Imperiu dupa imperiu

9 05 2013
<Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 





Partidul National Liberal-o istorie seculara

8 12 2012

Istoria Partidului Naţional Liberal

 

Începuturi  Partidul Naţional Liberal (P.N.L.) – partid creat în ianuarie-martie 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937).

Mari înfăptuiri   Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele mai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanţi ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 şi 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic.

Frământări şi disidenţe   De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidenţe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni şi frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 martie 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În noiembrie 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale.

Un nou început   În decembrie 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfinţită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanţi, din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 februarie 1990, ca organ legislativ şi al puterii de stat pentru conducerea ţării până la alegerile parlamentare şi prezidențiale din 20 mai 1990.

La 31 martie 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: preşedinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea şi dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietăţii private, privatizarea treptată a unităţilor economice, stimularea iniţiativei individuale, dezvoltarea şi consolidarea clasei de mijloc, separaţia puterilor în stat, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului, libertatea de exprimare şi a presei, garantarea libertăţii tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităţilor naționale, reintroducerea şi garantarea libertăţii sindicale şi a dreptului de grevă etc.

PNL - presedinti

Evoluţia după 1990   La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obţinut 29 de mandate de deputaţi şi 10 de senatori, iar candidatul la preşedenţie al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînţelegerilor dintre vechii liberali şi grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iulie 1990), ultimii, excluşi din P.N.L., înfiinţează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 octombrie 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în aprilie 1992, când o parte din membrii acestei formaţiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L. – Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid.

P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naţionale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 noiembrie 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.).

În guvernul Theodor Stolojan (1-16 octombrie 1991, 16 octombrie 1991-19 noiembrie 1992), P.N.L.a deţinut două ministere şi un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 februarie 1992), P.N.L. a obţinut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali şi 30 de consilieri judeţeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 aprilie 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament.

În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluşi din P.N.L. (2 decembrie 1992), membrii Grupului formează (21 februarie 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. şi cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Braşov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcţia de preşedinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 decembrie 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcţiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 februarie 1993 de înlocuire a sa din funcţia de președinte al P.N.L. La București şi Brașov sunt convocate două congrese (5 februarie 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu şi respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal Bucureşti decide (21 octombrie 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Naţional Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iunie 1996) şi parlamentare (3 noiembrie 1996), reuşind să obţină 23 de mandate în Camera Deputaţilor şi 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deţinut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile şi Mugurel Isărescu trei ministere şi secretariatul general al guvernului.

În aprilie 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L. – C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program şi se reînfiinţează funcţie de vicepreşedinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbţie, a Partidului Alianței Civice (28 martie 1998) şi a Partidului Liberal (7 septembrie 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianţei, cât șş a condiţiilor de participare la alegerile locale şi parlamentare,P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiţii participă pe liste proprii în alegerile locale (iunie 2000), obţinând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali şi 9,31% pentru consilieri judeţeni; la alegerile parlamentare (26 noiembrie 2000) a obţinut 30 de mandate de deputaţi şi 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenţie, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidenţialelor din 10 decembrie, unde s-au confruntat Ion Iliescu şi Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 decembrie) P.N.L. a semnat (27 decembrie 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susţinere a guvernului minoritar Adrian Năstase şi de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 aprilie 2001, P.N.L. asumându-şi în totalitate rolul de partid de opoziţie).

Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca preşedinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament şi a ordinii candidaţilor înscrişi pe liste) şi adoptă un nou Program. La 19 ianuarie 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbţie, a partidului Alianţa pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreşedinte al P.N.L. Preşedintele Valeriu Stoica, învinovăţit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunţă (11 iulie 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 august 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales preşedinte, cu o majoritate covârşitoare de voturi faţă de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut şi un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. şi eficientizarea activităţii sale.

Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 şi, respectiv, 11 februarie 2003, sunt semnate protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților şi Senat. În paralel,P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forţelor de Dreapta şi P.N.L. (Câmpeanu). La 18 aprilie 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbţie a partidului Uniunea Forţelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbţie a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres preşedinte fondator al P.N.L.-1990.

La 28 septembrie 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. şi P.D. de adoptare a „Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr”, P.N.L.-P.D., care şi-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piaţă funcţionale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaţionalei Liberale (din martie 1999).

Președinţi: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C.Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurenţiu Antonescu (2009-).

Editează publicaţiile: „Românul” (1866-1884); „Voinţa naţională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

sursa -DICTIONAR ENCICLOPEDIC





Braila-istoria unui oras

30 11 2012

Braila este un oras cu o istorie interesanta, traita cu demnitate, care depaseste cu mult prezentul.

Istorie

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 15381540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

VEDERE GENERALA4

Perioada antica

Un studiu al originilor Brăilei arată că regiunea a fost locuită din vremuri imemoriale. Există numeroase vestigii arheologice dovedind prezența omului neolitic (Boian-Giulești) 5000 i.Hr., la Brailița (vârful Cațagaței), viața a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestată o puternică așezare getică între secolele IV și III î.Hr. aflată pe terasa înaltă a Dunării și întreținând legături cu grecii – de la pontul Euxin, până la Elada. În era noastră descoperirile atestă prezența civilizației Sântana de Mureș, continuată cu o așezare medievală din secolele X-XI.

Brăila în perioada medievală

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. În1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

3

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ținut, așezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopisețul Cantacuzinesc și Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăși intemeierea Țării Românești prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila; iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deși folosește vechiul letopiseț scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat și de Cantacuzino, amintește doar că domnul întemeietor „Radu Vodă… au început a-și tocmi și a-și îndrepta țara cu județe, cu judecători…, lățindu-se până la Dunăre și până la Siret… ”.

CETATEA BRAILEI 1826

Izvoare exterioare Țării Românești, Letopisețul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopisețele de la Putna (numărul 1 și numărul 2) ne dau una și aceeași știre și anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ștefan cel Mare (1457 – 1504) la 27 februarie 1470, marți în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea și al XV-lea este Laonic Chalcocondil, unul din cronicarii Bizanțului.

PORTUL BRAILEI

Izvoarele beletristice, puține ca număr și nu întru totul concludente în privința valorii informațiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepția Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părți ale sale, date și fapte legate de relațiile Țării Românești cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Așa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediție navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 și 1341. Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediția din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Țării Românești, condusă de Vlad Țepeș. Este și locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăși prezența sultanului în oraș: „Șahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Și de acolo a pornit spre Adrianopol”.

