Iluminarea umanitatii in mitologia universala

20 12 2017

Cartea lui Hanok ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtășit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („Zeul răzvrătit”) i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Le-a făcut cunoscute metalele și arta de a le prelucra, le-a arătat cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Samyaza

Samyaza

Samyaza („Rebelul renumit”) i-a învățat tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor. Armaros („Blestematul”) i-a învățat cum să dezlege vrăjitoriile. Baraqiel („Zeul fulgerului”) le-a predat astrologia. Kokabiel („Zeul stelelor”), constelațiile. Ezeqeel („Zeul norilor”) i-a învățat cunoașterea norilor. Arakiel („Zeul pământului”), numit și Aretstikapha („Lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („Zeul Soarelui”) le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („Zeul comenzii”) i-a învățat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă, Penemue („Înlăuntrul”) i-a învățat ce-i amărăciunea și desfătarea, toate secretele înțelepciunii îngerilor și să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdaye le-a arătat toate loviturile duhurilor și ale demonilor, avortul, mușcăturile șarpelui și loviturile care se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoașterea este confirmat și de alte scrieri inspirate din mitologia ebraică. În Cartea lui Adam și Eva este scris că, după ce au fost alungați din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Paisprezece îngeri au ajutat-o pe Eua (Eva în română) să-l nască pe Kain (Cain). Apoi, zeul suprem le-a trimisDays of Creation Tile Panels, sixth angel detail oamenilor diverse semințe prin arhanghelul Mikhael, care i-a învățat cum să lucreze pământul.

Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Hawwah (Eva) și a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („Zeul secretelor”) pe Pământ pentru a-l învăța pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor, a planetelor și legile spirituale ale creației.

Pe lângă acestea, Raziel l-a învățat pe Adam știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului, pe scurt armonia dintre existența fizică și cea spirituală. Toate aceste învățături au fost cuprinse într-o carte, pe care alți îngeri au furat-o de la Adam și au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („Arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea și să i-o înapoieze lui Adam.

Cartea a fost predată din generație în generație până a ajuns la Hanok (Enoh). După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh și a devenit îngerul Metatron, arhanghelul Rafa’el („Zeul vindecător”) i-a luat cartea și i-a dat-o lui Noah (Noe), care i-a folosit învățăturile pentru a-și construi celebra arcă. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns și în mâinile regelui Șelomo (Solomon). Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învățăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor.

Pe lângă scrierile evreiești, toate culturile susțin că au primit învățături de la zei. În Sumer se credea că Enki a inventat artele, magia, ritualurile preoțești, miruirea și pomezile. Zeul Ninurta i-a învățat pe oameni agricultura și alungarea șoarecilor, Dumuzi le-a oferit tainele creșterii animalelor iar zeița Ninkasi i-a învățat cum să fabrice berea. Zeul suprem An a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu, au găsit orzul și l-au adus sumerienilor. Cei șapte abgal, semizeii creați de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meșteșugurile și legile morale.

La egipteni, zeul Asar (Osiris în greacă) a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunțe la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura dar și cum să-și construiască orașe și canale de irigație. Soția sa, Aset (Isis), le-a dat oamenilor legile, limba și agricultura. Zeul Djehuty (Thoth) a inventat calendarul, scrierea și jocul cu zaruri, iar Inpu (Anubis) a inventat îmbălsămarea. În capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, același Djehuty spune că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre, au inventat războaiele și demonii, o afirmație care pare a avea legătură cu darurile zeilor pentru omenire.

În America Centrală, zeii Oxomoco și Cipactonal au creat primul calendar aztec și un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. În alte versiuni, Kukulkan este inventatorul calendarului. În miturile maya, zeul Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), același Kukulkan al aztecilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul și i-a învățat pe oameni muzica și dansul. Itzamna le-a dat mayașilor scrierea, arborele de cacao și calendarul, iar Bochica a dăruit tribului Muisca legile, conceptele morale și agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa și Shennong au creat meșteșugurile și au născocit diverse obiectenuwafuxi folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul și capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul și alte o sută de plante medicinale, a descoperit secretele agriculturii și a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („Împăratul galben”) este considerat părintele multor meșteșuguri și științe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenții și realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soția sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de țesut și creșterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o, după ce a fost izgonit din cer, i-a învățat pe oameni să cultive pământul și a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învățat pe cei din tribul Bamana cum să practice agricultura. Acesta era o ființă jumătate om și jumătate animal, fiul zeiței cerului, Mousso Koroni, și al unui spirit al pământului. Mokele din tribul Mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte i-a apărut într-un vis fiului său, Lonkundo, pentru a-l învăța să vâneze. La rândul său, Lonkundo și-a învățat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoșii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar, și i-a învățat agricultura și fierăritul. Pentru zulușii din Africa de Sud, Unkulunkulu („Cel bătrân”) i-a învățat pe oameni să vâneze, să facă focul și să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâșie din piele. Pentru populația fon din Benin, gemenii divini Mawu și Lisa le-au oferit oamenilor tehnologia, iar zeul Fa și-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i învețe pe pământeni divinația.

Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos. Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoștințe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoștințe de medicină, artă și fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician care se ocupa cu vindecarea trupului și a minții. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Stau mărturie tăblițele descoperite în apropierea localității Tărtăria în 1961, care conțin o scriere mai veche cu cel puțin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile și luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeița Demeter („Mama Pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura și riturile tainice. Semizeul Orpheus („Întunecatul”) le-a predat grecilor și tracilor agricultura, medicina și scrierea. Athena i-a învățat pe greci gătitul și cusutul, iar zeul Dionysos pe cei din Orient cum să cultive vița-de-vie. Titanul Prometheus le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabricaprometheus-fire arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor. Lucifer din creștinism înseamnă în limba latină „Cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc, simbol al cunoașterii divine.

Legendele lumii susțin că zeii le-au oferit oamenilor nu doar cunoștințe, ci și legi. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moșeh (Moise) pe muntele Sinai cele zece porunci și un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susține că lui Moșeh i-au fost dictate patru cărți alehammurabi Vechiului Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuși. Codul lui Ammurapi, redactat în jurul anului 1700 î.e.n,, conține două sute optzeci și două legi. Autorul textului, cel de-al șaselea rege al Babilonului, declara că acele legi i-au fost dictate de zeul Șamaș. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la același zeu Utu / Șamaș. De asemenea, musulmanii cred că arhanghelul Jibrayil i-a dictat Coranul fondatorului islamului, profetul Muhammad. Și, așa cum scriam mai sus, Asar și Aset le-au adus legi egiptenilor, Zamolxis tracilor și ființele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, satanistul Aleister Crowley spunea că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susținea și el că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimele decenii, afirmă că le-au fost dictate de extratereștri diferite informații mai ales prin scriere automată.

Aceste învățături ale zeilor nu erau oferite oricui ci doar anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele, distorsionate, pentru că secretele zeilor nu puteautumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500 fi la îndemâna oricui. La rândul lor, inițiații se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor și francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așatumblr_mv0qmib4jm1rj9sw5o1_1280 mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh. Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă?mason pyramid Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Hanok, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Hanok sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori?

Cartea lui Hanok spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Hanok susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească prin 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Hanok pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte 9 Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.

Zeul de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel în Cartea lui Hanok sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni.baphomet-templars Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”.

Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru alții era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici deasociaciondegeneticahumana hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită iudaică reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă zonele Aargau și Zurich din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, aceasta fiind cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

Pe lângă informațiile secrete, rezervate doar adepților lor cei mai apropiați, zeii au oferit și cunoștințe tehnologice pentru întreaga omenire. Astfel, apare întrebarea: de ce? Considerăm că darurile lor sunt un ajutor, însă de ce ne-ar ajuta Veghetorii? Pentru că ne iubesc? Pentru că ne vor binele? Ori au un interes ascuns? Care sunt adevăratele lor intenții în ceea ce ne privește?

Din relatările celor care susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III se observă că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. Un astfel de exemplu găsim chiar și în Biblie, unde Moșeh și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, iar Yahweh i-a replicat: „Fața mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (Ieșirea 33:20). Cu toate astea, în Vechiul Testament sunt numeroși aleși ai zeului care i-au văzut fața și au trăit după aceea. De asemenea, „extratereștrii” își fac image52apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare.

Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii „extratereștri” că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților.

Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători.

Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul O.Z.N. ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și O.Z.N.-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritual, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” care vizează implantarea unor idei pentru un scop definit în mințile unor aleși și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un plan elaborat și controlat de inteligențe superioare.

Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”.

Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră fermecătoare, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Aceste concluzii ale cercetătorilor moderni nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare.

În hinduism, Krșna este zeul iluzionist care își înșeală dușmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krșna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile și în darurile lor? Mai ales știind că au provocat nenumărate războaie de-a lungul timpului în diferite părți ale lumii, așa cum vom vedea într-un capitol viitor. Ne vor cu adevărat binele aceste zeități care ne mint, ne manipulează și ne cer să ne ucidem între noi?

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenția zeilor în războaiele oamenilor, cât și felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică care face parte din poemul Mahabharata.

Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii și filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte.

Mahabharata prezintă războiul pentru supremație dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi și Pandavi. Conform tradiției hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.e.n. în Kurukșetra („Câmpia Kauravilor”) și a durat optsprezece zile. Totul a început când Dhrtaraștra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastinapura în urma morții fratelui său, Pandu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pandu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, așa că au pornit un război împotriva497438cc56d6b4c87407d841652ad40b verilor lor, fiii lui Dhrtaraștra. De partea Pandavilor au luptat și zeii, Șiva dăruindu-i prințului Arjuna arma Pașupat, Kuvera arma Antaradhana iar Krșna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prințului.

Conform Bhagavad-Gita, prințul Arjuna a avut mustrări de conștiință înainte de începerea luptei, preferând să renunțe la putere decât să fie nevoit să-și omoare rudele. Și-a aruncat armele și a susținut o adevărată pledoarie în fața zeului Krșna, în favoarea renunțării la luptă: „Și nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o, Krșna, nici domnia și nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o, Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viața? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile și plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunțând la viață și la avuții. Învățători, părinți, fii, precum și bunici, unchi, socri, nepoți, cumnați și rubedenii. Pe aceștia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o, Madhusudana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o, Janardana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtaraștra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând acești nelegiuiți înarmați. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtaraștra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiți, o, Madhava? Chiar dacă aceștia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ți distruge familia și păcatul de a-ți ataca prietenul. Cum să nu știm noi să ne oprim de la acest păcat, o, Janardana, noi care cunoaștem ce-i păcatul de a-ți distruge familia? Familia fiind distrusă, pier legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întreaga familie” (1:31-40); „Vai, eram hotărâți să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor și al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun și neînarmat, cei ai lui Dhrtaraștra m-ar ucide cu arma în mână” (1:45-46).

Deși discursul tânărului prinț era menit să înmoaie chiar și cele mai negre inimi, zeul Krșna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o, Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ți deschide cerul și îți strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prtha, aceasta nu ți se potrivește; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o, tu care-ți distrugi dușmanii” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerșind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învățători; ucigându-i pe învățători, chiar când râvnesc la bogăție, aș avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu știu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinși; iată-i stând în fața noastră pe cei ai lui Dhrtaraștra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prințului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krșna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viață și moarte, despre nemurirea sufletului și despre faptul că nu se poate considera păcat33 uciderea cuiva, deoarece crima înseamnă eliberarea victimei din învelișul pământesc.

