Urmele zeilor

30 03 2016

„Cei care sunt nepăsători faţă de trecut, vor fi condamnaţi să îl retrăiască.” (George de Santayana)

Deși există de mult timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut pe 27 iunie nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul OZN, adică Obiect Zburător Neidentificat. În urma observațiilor din ultimele decenii, s-a stabilit că OZN-urile au forme diverse, de la discuri, săgeți, triunghiuri echilaterale, sfere, cupole, cilindri sau mase diforme negre, fără propulsie vizibilă ori audibilă, până la lumini cu capacitatea de a-și schimba rapid direcția sau de a se opri brusc. În multe cazuri, aceste obiecte zburătoare s-au dovedit a fi mijloace de transport ale unor ființe umanoide necunoscute, împărțite de obicei în două mari categorii: cele mici de statură (cu o înălțime ce depășește cu puțin un metru), cu piele de culoare cenușie, cu capete mari și cele înalte (peste 2 metri), cu piele albă, cu păr blond sau alb și cu ochi albaștri, asemănătoare nordicilor din Europa. Nu s-a reușit până în prezent stabilirea naturii ori originii acestor ființe, care sunt totuși considerate extraterestre, deși informațiile pe care le-au transmis oamenilor cu care au intrat în contact sunt adesea contradictorii. De asemenea, nu s-a reușit stabilirea intențiilor acestora ori scopul prezenței lor pe Terra. Din zecile de mii de mărturii adunate până în prezent reiese că acești așa-zis extratereștri obișnuiesc să își facă apariția pe ascuns, la adăpostul nopții, și să răpească oameni pe care îi supun unor experimente misterioase, cel mai adesea de natură sexuală. Au fost lansate diverse teorii despre intențiile cât și despre locul lor de proveniență, însă niciuna nu a fost acceptată în mod convențional. Singurul ipoteză pe care majoritatea omenirii a acceptat-o ca adevăr este cea care susține că misterioșii vizitatori sunt extratereștri iar OZN-urile, navele lor spațiale.

Deoarece aparițiile OZN-urilor s-au înmulțit considerabil, cercetătorii fenomenului au realizat o clasificare a lor. Astfel, dacă un OZN este observat la o distanță mai mică de 150 de metri, fenomenul se numește „întâlnire de gradul 1”. Aflat la aceeași distanță, adică la mai puțin de 150 de metri, obiectul lasă și urme, vorbim despre o „întâlnire de gradul 2”. Dacă apar și ocupanți ai OZN-ului, se consideră o „întâlnire de gradul 3”. Iar răpirea de persoane reprezintă „întâlnirea de gradul 4”, termen introdus mai recent decât primele 3.

Deși fenomenul OZN este considerat unul relativ recent, s-a observat că există dintotdeauna, fiind prezent în cronici din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii. De exemplu:

În 2.346 î.e.n., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul Divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Tot nouă sori au apărut deasupra Japoniei în anul 9 î.e.n. În ambele cazuri, țările au fost afectate de dezordini imediat după aceste apariții.

În 480 î.e.n., câteva OZN-uri au trecut în zbor deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.

În anul 332 î.e.n., Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. Conform Istoriei lui Alexandru cel Mare,a-alien_space_station_ship-571534 deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş”. Trei ani mai târziu, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.e.n., Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală despre un scut de foc care a traversat cerul, aruncând scântei, în timpul consulatului lui Valerius şi Marius.

Un vechi document coreean relata că, în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.

Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut 1085274060_1384167918zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În ziua a douăzecișiuna a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele s-au deplasat împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din Răsărit. Între orele 19-21, constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu, o stea s-a năpustit în sus, către zenit, a mers mai departe împreună cu Pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele LaurisseneÎn descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, Analele Laurissene (din secolul al XII-lea) relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi și-a luat zborul.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 Cartea Theatrum Orbis Terrarumnoiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, ce apăreau ziua. Analele Braşovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra oraşului Târgovişte, oraş aflat pe atunci sub ocupaţie otomană, a apărut o „cometă” bizară care a stat ţintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar şi cele italiene și germane au preluat informaţia. Trebuie menţionat faptul că apariţia cometelor era strict observată şi notată în arhivele vremii de către astronomii europeni. Şi totuşi, nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum, scrisă de amiralul Blaeu, conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou.

Un alt document românesc descrie că, pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, ce a primit numeleThe Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

Madonna & Sf. GiovanninoÎn 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer, deasupra Sibiului, „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

Franta - Moneda din 1680În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Nu doar în cronici sunt întâlnite OZN-uri și ocupanții lor, ci și în textele religioase. Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Iezechiel, Isaia și Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. În A Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, relatează faptul că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia. În apocriful slavon Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a mărturisit că s-au scurs 32 de ani.

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt, de asemenea, prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În1601117_1474924099415284_4254106538514548300_n Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de șapte mii de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre fiinţe, majoritatea venite din Cer, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste entități, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, au arme teribile, locuiesc în Cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în anumite perioade de timp și în anumite locuri au purtat diverse denumiri, fiind numiți îngeri, demoni, spirite, zâne, spiriduși, fauni ori satiri. Iată câteva exemple:

În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim, aparent fără niciun motiv, romanii întorcându-se pentru a asedia orașul abia după patru ani. O explicație pentru această retragere misterioasă se găsește în în Războiul iudeilor a istoricului Flavius Josephus scria: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor. Înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. O armată asemănătoare apare și în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Când armata siriană a asediat cetatea Dotan pentru a-l prinde pe Elisei, profetul i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (6:17).

În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), ce avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki. Deodată a apărut un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, ce s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon ce avea o pălărie mare, ce privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.

Marele gramatician sanscrit Panini scria prin anul 400 în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt adesea luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea, în modul cel mai serios, despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.

În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a elfilor, care călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință, dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare, după părerea reverendului.

Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry, iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.

În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Eddie Bullard nota că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.

Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu Luis_Royose tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria înSuma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, în 1489, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre 2: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte, adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.

În tradiția islamică sunt menționați djinii, ființe invizibile care se pot materializa și dematerializa după dorință. Djinii își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în72330164_84e6f9fc05 zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un bătrân tengu, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.

Indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul OZN. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Răpire (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri OZN” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, spunea: „Învățații albi numesc asta OZN deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.

Șamanul Bernardo Peixoto, din localitatea braziliană Para, povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă 3 făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Acestea au afirmat că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri, „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi.

Toate aceste ființe, numite zâne, spirite, demoni ori djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi sau zeii din trecut. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru care reiese din relatările celor care susțin că au avut întâlniri de gradul 3 sau 4. De exemplu:

George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, ce 099dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenite din „Federaţia Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care, pe 26 noiembrie 1972, a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei, pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar.

Tot George Adamski afirma că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, ce se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).

Într-o noapte de iulie în anul 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase. Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este numele dumnezeului biblic din cartea Facerii, precum și numele divinităților ugaritice.

Pe 2 august 1952, mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de către greci. Orion poartă numele vânătorului din mitologia greacă, cel care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spaţiului sau al aerului superior la grecii antici.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon, conform mitologiei ebraice.

„Lab Nine”, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului, dar și Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1974, una dintre aceste entități, ce s-a recomandat drept Tom, a afirmat că este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimele două fiind nume alternative ale lui Horus. O altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni.

Conform celor nouă entități ale grupului „Lab Nine”, Iisus este „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În cartea The Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au mărturisit că Iisus a fost unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, ce afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând că el ar fi chiar Iisus. Taximetristul George King a fost anunţat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.

În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 1285 de mile de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii pentru azteci.

Pe 26 decembrie 1980, un OZN a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 80 de mile nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 6,5 picioare și lată de 9, ce avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, ce indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se spune că a fost casa unei civilizații foarte avansate, ce folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.

Toate aceste date ne indică faptul că în spatele denumirilor de extratereștri, zei, îngeri, demoni, spirite, zâne, etc. se găsesc aceleași entități. Mai mult, se pare că nu se află pe planeta noastră de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Dacă este adevărată această ipoteză, ar trebui să le găsim „amprentele” nu doar în texte, ci și să avem dovezi concrete ale prezenței lor. Dovezi care există din abundență, fiind considerate drept „anomalii” de către oamenii de știință conservatori. Aceste anomalii, în fața cărora știința ridică neputincioasă din umeri, nu pot fi puse decât pe seama ființelor superioare care ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri până astăzi, ori măcar pe tehnologia lor. Iată câteva dintre urmele zeilor, deși metodele de datare sau acuratețea informațiilor rămân, totuși, discutabile:

Urma de pas din Virginia de VestRevista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut descoperi cum funcţionează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London din statul Texas, Statele Unite, a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Aleksander Petrovici Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure din statul Nevada, Statele Unite, avea în interior un şurub de 5 centimetri lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha din California, Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California, Statele Unite, într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud din România s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

Clopotelul din Virginia de VestÎn 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville din statul american Ohio a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea 2 milioane de ani vechime.

La Tihuanaco în Bolivia s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion din Statele Unite s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni. Știința a stabilit că oamenii și dinozaurii nu au fost contemporani, uriașele reptile dispărând cu 65 milioane de ani înaintea apariția omului.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica din Peru înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.

Mozaicul Nilului de la PalestrinaUn mozaic elenistic vechi de cel puţin 2.000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3.300 î.e.n.

Au fost găsite câteva urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon din statul american Nevada acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta din Utah, Statele Unite, a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Pe platoul de la Marcahuasi, în Peru, sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struţi, animale care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată, în timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau care poartă doar măşti negre.

Brandberg Black and WhiteÎn celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franţa se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout din Mongolia desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

OZN in MexicÎn 1969, pe o stâncă din Fergana din Uzbekistan a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna din Kazahstan reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy din Uzbekistan, vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Desen rupestru din Val CamonicaStatuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica din Elveţia, arheologul Emmanuel Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe capete au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei din Nigeria s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are acelaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

Astronaut din KievLa Tihuanaco în Bolivia s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer în Australia au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000 – 300 î.e.n., descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.

14 apr 2011

Celebrul „Cal alb de la Abingdon”

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 kilometri pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa Pictura din sec. XVorbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. Desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800-1.000 m, şi este atât de clar conturat încât în cel de-Al II-lea Război Mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset din Anglia, o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

La Mochica din Peru s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.e.n., ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.e.n.) şi la Baradostian (30.000 î.e.n.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.e.n.), în America de Sud, în Egipt, în Astronauti in EcuadorPolinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.e.n.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Șanidar, pe fostul teritoriu sumerian, a fost descoperit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Astronaut din GuatemalaPe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.e.n. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco din Bolivia, pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.e.n. au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios OZN la botezul lui IisusAkropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Becul din DenderaŢinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad din Irak au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoşii noştri cunoșteau electricitatea.

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco din Bolivia, oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş megalitic extrem de vechi.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor 3 stele ale constelaţiei Centura Orion. Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

Blocuri de piatra din Puma PunkuÎn Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

OZN-uri la rastignirea lui IisusPe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de tone, ajungând chiar şi până la 350 de tone, care formează figuri geometrice. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.e.n. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12.000 de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o reţea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, potrivit arheologului german Heinrich Kusch. Acesta susţine într-o carte că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de aşezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoţia, până la Marea Mediterană”, spune arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de centimetri, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colţuri, spaţii mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă reţea subterană”, susţine Heinrich Kusch.

La 800 de kilometri de sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are 7 milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 225 kilometri sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o jumătate de kilometru. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de 10 milenii, ce reprezintă ființe ciudate.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu 4 etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, 3 bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă 2 petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Giza (ce indică oraşul Heliopolis).

Steaua Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute. Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum 4 milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul.

Ahura MazdaÎn provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

OZN pe un cilindru sumerianÎn Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de 2 stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqarah din Egipt, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de 5 ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

Hieroglifele din AbydosTot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

Multe picturi din Evul Mediu înfățișează obiecte zburătoare neidentificate, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi înfățișează pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, ce seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar OZN-uri conduse de oameni ce asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un OZN ce lansează o rază spre capul fecioarei Maria. Numărul 1 al revistei Supermagazin afirma că, în 1991, o echipă de arheologi englezi și israelieni a descoperit în Ierusalim un manuscris vechi de două milenii, ce conține 30.000 de cuvinte. Acest manuscris, care a fost restaurat după 2 ani, menționează „trăsuri de foc” care au coborât din cer în Nazaret, în ziua răstignirii lui Iisus.