18

Izvoarele diplomatice din cancelaria Țării Românești își încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor brașoveni și din Țara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodată și cea mai veche dovadă a existenței Brăilei ca așezare a Țării Românești. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum și un altul, posterior cu trei decenii aceluiași moment. Este vorba, pentru cel din urmă de știrile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.

125

Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean și gurile Dunării au fost în atenția și intersul negustorilor și călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche mențiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.

O altă sursă cartografică, pe care socotim a fi, a doua mențiune a Brăilei ca vechime, ar fi o hartă nautică probabil italiană ca realizare aflată în Arhivele de stat din Zagreb și datată de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 13201370.GRADINA PUBLICA 2

Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărți nautice, mai mult sau mai puțin folosite de istoricii români în ceea ce privește descifrarea realităților din stațiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 și 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărțile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 14801493, unde orașul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creștere spectaculoasă a numărului de portulane, așa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca1520) numele apare sub forma Brelago.

VEDERE GENERALA6

Ultimele izvoare ce scot în evidență arealul brăilean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de două monede de la Roman III Argyros (10281034) și de la Mihail al IV-lea (10341041). Ambele sunt găsite la Brăila, ultima foarte recent adică în timpul cercetărilor arheologice din 1993. Veacurile următoare sunt relativ bogate în mărturii numismatice explicația fiind circulația monetară datorită comerțului, proveniența lor fiind diversă: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

VEDERE GENERALA 2

Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, și anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceștia, avându-și centrul puterii lor tot în Panonia, ca și hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul țărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuți din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediții, izvoarele bizantine afirmă că ținutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu. Afirmația aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga țară carpato-dunăreană, deci și la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.

VEDERE DIN 1913

Populația de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populației autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populația se regăsește în regiunea intermediară dintre Chiscani și Baldovinești, adică pe locul Brăilei și Brăiliței. Numărul locuitorilor din această regiune crește o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerț activ cu peștele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimițându-l cu carele atât în Muntenia și în Moldova, cât și mai departe, până în Polonia, acești locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporește prin cei ce vin să se așeze aici atrași de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în așezare de caracter urban. La această transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse și mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menționată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.

STRADA REGALA

După părerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs înainte de întemeierea Țării Românești, adică înainte de circa 1300. Istoricul își susține punctul de vedere prin amintirea unei mărturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscută și sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referă la expediția întreprinsă de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniază concentrarea de mărfuri și produse care are loc la Dunărea de jos. În ceea ce priveste numele de Brăila, acestă este un nume romănesc, vine de la numele de persoană Brăila, numele acestea terminate în –ilă, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brăila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brăila din Drăgoiani” ca martor la împărțeala pe care o făcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplată înainte de data documentului. Numele de Brăila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoană, terminate în –ai. Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al căror înțeles originar s-a pierdut. După întemeierea Țării Românești, Brăila va cunoaște o deosebită înflorire, fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunăre și Carpați într-o singură formațiune politică. Viața acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datorită faptului că drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât și pentru sașii din Transilvania, târgurile crescând ca număr și amploare, importul și exportul prin Brăila vor crește și ele.

STR. MIHAI EMINESCU

Întemeierea statului Țării Românești a însemnat și înființarea județelor ca unități administrative în cadrul lui. De fapt, ca realități geografice și economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de așezări omenești din bazinul unui râu sau dintr – o porțiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formațiuni sunt încadrate în noul stat și fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuții militare, administrative și judecătorești și o reședință cunoscută. Un asemenea județ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a țării, între județele Râmnicul Sărat, Buzău și Ialomița: a fost județul Brăila al cărui pârcălab și-a avut reședința, în mod firesc, în orașul ce a dat numele sau noii unități administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a județelor Țării Românești se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul județ al Brăilei adoptă numele reședinței sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reședință.

POSTA SI STR. CALARASI

Dar întemeierea județului a însemnat și un spor de populație, de însemnătate și de putere economică pentru târgul sau orașul Brăilei. La reședința, unde cârmuia, în mod obișnuit, pârcălabul, s-au stabilit dregătorii subalterni, care-l însoțeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pază, ostașii priveghind atât târgul propriu-zis cât și portul, cu viața lui caracteristică și amestecată. A sporit numărul mesteșugarilor și negustorilor, care se îndreaptă în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populație sporită, centre care ofereau, prin ostașii lor, o protecție mai bună împotriva eventualelor atacuri și prădăciuni. Am arătat că în jurul orașului Brăila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Țării Românești, un județ care, nu si-a luat numele de la vreo apă, pădure, formă de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la orașul care i-a servit drept capitală, de la Brăila.IMPARATUL TRAIAN

Și întocmai după cum prima mențiune documentară certă a orașului este mult posterioară începuturilor existenței sale, tot așa și prima mențiune documentară a județului; ea datează din 1481, când Ștefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari și mici, judecilor, judecătorilor și săracilor „din tot ținutul Brăilei”; domnul Moldovei întrebuințează termenul „ținut”, obișnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „județ”, din Țăra Românească. Răspunsul la această scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor și rumânilor „brăileni”, deci din județul Brăilei.

STRADA GALATZ

Nu avem știri precise asupra întinderii județului Brăila în epoca veche, înainte ca orașul să fi fost ocupat de turci și să i se fi adăugat raiaua. Se crede însă că nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost județul după 1829. El avea drept hotar de miazănoapte Siretul, a cărui albie veche venea însă mai spre sud decât cea de azi. Spre apus se mărginea cu județele Râmnicul Sărat și Buzău, iar spre miazăzi cu județul Ialomița, a cărui capitală era la Orașul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraș. Înspre răsărit, hotarul îl forma Dunărea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componența județului Brăila.

CALEA GALATI

Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldovenești sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, orașul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetății și constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a orașului dar și a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a orașului de către turci duce la controverse, raportul polon din1540 arată că: „turcul, luând un oraș mare și puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale și a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea orașului ar fi avut loc între iunie 1539 și 30 octombrie 1540 și nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareș. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele așa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, și cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, și s-au mulțumit să-l pronunțe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Și întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici și documente, au facut Ismail tot așa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuințat și de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila și în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce orașul reintrase în stăpânirea politică românească.