În plus, zeul a apelat și la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiți sunt războinicii care, o, fiu al lui Prtha, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă” (2:31-32).

Pregătit pentru cazul în care acele cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prințului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ți Legea proprie și renumele, îți vei atrage păcatul. Ființele vor face să se povestească despre nefaima ta veșnică; pentru cel care ține la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oști vor crede că de frică te-ai oprit din luptă și vei ajunge în disprețul celor ce te-au prețuit. Și multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dușmanii, râzând de bărbăția ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorința de faimă și de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat și de disprețul celor care l-ar fi considerat laș trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; așa nu-ți vei atrage păcatul” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prințul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câștiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neapărat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecție de filosofie. Fără îndoială, Krșna nu încerca decât să-l amețească pe bietul prinț, lucru pe care acesta l-a și observat: „Dacă, o, Janardana, socotești cunoașterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă silești la această faptă îngrozitoare, o, Kesava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aș alege ce e mai bine” (3:1-2). Bineînțeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în optsprezece capitole. Pentru că nu te poți baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krșna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-sekrishna-arjuna prințului în toată splendoarea sa. Acea priveliște însă l-a înfricoșat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ți forma ta imensă, cu multe guri și ochi, o, tu cel cu brațul mare, cu multe brațe, coapse și picioare, cu multe pântece, cu mulți colți îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel și eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul ființei mele nu-mi capăt stăpânirea și liniștea” (11:24); „Privind colții tăi îngrozitori și gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai știu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar așa vreau să te văd; fii iar cu forma ta cu patru brațe, o, tu cel cu o mie de brațe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krșna și-a reluat forma umană. Deși era un orator desăvârșit și, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krșna a reușit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariție înfricoșătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care și-au măcelărit cei optzeci de veri și pe cei care au luptat alături de ei.

Asocierea muritorilor cu zeii, în special cu Veghetorii, avea întotdeauna efecte nefaste asupra oamenilor.

În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk, semizeul Gilgameș, i-a respins avansurile zeiței Iștar și i-a enumerat pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Pentru a înțelege de ce ne mint, ne manipulează și ne folosesc ca sclavi, direct sau indirect, trebuie să îi cunoaștem pe Veghetori.

Dacă despre Enki și Iștar ne-au rămas doar frânturi de informații din textele antice, cele despre Marduk ne oferă o imagine clară a caracterului său în special datorită Bibliei și Coranului. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de lamarduk-2 amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu.

Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător, sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. De fapt, demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan.

În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul Marduk își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).

– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).

– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).

– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).

– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).

– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).

– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Y’hez’qel 9:4-6).

– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).

– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).

În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh / Allah. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru anumite infracțiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moșeh (Moise), adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Marduk au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții lui Yahweh / Allah consideră că frica este absolut normală:

– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).

– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).

– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).

– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zekharya 14:13).

– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).

– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).

– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).

– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).

– „Adu-ți aminte de Domnul tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).

– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).

– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).

– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).

– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).

Răzbunătorul zeu nu este mulțumit doar cu crime în numele său și de teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:

– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zekharya 14:1-2).

– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).

– „Apoi a grăit Yahweh cu Moșeh și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moșeh, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moșeh, la preotul El’azar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).

– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moșeh: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși,Woman-kidnapped atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Benjamin. (…) Și fiii lui Benjamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moșeh, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moșeh pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moșeh: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Balaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care lui Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iștar – n.a.)! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9).

Nu ne trebuie prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.

După cum ne dă de înțeles Biblia, adepții lui Yahweh obișnuiau în mod frecvent să ucidă copii, așa cum susține și Cartea înțelepciunii lui Șelomo: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri” (14:23). Arabii păgâni adesea își îngropau de vii copilele nou născute, având aprobarea lui Allah, așa cum declara Muhammad în Coran: „însă dacă ar fi voit Allah, n-ar fi făcut ei aceasta” (6:138).

Cel mai bun exemplu al pruncuciderii se găsește laelisha-and-bears profetul Elișa care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Eliyahu, s-a gândit să se plimbe până în orașul Betel. La intrarea în oraș niște copii au îndrăznit să râdă de chelia lui. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Și cum mergea pe drum, au ieșit din cetate niște copii și s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleșuvule, hai!» Iar el, întorcându-se și văzându-i, i-a blestemat cu numele lui Yahweh. Atunci, ieșind din pădure doi urși, au sfâșiat din ei patruzeci și doi de copii” (Cartea a patra a Regilor 2:23-24). Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elișa s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria”. Nimic despre uciderea cu bestialitate a patruzeci și doi de copii ori despre puterile kabbalistice ale lui Elișa. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf și alte crime) iar noi nu înțelegem această datină transmisă cu sfințenie până nu demult.

Să ne amintim că și Hordos / Herodes (Irod), regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani în Noul Testament. De unde această oribilă tradiție? Cel mai probabil totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraham să-și sacrifice fiul: „Și Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Yișaq, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta eu!»” (Facerea 22:2). Iar în timpul lui Moșeh, zeul și-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Trebuie să recunoaștem că sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, se practicau în multe culturi ale lumii, toate în numele Veghetorilor.

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Marduk, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Qayin (Cain) își omoară fratele, pe Hebel (Abel). Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Qayin înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Yahweh semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Qayin, din moment ce Adam și Hawwah (Eva) s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea fiului lor. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Qayin, Lemek, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lemek către femeile sale: «Adah și Zillah, ascultați glasul meu! Femeile lui Lemek, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Qayin va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lemek de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lemek a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că ar fi fost deranjat de dubla crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Șimșon (Samson), se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut.

După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Șimșon și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Șimșon s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (Cartea Judecătorilor 15:4-5).

După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Șimșon a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. În peșteră, Șimșon probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. samsonDupă ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorek, pe nume Delilah, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun.

Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Șimșon a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum de au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestația eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moșeh (Moise) care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moșeh le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Lewi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). Cincizeci de mii șapte zeci de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Er, întâiul născut al lui Yehudah, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Er dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că exista un motiv.

În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Er. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamar (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Yehudah (Iuda). După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Yehudah a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, Șela, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Marduk. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Malakhi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Y’hez’qel (Iezechiel) să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Y’hez’qel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Y’hez’qel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).

Gelozia lui Marduk pe celelalte divinități nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecarefallen-dagon-statue deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Nahum  din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități.

Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sepanya (Sofonie): „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).

Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă, și asta fără a lua în calcul faptele lui Marduk din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice.

Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraham, care și-a trimis soția „la produs” de două ori sau regele-păstor Dawid, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Marduk, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor.

Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni 1e5581dde pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sepanya, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”. În aceste condiții, cum ar putea considera cineva întreg la minte că „iluminarea” oferită de aceste zeități malefice este în vreun fel benefică pentru omenire, mai ales când scopul lor declarat este de a ne distruge? Grecii au subliniat consecințele darurilor zeilor în povestea Cutiei Pandorei, din care au fost eliberate în lume toate relele. De ce ne-au oferit Veghetorii informații secrete și în ce fel ne-au afectat ele?

Am văzut că liderii Veghetorilor sunt părți din Sophia, eonul decăzut care a smuls bucăți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a închis alături de ea în lumea materială. Totodată a creat ciclul reîncarnărilor, prin care le-a  lăsat spiritelor, părțile rupte din Enlil, posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială prin evoluție spirituală, care se atinge doar prin suferință, sacrificiu de sine și iubire, din ultima născându-se alte sentimente pozitive precum compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare etc.

La polul opus se află sentimentele și faptele negative, care duc la involuție spirituală, ce ține spiritele închise în lumea materială sau, mai rău, le răpește pentru totdeauna posibilitatea de a se întoarce la sursă. O mulțime de spirite îndepărtate de inamicul Sophiei, temporar sau definitiv, reprezintă un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte pe care eonul decăzut o plănuiește încă de la întemnițarea sa.

Prin urmare, Veghetorii își doresc să ne îndepărteze cât mai mult de evoluția spirituală, pentru a-și asigura victoria în fața eternului lor dușman. Ceea ce se observă din darurile lor pentru întreaga omenire, nu numai pentru aleșii lor. În capitolul 8 din Cartea lui Hanok, Azazel a învățat omenirea în primul rând cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Cu alte cuvinte, Enki / Azazel i-a învățat pe oameni cum să-și facă arme, ceea ce a dus la crime nenumărate și chiar la războaie.

În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. De altfel, în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, Djehuty spunea că Asar, Aset și frații lor (Veghetorii) au făcut ravagii și nedreptăți, au inventat războaiele și au dezlănțuit dezastre.

Crimele în general și războaiele în special macină omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind cea mai eficientă cale către involuția spirituală. Darurile zeilor aueye_of_lightning_by_whyalltheglitter27-d48dj7f pus punct „Epocii de Aur” amintite de multe mituri ale lumii, o eră dominată de pace și dreptate. În aceeași Carte a lui Hanok, Azazel i-a mai învățat pe oameni cum să prelucreze metalele, cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Hainele frumoase, machiajul și bijuteriile au dus la creșterea individualismului, a narcisismului, a aroganței, a trufiei, a invidiei și chiar a egoismului, atribute care au îndepărtat din mințile oamenilor ideea de egalitate și de unitate. Cu ajutorul acestor daruri, oamenii au început să pună din ce în ce mai mult preț pe diferențele dintre ei, care de-a lungul istoriei au dus la nenumărate conflicte. Pe lângă aceste secrete, Cartea lui Hanok susține că Veghetorii le-au oferit oamenilor și altele care duc spre aceeași involuție, cum ar fi avortul, „amărăciunea și desfătarea”. Chiar și cele care par benefice, precum meșteșugurile, agricultura sau creșterea animalelor, duc către același rezultat. Se observă mai ales în ziua de astăzi că evoluția tehnologică este direct proporțională cu involuția spirituală. Cu cât o societate devine tot mai dezvoltată și, implicit, mai preocupată cu materialismul, cu atât mai puțin pune preț pe moralitate, spiritualitate sau artă, în general pe tot ceea ce ține de spirit sau de suflet.

Păstrarea oamenilor în închisoarea Sophiei și menținerea lui Enlil într-o stare de slăbiciune nu este singurul scop al Veghetorilor. Acesta reiese din informațiile tehnologice aduse întregii omeniri, însă nu se aplică în cazul „iluminării” împărtășite celor mai fidelithoth adepți ai lor.

Secretele oferite de zei inițiaților ascund un alt scop. În Cartea lui Hanok, Samyaza / Azazel i-a învățat pe oameni tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor, iar Armaros cum să dezlege vrăjitoriile.

În Sumer se credea că Enki a inventat magia și ritualurile preoțești, care mergeau mână în mână în vechile religii. De altfel, în ritualurile magice mesopotamiene el era de obicei invocat, pentru a i se cere ajutorul. În Egipt, Djehuty (Thoth) era mare maestru în arta magiei, la fel ca Aset (Isis), considerată o magiciană fără pereche. Pentru a înțelege de ce Veghetorii i-au învățat pe muritori tainele magiei, trebuie să înțelegem ce este magia. Așa că vom lua un exemplu concret: Kabbalah evreilor.

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poatăart-to_kabbalah sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm.

Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Unele ritualuri ale Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iesous, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iesous. Să ne amintim și de numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se spune că au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Același înger care, în manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea, l-a învățat pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor și a planetelor, știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului sau armonia dintre existența fizică și cea spirituală.

Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al zecelea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până laTreeofLifeKabbalah romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al doisprezecelea.

Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită „Arborele Vieții”, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah; în final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”, numele ochiului fiind Enhara.

Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, însă descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit34iqsnl doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali.

Sir Isaac Newton și mulți alți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte a Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (în sudul Franței) în secolul al doisprezecelea.

Cu câțiva ani înainte, învățăturile kabbalistice au ajuns la un grup de nouă nobili francezi, care au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului.

Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice evreiești. În Ierusalim au găsit și jefuit templul lui Șelomo (Solomon), despre care tradiția medievală susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabbalei. Se presupune că Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie.

După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie și invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, în special în pisici.

Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, care le transmitea instrucțiuni prin intermediul acelor capete. Mulți templieri au recunoscut că imaginea lui Iesous era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabbalistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, lojă masonică fondată la începutul secolului douăzeci, condusă la un moment dat de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic (ochiul fiind simbolul Veghetorilor).

După ce au fost arestați, mulți templieri și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei de astăzi provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elizabeth II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka’ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă, care la rândul ei provine din cea babiloniană, preluată de la akkadieni. Iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor și Marduk al babilonienilor, astfel că înțelegem transmiterea Kabbalei la adepții lui.

Kabbalah, la fel ca multe alte forme de magie, conține metode de invocare și de comunicare cu entități malefice puternice, nimeni alții decât Veghetorii, acesta fiind motivul pentru care zeii și-au inițiat adepții în tainele magiei. Știm că zeii, după moartea trupurilor lor, ajungeau într-o dimensiune paralelă imaterială, acea lume numită Tartarus de greci.

Însă, spre deosebire de oameni, nu erau prinși în ciclul reîncarnărilor, prin urmare nu sehqdefault puteau întoarce pe Pământ singuri. Era nevoie să fie aduși în lumea noastră de cineva. Probabil zeii Celești au implementat o măsură de siguranță, care împiedică Veghetorii de pe Pământ să-și readucă semenii în lumea materială. Din acest motiv, zeii lui Enki aveau nevoie de oameni, așa că și-au învățat cei mai devotați supuși (inițial doar pe fiii lor semizei) tainele magiei, pentru a putea fi readuși pe Terra în cazul morții lor trupești.

Ritualurile de invocare folosesc simboluri, care funcționează ca niște chei ce deschid portalul către dimensiunea în care sunt închiși Veghetorii, și cuvinte secrete, care atrag în lumea noastră entitățile invocate. Întregul procedeu se realizează cu ajutorul unei anumite cantități de energie negativă, fără de care ritualul nu ar putea avea loc. O parte din acea energie rămâne la magician sau vrăjitor, indiferent de numărul purificărilor pe care le-ar efectua, motiv pentru care în popor se crede că vrăjitorii își găsesc întotdeauna sfârșitul în chinuri groaznice. Dacă există într-adevăr o măsură de siguranță implementată de Celești, probabil se folosește și o infimă cantitate de energie pozitivă, prezentă în oameni însă nu și în Veghetori. Celelalte ritualuri magice, prin care se încearcă obținerea unui câștig pentru vrăjitor ori pentru altcineva, se realizează într-un mod asemănător. Prin simboluri și prin cuvintele secrete se invocă o entitate care îndeplinește dorința magicianului. Bineînțeles, și în acest caz nu poate fi vorba decât despre Veghetori.

O formă mascată de magie este reiki, o practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui, prin care se vindecă diferite afecțiuni cu ajutorul palmelor. Deși este considerat o formă de medicină alternativă, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr vindecă vreo boală, totul fiind pus de cercetători pe seama autosugestiei. Iar mai multe persoane care susțin că au fost totuși vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Puțini știu că în această practică se folosesc simboluri, despre care Bogdan Georgescu, un mare maestru reiki român, spunea în001YVH9jgy6ZEr1ZUDIc6&690 numărul 5 al revistei Jurnalul Conspirației că sunt ca niște chei folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ca într-un ritual magic, în care sunt folosite simboluri pentru a deschide portalul către dimensiunea Veghetorilor și energie negativă.

Unul dintre aceste simboluri se numește Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „șarpele de foc”. „Șarpele de foc” reprezintă „șarpele adormit” Kundalini din ocultismul oriental, despre care se spune că sălășluiește la baza coloanei vertebrale și care deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaștere. Chiar dacă practicanții reiki susțin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puțini știu că Ningișzida este în realitate unul dintre epitetele sumeriene ale lui Enki, conducătorul suprem al Veghetorilor.

Unul dintre gradele reiki se numește „egregor”, nume care provine din „egregori”, cuvântul grecesc pentru Veghetori. De altfel, un practicant mi-a mărturisit că, în timpul cursurilor, a aflat de la un mare maestru că îngerii decăzuți au adus oamenilor reiki-ul.

În numărul 6 al revistei Jurnalul Conspirației, maestrul Georgescu recunoștea că există inițiați care se folosesc de accesul la entități și energii negative și chiar a recunoscut că nu există magie albă, ci doar neagră. Un alt mare maestru reiki român, Ovidiu Dragoș Argeșeanu, scria pe site-ul său personal: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină și am lovit scurt”. Într-una dintre cărţile sale, Argeșeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii și chiar i-a decapitat, iar pe Iesous l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr el. Ceea ce ne amintește de scuiparea și călcarea imaginii lui Iesous în timpul ritualurilor kabbalistice ale cavalerilor templieri și ale masonilor din loja Ordo Templis Orientis. Toate acestea, dar și faptul că vindecările (definitive, temporare sau imaginare) din reiki nu se realizează cu ajutorul biocâmpului, ci prin ritualuri și simboluri, ne ajută să concluzionăm că este vorba despre o formă de magie, oricât de mult ar încerca practicanții să ascundă acest lucru.

Secretele magiei adevărate, cea primită de la Veghetori, au fost păstrate în cercuri intime, în special în cele ale preoților. Deși pare că oferă anumite avantaje practicanților, în realitate îi ajută numai pe zeii decăzuți ai Sophiei, pământenii primind doar iluzia puterii. O iluzie care îi costă mult mai scump decât și-ar putea imagina. Poate ne-ar fi costat pe toți dacă, acum foarte mult timp, un muritor nu ar fi luat atitudine împotriva Veghetorilor, încercând să îi oprească.

secretele zeilor





Zeii evreilor

2 12 2015

„Vă rătăciți neștiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Isus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejești, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acestei istorii, urmașii lui Abraham (Avraam în română) s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulțit în mod considerabil. Fiind transformați de egipteni în sclavi, s-au întors în Canaan, conduși de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliți, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului și Iudeei, sub conducerea lui Saul. Sub stăpânirea lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiției, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părți: Israel și Iuda. În anul 586 î.e.n. babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul și deportându-i pe localnici în Babilon; poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perșii au cucerit Babilonul și i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorși în Ierusalim, aceștia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n., Alexandros Macedon a cucerit imperiul persan, din care făcea parte și Iudeea. După moartea sa, teritoriul biblic a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n. iudeii s-au răsculat, reușind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Este oare această istorie în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă într-o carte? Sau avem nevoie și de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul unei divinități, așa cum cred evreii și creștinii?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ceea ce știm astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Abraham / Abram, și-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce au rătăcit prin Mesopotamia, Canaan și Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariția în Egipt a hicsoșilor, între 1800 î.e.n. și 1650 î.e.n., urmașii lui Abraham i-au urmat. S-au stabilit la marginea Egiptului, în DeltaCanaan Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoșilor. Fiica unui evreu (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (poreclit Moise, adică „Moștenitorul”), a scos din Egipt o mână de oameni formată din israeliți și din adepții săi egipteni. În deșertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiți, cu toții pornind spre Canaan, unde s-au amestecat cu populația locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici orașe și sate. Nu aveau o religie stabilă, adoptând zeitățile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi, dar și pe cele ale noilor lor vecini, canaaneenii. După ocupația babiloniană evreii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie stabilă, bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoții lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă și astăzi: lunile anului evreiesc au aceleași denumiri ca ale babilonienilor antici. Ba chiar și-au organizat preoțimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionați de templul lui Marduk din Babilon, l-au construit pe cel al lui Yahweh după același model. L-au și adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunțând la vechile lor divinități. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple și preoțime, scrieri sfinte, preoții lui Ezdra s-au pus pe treabă. Și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia canaaneană, babiloniană dar și persană, a lui Zoroastru. Cei întorși din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Torah sau Vechiul Testament biblic. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:

– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.

– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică exact în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.

– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerutenki-si-primul-om-in-gradina-edenului fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-Soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa Enki și Adapa, șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din cartea biblică Facerea, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreilor.

– Lilith, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie este menționată în Cartea lui Isaia, într-o listă a unor animale „necurate” ce vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilith și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).

– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Seth (care mai era numit și Setan). Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.cain_si_abel

– Povestea lui Cain și Abel este o copie a legendei celor doi zei frați sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar fratele său l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gura” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât pe oameni, cât și pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Cain și Abel au adus jertfe zeului lor, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deșertului și al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar și Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.

– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.

– Itinerariul lui Abraham / Abram din Ur până în Canaan este în realitate cel al hicsoșilor, care au cucerit nordul Egiptului în jurul anului 1650 î.e.n. Conform Bibliei, Abraham a plecat din Sumer în Canaan, de acolo în Egipt, apoi în peninsula Sinai și înapoi în Canaan. Hicsoșii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului și l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniți de alianța prinților tebani, hicsoșii s-au întors în Canaan, bineînțeles trecând prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, așa cum susține mitologia ebraică, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus Akhenaton-Moise-1numele Moise (Moșe în ebraică) deoarece, a spus ea, „din apă l-am scos”. Însă în acest caz ar fi trebuit să fie numit Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă și crescut ca un prinț egiptean, era logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil, moștenitor”. După cum au demonstrat câțiva cercetători, printre care și scriitorul egiptean Ahmed Osman, biblicul Moise nu este decât faraonul rebel Akhenaton. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important profet al lor, lucru remarcat și de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise a fost lăsat de mama sa într-un coșuleț pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270-2215 î.e.n.), acesta susține că mama sa era mare preoteasă în orașul Azupiranu, tatăl său fiind necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident plagiatul poveștii akkadiene, așa cum sublinia și Freud. Israeliții au aflat povestea nașterii lui Sargon în timpul exilului babilonian, iar când s-au întors în Ierusalim și au început să-și compună textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până și faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. Este posibil și ca povestea lui Sargon să fie copia unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moștenitor al tronului, zeița Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth, unchiul lui Horus și fratele lui Isis, care îl omorâse pe Osiris și îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moștenitor, fără îndoială că ar fi încercat să își elimine rivalul. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când băiatul a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soția faraonului Seth, la fel cum fiica faraonului în povestea biblică a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– În capitolul 3 din Ieșirea, Moise a vrut să afle identitatea zeului care îi încredințase misiunea eliberării evreilor. „Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul Moise, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moise și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ea m-a trimis la voi”. Folosirea unui nume babilonian dovedește și că scripturile evreilor au fost concepute după întoarcerea din exil, dar și adoptarea de către evrei a zeităților babiloniene. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase. De exemplu, în doar câteva pagini ale Kabbalei scrise, inițiații evrei au ascuns o sumedenie de informații, care nici până în prezent nu au fost complet identificate de cercetători.

