Urmele zeilor

30 03 2016

„Cei care sunt nepăsători faţă de trecut, vor fi condamnaţi să îl retrăiască.” (George de Santayana)

Deși există de mult timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut pe 27 iunie nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul OZN, adică Obiect Zburător Neidentificat. În urma observațiilor din ultimele decenii, s-a stabilit că OZN-urile au forme diverse, de la discuri, săgeți, triunghiuri echilaterale, sfere, cupole, cilindri sau mase diforme negre, fără propulsie vizibilă ori audibilă, până la lumini cu capacitatea de a-și schimba rapid direcția sau de a se opri brusc. În multe cazuri, aceste obiecte zburătoare s-au dovedit a fi mijloace de transport ale unor ființe umanoide necunoscute, împărțite de obicei în două mari categorii: cele mici de statură (cu o înălțime ce depășește cu puțin un metru), cu piele de culoare cenușie, cu capete mari și cele înalte (peste 2 metri), cu piele albă, cu păr blond sau alb și cu ochi albaștri, asemănătoare nordicilor din Europa. Nu s-a reușit până în prezent stabilirea naturii ori originii acestor ființe, care sunt totuși considerate extraterestre, deși informațiile pe care le-au transmis oamenilor cu care au intrat în contact sunt adesea contradictorii. De asemenea, nu s-a reușit stabilirea intențiilor acestora ori scopul prezenței lor pe Terra. Din zecile de mii de mărturii adunate până în prezent reiese că acești așa-zis extratereștri obișnuiesc să își facă apariția pe ascuns, la adăpostul nopții, și să răpească oameni pe care îi supun unor experimente misterioase, cel mai adesea de natură sexuală. Au fost lansate diverse teorii despre intențiile cât și despre locul lor de proveniență, însă niciuna nu a fost acceptată în mod convențional. Singurul ipoteză pe care majoritatea omenirii a acceptat-o ca adevăr este cea care susține că misterioșii vizitatori sunt extratereștri iar OZN-urile, navele lor spațiale.

Deoarece aparițiile OZN-urilor s-au înmulțit considerabil, cercetătorii fenomenului au realizat o clasificare a lor. Astfel, dacă un OZN este observat la o distanță mai mică de 150 de metri, fenomenul se numește „întâlnire de gradul 1”. Aflat la aceeași distanță, adică la mai puțin de 150 de metri, obiectul lasă și urme, vorbim despre o „întâlnire de gradul 2”. Dacă apar și ocupanți ai OZN-ului, se consideră o „întâlnire de gradul 3”. Iar răpirea de persoane reprezintă „întâlnirea de gradul 4”, termen introdus mai recent decât primele 3.

Deși fenomenul OZN este considerat unul relativ recent, s-a observat că există dintotdeauna, fiind prezent în cronici din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii. De exemplu:

În 2.346 î.e.n., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul Divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Tot nouă sori au apărut deasupra Japoniei în anul 9 î.e.n. În ambele cazuri, țările au fost afectate de dezordini imediat după aceste apariții.

În 480 î.e.n., câteva OZN-uri au trecut în zbor deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.

În anul 332 î.e.n., Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. Conform Istoriei lui Alexandru cel Mare,a-alien_space_station_ship-571534 deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş”. Trei ani mai târziu, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.e.n., Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală despre un scut de foc care a traversat cerul, aruncând scântei, în timpul consulatului lui Valerius şi Marius.

Un vechi document coreean relata că, în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.

Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut 1085274060_1384167918zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În ziua a douăzecișiuna a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele s-au deplasat împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din Răsărit. Între orele 19-21, constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu, o stea s-a năpustit în sus, către zenit, a mers mai departe împreună cu Pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele LaurisseneÎn descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, Analele Laurissene (din secolul al XII-lea) relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi și-a luat zborul.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 Cartea Theatrum Orbis Terrarumnoiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, ce apăreau ziua. Analele Braşovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra oraşului Târgovişte, oraş aflat pe atunci sub ocupaţie otomană, a apărut o „cometă” bizară care a stat ţintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar şi cele italiene și germane au preluat informaţia. Trebuie menţionat faptul că apariţia cometelor era strict observată şi notată în arhivele vremii de către astronomii europeni. Şi totuşi, nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum, scrisă de amiralul Blaeu, conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou.

Un alt document românesc descrie că, pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, ce a primit numeleThe Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

Madonna & Sf. GiovanninoÎn 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer, deasupra Sibiului, „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

Franta - Moneda din 1680În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Nu doar în cronici sunt întâlnite OZN-uri și ocupanții lor, ci și în textele religioase. Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Iezechiel, Isaia și Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. În A Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, relatează faptul că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia. În apocriful slavon Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a mărturisit că s-au scurs 32 de ani.

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt, de asemenea, prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În1601117_1474924099415284_4254106538514548300_n Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de șapte mii de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre fiinţe, majoritatea venite din Cer, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste entități, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, au arme teribile, locuiesc în Cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în anumite perioade de timp și în anumite locuri au purtat diverse denumiri, fiind numiți îngeri, demoni, spirite, zâne, spiriduși, fauni ori satiri. Iată câteva exemple:

În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim, aparent fără niciun motiv, romanii întorcându-se pentru a asedia orașul abia după patru ani. O explicație pentru această retragere misterioasă se găsește în în Războiul iudeilor a istoricului Flavius Josephus scria: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor. Înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. O armată asemănătoare apare și în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Când armata siriană a asediat cetatea Dotan pentru a-l prinde pe Elisei, profetul i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (6:17).

În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), ce avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki. Deodată a apărut un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, ce s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon ce avea o pălărie mare, ce privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.

Marele gramatician sanscrit Panini scria prin anul 400 în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt adesea luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea, în modul cel mai serios, despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.

În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a elfilor, care călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință, dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare, după părerea reverendului.

Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry, iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.

În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Eddie Bullard nota că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.

Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu Luis_Royose tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria înSuma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, în 1489, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre 2: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte, adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.

În tradiția islamică sunt menționați djinii, ființe invizibile care se pot materializa și dematerializa după dorință. Djinii își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în72330164_84e6f9fc05 zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un bătrân tengu, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.

Indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul OZN. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Răpire (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri OZN” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, spunea: „Învățații albi numesc asta OZN deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.

Șamanul Bernardo Peixoto, din localitatea braziliană Para, povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă 3 făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Acestea au afirmat că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri, „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi.