MONUMENT 1902

Persistența caracteristicului nume românesc sub dominația otomană este încă o dovadă de vechime considerabilă, dar și de faptul că el ajunsese familiar și străinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit să-l adopte. Îndată ce au luat în stăpânire orașul, ei s-au grăbit să ridice o cetate puternică de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au păstrat descriei și planuri ale cetății din secolul al XVI-lea, dar este sigur, după părerea noastră, că partea centrală sau nucleul ei n-a diferit față de planurile din secolul al XVIII. Această parte centrală, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul războiului din 17871791, și anume 1790, se alcătuia dintr-o incintă pătrată, avînd la cele patru colțuri câte un bastion circular: ea forma inima cetății, punctul ultim de rezistență. Această prima incintă era înconjurată de o a doua, tot pătrată, dar fără bastioane, apoi de o a treia, pentagonală, având la cele cinci colțuri câte un bastion, din care două erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunăre. O a patra incinta pornește în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge și în partea de sud; ea formează unghiuri dar fără bastioane. În sfârșit, o a cincea incintă, cu șapte bastioane, dublată de un șant spre exterior, se află tot sus, pe platou, fără să atingă Dunărea nici la nord, nici la sud. Casele orașului sunt cuprinse între această incintă exterioară și incinta a patra.old_braila

Trei drumuri străbat, prin trei porți, ultima incintă, ducând unul spre miazazi, spre Silistra și orașele din câmpia munteană, altul spre orașele din marginea podgoriei: Focșani, Râmnicul Sărat, Buzău și apoi mai departe spre vechea capitală a Țării Românești, spre Târgoviște și de aici, fie prin Câmpulung, peste munți la Brașov, fie la Pitești, Slatina, trecând după aceea Oltul; cel de-al treilea drum făcea legătura cu Galații și apoi cu întreaga Moldovă. Cetatea nu se mai vede astăzi, ea a fost rasă în 18281829, în timpul războiului ruso-turc, doar o foarte mică porțiune din vechiul zid s-a mai păstrat în dreptul malului, spre port. A mai rămas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbărie sau pulberărie ; astăzi adăpostește budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului șanț care mărginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradă a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevăzute cu bastioane, cu mulțimea de tunuri care o apărau, în 1809 ofițerul rus de origine franceză Langeron le apreciază la aproape 200, dispuse în baterii construite după sistemul turcesc, cetatea Brăila avea un aspect falnic, impunător; bine apărată și bine aprovizionată, ea putea rezista și unui asediu îndelungat.

CASTELUL DE APA

Orașul se întindea în stânga cetății, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiași Langeron: „mare și mai bine construit decât celelalte orașe turcești”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulțime de case spațioase și agreabile vederii”. O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc și aveau streșini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinți ale soarelui de vară, pereții scunzi. Se mai pot vedea și astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiției (între strada Călărași și faleza Dunării).

La orășenii turci mai pricopsiți, tavanele odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al orașului. În timpul ridicării planului cetății, în 1790, de către căpitanul von Vermatti, orașul avea 2580 de case , ceea ce, admițând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind și pe flotanți, destul de numeroși în porturi, și pe cei nedeclarați, din motive fiscale, iarăși numeroși, se crede că cifra locuitorilor depășea 15000. În afară de cetate, noii stăpânitori ai orașului au ridicat și lăcașuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi și geamii. Vechile vederi ale orașului arăta mai multe minarete, deci implică existența mai multor lăcașuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul orașului (în piața V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turcești și reparatș, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea orașului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat și în cuprinsul cetății propriu-zise, adică în spațiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.66

Îndată după constituirea cetății Brăilei a urmat și înființarea raialei sale. Se înțelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea și ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparații, etc. Anul înființării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Țara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foștilor proprietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniștri de atunci, că se va ține seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542”. Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înființării raialei.

BULEVARDUL CUZA

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înființate pe pământul Țării Românești, mai mare decât raiaua Giurgiului și mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicațiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (17741782), 55 de sate și siliști, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Aceeași cifra de 55 de sate și siliști o găsim și în descrierea Țării Românești făcută de generalul Baur, în timpul ocupației rusești din 17681774. Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micșora în vreme de război, din cauza distrugerilor și prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăși. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofițerii ausrtieci în 1789, în timpul războiului ruso – austriaco – turc, găsim numai 35 de sate și siliști.

CEAS GRADINA PUBLICA

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi și de Dunăre până la confluența cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Țara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovinești, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu și Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului și Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparținea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga și de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparțineau Țării Românești, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului și prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Țării Românești .CALEA REGALA 2

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-și întindă stăpânirea spre apus și miazăzi, încălcând pământul țării. Și a trebuit ca domnii, în repetate rânduri, să intervină la Poartă, cu jalbe și cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Așa au făcut Alexandru al II-lea (15681577) și fiul său Mihnea Turcitul (1577158315851591), așa Antonie Vodă din Popești (16691672). Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilitățile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării și restabilirii hotarului raialei. O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco – austriac, în1716.

GRADINA PUBLICA PAVILIONUL DE MUZICA

După ce domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, și până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej și și-au întins stăpânirea; același lucru l-au făcut și turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (17161719), să restabilească vechea situație, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (17191730), a putut fi readus la loc hotarul. Știm faptele din povestirea, detaliată și expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfațișează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii și dârstoreanii trecuseră hotarele țării care le ținea, țara d-început și să tindea brăileanii până la orașul Flocii, pe baltă în sus, și despre Râmnic și Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul și satele și pusese subași prin sate și scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălți și lua dijme dupe moșiile țării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Și au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăție, ca să izgonească subașii si să spargă satele de pe balțile și se rămâie hotarăle iarăși precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având și credință și voe vegheată de la turci și puind nevoința cu toată inima (măcar ca și cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împărațiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-și ridice stăpânirea dupe pământul Țării Românești și să știe numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ținut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile țării și au ținut dupe cum au ținut acei mai denainte și au rămas țară odihnită de aceasta”. O pricina de discuție între domnul Țării Românești și administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moșia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câșla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moșie, daruită la un moment dat de împărăție unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane și era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostași dregători turci care se ocupau de grădinile și domeniile împărătești. Cu vremea, grație protecției de care se bucura moșia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiți din județele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleași județe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual și lua sub administrarea sa moșia. Aceeași operație a făcut mai târziu și voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).CASA VERONA