– După cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraș de către evrei, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului.hicsosii-poporul-misterios-care-a-cucerit-Egiptul-300x168 Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaton. A doua sursă este exodul hicsoșilor din Egipt. După ce au fost goniți de către prinții tebani prin 1550 î.e.n., hicsoșii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hicsoșii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Conform preotului egiptean Manethon, tot hicsoșii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoșilor, rezultând astfel marele exod biblic.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Abraham. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil egipteanul Moise / Akhenaton le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Abraham.

– Chivotul Legământului, în care Moise a așezat cele zece porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul akkadian al Lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin decorarea sa cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor.

– Se presupune că David și Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susține că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Goliath, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. goliathÎnsă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David și Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan” și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Goliath cu o piatră în frunte este copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thor l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte.

– Același profesor Finkelstein susține că numele lui David și Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și că nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Țoba, înainte să-și întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Qadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth”sau „Tuth”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada atribuită domniilor lui David și Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că ar fi fost imposibil ca regele David să-și fi scris celebrii psalmi. Aceștia au fost redactați mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu știm exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar știm că cel puțin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. Nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionați de măreția templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după același model. Pentru a nu fi acuzați că ar copia templul lui Marduk, au susținut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominație persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulații. Înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Este posibil ca înțeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelor celor doi. Dacă înțelepciunea și numele lui Solomon au fost copiate de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prințese; Amenhotep al III-lea a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese8813729_orig din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte și Moloch la bătrânețe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrânețe o statuie a lui Iștar de la regele Tușratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părți ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secțiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăți din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi orașele Tir, Huzu și Zerbitu din Galileea. Solomon a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Șean și Lachiș. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu și un palat; Amenhotep al III-lea și-a construit un palat la Teba și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane.

– Povestea morții soției lui Lot este copia celei a soției lui Orpheus, Eurydike, din mitologia greacă. În mitul elen, Orpheus a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persephone i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață, Orpheus s-a întors și a privit-o. Iar Eurydike, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de către doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orpheus, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.

– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, și Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soție numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei ai cărții biblice, Estera / Ester și Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.

– Povestea lui Iov (Iyov în ebraică), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500-1200 î.e.n. Regele Keret din Hubur sau Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iov, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.pentateuch

Deși se susține că Biblia a fost scrisă de diferiți patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse și redactate de preoții lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulți patriarhi nu cunoșteau scrierea, așa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei. Deși se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, singura formă de scriere pe care o cunoștea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezdra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a se potrivi scopului evreilor.

Contrar variantei oficiale, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaton, numit Moise de folclorul ebraic, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, henotismul – pasul firesc de la politeism la monoteism -, însă fără succes. Până la întoarcerea din Babilon, israeliții și iudeii au oscilat între diverse divinități, așa cum demonstrează cu succes chiar Vechiul Testament, din care reiese clar credința în mai multe zeități:

– „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu se declară singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată.

– „Atunci Domnul va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).

– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81:1).

– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 95:4).

– „Că tu eşti Domnul cel Preaînalt peste tot pământul; înălțatu-te-ai foarte, mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 96:10).

– „Păziți toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei să nu le pomeniți, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).

– „Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).

– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un vițel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.

– „Atunci au răspuns lui Ieremia toți bărbații care ştiau că femeile lor tămâiază pe alți dumnezei” (Ieremia 44:15).

– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.

– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul lui El cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.

– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu așa cum făcuse tatăl său și mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuți în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ținut și el și nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.

– Omri „a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat și întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).

– Ahab, fiul lui Omri, „a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ahab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel și și-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaneene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.

– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Așa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).

– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinții ațâță focul și femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeița cerului și să săvârșească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să mă rănească pe mine” (Ieremia 7:18); „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeița cerului și vom săvârși pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeița cerului și a-i săvârși jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile și pierim de sabie și de foame. Și femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeița cerului și-i săvârșeam jertfe cu turnare, oare fără știrea bărbaților noștri îi făceam noi turte cu chipul ei și-i săvârșeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).13020564973_e316049b74_b

– „A început Solomon să slujească Astartei, zeița Sidonienilor, și lui Moloh, idolul Amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5).

– Regele Ohozia „a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foișorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit și a trimis soli și le-a zis: «Duceți-vă și întrebați pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoși eu oare din boala aceasta?» și aceștia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanean care își avea reședința pe muntele Zephon.

– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele și Așera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).

– Regele Manase „a așezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Așere, cum făcuse și Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat la toată oștirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar și în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele meu!». Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).

– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toți Israeliții care se găseau acolo în cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, au tăiat Așerele și au stricat locurile înalte și jertfelnicele din Iuda și din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim și al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).

– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Așera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile țineau veșminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).

– Dintre toți zeii Canaanului, Baal Hadad era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei 08020460rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiștea lui Baal, au scos idolii din capiștea lui Baal și i-au ars. Și au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal și au dărâmat capiștea lui Baal și au făcut din ea loc de necurățenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).

Problema politeismului avea să se schimbe în Babilon. Ezdra și acoliții săi, impresionați de civilizația babiloniană, și-au dat seama că este nevoie pentru a atinge acel nivel de o religie foarte bine organizată, așa cum era cea a lui Marduk. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre zeul suprem al Babilonului, în care l-au recunoscut pe al lor Yahu sau Yahweh. Acest nume este compus din „yah”, numele dat de egipteni Lunii, și „weh”, care înseamnă în ebraică „a deveni”, așadar este posibil ca evreii să-și fi denumit astfel zeul după întoarcerea din Egipt. În mai toate religiile lumii, zeitatea numită de babilonieni Marduk a fost privită inițial ca o divinitate solară și mai târziu ca una lunară. Prin urmare, noul zeu al evreilor era „Cel care a devenit Luna”. Însă nu toți au privit cu ochi buni adoptarea acestei divinități, unii evrei rămânând fideli zeului lui Moise / Akhenaton, Soarele Aton. Ceea ce reiese chiar și din Biblie: mulți profeți ai Vechiului Testament, alături de Isus și Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supărați că evreii și-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit și esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populației din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deși restul israeliților îl adoptaseră pe cel lunar. Trecerea de la un zeu la altul reiese și din modificarea simbolului israeliților: de la steaua lui David, cu cinci colțuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu șase. Steaua cu cinci colțuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter, iar cea cu șase colțuri este a șasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Până și numele statului Israel, deși indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iștar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „Cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk și Enlil, pe care tânărul zeu l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH, cele patru litere ale numelui indicănd că zeul este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki și Enlil. De altfel, între mardukMarduk și Yahweh există o serie de asemănări evidente. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban; în Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul și Ierusalimul. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani; Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul; Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii și să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea și a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk; Biblia susține că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obișnuia să-și pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei și iertării”, i se potrivește perfect lui Yahweh, care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl și ierta după ce respecta ordinele. În Enuma Eliș, Marduk este considerat ucigașul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 și capitolul 27 al Cărții lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Yahweh al evreilor este Bel, Marduk sau Șamaș al babilonienilor, Amar Utu, Martu sau Utu al sumerienilor, Baal al canaaneenilor, Baldr al nordicilor, Apollon al grecilor și romanilor, Horus sau Khonsu al egiptenilor, Okuninushi al japonezilor și Illuyanka al hitiților. Mulți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare, așa cum este britanicul Walter Raymond Drake, care în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968 afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii și babilonienii, frați semiți, au avut aceleași legende, aceleași obiceiuri, aceeași zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moștenite de la o aceeași sursă comună”, acea sursă comună fiind Sumerul. Drake mai nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înțelept și bine intenționat – a primit instrucțiunile respective de la Șamaș aproape în aceeași perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidență remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Șamaș și Iehova să fi fost unul și același”. În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas și a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova și Marduk ar fi fost unul și același Dumnezeu”.Nabucodonosor_0

În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare. De exemplu, în Cartea lui Osea, Yahweh recunoaște că în trecut a fost numit și Baal: „Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» și nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” (2:18). În Cartea lui Naum se spune despre Yahweh că „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui” (1:3), o descriere ce duce cu gândul tot la Baal, care mai era numit și „călărețul norilor”. Ceea ce reiese și din Deuteronomul: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău și pe nori întru slava Sa” (33:26). Însă absorbirea de către Yahweh a numelor și faptelor altor divinități se observă cel mai concret în multiplele sale nume și titluri biblice:

– „El” a fost preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat numele și funcția, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament demonstrează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David și lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea aasherah patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 este scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).

– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). z-yorkÎn realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din două sute de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea grupă putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor Elohim reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.

– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, reprezintă varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind, de asemenea, echivalent cu „elohim”.

– Tzevaot sau Sabaoth este un nume preluat de la Sabazios al tracilor și al frigienilor, numit de romani Jupiter Sabazius, echivalat de greci cu al lor Dionysos. După cum relata scriitorul roman Valerius Maximus la începutul primului secol al erei noastre, primii evrei care s-au stabilit în Roma și astrologii caldeeni au fost izgoniți în 139 î.e.n. de către Cornelius Hispalus, pentru propagarea cultului „corupt” al lui Jupiter Sabazius. Și istoricul Plutarchus susținea că evreii îl venerau pe Dionysos, iar ziua lor de Sabbath era o sărbătoare a lui Sabazius.about-promotor-symbol

– Adonai, forma de plural a lui Adon („Domnul”), apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducători pământeni. Pentru fenicieni, Adon era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din numele zeului egiptean Aton, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aton al meu”.

În Babilonul antic, Marduk, devenit zeu suprem, a preluat titlurile și funcțiile celorlalte divinități, mai puțin pe cele ale tatălui său, Ea (numit Enki de sumerieni). Cei doi au fost considerați egali, Enki fiind așezat la loc de cinste de adepții lui Marduk. Drept pentru care, în scripturile evreilor, 40 (numărul lui Enki în religiile mesopotamiene) este cel mai folosit număr. De exemplu: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David și Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac și Esau și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcohuatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.

Istoria ne arată că, după plecarea evreilor din Babilon, a început decăderea orașului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.e.n., Alexandros cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n., Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații evrei, mutându-și reședința în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al șaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriții erau semiți, la fel ca evreii. Asirienii folosiți de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că zeul avea o afinitate pentru semiți, ceea ce ne ajută să nu ne mirăm că a ales poporul evreu, renunțând la cel babilonian. Însă nu a fost singura divinitate care a părăsit Babilonul pentru teritoriul evreilor. După Marduk, cea mai venerată zeitate în Babilon era sora lui, Iștar. Cei doi au dat numele personajelor principale ale Cărții Esterei (a cărei acțiune se petrece în Babilon) din Vechiul Testament, Ester și Mordechai. După întoarcerea din exil, dacă religia lui Marduk / Yahweh se adresa maselor, o mare parte a elitei evreilor a preferat-o pe Iștar. Chiar dacă evreii au oscilat de-a lungul timpului între mai multe zeități, se pare că adesea i-au preferat pe cei doi frați divini. Moise / Akhenaton a încercat să îi atragă către cultul solar al lui Aton (Enlil) însă fără succes, evreii preferându-l pe Yah, zeul Lunii. În Canaan, evreii i-au găsit petumblr_inline_nkt7tvw0up1r7rhsj Baal Zephon și pe Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar, pe care i-au preferat spre disperarea profeților biblici ai zeului lui Moise. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate: Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. Unificarea iudeilor și a israeliților sub un singur zeu s-a făcut după întoarcerea din exilul babilonian, când elita evreiască a preferat să păstreze exclusivitatea asupra cultului lui Iștar, lăsându-l pe Marduk maselor. Timp de câteva secole adoratorii zeiței au stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-au separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât fosta elită evreiască a adoratorilor lui Iștar de după întoarcerea din Babilon. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk.

