Civilizatiile Marii Negre

23 03 2018

 Lumea Mării Negre şi a ţămurilor acesteia, este atestată încă din zorii epocilor istorice. Caracterul specific al istoriei regiunilor pontice corespunde unei tendinţe generale de continuă schimbare a culturilor şi civilizaţiilor existente aici. Nenumărate comunităţi umane au dispărut în negura timpurilor, înlocuite prin migraţie, amestec sau  asimilare de popoare şi naţiuni mai puternice, superioare din punct de vedere existenţial.

   Înaintea civilizaţiilor antice, clar definite de sursele istorice şi de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, arheologia preistorică descoperă în zonele adiacente Mării Negre, niveluri de locuire şi de existenţă umană, mult mai vechi.

Homo neanderthalensis

Oamenii de Neanderthal

   Acum 44.000 de ani, de-a lungul râului Nistru, o ceată a oamenilor de Neanderthal trăia şi vâna în stepa din Ucraina de azi. Ca tabără pentru vânătorile lor, oamenii primitivi foloseau un adăpost simplu, construit cu ajutorul oaselor de mamut. Construcţia circulară găsită într-un sit arheologic din apropierea oraşului Molodova, în estul Ucrainei, are un diametru de 8 metri şi este alcătuită din 116 oase de mamut, inclusiv cranii.

Oamenii de Neanderthal au fost descoperiţi pentru prima dată în Valea Neander din Germania, în anul 1856. Au trăit în Europa şi o bună parte din Asia. Conform datelor obţinute din fosile, neanderthalienii au avut 99,5-99,9% din bagajul genetic similar cu cel al oamenilor moderni. Se pare că au apărut în urmă cu circa 500.000 ani şi au dispărut acum 30.000 ani. Numărul total probabil al acestei populaţii, în perioada lor de maximă expansiune, nu a depăşit niciodată 15.000-20.000 de indivizi. Totuşi ei au reuşit să reziste, chiar şi când răcirea climei a transformat o mare parte din teritoriul lor în ceva asemănător nordului Scandinaviei de astăzi, o tundră îngheţată şi pustie, cu orizontul sumbru întrerupt de câţiva copaci piperniciţi şi licheni. Omul de Neanderthal este creatorul culturii musteriene. La fel ca şi omul modern, neanderthalienii confecţionau unelte, arme şi chiar podoabe, îşi îngrijeau răniţii şi îşi îngropau morţii.

Homo neanderthalensis

Răspândirea omului de Neanderthal în Europa

   În urmă cu 40.000 ani, ajunge în Europa omul modern (Homo sapiens). Stabilit mai întâi în zona Mării Negre, pătrunde de-a lungul bazinului Dunării până în Europa Centrală si apoi în Europa de Vest, unde este regăsit acum circa 32.000 de ani. Timp de cel puţin 10.000 de ani, Omul de Neanderthal convieţuieşte în Europa cu omul modern, după care dispare. În urma interacţiunii dintre cele două specii, Homo sapiens a împrumutat o parte din ADN-ul omului de Neanderthal (1-4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia provine de la omul de Neanderthal).

Oamenii preistorici din Europa

Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) şi omul modern (Homo sapiens) (Reconstrucţie realizată de Elisabeth Daynes)

   În afara urmelor din paleolitic, în regiunile din jurul Mării Negre, sunt cunoscute mai ales aşezări din neolitic, aparţinând unor populaţii şi culturi diferite: Vinča, Starčevo-Criș, Hamangia, Cucuteni-Tripolie, Nipru-Doneț.

Neolitic

Făuritor de unelte

Neolitic

Cultivator

 

Neolitic

Ocupaţii casnice

   Una dintre cele mai impresionante culturi neolitice este cultura Cucuteni-Tripolie care se întinde pe o arie de 350.000 de km², cuprinsă în nord-estul României (Ariuşd, Cucuteni), Republica Moldova (Petreni) şi Ucraina de sud-vest (Tripolie).

Cultura Cucuteni Tripolie

   Dezvoltându-se pe o lungă perioadă de timp (cca. 5.500-2.750 î.e.n.) şi aflate într-un stadiu foarte avansat de evoluţie, triburile Cucuteni, au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Decorul predominant al ceramicii Cucuteni-Tripolie este cel în spirală (creând astfel o iluzie optică puternică), cu numeroase variante şi combinaţii, iar culorile folosite cu precădere sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul.

Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat.

Vas ceramic Cucuteni

Vas ceramic „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

Vas zoomorf Cucuteni

Vas ceramic zoomorf „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

   Tradiţia istorică şi literară păstrată de scriitorii greci, care înainte şi după Herodot s-au ocupat de regiunile pontice, semnalează la Marea Neagră, în epoca străveche, popoare a căror rasă este greu de precizat. Acestea foloseau un limbaj diferit de cel indo-european şi aveau ca trăsătura esenţială a organizării lor sociale, matriarhatul, a cărui influenţă se regăsea în domeniul religios prin divinitatea principală a acestor locuitori din preistorie care era „Zeiţa Mamă“.

Sauromaţii, meoţienii, sindienii, tauriscii sunt unele din popoarele acelor timpuri, ale căror denumiri nu prezintă totuşi garanţiile unei perfecte autenticităţi. Organizarea acestora şi concepţia despre familie şi societate, era opusă regimului patriarhal al popoarelor indo-europene care îşi fac apariţia în bazinul Mării Negre în a doua jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., la începutul epocii bronzului.

Marea Zeita

Zeiţa Mamă „Cultura Cucuteni“ (Venus din Drăguşeni, Muzeul Judeţean de Istorie, Botoşani)

 

   În eneolitic (epoca aramei), grupurile unei populaţii sosite din sud-vestul Siberiei dezvoltă în nord-estul Mării Negre, o civilizaţie foarte bogată (Cultura Yamna), care folosea pe scară largă metalele. Caracteristic acestei culturi sunt mormintele de înhumaţie, acoperite cu bârne, peste care se ridicau tumuli de pământ (kurgane). Mormintele principale, de obicei cu un conţinut sărac, cuprind schelete chircite, sau aşezate pe spate cu picioarele strânse şi acoperite cu ocru. În pământul supraînălţat au fost găsite deseori, numeroase înmormântări secundare (fie ale celor ce au ridicat mormântul, fie ale unor populaţii ulterioare). De obicei, mormintele secundare nu au inventar, doar ocru (presărat sau sub formă de bulgăraşi). Uneori, în astfel de tumuli au fost descoperite statui de piatră (menhire).

Cultura Yamna

„Cultura Yamna“ (Ямная культура), cca. 3.600-2.300 î.e.n.

Cultura Kurganelor

„Oamenii kurganelor“

   Ipoteza kurgană este una dintre teoriile privind originile indo-europene, potrivit căreia oamenii aparținând unei culturi arheologice numite „cultura kurganelor“ (din care făceau parte „Cultura Yamna“ sau cultura „Pit Grave“ și culturile precedente Samara și Srednîi Stog) localizată în stepa nord-pontică, au migrat spre Europa şi Asia, în mai multe valuri (cca. 3.500-2.200 î.e.n), formând prin asimilarea populaţiilor străvechi neolitice, un nou grup de popoare (indienii, perşii, mezii, sciţii, hitiţii, celţii, grecii, latinii, tracii, germanii, slavii, popoarele baltice). Teoria culturii kurganelor a fost formulată în anii 1950 de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas.

Vas ceramic Yamna

Vas ceramic „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

 

Varfuri de sageti Yamna

Vârfuri de săgeţi „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

   În regiunea Kubanului, au fost create în această perioadă obiecte caracteristice, cu reprezentări frecvente de lei şi tauri, în care se văd influenţe din ţinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia.

Cultura Maikop

Taur „Cultura Maikop“ (Майкопская культура) (Государственный Эрмитаж)

   Printre primele popoare indo-europene menţionate la ţărmurile Mării Negre, se regăsesc cimerienii care se aşează şi stăpânesc litoralul septrional, de la limitele estice ale României până la extremitatea orientală a Ucrainei şi care se suprapun populaţiilor preexistente. Civilizaţia bronzului din Ucraina le este contemporană. În sud apar în aceiaşi epocă frigienii, iar în vest se aşează popoarele pretracice. O altă ramură a indo-europenilor se aşează în părţile nordice şi centrale ale Asiei Mici. