerul răzvrătit a fost Mikha’el, ceea ce ne amintește de Enlil și Enki. În Cartea lui Hanokh (Enoh), Mikha’el este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduși de Azazel. În Kabbalah se spune că sufletul omului este împărțit în două: dreapta se numește Mikha’el iar stânga Samael. Atât pentru creștini, cât și pentru evrei și musulmani, Mikha’el este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă și opoziția sa față de Lucifer / Azazel / Samael mi1(care sunt nume ale lui Enki) îl indică pe Mikha’el ca fiind Enlil. Numele său a fost interpretat ca o interogație, „Cine este ca Dumnezeu?”, însă în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar „el” nu înseamnă doar „Dumnezeu”, ci și „zeu” sau „zeu suprem”. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „Cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moștenitorul lui Anu și reprezentantul său pe Pământ, cel care primea toate titlurile și funcțiile tatălui său, Enlil era asemenea zeului suprem. Protestanții timpurii, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea consideră că Mikha’el s-a încarnat în Iesous. În creștinism, Mikha’el este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar și al câtorva munți. În arta medievală era reprezentat ținând în mână o balanță, cu care judecă sufletele morților, precum și Cartea Vieții. Toate acestea ne indică o singură concluzie: în creștinism, la fel ca în iudaism, Mikha’el este un alter-ego al zeului Enlil. Din acest motiv, în legenda lui Lucifer Mikha’el este cel care a condus armata îngerilor împotriva răzvrătiților, iar în cea a Apocalipsei Iesous a preluat acest rol.

Mitul lui Lucifer e arhicunoscut în rândurile creștinilor și nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulți se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în viețile lor. Puțini știu însă că Lucifer este inexistent în Biblie. Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Yeșa’yahu(Isaia) și al douăzeci și optulea din Cartea lui Y’hez’qel (Iezechiel).

Cuvântul „lucifer”, care înseamnă „aducătorul luminii”, era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineață), după cum se observă în operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară romanii foloseau un alt nume, „vesper”. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineață Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deși era vorba despre aceeași planetă. În Biblie, Diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, șarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Yeșa’yahu 14:4-17, profetul care a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineață („helel” în ebraică), căzut în ochii Domnului. Așa cum era firesc pentru un roman, Eusebius Sophronius Hyeronimus din Stridonul Dalmației a tradus „luceafărul de dimineață” prin cuvântul latinesc „lucifer”. Unii interpreți ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului „lucifer” și faptul că Yeșa’yahu se referea în respectivul capitol la regele Babilonului, înțelegând că este vorba despre Satan și despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 1:19, același cuvânt („phosphoros” în greacă, echivalentul ebraicului „helel”) a fost tradus în latină tot prin „lucifer”, fără a fi o referire la Diavol. Iar în Apocalipsa 22:16, Iesous spune: „Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, luceafărul de dimineață („helel” în ebraică, „phosphoros” în greacă și „lucifer” în latină – n.a.)”. „Înțelepții” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului „lucifer”, adică „luceafăr de dimineață”, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeași logică și la Yeșa’yahu.  Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol și răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton și Biblia regelui James, folosită și astăzi de cei mai mulți vorbitori de limba engleză.

Capitolele 13 și 14 ale Cărții lui Yeșa’yahu se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Yeșa’yahu, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune profetului: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului și vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele lui Yahweh cel puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voilucifer1 pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu și cetățile le dobora și nu da drumul robilor săi?» Toți împărații popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locașul său. Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, ca rămășițele celor care au fost uciși cu lovituri de sabie, zvârliți pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău și pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Așadar, este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la un înger răzvrătit. Acest rege a stârnit mânia zeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe iudei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ. Propoziția „oare acesta este omul de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o ființă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus este despre regele Babilonului, nu despre vreun înger răzvrătit.

La fel stau lucrurile și în Cartea lui Y’hez’qel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu amenințări la mai multe popoare: în capitolul 24 la israeliți, în capitolul 25 la amoniți, moabiți, edomiți și filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tir, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni și lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 la israeliți, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munții Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roș, Meșec și Tubal. Amenințările lui Yahweh prin gura lui Y’hez’qel erau îndreptate către oameni: israeliții care și-au pierdut credința sau dușmanii Israelului. În capitolele 26 și 27 se observă că Yahweh se referă la orașul Tir din Liban: „Iată sunt împotriva ta, Tirule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale”, „Și tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tirului, și zi către el…”. Capitolul 28 continuă amenințările la adresa orașului Tir, de această dată îndreptate către conducătorul său: „Fost-a cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domnește în Tir: Așa zice Yahweh Elohim: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Yahweh în inima mărilor», dar tu, deși nu ești Dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel cu Dumnezeu” (1-2). Rămâne un mister motivul pentru care cei mai mulți consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Y’hez’qel la cel ce domnește în Tir, adică la regele cetății, care era om, nicidecum înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva mărturii scrise, mai ales în Biblie, care să ateste faptul că, în timpul lui Y’hez’qel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înțelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se egal cu zeii. Pasajul „nu ești Dumnezeu, ci om” subliniază că acest conducător al Tirului era om, nu înger sau Dumnezeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, fără îndoială că pasajul de mai sus ar fi specificat: „nu ești Dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm și motivele aroganței regelui din Tir: „Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniyyel și nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta s-a îngâmfat cu bogăția ta” (3-5). Pentru că a născocit o metodă de a se îmbogăți, regele s-a considerat foarte înțelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice demonstrează că orașul Tir a fost unul foarte bogat în antichitate, lucru pe care îl explică detaliat capitolul 27 al Cărții lui Y’hez’qel. Regele din Tir s-a îmbogățit foarte mult de pe urma negoțului, lucru care i-a crescut și aroganța. Deoarece era foarte bogat și probabil foarte inteligent (cel puțin din punctul său de vedere), regele s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toți. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, așa zice Yahweh Elohim: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, și aceia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî și vei muri în inima mărilor de moartea celor uciși” (6-8). Yahweh susține că regele din Tir va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară, conform mitologiei iudeo-creștine. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru o mie de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susține că regele din Tir va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, amenințând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioannes care susține că îngerul decăzut nu este mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigașului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu ești un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiați împrejur, căci eu am spus aceasta, zice Yahweh Elohim” (9-10). Din nou este subliniată ideea că regele din Tir este doar un om și că va fi ucis de către oameni. În versetele 11-12 se amintește că este vorba despre regele din Tir, un om, și nu un înger: „Și a fost cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tirului și-i spune…”.

Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Așa zice Yahweh Elohim: Tu erai pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur; toate erau pregătite și așezate cu iscusință în cuibulețe și puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit, și eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare și te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ și te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept, ți-ai pângărit altarele tale; și eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va și mistui; și te voi preface în cenușă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toți cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază și în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate fragmentele dinainte de demonstrează că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a pasajului de mai sus este următoarea: regele din Tir era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogățit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l amenințe prin gura unui profet decât să-l pedepsească așa cum ar face o divinitate atotputernică. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de ființă ar putea fi neprihănită, în timp ce toți oamenii se nasc păcătoși. Ideea absurdă a nașterii tuturor oamenilor cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica creștină. Vechiul Testament nu susține această ipoteză, ci chiar consideră că au existat oameni neprihăniți. Iată câteva exemple: „Noah era om drept și neprihănit între oamenii timpului său” (Facerea 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptății și Yahweh să cunoască neprihănirea mea” (Cartea lui Iyyob 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepți, iar strâmbătatea prăpădește pe cei vicleni” (Pildele lui Șelomo 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găsește scăpare în neprihănirea lui” (Pildele lui Șelomo 14:32), „Mai de preț este săracul care umblă intru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene și nebun” (Pildele lui Șelomo 19:1), „Mai de preț e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat” (Pildele lui Șelomo 28:6), „…amăgind gândul bun și neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană și mincinoasă” (Cartea Esterei 8:12). Așadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniți este în contradicție cu învățăturile Vechiului Testament. Despre oamenii credincioși se spune chiar și astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care își pierd credința că s-au îndepărtat de Divinitate. Aceeași idee este prezentată și mai sus: regele din Tir era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia nivelul ridicat de credință al regelui, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinței sale, regele era desăvârșit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai și chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credință și de zeul său, considerându-se el însuși un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit”). Pierzându-și credința s-a îndepărtat de Yahweh adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Observăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau cam necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganța regelui din Tir l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care și-l câștigase anterior prin credință.descărcare (2)

Acestea sunt pasajele care au dat naștere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre vreun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, așa cum procedau de altfel majoritatea. Acele pasaje i-au fost atribuite ulterior noului personaj negativ din creștinism care, de asemenea, a fost copia uneia dintre vechile zeități. Dacă Mikha’el și Iesous îl reprezintă pe Enlil, inamicul său, Lucifer, este fără doar și poate zeul răzvrătit Enki. În miturile lumii, acesta și-a atacat tatăl și a fost nevoit să se lupte cu fratele său mai mic, zeul furtunii, fiind învins și exilat pe Pământ; pentru creștini Lucifer a încercat să-și detroneze tatăl, s-a luptat cu fratele său mai mic și a fost izgonit pe planeta noastră. Apocalipsa lui Ioannes descrie lupta dintre cei doi frați: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Acest inamic identificat cu Lucifer, deși Biblia nu folosește acest nume, este numit „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana”; în miturile din întreaga lume, Enki este numit adesea „Marele Șarpe”. În plus, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat în 1889 că zeul Loki din miturile scandinavilor este varianta nordică a lui Lucifer, iar pe Loki l-am echivalat deja cu sumerianul Enki.

Mitologia creștină susține că, după căderea sa în păcat, Lucifer s-a transformat în Satan. Însă este vorba despre două entități diferite, cel puțin pentru inventatorii creștinismului. În Apocalipsa lui Ioannes, din mare a ieșit o Fiară cu un aspect fizic identic cu al Balaurului, adică având șapte capete și zece coarne. „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2) și „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Aspectul fizic identic al celor doi ne sugerează posibilitatea înrudirii lor. Ceea ce înseamnă că Fiara nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki, care conform legendelor lumii a preluat tronul tatălui său și conducerea Pământului. Ioannes mai spune că Fiara a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, Fiara fiind „rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremație împotriva lui Enlil, Marduk fiind învins inițial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, conform miturilor, Marduk a primit conducerea planetei. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iștar, marea zeiță a Babilonului, sora și consoarta lui Marduk. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă identitatea Fiarei,satan2 conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” fiind Belial, nume care provine din Bel, epitetul lui Marduk în Babilon. Dacă în Apocalipsă Fiarei i s-a dat stăpânirea acestei lumi, în Evanghelia lui Loukas Diavolul sau Satan îi spune lui Iesous: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc” (4:6), poveste confirmată și de Evanghelia lui Matthaios. În Epistola a doua către Corinteni a Apostolului Paulos Satan este numit „Dumnezeul veacului acestuia” (4:4), iar în Evanghelia lui Ioannes „stăpânitorul lumii acesteia” (12:31) și „stăpânitorul acestei lumi” (14:30, 16:11). Așadar, Fiara din Apocalipsă și Satan din restul cărților Noului Testament sunt același personaj: Marduk al babilonienilor, fiul lui Enki / Lucifer. De altfel Nergal, unul dintre aspectele distrugătoare ale lui Marduk în Babilon, a fost echivalat de părinții creștinismului cu Satan.