De ce Iștar și Marduk au părăsit Babilonul, în favoarea Ierusalimului? Poate din pricina semnificației numerice a orașului. Orașul sfânt al celor trei religii avraamice are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Înlăturând zeroul, care nu are valoare, rămâne 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan, una dintre cele mai importante texte ale creștinismului, o religie bazată pe aceleași divinități.

 

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-evreilor/





Enigma becurilor de la Dendera

27 11 2014

În templul lui Hathor din cadrul complexului Dendera, Egipt, se regăsesc mai multe basoreliefuri în piatră care au stârnit numeroase controverse în rândul arheologilor. Întrebarea la care s-a încercat să se răspundă a fost dacă vechii egipteni dețineau secretul iluminatului sau nu?becul-din-dendera

Becurile de la Dendera este termenul utilizat și acceptat de întreaga lume științifică pentru a caracteriza basoreliefurile pe care egiptenii antici le-au desenat în piramide. Lucrurile par destul de clare la prima vedere și chiar dacă aceste becuri au existat într-o formă sau alta, mai mulți oameni de știință au contestat existența lor.

Pe de cealaltă parte, lumina eternă, așa cum a fost numită în antichitate se pare că a existat nu doar în Egipt, dar și în Roma. Mai multe morminte romane conțineau aceste becuri, dar și modalitatea de extragere a electricității.

În Egipt, secretul electricității era cunoscut de toată lumea, iar desenele o arată cel mai bine. Becul, de dimensiuni foarte mari era conectat la un stâlp numit Djed. Becurile de la Dendera sunt toate sprijinite de zeități, ceea ce semnifică și proveniența luminii eterne. Mai mult de atât, se pare că stâlpii care alimentau becurile luau energia electrică din atmosferă fără ca niciun proces chimic sau termic să se producă. Nu putem decât să ne gândim fie că egiptenii foloseau energia liberă, sau pe cea solară. Dacă aceste fapte sunt reale, atunci trebuie să realizăm puterea tehnologică de care dispuneau zeii care se ocupau de civilizația egipteană.

 Teoria electricității la egipteni este susținută de mai multe texte antice. În unele dintre ele este descris Djed ca fiind un stâlp foarte înalt acoperit cu plăcuţe de cupru.

 Un alt aspect demn de luat în considerare este faptul că în nicio piramidă nu s-au găsit urme de arsuri pe pereți și nici nu există suficient de mult oxigen pentru ca o flacără să ardă. Și atunci cum au fost luminate aceste piramide? Bineînțeles că prin aceste becuri alimentate de la stâlpii uriași.





Ramses al II-lea ,cel mai mare faraon al Egiptului Antic

3 10 2013
A trait 96 de ani, dintre care 67 i-a petrecut pe tronul Egiptului. A purtat nenumarate razboaie, a ridicat cladiri colosale si a avut nenumarate femei. El a fost Ramses II – cel mai mare faraon al Egiptului Antic.

Cel preaiubit de Ra

Ramses II a urcat pe tronul Egiptului in anul 1279 i.Hr., imediat dupa moartea tatalui sau, Seti I . Era deja un barbat de 29 de ani, indeajuns de intelept ca sa stie ca „pentru a ajunge un mare faraon, trebuie sa fii un razboinic curajos, un constructor maret, un scrib educat si un preot pios”, cum nota el insusi pe un papirus. Pana sa devina un astfel de conducator, Ramses avea insa de rezolvat o grava problema de legitimitate: mama sa, Tuya, nu avea sange regal, fiind o simpla concubina din harem. (Mai tarziu, Ramses o va descrie, denaturand adevarul, drept sotie a lui Seti si regina). Pentru a compensa acest neajuns, tanarul si-a construit reputatia unei fiinte extraordinare, care urma sa aiba un destin divin. Acest deziderat existential si dragostea obsedanta pentru sotia sa, Nefertari, au fost cele doua coordonate majore care i-au marcat lunga viata.

Imediat dupa accederea la tron, Ramses II a intemeiat o noua capitala – langa Avaris, palatul de vara al tatalui sau -, pe care a numit-o Pi Ramesses Aa-nakhtu (Casa lui Ramses, cel prea iubit de Amun si coplesit de victorii). Aceasta alegere a fost facuta in primul rand din ratiuni politice si militare: la Avaris se afla un oras-garnizona in care, pe timp de pace, stationa cea mai mare parte a armatei. Spre deosebire de alti faraoni, pe campul de lupta Ramses si-a asumat calitatea de conducator suprem, astfel ca, de fiecare data cand asirienii, nubienii, libienii sau hititii amenintau granitele imperiului, pleca la razboi in fruntea supusilor sai.

Asa s-a intamplat si in celebra (si controversata) batalie de la Kadesh, impotriva ostilor lui Muwattalish, capetenia hititilor. Potrivit iconografiei oficiale, Ramses ar fi repurtat o victorie zdrobitoare asupra dusmanilor sai traditionali. Razboiul a fost evocat pe peretii a peste zece temple – printre care Karnak, Abu Simbel si Ramesseum -, unde faraonul este descris sau infatisat ucigand mii de hititi si omorandu-l pe regele acestora. Ceea ce este, evident, propaganda oficiala, din moment ce Ramses insusi a fost, cativa ani mai tarziu, primul conducator din istorie care a conceput si semnat un tratat de pace, primul tratat de pace din istoria cunoscuta. Celalalt semnatar era insusi… regele hititilor.

Cel mai probabil, batalia de la Kadesh s-a incheiat cu un armistitiu, cele doua armate decimandu-se reciproc. Se banuieste ca, spre sfarsitul domniei lui Ramses, tratatul a jucat si rol de alianta, faraonul insurandu-se si cu trei fiice si doua nepoate ale regelui Muwattalish.

Desi si-a exagerat realizarile, Ramses a fost totusi cel mai mare faraon egiptean – ca inaltime (196 cm), ca durata a domniei (67 de ani), dar mai ales ca realizari. Pe timpul domniei sale, imperiul egiptean a atins apogeul, incorporand Libia, Egiptul, Sudanul, Iordania, o mare parte din Arabia Saudita, Irakul, Siria si o buna parte a Turciei din zilele noastre. Acest imens teritoriu a fost guvernat de Ramses in traditia vechilor faraoni. „Alesul si egalul lui Ra” nu statea niciodata prea mult timp intr-un loc. Se plimba neincetat pe pamanturile sale, facandu-si aparitia pe nepusa masa la evenimente marunte (ca de pilda nunta unui muncitor) sau importante (ca ridicarea unui templu) de pe intregul teritoriu al imperiului si reamintind supusilor sai ca, indiferent cat de departe traiesc de capitala, nimic nu se intampla in tara Egiptului fara stirea si voia lui.

Prosperitatea indiscutabila a populatiei, victoriile care au facut din Egipt cel mai mare imperiu al momentului, monumentalele constructii ridicate – toate acestea, dublate de propaganda, au facut ca spre sfarsitul vietii Ramses cel Mare sa fie privit ca un zeu.

Exodul

exodul evreilor lui Moise

Pana nu demult, Ramses cel Mare era identificat cu faraonul biblic care i-a persecutat pe evrei. Ipoteza se baza pe faptul ca in Biblie este mentionat episodul construirii capitalei lui Ramses II cu robi proveniti din aceasta semintie. Totusi, cercetatorii contemporani au stabilit ca domnia lui Ramses II a acoperit doar perioada captivitatii evreilor.

Unii autori moderni il identifica pe faraonul din timpul exodului cu fiul si succesorul lui Ramses II, Meneptah, iar altii cu Ahmose (Amosis) I, intemeietorul celei de-a 18-a dinastii. Fuga evreilor din Egipt nu este confirmata insa de nici o sursa egipteana; in plus, nici un faraon nu a murit inecat impreuna cu armata sa.

Nevestele Faraonului

Ramses cel Mare a avut 200 de neveste si concubine, femei care i-au zamislit 96 de fii si 60 de fiice. Dintre numeroasele sale consoarte, patru au jucat roluri importante in viata lui.

Nefertari

A fost prima sotie a faraonului, favorita acestuia si regina. Ramses a luat-o de soata (desi ii era sora vitrega) pe vremea cand aveau amandoi 15 ani, iar Nefertari l-a adus pe lume pe Amun-her-khepseshef, primul lor nascut, caruia i-au urmat trei baieti si doua fete. Frumusetea lui Nefertari era renumita, faraonul notand intr-un papirus: „Pentru ea rasare Soarele. Este cea mai frumoasa femeie de pe Pamant.” Se pare ca Nefertari a guvernat imperiul alaturi de sotul ei. In cinstea sa, Ramses a ridicat marele templu Hathor de la Abu Simbel. In plus, mormantul lui Nefertari este cel mai frumos din Valea Reginelor.

Istnofret

Dupa moartea lui Nefertari, survenita in cel de-al 25-lea an de domnie a lui Ramses, Istnofret a fost incoronata regina – pozitie din care a jucat un rol crucial la curtea faraonului, administrand practic nordul imperiului. Istnofret (sau Isisnofret) i-a nascut lui Ramses cei mai importanti fii: Meneptah, succesorul faraonului, si Khamwese, Marele Preot al templului Ptah de la Memphis. Mormantul ei nu a fost descoperit pana astazi.

Bent’anta


A devenit concubina si apoi nevasta a tatalui ei dupa moartea mamei sale, Istnofret. Foarte curios, numele ei nu este egiptean, ci sirian, si se talmaceste prin Fiica a lui Anath (o zeitate pagana pentru egipteni). Cea mai cunoscuta reprezentare a Bent’antei este statuia din curtea principala a templului Karnak. Bent’anta fost inmormantata in Valea Reginelor, cu toate onorurile cuvenite unei suverane.

Merit-Amun

Dupa moartea lui Nefertari, Ramses a luat-o de nevasta si pe cea mai in varsta dintre fiicele sale, Merit-amun, care se spune ca ii semana la infatisare lui Nefertari. Aparent, unicul merit al printesei a fost aceasta asemanare cu mama sa (prin urmare, era de-o frumusete uimitoare). A detinut titlurile de Superioara si Maestra Haremului lui Amun-Ra, Fiica cu Fata Splendida si Fragezimea Curtii.

Constructiile Faraonului

Pe parcursul lungii sale domnii, Ramses II a ridicat numeroase edificii – temple, palate, statui gigantice, gradini. O parte dintre acestea s-au pierdut, insa cele mai importante sunt si astazi in picioare.