Cu toate că pierdu-se o mare parte și cea mai bogată a teritoriului său, inclusiv reședința, județul a continuat să existe și să figureze în actele cancelariei domnești. Cea dintâi mențiune în acest sens o găsim îndată după constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (15351545) întărește vechiul asezămșnt ca de episcopia Buzăului să asculte: „județul Buzău și județul Râmnicul Sărat și județul Brăila și județul Săcuieni, aceste patru județe, cu toată hirotonisirea preotească și bisericească”. Peste aproape o jumătate de secol, la 12 iulie 1584 voievodul Petru Cercel (15831585) întărește dreptul episcopului de Buzău , păstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „să ia dijma de la preoții din sat din județul Brăilei pentru brânză și pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme”. Timp de aproape șaizeci de ani, așadar, după constituirea raialei Brăilei, județul cu același nume continua să existe și să fie menționat în actele domnești, în scriptele cancelariei. După aceea însă, pe vremea lui Matei Basarab, constatăm o schimbare: județul Brăila nu mai apare ca o entitate deosebită, de sine stătătoare, ca până atunci, ci este contopit cu județul Râmnicu Sărat. Așa îl găsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordești din „județul Râmnicul Sărat și Brăila”. Această contopire, făcută, desigur, din considerente economice, partea rămasă din județul Brăila sub autoritatea domnească era prea mică și nu justifică cheltuiala legată de conducerea unui județ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat și cu alte județe mici, atât în Muntenia cât și în Moldova. Totuși amintirea vechiului județ, de sine stătător, se mai păstra încă și nu numai în Țara Românească, dar și în Moldova. Iată ce se scrie despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, Descrierea Țării Moldovei și a Țării Românești: „Ținutul Brăila, de asemenea pe Dunăre”.HOTEL SPLENDID2

Dincolo de Siret, nu departe de Galații Moldovei, este un oraș cu același nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stăpânesc încă o parte a acestui ținut.” Județul Brăila se va reînființa temporar, în timpul războiului ruso – turc din 18061812, sub ocupația rusească; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca și celelalte județe muntene; la 3 februarie 1811, acești ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez și slugerul Iancu Fotino. În ceea ce privește autoritatea tutelară, cetatea și raiaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau și Chilia și Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul și Turnul erau sub autoritatea sangeacatului de Nicopole.

PIATA RALLY

Brăilei i s-a acordat de la început din primii ani de după eliberare o deosebită atenție de către guvernul țării dată fiind însemnătatea ei economică. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul ruso – turc, prevedea, prin articolul V și prin actul deosebit privind Țara Românească și Moldova, act dezvoltător al numitului articol și partea integrantă a tratatului, ca cetațile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul fața de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maxima adâncime a ei. În consecință, Brăila reveni, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească; sub raportul economic și etnic am văzut că nu încetase nici o clipă caracterul ei românesc. Operațiunile de demilitarizare a graniței Dunării au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrările ei durară până la 8 octombrie același an.

CLUBUL REGAL

Acum se reînființează și județul Brăila, având doua plăși: Vădenii, cu 20 de sate și Balta cu 38. Primul ispravnic al noului județ a fost serdarul Grigore Tăutu. Se institui de asemenea, domeniul Brăilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al județului. În aprilie 1831, se publicau dispozițiile luate de Obșteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moșiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunăre; 3)”ostroavele din șanalul Dunării”. Se urmărea și colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se așeze aici, români sau străini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama și de eventualele revendicări ale foștilor stăpâni de moșii.

126

Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerțului pe Dunăre și mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Această libertate face ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care ofera prețurile cele mai bune. De acum se termină monopolul turcesc, obligația de a aproviziona Imperiul otoman, în special capitala și armata lui. Rezultatul acestei mișcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului și a orașului Brăila. Acest lucru este observat și de străini: consulul francez Minaut subliniază la 18 septembrie 1834, „mișcarea acestor două porturi, a căror importanță, în special a Brăilei, crește în fiecare zi și care tind să ia o dezvoltare realmente considerabilă .

CALEA REGALA (VEST)

Încă de la 10 mai 1830, locotenent – colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraș, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita orașului, precum și străzi regulate, drepte, apoi piețe și amplasamente pentru viitoarele instituții municipale. În același an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituții, împreună cu devizele corespunzătoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului țării de către generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu găsit însă satisfăcător, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicării diferitelor binale, nu ținuseră seama de prevederile lui , așa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însărcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectă exactitate”, plan care, definitivat, să fie adus apoi la cunoștința cetațenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn execută într-adevăr noul plan și, împreună cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobării domnești. Se aduceau prin acest nou plan, care ținea seama totuși de cel vechi, o serie de rectificări și îmbunătățiri străzilor, piețelor și locurilor destinate clădirilor publice. Principalele îmbunătățiri priveau cele două coborâșuri spre port, piața cea mare din mijlocul orașului, o nouă piață situată în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazărmi și a unei școli, deschiderea de noi străzi, alinierea unora vechi și desființarea câtorva străzi rău trasate. Locul fostei cetăți urma să fie nivelat la înălțimea terenului înconjurător. Viitoarele clădiri trebuiau să fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piața cea mare a orașului, casele urmau să fie exclusiv din cărămidă și cu o fațadă anume .

CASTELUL DE APA

Pentru a atrage noii locuitori, se hotarăște parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetăți și vânzarea lor la prețuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaștri stânjenul pătrat , a doua categorie cu 2 lei și a treia cu 1 leu. Suprafețele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pătrați pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de – a doua și 100 000 pentru cea de-a treia.

BULEVARDUL CUZA 3

Armatorii bineînteles că nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpărat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . Și deși prețul era atât de redus, totuși o seama dintre cumpărători nu-l achitară, iar alții nu ridicară imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatorați. Așa încât, la 18 august 1831, se luă hotărarea ca acelora care până la 1 iulie 1832 nu vor achita prețul convenit, să li se retragă terenul și să fie vândut altora. Măsura nu se aplica însă sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanțieri în ceea ce privește obligația de a construi . După aceste parcele, administrația orașului urma să încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .

LACU SARAT-ALEEA PRINCIPALA

Paralel cu construcțiile particularilor, se începură o serie de lucrări și construcții publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieței centrale, se aliniară o seamă de străzi sau ulițe și se așezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului, pescăria din fața portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se inființă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină, tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca: ”pe fiecare an, să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase și, după plan meșteșugit și doveditor de un simțitor folos al Statului, în curgere de vreo câțiva ani să se săvârșească portul, întru aceeași asemănare cu alte porturi europinești ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul șant al cetății, pe care aveau să se ridice cazarma miliției și temnița. Se înfrumusețează grădina publică, numită „Belvedere” din cauza priveliștii admirabile spre Dunăre, baltă și Munții Măcinului, și se îngriji monumentul ridicat în amintirea campaniei din 18281829. În 1836, începură studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.piata_traian

În 1839, orașul se întinsese dincolo de fostul șanț al cetății, existau acum, așa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate orașului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul șanț, ci erau considerate ca „sate”. Pe langă foburguri, erau și două sate situate pe izlazul orașului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce și Piscul Brăilii.CALEA REGALA

Organizarea orașului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu orașe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” și se alcătuia din patru „mădulari” sau membrii, dintre care unul era președinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca președinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-și avea așezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu și pe Grigore Ahtaru.

BULEVARDUL SF. MARIA 1

În fruntea poliției era un „poliț – maister”, numit mai târziu „polițai”. Suprafața orașului propriu – zis, până la fostul șanț al cetății, se împărțea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din București. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într – acest oraș Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roșie no. 260”, pe care a clădit prăvălie și locuință, iar acum vor să-i taie locul. Paralel cu împărțirea oficială, în culori, se păstrau însă și numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliței ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, și pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum și „mahalaua Belvederului”, un nume nou de după 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” județului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliț – maiestrului. Ocârmuitorul avea și dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor orașului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Așa se explica rolul important pe care il avea de fapt și de drept, în ce privește gospodărirea orașului cârmuitorul județului.calea calarasilor

De la unii din negustorii și meseriașii Brăilei își trag numele câteva străzi ale orașului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Brașoveni, după negustorii români din Șcheii Brașovului așezați în Brăila și vânzând marfa numită „brașovenie” (obiecte de metal, țesături, pălării, lăzi brașovenești etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălțamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 18291848 a avut drept urmare o creștere de proporție a populației. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagă de țărani români veniți din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 15401828. Catagrafiile ilustrează, de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniți de prin satele raielii” este și „unchiașul” mijlocaș, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obișnuit în toate orașele noastre , și nu numai ci și în toată lumea. La românii veniți din satele Munteniei, în primul rând și în fosta raia și din județele limitrofe: Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița, s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Brașov și Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniți cu oile din rândurile acestor transilvăneni, mocani și negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panțu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viața economică, politică și culturală a Brăilei cât și a țării. După cum se vede, în perioada 18291848 ca și mai înainte de altfel Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populație amestecată.

CENTRUL PRINCIPAL

Pe lângă românii majoritari alcatuiți din reprezentanți ai diverselor ramuri ale entităților etnice au fost și străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaționalilor săi stabiliți în Brăila cât și a celor în trecere precum și a echipajelor și mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au inființat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din București. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 și rezultatul a fost ca de îndată, numărul supușilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Încă de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuși recrutați din rândul bulgarilor și care obținuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, și rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia și Piemontul au inființat și ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puțin de 405 locuitori ai orașului deveniseră sudiți sau supuși străini . Evenimentele politice esențiale din Brăila în răstimpul 18291848 au fost cele trei mișcări din anii 18411842 și 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creștinilor din Penisula Balcanică de sub dominația turcească în primul rând, eliberarea bulgarilor.GRADINA PUBLICA-ALEEA PRINCIPALA

Faptul că Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu și colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele și nevoile orașului, face ca dezvoltarea orașului și portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaților. Dacă în 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase față de111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 fața de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galații sunt, ca așezare mai mari decât Brăila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflată intermitent sub ocupație turcească, așezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ștefan cel Mare, care a si ars-o in 1470Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oștile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construiește în oraș o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, lovește garnizoana otomană din raiaua Brăilei.

BISERICA SF PETRU

Intervalul 1711 – 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruși-turci și austrieci peste trupul țărilor române. În calea răutăților, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Țara Românească, după aproape trei secole.

Istoria modernă

Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor. După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.CAZINO LACU SARAT

Economie

Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creșterea animalelor și pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema orașului Brăila, a fost simbolul comerțului, ocupația principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. Aici s-a înființat prima Cameră de Arbitraj Comercial (1836), Bursa de cereale și bunuri (1882), Curtea Comercială și Banca Comercială au fost deschise în Brăila. Datorită vieții economice înfloritoare, Brăila a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale din România. Comerțul înfloritor și dezvoltarea industriei de-a lungul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, au marcat istoria Brăilei. În 1911, an de maximă activitate comercială comerțul brăilean reprezenta 22% din comerțul românesc și 20% din import. Această dezvoltare a însemnat: mori cu aburi, fabrică de paste făinoase, șantier naval (1864), fabrică de bere (1872) și docuri (1883). Prima investiție străină în Brăila a fost făcută în 1924 – Societatea Franco-Română. După ce, ajungând la apogeu, în 1937 la Brăila are loc al XII-lea Congres general al Uniunii orașelor din România, între 1941 –1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, importul și exportul Brăilei au scăzut vertical. Istoria va declanșa sentința ce nu va întârzia să vină pentru istoria Brăilei în răstimpul dintre două borne: 23 August 1944 – 22 Decembrie 1989. În intervalul de până la revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei brăilene, în cadrul celei românești, în general. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcțiune Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani și Centrala termică.HOTEL POPESCU

După anul 2000 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis total sau parțial porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și al gradului de dezvoltarea al urbei. Brăila nu este un oraș-muzeu, dar vizitatorii săi simt magia, legendele și istoria orașului care sunt prezente pretutindeni.

HOTEL BULEVARD

Ce putem face pentru a reda farmecul de altadata acestui oras? Ce masuri economice putem lua pentru a renaste aceste locuri? Raspunsul: zona metropolitana Braila -Galati, podul peste Dunare, o zona libera de comert, un parc acvatic de dimensiuni europene, trasee turistice pe malul Dunarii si spre Parcul National Muntii Macinului, un aeroport intre Braila si Galati,  un port turistic, un „Aventura Parc” in padurea Stejarul sau la Lacul Sarat…etc… Doar asa vom putea atrage fonduri europene si investitori mai usor.
sursa: wikipedia




Doctrina lui Adam Smith

22 11 2012

Adam Smith (1723-1790), gînditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmînd ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: „Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776),lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În „Avuţia naţiunilor” denumită şi „biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate pînă la el în domeniul economic. Dînd dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinînd consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazîndu-se atît pe studierea materiei şi comportamentului uman, cît şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul.

„Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reise şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de „avuţie” sau „bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, pînă la un punct. şi criticîndu-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din „totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi „împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, „s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şicea mai întinsă”.

În „Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte „universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentîndu-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.

Cartea întîi a „Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decît ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de „tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă „instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cît posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, „faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevînd chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitînd doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe careSmith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

„Cînd piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decît în măsura în care „capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrîngerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicîndu-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vînzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu „bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an „şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca drept „adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfa este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfa se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: „Cuvîntul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”. Efectuînd această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfa şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul „preţului natural”sau „preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior deDavid Ricardo care „curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă”. Atunci cînd trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit „preţul natural” al mărfii. „Schematizînd puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită „a gravitaţiei preţurilor”.

Avînd în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vînzării-cumpărării, realizîndu-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vînzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, cînd oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Cînd cererea este mai mică decît oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decît oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pa&60], sau cum spune Smith: „Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului „mîinii invizibile” drag autorului „Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul „impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, „dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încît legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”[9,pa&73]. Prin urmare, „mîna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul „mîinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei „laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atît mai bun, cu cît se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci cînd spune el, „are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, „marea panoramă a pieţei rămîne o izbîndă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale”.

Stîns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice, insistînd asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale societăţii.

Smith are meritul de a fi formulat cîteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele repartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau „legile naturale” care coordonează mişcarea lor.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, avînd la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pămîntului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinînd în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smithconsideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx „plusvaloare”), cît şi în sens restrîns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un „mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept „recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci cînd încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decît salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pămîntul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzămînt din valoarea creată de muncitori, alteori ca un „ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pămînt, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: cînd creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o „ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza „binele general”, care să determine „funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi „realizarea armoniei generale” la scara societăţii.

„Urmărindu-şi interesul său – scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decît atunci cînd intenţionează să-l promoveze el e condus de o mînă invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale,Adam Smith elaborează „teoria diviziunii muncii între ţăti şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, „teoria avantajelor absolute”. „Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decît le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă „principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, „avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfa produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobîndit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, coparînd costurile de producţie pentru o marfă dată, idiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

„Avantajul absolut” al schimburilor constă în „diferenţa de costuri, adică în „economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, „pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”.

În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind „reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este „deplina libertate economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.

„Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cît mai ieftin şi de vinde cît mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin cînd, printr-o libertate cît mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci cîd pe piaţă se va afla un număr cît mai mare de cumpărători”.

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: „comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau cîştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pămîntului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi(…). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor cîştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor cîştiga egal sau aproape egal”.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decît la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămînerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.

Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin „trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrîns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel „teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel:Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decît o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de cîstigat de la naţiunile civilizate deoarece, „coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut pînă la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.





Esecul doctrinelor

23 10 2012

Revista „The Economist” vine cu un articol foarte interesat intr-un moment cand Europa intreaga sta pe un butoi de pulbere.Intrebarile sunt:Care sunt solutiile iesirii din criza? si Ce preturi vor trebui platite pentru a scapa de inechitatea sociala,tot mai accentuata?

 

 

 

„Inechitatea socială se adâncește în întreaga lume. Singura speranță stă într-o politică radicală de centru – să-i spunem progresist autentica.

Până la finalul secolului al XIX-lea, prima eră a globalizării și un val fără precedent de invenții transformaseră radical economia globală. Acești ani, cunoscuți ca „epoca de aur“ a Occidentului, au rămas însă celebri și pentru inegalitățile sociale strigătoare la cer, pentru baronii americani ai cauciucului și aristocrații „Downtown Abbey“, care acumulaseră averi imense și se întreceau în cheltuieli inutile pentru a-și demonstra statutul social. Discrepanțele tot mai mari dintre săraci și bogați (dar și teama de o eventuală revoluție socialistă) au stat la baza unui lanț de reforme pozitive, de la măsurile antimonopol luate de Theodore Roosevelt la bugetul popular al lui Lloyd George. Guvernele începeau să promoveze competiția și taxarea progresivă; în paralel, apăreau primele semne ale conceptului de securitate socială. Obiectivul acestei „ere progresiste“, așa cum au denumit-o americanii, era de a clădi o societate mai echitabilă, care, în același timp, să nu excludă filonul antreprenorial.

Actualul sistem politic are nevoie de o revoluție similară – de un val de măsuri care să diminueze nedreptățile sociale fără a lovi și în dezvoltarea economică. Dar cum pot fi împăcate cele două? Discursul politic modern încearcă de ceva timp să găsească un răspuns la această dilemă. Până acum, însă, în van. Este relevant aici exemplul campaniei electorale din SUA, unde stânga îl arată cu degetul pe Mitt Romney ca „noul baron al cauciucului“, iar dreapta îl ironizează pe Barack Obama că ar face pe „luptătorul de clasă“. În Europa, unele guverne au cedat pur și simplu presiunii mulțimilor – vezi propunerea lui François Hollande privind impozitarea marilor averi cu 75%. În țările emergente, în schimb, liderii preferă să ascundă problema sub preș: așa se explică nervozitatea guvernanților chinezi când li se atrage atenția asupra beizadelelor care au umplut țara de mașini Ferrari sau refuzul Indiei de a gestiona eficient problema corupției.

În esență, asistăm la un eșec doctrinar. Dreapta nu este convinsă că inegalitatea socială reprezintă o problemă în sine. Stânga a căpătat o fixație pentru creșterea impozitelor pe averi și pentru îngroșarea aparatului public – oricum disproporționat de mare, după standardele unora ca Roosevelt sau Lloyd George. Este timpul ca socie­tatea pe ansamblu să capete o viziune cu totul nouă: să-i spunem progresism autentic.