Toate aceste ființe, numite zâne, spirite, demoni ori djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi sau zeii din trecut. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru care reiese din relatările celor care susțin că au avut întâlniri de gradul 3 sau 4. De exemplu:

George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, ce 099dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenite din „Federaţia Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care, pe 26 noiembrie 1972, a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei, pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar.

Tot George Adamski afirma că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, ce se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).

Într-o noapte de iulie în anul 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase. Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este numele dumnezeului biblic din cartea Facerii, precum și numele divinităților ugaritice.

Pe 2 august 1952, mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de către greci. Orion poartă numele vânătorului din mitologia greacă, cel care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spaţiului sau al aerului superior la grecii antici.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon, conform mitologiei ebraice.

„Lab Nine”, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului, dar și Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1974, una dintre aceste entități, ce s-a recomandat drept Tom, a afirmat că este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimele două fiind nume alternative ale lui Horus. O altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni.

Conform celor nouă entități ale grupului „Lab Nine”, Iisus este „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În cartea The Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au mărturisit că Iisus a fost unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, ce afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând că el ar fi chiar Iisus. Taximetristul George King a fost anunţat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.

În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 1285 de mile de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii pentru azteci.

Pe 26 decembrie 1980, un OZN a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 80 de mile nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 6,5 picioare și lată de 9, ce avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, ce indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se spune că a fost casa unei civilizații foarte avansate, ce folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.

Toate aceste date ne indică faptul că în spatele denumirilor de extratereștri, zei, îngeri, demoni, spirite, zâne, etc. se găsesc aceleași entități. Mai mult, se pare că nu se află pe planeta noastră de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Dacă este adevărată această ipoteză, ar trebui să le găsim „amprentele” nu doar în texte, ci și să avem dovezi concrete ale prezenței lor. Dovezi care există din abundență, fiind considerate drept „anomalii” de către oamenii de știință conservatori. Aceste anomalii, în fața cărora știința ridică neputincioasă din umeri, nu pot fi puse decât pe seama ființelor superioare care ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri până astăzi, ori măcar pe tehnologia lor. Iată câteva dintre urmele zeilor, deși metodele de datare sau acuratețea informațiilor rămân, totuși, discutabile:

Urma de pas din Virginia de VestRevista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut descoperi cum funcţionează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London din statul Texas, Statele Unite, a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Aleksander Petrovici Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure din statul Nevada, Statele Unite, avea în interior un şurub de 5 centimetri lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha din California, Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California, Statele Unite, într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud din România s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

Clopotelul din Virginia de VestÎn 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville din statul american Ohio a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea 2 milioane de ani vechime.

La Tihuanaco în Bolivia s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion din Statele Unite s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni. Știința a stabilit că oamenii și dinozaurii nu au fost contemporani, uriașele reptile dispărând cu 65 milioane de ani înaintea apariția omului.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica din Peru înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.

Mozaicul Nilului de la PalestrinaUn mozaic elenistic vechi de cel puţin 2.000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3.300 î.e.n.

Au fost găsite câteva urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon din statul american Nevada acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta din Utah, Statele Unite, a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Pe platoul de la Marcahuasi, în Peru, sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struţi, animale care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată, în timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau care poartă doar măşti negre.

Brandberg Black and WhiteÎn celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franţa se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout din Mongolia desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

OZN in MexicÎn 1969, pe o stâncă din Fergana din Uzbekistan a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna din Kazahstan reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy din Uzbekistan, vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Desen rupestru din Val CamonicaStatuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica din Elveţia, arheologul Emmanuel Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe capete au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei din Nigeria s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are acelaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

Astronaut din KievLa Tihuanaco în Bolivia s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer în Australia au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000 – 300 î.e.n., descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.

14 apr 2011

Celebrul „Cal alb de la Abingdon”

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 kilometri pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa Pictura din sec. XVorbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. Desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800-1.000 m, şi este atât de clar conturat încât în cel de-Al II-lea Război Mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset din Anglia, o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

La Mochica din Peru s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.e.n., ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.e.n.) şi la Baradostian (30.000 î.e.n.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.e.n.), în America de Sud, în Egipt, în Astronauti in EcuadorPolinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.e.n.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Șanidar, pe fostul teritoriu sumerian, a fost descoperit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Astronaut din GuatemalaPe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.e.n. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco din Bolivia, pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.e.n. au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios OZN la botezul lui IisusAkropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Becul din DenderaŢinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad din Irak au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoşii noştri cunoșteau electricitatea.

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco din Bolivia, oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş megalitic extrem de vechi.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor 3 stele ale constelaţiei Centura Orion. Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

Blocuri de piatra din Puma PunkuÎn Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

OZN-uri la rastignirea lui IisusPe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de tone, ajungând chiar şi până la 350 de tone, care formează figuri geometrice. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.e.n. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12.000 de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o reţea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, potrivit arheologului german Heinrich Kusch. Acesta susţine într-o carte că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de aşezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoţia, până la Marea Mediterană”, spune arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de centimetri, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colţuri, spaţii mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă reţea subterană”, susţine Heinrich Kusch.

La 800 de kilometri de sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are 7 milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 225 kilometri sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o jumătate de kilometru. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de 10 milenii, ce reprezintă ființe ciudate.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu 4 etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, 3 bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă 2 petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Giza (ce indică oraşul Heliopolis).

Steaua Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute. Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum 4 milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul.

Ahura MazdaÎn provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

OZN pe un cilindru sumerianÎn Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de 2 stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqarah din Egipt, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de 5 ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

Hieroglifele din AbydosTot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

Multe picturi din Evul Mediu înfățișează obiecte zburătoare neidentificate, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi înfățișează pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, ce seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar OZN-uri conduse de oameni ce asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un OZN ce lansează o rază spre capul fecioarei Maria. Numărul 1 al revistei Supermagazin afirma că, în 1991, o echipă de arheologi englezi și israelieni a descoperit în Ierusalim un manuscris vechi de două milenii, ce conține 30.000 de cuvinte. Acest manuscris, care a fost restaurat după 2 ani, menționează „trăsuri de foc” care au coborât din cer în Nazaret, în ziua răstignirii lui Iisus.