Templele de la Abu Simbel

Cele doua temple inrudite de la Abu Simbel, descoperite intamplator de J.L. Burckhardt in 1813, sunt considerate nu doar niste monumente magnifice ale Egiptului Antic, ci si adevarate comori ale patrimoniului mondial. Re-Harakhte a fost dedicat principalilor trei zei din panteonul egiptean, iar Hathor – sotiei favorite a lui Ramses, Nefertari. Primul templu are 32 de metri inaltime si 38 latime, iar fatada ii este decorata cu patru statui inalte de 20 de metri, care ii reprezinta pe Ptah, Re-Harakhte, Amun-Ra si pe Ramses II insusi. Templul Hathor are aceleasi coordonate, numai ca cele patru statui ii infatiseaza pe Amon-Ra, pe soata sa Hathor, pe Ramses II si pe Nefertari. Atat in statuile din acest templu, cat si in celelalte reprezentari (statui sau picturi) ale cuplului faraonic, Ramses II si Nefertari au aceeasi inaltime – fapt unic in toata arta egipteana antica (faraonii obisnuiau sa-si infatiseze sotiile cu doua-trei capete mai scunde decat ei). Aceasta este o dovada in plus a iubirii patimase pe care Ramses i-a purtat-o primei sale sotii.

Sala Coloanelor de la Karnak

Karnak este cel mai mare complex religios construit vreodata si reprezinta chintesenta geniului a 13 generatii de arhitecti egipteni. Compus din 3 temple uriase, 10 temple de dimensiuni mai modeste, numeroase asezaminte si gradini, Ipet-isut (numele antic al complexului, insemnand Cel mai sacru loc din lume) se intindea pe o suprafata de 100 de hectare. Contributia lui Ramses II la Ipet-isut (in mare parte construit dupa ce faraonul a ajuns la tron) este semnificativa: al doilea pilon al Marelui Templu al lui Ra, hala templului lui Abydos si celebra Sala a Coloanelor.

Colosul Ramses

Este o enorma statuie de calcar, inalta de 10 metri. In 1820, cand a fost descoperit de catre italianul Giovanni Caviglia, colosul era deja deteliorat, nemaiavand maini si picioare, dar se crede ca in momentul in care a fost construit, avea cel putin 30 de metri inaltime. Cel mai probabil, statuia era amplasata langa templul Ptah.

Ramesseum

Ramses II si-a construit fabulosul templu mortuar langa mormantul tatalui sau, Seti I. Din nefericire, arhitectii nu au luat prea bine in calcul locatia asezamantului: aflat prea aproape de Nil, templul a platit tribut apelor, doar cateva colonade pastrandu-se pana astazi din ceea ce se banuieste a fi fost cel mai mare si mai fastuos mausoleu al tuturor timpurilor.

1881: Mumiile regale de la Deir El-Bahri

„Membrii familiei Abd el-Rassoul au trait la vest de Theba, in apropiere de Valea Regilor, din cele mai vechi timpuri. Se spune ca, in vechime, stramosii lor au fost muncitori, preoti si hoti – oameni care au sapat, au pictat si au jefuit mormintele regale. Potrivit legendei, intr-o zi de vara a anului 1871, Ahmed el-Rassoul isi pastorea caprele pe pietroasele dealurile thebane, cand unul dintre animalele sale a luat-o la fuga.

Urmarindu-l, Ahmed a dat peste o crapatura ingusta in pamant, care ducea spre o catacomba. Barbatul a coborat cei treizeci de metri ai haului cu ajutorul unei funii si a gasit un coridor ticsit cu sicrie si comori. Scotocind prin cripte, Ahmed a realizat ca tocmai descoperise locul de veci al mai multor faraoni importanti din Noul Regat, ale caror mumii fusesera deshumate din mormintele lor originale situate in Valea Regilor de catre preotii celei de’a 21-a dinastii si reingropate in aceast loc indepartat din ratiuni de securitate.

Foarte precauti, Ahmed si ai sai au intrat in catacomba de numai trei ori in urmatorii zece ani. Totusi, de fiecare data, ei au scos de acolo artefacte fabuloase, pe care le-au varsat pe piata internationala de antichitati. Insa, odata ajunse pe piata, diversele obiecte cu inscrisuri regale nu le puteau ramane necunoscute egiptologilor de buna-credinta pentru prea mult timp.

In 1881, douasprezece sculpturi in lemn, vandute la Paris, au atras atentia lui Gascon Maspero, directorul de atunci al Serviciului de Antichitati din Egipt. In acelasi an, Maspero a inceput o ampla investigatie pentru a afla originea lor. Astfel a ajuns la Theba si a dat peste familia el-Rassoul. Ahmed a fost prins si bagat pentru cateva luni la inchisoare, insa, in ciuda faptului ca a fost interogat (si probabil torturat), el a refuzat sa dezvaluie locatia mormantului. In lipsa de probe, barbatul a fost eliberat si, odata ajuns acasa, a cerut familiei 70% din comoara drept recompensa pentru tacerea sa. Familia i-a refuzat cererea, iar fratele sau, Mahommed, temandu-se ca Ahmed ii va trada, s-a dus la politie si a dezvaluit unde se afla catacomba secreta.

Serviciul de Antichitati a descins imediat acolo, excavarile fiind conduse de doi egiptologi de renume mondial, Emile Brugsch si Ahmed Kamal. Mumiile si comorile care se mai aflau in mormant au fost inregistrate, extrase si incarcate pe un vapor cu directia Cairo. Cand vasul a ajuns in capitala egipteana, ofiterul vamal, nestiind cum sa clasifice mumiile regale, le-a trecut in registru ca „peste uscat si sarat”. Printre mumiile respective, se aflau si cele a doi dintre marii faraoni pe care i-a avut Egiptul: Seti I si fiul sau, Ramses II . In prezent, cei doi se odihnesc intr-o camera speciala a Muzeului de Antichitati din Cairo.”

descopera.ro





Extraterestrii printre noi : desenele enigmatice de pe Terra

18 07 2013

Ne-au vizitat extraterestrii inca din trecutul indepartat?

 

Inca din zorii umanitatii, oamenii au cautat explicatii pentru lucrurile care depaseau puterea lor de intelegere. Astfel au aparut in credintele lor demonii, zeii, fantomele, spiridusii sau alte creaturi fantastice. Privite prin prisma unui om modern, dovezile materiale ale acelor credinte ne par cel putin la fel de bizare si, dat fiind nivelul de dezvoltare tehnologica la care am ajuns in prezent, nu putem sa nu asociem toate acele izvoare stravechi cu mult mai recentele fenomene OZN. Dar daca toate acele dovezi antice sau medievale vorbesc despre extraterestri sau nu, va vom lasa pe voi sa decideti

Petroglifele din Val Camonica si Wondjina

Oficial, UNESCO a recunoscut prezenta a peste 140.000 de petroglife in Val Camonica, Italia, unele dintre ele avand vechimi chiar si de 10.000 de ani. Descoperirile recente arata, insa, ca numarul acestora ajunge chiar si la 300.000. Si totusi, ce este atat de ciudat la petroglifele italiene incat sa atraga atentia ufologilor si adeptilor teoriei astronautilor preistorici? Ei bine, daca cele mai vechi petroglife infatiseaza animale specifice sfarsitului ultimei mari glaciatiuni, o practica des intalnita la popoarele primitive, unele dintre imaginile reprezentate par sa nu isi gaseasca locul in niciun timp istoric. Cele mai bizare dintre ele infatiseaza creaturi cu aspect uman, imbracate aidoma astronautilor. Frapante sunt castile de pe capul siluetelor, prevazute cu antene, la fel ca si impresia ca personajele par sa leviteze sau sa zboare. Si totusi, testele au aratat, fara putinta de tagada, ca imaginile au o vechime de circa 10 milenii.

Si daca imaginile ramase fara o explicatie plauzibila de la Val Camonica vi se par ciudate, sa ne oprim putin asupra unor petroglife similare, descoperite, de aceasta data, in Australia. Membrii tribului aborigen Mowanjum sustin ca stramosii lor sunt creatorii bizarelor imagini rupestre. Nici ei nu stiu, insa, cu exactitate ce anume au vrut sa reprezinte acestia atunci cand au creat respectivele imagini. Este cat se poate de evident ca in imagini apar capetele unor creaturi humanoide, cu ochi mari si oblici, fara gura, si cu cranii perfect sferice, o infatisare aproape identica cu cea in care sunt reprezentati extraterestrii din zilele noastre. Scepticii sustin ca datorita practicii anuale de revopsire a imaginilor, originalul s-a pierdut de multa vreme, si nimeni nu mai poate sti ce anume a fost gravat pe peretii de la Wondjina. Mai mult, ei sunt convinsi ca este vorba de zeitati ale ploii si nicidecum de entitati extraterestre. Dar cum nici oamenii de stiinta si nici ufologii impatimiti nu au putut oferi o ipoteza care sa multumeasca pe toata lumea, suspiciunile asupra picturilor stravechi continua sa inflacareze spiritele si sa genereze dispute aprinse.

Sistemul solar sumerian

Teoriile general acceptate astazi, despre cunostintele de astronomie ale sumerienilor, spun ca acestia remarcasera, inca de la inceputuri, prezenta pe bolta cereasca a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber : Venus, Saturn, Jupiter, Mercur si Marte, cele care, alaturi de Soare si Luna, vor da, in majoritatea culturilor lumii, sistemul saptamanal de sapte zile.

Si cu toate acestea, descoperirea unei placute de lut sumeriene, celebra VA-243, aflata in prezent la Muzeul de Istorie din Berlin, a socat lumea oamenilor de stiinta. Nu numai ca sistemul solar, gravat in detaliu, arata toate planetele cunoscute astazi ( inclusiv Pluto), ba mai mult, alaturi de cele 11 corpuri ceresti recunoscute astazi : Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si Pluto, apare reprezentata, la o distanta considerabila, o alta planeta, numita in mediile academice, si nu numai, Planeta X sau Nibiru.

Unii cercetatori sunt, insa, sceptici cu privire la desenul sumerian, a carui autenticitate, de altfel, se afla dincolo de orice banuiala. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degraba, ar fi simbolul Zeului Soare, inconjurat de stele. Si totusi, asezarea respectivelor stele/planete, identica cu cea a planetelor din sistemul solar, lasa loc, pe mai departe, speculatiilor de orice natura.

Misterul se adanceste in momentul in care descoperim ca in religia sumeriana existau 12 zeitati majore, numar identic cu cel al corpurilor ceresti de pe VA-243, zeitati numite in limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sange regal). Mai mult, sumerienii credeau ca originea zeitatilor lor se afla in spatiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde acestia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, intr-un loc numit E-den (legatura mai mult decat evidenta cu mitul biblic al creatiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat in religia sumeriana cu Nibiru, planeta considerata a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de alta parte, ipotetica planeta reprezentata pe placuta de lut.

Asa cum era de asteptat, teoriile pseudo-stiintifice cu privire la eventuale influente din spatiul extrasolar in aparitia umanitatii pe Terra nu au intarziat sa apara, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar cativa dintre autorii care au vazut in mitologia sumeriana o veritabila descriere a creatiei de sorginte extraterestra. 

Extraterestrii in stravechiul Irak?

Istoria omenirii incepe, practic, cu sumerienii. Ei sunt cei care, au facut trecerea de la preistorie catre istorie, prin inventarea scrisului si mentionarea, in premiera, a tuturor cunostintelor si credintelor pe care le aveau. Chiar daca s-a dovedit ca in Orientul Mijlociu au existat orase locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor considera Sumerul drept prima mare civilizatie a lumii. Si daca inventiile enigmaticilor sumerieni depaseau cu mult cunostintele si tehnologia vremii, punand bazele culturilor ce aveau sa le urmeze, o parte insemnata a mostenirii lor nu isi gaseste nici astazi explicatia in randul oamenilor de stiinta. In schimb, izvoarele scrise ale stramosilor irakienilor de astazi au o explicatie pentru acest salt tehnologic fara precedent, o explicatie care, insa, nu poate decat sa frapeze.