Cine este Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Iesous? În varianta oficială, acceptată și de creștinism, și de iudaism, este vorba despre divinitatea Vechiului Testament, Yahweh. Cu toate acestea, Noul Testament nu folosește nici măcar o dată acest nume, preferându-l pe Theos. În plus, dumnezeul Noului Testament este unul al iubirii și iertării, total diferit de răzbunătorul și nemilosul zeu al evreilor. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). În scripturile evreiești Yahweh își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Pentru autorii Noului Testament, cât și pentru gnostici și esenieni, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. Atunci care este adevărata identitate a lui Theos, zeul suprem în viziunea lor și tatăl lui Iesous? Nu poate fi decât An, conducătorul panteonului sumerian, tatăl lui Enlil, numit de akkadieni, babilonieni, asirieni și hitiți Anu sau Anum. Numele său, scris în cuneiforme printr-o cruce (simbolul creștinismului), înseamnă „Cer”. El era pentru mesopotamieni inteligența divină care a creat Universul, a cărui împărăție se afla în Cer, exact ca Theos al creștinilor. An / Anu și-a trimis pe Pământ fiul, pe Enlil, cu misiunea de a salva planeta de influența zeilor decăzuți ai lui Enki. o poveste similară cu cea a creștinismului.

Deși creștinismul se consideră o religie monoteistă, nu a eliminat zeii vechilor popoare, ci i-a transformat. Chiar Iesous a confirmat existența acestor divinități în scrierile creștine timpurii: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Dumnezeu, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus), „Adevărat, adevărat zic vouă: voi veți fi cei dintâi în împărăția cerurilor, înaintea tuturor celor nevăzuți, și a tuturor zeilor, și a tuturor arhonților, care se află în al treisprezecelea eon și în al doisprezecelea eon” (Pistis Sophia, capitolul 52). În genealogia lui Iesous după Matthaios întâlnim două personaje numite Amon și Maat, botezate mai mult ca sigur după zeii egipteni cu aceleași nume. De fapt și evanghelistul Matthaios și-a primit numele de la aceeași zeiță Ma’at. În Evul Mediu, marele zeu al Egiptului antic, Amon, a fost transformat în demon, după cum se observă din Pseudomonarchia daemonum a lui Johan Wier din 1583. În scrierile oculte gotice din secolul al XVII-lea, Baal, unul dintre cei mai importanți zei ai Canaanului, a avut aceeași soartă. Zeul filistenilor, Baal Zephon, redenumit Beelzebub în Vechiul Testament, a devenit unul dintre cei șapte prinți ai Iadului în demonologia creștină. În Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique („Contacte supraterestre. Iluzia cosmică”) din 1995, ufologul francez Jean Sider remarca: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației (…)Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.tumblr_static_tumblr_static__640 În aceeași carte, antropologul și egiptologul britanic Margaret Murray observa că Diavolul cu coarne al vrăjitoriei medievale nu era Satan sau Lucifer, ci reminiscența unui zeu care, mai târziu, a fost venerat de celți sub numele Cernunos. Nu toți vechii zei au fost demonizați de creștinism, unii dintre ei devenind sfinți. În începutul secolului al VIII-lea, un călugăr grec a luat din cartea indiană Lalitavistara Sutra partea referitoare la Buddha, a înlocuit numele hinduse cu unele siriene și astfel a luat naștere povestea Sfântului Iosaphatus. În cartea Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele din 1923, jurnalistul și istoricul rus Yemelyan Mikhailovich Yaroslavsky nota: „Zeitățile antice grecești ale agriculturii, Dionysos și Demeter, s-au transformat în sfinții creștini Dionisie și Dimitrie; Castor și Pollux în Cosma și Damian, iar zeul mărilor Poseidon s-a preschimbat în «cuviosul» Nicolaie”. Tot el mai spunea că zeița Diana Pudica a devenit sfântul Pudus, zeița Ceres Flavia – sfânta Flavia, gorgonele au fost preschimbate în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului Aura Placida s-a divizat în sfintele Aura și Placida. Mai mult, salutul de Anul Nou în Imperiul Roman, „Perpetuam felicitatem” („Îți doresc veșnică fericire”), a devenit sfintele Perpetua și Felicitas. Cum viticultorii romani erau obișnuiți să prăznuiască ziua zeului Bacchus, Biserica l-a înlocuit pe zeu cu Sfântul Vicentius, dar a fost nevoită să lase toate datinile așa cum erau. Referindu-se la arhanghelii din creștinism, împrumutați din iudaism, Yaroslavsky scria: „Terminația numelor arată că acești arhangheli au fost odinioară zei (în traducere exactă Rafail înseamnă «zeu-tămăduitor»)”.

În tradiția românilor, după cum nota Alice Dumitrescu în numărul 18 al revistei Supermagazin, Sfântul Vasile este considerat patronul viticulturii și, implicit al vinului. El este bețiv dar foarte bun. Iubește, joacă, cântă și strică fetele, iar de ziua lui se fac chefuri. Deloc surprinzător, și Vasile pare a fi copia grecului Dionysos sau a romanului Bacchus. În ziarul Evenimentul Zilei din 6 decembrie 1993, Corneliu Ciocan scria că Sfântul Nicolae este considerat cel mai apropiat sfânt de sufletul țăranului român. El stă de-a stânga tatălui ceresc, se susține că a fost „bețiv mare” înainte de a fi sfânt, este patron al marinarilor și pescarilor, ocrotitor al hoților. Se susține că el l-a salvat pe Noah (Noe) șisaint-nicolas-swiss-lg corabia lui de la înec. De ziua sfântului, fetele iau colivă sfințită și o păstrează la icoane pentru a face vrăji viitorilor lor soți în seara zilei de Sfântul Vasile. Chiar dacă tradiția creștină îl consideră pe acest sfânt un episcop din Mira care a trăit în secolele III-IV, este menționat pentru prima oară în Martirologiul roman din secolul al VI-lea. Iar atributele sale par a fi fost copiate de la Enki, patronul beției (sub ipostazele sale de Dionysos ori Bacchus) și al magiei, cel care în Consiliul Zeilor ședea la stânga împăratului Anu și care în miturile mesopotamiene l-a sfătuit pe Utnapiștim / Atra-hasis să-și construiască o arcă pentru a se salva de Potop. Același Enki pare să fi servit ca model și pentru Ioannes Botezătorul. Numele sfântului biblic provine din cel al lui Oannes, o divinitate acvatică menționată de preotul babilonian Berossus, pe care am identificat-o cu Enki. Fiind o divinitate acvatică, în cultele lui Enki se practica botezul, exact îndeletnicirea lui Ioannes. Într-un vechi imn babilonian, zeul Sin (același Enki) este numit „iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Chiar se poate considera că a deschis drumul zeilor pe Pământ, ținând cont că a fost primul ajuns aici, Enlil preluând de la el conducerea Terrei. Și Ioannes Botezătorul a deschis drumul lui Iesous, în evanghelii el fiind cel care a propovăduit sosirea mântuitorului înainte ca acesta să-și înceapă misiunea divină. Iar creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, ceea ce ne duce cu gândul tot la „drumul” deschis de Sin / Enki.

O curiozitate ignorată adesea de cercetătorii Bibliei este prezența și în Noul Testament a numerelor importante pentru mai toate popoarele lumii, în special pentru evreii pasionați de simbolism: 3, 7, 12, 33, 40 sau 50. De exemplu, Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa, 40 fiind numărul lui Enki în Sumer. A fost crucificat la 33 de ani, după ce a îndeplinit 33 de miracole, 33 fiind unul dintre cele mai importante numere pentru evrei și masoni. În Cartea egipteană a morților se spune că pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a zeiței Ma’at, se găseau 42 de judecători ai morților. Acești zei și zeițe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Djehuty (Thoth) nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății, dar și 42 de cărți ale soțului ei, Djehuty. În cinstea zeiței, Egiptul antic a fost împărțit în 42 de districte, numite nome. Conform evanghelistului Matthaios (al cărui nume provine tot din cel al zeiței Ma’at), de la Abraam la Iesous au trecut 42 de generații, tot atâtea câte s-au scurs de la Dawid la Iesous conform evanghelistului Loukas. În Apocalipsa lui Ioannes, Fiara va domni pe Pământ 42 de luni. Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Iar Biserica Catolică consideră că apostolul Paulos a fost convertit la creștinism în anul 42. Toate repetările intenționate ale numerelor sacre din misticismul mondial sugerează că povestea Noului Testament nu poate fi una reală, ci una simbolică sau, mai exact, fantezistă.

Cine a scris Noul Testament? Părerea majorității este că evangheliștii nu pot fi decât patru dintre apostolii lui Iesous, iudei din Palestina primului secol al erei noastre. Însă din Biblie reiese că evangheliștii nu cunoșteau nici geografia, nici situația politică, nici flora și nici fauna tărâmului făgăduit de Yahweh evreilor. Iată câteva exemple:mitra

Herodes Antipatros (Irod Antipa în română) nu a deținut niciodată titlul de rege, așa cum credea Markos (6:14), ci de tetrarh, după cum au menționat corect Matthaios și Loukas. Dacă Iesous s-a născut pe când Quirinius devenise guvernatorul Siriei și a organizat un recensământ al populației, așa cum susține Loukas, în niciun caz regele Herodes cel Mare (tatăl lui Herodes Antipatros) nu putea ordona atunci uciderea pruncilor, așa cum povestea Matthaios, pentru că era mort de un deceniu. Pontius Pilatus (Pilat din Pont) nu era „procuratorul Iudeii”, așa cum credea Loukas (3:1), ci prefectul Samariei, Iudeei și Idumeei. Pilatus nu era nici virtuos și nici nu l-ar fi crucificat pe Iesous de teama unei răscoale, așa cum susțin evangheliile, ținând cont că nu s-a sfiit să înăbușe în sânge revoltele localnicilor. În jurul anului 30, când iudeii din Ierusalim s-au răzvrătit din cauza deciziei prefectului de a construi un apeduct cu banii Templului lui Yahweh, Pilatus a ordonat uciderea tuturor răsculaților. La jumătatea anului 36, trupele sale i-au masacrat în Samaria pe cei care au încercat să urce pe Muntele Garizim pentru a dezgropa câteva obiecte sacre. În aceste condiții, în niciun caz Pontius Pilatus nu ar fi condamnat la moarte un om nevinovat de frica localnicilor, mai ales când avea alături patru mii cinci sute de soldați gata să ucidă orice răzvrătit. Iar cea mai mare astfel de eroare, pe care n-ar fi făcut-o niciun evreu din Palestina primului secol, se întâlnește în Evanghelia lui Loukas, care menționează „zilele arhiereilor Annas și Caiaphas” (3:2). În Evanghelia lui Ioannes, Iesous a fost dus întâi la Annas și apoi la Caiaphas. Însă la Ierusalim nu au fost niciodată doi mari preoți în același timp, deoarece legea mozaică interzice acest lucru, prin urmare Annas și Caiaphas nu puteau deține concomitent această poziție. Hanan sau Annas a fost mare preot din anul 6 până în anul 15 iar ginerele său, Yosep Caiaphas, din 18 până în 36. Între ei au mai fost trei mari preoți: Yișma’el ben Phiabi, El’azar ben Hanan și Șim’on ben Camithus. Autorul Faptelor Apostolilor a încurcat și mai mult lucrurile, menționându-l pe Annas / Hanan ca mare preot în locul lui Caiaphas (4:6). „Vedem, așadar, că evangheliștii nu știu aproape nimic despre situația politică a Palestinei din epoca aceea. Ei nu amintesc nici măcar cele mai însemnate fapte din istoria Iudeei. Astfel, în evanghelii nu este oglindită puternica zguduire socială care a avut loc în Iudeea în acele timpuri; nu se povestește nimic despre ura grozavă față de dominația romană de care erau animați evreii în acea vreme și care se manifesta aproape zilnic sub forma unor răzmerițe fără nicio perspectivă de izbândă”, scria  E. Moutier-Rousset în Le Christ a-t-il existé? („A existat oare Iisus Hristos?”) din 1922.