Știința rămâne în continuare incapabilă să ne ofere răspunsuri referitoare la aceste „anomalii”, ignorând faptul că ființele considerate extraterestre, aflate astăzi pe Terra, sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se găsesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli. Strămoşii noştri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm fabulații ceea ce diferă de ceea ce ştim şi să încercăm să găsim substratul acestor aşa-numite basme. Iar pentru a afla istoria ascunsă a lumii, trebuie să aflăm cine sunt zeii, ce sunt, de unde provin și care este adevăratul motiv al prezenței lor pe planeta noastră.

http://www.secretelezeilor.ro/urmele-zeilor/

Reclame




Veghetorii in mitologie

23 02 2016

Unul dintre marile mistere ale științei este apariția, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălțimea cuprinsă între doi și trei metri și capacitatea cutiei craniene de 1800-1900 cm3.

În 1982, revistele Stern și Science et Vie au publicat o serie de articole științifice însoțite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul american California rămășițele mumificate ale unei femei cu înălțimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeași zonă un schelet de femeie cu înălțimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord și în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălțimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu atât mai remarcabile cu cât realizăm că amerindienii aveau înălțimea medie de 1,55 metri.Uriasii În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conținând sute de morminte ale unei populații cu înălțimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală a fost găsită o necropolă veche de douăzeci de mii de ani, ce conținea șaizeci de schelete ale unor bărbați înalți de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste treizeci de mii de ani, unul aparținând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă orașul german Soest aproape o mie de schelete cu înălțimea medie de doi metri, precum și mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri și vechi de peste 3.500 de ani.

Pe lângă scheletele acestor uriași de doi-trei metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparținând unor ființe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 și 1950, în localitatea Argedava din județul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat optzeci de schelete cu înălțimea de patru metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că acești uriași, aparținând civilizației kurgane, au invadat Europa din est acum șapte mii de ani. Cine erau acești giganți și de unde au apărut?

Legende despre uriași există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi și considerau că aceștia trăiau sub pământ. Celții credeau că primele ființe care au locuit Pământul au fost giganții, abia după ei făcându-și apariția oamenii. Grecii antici susțineau că giganții, frații titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, uriașii (numiți jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei biblice explică apariția uriașilor: „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Elohim, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. (…) În vremea aceea s-au ivit pe pământ Naphilim (tradus ca „uriași” – n.a.), mai cu seamă de când fiii lui Elohim începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime”. Așadar, conform Bibliei, uriașii erau fiii îngerilor și ai pământencelor.

uriasi-1

„Fiii lui Elohim” („Bene Elohim” în ebraică) și faptele lor sunt descriși pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiți Veghetori („iyrin” în aramaică și „egregoroi” în greacă): „Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele». Și Semiaza, care era căpetenia lor, le-a spus: «Eu mă tem că voi nu veți consimți să înfăptuiți aceasta, și numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat». Și ei toți i-au răspuns astfel: «Să facem cu toții un jurământ și să ne legăm cu toții cu blestem că nu vom părăsi acest gând și că vom făptui lucrul acesta». Apoi au jurat cu toții și s-au legat cu blestem de acesta. Și erau cu toții două sute care au coborât în zilele lui Iared pe vârful muntelui Hermon, și ei i-au zis muntelui Hermon căci au jurat și s-au legat prin blestem pe acesta” (6:1-6).

După ce ne sunt prezentate cele nouăsprezece căpetenii ale Veghetorilor, ni se spune că „și toți ceilalți împreună cu aceștia și-au luat neveste, și fiecare și-a ales câte una și au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele (…) Și ele au rămas grele și au născut uriași a căror statură era de trei mii de coți (1.440 de metri – n.a.)” (7:1-2). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menționează statura uriașilor. În schimb, el spune că: „Și ele (pământencele – n.a.) au zămislit trei feluri: mai întâi uriașii cei mari. Și uriașii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Și ei au crescut după mărimea lor”. Deși Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriași, Cartea Jubileelor spune că doar eliuzii au încercat să distrugă omenirea. În Facerea biblică nu există cele trei categorii de urmași ai îngerilor, ci doar una singură: Naphilim. În capitolul 6 al Cărții lui Enoh, căpeteniile Veghetorilor sunt: Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael și Sariel. În capitolul 69, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael și Izezeel. Pe lângă acești îngeri întâlnim și „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci și peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia și Kasbeel sau Biqa. Deși în restul Cărții lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puțin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferențele dintre capitole. În capitolul 6 sunt nouăsprezece căpetenii ale îngerilor, în 69 sunt douăzeci și una plus încă șase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre acești îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel și Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael și Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeași persoană, fără îndoială că nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul 6 este cel original, 69 fiind adăugat mult mai târziu de către un al doilea autor.

3-angels

Și totuși, căpetenia acestor Veghetori era Azazel sau Samiaza (numit și Semihazah, Șemyazaz, Semiazaz, Semjaza, Samjaza, Șemyaza, Șemhazai sau Amez[y]arak)? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de astăzi nu a apărut o interpretare exactă, deși răspunsul este mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „Puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din „azaz” („accidentat”) și „el” („puternic”), ca o referire la terenul accidentat și stâncile din deșerturile Iudeei. Însă „azaz” mai înseamnă și „rebeliune” sau „răzvrătire” iar „el”, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „Zeul răzvrătit” sau „Zeul rebeliunii”. La fel stau lucrurile și în cazul lui Samiaza, mai exact Șemyazaz. Acest nume este compus din particulele „șem” („renume”) și „azaz” („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „Rebelul renumit”.

Ținând cont că ambele nume semnifică același lucru, nu este vorba despre două căpetenii ale Veghetorilor, ci despre două epitete ale aceleiași divinități, cea numită „Zeul răzvrătit” și „Rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care conține cea mai mare parte a spiritului răzvrătitei Sophia, este Lucifer al creștinilor, Kronos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Șiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un amănunt important, care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare, îl reprezintă descoperirea la Ebla a unei tăblițe de prin 2300 î.Hr., unde zeul Dagon este în fruntea unui panteon de două sute de zei, întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor două sute de Veghetori răzvrătiți.

azazel_by_mzrkart-d5waaxn

În folclorul evreiesc, în afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniți în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentațiilor și în Vechiul Testament. De exemplu: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer și zicând: Doborâți copacul și nimiciți-l, dar butucul și rădăcinile lui lăsați-le în pământ și în legături de fier și de aramă, în iarba pământului, și de roua cerului să fie udat și cu animalele câmpului să fie părtaș până ce vor trece peste el șapte ani” (Cartea lui Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse ebraice mai există multe altele care menționează Veghetorii.

Civilizația sumeriană, considerată a fi cea mai veche din lume, a apărut în teritoriul numit de cercetători Mesopotamia. Sumerienii își numeau țara Ki-en-gir care, conform scriitorului Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”, deși traducerea cea mai exactă este „Tărâmul nobililor Domni”. Egiptenii numeau țara sumerienilor Sngr, hitiții Șanhar, iar akkadienii Șumeru. În Biblie apare sub numele Șinear (în ebraică Șin’nar). De la denumirea akkadiană provine Sumer, numele prin care ne este cunoscută astăzi țara sumerienilor, dar și cel al muntelui sacru Meru din hinduism, budism și jainism, numit și Su Meru („Marele Meru”), considerat a fi casa zeului Brahma și a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că, în viziunea anticilor, zeii numiți Veghetori locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană, divinitățile erau împărțite în două categorii: Anunna / Anunnaki și Igigi. Se știe că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („Copiii Cerului și ai Pământului” sau „Copiii lui An și Ki”), iar Igigi un grup de zeități minore. În Enuma Eliș, Igigi sunt numiți „zei decăzuți”, iar în Mitul lui Atrahasis sunt divinitățile pe care Enlil le-a condamnat la muncă silnică. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul lor. Deși nu se știu multe despre aceste zeități minore, le putem afla identitatea prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi” este format din „igi” („ochi”) și „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „ochii Pământului”. Adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuți ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, nu sunt decât Veghetorii evreilor.

Egiptenii antici își numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin și „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse de egiptologi în mod convențional prin „zei” și „zeițe”. În realitate, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”. În religiile egiptene, rolul Gardienilor era de a conserva sau de a restaura echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărții egiptene a morților, acești Gardieni sunt numiți „Spirite-Paznici” care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, și în Egipt întâlnim divinități „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive și răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărții egiptene a morților, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobește inimile sfâșiate și masacrează damnații din Lacul de Foc, la porunca celor șapte Judecători ai lumii de dincolo (identici cu cei șapte Anunnaki ai infernului din miturile akkadiene). Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al zeiței Sekhmet, zeul suprem Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Zeița, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire, fiind necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toți oamenii. Pe lângă Hathor și Sekhmet, și zeița-șarpe Wadjet era considerată „Ochiul lui Ra” și, mai târziu, „Ochiul lui Horus”. Fără îndoială că acești „Ochi Divini” ai lui Ra și Horus simbolizează divinitățile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. „Ochiul lui Ra” nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, adică un Veghetor. Cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii greci Plutarchus și Diodoros din Sicilia credeau că numele grecesc al zeului înseamnă „Cel cu mulți ochi”, fiind format din „os” = „mulți” și „iris” = „ochi”. Cu alte cuvinte, era conducătorul Veghetorilor. Totuși, traducerea lui Plutarchus și Diodoros nu este una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „Ochiul deschis” („os” = „deschis”, „iris” = „ochi”).hieroglifa-lui-osiris Hieroglifa numelui lui Asar / Osiris este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al Cerului (Nut) și al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat tronul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Pe Osiris l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori „Marele Șarpe”, el fiind pentru evrei conducătorul Veghetorilor, Azazel.

Asemenea divinităților-ochi de la sumerieni și egipteni, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, anticele spirite care au construit orașul Lhasa („Locul zeilor”) din Tibet. La un moment dat ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul spiritelor Lhasi, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului tibetan Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop.

O dovadă suplimentară a identificării lui Enki cu Azazel îl reprezintă Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, care conține și versurile unui cântec de luptă numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

„O, viață, tăciunele Șarpelui, puternic veghetor,

Înșelător, să nu primești a te uni

Cu prorocirile Șarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi.

Cântecul cetății aud îndelung.

Mergeți vioi, jurați pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate și cu convingere!

Să fiu ție putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ prețuiește șoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”.

În acest cântec de luptă, Șarpele este numit „puternic veghetor”, iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că Jurământul tinerilor blaki confirmă identificarea lui Azazel cu Șarpele Enki. Chiar și epitetul „înșelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele diavolului din creștinism sau al lui Loki din mitologia nordică, ambele fiind aspecte ale aceleiași divinități.

În Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copți, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre Hermes Trismegistos, numele dat de greci zeului egiptean Thoth, că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. Hermes și Thoth știm deja că sunt două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului, iar textul de mai sus confirmă apartenența sa la grupul Veghetorilor.

veghetorii

Loki

Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În prologul celebrului său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki și Ellil, stăpân al cerului și Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre cele cincizeci de epitete ale lui Marduk, cel preamărit printre Veghetori / Igigi, era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk mai era numit și Șamaș în Babilon; în Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („Zeul Soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”. Iar în Mitul lui Atrahasis, „zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”. Se observă așadar și din scrierile mesopotamiene că Enki și familia sa erau conducătorii Veghetorilor.

Mărturiile prezentate mai sus îl indică pe Enki ca fiind cel care, alături de Veghetorii / Igigi săi, s-a împerecheat cu pământence, dând naștere unor noi ființe. Biblia spune că „fiii lui Elohim, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit”. Acest pasaj nu ar trebui să ne ducă cu gândul la nunți între zei și pământence, miturile antice susținând că de cele mai multe ori era vorba despre violuri, victimele fiind păcălite sau răpite și forțate. Grecii au păstrat în legendele lor cele mai multe astfel de răpiri divine urmate de violuri, aproape toate divinitățile olimpiene împreunându-se cu muritorii. Exact ca în relatarea biblică, zeii grecilor își alegeau victimele după frumusețea fizică. Principalul violator în mitologia greacă era Zeus. Pe Europa a răpit-o sub forma unui taur alb, ducând-o în Creta. Pe nimfa Io a violat-o la adăpostul unui nor. Pe Antiope a luat-o cu forța, având înfățișarea unui satir. Pe prințesa Elara, Zeus a dus-o în interiorul Pământului. Pe prințesa Danae din Argos a violat-o sub forma unei ploi aurii, pe Dia cu înfățișarea unui armăsar iar pe Eurymedousa transformat într-o furnică. Pentru a se apropia de nimfa Callisto, Zeus a luat înfățișarea zeiței Artemis. Pentru a se culca cu Alcmene din Theba, el s-a preschimbat în soțul ei, Amphitryon. Cu regina Leda din Sparta, Zeus s-a împreunat având forma unei lebede. Pe Semele, cu care avea o relație constantă, o vizita sub forma unui vultur. Alte victime ale lui Zeus au fost Protogeneia, Niobe și Pandora a II-a.