Un preot sumerian, pe nume Berossus, mentiona ca zeii au fost cei care i-au invatat pe oameni cum sa se ridice de la stadiul de animale si cum sa deprinda tainele stiintelor. Berossus scria ca in urma cu peste 8 milenii, un amfibian, Oannes, ar fi iesit din apele Golfului Persic si le-ar fi vorbit oamenilor despre matematica, medicina, astronomie, politica, etica si drept, punand bazele marii civilizatii sumeriene. Oannes a fost descris ca o creatura cu trup de peste dar care, pe langa trasaturile ihtiomorfe, prezenta si un cap uman si membre identice cu cele ale oamenilor. De fiecare data, la inserat, Oannes se retragea in mare, acolo unde se odihnea, pentru a reveni in zorii zilei urmatoare si a-si relua misiunea. Sa fie doar o intamplare faptul ca sumerienii stiau ca planetele orbiteaza in jurul Soarelui, si asta cu milenii bune inaintea Renasterii, si ca matematicienii lor foloseau numere formate din 15 cifre, pe cand in epoca de aur a stiintelor din Grecia Antica, matematicienii eleni nu stiau sa numere mai mult de 10.000?

Masinile moderne din cel mai vechi templu egiptean

Putine locuri au fost atat de venerate de catre vechii egipteni precum stravechiul oras Abydos. Centru al credintelor egiptene si loc de pelerinaj vreme de mii de ani, Abydos era considerat de catre locuitorii Egiptului antic drept locul in care se afla cea mai de pret relicva a religiei lor, capul lui Osiris. Teoria general acceptata este aceea ca Abydos a fost intemeiat de faraonii predinastici, asa numitii faraoni din dinastia 0. Cu toate acestea, templele si mormintele deja existente in perioada respectiva arata ca orasul ar putea avea o vechime mult mai mare. Monumentul este impresionant atat prin grandoarea constructiei cat si prin modul de decorare oarecum atipic fata de alte temple egiptene. Basorelifurile si gravurile sunt de o acuratete senzationala, unele dintre ele pastrandu-si pana astazi culorile originale.

Si totusi, celebritatea templului a atins apogeul de abia in ultimii zece ani, atunci cand un eveniment avea sa uimeasca lumea oamenilor de stiinta si sa inflacareze imaginatia multora dintre ei. Datorita infiltratiilor, templul se pare ca a fost inundat de mai multe ori de apele Nilului, o parte a inscriptiilor hieroglifice de pe frontispiciul unei coloane s-a desprins, scotand la iveala o gravura mai veche. Martorii au fost socati de ceea ce au vazut, multora dintre ei nevenindu-le sa creada ca asa ceva este posibil. Gravura din spatele hieroglifelor reprezenta in detaliu ….un elicopter, un submarin, si doua masini de zbor. Imediat s-a facut trimitere si la alte inscriptii misterioase care, dupa cum afirma adeptii existentei OZN-urilor, ar reprezenta tehnologii mult mai apropiate de epoca moderna sau de cea futurista decat de cea a Egiptului antic.

Desi le-au confirmat originalitatea, istoricii cred totusi ca desenele nu reprezinta altceva decat rezultatul unor rescrieri ale hieroglifelor initiale, aceasta fiind o practica des intalnita in Egiptul antic. Ei au identificat trei straturi de hieroglife suprapuse care dateaza atat din perioada lui Seti I, cat si din cea a lui Ramses al II-lea. Explicatia pe care o dau acestia este ca prima inscriptie a fost acoperita cu tencuiala, celelalte doua care i-au urmat fiind sapate in piatra deasupra acesteia. In momentul in care tencuiala s-a prabusit, suprapunerea celor trei gravuri a creat iluzia unor masini moderne, o explicatie care, evident, nu a fost suficienta pentru adeptii teoriei astronautilor antici.

Vimana – masinile zburatoare din scrierile sanscrite

Vimana nu mai este de multa vreme un termen necunoscut oamenilor de stiinta si, mai ales, pasionatilor de studii indice si de ufologie. Este termenul prin care sunt desemnate bizare masinarii zburatoare, numite de stravechii locuitori ai Indiei „carele zeilor”. Nu numai ca mentiuni ale lor apar atat in Vede cat si in Ramayana, dar autorii antici au lasat inclusiv intructiuni de construire si folosire a lor. Mai mult, in Mahabharata, o astfel de masinarie zburatoare este descrisa ca un veritabil avion de lupta capabil sa se faca invizibil si sa lanseze o arma distrugatoare, Sageata lui Indra, a carei explozie asurzitoare pare similara cu cea a unei bombe atomice.

Chiar daca multe dintre vechile texte sanscrite inca isi asteapta traducerea, informatiile obtinute pana in prezent din Vede, Ramayana sau Mahabharata dovedesc o inalta cunoastere a aerodinamicii si a fizicii de catre autorii acestor lucrari monumentale. Nu trebuie uitate nici masurile de prim ajutor recomandate in aceste opere celor care au scapat de sageata lui Indra. Oamenilor afectati de uriasul val de caldura li se recomanda sa isi lepede hainele si armele si sa se imbaieze cat mai repede, masuri de prin ajutor recomandate astazi supravietuitorilor unui cataclism nuclear. Iar pentru a va face o idee asupra amplorii acestor detalii bizare, trebuie mentionat ca toate textele au fost scrise cu sute sau chiar mii de ani inainte de Hristos.

Dogu – bizarele statuete nepamantene din Japonia

Dogu este denumirea unor statuete de mici dimensiuni, cu varste cuprinse intre 16.000 si 2.400 de ani, descoperite in estul Japoniei. Aspectul lor neobisnuit le-a facut cu atat mai interesante in ochii oamenilor de stiinta, cu cat vechimea lor nu implica si cunostintele unor detalii vestimentare asa cum sunt cele ale statuetelor in cauza, asta ca sa nu mai pomenim de fizionomia ce aminteste de extraterestrii descrisi in secolul XX.

Unele dintre ele prezinta costume complexe, de care par atasate tuburi sau furtunuri, iar pe fata poarta ochelari care acopera ochi uriasi oblici – o imagine asociata imediat cu cea a extraterestrilor sau, macar, cu cea a astronautilor din zilele noastre. Ca misterul sa fie si mai adanc, nimeni nu poate spune cu exactitate care a fost scopul lor, desi au fost scoase la lumina peste 15.000 de astfel de statuete. O alta bizarerie este acea ca statuetele Dogu, in marea lor majoritate, au membrele posterioare distruse, in timp ce mainile par foarte mult reduse in comparatie cu dimensiunile craniului sau ale trupului.

„Harta lui Dumnezeu” – un mister de 120 de milioane de ani

Atunci cand, in anul 1995, profesorul de matematica si fizica din cadrul Universitatii de stat Bashkir din Rusia, Aleksandr Chuvyrov, a intreprins un larg studiu cu privire la migratia stravechilor chinezi catre Siberia si Urali, acesta a intrat in posesia unei misterioase pietrve gravate, descoperita in secolul al XVIII-lea de taranii din satul Chandar din sudul Uralilor. Initial, profesorul rus a crezut ca este vorba de o straveche harta chineza a locurilor, dar ceea ce a descoperit pe parcurs avea sa dea nastere unuia dintre cele mai mari mistere actuale. Studii amanuntite ale pietrei au revelat faptul ca este, intr-adevar, vorba de o harta, si inca una extrem de exacta a canionului Ufa si a raurilor Belya, Ufimka si Sutolka. Mai mult, pe harta apar reprezentari ale unui urias complex de irigatii, complex format din 12 baraje, fiecare larg de circa 400 de metri si lung de 10 kilometri. Impropriu sa mai spunem ca astfel de constructii nu au fost nicicand mentionate in analele istoriei cunoscute.

Atunci cand au incercat sa dateze varsta hartii, oamenii de stiinta au identificat doua tipuri de scoici preistorice inpregnate in piatra (Navicopsina munitus si Ecculiomphalus Princeps). Prima a trait in urma cu circa 500 de milioane de ani, in timp ce a doua ar fi disparut in urma cu cel putin 120 de milioane de ani. Pe langa toate acestea, modul extrem de delicat in care piatra a fost gravata indica o tehnologie avansata, iar marginile rupte ale acesteia i-a determinat pe cercetatori sa creada ca, in fapt, este vorba de o harta mult mai ampla, probabil o harta a intregului Pamant. Se estimeaza ca in sudul Uralilor ar exista cel putin 300 de astfel de fragmente inca nedescoperite.

Scuturile de foc ale lui Charlemagne

Marturii bizare ale unor creaturi sau obiecte zburatoare neidentificate nu vin numai din Antichitate sau din timpurile moderne. Una dintre cele mai frapante si mai misterioase marturii vine din anul 776 d.Hr., la opt ani dupa incoronarea lui Carol cel Mare, in timpul unei asediu al saxonilor asupra castelului Sigiburg din Franta. Evenimentul a fost mentionat in Annales Laurissenses, unul dintre cele mai importante documente medievale privind domnia lui Charlemagne si a ramas, pana astazi, fara nicio explicatie plauzibila. Ce s-a intampat atunci?

Profitand de lipsa imparatului Carol cel Mare, aflat in razboi cu cetatile italiene, trupele saxone au asediat Sigiburg cu intentia de a-l recuceri de sub ocupatia franca. Desi sortii inclinau de partea saxonilor, un fenomen misterios a oprit atacul si a determinat retragerea atacatorilor. Martorii declara ca, la un moment dat, pe cer si-au facut aparitia mai multe discuri luminoase, pe care localnicii le-au numit scuturi de foc si care, din relatarile acelorasi martori oculari, reiese ca pluteau deasupra bisericii din cetate. Inspaimantati, saxonii au aruncat armele si s-au retras in dezordine, convinsi fiind ca au asistat la o manifestare a fortei divine. Reprezentarile grafice ale epocii le puteti vedea in fotografia de mai sus.

sursa :descopera .ro





Fenicienii

9 01 2013

Fenicia – misteriosul imperiu al apelor

Cu mult inainte ca primele imperii sa isi dispute suprematia asupra lumii si cu mult inainte ca Grecia sa ofere lumii primele sale manuscrise, in timpul vechilor civilizatii disparute din Mediterana, oameni enigmatici, pe nedrept uitati de istorie, puneau bazele a ceea ce astazi numim istoria si cultura europeana. Nu au avut un imperiu vast, asa cum au avut Roma, Persia sau Macedonia. Imperiul lor a fost cel al apelor. De aici, din mijlocul Marii Mediterane si al Oceanului Atlantic, ei au ajuns sa domine intreaga lume antica. Au fost acolo atunci cand vechea lume s-a stins in focul razboiului si tot ei au ajutat o noua lume sa se nasca… Ei au fost fenicienii – primii stapani ai lumii.