Autorii Noului Testament dau dovadă de aceeași ignoranță și în ceea ce privește geografia Palestinei. În operele scriitorilor laici, precum și în Vechiul Testament, „pământul făgăduinței” este descris în amănunțime. Însă din evanghelii lipsesc denumirile orașelor și satelor care sunt indicate în alte izvoare, cu câteva mici excepții. Ținuturile prin care a călătorit Iesous sunt foarte limitate și pustii, astfel încât localitățile mai populate sunt rare. De exemplu, deși conform Noului Testament Iesous s-a plimbat timp de un an pe lângă orașul Tiberias, un centru important al țării, nu a pus niciodată piciorul acolo. În schimb, a preferat să-și desfășoare activitatea miraculoasă în Capernaum, un satcrucifixion-sunset-silhouette-series-david-dehner pescăresc! În drumul său spre Ierusalim, Iesous ar fi trebuit să treacă prin vreo treizeci de localități în Samaria și patruzeci în Perea, însă evangheliștii nu menționează niciuna. Lipsesc și menționările numelor numeroșilor munți pe care a urcat Iesous sau a multelor torente și pârâuri care se varsă din Iordan, peste care Iesous ar fi trebuit neapărat să treacă în timpul peregrinărilor sale. Este limpede că evangheliștii nu cunosc nimic despre Iudeea, în afara unor toponime familiare unor greci sau sirieni, așa cum ar fi Ierusalimul, Betleemul și încă vreo două-trei denumiri. În schimb, autorii Noului Testament menționează orașul Nazareth, care nu este amintit nici în Vechiul Testament, nici în scrierile celorlalți autori evrei. De fapt, nu există menționări ale lui în surse evreiești înainte de secolul al treilea, după cum observa și arheologul american James F. Strange. Probabil cea mai clară dovadă a ignoranței evangheliștilor în privința geografiei Palestinei o reprezintă povestea judecării lui Iesous, care a fost dus în aceeași noapte din Ierusalim la reședința lui Pontius Pilatus și înapoi, deși prefectul roman își avea reședința în Cezareea, pe malul Mării Mediterane, la aproximativ o sută de kilometri de Ierusalim. Iar un drum de două sute de kilometri într-o singură noapte ar fi fost imposibil în acele vremuri. Așadar, îi dăm dreptate lui E. Moutier-Rousset care spunea în Le Christ a-t-il existé? că „toată Galileea evangheliștilor este o țară fantezistă despre care ei nu aveau nici un fel de reprezentare reală”.

Deloc surprinzător, evangheliștii nu cunoșteau nici flora sau fauna Palestinei ori a țărilor învecinate. În Noul Testament nu apar animalele sălbatice tipice Palestinei, cum ar fi: leul, pantera, pisica sălbatică, șacalul, hiena, mistrețul, cameleonul, gazela, iepurele, uliul, barza, etc. Nici un astfel de animal des întâlnit în acea regiune nu este amintit în evanghelii și nici nu este folosit ca termen de comparație în parabolele lui Iesous, unde apar numai lupul, năpârca sau corbul. Adică animale tipice pentru Italia, Grecia ori Asia mică, nicidecum pentru Galileea. La fel de inexistente sunt și animalele domestice cum ar fi capra, care este des întâlnită în Palestina. Surprinzător, Markos menționează în evanghelia sa o turmă uriașă de porci, formată din două mii de capete (5:13), într-o țară ai cărei locuitori nutresc o aversiune profundă față de aceste animale și unde, bineînțeles, absolut nimeni nu se îndeletnicește cu creșterea lor! Chiar și în țările unde se cresc porci este greu de întâlnit o asemenea turmă numeroasă în zilele noastre, darămite acum două milenii. Și într-o țară în care nimeni nu suportă porcii din motive religioase!

Flora din evanghelii este la fel de sărăcăcioasă ca și fauna. Nu este pomenit curmalul, un arbore atât de prețuit în Palestina și atât de caracteristic acelor meleaguri. Nu sunt amintiți nici cei mai obișnuiți arbori cum ar fi măslinul, portocalul, rodia sau migdalul. Doar smochinul apare la Markos (11:13), numai pentru a fi blestemat de Iesous. Iar dacă prin Christianity tourism destinations„grăuntele de muștar” de la Loukas se înțelege sămânța plantei de muștar, atunci evanghelistul n-a văzut în viața lui o asemenea plantă, din moment ce consideră că „a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui” (13:19). Confundarea unei mici plante cu un ditamai copacul nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței, nicidecum a „inspirației divine”, așa cum le place credincioșilor să creadă. „Această scurtă trecere în revistă a florei și faunei din evanghelii ne arată că autorii sfintei scripturi au trăit probabil într-un oraș mare, departe de Iudeea, poate la Alexandria, Roma, Salonic sau Antiochia. Aici ei se îndeletniceau cu vreun mărunt meșteșug casnic și nu ieșeau din casă decât spre a se închina. De aceea, probabil, ei nu cunoșteau nimic nu numai despre Galileea, dar nici despre satele cele mai apropiate de propriul lor oraș”, mai scria E. Moutier-Rousset în cartea sa din 1922.

Așadar, cei patru evangheliști nu puteau fi iudei din Palestina primului secol, prin urmare nici martori ai evenimentelor pe care le-au descris în Noul Testament. Concluzie la care au ajuns chiar și primii creștini. De exemplu, episcopul Papius scria în secolul al II-lea despre evanghelistul Markos: „el nu l-a auzit pe Christos (…) el s-a alăturat mai târziu lui Petros, care propovăduia învățătura”. În prezent, părerea generală a cercetătorilor, inclusiv a teologilor, este că evangheliștii nu au fost apostolii lui Iesous, iar Noul Testament a fost scris la ceva timp după crucificarea mântuitorului creștinilor, probabil prin secolul al II-lea. Ceea ce era logic, de altfel, ținând cont că Noul Testament a fost scris în limba greacă (motiv pentru care am ales folosirea numelor grecești ale personajele biblice), nicidecum în ebraică sau în aramaică, limbi vorbite în Palestina primului secol al erei noastre. Astfel înțelegem în sfârșit de ce Iesous nu apare în scrierile primului secol al erei noastre, de ce există în Noul Testament o mulțime de erori și inadvertențe legate de nașterea, învierea sau genealogia lui, de ce nu apare în profețiile veterotestamentare, de ce în povestea sa se repetă numere importante din simbolismul universal, de ce personajele și întâmplările legendelor creștine sunt copiate din alte religii: creștinismul nu se bazează pe întâmplări reale, ci pe povești inventate. Noul Testament, împreună cu restul cărților care compun mitologia creștină, au fost redactate în timp de către clerici cu imaginație bogată. Gregorios Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, îi scria sfântului Ieronimus, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. Iar episcopul Sinesios scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Impresionante sunt și cuvintele unui papă, adresate unui cardinal după ce, în Evul Mediu, Biserica Catolică a inventat indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iesus?”. Bine mai spunea apostolul Paulos în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Christos n-a înviat. Și dacă Christos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Theos, pentru că am mărturisit împotriva lui Theos că a înviat pe Christos, pe care nu l-a înviat, dacă deci morții nu înviază. Căci dacă morții nu înviază, nici Christos n-a înviat. Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit” (15:13-18). Pentru a se ascunde urmele acestei conspirații care a luat o amploare inimaginabilă, multă vreme predicile au avut loc doar în latină ori în salvonă iar credincioșilor le era interzis cu desăvârșire să atingă Biblia. Însă cine a inventat creștinismul, unde, când și de ce? Până acum am aflat că era vorba despre vorbitori de greacă, cel mai probabil locuitori ai unor orașe mari, care nu cunoșteau Palestina decât din auzite. Pentru a le afla identitatea, trebuie să înțelegem condițiile în care a apărut creștinismul.

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au Beijing, Confucius Templeînceput să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krișna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă, budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.krishna-arjuna

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrianismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India sau cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Heru”). Combinând filosofia ariană cu religiile indiană și babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrianism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp, Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.descărcare (3)

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionysos, vindecarea de la Asklepios și de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la căderea Imperiului Roman și a cuceririlor musulmane din estul Mediteranei, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrianismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Julius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Julia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare aphilo scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul Dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ambii se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un Dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea a devenit tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneadesa neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al patrulea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes, episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. seneca1Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă, în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii creștinismului.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander. În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm absolut nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexander Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexander din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al patrulea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-crestinilor/





Apocalipsa lui Ezdra, un fals grosolan al religiei crestine

6 02 2016

În anul 363, Conciliul de la Laodicea a stabilit că doar cărţile Vechiului Testament şi cele 27 ale Noului Testament trebuie incluse în canon şi utilizate în Biserici. În 393, Conciliul de la Hippo a stabilit, la rândul său, drept canonice cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Conciliul de la Cartagina din anul 397 a stabilit că doar 26 de cărţi ale Noului Testament sunt de origine divină. Canonul de atunci nu includea Apocalipsa lui Ioan, care a fost adăugată la un Conciliu ulterior de la Cartagina în anul 419. Stabilind cărţile care să facă parte din Vechiul Testament, primele trei concilii au eliminat toate celelalte scrieri, considerate apocrife, utilizate până atunci în biserici. În mod oficial, canonul pentru Biserica Catolică a fost stabilit la Conciliul Tridentin, între 1545 şi 1563. În 1672, Sinodul de la Ierusalim a stabilit canonul pentru bisericile ortodoxe, alegând aceleaşi cărţi ca la catolici pentru Noul Testament, dar un canon diferit pentru cel Vechi.prorok_ezdra-300x252

Dintre cele 27 de cărţi ale Noului Testament, doar opt sunt considerate scrise de autorii cărora le sunt atribuite, şi anume şapte dintre epistolele lui Pavel precum şi Apocalipsa (despre care se ştie că a fost scrisă de cineva numit Ioan, dar nu se ştie cine a fost acesta). Restul sunt fie falsuri, fie false atribuiri, fie cărţi a căror autenticitate nu este certă.