Dacă grecii i-au atribuit aceste violuri conducătorului panteonului lor, nu puteau să nu procedeze la fel și cu moștenitorul lui, Aglaulus, Demonice, Pelope, Chryse și prințesa Aerope din Arcadia fiind doar câteva dintre victimele lui Ares. Pentru romani, el a violat-o și pe preoteasa Rhea Silvia într-o pădure, ceea ce a dus la nașterea fondatorilor Romei, gemenii Romulus și Remus. Însă alte popoare considerau că Zeus / Enlil și Ares / Ninurta nu s-au îndeletnicit cu astfel de activități, ele fiindu-le atribuite doar pentru a se evidenția superioritatea copiilor născuți din aceste împerecheri în fața celorlalți semizei. Pentru majoritatea popoarelor, Enki și familia sa practicau răpirile urmate de violuri, lucru care reiese și din mitologia grecilor.

zeus si europa

Zeus si Europa

Indiferent dacă era numit Poseidon, Hermes sau Dionysos, Enki era pe primul loc în topul agresiunilor sexuale. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci (un alter-ego al lui Poseidon), i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunându-i că vrea să se întrupeze în ea. După ce a visat niște lebede care îi cântau, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere, femeia a născut. Poseidon a sedus-o pe Alope având forma unei păsări, pe Theophane a răpit-o și a dus-o pe insula Crinissa, unde a violat-o transformat în berbec, iar pe Tyro a cucerit-o luând înfățișarea zeului Enipeus, de care fata era îndrăgostită. Alte victime ale sale au fost prințesele Eurynome din Megara și Aethra, Astypalaea, Lysianassa, Mytilene, Eurycyda, Syme, Canace, Iphimedeia, Celaeno, Hermippe, Libya și Amymone. Ca Hermes, el le-a violat pe Aglaulus, Chione, Theobule, Polymele, Acacallis din Creta și Chthonophyle. Despre Alexandros Macedon se spunea că ar fi fost fiul lui Dionysos, care se împreuna cu Olimpiada, soția lui Filip al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon; egiptenii l-au considerat fiul lui Amon, același Enki al sumerienilor. Tot Dionysos este cel care a răpit-o de pe insula Naxos pe Ariadne, iubita semizeului Theseus și fiica regelui Minos din Creta, pentru a o lua de soție. Pe Erigone a lăsat-o însărcinată luând forma unui bob de strugure, pe care fata l-a înghițit, iar pe Physcoa a violat-o în stilul clasic, fără a fi nevoie de trucuri. Acest zeu al beției și extazului era binecunoscut pentru desele orgii pe care le organiza, din anturajul său nelipsind satirii (reprezentați adeseori cu penisurile erecte), nimfele (zeități minore ale naturii, celebre pentru libertatea lor sexuală) și maenadele (numite bacchante de către romani), care aveau puterea de a induce oamenilor un comportament sexual necontrolat.

tezeu ucide minotaurul

Nici fiul său, Apollon / Marduk, nu a pierdut timpul, el răpind-o pe Cyrene din Lapiths și ducând-o în nordul Africii. Pe Driope din Oeta a violat-o având aspectul unui șarpe, printre victimele sale numărându-se și Celaeno, Psamathe, Thero, Rhoeo, Chione și prințesa Acacallis din Creta. Romanii considerau că mama lui Augustus Octavian Caesar s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon, unde un dragon s-a apropiat de ea și a lăsat-o însărcinată. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu același zeu, care a fost considerat și tatăl lui Scipio Africanus. Iar toate acestea reprezintă doar o mică parte dintre violurile divine, consemnate de greci și de romani.

În Egipt, faraonii se declarau adesea fii ai zeilor și se identificau cu Horus, tatăl lor fiind în acest caz Osiris. În unele cazuri era vorba însă despre alte zeități. Trei dintre faraonii Dinastiei a V-a se pretindeau a fi copiii lui Ra. Akhenaton se considera fiul lui Aton iar Tutankhamon era numit „fiul cel mare al lui Aton din Rai” pe un obiect descoperit în mormântul său. Regina Hatshepsut susținea că tatăl ei, zeul Amon, i-a încredințat funcția de monarh. Pe peretele unui templu din Luxor este înfățișată nașterea miraculoasă a faraonului Amenhotep al III-lea (tatăl lui Akhenaton), mama lui rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de zeița Nephtys. Imhotep, arhitectul piramidei lui Djoser din Dinastia a III-a, era considerat fiul zeului Ptah și al muritoarei Khreduankh. Un alt zeu dedat la plăceri trupești cu pământencele era Min, pe care Textele Sarcofagelor îl numesc „vânătorul de femei”. Descendența din divinități se întâlnește și în numele multor membri ai familiilor regale, cum ar fi Sityah („Fiica lui Yah”), Sitamon („Fiica lui Amon”), Thutmose („Moștenitorul lui Thoth”), Ahmose („Moștenitorul lui Yah”) ori Ramses („Moștenitorul lui Ra”).

Apollo si Artemis,gemenii mitologiei grecesti jpg

Și folclorul chinezesc abundă de semizei, copii ai zeilor și ai pământenilor. Întocmai ca în tradițiile greco-romane, semizeii chinezi erau foarte buni luptători, mergeau adeseori în misiuni imposibile pentru muritorii de rând, în care de cele mai multe ori erau nevoiți să ucidă monștri. Împărații chinezi se autoproclamau fiii lui Shangdi sau Tian, zeul Cerului, întocmai ca în Egipt. Despre Huangdi, Împăratul Galben al Chinei, se spunea că s-a născut după ce mama sa s-a împerecheat cu un dragon, la fel ca mama împăratului roman Augustus Octavian. Iar atunci când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Qiu (latinizat Confucius), se spune că ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de zbor, ce practică adeseori răpiri și împerecheri cu oameni. În tradiția islamică întâlnim djinii, ființe care se pot materializa și dematerializa după dorință, ce au capacitatea de a-și schimba forma sau mărimea și care răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh, transportându-i pe distanțe mari. Acești djini pot avea copii cu femei pământene. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În India, mama lui Buddha a rămas însărcinată după ce un zeu a intrat în ea sub forma unei raze de lumină. În creștinism, Isus a avut parte la rândul său de o naștere miraculoasă, mama lui rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de Sfântul Duh.

succubus632

Dacă inițial oamenii puneau pe seama zeilor răpirile soldate cu violuri, în Evul Mediu s-au mai schimbat lucrurile. O Europă creștină nu credea decât într-un singur dumnezeu, zeii din vechime fiind considerați demoni. Împerecherile nefirești au continuat și în această perioadă, oamenii vremurilor punându-le pe seama incubilor (masculi) și sucubilor (femele), ființe moștenite de la romani, considerate de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care obișnuiau să se împerecheze cu pământenii. Tertullian, primul scriitor creștin de limbă latină, scria prin anul 200 că incubii sunt îngeri dedați temporar la plăceri trupești cu pământence. Sfântul Augustin susținea că posedă mărturii potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Istoricul roman Suetonius afirma că împăratul Augustus Octavian Caesar a fost rezultatul unei relații dintre mama lui și un incub. La fel s-a spus despre Platon, Alexandros cel Mare, Gaius Julius Caesar și Merlin. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D’Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. R. Villeneuve scria despre acest subiect: „Nefiind în stare să o producă, demonii făceau în așa fel încât să preleveze în calitatea de sucubi sperma bărbaților, pentru a o transmite femeilor de care voiau să se bucure”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi, și-a manifestat în 1489 îndoielile astfel: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Tot în Evul Mediu aveau loc sabaturile vrăjitoarelor, care se încheiau cu orgii sexuale, la care se spune că participau demoni și, adeseori, chiar Diavolul în persoană. sabat-1Despre acesta, „vrăjitoarea” Marie Zoraya, arestată la vârsta de optsprezece ani, mărturisea: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate…”. Atunci când Diavolul se unea cu o vrăjitoare la un sabat, un voal gros, o perdea de ceață sau un nor provocau obscuritatea dorită. Incubul care o chinuia pe Sfânta Tereza de Avila era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux declara că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”, detaliu care amintește de modul în care, în mitologia greacă, Zeus a violat-o pe Io la adăpostul unui nor. Vrăjitorul Georges Groeber afirma în 1619 că Satan se apropie de oameni sub forma unui om îmbrăcat în negru sau a unui animal, mitologia greco-romană, egipteană și chineză menționând adeseori aspectul animalic al zeilor atunci când își violau victimele. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că demonii din Evul Mediu, incubii și sucubii, sunt zeii din Antichitate, Veghetorii lui Enki.

Veghetorii

Pe lângă demoni și zei, există și alte ființe care răpeau și violau oameni. În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Edward Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. Astrofizicianul Jacques Valle cita un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni și despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord. Amerindienii au legende și despre oameni stelari care s-au împerecheat cu pământence. O astfel de legendă spune că o indiancă se uita la o stea și ar fi vrut să ajungă acolo; imediat a fost trasă în sus și s-a trezit în fața celui asociat cu steaua, apoi a devenit mireasa lui. Conform mitologiei amerindiene, aceste femei dădeau naștere copiilor stelari, care erau crescuți de mamele lor până la șase ani, după care mergeau să locuiască cu tații lor din stele.

Veghetorii pot fi întâlniți și în ocultismul secolelor XIX-XX. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Liderul lor, Sanat Kumara, pe care creștinismul l-a numit Lucifer, a venit dintr-un plan eteric al planetei Venus în urmă cu 18,5 milioane de ani. El primește energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtășește celorlalți în zodia taurului. La nivel cosmic, el este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Printre titlurile lui se numără „Stăpânul lumii”, „Singurul inițiator” și „Cel vechi de ani”. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că, în 1885, a fost contactat de ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și al Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L’Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule, un grup format din ocultiști germani, ce se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” ce locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe membrii Thule au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au indus-o și lui Adolph Hitler. Și satanistul Aleister Crowley, fondatorul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare energetice, emisare ale zeului egiptean Horus.

Aleister_Crowley

Aleister Crowley

Nu este greu de intuit cine sunt aceste entități ale ocultiștilor. Primul nume al lui Sanat Kumara este anagramarea lui Satan, iar al doilea provine din hititul Kumarbi, ambele fiind nume ale sumerianului Enki. Zodia berbecului, de unde acesta primește energie în viziunea teosofilor, este unul dintre simbolurile lui Enki. Chiar și epitetul „Stăpânul lumii” este echivalent cu numele Enki, care în sumeriană înseamnă „Domnul Pământului”. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creștinilor, același Enki. De altfel, Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer. Iar Horus al lui Crowley era numele egiptean al lui Marduk, fiul lui Enki în Mesopotamia. Prin urmare, acești „maeștri evoluați” sunt vechii Veghetori, astfel explicându-se și numele atribuit de Schwaller de Lubicz grupului și ziarului pe care le-a fondat.

Împerecherile Veghetorilor cu oamenii se referă într-adevăr la relații sexuale, ori este vorba despre inseminări artificiale, realizate în laborator? Zeii din vechime, demonii, djinii, zânele sau „maeștrii evoluați” par să descrie perfect extratereștrii din ziua de astăzi, care răpesc și supun oameni la diverse experimente genetice, în special de natură sexuală. Adeseori, extratereștrii le mărturisesc pământenilor cu care intră în contact că veghează asupra evoluției omenirii de multe milenii. Cine sunt în realitate acești extratereștri?