Popoarele marii si nastere marilor navigatori fenicieni

Paradoxal, desi au fost inventatorii scrierii silabice, fenicienii au lasat extrem de putine inscrisuri care sa ne vorbeasca despre ei. In fapt, majoritatea informatiilor pe care le avem despre aceasta misterioasa civilizatie ne parvin din sursele mult mai bogate ale vecinilor ei, israelitii, grecii si egiptenii. Dar, avand in vedere subiectivismul surselor si faptul ca popoarele mentionate mai sus ii priveau pe fenicieni ca pe niste rivali in ale comertului, nu este de mirare ca datele sunt, de multe ori, grosolan influentate. Astfel, nu de putine ori, fenicienii ne apar in chip de monstri insetati de aur, care isi prostituau fetele si isi ucideau copiii pe altarele zeilor, date infirmate de dezvaluirile arheologice recente. Atunci, in lumina acestor dezvaluiri, se ridica intrebarea: Si totusi cine au fost fenicienii?

Misterele legate de stravechea civilizatie feniciana incep chiar cu originile acesteia. Nici astazi nu este clar de unde si in ce moment au aparut pe scena istoriei primii mari navigatori ai istoriei. Se prezuma ca fenicienii au sosit pe coasta estica a Mediteranei, pe teritoriul de astazi al Libanului, si partial al Siriei si Israelului, in jurul anului 3000 i.Hr., fapt sustinut de relatiile comerciale pe care le aveau deja cu Regatul Egiptului in anul 2613 i.Hr., dar si de izvoarele arheologice care atesta o locuire permanenta de 5000 de ani a unor orase libaneze. Herodot sustine ca fenicienii isi au originile pe tarmurile vechii Marii a Eritreei, nume stravechi al Marii Rosii, fapt nedovedit inca.

Ei insisi si-au spus Kenaani sau Kinaani (denumire regasita pe placutele de lut de la Amarna, secolul XIV i.Hr.), nume preluat de vecinii lor evrei si transformat in canaaniti. Grecii antici le-au spus simplu phoinicieni – dupa vechea denumire a purpurei, phoinikeia, unul dintre cele mai cautate produse feniciene din Elada… Cunoscuti cu precadere pentru comertul cu lemn de cedru, cu vin, sticla si sclavi, fenicienii nu au iesit cu nimic in evidenta pana in perioada anilor 1200 i.Hr., ani de o insemnatate covarsitoare pentru istorici, aceiasi ani in care majoritatea marilor civilizatii mediteraneene, cu exceptia Egiptului, au disparut sub tavalugul necrutator al misterioaselor „popoare ale marii”. Din acel moment, dintr-o marunta cultura locala aflata in umbra hittitilor, a micenienilor, minoanilor si egiptenilor, Fenicia a pornit pe lungul drum ce a facut-o sa domine marile si tarmurile lor pentru mai bine de 1000 de ani.

Despre popoarele marii primele mentiuni apar in timpul faraonului Merenptah, in anul 1208 i.H., atunci cand, in timpul razboiului cu Libia, Egiptul a trebuit sa infrunte o serie de aliati ai Libiei numiti „nordicii”. Numele triburilor aliate aveau sa fie mentionate pentru prima oara pe o stela care sa comemoreze victoria Egiptului: Pheleset, Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh si Shekelesh. Desi, in prezent, exista mai multe ipoteze privind originea acestor triburi, cele mai multe dintre ele fiind, se pare, din zona marii Egee, nu se stie nici pana azi cum au ajuns sa lupte alaturi de Libia impotriva Egiptului. Dupa doar treizeci de ani, insa, de la aceasta confruntare, Egiptul ramasese singura putere inca necucerita de catre popoarele marii. Rand pe rand, micenienii, minoanii si hittitii cazusera prada raidurilor ucigatoare. Dramatismul momentelor sta inscris in cateva placute de lut prin care regele Ammurapi din Ugarit (Siria de astazi) si Suppiluliuma, regele hittitilor, isi cer ajutor reciproc. Atacurile au fost atat de rapide si de puternice incat placutele nu au mai fost trimise niciodata, ele fiind descoperite 3000 de ani mai tarziu printre ramasitele cuptoarele in care trebuiau sa fie arse. Motivele incursiunilor nu au fost dezlegate nici pana in prezent cu atat mai mult cu cat nici unul dintre triburi nu a incercat sa se stabileasca pe teritoriile ocupate.

Confruntarea inevitabila dintre cele doua forte, Egipt si popoarele marii, a avut loc in 1177 i.Hr., in delta Nilului. In urma luptelor de o ferocitate rar intalnita, armata faraonului Ramses al III-lea a reusit sa invinga in aceeasi zi doua valuri, venite atat pe mare cat si pe uscat, ale triburilor necunoscute.Desi victorios, Egiptul a fost coplesit de efortul financiar intreprins pentru mobilizarea si echiparea unei armate numeroase care sa poate face fata unei forte estimata la peste 100.000 de oameni. Marele regat a intrat astfel intr-un declin din care nu a mai iesit niciodata. Ceea ce este si mai curios, este faptul ca orasele feniciene au ramas neatinse in timpul luptelor din tot bazinul mediteraneean, fapt ce a condus la o noua teorie conform careia acestea nu ar fi fost straine de ceea ce se intampla. Ipoteza devine oarecum plauzibila daca ne gandim ca odata cu disparitia competitorilor micenieni si minoani, controlul comertului pe Marea Mediterana devenea monopol fenician.

Un astfel de complot nu poate fi, insa, dovedit niciodata. Cert este ca, dupa infrangerea popoarelor marii, filistinii (singura populatie cunoscuta din randul acestor atacatori) se retrag in Canaan, acolo unde dau nastere Palestinei. Este foarte probabil ca ei sa fi fost cei care i-au invatat pe fenicieni tainele construirii corabiilor si a navigatiei pe mari si pe oceane. Trebuie spus si ca filistinii aveau legaturi culturale cu micenienii, si ei, la randul lor, niste navigatori priceputi. Studiile genetice recente arata, insa, ca fenicienii au ramas un grup distinct, diferit de cel al filistinilor, al popoarelor marii si chiar grecilor. Mai mult, una din 17 persoane din intreg bazinul mediteraneean este urmasa directa a fenicienilor.

Parintii Europei Antice

Oare cati mai stiu astazi ca fenicienii au fost primii oameni care au navigat in jurul Africii, si asta cu doua milenii inainte ca portughezul Bartolomeo Diaz sa se incumete sa ajunga pana pe coasta Africii de Sud? Cati oare stiu ca tiranul Xerxes a pornit atacul impotriva Greciei pe o flota construita de fenicieni? Cine mai stie ca ei, fenicienii, au fost arhitectii chemati de regele evreu Solomon pentru a-i ridica impunatorul templu? Cati dintre europenii de astazi mai stiu ca Lisabona si Faro in Portugalia; Cadiz, Malaga, Huelva, Ceuta, Ibiza, Adra, Almunecar, Alicante in Spania; Palermo, Genoa, Cagliari, Marsala sau Olbia in Italia; Larnaca, Polis si Dali in Cipru; Mdina in Malta; Finike in Turcia; Calpe, Tara, Sundar in Gibraltar; Acra si Tangier in Maroc; si asta ca sa numim numai cateva orase, extrem de putine, au fost la origini colonii feniciene? Cati dintre copiii de astazi mai stiu ca marea rivala a Romei antice, impunatoarea Cartagina, era o asezare intemeiata de regina feniciana Dido? Si, nu in ultimul rand, mai stie cineva ca in anticul oras fenician Byblos s-a legat prima editie a unei Biblii?

Si cu toate acestea, mostenirea cea mai de pret pe care ne-au lasat-o fenicienii a fost cea pe care o utilizam zilnic, fara sa stim poate ca o datoram unui popor atat de indepartat in timp, alfabetul. Atunci cand au fost descoperite primele placute de lut cu scriere feniciana, undeva in secolul al XIX-lea, cercetatorii au fost convinsi ca aceasta scriere nu este decat una derivata din hieroglifele egiptene. Si totusi, timpul a trebuit sa le dea credit anticilor fenicieni in ceea ce priveste nasterea alfabatelui lor. Pe mare, ei aveau sa il duca in Grecia, Anatolia, peninsulele italica si iberica, acolo unde, pe baza scrierii feniciene, erau create alfabete noi. Grecii antici au adaugat apoi vocalele intr-un alfabet fenician in care nu existau decat consoane. Intr-un final, pe filiera romana, se nastea alfabetul pe care si noi il folosim astazi, alfabetul… de origine feniciana.

Tot ei, fenicienii, au navigat pana in Anglia de astazi, mai precis in Cornwall, in cautarea cositorului si a fierului, produse pe care le comercializau in bazinul mediteraneean. Exista chiar pareri care sustin ca fenicienii au atins si coastele celor doua Americi, ipoteze sustinute partial de existenta unor statuete misterioase, descoperite in Lumea Noua, statuete care se aseamana izbitor cu cele feniciene. Aceasta va ramane, insa, pentru totdeauna, o simpla speculatie. Cert este ca, in Europa si Africa, fenicienii erau stapanii absoluti ai marilor iar in sutele de colonii create in bazinul mediteranean, localnicilor de alta etnie decat cea feniciana li se interzicea constructia oricaror ambarcatiuni, si asta sub pedeapsa cu moartea. Asa se face ca, in insulele Canare spre exemplu, localnicii nu au stiut sa construiasca barci pana in timpul cuceririi romane, si asta desi locuiau pe o insula. Monopolul marilor trebuia sa ramana in mainilor fenicienilor. De altfel, sfarsitul lor nu a venit din partea unei puteri navale ci, asa cum era de asteptat, din partea unor colosi ce excelau militar doar pe uscat: Persia si Roma.

Desi facusera fata invaziei amoritilor (cca. 2200 i.Hr.), celei a hiksosilor (sec. XVIII i.Hr.), a egiptenilor si hittitilor (sec. XVI, respectiv XIV i.Hr.), si apoi iarasi a egiptenilor lui Seti I (1290-1279 i.Hr.),fenicienii si-au plecat fruntea in fata regelui Cirus al II-lea cel Mare din dinastia iraniana a ahemenizilor. Astfel, dupa infrangerea din anul 539 i.Hr., Fenicia devine o provincie persana si, mai mult, era impartita de Cirus in patru mari provincii, fiecare sub tutela uneia dintre cetatile impunatoare ale stravechilor fenicieni: Tir, Sidon, Byblos si Arwad. Este si momentul in care o mare parte a populatiei feniciene isi paraseste locurile de bastina luand drumul mult mai linistitei, pe moment, Cartagine. Fenicia nu mai putea fi nicicand ceea ce fusese.

Odata cu ascensiunea lui Alexandru cel Mare si caderea Imperiului Persan in mainile macedonenilor, Fenicia devine si ea parte a efemerului imperiu al celui mai mare general din istoria omenirii. De altfel,asediul lui Alexandru asupra cetatii Tir (anul 322 i.Hr.) a si ramas in istorie drept unul dintre cele mai spectaculoase si ingenioase asedii care s-au dat vreodata. Chiar daca dupa moartea fulgeratoare a marelui strateg macedonean, cetatile feniciene au incercat sa isi redobandeasca o fugara independenta (cazul Tir-ului si al Sidon-ului), odata cu victoriile lui Lucullus si Pompei, fosta Fenicie intra definitiv in componenta provinciei romane a Siriei. Astfel avea sa ramana pana la in secolul VII d.Hr., atunci cand cadea in mainile arabilor musulmani.

 

sursa:descopera.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News