Știința rămâne în continuare incapabilă să ne ofere răspunsuri referitoare la aceste „anomalii”, ignorând faptul că ființele considerate extraterestre, aflate astăzi pe Terra, sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se găsesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli. Strămoşii noştri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm fabulații ceea ce diferă de ceea ce ştim şi să încercăm să găsim substratul acestor aşa-numite basme. Iar pentru a afla istoria ascunsă a lumii, trebuie să aflăm cine sunt zeii, ce sunt, de unde provin și care este adevăratul motiv al prezenței lor pe planeta noastră.

http://www.secretelezeilor.ro/urmele-zeilor/





Clima, dusman sau aliat?

29 04 2015

În ultimii ani diferitele părţi ale globului au fost expuse din punct de vedere climatic la modificări drastice. Ploi torenţiale, vânturi puternice, căderi masive de zăpadă, secetă, uragane au afectat major viaţa locuitorilor din zonele respective. Un grup de specialişti englezi care au realizat recent un “Atlas complet al lumii” vorbesc chiar de modificări ale conturului unor continente, vizibile din satelit. Explicaţiile meteorologilor sau ale diferiţilor reporteri prezenţi în zonele calamitate au însă mereu drept leit-motiv încălzirea globală a planetei! O explicaţie neutră, care face ca nimeni să nu poată fi considerat responsabil pentru aceste dezastre. Iată în continuare ce spun unii specialiştii – ale căror studii sunt mai puţin mediatizate, încercând să facă puţină lumină în acest domeniu atât de ceţos al vremii, cu tot ceea ce înseamnă ea.

descărcare

În iunie 1988, dr. James Hansen de la Institutul Goddard de Studii Spaţiale din New York a informat Senatul American că a găsit o metodă pentru a calcula temperatura medie la suprafaţa pământului prin luarea în considerare a mii de date de la staţiile meteo de pe glob. Metoda implica o divizare a suprafeţei Terrei în pătrate de 5 grade latitudine pe 5 grade longitudine, calculând pentru fiecare pătrat temperatura medie pentru fiecare lună, din fiecare an. S-a descoperit astfel că pe ansamblu, pe parcursul a 140 de ani, creşterea globală a temperaturii a fost de doar  0,6˚C ± 0,2˚C. Temperatura medie nu a crescut continuu: pe perioade scurte de timp s-au putut observa fluctuaţii – scăderi sau creşteri cuprinse între 0,15˚ şi 0,5˚C. Prin realizarea de măsurători comparative în apropierea zonelor locuite şi în afara lor, s-a observat creşterea temperaturii globale doar în zonele locuite, dar nu cu valori care să genereze o psihoză colectivă.

Şi atunci de ce o creştere de doar 0,6˚C, care nu poate afecta sistemele biologice, a fost considerată totuşi îngrijorătoare? La acea vreme autorităţile au vorbit în mass media despre studiile dr. Hansen ca despre un indicator al unui viitor dezastru, însă au omis să precizeze care este valoarea creşterii globale a temperaturii. S-au făcut şi în continuare măsurători ale temperaturii atmosferice cu ajutorul baloanelor meteo şi acestea au arătat că pe ansamblu, nu există nici o modificare a temperaturii între anii 1956 şi 2000. Compararea măsurătorilor realizate de sateliţi, baloanele meteo şi la suprafaţa terestră, au arătat doar foarte mici diferenţe între diferitele sisteme. Toate măsurătorile indică aceleaşi modificări atmosferice şi temperaturi asemănătoare. Şi atunci de ce se vorbeşte despre încălzirea globală a planetei? Ce rost are acest refren obsedant care ni se repetă de câţiva ani prin intermediul presei, televiziunii şi radioului? Are el rolul de a deturna atenţia de la adevăratele cauze ale catastrofelor climatice care au început să se petreacă tot mai des? Ce ştiau cei care anticipau o încălzire a climei în 1988 – pe baza unor studii care dovedeau contrariul?

           Producerea  de inundaţii masive cu ajutorul unor arme climatice

Ideea modificării la voinţă a vremii este veche. De mii de ani înţelepţii vechilor civilizaţii cunoşteau această artă spirituală şi mai ales cum să realizeze aceasta fără a perturba echilibrul general al planetei. Ei cunoşteau faptul că o modificare a unei părţi duce la modificarea întregului. Nu la fel procedează astăzi cei care, prin intermediul producerii unor vibraţii de joasă frecvenţă în atmosferă au creat adevărate arme climatice. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.

apocalypse-Haarp

HAARP. Acest acronim provine de la High-frequency Active Aurol Research Project – Proiectul de cercetare a Aurorei activată cu frecvenţe înalte. HAARP este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică”, după cum afirmau în revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning atunci când au scris articolul “Îngerii nu se joacă cu HAARP”. Acest proiect, afirmă dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice (IICPH), va fi prezentat publicului ca fiind un scut spaţial faţă de diferite arme sau, pentru cei mai creduli, ca fiind un aparat care repară stratul de ozon.

În realitate, tehnologia HAARP constă dintr-un ansamblu de turnuri care iradiază atmosfera cu cantităţi enorme de unde radio de frecvenţă joasă (EFJ). Turnurile HAARP arată ca nişte antene normale, dar sunt specializate în emisia de unde radio. Acest tip de turnuri sunt localizate în mai multe părţi ale globului. America a construit cea mai mare arie de turnuri HAARP în Gakona, Alaska, pe o suprafaţă de 40 de acri. Turnurile HAARP de pe teritoriul SUA sunt acţionate de Directoratul vehiculelor spaţiale ale Laboratorului de cercetare al forţelor aeriene americane (Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate).

HAARP are capacitatea de a plasa cantităţi enorme de unde de joasă frecvenţă (EFJ) în atmosfera terestră, deasupra unor zone strategice şi de a menţine constantă energia, în cazul în care ar exista variaţii, într-o manieră mai precisă şi mult mai bine controlată decât un detonator nuclear. Dr. Nicholas Benich, om de ştiinţă implicat activ în campania anti-HAARP, arată că această tehnologie produce un fascicul foarte puternic de unde radio care încălzeşte şi astfel ridică zone întregi din ionosferă (stratul încărcat electric care se află deasupra atmosferei); apoi undele electromagnetice se întorc spre pământ şi pătrund peste tot, atât în structurile vii cât şi în cele neanimate. Astfel, pe lângă alterarea climei şi crearea de furtuni, HAARP modifică modul în care mintea umană operează şi chiar scade rezistenţa biologică la boli.