În 1954, Dorothy Martin, ce și-a ales pseudonimul Marion Keech, a început să primească mesaje prin scriere automată de la extratereștri pe care îi numea „Veghetorii”, conduși de un anume Sananda. Pe 25 ianuarie 1981, grupul Lab Nine, condus de doctorul Andrija Puharich, a intrat în contact cu o entitate care se autointitula Ra și care susținea că vorbește în numele Consiliului lui Saturn, ce este format din nouă entități sprijinite de douăzeci și patru de Veghetori, care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Cei Nouă i-au mărturisit lui Puharich că ei sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus iar Horus, așa cum am văzut, este fiul lui Enki, Marduk. Veghetorii care îl sprijină pe Horus sunt și acele entități cu care Aleister Crowley intra în contact. Crowley chiar a realizat în 1918 un desen al unui emisar al lui Horus, numit Lam, ce are un cap foarte mare, întocmai ca extratereștrii cenușii de astăzi. Sananda, numele liderului Veghetorilor cu care comunica Dorothy Martin, este aproape identic cu Sanandana, unul dintre epitetele lui Sanat Kumara al teosofilor. Cyril Henry Hoskins, care se consideră reîncarnarea lui Lobsang Rampa, un lama tibetan, afirma în cartea As It Was din 1976 că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele „Grădinarii Pământului”. Dacă Veghetorii sunt acești „grădinari”, numele lor provine de la Grădina Zeilor sau a Edenului, de unde au fost împrăștiați pe Pământ.

home-bg

Sociologul și profesorul american Courtney Brown susține că a intrat în contact cu civilizații extraterestre prin clarviziune, astfel aflând că „cenușiii” sunt principala rasă căreia i s-a încredințat misiunea de a ne supraveghea. Din miile de declarații ale celor care au avut parte de întâlniri de gradul III reiese că acești „cenușii” sunt cei care realizează răpiri și diverse experimente pe oameni. În cartea The Interrupted Journey din 1966, John Fuller a descris cazul soților Barney și Betty Hill, care pe 19 septembrie 1961 au fost răpiți de un OZN pe drumul dintre Canada și Portsmouth (New Hampshire). Sub hipnoză și-au amintit că au fost supuși unor examinări medicale, lui recoltându-i-se spermă cu un aparat bizar, iar ei explicându-i-se telepatic că i s-a făcut un test de sarcină. În decembrie 1977, Debra Tomey a fost răpită de doi „cenușii”, peste puțin timp constatând că este însărcinată. Anul următor, în martie, i-a dispărut sarcina. În 1983 și-a amintit spontan că a fost dusă pe o navă unde i s-a prezentat fiica ei hibridă, care era palidă, avea buzele trandafirii, ochii mari și albaștri, iar capul îi era ceva mai mare decât ar fi fost normal, în special în zonele frontală și occipitală. În mai 1986 și-a amintit sub hipnoză că și-a reîntâlnit fetița, lângă care se afla un nou-născut. I s-a spus că acei copii ai ei sunt doar doi din nouă. În timp ce era însărcinată cu Tommy, Debra primea sistematic apeluri telefonice misterioase, în care se înșirau fraze de neînțeles, adresate aparent viitorului copil. Băiatul a început să vorbească foarte târziu, în primii ani folosind fraze de genul celor auzite la telefon. Pe lângă aceste două cazuri mai există cele ale câtorva mii de persoane care susțin că au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către niște creaturi mici și cenușii. Despre aceste răpiri, Dan D. Farcaș afirma în cartea Răpiți de extratereștri (2003): „unii analiști ai fenomenului răpirilor estimează că în 50% dintre acestea ar exista o componentă vizând reproducerea, iar în 5% contacte sexuale cu entități nepământene”. Multe astfel de victime afirmă că extratereștrii colectează material genetic uman; folosindu-se de niște ace lungi, recoltează ovule de la femei și spermă de la bărbați cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le utiliza apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepție i se modifică informația genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni embrionul este extras din mama purtătoare și mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naștere”. Betty Andreasson-Luca povestea că a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuși dintr-o mamă purtătoare pământeană; întrebați de ce fac astfel de experimente oribile, cenușiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă (…) Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării și a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea și-a amintit această conversație sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleții cenușii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutații genetice pentru dezvoltarea mai armonioasă a legăturii dintre corp și suflet, dar și pentru diminuarea tendințelor specifice oamenilor. Cu altă ocazie i-au mărturisit doctorului Brown că principala lor problemă este sterilitatea, acesta fiind motivul pentru care răpesc oameni, folosindu-ne femeile ca „mame purtătoare”, amestecând și anumite gene pământene cu ale lor. Altor contactați li s-a declarat că scopul experimentelor genetice este crearea unor supraoameni. În Răpiți de extratereștri, Dan D. Farcaș afirma că „unora dintre cei răpiți li s-a spus că vizitatorii recurg la experimente genetice, vrând să creeze o nouă specie de oameni, fie «deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… din cauza poluării», fie fiindcă s-ar dori crearea unor supraoameni”. Despre hibrizi rezultați în urma inseminărilor artificiale ale „extratereștrilor”, profesorul-doctor David Jacobs crede că sunt creați tot mai aproape fizic de oameni și intelectual de extratereștri.

Datorită informațiilor diferite primite de contactați sau răpiți, putem concluziona că aceste ființe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni. Însă noi am aflat deja că Enki a creat oamenii ca soldați pentru un viitor război, în care să-și ia revanșa în fața rivalului său, Enlil. Alături de Veghetorii săi, a combinat ADN uman cu cel al unor animale, apoi chiar cu ADN-ul zeilor. Prin numeroase modificări genetice, el a încercat să-și transforme creaturile în adevărați soldați. Însă, ținând cont că experimentele continuă și în ziua de astăzi, putem presupune că Veghetorii nu au ajuns încă la rezultatul dorit.

James Charles Kaelin, Jr. Webmaster & Digitizer EarthStation1 http://earthstation1.simplenet.com wandarer@earthlink.net

Enki

Nu doar „ fiii lui Elohim” s-au împreunat cu „ fiicele oamenilor”, așa cum susțin Biblia și Cartea lui Enoh, ci și zeițele cu muritorii. Pentru greci, Aphrodite i-a sedus pe prințul Anchises din Dardania și pe argonautul Butes, Harmonia pe regele Cadmus, iar Thetis pe regele mirmidonilor, Peleus. În Odysseia lui Homer, eroul epopeei a fost timp de șapte ani amantul nimfei Calysto pe insula Ogygya și un an al zeiței-vrăjitoare Circe. În tradiția ebraică, Lailah este un înger femelă care se ocupă de concepție și de nașteri; Talmudul susține că Lailah ia de la bărbați câte o picătură de spermă pe care o duce în fața lui Yahweh, care îi hotărăște soarta. Sargon I, care dintr-un simplu grădinar a devenit conducătorul imperiului akkadian, jura că ascensiunea sa s-a datorat zeiței Iștar, al cărei amant devenise. Relația lor a început după ce ea a adormit în grădina pe care el o îngrijea. „Am văzut-o de la marginea grădinii; am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”, se lăuda regele-grădinar. Ca toate zeițele iubirii, Iștar / Inanna a avut mulți amanți, atât de origine divină, cât și pământeană. Iată cum încerca ea să îl seducă pe eroul Epopeii lui Gilgameș:

„Vino, Gilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

Dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soț; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ți se pregătească un car din lapislazuri și din aur:

Roțile îi vor fi din aur, osiile din electrum,

Îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii, în loc de catâri.

În casa noastră vei intra printre miresme de cedru,

În casa noastră, când vei pătrunde,

Preoții și demnitarii îți vor săruta picioarele.

Dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

Aducându-ți bir comorile munților și văilor”.

Apsara

În timpul călătoriei sale spre casă, Odysseus a întâlnit sirene, niște ființe foarte frumoase, care seduceau marinarii, atrăgându-i către stânci. Pe lângă sirene, celebre pentru libertatea lor sexuală în Grecia mai erau nimfele (de la care provine cuvântul „nimfomanie”) și maenadele (bacchantele romanilor). În hinduism și în budism, Apsara sunt nimfe seducătoare, splendidele însoțitoare ale zeilor. Satapatha Brahmana relata că o frumoasă Apsara a coborât pe Pământ, s-a căsătorit cu pământeanul Pururavas, i-a născut un fiu apoi s-a întors în Cer. În Europa medievală, alături de masculii incubi existau și femelele sucubi, demoni care seduceau bărbații. Zânele, prezente în multe culturi, precum și ielele din folclorul românesc, aveau același rol de seducătoare ale muritorilor. Și în prezent mulți dintre răpiți susțin că au făcut sex cu femei extraterestre, de obicei foarte atrăgătoare. Unul dintre aceștia este Antonio Villas Boa, care a fost răpit pe 15 octombrie 1957 din apropierea orașului brazilian Sao Francisco de Sales. Dus într-un obiect roșu, în formă de ou, el a făcut sex cu o femeie înaltă de 1,35 metri, dar bine proporționată. În zilele următoare, Antonio a vomat tot timpul, nu a putut dormi câteva nopți din cauza coșmarurilor, iar timp de o lună a acuzat iritații ale ochilor și lăcrimare, dureri de cap, somnolență și apariția unor pete pe corp. Libanezul Peter Khoury afirma că pe 23 iulie 1992, în Australia, s-a trezit pe la ora 7:30 cudouă femei goale în patul său. Una era blondă, foarte înaltă, cu părul vâlvoi, aproape alb, fața prelungă, bărbia ascuțită, pomeții ridicați și ochii extrem de mari. Cealaltă avea o înălțime obișnuită, părul negru și trăsături asiatice. Blonda l-a apucat de ceafă și l-a tras spre sânul ei stâng. El a mușcat-o și i-a rămas ceva în gât care, timp de trei zile, l-a iritat și i-a cauzat senzația de tuse. În jurul penisului a găsit înfășurate două fire de păr subțire, aproape alb, unul de zece-cincisprezece centimetri, celălalt de șase-opt centimetri. În 1998 firele au fost analizate într-un laborator profesionist; ADN-ul avea cinci mutații în plus față de normalul la Homo Sapiens Cro Magnon, mutații care pot fi întâlnite rareori, doar la populații mongoloide și niciodată toate în același loc.

Se pare că neplăcerile cauzate de femeile așa-zis extraterestre iubiților lor pământeni au existat dintotdeauna. În miturile grecilor, uriașul vânător Orion a fost ucis de iubita sa, zeița Artemis, aparent din greșeală. În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk i-a respins avansurile zeiței Iștar, enumerându-i pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Împerecherile zeilor cu pământenii nu se rezumau întotdeauna la violuri răzlețe, ci uneori se transformau în relații de durată. Profesorul John Mack constata în Passport to the Cosmos din 1999 că mai multe persoane răpite au ajuns să aibă legături permanente cu extratereștrii, un soi de căsnicii secrete. În povestea budistă Sudhana Avadana, vânătorul Philoka a capturat-o pe fata celestă Kinnari Manohara, cu care s-a căsătorit; după câțiva ani, ea s-a întors la poporul ei, printre spirite. Într-o poveste populară tibetană, un băiat cu capul deformat s-a căsătorit cu fiica Regelui Zânelor, care locuia în Cer. Ea a stat alături de soțul ei timp de nouă ani, apoi s-a întors la tatăl ei. Salvând un grifon sacru din ghearele unui dragon, el a fost dus în ceruri, unde și-a găsit soția. Zeii au fost mișcați de iubirea lor și i-au permis fetei să se întoarcă pe Pământ, unde să trăiască fericită alături de soțul ei. Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și au locuit împreună în castelul imperial de pe fundul mării. După o vreme tânărului i  s-a făcut dor de părinți și s-a întors în satul natal, unde a aflat că a fost dispărut pentru vreo patru sute de ani. De asemenea, în cronica medievală De Nugis Curialium a lui Walter de Mapes, patriotul saxon Edric Sălbaticul s-a căsătorit în anul 1070 cu o frumoasă tânără venită din Cer, pe care a prezentat-o chiar și la curtea lui Wilhelm Cuceritorul. Fiul lor, Alnodus, a devenit renumit pentru înțelepciunea și pietatea sa. Soția spațială s-a întors în Cer la un moment dat, lăsându-l pe Edric cu inima sfâșiată.

luceafarul

Despre Veghetori a scris și marele poet național al românilor, Mihai Eminescu, ascunzând povestea lor în operele sale. În 1883, la vârsta de 33 de ani, el a compus poezia Luceafărul, în care este vorba despre cea mai strălucitoare stea, luceafărul (pe numele său Hyperion), care a coborât pe Pământ pentru a se împreuna cu „o prea frumoasă fată” de viță nobilă („din rude mari, împărătești”), numită Cătălina. Observând-o din Cer, el i-a apărut în fiecare noapte în vise, pentru a o seduce: „El tremura-n oglindă /Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Fata nu a putut rezista farmecelor luceafărului, astfel că în scurt timp l-a chemat la ea: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”. Când a coborât pe Pământ, Hyperion întâi s-a scufundat în mare: „Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Aspectul său era identic cu cel al zeilor din vechime, calitățile sale fizice făcându-l irezistibil în ochii oricărei pământence: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. / Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară”. Văzându-l, Cătălina s-a topit: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”. Luceafărul, care „ține-n mână un toiag / Încununat cu trestii”, în primul rând și-a explicat descendența, susținând că „Iar cerul este tatăl meu / Iar muma mea e marea”, deoarece „Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape”. Pentru a o convinge să-i accepte iubirea, Hyperion, pe care ea îl numea „al valurilor Domn” și „dulce-al nopții mele Domn”, i-a promis fetei ceea ce niciun muritor nu i-ar fi putut oferi: „Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Și toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte”. Fata însă i-a refuzat avansurile, iar el s-a întors, trist, în Cer. După trei zile, Cătălinei i s-a făcut dor de el și l-a rechemat. Hyperion a coborât din nou pe Pământ, de această dată cu un aspect fizic diferit: „În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă, / Și din a chaosului văi / Un mândru chip se-ncheagă; / Pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare. / Din negrul giulgi se desfășor / Marmoreele brațe, / El vine trist și gânditor / Și palid e la față; / Dar ochii mari și minunați / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntruneric”. Până și părinții săi au fost modificați de această dată: „Și soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”. Din nou fata s-a arătat încântată de calitățile lui fizice, chiar dacă erau diferite: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Hyperion a invitat-o din nou să îl însoțească, de această dată în Cer. Cătălina l-a refuzat, propunându-i însă să renunțe la nemurire pentru a rămâne cu ea pe Pământ. El s-a întors în Cer, cerându-i tatălui său să îi ia nemurirea. Însă tatăl ceresc i-a respins cerința, arătându-i că aleasa inimii sale nu merită acest sacrificiu, ea alegându-și deja un nou iubit, pe nume Cătălin. Acesta era un „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă, / Un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”. Rănit și profund dezamăgit, luceafărul Hyperion a ales să rămână în lumea sa „nemuritor și rece”.