Cărţile apocrife, eliminate de Biserică, provin de la unii iudei sau creştini, care au atribuit aceste scrieri unor personaje din Sfintele Scripturi, pentru a le conferi autoritate. Până în secolul al IV-lea nu a existat o delimitare clară între acestea şi cele considerate canonice. Ca urmare, multe dintre evenimentele prezentate în ele au fost integrate în tradiţia ortodoxă (cum ar fi adormirea Maicii Domnului, copilăria lui Iisus, coborârea sa în iad, etc.). Pentru credincioşi nu a contat dacă evenimentele din scrierile canonice ori apocrife au fost acceptate sau nu de Biserică, considerându-le multă vreme pe toate de inspiraţie divină. Lucru care se întâmplă chiar şi astăzi. Oricât de oarbă ar trebui să fie credinţa din punctul de vedere al Bisericii, poate ar trebui să ţinem măcar un ochi deschis atunci când alegem în ce să credem. Deoarece s-a demonstrat de ceva vreme că primele cinci cărţi ale Vechiului Testament nu au fost scrise de Moise, ci de cel puţin patru persoane diferite, că apostolii lui Iisus, care erau analfabeţi, nu erau în stare să-şi scrie nici măcar numele în limba lor, darămite evanghelii în greacă, că două persoane au scris cartea atribuită lui Enoh sau că gnosticii au compus multe dintre evangheliile atribuite apostolilor lui Hristos.

Dintre toate falsurile grosolane (canonice sau apocrife) am ales una singură, probabil cea mai evidentă, şi anume Apocalipsa lui Ezdra.

Conform tradiţiei evreieşti, Ezdra (care a trăit aproximativ între anii 480-440 î.Hr.) este marele preot care a introdus Tora în Ierusalim după întoarcerea evreilor din exilul babilonian. Neoficial, el este cel care, ajutat de un mare grup de preoţi, a compus cărţile Vechiului Testament. Nu dezbatem acum aceste detalii, ci ne interesează doar perioada în care se presupune că a trăit: secolul al V-lea î.Hr.

Apocalipsa lui Ezdra povesteşte cum profetul i-a cerut într-o zi lui Dumnezeu să-i arate tainele slavei sale. Pentru aceasta, a postit mai bine de trei ani (190 de săptămâni). După această perioadă a fost luat la cer, unde i s-au revelat anumite secrete. Se pare că autorul acestei cărţi stătea cam prost atât cu istoria, cât şi cu logica, deoarece a lăsat să scape o mulţime de nereguli. Dar, din moment ce mulţi credincioşi nu le-au observat timp de multe secole, se pare că şi-a îndeplinit misiunea.

Unul dintre pasajele nelalocul lor este următorul: „Voiesc să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu pentru spiţa creştinilor”. Care creştini? Iisus s-a născut cu 450 de ani mai târziu iar creştinii, adepţii lui, nu puteau să creadă în el înainte ca el să existe. Însă autorul nu pare să ştie acest lucru, continuând cu aceeaşi greşeală: „Atunci Ezdra a zis: «Viu este Domnul, că nu voi înceta să cer de la Tine milă pentru neamul creştinesc»” şi „Iar proorocul a zis: «Doamne, îndură-Te de neamul creştinesc»”.

În lumea sa proprie, în care trecutul, prezentul şi viitorul există în acelaşi timp, autorul Apocalipsei îi atribuie lui Dumnezeu următoarele cuvinte, adresate lui Ezdra: „Vreau să-mi fii Mie precum Pavel şi Ioan, căci mi-ai adus nestricată comoara cea de mult preţ, şi să fii ca un turn de întărire pentru oameni”. Intuim că aceşti Pavel şi Ioan sunt doi dintre apostolii lui Iisus, care s-au născut cu peste patru secole mai târziu. Cum ar fi putut să-i ceară Dumnezeu lui Ezdra să fie ca doi oameni care se vor naşte peste patru sute de ani? Cum ar fi putut Ezdra să ştie cine vor fi acei doi apostoli? Oare era profetul capabil să călătorească în viitor? Sau mintea autorului acestei cărţi sfidează orice lege a fizicii? Sau chiar logica? Mai tărziu, este scris că profetul a fost dus spre răsărit, unde a văzut Pomul vieţii, dar şi pe Enoh, Ilie, Moise, Petru, Pavel, Luca şi Matei. Dacă despre primii trei putem presupune că au trăit înainte de Ezdra, nu putem înţelege totuşi cum de erau morţi patru apostoli cu câteva secole înainte de a se naşte.

Dus de îngeri în locurile de dedesubt ale Tartarului, Ezdra a văzut la un moment dat un bătrân aşezat pe un tron cuprins de limbi de foc. Întrebând cine era acel om şi care este păcatul lui, îngerii i-au răspuns: „Acesta este Irod, care a fost rege pentru o vreme; a poruncit cândva ca toţi pruncii de la doi ani în jos să fie omorâţi”. Cândva… în viitor, poate. În primul rând, nu există nici măcar o singură dovadă că regele Irod ar fi condamnat o mulţime de copii la moarte. Niciun istoric sau scrib al vremii nu a menţionat acest masacru. Această întâmplare este prezentată doar de Evanghelia după Matei, celelalte trei ignorând total acest aspect. Ceea ce ne duce la concluzia că nu s-a întâmplat în realitate, fiind doar o poveste inventată de un evanghelist, copiată din povestea lui Moise. Iar în al doilea rând, Ezdra a trăit cu peste patru sute de ani înainte de acest presupus eveniment. Prin urmare, Irod nu putea fi nici măcar născut, darămite mort, în acea perioadă iar folosirea timpului trecut în afirmaţia îngerului („a fost rege”, „a poruncit cândva”) denotă ignoranţa autorului acestei cărţi, care nu ştia nici măcar perioada în care a trăit profetul căruia îi atribuise această scriere.

Aceeaşi ignoranţă reiese şi din pasajul „pe loc şi cu multă cinste şi-a dat sufletul lui cel de mult preţ, în ziua a douăzei şi opta a lunii octombrie”. Pe vremea lui Ezdra nu exista luna octombrie. Pentru el, acea lună s-ar fi numit cheshvan, aşa cum o numesc şi astăzi evreii. Denumirile lunilor, aşa cum le cunoaştem în prezent, au apărut odată cu calendarul iulian în anul 46 î.Hr., cu patru secole după Ezdra. Cel care a introdus acest calendar şi a dat numele lunilor anului a fost Caius Iulius Cezar. Octombrie provine din latinescul octo („opt”), fiind în calendarul iulian a opta lună a anului. Prin urmare, pentru orice evreu, Ezdra nu ar fi murit pe 28 octombrie, ci pe 12 cheshvan. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că Ezdra nu ar fi putut să-şi descrie propria sa moarte şi înmormântare, fiind decedat în acel moment.

Mai mult decât atât, autorul necunoscut îşi transferă ignoranţa Dumnezeului său: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”. Cu toţii ştim astăzi că Pământul nu are colţuri (spre deosebire de mintea autorului), fiind sferic şi, mai mult ca sigur, orice entitate superioară ştie acelaşi lucru. Prin urmare, nu Dumnezeul care vorbea cu Ezdra dă dovadă că nu ştie pe ce lume trăieşte, ci autorul necunoscut al acestei apocalipse.

Nici previziunile apocaliptice nu conţin amănunte senzaţionale, ci doar scorneli ale imaginaţiei umane: „şi Dumnezeu a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare şi a oamenilor; iar când vei vedea că fratele îşi lasă fratele pradă morţii, că fiii se vor ridica împotriva părinţilor, că femeia va uita de soţul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei şti că sfârşitul este aproape. În zilele acelea, fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartar şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Chiar dacă mulţi vor recunoaşte prezentul în această descriere, adevărul e că ea se potriveşte oricărei perioade. Întotdeauna au existat fraţi care s-au ucis între ei, copii care şi-au atacat părinţii, femei care şi-au uitat soţii sau războaie între diferite popoare. Istoria ne învaţă aceste lucruri. Prin urmare, aceste informaţii despre „sfârşitul zilelor” nu sunt unele profetice, de inspiraţie divină, ci unele logice, aplicabile oricărei epoci.

Nu ştim cine este autorul acestei cărţi, dar putem presupune că era un creştin, din moment ce în acest manuscris întâlnim multe elemente creştine. De exemplu, „atunci Dumnezeu şi-a adus aminte de cei pe care i-a făcut, şi a zis către prooroc: «Cum aş putea să Mă îndur de cei care mi-au dat să beau oţet amestecat cu fiere şi care nu s-au pocăit nici măcar atunci?»” În această descriere îl recunoaştem pe Iisus iar echivalarea acestuia cu Dumnezeu este o idee exclusiv creştină. În plus, când a venit vremea ca Ezdra să-şi dea duhul, Dumnezeu l-a trimis să se ocupe de acest aspect pe „Fiul Său Unul născut”. Iar ideea unui fiu al lui Dumnezeu este evident creştină, nicidecum iudaică. Până şi prezenţa Antihristului în iad subliniază aceeaşi mentalitate creştină, ţinând cont că acesta nu este prezent (cel puţin cu acest nume) decât în creştinism (antihrist = împotriva lui Hristos). Putem presupune totuşi că autorul necunoscut al Apocalipsei lui Ezdra era un creştin grec, din moment ce pentru iad a folosit termenul grecesc Tartar, nu evreiescul Sheol.

Pentru a fi sigur că lumea îi va citi şi aprecia „opera”, autorul necunoscut o încheie cu binecuvântări şi blagosloviri: „dăruieşte binecuvântare cerească tuturor celor care copiază această carte, ca şi celor care o au sau îşi amintesc de numele meu şi cinstesc amintirea mea; şi binecuvântează-i pe aceştia în toate lucrările lor după cum l-ai binecuvântat pe Iosif, şi nu-ţi aminti de răutăţile lor de dinainte atunci când vor veni la judecată. Cât despre cei care nu au crezut în cele scrise aici, să ardă precum Sodoma şi Gomora. Şi s-a făcut un glas către el, zicând: «Ezdra, iubitul Meu, toate lucrurile pe care le-ai cerut vor fi date acelora»”. Oricât de mult mi-aş dori să fiu binecuvântat ca Iosif, nu pot să ignor erorile prezentate mai sus. Şi nici faptul că această încheiere seamănă izbitor cu acele scrisori / e-mail-uri / mass-uri în lanţ, de genul „dacă nu faci ce scrie aici şi nu dai mai departe la cel puţin cincizeci de persoane, vei păţi toate ororile posibile şi imposibile”. Şi oricât de credibilă ar părea confirmarea din final venită din partea Domnului, m-am resemnat deja cu gândul că mă aşteaptă o soartă asemănătoare Sodomei şi Gomorei. Sau a celor arşi pe rug în perioada Inchiziţiei, care au ales de asemenea să nu creadă poveştile absurde băgate pe gât de „locţiitorii lui Dumnezeu pe Pământ”. Pentru că întotdeauna e de preferat o moarte în lumina flăcărilor decât o viaţă în întunericul ignoranţei.

http://www.secretelezeilor.ro/apocalipsa-lui-ezdra/





Herto Valus sau Cartea Secreta a Vietii

16 02 2015
Herto Valus – Cartea secreta a Vietii – Legile lui Zamolxis
                                                                                 Convex_Mirror_by_Perth_Fallen_Angel

 “HERTO VALUS – Cartea Secreta” este o scriere misterioasa, aparuta prin anul 2000 i.Hr. si, dupa toate probabilitatile, este izvorul spiritualitatii inaintasilor nostri. Numita si “Evanghelia geto-dacilor” de mai multi autori, HERTO VALUS socheaza prin invataturile sale precrestine, foarte asemanatoare cu mesajul transmis omenirii de catre Iisus Hristos. Si totusi exista cateva deosebiri esentiale, fata de Noul Testament crestin. 