Egalitate, dar nu comunism 

Chiar este nevoie de o strategie pro-echitate? Să nu uităm că două forțe gemene importante – globalizarea și inovația tehnică – au dus, în realitate, la disiparea inegalităților la nivel global, statele sărace începând să le prindă din urmă pe cele avute. În interiorul granițelor, însă, lucrurile stau complet diferit. Peste două treimi din populația lumii bogate trăiește în țări în care disparitățile sociale s-au adâncit, adesea îngrijorător. În SUA, proporția veniturilor de care se bucură cei mai bogați 0,01% din cetățeni (cam 16.000 de familii) a crescut de la puțin peste 1%, în 1980, la circa 5%, acum – o felie mult mai mare decât cea la care avuseseră acces boierii „epocii de aur“.

În altă ordine de idei, un pic de inegalitate nu strică deloc economiei. Stârnește competiția și apetitul pentru risc și îi recompensează pe cei care sunt dispuși să inoveze, ducând la progresul economic. Doar că, acum, vorbim de un grad de inechitate ineficient și chiar nociv pentru dezvoltarea ulterioară. Niciunde nu se vede mai bine această tendință decât în lumea emergentă. În China, creditarea a devenit apanajul companiilor de stat și al persoanelor „cu relații“. În India și Rusia, povestea arată la fel, diferența constând doar în specificul local. În lumea bogată, favoritismele sunt în continuare în floare, însă se fac în spatele ușilor închise. Faptul că mahării de pe Wall Street acumulează în continuare o felie prea mare din bogăția Americii este o consecință a subvențiilor acordate de stat megabăncilor considerate „prea mari ca să falimenteze“. De la doctori la avocați, angajații foarte bine plătiți sunt sprijiniți de state prin obligativitatea de a deține licențe și autorizații acordate adesea „restrictiv“. Totuși, cel mai revoltător exemplu este cel al sistemelor de securitate socială. Adesea, acestea vin mai degrabă în sprijinul clasei de mijloc decât al celor care nu au după ce bea apă. Cei din vârful piramidei se întreabă, cu siguranță, de când au devenit discrepanțele din societate un subiect atât de fierbinte. Până una-alta, aceștia trebuie să realizeze că este în interesul lor să stingă acest conflict mocnit înainte de a lua amploare – dacă situația se va încinge în continuare, lumea va cere pe ton tot mai ridicat o schimbare radicală de sistem, iar rezultatul politic al unei asemenea răsculări nu ar folosi nimănui. Comunismul a făcut prea mult rău ca să mai poată spera la o renaștere; nicio problemă – doctrine stupide sunt cu duimul. În aceste condiții, credem că a venit timpul pentru o agendă cu adevărat progresistă. În continuare, vă expunem câteva dintre sugestiile noastre, fundamentate atât pe principii de stânga, cât și de dreapta, dar care abordează problema inechității din trei perspective care nu dăunează dezvoltării economice.

Concurență, nișare și reformă

Prioritară ar trebui să fie organizarea unui atac rooseveltian asupra monopolurilor și grupurilor de interese, fie că este vorba de companiile publice chineze fie de megabăncile de pe Wall Street. În statele emergente, cu precădere, este nevoie urgentă de transparentizarea contractelor publice și de implementarea legislației antitrust. Nu degeaba cel mai bogat om din lume, Carlos Slim, și-a construit averea în industria telecomunicațiilor din Mexic, unde competiția tindea spre zero, iar prețurile, spre cer. 

Și în lumea bogată este nevoie de măsuri cu nemiluita. Să ne amintim că doar o părticică a economiei UE se constituie, într-adevăr, într-o piață unică. Eliminarea unor aberații, precum legislația discriminatorie a muncii, ar aduce progrese majore în acest sens. Apoi, să ne aplecăm asupra sistemelor de securitate socială din lumea dezvoltată. Confruntate cu îmbătrânirea rapidă a populației, guvernele nu au cum să spere că vor mai putea reduce cheltuielile cu această categorie de vârstă – ar putea, însă, să atenueze ritmul de creștere al acestor costuri, prin ridicarea mai rapidă a pragului de pensionare și selecționarea mai atentă a celor care se pretează pentru anumite beneficii. O parte din banii de care s-ar face astfel rost s-ar duce către educație. Prima eră progresistă a coincis cu introducerea gratuității ciclului secundar de învățământ; acum, este nevoie de aplicarea aceleiași măsuri în cazul educației preșcolare. Iar dacă mai rămâne ceva rest, ar trebui investit în reconversia profesională a șomerilor. 
Am lăsat la urmă reforma sistemelor fiscale: guvernele nu trebuie să-i mai pedepsească pe bogați, ci să se concentreze asupra unei mai bune colectări a taxelor. În regiunile sărace, unde evaziunea este la ea acasă, este nevoie de reducerea impozitelor și, în egală măsură, de creșterea sancțiunilor pentru neplată. În statele bogate, cele mai mari câștiguri s-ar obține prin eliminarea anumitor deduceri și rambursări de taxe de care beneficiază, în primul rând, populația din pătura superioară (cum este cazul deducerii dobânzii pe creditele ipotecare, în SUA), dar și prin reducerea diferenței dintre impozitele pe salarii și cele pe câștigurile de capital sau prin utilizarea mai eficientă a sumelor rezultate din anumite taxe achitate extrem de conștiincios de clasa bogată, cum sunt impozitele pe clădiri și terenuri. 

Unele  state au făcut deja pași în aceste direcții. America Latină investește serios în sistemul educațional și și-a întocmit propria strategie, absolut admirabilă, de susținere a categoriilor celor mai săraci cetățeni – este, de altfel, singura regiune unde diferențele de nivel de trai se micșorează. India și Indonezia, la rândul lor, iau în considerare scăderea subvențiilor la combustibili. În lumea bogată, laurii merg spre țările scandinave, cele mai inventive din lume. Suedia, de exemplu, și-a recalibrat aparatul asistențial supradimensionat și a implementat un sistem universal de cupoane educaționale. Și Marea Britanie a optat tot pentru reformarea învățământului și simplificarea sistemului de ajutoare de stat. 

Sunt, cu toate, semne de schimbare ce trebuie încurajate. Totuși, politicienii mai au multe de făcut. Primul instinct al dreptei este de reducere a aparatului public, nu de eficientizarea acestuia. Eșecul egalitarismului stângist este chiar mai răsunător. În Occident, statele asistențiale au rămas fără bani, economia le-a stat în loc, iar inegalitatea a ajuns la loc de cinste. Iar singurul răspuns al stângii este umflarea impozitelor aplicate celor care dețin, dar și generează bogăția. Domnii Obama, Miliband și Hollande trebuie să vină cu soluții care să garanteze atât dreptate socială, cât și progres economic. Altfel, toată lumea va avea de pierdut.”