HAARP

HAARP diferă de alte sisteme de încălzire a ionosferei, care aruncă difuz în atmosferă unde de joasă frecvenţă, prin focalizarea semnalului de la majoritatea, dacă nu de la toate turnurile de pe cei 40 de acri, într-un singur fascicul. Oamenii de ştiinţă sunt îngrijoraţi că armata poate crea, datorită acestui instrument, o gaură uriaşă în atmosfera superioară, distrugând astfel protecţia planetei faţă de radiaţiile solare. Dr. Bertell spune despre HAARP că este “un reşou uriaş care poate determina ruperi majore ale ionosferei, creând nu numai găuri, dar şi incizii lungi în stratul protector de deasupra Pământului”.

Tehnica HAARP este în întregime funcţională din 1993. Cam câtă energie de frecvenţă joasă aruncă HAARP în atmosferă? În Alaska, aceste turnuri sunt construite să radieze 1,7 gigawat în ionosferă. HAARP poate afecta astfel şi câmpul electro-magnetic al pământului. Din punct de vedere militar, HAARP este o armă de distrugere în masă, după cum afirmă Michel Chossudovsky, profesor de Ştiinţe Economice la Universitatea Ottawa. El reprezintă un instrument de cucerire, capabil să destabilizeze selectiv agricultura şi sistemele ecologice pe regiuni întinse.

GWEN. Acest acronim provine de la Ground Wave Emergency Network (Reţeaua de urgenţă a undelor terestre). Acestea sunt turnuri enorme care au fiecare câte 100 de cabluri de cupru înfipte în formă de evantai sub baza turnului. Departamentul de apărare a construit aceste turnuri sub motivul că vor fi utile în comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Această poveste cu comunicaţiile nu va sta în picioare în momentul în care vom înţelege că suflul nuclear distruge orice echipament de telecomunicaţie, făcând imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. Tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice. Turnurile GWEN sunt localizate în California chiar de-a lungul faliei tectonice şi în zonele vulcanice din nord-vestul Pacificului. Vedem deci cum ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. GWEN conlucrează deci din plin cu HAARP.

Marea Inundaţie din Midwest (1993) a fost creată utilizând arme climatice

Reginald E. Newell de la M.I.T – Massachusets Institute of Technology scria în “Geophysical Research Letters Journal” că în atmosfera joasă plutesc uriaşe râuri de apă. Aceste “râuri” nu sunt apă condensată, ci vapori care curg efectiv. Cu alte cuvinte, omul nu le poate vedea şi nici nu realizează când le traversează cu avionul. Dar aceste râuri de vapori sunt enorme. Ele au dimensiunea a 600-700 de km lăţime şi până la 7500 de km lungime. Aceste “râuri” sunt situate la 3 km deasupra pământului, şi au un debit de aproximativ 165 milioane de litri de apă pe secundă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că există 5 râuri atmosferice în emisfera nordică şi 5 în emisfera sudică.

396_clima-estremo-2003-figura-2_b1

Acum, ştiind că există aceste “râuri” în atmosferă, cum e cel mai uşor de creat o inundaţie? Cel mai simplu ar fi să se pună un dig în calea unui astfel de râu şi apa respectivă să fie redirecţionată spre pământ. S-a observat că energia de frecvenţă joasă (EFJ) creează un dig electronic în atmosferă. Aceste diguri electronice pot bloca râurile de vapori, determinând căderea unor cantităţi uriaşe de apă pe pământ.

Un astfel de dig atmosferic artificial a fost creat în 1993 prin acţiunea combinată a turnurilor HAARP din Alaska şi GWEN din Midwest. Oamenii de ştiinţă au lăsat deschisă emisia EFJ timp de 40 de zile şi 40 de nopţi.  Rezultatul? A plouat pe tot acest interval. Turnurile GWEN sunt plasate exact pe linia nord-sud, la nord de râurile Missouri şi Mississippi. Bineînţeles că aceste două râuri au fost incriminate pentru producerea inundaţiilor. Pe lângă morţi, răniţi şi distrugerea de locuinţe, această furtună a produs pierderi agricole în valoare de 12-15 miliarde USD.

Care a fost starea vremii în Europa în vara aceasta? În centrul şi vestul Europei erau inundaţii masive, iar în România pârjol. Frontul de instabilitate atmosferică din Europa, despre care ştim că în general înaintează zilnic de la vest către est, se înţepenise parcă undeva deasupra Austriei. Timp de o lună a stat acolo ca şi cum ceva îl ţinea pe loc. Acel ceva a fost exact un astfel de dig atmosferic de netrecut, care a făcut ca apele să rămână în centrul şi vestul Europei, iar seceta la răsărit.

                               Cu ce scop se creează astfel de calamităţi?

Nu mult după inundaţia din Midwest, din 1993, au apărut tot felul de ştiri despre lipsa de discernământ sau de inspiraţie a celor care şi-au construit sau reconstruit case, în zone predispuse la inundaţii. Aceste ştiri sfătuiau oamenii să nu mai construiască case în astfel de zone. Un plan ingenios pentru a muta populaţia în zonele dorite.

În 1977, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia care a rezultat – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD), a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii, care ar putea duce la efecte severe, pe termen lung sau pe arii foarte întinse care să afecteze economia şi societatea. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, în noiembrie 2000, la Haga, a avut loc Conferinţa despre modificarea climei. Nici delegaţiile oficiale, nici grupurile de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător care au participat la această conferinţă, nu au ridicat deloc problema războiului climatic sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). La modul oficial, peste acest subiect s-a aşternut o tăcere suspectă.  Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă.

Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat de London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ creşterea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”.

Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, amintea despre diferite tipuri de arme neconvenţionale care utilizau frecvenţe radio. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, el se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climatice instantanee. Până la urmă şi Napoleon a fost învins în 1812, tot datorită condiţiilor climatice.

                                                                                                               autor:   Alex IONESCU

Bibliografie:

1. Site-ul Institutului Goddard de Studii Spaţiale din New York:  http: //www.giss.nasa.gov

2. Michel Chossudovsky – New weapon could trigger climate change

3. Vincent R. Gray – Regional temperature change, 2003

4. The Times, London, 23 noiembrie, 2000

5. Intelligence Newsletter, 16 decembrie, 1999.

6. Nicholas Begich and Jeane Manning – The military’s pandora’s box, Earthpulse press, Alaska, 1995.

7. Rosalie Bertell –  Background of the HAARP Program, 5 noiembrie, 1996.





Dacia, tara uriasilor

27 01 2015

In America, India, Egipt, Romania, Irlanda si poate in multe alte zone ale globului au fost descoperite, de-a lungul vremii, zeci de schelete gigantice, apartinand unei rase umanoide misterioase. Guvernele lumii s-au straduit sa pastreze secretul, din motive necunoscute.

Si Lucian Cozma, autorul cartii “Romania Secreta“, Editura “Obiectiv” Craiova, vorbeste, printre altele, despre acest subiect. In regiunile sit-ului arheologic Argedava, la Posesti, Costesti, Popesti, Scaieni, Nucet, osemintele preistorice au relevat existenta unei populatii compuse din fiinte gigantice. Stravechea populatie de giganti care a colonizat teritoriul Daciei preistorice, se regaseste in mitologia romaneasca, in folclor si, de ce nu, chiar si in istorie. Cum este cazul misteriosului domnitor Negru Voda si capitanii sai. Putini romani stiu, dar chiar si Mihai Viteazul, conform descrierilor contemporanilor sai, era un barbat masiv, impunator, de peste 2 metri inaltime! Zicem noi ca era, intr-adevar, un barbat bine facut, dar care nu depasea limitele normale de inaltime. Dar scheletele preistorice descoperite in variate locuri pe teritoriul Romaniei, demonstreaza existenta unei populatii autohtone bine inchegate. Nu este vorba despre cateva cazuri exceptionale, eventual patologice, gen “giganti hipofizari”, ci de un numar mare de persoane care aveau aceleasi trasaturi genetice, complet diferite de acelea ale populatiei umane de astazi. Inca din anii ’50, pe fondul industrializarii si al “urbanizarii” mediului rural, cu ocazia volumului foarte mare de sapaturi care s-au facut in mai toate regiunile tarii, din ratiuni industriale sau de gospodarire locala, au fost descoperite numeroase urme de schelete de dimensiuni foarte mari, ale unor oameni care masurau peste 2,5 m. In folclor, ei sunt numiti “ciclopi” sau “jidovi” si vom incerca sa vedem de unde au aparut ei si, mai ales, unde si cand au disparut.

Arhaismul “jidov” nu a avut la origine intelesul pe care i-l da astazi DEX-ul, adica “evreu (popular si peiorativ)”. In trecut, cuvantul “jidov” insemna urias, gigant, dar nu orice om de mari dimensiuni, ci doar apartinatorii la o anumita populatie cvasimitologica despre care se stia din batrani ca ar fi trecut pe meleagurile tarii noastre intr-un trecut foarte, foarte indepartat. Dar cine erau ei si ce au cautat aici? Urmele arheologice ne duc departe in preistorie, cu multe mii de ani in urma, cand brusc apar acesti giganti care parca au venit sa formeze o colonie aici. Dar nu era vorba despre o colonizare masiva, ci mai degraba ocuparea anumitor obiective pe care ei le-au considerat importante: exploatari miniere, fabrici metalurgice si de procesare a materiilor prime/minereuri sau altfel de lucrari cu caracter militar, ori a caror utilitate nici macar nu o putem banui astazi.

 Egiptul Antic – colonizat din Dacia!

 Facand o serie de corelatii si punand cap la cap informatii bine documentate, am putea spune ca acum cateva zeci de mii de ani (20-30.000 de ani), s-a inregistrat pe glob o amplificare deosebita a activitatii vulcanice, cu repercursiuni foarte dure asupra regiunilor foarte active din punct de vedere vulcanic. Exact in acea perioada a avut loc o migratie nemai ìntàlnita a unui popor de giganti, venit dinspre cele doua Americi si care a intrat pe teritoriul masivului continent Euro-Afro-Asiatic, prima data prin Britania si Europa Centrala, iar ceva mai tarziu prin Extremul Orient, catre regiunea indo-tibetana. Migratia a fost partial cauzata de inrautatirea conditiilor climatice din regiunea relativ calda a Americilor, pe fondul intensificarii activitatii vulcanice si, probabil, din ratiuni de ordin politic ori social: conflicte, criza economica, etc. In mod cert, nu a fost o migratie masiva, dar, cu toate acestea, a avut o pondere importanta, din moment ce s-au descoperit, peste atatea mii de ani, vestigii impresionante: mine, cuptoare metalurgice, constructii megalitice, etc. Poate erau un fel de “colonii de munca”, deplasate in teritoriul Europei si Asiei, din ratiuni industriale si de comert, nu pentru colonizarea propriu-zisa a teritoriilor respective.

Mai tarziu, in urma cu 10-12.000 de ani, aceiasi colonisti, impinsi, de aceasta data, si de fenomenele catastrofale care au marcat inceputul sfarsitului ultimei glaciatiuni, au infiintat colonii si in nordul Africii, de pilda, pe teritoriul Egiptului preistoric. De remarcat ca la data la care “atlantii” au intrat pe teritoriul Egiptului, adusi de “pasarea” pilotata de Thot, ei deja colonizasera, de cel putin 10.000 de ani, teritoriul Europei Centrale, mult mai bogat in resurse naturale decat cel nord-african.

 Subteranele Romaniei, opera uriasilor

 Asadar, primele colonii ale “jidovilor” au fost realizate in Europa, ulterior aparand cele indo-tibetane si abia la urma coloniile nord-africane. Platon nu a preluat decat informatiile la care a avut el acces la acea data, mai precis cele legate de venirea “jidovilor” in Egipt, sub comanda lui Thot. In perioada cuprinsa intre 20-35.000 de ani, regiunea de uscat (la care se mai adauga si banchiza) care lega Europa de America de Nord, era inca intacta, facilitand transportul masiv de oameni si materiale. Odata ajunsi in teritoriul Angliei si Frantei de astazi, au facut diverse constructii pe care acum le consideram “bizare” si a caror utilitate nu ne este cunoscuta, asa cum este cazul celebrului “Stonehenge”, al carui vechime unii o estimeaza la circa 5.000 de ani. Datarea acestor constructii este nesigura la ora actuala, asa cum este si cazul marilor piramide din Egipt ( a caror data reala de edificare trebuie sa fie de ordinul a 10.500 – 11.500 de ani in urma) si aceasta deoarece popoarele care ulterior au mostenit aceste constructii, au realizat tot felul de modificari si amenajari la ele, dandu-le cel mai adesea o cu totul alta destinatie decat cea originara.

In urma cu aproximativ 12.000 de ani, glaciatiunea era pe sfarsite, incheierea sa fiind marcata de o serie intreaga de evenimente catastrofice. Atunci s-a produs si ultima mare migratie a gigantilor, care a durat aproximativ 4.000 de ani si a cuprins regiuni cum ar fi nordul Africii (Maroc, Egipt), Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Liban si o parte din Turcia), Peninsula Iberica si din nou regiunea central-est-europeana, cuprinzand si teritoriul Romàniei de astazi.

Pe teritoriul Daciei, “jidovii” au facut prospectiuni si exploatari miniere si – se spune – constructii sau amenajari subterane de mari dimensiuni. La un moment dat, uriasii au disparut brusc din istorie, ca si cum s-ar fi volatilizat. In urma plecarii lor au ramas doar unele grupuri razlete care s-au statornicit in catune numai ale lor, cum ar fi cele enumerate la inceput, Posesti (Prahova), Scaieni (Buzau), etc.

 Scheletele iradiate!

 Necropola de uriasi de la Argedava (Cetatea lui Burebista) a fost pomenita pentru prima data in anul 2003, la Congresul al III-lea de Dacologie, de catre profesorul Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe Serbana. Scheletele a 80 de uriasi fusesera deshumate la Nucet. Osemintele aratau ca era vorba despre fiinte umanoide cu o inaltime de aproximativ 5 metri. Lucrul cel mai ciudat, scheletele erau de culoare roz, ca si cum ar fi fost iradiate! Unica proba prezentata atunci (la congres) este o caseta video.

In 2004, pe teritoriul Indiei s-au gasit alte doua schelete de aproape 20 metri inaltime. Guvernul indian “a ingropat” repede evenimentul. La fel au procedat si americanii, dupa ce, in Desertul Colorado, au gasit mai multe schelete apartinand unor “oameni” de 2,5 m inaltime.

Romania este impanzita de schelete de uriasi. La Cetateni, in 2005, s-au mai gasit doua schelete gigantice, sub manastirea Negru Voda, La Pantelimon – Lebada, 20 de schelete, La Scaieni (1985), judetul Buzau, doua schelete, iar lista poate continua. La fel, autoritatile au preferat sa pastreze tacerea. In 2009, in cadrul emisiunii “Acces Direct” de la Antena 1, prezentatorul Madalin Ionescu a realizat o serie de materiale pe tema “Uriasii din Bucegi”. La un moment dat, a fost contactat telefonic de un personaj misterios care l-a avertizat, pe un ton oficial, sa sisteze dezvaluirile. In prima faza, jurnalistul s-a tinut tare, a prezentat publicului “amenintarea” inregistrata, dar in scurt timp emisiunea s-a axat pe subiecte mult mai nevinovate. In cateva luni, Madalin Ionescu a ajuns pe lista neagra a sefilor, fiind nevoit sa-si schimbe locul de munca.

 Copiii zeilor

 Va este cunoscut fragmentul din Biblie (Geneza) referitor la ingeri si femeile muritorilor. Ingerii, impreionati de frumusetea fiicelor oamenilor, au ales sa traiasca impreuna cu acestea si sa zamisleasca o rasa noua, cea a uriasilor. Dumnezeu s-a suparat tare pe grupul “razvratilor” si a decis sa le ucida progeniturile. Putem intelege de aici ca a avut loc un razboi intre acolitii lui Luficer biblic si Dumnezeu Tatal, scrierile biblice completand foarte bine tabloul catastrofelor ce au lovit Terra in Era Vulcanica. In satul Scaieni (comuna Bozioru, judetul Buzau) cele doua schelete de uriasi au fost descoperite pe locul unde si acum se afla o livada de meri. Am vazut personal monumentul ridicat acolo, pe care se afla inscris un epitaf surprinzator. Citez din memorie: “In cinstea stramosilor nostri (…)“. Oamenii locului sunt zgarciti in declaratii. Unii se fac ca nu stiu nimic, altii incearca sa minimalizeze evenimentul. Iata declaratia unui localnic: “Am luat un femur gasit acolo si l-am pus pe lungimea piciorului meu. Imi ajungea pana la sold, dar mi s-a spus (?!) ca, probabil, apartinuse unui om foarte inalt“. Orice antropolog ar depune marturie ca, de fapt, scheletul apartinea unei fiinte umanoide de cel putin 3 metri inaltime, dat fiind ca si craniul era de doua ori cat un craniu uman obisnuit. Ce s-a intamplat cu osemintele gigantice, satenii nu stiu exact. Unii spun ca ar fi fost din nou ingropate, de aceasta data langa bisericuta din Vavaluci, altii zic ca au fost duse la Pitesti (?!).

O alta marturie interesanta apartine unui sibian: “In apropierea satului nostru se afla o ridicatura numita Dealul Uriasului si chiar are forma unui om urias intins pe spate! Bunicul imi povestea ca se stie din mosi stramosi ca acolo ar fi ajuns un urias ranit (?!). Era bland asa ca oamenii locului s-au apropiat de el, in special copiii carora le povestea multe lucruri. A murit din pricina ranilor, iar satenii l-au acoperit cu pamant chiar in locul unde si-a dat duhul”.

Sa fi avut loc aici o batalie infioratoare? In Subcarpatii Buzaului exista un spatiu sub forma de crater, unde, spun specialistii, s-au gasit urmele unei explozii atomice, cu o vechime de cateva mii de ani.





Si pentru Brasov ne iubim tara …

24 09 2014

Şi pentru Braşov ne iubim ţara! În cadrul celei mai frumoase campanii de turism din media românească, lansată de ”Adevărul”, ”125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă”, facem o plimbare într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei.

Odată ajunşi la Braşov trebuie să intraţi la Biserica Neagră, simbolului oraşului şi cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei. Biserica Neagră este celebră nu doar prin dimensiunile sale, ci şi prin faptul că aici se află cel mai mare clopot din România, un clopot din bronz care cântăreşte şase tone. La slujba din Biserica Neagră pot participa chiar şi 5.000 de persoane. Biserica Neagră de astăzi se înalţă pe locul unei biserici romanice mai vechi din secolul al XIII-lea.

Construcţia ei a început în anul 1383, când Braşovul se afla într-o perioadă de dezvoltare culturală şi economică puternică. Parohia braşoveană a primit hramul Sfintei Maria, fapt dovedit şi astăzi de fresca Mariei, aflată în hala porţii sudice. De-a lungul timpului biserica a fost afectată de mai multe cutremure, iar devastatorul incendiu în 21 aprilie 1689 a distrus-o aproape total. De atunci, ruina înnegrită de fum s-a numit Biserica Neagră. A fost nevoie de peste 50 de ani ca lăcaşul de cult să fie refăcut. Un bilet de intrare la Biserica Neagră costă 6 lei pentru adulţi şi 2 lei pentru copii. Se organizează şi tururi speciale cu ghid, iar biletul este 8 lei. Obiectivul turistic se poate vizita între orele 10.00 şi 19.00, iar duminică între 12.00 şi 15.00. Luni este închis.si pentru brasov ne iubim tara

Casa Sfatului, cea mai vizitată clădire din Braşov

La doar o aruncatură de băţ se află Casa Sfatului, cea mai vizitată clădire din Braşov şi o fostă temută închisoare. Începutul unei construcţii pe locul Casei Sfatului este atestat în documente în data de 23 decembrie 1420, când s-a semnat un acord între Breasla Blănarilor şi Adunarea Districtului Ţării Bârsei. Conducerii oraşului i s-a îngăduit atunci să construiască deasupra magazinului de desfacere al blănarilor o cameră pentru „acordarea dreptăţii” şi pentru şedinţele sfatului orăşenesc. „Construcţia a fost completată şi de aceea, se pot observa astăzi stiluri diferite de arhitectură. În partea de jos se observă stilul gotic, iar la etaj stilul renascentist şi baroc. În secolul al XVI-lea turnul era străjuit de patru turnuleţe, semn că oraşul avea dreptul de a pronunţa sentinţe capitale, «Jus Gladi»”, a explicat Radu Ştefănescu, directorul Muzeului Judeţean de Istorie.

În timp, Casei Sfatului i s-au adăugat noi încăperi, iar turnul a fost prevăzut cu un ceas cu cadrane pe toate cele patru laturi. Din turnul ei, trompeţii anunţau evenimentele importante ale urbei, tradiţie care astăzi a fost reluată. Turiştii pot vedea trompeţii în fiecare zi la ora 18.00, iar în weekend şi de la ora 12.00. Asupra Casei Sfatului s-au abătut de-a lungul vremii cutremure, trăsnete şi incendii, a suferit modificări, dar, mai ales, clădirea a supravieţuit dorinţei de demolare a conducătorilor de la începutul secolului XX. Un tur al clădirii poate oferi o imagine mai amplă asupra oraşului medieval, inclusiv al sălii de tortură din Evul Mediu.OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ceasul din Casa Sfatului, reînviat

Cea mai îngustă stradă din Europa de Est O plimbare prin centrul oraşului trebuie să includă şi Strada Sforii, cea mai îngustă în Europa de Est. Puţini ştiu că strada Sforii are o istorie de câteva secole. A fost atestată documentar în secolul XVII şi reflectă tendinţele de urbanizare ale Braşovului medieval. Mult timp a fost folosită doar ca şi cale de acces de face legătura între străzile Porta Schei şi Cerbului. Marea reabilitare a venit în anul 2003. A fost schimbat pavajul şi s-au refăcut pereţii clădirilor.

Strada şi-a recăpătat farmecul de odinioară şi datorită felinarelor care arată exact ca cele de acum 100 de ani. Lămpaşele folosite acum au fost comandate după modelul celor existente la muzeu, singura diferenţă fiind aceea că azi nu mai funcţionează cu gaz. Strada are doar 83 cm lăţime.

Arena luptătorilor

Dacă nu aţi obosit, la doar o jumătate de oră de mers pe jos de centrul oraşului, puteţi descoperi Cetăţuia Braşovului, o construcţie în formă de stea care oferă o panoramă superbă asupra urbei. Iniţial, pe dealul Schlossberg, cel pe care azi se află construcţia, s-a ridicat, în anul 1524, un turn de veghe, din piatră şi cărămidă, în formă de potcoavă. Acesta avea trei niveluri, dotate cu ambrazuri la nivelurile inferioare şi guri de păcură la nivelul superior. Nucleul a fost completat în perioada următoare cu un bastion ce avea patru turnuri din lemn. În 1773 a funcţionat ca şi închisoare pentru prizonierii turci şi francezi, iar în timpul epidemiei de ciumă aici era o secţie pentru cei cu simptomele bolii.

Cetăţuia Braşovului a devenit obiectiv turistic din anul 1982, când a fost preluată de Aro Palace. Aici funcţionează acum un restaurant şi o terasă. Cetatea a fost refăcută de Primărie şi iluminată pe timp de noapte.

Muntele Tâmpa, un loc al legendelor

Dacă sunteţi pasionat de legend atunci Muntele Tâmpa este exact ce aveţi nevoie. Cele mai cunoscute legende sunt cele care vorbesc despre existenţa unui mare lac subteran sau despre existenţa unor tuneluri ce străpung muntele. Dacă existenţa lacului nu a fost dovedită, existenţa a 3-4 tuneluri săpate în munte este reală. Astăzi numai unul dintre ele mai este practicabil şi leagă Casa Sfatului de unul dintre turnurile vechii cetăţi. Celelalte s-au surpat în timp şi toate sunt închise pentru a se evita accidentele. Astăzi muntele Tâmpa este un veritabil obiectiv turistic şi nu există vizitator care să nu facă o plimbare cu telecabina până în vârf.

De pe Tâmpa Braşovul se poate admira în toară splendoarea lui. Un drum cu telecabina costă 13 lei. Pe munte se poate ajunge şi pe jos, dar plimbarea poate fi una plină de peripeţii. Vă puteţi întâlni foarte uşor cu urşii. După o plimbare pe munte, puteţi merge pe aleea de după Ziduri, tot în centrul oraşului unde puteţi admira celebrele bastioase de apărare ale oraşului. Turnul Alb şi Turnul Negru au fost deschise pentru vizitare, iar un bilet de intrare costă 8 lei. Aveţi nevoie însă de puţină condiţie fizică pentru a urca cele 200 de trepte din piatră.Tampa-Brasov

Un regal culinar

O excursie la Braşov înseamnă şi turism culinar. Zeci de restaurante vă aşteaptă cu preparate tradiţionale. Celebre deja sunt Ceasu Rău şi Roata Norocului. Dacă ajungeţi la unul dintre ele nu rataţi ciorba de burtă, coastele cu sos sau tocăniţele gătite ca la mama acasă. Clătitele braşovene vă vor îndulci cu siguranţă ziua. O masă la Braşov costă în jur de 50 de lei de persoană. Şi dacă vreţi să rămâneţi peste noapte la Braşov, trebuie să ştiţi că o cameră la o pensiune costă 100 de lei, iar la unul dintre hoteluri din centru între 200 şi 400 de lei.

Poiana Braşov, o porţie bună de aer curat 

Poiana a fost din vechi timpuri destinaţia drumeţiilor şi a practicării sporturilor de iarnă. Localitatea este atestată documentar din 1427. Schiorii au urcat prima dată în Postăvarul în 1895, iar în 1906 în Poiană a avut loc primul concurs de schi. În 1951, la Poiana Braşov, au loc Jocurile Mondiale Universitare de iarnă. Atunci a fost dat în folosinţă un modern hotel al sporturilor şi primul teleferic – Poiana-Postăvarul – pe o lungime de 2.150 metri.

Dacă iarna Poiana Braşov este destinaţia favorită a turiştilor deoarece are cele mai bune pârtii din ţară, vara staţiunea este un adevărat paradis al aerului curat de munte şi al drumeţiilor.   Cine ajunge în Poiana Braşov vara nu trebuie să rateze o excursie cu telecabina în Postăvalul, locul unde eşti deasupra lumii şi printre nori. Dacă ajungi în vârful masivului Postăvaru este imposibil să nu faci un mic popas la Cabana Postăvaru, cea mai veche din România. Aceasta este situată la o altitudine de aproximativ 1604 metri şi a fost construită în anul 1883 de membrii Asociatiei Carpatine Ardelene SKV (Siebenbürgische Karpaten Verein), care o administrează şi în prezent.

O călătorie cu telecabina costă 20 de lei. Încet, dar sigur, Cabana Postăvaru a deveni un simbol al staţiunii şi a rămas un loc de întâlnire al montaniarzilor şi al schiorilor. „Cei mai mulţi vin aici, pentru că se păstrează acest farmec de cabană. În special turiştii străini care ne trec pragul sunt cei mai impresionaţi de ce văd şi spun că s-au săturat de gresie şi de faianţă şi vor să vadă lemnul. Să aibă parte de ceva rustic”, ne-a mai destăinuit CorneliaTeuche, care a pus şi bazele unui mic muzeu în cabană, unde a strâns de la poze vechi cu clădirea şischiuri, până la costume tradiţionale săseşti care au 130 de ani vechime.

Călătorie în timp

De pe belvederea din faţa cabanei ai o panoramă impresionantă şi vezi unele dintre cele mai înalte puncte ale Munţilor Carpaţi, precum şi întreaga Ţară a Bârsei. Tot de aici poţi avea parte şi de un fenomen atmosferic deosebit, numit „marea alpină”: norii coboară, înconjurând piscul muntelui, iar cei ce privesc au impresia că sunt deasupra lumii. De o privelişte deosebită ai parte şi de pe geamul camerelor cabanei.

Subiect de roman

Chiar în anul inaugurarii cabanei, a trecut pe acolo scriitorul Mihail Sebastian care câţiva ani mai târziu a publicat romanul „Accidentul” a cărui acţiune se petrece în cea mai mare parte în zona cabanei. Împrejurimile, cabana, potecile, pârtiile şi atmosfera vremii sunt descrise cu multă exactitate şi farmec, iar numele SKV este menţionat în cuprinsul cărţii de zeci de ori. Peştera iluminată cu leduri Odată coborâţi de la înălţime este timpul pentru o schimbare de décor, la adâncime. Peştera Valea Cetăţii este locul ideal pentru acest lucru.poiana-brasov-iarna_0

Peştera a fost scoasă la lumină la finele anului 2010, fiind una dintre cele mai moderne din Sud Estul Europei. De la poteci speciale din fibră de sticlă, până la iluminat pe bază de led, prietenos cu mediul, modernele dotări fac din peşteră un obiectiv turistic echipat la standarde occidentale. Zeci de specialişti au lucrat la modernizarea peşterii, care a costat 100.000 de euro.

Aceasta face parte din Rezervaţia „Valea Cetăţii”, întinsă pe 18.000 de hectare. În anul 1949 peştera era închisă printr-un dop de argilă, care a fost corodat de apa acumulată  care a invadat Valea Cetăţii şi Râşnovul. De aceea, poiana din zonă se mai numeşte şi „Vârtejul Dracului”. Peştera are peste un kilometru, din care este amenajată o porţiune de 330 de metri, iar accesul se face pe nişte poteci speciale. Acestea sunt realizate din fibră de sticlă, un material care s-a folosit în trecut la construirea primelor avioane invizibile. Avantajul este că acest material nu îndepărtează biodiversitatea.

Prin sistemul special de iluminare, cu leduri, lilicecii nu sunt deranjaţi în peşteră, de aceea se spune că acest tip de lumină este prietenos mediului. Cei care doresc să viziteze peştera o pot face zilnic între orele 10.00 şi 18.00, preţul unui bilet fiind de 10 lei, respectiv 5 lei pentru copii, sau de 8 lei pentru grupurile organizate de adulţi şi 4 lei, pentru grupurile de copii. Accesul se face pe DN 1 E Poiana Braşov – Râşniov, aflându-se la aproximativ 5 km de staţiune. Şi după atâta plimbare oricui i se face foame. În Poiana Braşov aveţi de unde alege între preparate tradiţionale sau vânătoreşti.

O masă cu delicatese la restaurantele din staţiune costă în medie 100 de lei de persoane. Şi pentru că este păcat să petreceţi doar o zi în Poiannă vă puteţi caza la pensiune sau la hotel. O cameră costă între 150 şi 500 de lei. Sunt însă şi variante mai ieftine cum ar fi vilele situate între Poiana Braşov şi Râşnov unde o cameră costă 100 de lei pe noapte.

Citeste mai mult: adev.ro/mhl13m





Mostenirea lui Ginghis Han

11 09 2014

Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.genghis_khan_by_lun616-d550i3h

Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.

Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.

”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”

Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putinghiut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.

mostenirea lui ginghis han

Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El  a mutat capitala imperială de la Karakorum în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtona Ming.

Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.

Ginghis Han în istoriografia contemporană

Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.

Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.marco polo

O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.

Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.

Revista Historia





Placerile romanilor

15 05 2013

 Placerile romanilor .O „societate de consum”

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia  „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta , calitati mult desupra simplei notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte), tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.


Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman, dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari , nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci, gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz, castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica, dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale – ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav, eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta, dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”, civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.

De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si „homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati ; dar era acceptat si firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave, tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel,stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate, mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

 La mare pret erau statuetele de bronz ; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase), platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.


Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

 

 

 

sursa bibliografica : descopera.ro





Imperiu dupa imperiu

9 05 2013
<Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 








Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News