 DECALOGUL LUI ZAMOLXE SI NOILE LEGI BELAGINE

Cele 10 porunci ale Dumnezeului Ler

1. Eu sunt Dumnezeul, Domnul Zeu al tău, tu omule să nu-ti faci domnezei după mintea ta.

2. Zeii sunt puterile care există în lume, orice întruchipare a lor nu poate tine loc acestor puteri. Iar dacă îti faci chip pictat sau cioplit, sau ceea ce crezi tu că este asemănare cu zeii-putere, tine minte că tu nu te închini la pictura sau chipul cioplit sau orice asemănare pe care o dai acelor puteri în mintea ta, ci în acea întruchipare venerezi puterile Mele arătate oamenilor.

3. Să urmezi lumina Domnului Zeu şi să nu iei în deşert numele Lui.

4. La fiecare şapte zile să te odihneşti după ce ai muncit în celelalte zile. Şi cel putin o dată la şapte zile să aprinzi şi să priveşti focul sacru care este legătura ta cu Domnul Dumnezeu.

5. Pe tatăl şi pe mama ta să îi cinsteşti dacă ei urmează lumina Lui Dumnezeu, iar dacă ei se află cu mintea în întuneric să fugi de ei. Aşa îti va fi bine şi multi ani vei trăi sănătos.

6. Să nu ucizi pe nedrept.

7. Să nu cazi în patimi, să-ti înfrânezi pornirile care te ostoiesc de vlagă.

8. Să nu pofteşti la bunul altuia sau să iei bunul altuia dacă nu ti se cuvine.

9. Să urmezi dreptatea, să nu mărturiseşti strâmb împotriva nimănui.

10. Să te înfrânezi, să nu agoniseşti lucruri care nu-ti folosesc şi să dai lucrurile care-ti prisosesc.

Decalogul Lui Zamolxe şi Noile Legi Belagine

Decalogul Lui Zamolxe

1. Opune-te răului, respectă adevărul, caută dreptatea şi umple-te de lumină în suflet. Urmând acestea, puterea întunericului scade.

2. Trăieşte în armonie cu oamenii, dar dacă ei nu sunt paşnici, trebuie confruntati pentru că mintile le sunt stăpânite de întuneric.

3. Omul care greşeşte să-şi repare complet faptele rele, dacă mai este posibil, iar dacă nu, să-şi primească pedeapsa pentru greşeli.

4. Respectă pe oricine, dar dacă cineva nu merită onoarea pe care i-o dai, atunci ignoră acea persoană.

5. În tot ce faci, urmează lumina Lui Dumnezeu.

6. Cei care dobândesc Spiritul Întelepciunii, merg în împărătia Lui Dumnezeu şi sunt nemuritori.

7. Lui Dumnezeu sau zeilor nu le face niciodată sacrificii bazate pe omorârea fiintelor şi pe distrugerea de flori şi fructe; divinitătile nu au nevoie de ofertele materiale ale oamenilor. Sacrificiul tău trebuie înteles ca renuntarea la dezordine în gânduri, vorbe şi fapte.

8. Învată de la orice popor ceea ce are mai bun, astfel lumina neamului tău va străluci mai puternic.

9. Trăieşte simplu, frumos şi drept.

10. Să priveşti flacăra focului sacru, legătura ta cu Dumnezeu.

Noile Legi Belagine sau Legile Lui Zamolxe

1. Dumnezeu este CEL CE ESTE în nemărginire şi veşnicie. Noi, oamenii, I-am dat multe nume CELUI CE ESTE, după mintea noastră. Dar EL cu adevărat nu are nume.

2. Domnul Dumnezeu îşi are fiintarea în Focul Viu. Şi cu Focul Viu Domnul zămisleşte sau pierde lumi. Dumnezeu, creatorul a tot ce există, se află în cerul de purpură şi este Focul Viu care a existat dintotdeauna în lumină sacră.

3. Omul a fost creat de Dumnezeu pornind de la o scânteie a spiritului Lui. Şi scânteia a intrat în materie, s-a îmbrăcat cu materie şi treptat a evoluat în fiinte care seamănă din ce în ce mai mult cu Dumnezeu. Fiintele sunt în devenire în Dumnezeu, cresc în conştiinta de sine până când o ating pe cea a Lui Dumnezeu în care se mistuie.

4. Domnul trăieşte în multe lumi şi atâta timp cât ESTE, EL creează necontenit. Domnul se revelă prin creatia Sa şi prin sinele fiintelor. Fiintele cu putere mai mare a mintii Îl cunosc mai bine pe Dumnezeu. Existenta pe care o creează mintea omului nu are limitări întocmai ca şi cea creată de mintea Lui Dumnezeu.

5. Tot ceea ce există este creatia Lui Dumnezeu. Dumnezeu este unul şi omul să nu-şi facă dumnezei după mintea sa.

6. Pentru noi, oamenii, Dumnezeu este şi Tată şi Mamă pentru că Îl privim ca pe CEL care ne-a creat corpurile şi mintile şi sufletele.

7. Creatorii cei mai mari sunt acele fiinte cu minti cereşti, căci trezirea lor este cea care le dă puterea de a crea alături de Domnul Dumnezeu, Foc Viu din cerul de purpură.

8. Mintea omului nu are limitări de gândire, astfel că realitatea pe care mintea sa o creează nu are limitări. Gradul de discernământ al omului cerne participarea sa în universul nelimitat. Dar în viata proprie omul să-şi stabilească limitările potrivite unui timp anume, datorită urmelor trecutului lăsate în viata sa.

9. Dumnezeu se revelă şi prin Sinele omului. Regulile de a trăi ale omului sunt date de întelepciunea cunoaşterii sale. Toate fiintele îşi fac regulile de a trăi pe cât pot ele să înteleagă din lumina Lui Dumnezeu.

10. Lumina urmează lumina, întunericul urmează întunericul. Să urmezi lumina Domnului Zeu şi să nu iei în deşert numele Lui.

11. Ca fiinte umane, suntem legati cu întreaga lume prin corp, minte şi suflet. Ne creăm o retea de interdependente mai mult sau mai putin controlate. Energiile corpului, ale mintii şi ale sufletului se pot transforma una în alta.

12. Prin puterea mintii, totul devine posibil. Însă credinta este cea care dă putere mintii omului.

13. Să simti nemărginirea din tine precum este prea-plinul Lui Dumnezeu.

14. Lumea este ceea ce crezi tu că este; gândurile tale sunt cele care ti-au făcut viata aşa cum este.

15. Oamenii care se află în jurul tău sunt rezultatul credintei tale în vietile lor alături de a ta.

16. Lumea existentă este rezultatul intersectiei lumilor zămislite de mintile cu puteri creatoare.

17. Gândurile tale atrag realitatea pe care o trăieşti; dacă ele sunt pozitive, atunci vor crea o realitate pozitivă, iar dacă sunt negative, aşa îti va fi şi lumea în care vietuieşti. Omul îşi schimbă viata prin a-şi schimba modul în care gândeşte.

18. Visele îi par omului realitate şi realitatea îi pare vis. Toate câte sunt, sunt şi vis, şi realitate. Realitatea pentru tine este ceea ce tu trăieşti, omul să fie atent la ce i se potriveşte pentru viata pe care şi-o construieşte din gânduri statornice.

19. Puterea care uneşte este mai mare decât cea care desparte. Cel întelept caută armonia în oameni. Puterea fiintelor vine dinăuntrul lor.

20. Gândul întelept, ieşit din lumina sufletului, trebuie urmat de vorbă şi faptă pentru ca el să se împlinească.

21. Urmati lumina sufletului din voi, iar dacă o dati şi altor oameni, ea nu se împutinează, ci străluceşte şi mai tare.

22. Mintea cea ascunsă (sinele de jos), mintea cea cu care eşti treaz (sinele de mijloc) şi mintea sufletului (sinele de sus), sunt tărâmurile în care omul trăieşte.

23. În ACUM se află toată puterea vietii. Puterea lui ACUM depinde de puterea conştiintei prezentului. Fiintele există cu adevărat doar într-un prezent continuu, care se schimbă clipă de clipă. Schimbând gândul ACUM se schimbă şi realitatea prezentului şi pasul următor către viitor.

24. Puterea omului vine întotdeauna dinăuntrul său şi tot ceea ce creează omul este rezultatul folosirii puterii sale lăuntrice.

25. Prin manifestarea atentiei (năzuintei) către trecut, trăim în trecut, pe când folosind-o spre viitor, trăim în viitor; dar când atentia are directia către prezent, numai atunci trăim cu adevărat realitatea.

26. Oamenii se deosebesc esential, prin puterea mintii fiecăruia dintre ei.

27. Frica paralizează puterea omului.

28.Vinovătia slăbeşte energia omului şi-i năruie viata.

29. Să nu cazi în patimi, să-ti înfrânezi pornirile cele care te ostoiesc de vlagă.

30. Dumnezeu creează cu întelepciune, din iubire. Iubirea, pasărea cu aripi de foc, este taina vietii.

31. A iubi, înseamnă a fi în Dumnezeu şi a fi fericit, căci iubirea este măsura fericirii şi intensitatea de a trăi.

32. Crescând în iubire, omul creşte în Dumnezeu.

33. A fi îndrăgostit, înseamnă a fi în Dumnezeu.

34. Începutul întelepciunii este iubirea de Dumnezeu, iar ruina întelepciunii este frica de Dumnezeu.

35. Iertarea îl vindecă în primul rând pe cel care iartă.

36. Urmele trecutului se manifestă în prezent datorită amestecului lor cu realitatea prezentului.

37. Puterea prezentului poate prevala asupra predestinării trecutului. Omul cu conştiinta prezentului slăbeşte sau şterge influenta trecutului, manifestată prin obiceiuri şi tipare create de minte şi mentinute în memorie.

38. Omul a fost creat pentru a cunoaşte lumina divină şi prin ea, el să se ridice la cerul de purpură al Lui Dumnezeu.

39. Schimbând gândul acum, se schimbă şi realitatea prezentului; omul unde gândeşte, acolo se pomeneşte.

40. Slăbind trăirea în prezent, se slăbeşte esenta fiintei, de aceea pentru a întări fiinta, este bine să trăim în prezent.

41. Să învătăm să deosebim adevărul de iluzie. Când omul nu mai face diferenta între propriul suflet şi ego-ul fals, atunci el îşi făureşte iluzii şi vise nedefinite, legate de cele văzute şi auzite.

42. Energia curge într-acolo unde o directionează atentia (năzuinta) care arată calea intentiei.

43. Lumea omului se creează din energia directionată. Puterea omului se manifestă într-acolo unde se îndreaptă năzuinta mintii.

44. La Focul Sacru se creează o realitate care trezeşte puterea mentalului colectiv al celor care privesc focul.

45. Înainte de a actiona, omul să se adune în sine, să-şi drămuiască puterea şi abia atunci să-şi îndrepte năzuinta către ceea ce vrea să realizeze. Şi astfel va fi ajutat de energiile corpului, ale mintii şi ale sufletului, puteri care se pot transforma una în alta.