Este clar ca lumea nu mai poate continua pe drumul de pana acum .Se impune o reforma si se impune o schimbare de atitudine si mentalitate ,nu doar a conducatorilor politici  ci a intregii lumi.Fara asa ceva este greu de presupus ca se va ajunge la un consens .

 

Sursa :THE ECONOMIST





De ce mancam rosii turcesti?

5 09 2012

Antalya e impanzita de sere. Cultura legumelor e atat de profitabila in aceasta regiune incat orice investitie se amortizeaza in maximum 4 ani. “De vina” este climatul mediteraneean bland, care face ca temperaturile sa nu scada niciodata, nici macar iarna, sub 9 grade, astfel incat cheltuielile cu incalzirea sunt extrem de mici, ajungand la doar 20-30% din costul de productie. Din acest motiv, Turcia nu are competitor in Europa pentru rosiile produse in sezonul rece.

Dar nu numai climatul favorabil joaca un rol aici, mai intervin si alti factori. De exemplu, statul turc subventioneaza masiv legumicultura. Subventiile totale acordate ajung pana la 1.500 $/hectar, e-adevarat, intr-o forma indirecta, deoarece banii nu se platesc direct fermierilor, ci sunt folositi de stat pentru a acoperi o parte din cheltuielile cu irigatiile, curentul electric si motorina sau cu achizitia de seminte, ingrasaminte si pesticide.
In plus, fermierii turci beneficiaza si de credite ieftine. “Din 2007 incoace, statul si-a schimbat politica vizavi de producatori”, spune directorul firmei Haspak, unul dintre primii trei mari exportatori de rosii din Turcia. “Ca se ne incurajeze, ne ofera credite cu dobanda subventionata de 5% pe 7-10 ani, cu o perioada de gratie de 2 ani. Suntem scutiti si de plata impozitelor pentru muncitorii sezonieri, iar, suplimentar, guvernul suporta jumatate din costul de achizitie al unora dintre liniile de sortare-ambalare a rosiilor.”

Dar poate ca cel mai important factor de succes il constituie faptul ca micii fermieri s-au asociat in cooperative care e ocupa de vanzarea productiei catre exportatori si supermarketuri. “Noi am strans laolalta 250 de fermieri, care impreuna detin un total de 100 de hectare de sere si solarii cu rosii”, explica reprezentantul Haspak. “Compania a semnat cu fiecare in parte un contract de fidelizare, prin care se angajeaza sa ii vanda minimum 60% din productie, cu conditia ca el sa accepte ca solariile sa ii fie inspectate saptamanal de inginerii nostri agronomi. Acestia verifica daca rosiile sunt sanatoase, verifica tratamentele si ingrasamintele aplicate, stadiul de dezvoltare a plantelor, dimensiuni, culoare, tot. Scopul e sa aducem rosiile fiecarui femier in parte la un standard de calitate conform cu cerintele de export.”

Zilnic, cinci ingineri ai firmei Haspak strabat cu masina satele din jurul Antalyei, viziteaza solariile si introduc in computer datele prelevate din teren, astfel ca la centrala companiei se stie in orice moment ce cantitate de rosii, cu ce diametru si din ce clasa de calitate poate fi culeasa in urmatoarele 24 de ore pentru a fi livrata supermarketurilor. Un soft specializat arata inclusiv data la care s-au aplicat ultimele tratamente cu ierbicide si calculeaza data la care pot fi culese legumele pentru ca atunci cand ajung in supermarketuri sa nu prezinte reziduuri toxice. In cazul in care o rosie vanduta intr-un un supermarket din Franta e suspectata ca a produs imbolnavirea unui client, imediat Haspak poate identifica de la care dintre cei 250 de mici fermieri provine.
Toate aceste aspecte prezentate mai sus explica de ce Turcia domina piata rosiilor in timpul sezonului rece, dar nu ofera indicii despre succesul acestor rosii si vara, cand in Romania e plin sezon. Ar trebui atunci sa mancam in proportie de 100% rosii romanesti, dar acest lucru nu se intampla. De vina sunt doua lucruri.

Pe de o parte, producatorii autohtoni nu sunt asociati pe modelul celor din Turcia si ca urmare nu pot oferi un flux constant de marfa pe o perioada mai lunga de timp si la un anumit nivel calitativ, asa cum cer supermarketurile.

Iar pe de alta parte, aducerea rosiilor din Turcia este un proces caracterizat de o evaziune fiscala masiva, care permite practicarea unor preturi mai mici decat ale producatorilor autohtoni, in ciuda faptului ca marfa este adusa de la peste 1.000 km distanta. Mecanismul e urmatorul:

Un depozit angro local comanda marfa din Antalya, dar nu direct, ci printr-un intermediar, anume printr-o firma reala, care chiar exista in acte, dar care a fost creata special ca sa faca evaziune fiscala. Patronul acesteia este de cele mai multe ori o ruda mai saraca a unui membru al retelei, care a fost adusa din Turcia strict ca sa-si faca firma in Romania.

Firma intermediara importa paletul de rosii cu 100 de lei si il vinde depozitului cu 300 de lei, cu un profit urias. Iar depozitul il vinde la randul lui catre tarabagiu si supermarket tot cu 300 de lei, cu cat l-a luat de la firma-fantoma. Asadar cu profit zero, ca urmare nu are de platit TVA sau impozit pe profit la bugetul tarii.

Apoi, firma-fantoma dispune de o perioada de 55 de zile pentru a-si achita darile la stat, dar nu o face. Nu achita nici TVA, nici impozit pe profit, iar in cele 55 de zile introduce in tara sute sau chiar mii de tiruri de marfa. Dupa care “patronul” este trimis inapoi in Turcia, de unde nu-l mai aduce inapoi nici naiba.

E o schema simpla care, iata, prin evitarea platii darilor, permite mentinerea unui pret competitiv al rosiilor, mai mic decat al celor autohtone. Si, evident, situatia aceasta nu multumeste nici Statul roman si nici consumatorul roman, care se intreaba de ce este nevoit sa cumpere “turcisme”, in conditiile in care Romania se situeaza pe locul 6 in UE ca suprafata arabila pe cap de locuitor si are, deci, un potential agricol de exceptie.

articol citat: manager.ro

 








Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News