Despre acest poem, Mihai Eminescu spunea: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”. Însă povestea luceafărului nu pare a fi una a geniilor pământene, ci a unui Veghetor. În antichitate, zeii erau echivalați cu stele, Cartea lui Enoh numindu-i „stele căzătoare” pe îngerii Veghetori care s-au împreunat cu „fiicele oamenilor”. O astfel de „stea căzătoare” este și luceafărul lui Eminescu, care a coborât pe Pământ cu același gând. Conducătorul Veghetorilor era identificat de antici cu planeta Venus sau Luceafărul, la fel ca eroul poemului, chiar numele Lucifer din creștinism provenind din denumirea latină a acestei planete. Eminescu l-a numit Hyperion, care în mitologia greacă era unul dintre titani, adică unul dintre zeii cei vechi, primii care au domnit pe planeta noastră. În literatura greacă, Hyperion era adesea numit „zeul vegherii, înțelepciunii și luminii”, iar Lucifer înseamnă „Cel care aduce lumina”, fiind considerat de strămoșii noștri zeul înțelepciunii. Imnurile Homerice și Theogonia lui Hesiodos susțineau că Soarele, titanul Helios, era fiul lui Hyperion. descărcareIar fiul lui Enki / Azazel era considerat inițial zeul Soarelui în Mesopotamia, până când regele babilonian Hamurrabi l-a ridicat la statutul de zeu suprem. Luceafărul eminescian afirmă întâi că tatăl său este Cerul, apoi Soarele. În Mesopotamia, Grecia și alte locuri din lume, tatăl lui Enki era zeul Cerului, iar în Egipt al Soarelui. Luceafărul are în mână un toiag „încununat cu trestii”, ce ne duce cu gândul la caduceele zeilor Hermes, Dionysos și Ningișzida, trei dintre multiplele nume date de antici conducătorului Veghetorilor. Aspectul său fizic inițial – blond cu pielea albă – este identic cu cel al zeilor din vechime. După ce a fost respins de Cătălina prima oară, el și-a schimbat înfățișarea, devenind brunet, întocmai cum în legenda creștină Lucifer, dintr-un înger de lumină, a devenit după cădere un demon al întunericului. De altfel, când fata îi laudă frumusețea, inițial îl compară cu un înger, iar după transformare cu un demon. Pentru antici, Enki locuia în adâncul apelor; când a coborât pe planeta noastră, luceafărul Hyperion s-a scufundat în mare, iar ea l-a numit „al valurilor Domn”. Cătălinei  i-a propus să locuiască alături de el timp de multe secole în palate din adâncul oceanului, devenind stăpâna lumii acvatice, lucru imposibil, ținând cont că durata ei de viață era limitată, iar despre el nu știm să fi fost capabil de a oferi nemurirea sau, măcar longevitatea. Însă invitația lui capătă sens prin povestea japoneză a pescarului Urashima Taro, care a locuit pentru câtva timp împreună cu fiica Împăratului Dragonilor într-un castel de pe fundul mării, fără să-și dea seama că în lumea oamenilor se scurseseră patru secole.

mitul zburatorului

În Călin (file din poveste), Mihai Eminescu a inclus mitul zburătorului, o poveste asemănătoare cu cea din Luceafărul. În mitologia românească, zburătorul era un spirit rău, care chinuia noaptea fetele tinere, asemănător cu incubii medievali și cu Veghetorii antici. Până și numele Călin – Cătălin, opoziția dintre ei (zburătorul Călin e brunet iar muritorul Cătălin blond) și faptul că ambii au sedus o tânără din familia imperială indică o legătură dintre cele două opere ale lui Eminescu. Dacă poetul a ascuns într-adevăr povestea unor Veghetori în operele sale, acest lucru nu ar trebui să ne mire prea mult. El studiase filosofia la Viena și la Berlin, unde a urmat și cursuri de istorie egipteană, istorie romană, geografie fizică, economie națională, istorie generală a filosofiei și principii logice ale științelor experimentale. Până în acel moment acumulase deja o solidă cultură literară și istorică, așa că sunt șanse mari ca el să fi acumulat anumite informații neaccesibile oricui, pe care să le fi ascuns în poeziile sale. Deși părerea sa despre religie reiese cu ușurință din Împărat și proletar („Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”), Eminescu a folosit adeseori în poeziile sale nume de sfinți din religia creștină. Dar și nume de zei, în special greco-romani, de exemplu Vesta și Marte în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Apollo, Vesta, Eol și Erato în La Heliade, Venera și Demiurgos în Împărat și proletar, Allah, Hristos și Apollo în  Scrisoarea III sau Okeanos în Veneția. Ceea ce demonstrează un interes deosebit pentru religii, atât antice cât și contemporane. În Copii eram noi amândoi spune că, pe când era mic, „Eu zideam Turnul-Vavilon / Din cărți de joc și mai spuneam / Și eu câte-o prostie”. Nu știu câți copii ar construi în joacă Turnul Babel, în afară de cei pasionați de religie, cum nu știu nici cine și-ar boteza o jucărie Tlantaqu-Caputli, un nume ce pare aztec și care, prin anagramare, s-ar putea citi „atlant cu cap util”. În Luceafărul întâlnim o aluzie la reîncarnare: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”, dar și conceptul de an-lumină, unitatea de măsură a distanței în spațiul cosmic: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Aceste cunoștințe despre spațiu reies și din La steaua, unde spune: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să  ne-ajungă”. Este posibil să nu fi primit toate aceste informații la Berlin și Viena ci și din alte părți. În poezia Fiind băiet, păduri cutreieram, Eminescu povestea că, în copilărie, a avut parte de o întâlnire de gradul III. Adormit într-o noapte într-o pădure, pe malul unui izvor, el a văzut „Pe câmpi un val de arginție ceață, / Sclipiri pe cer, văpaie preste ape”. În plus, a auzit zgomote puternice, ca și cum un bucium cânta în timp ce se apropiau cete de cerbi. Deodată, un tei s-a deschis și „din el ieși o tânără crăiasă”. Acea făptură „cu ochii mari, cu gura-abia închisă” l-a fermecat de la prima privire. „Și ah, era atâta de frumoasă, / Cum numa-n vis o dată-n viața ta / Un înger blând, cu fața radioasă, / Venind din cer se poate arăta; / Iar păru-i blond și moale ca mătasa / Grumazul alb și umerii-i vădea. / Prin hainele de tort subțire, fin, / Se vede trupul ei cel alb deplin”. Acea ființă blondă, cu pielea albă și ochii mari, de o frumusețe răpitoare, asemănătoare cu un înger, este identică din punct de vedere fizic cu zeii din vechime. Ce s-a întâmplat în acea noapte, poetul nu ne spune. Dar observăm că, după întâlnirea cu „tânăra crăiasă”, băiatul a început să fie pasionat de religii, mitologie, filosofie și istorie, i-a apărut talentul literar de neegalat iar aspectul ei fizic a devenit idealul său de frumusețe, lucru care reiese cu ușurință din poemele lui. În acea noapte din pădure, care i-a influențat atât de mult viața, e posibil să fi avut loc prima experiență sexuală a lui Eminescu, astfel explicându-se obsesia sa pentru zburători / Veghetori.

Conform Cărții lui Enoh, Veghetorii lui Enki au făcut un jurământ pe muntele Hermon, unul dintre cei mai importanți munți din zonă, aflat la granița dintre Palestina, Israel și Siria. Era numit Senir de către amoriți, Sirion de către sidonieni și Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la față a lui Isus. În religia Canaanului, muntele Hermon era casa zeului Ba’al Hermon („Domnul Hermonului”). Semnificația numelui muntelui încă ne este necunoscută, însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon și Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeași rădăcină ca Hera și Herakles. Dacă ținem cont de faptul că Herakles înseamnă „Gloria Herei”, îl putem scoate din ecuație. Care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, „mes” însemna „mijloc”. Hermes era cel care făcea legătura dintre zei și oameni, mijlocitorul sau mediatorul, așa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, „her”, provine din Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greșeală ca „Mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiței? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenția către țara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul, unde îl găsim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizația egipteană a apărut înaintea celei grecești iar religia grecilor a fost influențată în mod evident de cele ale vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca formă de feminin a lui Heru-Ur („Horus cel bătrân”). Iar Heru-Ur, Hermes, Azazel și Enki reprezintă același personaj. Principalul centru de cult al Soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei și de asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. „Anu” este cuvântul akkadian pentru „Cer”, ce provine din sumerianul „an”. Pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a Cerului pe Pământ; așa cum casa Soarelui este Cerul, tot la fel casa zeului Ra era respectivul oraș. Mai exact, principiul biblic „precum în cer, așa și pe Pământ”, exemplificat pe larg de Hermes Trismegistos în Tăblițele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea Cerului sau chiar reprezentarea proiecției Cerului pe Pământ. Denumirea „on” pentru evrei și asirieni este echivalentă cu sumerianul „an”. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilității, numit și Dagon, și Dagan, unde „on” și „an” înseamnă același lucru. Termenul „on” a fost inclus în denumirile multor divinități de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura lor cerească: Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persephone, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc. Din același motiv a fost inclus în nume de țări, orașe, râuri, fluvii sau munți (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon). Așadar, terminația „on” din denumirea muntelui Hermon înseamnă „Cer”. Iar un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriașe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuși. Alăturarea cuvântului „on” sugerează că muntele Hermon nu era un herm obișnuit, ci unul al Cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Heru-Ur / Azazel. Grecii foloseau hermul ca semn al graniței; în Biblie, muntele Hermon reprezintă granița nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar și limita de nord a Canaanului cucerit de israeliți (Iosua Navi 11:17, 12:1, 13:5). De ce zeii lui Enki au ales acel loc pentru jurământul lor?

mount_hermon_covered_with_snow_98-13tb_wr

Muntele Hermon

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeași paralelă, se găsește Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbușit un OZN în 1947. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De asemenea, este vârsta la care a murit Alexandros Macedon dar și anul în care a fost crucificat Isus conform mitologiei creștine. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al cuvântului „amen” („amin” în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole atribuite lui Isus, cel mai mare grad cunoscut în Francmasonerie și unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Enki / Azazel) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea președinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două orașe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima și Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, președintele american John F. Kennedy a fost împușcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas iar data morții președintelui, 22 noiembrie, indică același număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului președinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade și tot lângă un templu masonic.

33

De ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil și Enki), treimea vedică (Varuna, Indra și Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu și Shiva) sau treimea sfântă din creștinism (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Toate aceste treimi divine, deși aparțin unor culturi diferite, reprezintă aceleași zeități. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ținând cont că acest număr este de o deosebită importanță pentru francmasonerie, logica de bun simț ne sugerează că 33 îl reprezintă pe zeul lor, adică Lucifer / Enki / Osiris / Horus cel Bătrân / Azazel / Hermes. În cazul acesta, înțelegem folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar a celei din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka este scris că în timpul luptei pentru supremație dintre cei doi frați, Horus cel Bătrân și Seth, tatăl lor, Geb, a împărțit Egiptul în două părți: Seth a primit Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două țări. După apariția cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus cel Bătrân în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credința egipteană antică, zeița-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeița-șarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparențelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud, iar Egiptul de Jos este partea nordică. Așadar, Osiris a primit nordul țării iar Seth sudul. Deși acest mit a fost interpretat ca simbolizând o împărțire a Egiptului, de fapt se referă la împărțirea întregii planete. Nordul era domeniul șarpelui Osiris / Azazel / Enki, iar sudul al vulturului Seth / Enlil.

Sumerienii împărțiseră Cerul în trei părți: nordul era calea lui Enlil, mijlocul al lui An iar sudul al lui Enki. Deși pare o contradicție cu împărțirea egiptenilor, în realitate nu este. Hermes Trismegistos spunea că Egiptul este imaginea Cerului, idee comună multor culturi, exemplificată în Noul Testament prin „precum în cer, așa și pe Pământ”. După cum am văzut, egiptenii rezumau la țara lor împărțirea planetei. Prin urmare se poate considera că, pentru antici, Pământul era imaginea Cerului, însă o imagine în oglindă. Prin urmare, lucrurile din Cer erau inversate pe Terra. Partea de nord a Cerului, atribuită de sumerieni lui Enlil, devine sudul planetei noastre, în timp ce fâșia de sud a Cerului, zona lui Enki, reprezintă nordul planetei. Astfel înțelegem de ce Veghetorii au ales muntele Hermon, aflat în emisfera nordică a Terrei: deoarece se afla pe teritoriul lor. Această împărțire a rezultat în urma revoltei Veghetorilor / Igigi, care a dus la facerea omului. Pentru a opri revolta și a crea noile ființe, Enki era în postura de a emite pretenții. Anu s-a văzut nevoit să accepte condițiile zeului înțelepciunii, pentru a stopa conflictul. Sumerienii și grecii au confundat această împărțire a Terrei cu o tragere la sorți. Sumerienii spuneau că astfel lui Anu i-a revenit Cerul, lui Enlil uscatul iar lui Enki lumea subterană, pentru greci Zeus primind Cerul și Pământul, Poseidon apele iar Hades lumea subterană. Ținând cont că majoritatea masei continentale a Pământului se află în emisfera nordică, Enlil nu a fost deloc mulțumit de această împărțire a planetei, așa că în scurt timp a plecat acasă. Anu l-a însărcinat pe Enki cu administrarea Terrei și supravegherea oamenilor, moment descris de miturile egiptene prin răzgândirea lui Geb cu privire la împărțirea Egiptului și oferirea întregii țări lui Horus cel Bătrân. Scăpat de supravegherea fratelui său, Enki   și-a început experimentele genetice ce au dus la apariția semizeilor.

art-to_kabbalah

Cartea Jubileelor relatează că existau trei tipuri de progenituri ale îngerilor: uriașii, naphilimii și eliuzii, dintre aceștia doar a treia clasă dând dovadă de cruzime împotriva omenirii. În Facerea biblică nu există cele trei categorii de urmași ai îngerilor, ci doar una singură: naphilim. Aceștia sunt întâlniți și în Numerii, unde au fost văzuți de către spionii israeliți trimiși în Canaan: „Acolo am văzut noi şi naphilim, pe fiii lui Anak, din neamul naphilimilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (13:34). Din „fiii lui Anak” înțelegem că uriașii naphilim erau într-adevăr copiii zeilor numiți Anunnaki în Mesopotamia. Numele „naphilim” (la singurlar „naphil”) provine din rădăcina „nphl”, care înseamnă „cădere”. În mod surprinzător, de la aceeași rădăcină ebraică, scrisă și „nfl”,     s-au format în mitologia scandinavă Niflheim (una dintre cele nouă lumi, un tărâm primordial al gheții și frigului) și Niflhel (cel mai de jos nivel al lumii subterane). Cercetătorii recunosc că proveniența celor două nume le este necunoscută, sugerând că islandicul „nifl” ar putea însemna „întuneric” sau „ceață” dacă ar proveni din germanicul „nebel” („ceață”) sau din anglo-saxonul „nifol” („întuneric”). Totuși, asemănarea izbitoare cu ebraicul „nphl” / „nfl” ne sugerează că Niflheim se traduce corect ca „Tărâmul decăzuților”, iar Niflhel, echivalentul Tartarului grecilor, reprezintă închisoarea subterană a zeilor decăzuți.

Despre copiii ai zeilor și ai oamenilor, Biblia afirmă că „sunt vestiții viteji din vechime” (Facerea 6:4). Indiferent de cultura care îi descria, semizeii aveau caracteristici ieșite din comun: frumusețe fizică moștenită genetic de la părinții lor, forță, agilitate și curaj, toate mult superioare celor ale pământenilor. Legendele tuturor popoarelor sunt pline de faptele eroice ale acestora. Iată câțiva dintre ei:

– Gilgameș, fiul regelui Lugalbanda și al zeiței Ninsun, a fost al cincilea rege al orașului sumerian Uruk, domnind timp de 126 de ani în jurul anului 2500 î.Hr. În Epopeea lui Gilgameș acesta, împreună cu prietenul său, Enkidu, îl învinge pe monstrul Humbaba pe Muntele Cedrilor. Apoi, cei doi eroi ucid Taurul Cerului, trimis de zeița Iștar să-l pedepsească pe regele Urukului pentru că i-a refuzat avansurile. După moartea lui Enkidu, Gilgameș este hotărât să afle secretul nemuririi. La capătul unei lungi călătorii, plină de peripeții, eroul îl întâlnește pe Utnapiștim, supraviețuitorul Potopului, care îl învață unde să găsească planta care oferă viața veșnică. După ce o obține, o pierde din cauza unui șarpe care îi mănâncă planta mult-dorită. În Cartea Giganților, unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, Gilgameș și Humbaba sunt doi dintre uriașii de dinaintea Potopului, copii ai Veghetorilor. Gilgameș nu era un semizeu propriu-zis, ci două treimi zeu și o treime om, o afirmație neînțeleasă de cercetători și, prin urmare, interpretată în diverse feluri. Însă logica ne poate ajuta să dezlegăm și această enigmă. ADN-ul fiecărui copil se formează din cel al părinților săi, moștenind câte o ramură de la fiecare. enki-enlil2Așadar, copilul primește gene de la părinți în mod egal. Deși considerat în mod tradițional fiul semizeului Meșkianggașer, legenda sumeriană Enmerkar și lordul din Aratta îl numește pe Enmerkar, bunicul lui Gilgameș, fiul zeului Utu. Dacă era într-adevăr fiul zeului-Soare și al unei pământence, Enmerkar avea 50% gene divine și 50% umane. Fiul său, Lugalbanda, a moștenit jumătate din genele lui (25% divine și 25% umane) și jumătate din cele ale mamei sale pământene (50% umane), având 25% gene divine și 75% umane. Cu zeița Ninsun, Lugalbanda l-a avut pe Gilgameș, care a moștenit de la mama sa 50% gene divine, iar de la tatăl său 12,5% gene divine și 37,5% umane. Astfel, Gilgameș avea în ADN-ul său 62,5% gene zeiești și 37,5% umane, ceea ce pentru strămoșii noștri însemna că eroul era două treimi (66,6%) zeu și doar o treime (33,3%) om.

 Perseus, fondatorul legendar al dinastiei Perseizilor, a fost primul erou al Greciei. Tatăl său era Zeus, iar mama sa Danae, fiica regelui Acrisius din Argos. A devenit erou după ce a tăiat capul gorgonei Medusa, cu ajutorul căruia a împietrit monstrul marin Kraken, ce atacase Etiopia. S-a căsătorit cu prințesa Andromeda, apoi a fondat orașul Mycenae. A fost omorât de către vărul său, Megapenthes, regele din Argos. Conform împăratului Xerses, perșii se considerau urmașii lui Perseus.

Roman, Herakles, 55_11_2

 Cel mai cunoscut dintre semizei este grecul Herakles („Gloria Herei”), numit de romani Hercules. Se crede că a trăit între anii 1264-1226 î.Hr. Botezat la naștere Alcaeus sau Alcide, și-a schimbat numele în Herakles după ce și-a omorât soția și copiii într-o criză de nebunie cauzată de zeița Hera. Herakles era fiul lui Zeus și al reginei Alcmene, fiica regelui din Micene, strănepoata lui Perseus și soția lui Amphitryon. El și-a dobândit gloria după douăsprezece munci pe care le-a dus la capăt datorită forței sale ieșite din comun. Printre faptele sale vitejești se numără uciderea leului din Nemea, a Hydrei din Larnaea, a păsărilor stymphaliene și a monstrului din Troya, capturarea căprioarei ceryneene, a mistrețului erymanthian, a taurului cretan și a lui Cerberus din Infern, furtul cirezii gigantului Geryon, al iepelor lui Diomedes, al brâului Hippolytei și al merelor de aur din grădina hesperidelor, dar și curățarea grajdului imens al lui Augeas. De asemenea, i se atribuie fondarea jocurilor olimpice și a orașului Tarentum în Italia. Nu mai puțin importante sunt prezența lui alături de argonauți în căutarea lânii de aur dar și participarea la războiul împotriva giganților, alături de zeii olimpieni. Și în amor era superior muritorilor de rând: a fost însurat cu patru femei, pe lângă care a avut cel puțin nouă amanți. L-a ucis a treia sa soție, Deianeira, care i-a dăruit o cămașă îmbibată în otravă. După moartea sa a fost dus pe muntele Olimp de către tatăl său, Zeus, unde s-a însurat cu zeița Hebe. Împărații romani Commodus și Maximianus s-au declarat reîncarnările lui Herakles. La fel l-au considerat budiștii și pe Vajrapani, protectorul lui Buddha.

 Theseus era fiul zeului Poseidon și al reginei Aethra, fiica regelui Pittheus din Troezen. A fost rege al Atenei, a capturat taurul cretan, a ucis Minotaurul din Knossos și a reușit să iasă din labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos. A răpit-o pe Helene, prințesa Spartei, a încercat să o răpească și pe zeița Persephone, dar a fost capturat și închis în Tartarus. A fost eliberat de Herakles, apoi s-a căsătorit cu regina amazoanelor, Hippolyta, care i-a dăruit un fiu. După ce s-a plictisit de amazoană și-a ales o noua soție, pe Phaedra (fiică a regelui Minos, sora Ariadnei). A fost ucis de Lycomedes de pe insula Skyros, care se temea că semizeul va încerca să-i ia tronul.

 Helene (nume tradus ca „Torța”) a fost fiica lui Zeus și a reginei Spartei, Leda. Frumusețea ei, care a dus la izbucnirea războiului troian, era lăudată de toți cei care au avut norocul să o zărească, bătrânii din Troia afirmând, conform Iliadei, că Helene „tare-și aduce la chip cu o zeiță”. Din cauza frumuseții sale a fost răpită pe când avea doar paisprezece ani de către semizeul Theseus, regele Atenei. A fost adusă înapoi în Sparta de frații ei, gemenii Kastor și Poludeukes (în latină Castor și Pollux). Mai târziu s-a măritat cu Menelaus, amândoi devenind conducătorii Spartei după ce regele Tyndareus a abdicat. Peste ani a fost sedusă de prințul Paris, care a răpit-o și a dus-o în Troia. După terminarea războiului troian s-a întors în Sparta cu Menelaus, iar după moarte i-a fost dată ca soție lui Achilleus, cu care a domnit în Insula Șerpilor din Marea Neagră.

 Achilleus („Durerea oamenilor”) sau Ahile este personajul principal al Iliadei lui Homer și cel mai mare erou al războiului troian. Achilleus era fiul nimfei Thetis și al regelui Peleus din Myrmidons. Conform legendelor, pielea lui era invulnerabilă, excepție făcând unul dintre călcâiele sale. Iar despre aspectul său fizic, Fenix remarca în Iliada că este „chipos ca un zeu”. Crescut de centaurul Chiron pe muntele Pelion, Achilleus și-a dedicat viața căutării gloriei, motiv pentru care a și acceptat să lupte împotriva Troiei. Din Iliada aflăm povestea de dragoste dintre el și prințesa Briseis, devenită sclavă, dar și iubirea homosexuală dintre el și bunul său prieten Patroklos („Gloria tatălui”). Printre cei uciși de Achilleus se numără semizeul Memnon, regina amazoanelor Penthesilea (de asemenea semizeiță) și prințul Hektor, eroul troienilor. Achilleus a fost ucis de săgeata lui Paris, fratele lui Hektor, îndreptată către călcâiul vulnerabil de zeul Apollon. După moarte, zeii i-au acordat nemurirea. A locuit în Insula Șerpilor din Marea Neagră, zeița Hera dăruindu-i-o ca soție pe Helene, fiica lui Zeus, fosta iubită a lui Paris din Troia. Cum bunicul lui Achilleus era semizeul Eacos, și el avea 62,5% gene divine și 37,5% umane, precum Gilgameș, putând fi considerat două treimi zeu și o treime muritor. Însă grecii au preferat să nu se complice cu astfel de calcule precum sumerienii.

Painting-Of-Arjuna

 Arjuna, singurul erou neînvins al epopeei indiene Mahabharata, era fiul zeului Indra și al reginei Kunti. Aflat în exil pentru treisprezece ani, el a vizitat casa din Cer a tatălui său, unde a primit arme de la zei, cu care a distrus câteva palate ale demonilor Asura. În războiul Kurukshetra el a fost considerat cel mai bun arcaș și cel mai neînfricat războinic. Zeul Krișna l-a numit Purușarșva, adică „Cel mai bun dintre oameni”.

Deși nu se specifică acest lucru, Samson din Biblie era, la rândul său, un semizeu. Vechiul Testament susține că, într-o zi în care se afla singură pe câmp, mama sa a fost vizitată de un înger al lui Yahweh. După plecarea lui, ea a rămas însărcinată. Samson s-a dovedit a fi extrem de puternic, asemenea grecului Herakles. Dacă astfel de copii se nășteau după vizitele zeilor în toate culturile lumii, Samson nu poate fi o excepție. La fel ca mulți alți semizei, Samson dădea dovadă de imoralitate, obișnuind să își petreacă timpul la bordeluri ori ucigând oameni sau animale. Biblia descrie un episod în care Samson a legat de cozi două sute de vulpi, cărora le-a dat foc, și un altul în care a ucis treizeci de oameni doar pentru a le lua hainele, din cauza unui pariu pierdut. Cine era tatăl adevărat al lui Samson, îngerul care i-a vizitat mama? Putem afla acest lucru analizând numele eroului. În multe culturi antice, numele cuiva era însoțit de cel al tatălui său. Nordicii aveau și ei această tradiție, numele Eriksson, de exemplu, însemnând „fiul lui Erik”. Iar nordicii și-au adus cultura din Asia, lucru care reiese cu ușurință din denumirile divinităților lor. Prin urmare, având o origine comună, este posibil ca și numele Samson să însemne „fiul lui Sam”. În mitologia ebraică nu există niciun personaj cu acest nume, Sam reprezentând în realitate prescurtarea numelui Samael, arhanghelul decăzut acuzator, distrugător și seducător, numit Satan în Biblie. Cu o asemenea moștenire genetică, Samson nu putea fi decât lipsit de moralitate, un ucigaș de oameni și de animale.

Enki nu s-a rezumat doar la crearea semizeilor. Nu și-a uitat dorința de a avea un moștenitor de parte bărbătească, care să-i recupereze tronul pierdut. Ținând cont că soția, fiica și nepoata sa nu i-au putut oferi decât fete, era nevoie ca viitorul moștenitor să se nască cu ajutorul geneticii. Știa deja cum să realizeze acest lucru, având experiență din facerea semizeilor. În Regatul din ceruri, hitiții spuneau că zeul „Kumarbi merse plin de furie până la Nippur”, unde

„Se-mpreunează dar cu Stânca mare

Și-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse”.

ninhursag-160x211

Ninhursag

Kumarbi era Enki al sumerienilor iar Stânca mare nu era nimeni alta decât Ninhursag, „Doamna muntelui înalt”. Nippur era orașul lui Enlil, acolo unde locuia cu Ninhursag, rebotezată Ninlil, noua sa soție. Hitiții nu știau că Nippurul nu exista în acea vreme, fiind construit mult mai târziu, Enlil locuind de fapt în acel moment în Eridu, fostul oraș al lui Enki. Faptul că Enlil nu era acasă atunci când Kumarbi / Enki a venit să se împreuneze cu sora sa sugerează că, așa cum spuneam mai devreme, Enlil era plecat de pe Pământ, nefiind mulțumit cu emisfera sudică pe care i-o acordase tatăl său în urma revoltei Veghetorilor / Igigi. Dacă Ninlil / Ninhursag nu i-a putut oferi un fiu până în acel moment, presupunem că de această dată între ei nu au avut loc relații sexuale normale, ci Enki s-a folosit de ingineria genetică pentru a introduce cromozomul Y, cel care este răspunzător de caracterele sexuale masculine. Fecundându-și sora în mod artificial, Enki putea fi sigur că astfel va avea parte de fiul mult dorit.

După cele nouă luni de sarcină, Mitul lui Ullikummi povestește că

„La naștere și moașele sosiră,

Zeița Soartei și-a zeilor mumă

În brațe au luat copilul,

Punându-l pe genunchii lui Kumarbi,

Îndată-ncepe să dezmierde pruncul,

E gata să-i dea numele cel drag.

Kumarbi-și zise atunci în sinea lui:

«Ce nume oare-i voi alege

Acestui prunc pe care mi l-au dat

Zeița Sorții și-a zeilor mumă?

Ieși din trupu-i ca un fir de iarbă.

Ducă-se! Ulikummi să se cheme,

Să crească pân-la ceruri și s-ajungă

Stăpân peste Kummiya, cetatea îndrăgită!

Lovească-l pe Teșub,

Să mi-l fărâmițeze, ca pe-o pleavă

Și să-l zdrobească sub călcâi, ca pe-o furnică.

Pe Tașmișu să-l frângă, ca pe-o uscată trestie,

Să-mprăștie pe zeii din ceruri, ca pe păsări,

Zdrobească-mi-i pe toți, ca pe un taler gol!»”.

La rândul său, poemul babilonian Enuma Eliș afirma că

„În Camera Sorții, locul Destinelor,

Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept,

În inima Adâncului a fost născut Marduk”.

Descrierea lui Marduk pare a fi ruptă din Luceafărul lui Eminescu:

„Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.

Pentru egipteni, Osiris s-a culcat cu soția fratelui său, Nephtys (care îi era totodată și soră), zeița născându-l pe Anubis. Un alt mit povestește că, pevremea când Isis devenise soția lui Seth, Osiris s-a întors din lumea de dedesubt și a lăsat-o însărcinată cu Horus. În Canaan, Dagon l-a avut pe Baal Zephon cu soția fratelui său. La celți, Dagda a avut un fiu cu cumnata sa, Boand, copilul fiind numit Oengus de către celți și Belenos de gali. Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollon îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, soția lui Zeus, pe care l-ar fi procreat singură. Dar cum Hera a complotat cu fratele și cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Și toate aceste mituri ne arată că Enki a făcut un copil cu sora sa, Ninhursag / Ninlil, după ce ea devenise soția lui Enlil.

După ce băiatul s-a născut, Kumarbi i-a chemat pe zeii Irșirra și le-a cerut să-l ascundă, până când acesta va crește. „Copilul nu va fi văzut de zeii mari”, le-a spus el. În Egipt, Isis l-a ascuns pe Horus pe malul Nilului, pentru a nu fi văzut de către Seth. Grecii au preluat povestea dar i-au atribuit-o lui Zeus, care a crescut într-o peșteră, departe de ochii tatălui său. Se pare că Enlil a aflat de copil, însă a fost convins de Ninhursag că este al lui; prin urmare, l-a crescut pe Marduk crezând că îi este fiu, fără să știe că adevăratul tată al băiatului era rivalul său de moarte, zeul înțelepciunii și al apelor. Acesta este motivul pentru care grecii susțineau că Apollon era copilul lui Zeus, scandinavii că Baldur era al lui Odin, iar în Canaan Baal, fiul lui Dagon, îl numea tată pe zeul El, unchiul său. Același lucru reiese și din religia sumeriană, unde Enlil era zeu-taur iar Martu / Marduk era numit Amar Utu, adică „Vițelul solar”. Cum zeii celești ai lui Enlil aveau ca simbol Soarele, fiul acestuia a fost considerat zeu al astrului zilei, așa cum se observă în cazurile lui Apollon, Șamaș, Utu, Belenos și Baldur. Deși era crescut de tabăra Celeștilor, Marduk a știut dintotdeauna cine era adevăratul lui tată. Și-a jucat rolul de fiu al lui Enlil până în momentul în care a crescut destul de mult încât să-și poată înfrunta rivalul în încercarea de a recupera tronul Pământului.

Marduk

Marduk

În tăblița CBS-14061, remarcată de Edward Chiera în Texte religioase sumeriene, se spune că zeii și-au luat neveste pământene, o aluzie evidentă la Veghetori. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama i-a ales ca soție pe fiica unui preot. Dacă Marduk era prea tânăr pentru a întreține relații sexuale în vremea în care Veghetorii se împreunau cu pământencele, se confirmă nașterea lui în acea perioadă. Se pare că, după ce a crescut, Martu / Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu cât mai multe femei. Istoricul Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soție pentru Marduk, ce era dusă într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul își făcea apariția și, după ce își consuma căsnicia de o noapte, se retrăgea în lumea lui.

Se pare că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona lui, religiile lumii lăsând numeroase indicii în acest sens. În Babilon, când a devenit zeul suprem, Marduk a preluat atributele și funcțiile celorlalți zei. Însă nu a făcut același lucru și cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, pe poziție de egalitate cu fiul său. Acest lucru se observă și la turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă; deși pentru arabi îi simbolizează pe Abraam și pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki și fiul lui, Marduk. Egalitatea reiese și din cele două mari piramide din Giza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeași înălțime cu aceasta. În Apocalipsa lui Ioan, Enki este descris ca un balaur roșu, cu șapte capete și zece coarne, care a fost aruncat din Cer. Fiul Balaurului, numit Fiara, are o înfățișare identică, Ioan prezentându-l cu șapte capete și zece coarne, acesta fiind doar modul autorului de a simboliza asemănarea fizică dintre cei doi. Apocalipsa ne confirmă și că aceste două zeități erau venerate împreună: „și s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; și s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei și cine poate să se lupte cu ea?” (13:4). Clonarea lui Enki este o ipoteză logică, de altfel. Ținând cont că l-a făcut pe Marduk cu ajutorul ingineriei genetice, era absolut firesc ca zeul înțelepciunii să-și folosească propriul material genetic, pentru ca băiatul să-i fie cu adevărat fiu. Fiu care nu îi era identic doar din punct de vedere fizic, ci și la nivel spiritual. Știm că Sophia a fost divizată inițial în două: Enki și Ninhursag. Când Gemenii Divini i-au dat naștere lui Iștar, Sophia a fost divizată în trei. Cu Iștar, Enki a avut-o pe Ninkurra, iar aceasta i-a născut-o pe Uttu, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, eonul Sophia se divizaze în cinci entități diferite. Marduk era al șaselea.

razboi-atomic-97

După unirea sa cu Bythos, Sophia a ajuns să fie formată atât din energie pozitivă, cât și din cea negativă. Nu cunoaștem proporțiile din fiecare, dar bănuim că se aflau în cantități egale, la fel ca în spiritele ajunse pentru prima oară în lumea noastră. De fiecare dată când Sophia se diviza deoarece părțile ei dădeau naștere unui copil, energia negativă din respectivul copil creștea, iar cea pozitivă se diminua. Nu știm cu cât, dar putem bănui că era vorba despre partea pe care o reprezenta respectiva divizare (de exemplu, la nașterea lui Iștar, ce reprezenta a treia divizare a Sophiei, energia negativă creștea cu o treime din cea inițială). Dacă ar fi așa, ar însemna că matematica ne poate ajuta să înțelegem mai bine zeitățile în care a fost împărțită Sophia. Așadar, spiritele lui Enki și Ninhursag erau formate fiecare din 50% energiepozitivă și 50% negativă. Copilul lor, Iștar, a primit jumătate din energiile fiecărui părinte (atât din cea pozitivă cât și din cea negativă), așadar și ea respecta procentele la nivel teoretic. Însă, după cum am mai spus, la fiecare divizare a Sophiei prin naștere, cantitatea de energie negativă a nou-născutului era mai mare decât cea inițială, în acest caz cu o treime, fiind vorba despre a treia divizare a eonului decăzut. Astfel, putem presupune că Iștar era formată 66,66% din energie negativă și 33,33% din cea pozitivă. Copilul ei și al lui Enki, Ninkurra, a primit deasemenea câte jumătate din energiile părinților, teoretic fiind formată 41,66% din energie pozitivă și 58,33% din cea negativă. Însă creșterea energiei negative și scăderea celei pozitive cu un sfert (fiind a patra divizare a Sophiei) a transformat-o într-o entitate compusă 27,08% din energie pozitivă și 72,91% din cea negativă. Uttu, fiica ei și a lui Enki, a trecut prin același proces, având în componența ei 26,25% energie pozitivă și 73,74% negativă. Pleroma-Web-Chart-1După ce Enki a asimilat-o pe Ninkurra, echilibrul său energetic a dispărut, calcule matematice simple indicându-ne că, din acel moment, a devenit o entitate compusă din 38,54% energie pozitivă și 61,45% negativă. După ce a asimilat-o pe Uttu, procentajul energiilor din care era format s-a modificat din nou: 32,4% energie pozitivă și 67,59% negativă. Iar Marduk, fiul Gemenilor Divini, la fel ca Iștar, a șasea divizare a Sophiei, a devenit cea mai malefică divinitate, având în componența sa 68,58% energie negativă și doar 31,41% pozitivă. Cu o diferență mai mică de un procent între el și tatăl său, Marduk era aproape identic cu Enki; o clonă atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Marduk, „cel mai iscusit și mai înțelept”, era speranța Veghetorilor, cel care urma să-l învingă pe Enlil, să preia conducerea Pământului și să găsească o cale pentru toți de a evada din închisoarea materială și a ajunge în Pleroma spirituală a eonilor. Însă până acolo era cale lungă…

http://www.secretelezeilor.ro/veghetorii/





Templierii ,slujitorii banilor

25 09 2013

Templierii, slujitori ai diavolului?