46. Împlinirea este măsura adevărului, căci pomul după roade se cunoaşte şi omul după fapte.

47. Lumea este ceea ce cred mintile fiintelor că este. Gândurile fiintelor atrag realitatea pe care ele o trăiesc. Fiintele îşi pot schimba viata dacă îşi schimbă gândurile care sunt urmate de fapte.

48. Dacă opiniile şi credintele tale nu dau rezultate bune şi-i fac pe oamenii buni să sufere, renuntă la ele, căci ele sunt manifestări ale lipsei luminii din sufletul tău.

49. Faptele sunt măsura adevărului gândurilor tale.

50. Dumnezeu dă dreptul la viată.

51. Aşa ne spune Domnul Dumnezeu: Zeii sunt puterile care există în lume, orice întruchipare a lor nu poate tine loc acestor puteri. Dar dacă îti faci chip pictat sau cioplit, sau ceea ce crezi tu că este asemănare cu zeii-putere, tine minte că tu nu te închini la pictura sau chipul cioplit, sau la orice asemănare pe care o dai acelor puteri în mintea ta, ci venerezi puterile Mele arătate oamenilor.

52. Dumnezeu este Cel care vede prin lumina ochilor sufletului tău, căci Dumnezeu este în timp şi în afară de timp, El este în existentă şi în afara existentei.

53. Creând în iubire, omul creşte în Dumnezeu. Iubirea este măsura fericirii fiintelor.

54. Noi, oamenii, suntem alcătuiti în felul nostru din frumusete şi nesfârşire, iar natura întreagă este marea operă a Lui Dumnezeu.

55. Întunericul este lipsa luminii. Lumina urmează lumina, întunericul urmează întunericul. Lumina este ordine, întunericul este dezordine.

56. Tu, omule, eşti templul viu al Lui Dumnezeu. Iar când îti faci temple cu mâinile tale, ele sunt doar trepte ca tu să păşeşti către Dumnezeu şi să aduci iubirea ta ofrandă Lui Dumnezeu, cu mânile întinse spre focul sacru.

57. Omul există cu adevărat doar într-un prezent continuu, care se schimbă clipă de clipă. Prin conştiinta trăirii în prezent, se pot şterge tiparele curgerii vietii dintr-un trecut care predispune.

58. Experienta eternitătii depinde de intensitatea trăirii mentale, în clipa de acum se poate afla toată eternitatea lumii şi atunci timpul dispare.

59. Să nu pofteşti la bunul altuia sau să-ti însuşeşti orice bun dacă nu ti se cuvine.

60. Să vă creşteti copiii în legea strămoşească, că numai aşa neamul vostru va dăinui.

61. Iubirea zideşte şi întelepciunea înaltă.

62. Gândurile plăcerilor trăite orientează omul către făgaşul acelor trăiri.

63. Popoarele care-şi sacralizează istoria vor dăinui mult timp.

64. Pacea lumii este punerea împreună a păcii din mintile oamenilor.

65. Şi iertati, că aşa şi Tatăl Cel din ceruri vă va ierta vouă greşelile.

66. Averea cea mai de pret, omul o tine în inimă în legătura lui cu Dumnezeu, şi astfel nu i-o poate lua nimeni.

67. Robia mintii se naşte din necunoaştere. Năzuieşte la a şti şi cunoaşterea te va face liber.

68. Singurul lucru care-l poate salva cu adevărat pe om este iubirea. În iubire se află izvorul năzuintelor celor bune.

69. Să urmezi dreptatea şi să nu mărturiseşti strâmb împotriva nimănui.

70. Fii cumpătat în cele ce faci şi temeinic în lucrarea mâinilor tale.

71. Drumul suferintei nu este drumul iubirii. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori, căci treptele acestea nu formează scări înspre cer, ci spre adâncurile întunericului.

72. Să te înfrânezi să agoniseşti lucruri care nu-ti folosesc şi să dai lucrurile care îti prisosesc.

73. Atât lumina cât şi întunericul sunt eterne şi nemărginite în fiintarea lor. Doar lumina există cu adevărat, căci întunericul este lipsa luminii.

74. Ridicându-te mai presus de lumină şi de întuneric, aşa vei întelege, de pe acele înăltimi, de unde a luat fiintă chiar Domnul Dumnezeu.

75. Când omul are cunoaşterea de sine, atunci va putea să vadă lumina sufletului şi aşa se va mântui.

76. Împărătia Domnului este înlăuntrul vostru şi ea vi se face cunoscută atunci când omul se cunoaşte pe sine însuşi.

77. Dacă Dumnezeu ar fi avut ceva de ascuns fată de om, nu i-ar fi dat gândul de a cunoaşte.

78. Cunoaşterea, ca şi lumina, este de natură divină.

79. Tainele Domnului vor fi aflate doar de acei oameni care sunt vrednici de ele.

80. Temelia pe care s-a construit veşnicia, este iubirea. Din această esentă divină este creat şi omul.

81. Omul se împlineşte prin dragostea sa de Dumnezeu.

82. Ia seama că oricând vei fi la strâmtoare, să chemi numele tainic al Domnului care este ZAM. Dar numai cei care cu adevărat caută lumina vor putea avea marea putere dată de acest nume.

83. Să nu uitati vreodată de focul sacru dacic şi de sufletele străbunilor. Aşa inimile voastre nu vor fi cuprinse niciodată de lanturile robiei.

84. Să aprindeti focuri sacre pe oriunde veti fi şi aşa vă veti păstra sănătoşi şi însănătoşi, iar duhurile întunericului s-or duce de la voi.

85. La focul sacru se ard impuritătile care atârnă greu pe sufletul omului. Priviti flăcările şi gânditi-vă la tot ceea ce doriti să faceti pentru vietile voastre.

86. Uită-te la natură cum se reînnoieşte în fiecare an. Tot aşa să-ti înnoieşti şi tu mereu fiinta şi să te îmbraci cu un nou veşmânt de viată.

87. Vitalitatea este o realitate a gradului de conştientizare a existentei sufletului. Deşi vitalitatea este dată de suflet, ea se exprimă şi prin minte şi prin trup.

88. Cel ce-L slujeşte pe Domnul, ia din lumina Lui nesecată şi nemărginită şi astfel va fi puternic şi întelept.

89. Când lumina divină vă va merge direct în inimi, atunci rodul ei este umplerea cu duhul întelepciunii. Iar cine are duhul întelepciunii, are totul.

90. Aduceti copiii voştri la lumina focului sacru şi acolo să-şi tină ochii deschişi şi să-l privească. Şi aşa vor creşte să ajungă oameni întelepti.

91. Focul sacru este dat oamenilor ca mijloc de legătură cu zeii.

92. Aduceti-vă aminte mereu să vă bucurati la întâlnirile cu zeii şi aşa să ştiti că lumina există în inimile voastre.

93. Şi tineti minte că ceea ce spuneti în prezenta focului sacru dacic, Le spuneti zeilor, Lui Dumnezeu şi Doamnei Zâne.

94. Iubirea vindecă.

95. Întelepciunea este marea cale către Dumnezeu şi ea se înfiripă prin sperantă, iubire şi adevăr. Conştiinta iubirii este întelepciunea care-l apropie pe om de Dumnezeu.

96. Din lumina din noi, oamenii, ne modelăm lumea frumoasă care ne înconjoară.

97. Acceptând zeii şi zânele, nu facem altceva decât să-i descoperim în noi, în armoniile firii noastre.

98. Nu există legătură între zeitătile noastre şi idolatria. Noi nu ne închinăm la idoli, ci venerăm viata.

99. Cercetează universul, privind stelele.

100. Lumea care se vede şi cea care nu se vede este rezultatul intersectiei lumilor create de toate mintile fiintelor din acel spatiu.

101. Oricine poate să cadă în cursul vietii, dar cei întelepti se pot ridica iarăşi, prin puterea mintii lor.

102. Dacă tu poti crede, toate-i sunt cu putintă celui care crede.

103. Fiintele se deosebesc esential, prin puterea mintilor lor.

104. Cât priveşte îngrijirea de sine, a mintii şi a trupului, trebuie să o dăm în primul rând sufletului şi atunci şi capul şi restul trupului deopotrivă or s-o ducă bine.

105. Preotul aflat pe Calea Lui Zamolxe trebuie să cunoască tainele cerului şi ale pământului.

106. Fii responsabil de faptele tale.

107. Fă faptele bune cu discernământ şi vei rămâne în lumina spiritului.

108. Omul este propriul său stăpân.

109. Frumusetea vietii tale să ti se arate pe chip.

110. Zâmbetul pe buze să-ti vină din inimă.

111. Priveşte înainte, căci acolo îti este directia de mers.

112. Fii activ cu sufletul, cu mintea şi cu trupul. Aşa, fiinta îti va dăinui în bună stare.

113. Poartă cu tine spiritul copilăriei şi întreaga viată nu te vei simti bătrân. Bătrânetea înseamnă renuntarea la năzuintele vietii.

114. Noi, neamul dacilor, suntem fiii şi fiicele soarelui şi ai luminii.

115. Bărbatul luminează mintile prin ratiune, căci poate gândi profund şi vorbi mintii.

116. Fericirea se trăieşte pe calea vietii, nu la capătul drumului.

117. La fiecare şapte zile să te odihneşti după ce ai muncit în celelalte zile.

118. Cel putin o dată la şapte zile să aprinzi şi să priveşti focul sacru, care este legătura ta cu Domnul Dumnezeu.

119. Domnul este în voi, în primul rând. Pe acel Domn să-L treziti şi atunci rugăciunea vă este împlinită.

120. Doamne, Dumnezeule, adu-mi soarele Tău în inimă!

121. Nu întrebati la fiecare pas ce aveti de făcut, căci aşa veti face toată viata numai ce vă spun altii.

122. Speranta întinereşte.

123. Să nu glorificati suferinta sub nici o formă, căci suferinta omului este desprinderea sa de inima Lui Dumnezeu.

124. Traditiile străvechi ale înteleptilor titani, oamenii cei blajini din vechime, trebuie să le transmiteti urmaşilor.

125. Cerul ne face să căutăm, pământul să iubim, soarele să trăim, luna să visăm. Aşa, viata omului se împlineşte.

126. Omul echilibrat este parte din natură şi aşa va întelege cel mai bine ce sunt zeitătile, ca puteri ale naturii.

127. Învată să-L cunoşti pe Domnul Cel Preaînaltul.

128. Când vei cunoaşte zeii, atunci te vei trezi în plină conştiintă creatoare.

129. Aveti capacitatea de a fi partial zei, adică semizei, deoarece acolo unde există conştiintă se află şi identitatea acelei conştiinte.

130. Fiintele conştiente sunt conştiinta zeilor.

131. Cel care ridică sabia, de sabie va muri, şi cel care oferă sânge zeilor, de sânge va avea parte.

132. Zeii sunt intermediarii ofrandelor făcute de cei buni pentru mentinerea binetii între oameni.

133. Dumnezeu îl ajută pe cel îndrăznet în bine.

134. Urmează-ti perseverent idealul.

135. Chemati mereu la focul sacru reîntoarcerea, prin reîncarnarea marilor suflete încărcate de ordine, armonie, adevăr, dreptate şi iubire de oameni.

136. Religia noastră hrăneşte viata, că noi nu avem zei plăsmuiti, ci pe cei care au menire în trăirile noastre, în frătie cu natura.

137. Zideşte-te în credintă. Încrederea unui singur om mişcă muntii.

138. A trăi cu scop divin este singurul mod de a vietui cu adevărat, de a simti din plin că eşti viu.

139. Întunericul nu există decât atunci când lumina nu se arată. Să luati seama că întunericul sufletului nu va exista atunci când voi vă veti cunoaşte pe voi înşivă.

140. Să lăsati lumina divină să intre în voi şi să vă transforme viata, că viata fără lumină, credintă şi demnitate, nu merită trăită.

141. Treptat lumea va fi curătită şi însănătoşită cu Focul Viu, Focul Vietii, Focul Lui Zamolxe.

142. Nu uitati că natura, cu toti zeii şi zânele ei, este sacră, îngrijind-o vă îngrijiti de voi.

143. Botezul oamenilor se face cu apă vie, foc sacru şi Duhul Întelepciunii care este Duhul Lui Dumnezeu.

144. Marile taine ale vietii vor fi aflate doar de către cei vrednici de ele.

145. Tine-ti visele vii, că aşa se vor împlini. Optimismul atrage fapta împlinită. Fapta bună face viata omului bună.

146. Credeti în puterea invocatiei. Deşi invocatia este adresată zeilor, scopul ei este de a armoniza sufletul, mintea şi trupul celui care o face şi prin aceasta de a-l însănătoşi şi a-l tine sănătos pe acel om.

147. Sunteti legati cu lumea întreagă. Sporiti-vă puterile cu puterile lumii.

148. Armonia naturii şi întelepciunea omului, merg mână în mână.

149. Cel mântuit este ca cel care se naşte din nou în spirit, deşi trupul în care se găseşte sufletul lui îi este acelaşi.

150. Iubirea te poate salva de căderile cele mai grele.

151. Cei care aduc pe oameni la întelepciune, sunt purtătorii luminii Lui Dumnezeu.

152. Duhul Lui Dumnezeu este Duhul Întelepciunii care este mai înalt decât Duhul Sfânt. Cine are Duhul Întelepciunii, are şi Duhul Sfânt.

153. Nu faceti sacrificii sângeroase, nu oferiti nimic zeilor, că zeii nu au nevoie de ofrandele voastre, ci doar de credinta voastră în bine.

154. Mintea bună coboară în inima cea luminată.

155. Rugăciunea Mintii în inimă, conduce omul la renaşterea în spirit, la transformare interioară şi la devenirea omului întru fiintă conştientă de propria-i existentă.

156. Veti păstra vatra nemuririi dacilor arieni mereu aprinsă, supraveghind aprinderea focurilor sacre la altarele zeilor.

157. Primul pas către întelepciune este să poti simti liniştea, apoi înveti să asculti şi să tii minte lucrurile, iar pe cele bune să le foloseşti. Numai după ce le ai pe acestea poti da din întelepciunea ta şi altora.

158. Nu-i copia pe altii, găseşte-ti propria ta cale pe care să mergi plin de încredere, întru împlinirea vietii.

159. De-a pururea să tineti minte că noi, dacii, suntem Poporul Lui Dumnezeu.

160. Durerea apare ca să te trezească la viată, să devii mai conştient de calea pe care să o urmezi. Acceptă această trezire şi vei rămâne treaz.

161. Învată să trăieşti natura ta interioară şi din linişte îti va izvorî bucuria fără un motiv anume.

162. Dacă vei urma multimea, ajungi pierdut în multime. Adevărurile se relevă doar anumitor suflete.

163. Doar Dumnezeu este adevărata realitate. Scânteia din sufletul nostru face parte din Dumnezeu.

164. Focul sacru vine de la zei, îngerii veghetori au dat focul sacru oamenilor şi datoria oamenilor este să-l mentină întru tinerea vietii în armonie.

165. În prezenta focului sacru, oamenii se schimbă în bine. La focul sacru sufletele sunt purificate şi umplute treptat de un duh al întelepciunii.

166. Întelepciunea neamului este zidită în vorbele de duh ale poporului.

167. Învată din greşelile altora ca să nu ti se întâmple şi tie la fel.

168. Caută-i pe întelepti şi vei învăta de la ei cum să fii întelept.

169. Cei întelepti aleg simplitatea vietii.

170. Să păstrati cultul strămoşilor, să respingeti cultul mortilor.

171. Când faci bine la altii, e mai bine ca de asta să nu ştie nimeni, ci doar Domnul. Mila fată de altii este mâna de ajutor pe care ti-o întinzi singur, pentru când vei avea vreodată nevoie. Dar ia seama să nu dai ceva bun celui rău, căci răsplata lui pentru tine va veni din răutatea lui.

172. Pomana este bună, dar jertfa este rea.

173. Atât cele bune, cât şi cele rele ale fiintei noastre întregi, se revarsă din suflet.

174. Femeile cele bune sunt cele care te fac să uiti de orice fel de suferintă.

175. Cine vrea să fie iubit, să iubească, cine vrea să primească, să dăruiască. Aceasta este legea vietii frumoase.

176. Dacă vei părăsi iubirea, vei uita şi de scopul pentru care trăieşti.

177. Când omul iese din legea divină, umblă rătăcit în întunericul pe care-l întretine cu faptele întunericului.

178. Idolii tăi, precum icoane şi statui, sunt faceri de mâini omeneşti şi puterea lor vine din credinta ta în ei. Focul sacru este viu şi curătă sufletul, pe când idolii doar încântă privirea.

179. Prin orice poate omul cădea în viată, numai prin iubire nu.

180. Pe tatăl şi pe mama ta să îi cinsteşti, dacă ei urmează lumina Lui Dumnezeu, iar dacă ei se află cu mintea în întuneric, să fugi de ei. Aşa îti va fi bine şi multi ani vei trăi.

181. Ia seama că lucrurile lumii vin şi pleacă, trăinicia există doar în sufletele oamenilor.

182. Cunoaşte-ti şi construieşte-ti arborele genealogic, pentru ca sufletul să nu-ti rătăcească prin familii străine.

183. O iubire nerealizată este ca pierderea fiintei proprii. Este ca şi cum L-ai văzut odată pe Dumnezeu şi apoi ti s-au închis toate căile ca să-L poti zări iarăşi.

184. Să nu ucizi pe nedrept.

185. Află omul întelept după viata pe care o duce. Multi pot părea întelepti după vorbe, dar proba întelepciunii este viata trăită cu întelepciune.

186. Mergi la omul întelept şi ia sfat bun pentru viata ta. Cel întelept va cunoaşte tulburarea din inima ta.

187. Să aduci lumina divină în tine şi aşa vei găsi răspunsuri la problemele tale.

188. Legile Lui Zamolxe se nasc şi renasc din ele însele, pentru că sunt legile vietii.

189. Să luati bine aminte că Legea Domnului este viata, nu Scriptura, care oricât ar fi ea de bună, nu poate să fie mai presus de cuvântul viu. Viata în lumină este cuvântul viu al Domnului.

190. Ia seamă să asculti de bătrânii întelepti. Domnul îi răsplăteşte cu lumină şi ei strălucesc puternic înainte de a părăsi viata pământească.

191. Pe toate câte cereti rugându-vă, să credeti că le-ati şi primit şi le veti avea.

192. În fata Lui Dumnezeu toti oamenii sunt egali. Doar felul lor de a-L întelege pe Dumnezeu îi desparte.

193. Păstrează-ti dreptul de a alege şi fii liber.

194. Nu-ti da pământul strămoşesc străinilor, că vei ajunge străin în glia străbună. Tu, omul Lui Zamolxe, să fii legătura între Cerul Lui Dumnezeu şi Mama pământ.

195. Iubirea să-ti fie temelia pe care să-ti trăieşti viata care să urmeze calea inimii şi să asculte de vocea ratiunii.

196. Femeia dă iubire inimii, căci poate intui adânc şi vorbi sufletului.

197. Virtutea înseamnă putere.

198. Priveşte adânc înăuntrul fiintei tale şi acolo vei descoperi zeii şi tainele lumii. Iar când priveşti lumea stelelor te vei găsi pe tine.

199. Hărnicia îti va face viată îmbelşugată şi te vei bucura de rodul bratelor şi mintii tale întru trezirea sufletului din tine.

200. Ascultă ce-ti spune natura, urmează calea armoniei naturii.

201. Bucuria simturilor este dată de la Dumnezeu pentru oameni. În trezirea simturilor Îl întâlnim pe Domnul.

202. Renuntă la tot ce nu-ti aduce pace şi multumire în viata. Calea suferintei nu duce la Dumnezeu.

203. Armonizează-ti mintea şi apoi poti pătrunde şi în tainele inimii.

204. Marile taine se găsesc în sufletul tău şi le vei afla atunci când sufletul ti se va trezi.

205. Viata omului este ca o grădină, dacă o îngrijeşte este frumoasă ca florile din ea şi grădina dă rod, iar dacă nu este îngrijită, cade în paragină.

206. Spune-ti EU SUNT în prezenta focului viu şi aşa poti intra pe poarta fiintării, a cunoaşterii de sine.

207. Dimineata când te trezeşti, să simti lumina Lui Dumnezeu cum intră în inima ta. Şi ziua îti va fi plină de bucurii şi vei fi multumit de ceea ce vei face.

208. Calea zeilor e uşoară pentru că este calea inimii. Păşeşte cu încredere pe ea şi te va duce la armoniile cerului de purpură.

209. Să te fereşti de cearta şi de gâlcevile oamenilor.

210. Răutatea oamenilor nu te va atinge dacă nu laşi să-ti intre în minte gândurile lor negre.

211. Fii neclintit ca stânca atunci când întunericul altor oameni te împresoară şi nu te lăsa ademenit de ei.

212. Multe ne sunt date fără efort în lume, soarele aduce căldură, ploaia aduce rod, păsările cânta. Oare ce motiv avem să nu fim fericiti în viata dată nouă de către Dumnezeu?

213.Lucrul mâinilor tale să-ti fie temeinic, ori că faci pentru tine sau pentru oricine altcineva.

214. Ascute-ti simturile şi aşa vei simti că trăieşti în lume.

215. Când omul îşi trezeşte memoria ancestrală, dobândeşte mari puteri.

216. Frumusetea trupului este felul în care Dumnezeu ne arată bucuria de a trăi în trup. Frumusetea mintii omului este felul în care Domnul ne arată bucuria mintii în armonie. Iar frumusetea sufletului ne arată bucuria Lui Dumnezeu.

(Extrase din CARTEA LUI ZAMOLXE sau ÎNłELEAPTA SCRIPTURĂ sau NOUL TESTAMENT AL DACILOR)





Dacia, tara uriasilor

27 01 2015

In America, India, Egipt, Romania, Irlanda si poate in multe alte zone ale globului au fost descoperite, de-a lungul vremii, zeci de schelete gigantice, apartinand unei rase umanoide misterioase. Guvernele lumii s-au straduit sa pastreze secretul, din motive necunoscute.

Si Lucian Cozma, autorul cartii “Romania Secreta“, Editura “Obiectiv” Craiova, vorbeste, printre altele, despre acest subiect. In regiunile sit-ului arheologic Argedava, la Posesti, Costesti, Popesti, Scaieni, Nucet, osemintele preistorice au relevat existenta unei populatii compuse din fiinte gigantice. Stravechea populatie de giganti care a colonizat teritoriul Daciei preistorice, se regaseste in mitologia romaneasca, in folclor si, de ce nu, chiar si in istorie. Cum este cazul misteriosului domnitor Negru Voda si capitanii sai. Putini romani stiu, dar chiar si Mihai Viteazul, conform descrierilor contemporanilor sai, era un barbat masiv, impunator, de peste 2 metri inaltime! Zicem noi ca era, intr-adevar, un barbat bine facut, dar care nu depasea limitele normale de inaltime. Dar scheletele preistorice descoperite in variate locuri pe teritoriul Romaniei, demonstreaza existenta unei populatii autohtone bine inchegate. Nu este vorba despre cateva cazuri exceptionale, eventual patologice, gen “giganti hipofizari”, ci de un numar mare de persoane care aveau aceleasi trasaturi genetice, complet diferite de acelea ale populatiei umane de astazi. Inca din anii ’50, pe fondul industrializarii si al “urbanizarii” mediului rural, cu ocazia volumului foarte mare de sapaturi care s-au facut in mai toate regiunile tarii, din ratiuni industriale sau de gospodarire locala, au fost descoperite numeroase urme de schelete de dimensiuni foarte mari, ale unor oameni care masurau peste 2,5 m. In folclor, ei sunt numiti “ciclopi” sau “jidovi” si vom incerca sa vedem de unde au aparut ei si, mai ales, unde si cand au disparut.

Arhaismul “jidov” nu a avut la origine intelesul pe care i-l da astazi DEX-ul, adica “evreu (popular si peiorativ)”. In trecut, cuvantul “jidov” insemna urias, gigant, dar nu orice om de mari dimensiuni, ci doar apartinatorii la o anumita populatie cvasimitologica despre care se stia din batrani ca ar fi trecut pe meleagurile tarii noastre intr-un trecut foarte, foarte indepartat. Dar cine erau ei si ce au cautat aici? Urmele arheologice ne duc departe in preistorie, cu multe mii de ani in urma, cand brusc apar acesti giganti care parca au venit sa formeze o colonie aici. Dar nu era vorba despre o colonizare masiva, ci mai degraba ocuparea anumitor obiective pe care ei le-au considerat importante: exploatari miniere, fabrici metalurgice si de procesare a materiilor prime/minereuri sau altfel de lucrari cu caracter militar, ori a caror utilitate nici macar nu o putem banui astazi.

 Egiptul Antic – colonizat din Dacia!

 Facand o serie de corelatii si punand cap la cap informatii bine documentate, am putea spune ca acum cateva zeci de mii de ani (20-30.000 de ani), s-a inregistrat pe glob o amplificare deosebita a activitatii vulcanice, cu repercursiuni foarte dure asupra regiunilor foarte active din punct de vedere vulcanic. Exact in acea perioada a avut loc o migratie nemai ìntàlnita a unui popor de giganti, venit dinspre cele doua Americi si care a intrat pe teritoriul masivului continent Euro-Afro-Asiatic, prima data prin Britania si Europa Centrala, iar ceva mai tarziu prin Extremul Orient, catre regiunea indo-tibetana. Migratia a fost partial cauzata de inrautatirea conditiilor climatice din regiunea relativ calda a Americilor, pe fondul intensificarii activitatii vulcanice si, probabil, din ratiuni de ordin politic ori social: conflicte, criza economica, etc. In mod cert, nu a fost o migratie masiva, dar, cu toate acestea, a avut o pondere importanta, din moment ce s-au descoperit, peste atatea mii de ani, vestigii impresionante: mine, cuptoare metalurgice, constructii megalitice, etc. Poate erau un fel de “colonii de munca”, deplasate in teritoriul Europei si Asiei, din ratiuni industriale si de comert, nu pentru colonizarea propriu-zisa a teritoriilor respective.

Mai tarziu, in urma cu 10-12.000 de ani, aceiasi colonisti, impinsi, de aceasta data, si de fenomenele catastrofale care au marcat inceputul sfarsitului ultimei glaciatiuni, au infiintat colonii si in nordul Africii, de pilda, pe teritoriul Egiptului preistoric. De remarcat ca la data la care “atlantii” au intrat pe teritoriul Egiptului, adusi de “pasarea” pilotata de Thot, ei deja colonizasera, de cel putin 10.000 de ani, teritoriul Europei Centrale, mult mai bogat in resurse naturale decat cel nord-african.

 Subteranele Romaniei, opera uriasilor

 Asadar, primele colonii ale “jidovilor” au fost realizate in Europa, ulterior aparand cele indo-tibetane si abia la urma coloniile nord-africane. Platon nu a preluat decat informatiile la care a avut el acces la acea data, mai precis cele legate de venirea “jidovilor” in Egipt, sub comanda lui Thot. In perioada cuprinsa intre 20-35.000 de ani, regiunea de uscat (la care se mai adauga si banchiza) care lega Europa de America de Nord, era inca intacta, facilitand transportul masiv de oameni si materiale. Odata ajunsi in teritoriul Angliei si Frantei de astazi, au facut diverse constructii pe care acum le consideram “bizare” si a caror utilitate nu ne este cunoscuta, asa cum este cazul celebrului “Stonehenge”, al carui vechime unii o estimeaza la circa 5.000 de ani. Datarea acestor constructii este nesigura la ora actuala, asa cum este si cazul marilor piramide din Egipt ( a caror data reala de edificare trebuie sa fie de ordinul a 10.500 – 11.500 de ani in urma) si aceasta deoarece popoarele care ulterior au mostenit aceste constructii, au realizat tot felul de modificari si amenajari la ele, dandu-le cel mai adesea o cu totul alta destinatie decat cea originara.

In urma cu aproximativ 12.000 de ani, glaciatiunea era pe sfarsite, incheierea sa fiind marcata de o serie intreaga de evenimente catastrofice. Atunci s-a produs si ultima mare migratie a gigantilor, care a durat aproximativ 4.000 de ani si a cuprins regiuni cum ar fi nordul Africii (Maroc, Egipt), Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Liban si o parte din Turcia), Peninsula Iberica si din nou regiunea central-est-europeana, cuprinzand si teritoriul Romàniei de astazi.

Pe teritoriul Daciei, “jidovii” au facut prospectiuni si exploatari miniere si – se spune – constructii sau amenajari subterane de mari dimensiuni. La un moment dat, uriasii au disparut brusc din istorie, ca si cum s-ar fi volatilizat. In urma plecarii lor au ramas doar unele grupuri razlete care s-au statornicit in catune numai ale lor, cum ar fi cele enumerate la inceput, Posesti (Prahova), Scaieni (Buzau), etc.

 Scheletele iradiate!

 Necropola de uriasi de la Argedava (Cetatea lui Burebista) a fost pomenita pentru prima data in anul 2003, la Congresul al III-lea de Dacologie, de catre profesorul Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe Serbana. Scheletele a 80 de uriasi fusesera deshumate la Nucet. Osemintele aratau ca era vorba despre fiinte umanoide cu o inaltime de aproximativ 5 metri. Lucrul cel mai ciudat, scheletele erau de culoare roz, ca si cum ar fi fost iradiate! Unica proba prezentata atunci (la congres) este o caseta video.

In 2004, pe teritoriul Indiei s-au gasit alte doua schelete de aproape 20 metri inaltime. Guvernul indian “a ingropat” repede evenimentul. La fel au procedat si americanii, dupa ce, in Desertul Colorado, au gasit mai multe schelete apartinand unor “oameni” de 2,5 m inaltime.

Romania este impanzita de schelete de uriasi. La Cetateni, in 2005, s-au mai gasit doua schelete gigantice, sub manastirea Negru Voda, La Pantelimon – Lebada, 20 de schelete, La Scaieni (1985), judetul Buzau, doua schelete, iar lista poate continua. La fel, autoritatile au preferat sa pastreze tacerea. In 2009, in cadrul emisiunii “Acces Direct” de la Antena 1, prezentatorul Madalin Ionescu a realizat o serie de materiale pe tema “Uriasii din Bucegi”. La un moment dat, a fost contactat telefonic de un personaj misterios care l-a avertizat, pe un ton oficial, sa sisteze dezvaluirile. In prima faza, jurnalistul s-a tinut tare, a prezentat publicului “amenintarea” inregistrata, dar in scurt timp emisiunea s-a axat pe subiecte mult mai nevinovate. In cateva luni, Madalin Ionescu a ajuns pe lista neagra a sefilor, fiind nevoit sa-si schimbe locul de munca.

 Copiii zeilor

 Va este cunoscut fragmentul din Biblie (Geneza) referitor la ingeri si femeile muritorilor. Ingerii, impreionati de frumusetea fiicelor oamenilor, au ales sa traiasca impreuna cu acestea si sa zamisleasca o rasa noua, cea a uriasilor. Dumnezeu s-a suparat tare pe grupul “razvratilor” si a decis sa le ucida progeniturile. Putem intelege de aici ca a avut loc un razboi intre acolitii lui Luficer biblic si Dumnezeu Tatal, scrierile biblice completand foarte bine tabloul catastrofelor ce au lovit Terra in Era Vulcanica. In satul Scaieni (comuna Bozioru, judetul Buzau) cele doua schelete de uriasi au fost descoperite pe locul unde si acum se afla o livada de meri. Am vazut personal monumentul ridicat acolo, pe care se afla inscris un epitaf surprinzator. Citez din memorie: “In cinstea stramosilor nostri (…)“. Oamenii locului sunt zgarciti in declaratii. Unii se fac ca nu stiu nimic, altii incearca sa minimalizeze evenimentul. Iata declaratia unui localnic: “Am luat un femur gasit acolo si l-am pus pe lungimea piciorului meu. Imi ajungea pana la sold, dar mi s-a spus (?!) ca, probabil, apartinuse unui om foarte inalt“. Orice antropolog ar depune marturie ca, de fapt, scheletul apartinea unei fiinte umanoide de cel putin 3 metri inaltime, dat fiind ca si craniul era de doua ori cat un craniu uman obisnuit. Ce s-a intamplat cu osemintele gigantice, satenii nu stiu exact. Unii spun ca ar fi fost din nou ingropate, de aceasta data langa bisericuta din Vavaluci, altii zic ca au fost duse la Pitesti (?!).

O alta marturie interesanta apartine unui sibian: “In apropierea satului nostru se afla o ridicatura numita Dealul Uriasului si chiar are forma unui om urias intins pe spate! Bunicul imi povestea ca se stie din mosi stramosi ca acolo ar fi ajuns un urias ranit (?!). Era bland asa ca oamenii locului s-au apropiat de el, in special copiii carora le povestea multe lucruri. A murit din pricina ranilor, iar satenii l-au acoperit cu pamant chiar in locul unde si-a dat duhul”.

Sa fi avut loc aici o batalie infioratoare? In Subcarpatii Buzaului exista un spatiu sub forma de crater, unde, spun specialistii, s-au gasit urmele unei explozii atomice, cu o vechime de cateva mii de ani.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News