 

Templierii, slujitori ai diavolului?

 

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici – adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

 

De la Sarmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa (foto), ridicata pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon in jurul anului 950 i.Hr.descărcareTemplul era venerat deopotriva de evrei (conform Vechiului Testament, Solomon il construise pe baza indicatiilor sacre primite de la Dumnezeu, iar aici a fost pastrat Chivotul Legamantului), de crestini (aici copilul Iisus ii uimeste pe invatati cu stiinta sa despre Dumnezeu) si de musulmani (aici se afla profetul Mahomed in momentul in care un arhanghel il duce in ceruri). Templierii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana.Pe plan militar, arabii erau superiori cruciatilor, infrangerile de la inceput explicandu-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne si rivalitati dintre seici; cultural, Islamul stalucea prin Averroes, care-l redescoperise si-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – parintele algebrei, Avicenna care revolutiona medicina precum si numerosi poeti, chimisti, astronomi si arhitecti. Miscare politica extrem de abila – inca din 1119, primul an al existentei Ordinului Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, templierii stabilesc legaturi cu arabii, incheie pacturi, devin garanti ai diverselor tratate dintre regii crestini si conducatorii musulmani si chiar ajung sa primeasca fii de seici in Ordin.Ordinul este recunoscut pentru cinstea si milostenia sa. Izvoarele epocii lauda devotamentul si simplitatea templierilor: “Nu ii vezi niciodata pieptanati, foarte rar se spala, au barba neingrijita si duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice darz luptator al Spiritului, imun la cele lumesti.

ordinele militare calugaresti

Aceasta imagine avea sa dureze, insa, numai primii noua ani de existenta ai Ordinului.Ordinul devine din ce in ce mai popular in randul aristocratiei europene – inca de la bun inceput era puternic ierarhizat: pentru ca un tanar sa imbrace peste zale mantia alba cu cruce rosie, trebuia sa fie de sange nobil din partea ambilor parinti. Conducatorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai si 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoti si Calugarii-Inspectori capatau 3 cai si 2 scutieri, in vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai si niciun scutier. Ordinul era completat de sergenti si turcopoli (soldati de origine umila, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul fortei Ordinului, fiind de pana la 10 ori mai numerosi decat Cavalerii.Toate aceste avantaje, dimpreuna cu promisiunea unei vieti virtuoase, dar plina de aventuri, i-au determinat pe numerosi fii de nobili europeni sa-si doreasca sa faca parte din Ordin, iar pe masura ce numarul acestora a crescut, sustinatorii Ordinului au devenit din ce in ce mai multi. Printre acestia se numara si abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalitati ale epocii, care isi asuma  cauza   calugarilor-soldati, le desavarseste Regulamentul si provoaca convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuti oficial de catre Biserica catolica si devin supusii directi ai Papei.

cavalerii templieri

Noul statut aduce intr-o perioada extrem de scurta schimbari majore in economia Ordinului. De la recunoasterea de catre Papa, donatiile incep sa curga in valuri – credinciosii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc sa participe activ la recucerirea Pamantului Sfant (iar daca nu o pot face cu sabia in mana, se gandesc ca si banii pentru o cauza nobila sunt buni). Donatiile capata inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pamanturi, castele, fortarete si chiar orase intregi. Incet-incet, Ordinul se extinde precum o caracatita in randul intregii Europe catolice, ajungand administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinational, echivalentul unei corporatii moderne.Sigiliul lor – doi calareti pe acelasi cal, ceea ce simboliza saracia – nu-i impiedica sa constuiasca, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai si 1.500 de camile. De asemenea, uitand de episodul biblic in care Iisus ii alunga pe negustori din Templu, templierii isi creaza un birou de schimb pentru pelerini si incaseaza camata. Vazand ca aceasta afacere este extrem de profitabila, Ordinul o extinde in toate comandamentele sale – prin aceasta decizie, practic, punandu-se bazele unor institutii echivalente cu bancile moderne.

Sigiliu-templier-var-2--848x1000

 

Marea inventie financiara a Ordinului este scrisoarea de schimb, care functioneaza pe principiul unei carti de credit – se emitea o polita pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate calatori linistit, fara frica hotilor sau costuri suplimentare de escorta si de transport, pana la Ierusalim, unde in baza scrisorii isi retrage, evident cu o anumita dobanda, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Intr-o epoca in care orice activitate bancara era prohibita de Biserica, uriasele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare si o prosperitate fara precedent. La toate acestea se adauga practica conform careia tinerii nobili care aspira sa devina Cavaleri sa-si doneze intreaga mostenire, odata cu primirea in Ordin.In secolul al XIII-lea, aproape toti marii aristocrati ajung sa-si incredinteze in perioade de restriste avutul Cavalerilor. Intrucat cuvantul templierilor era socotit mai sigur decat al multor regi, Fortareata Templului din Paris primeste sa pastreze cu dobanda bani gheata, dar si obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei si tezaurul Frantei au stat vreme de decenii in custodia Cavalerilor.

misterele templierilor

 

Veritabilele contracte de trezorerie sau imprumut pe care Ordinul le semneaza cu clientii sai de os nobil sau sange albastru au, in mare parte, aceleasi clauze precum cele moderne – dobanda, penalitati, bonusuri de fidelitate etc.Nu in ultimul rand, Regulamentul le confera templierilor niste privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dari si de impozite, insa putea sa perceapa dupa bunul plac asemenea taxe; nu raspundea in fata justitiei laice, nici a celei bisericesti – Cavalerii puteau fi judecati numai de Maestri templieri sau (simbolic) de Papa, in schimb aveau dreptul de a condamna la moarte si de a judeca numeroase delicte.

Cavalerii nu se confesau decat preotilor care faceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui print pan-european, iar alegerea sa nu era supusa niciunei ratificari exterioare templierilor. Pe masura ce anii trec, dependenta templierilor fata de Papa devine una simbolica, astfel ca organizatia are privilegiile unei adevarate puteri suverane, luandu-si si numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem si Militar al Templului din Ierusalim.

ordinele cavaleresti ,un juramant sfantNumeroasele bogatii si feude raspandite prin toata Europa fac ca, la apogeul organizatiei, Ordinul sa devina cea mai mare putere financiara europeana din intreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent, in conditiile in care venitul anual al majoritatii regatelor era de 10 ori mai mic.

 

Organizatia misterioasa 

 

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

jacques-de-molay

 Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum giulgiul lui Iisus sau patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: „Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.Tocmai din acest motiv,   s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!). Inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu. Sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

 

Dulcele declin al refugiului in lux

 

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard , petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

cavalerii templieri ataca

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…saladin1Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

 

Complotul regelui ambitios

 

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui. Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare.ritualurile templierilor Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin.

Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. „Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, „nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.”Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris.

ExecutionofJaquesDemolayPrint1De Molay  cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

 

Mostenirea Templului

 

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:”Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

Surse: Histoire mysterieuse des templiers, Laurent de Vargas; L’occultisme dans politique, Gerard et Sophie de Sede




Istoria vinului

21 11 2012

Cultura viţei de vie şi producția vinului având o istorie de aproape 7000 de ani. Cele mai vechi dovezi arheologice plasează începuturile acestor îndeletniciri în Mesopotamia antică și mai apoi în regiunile Georgiei, Armeniei și Iranului de astăzi. Vechii egipteni își înregistrau recolta de struguri pe pereții mormintelor și chiar își înmormântau faraonii împreună cu sticle de vin pentru ca aceștia să își poată distra oaspeții în viața de apoi. În Grecia antică, vinul era considerat o băutură de elită iar romanii l-au inclus in dieta lor, determinând astfel aparitia și dezvoltarea industriei vinului. Vinul era prezent la sărbători, la ceremonii religioase, ca medicament sau ca antiseptic şi, nu în ultimul rând, ca aliment furnizor de elemente nutritive. După căderea Romei, vinul a continuat să fie produs în Imperiul Bizantin, în estul Mediteranei. S-a răspândit spre est în Asia Centrală, de-a lungul Drumului Mătăsii, fiind cunoscut în China din secolul opt. Răspândirea islamului diminuează în mare măsură industria vinului din Africa de Nord și Orientul Mijlociu. În Evul Mediu, în Europa, mănăstirile şi catedralele deţineau în jurul lor importante suprafeţe cu viţă de vie pe care călugării le cultivau și produceau vinul, atât pentru ritualul religios cât şi pentru vânzare. În timpul Renașterii, apare cererea pentru vinurile bune sub aspect calitativ şi al prezentării estetice și în Franța, la Bordeaux, demarează cercetările pentru producerea unor noi tipuri de vinuri, printr-o selecţie mai atentă, vinificare riguroasă și învechire în pivniţă. Cu toate acestea, în anul 1860, apare în Franţa flagelul “filoxerei” care distruge majoritatea viilor din Europa. Remedierea se găseşte abia după aproape 40 de ani, când se grefează soiurile de viţă de vie pe port-altoi American, imun la filoxeră. În secolul XX, consumul de vin din Europa înregistrează creşteri importante, mai ales după primul şi al doilea război mondial, perioadă în care cultura viţei de vie se extinde considerabil și în ţările din “lumea nouă”: Statele Unite, Australia, Africa de Sud şi Noua Zeelandă. Astăzi vinificația este o industrie la nivel mondial, cu multe țări ale lumii producătoare de vin, cu o suprafață globală de 7,5 milioane de hectare de viță de vie, cu o producţie anuală de cca 250 de milioane de hectolitri și cu un consum pe măsură, cuprins între 235 şi 245 milioane de hectolitri.

Zeca lucruri de știut despre vin:

1. Numele “vin” vine din sanscrită de la cuvântul “vena” care înseamnă “a iubi”. “Venus”, numele zeiței dragostei, are aceleași origini.

2. Vinul este considerat mai complex decât plasma sanguină având mai multe componente organice decât aceasta.

3. Femeilor romane nu le era permis să bea vin, soții având libertatea de a divorța sau chiar ucide în cazul în care acestea încălcau regula.

4. Parfumul vinului tânar este cunoscut sub numele de “aromă” în timp ce al unui vin matur este cunoscut ca “buchet”.

5. Orașul german Speyer, este locul unde a fost descoperită cea mai veche sticlă de vin. Recipientul datează din anul 325 d.Hr., a fost găsită într-un sarcofag roman și în prezent poate fi vazută la Muzeul German de Istorie din Pfalz.

6. Cel mai mare consum de vin se înregistrează în orașele din California, Florida și New York, SUA.

7. Cel mai mare producător de plută pentru dopuri este Portugalia. Primul tirbușon a fost inventat în jurul anului 1850.

8. Specialiștii spun că băutul vinului în mod regulat ne ajută să ne menținem în formă și sănătoși. Consumul moderat de vin reduce riscul de boli gingivale, Alzheimer, accidentele vasculare cerebrale și boli de inimă.

9. Vinul nu trebuie păstrat în bucătările, pentru că este foarte cald și, prin urmare, nu este un loc ideal pentru a-l stoca. Nici frigiderul nu este un locul potrivit pentru a stoca vinuri, deoarece nici temperaturile prea scăzute, nu sunt indicate.

10. Uniunea Europeană a decis că orice vin spumant produs în afara Franței, nu poate fi etichetat ca “Șampanie”. 

sursa: stelian-tanase.ro

 








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News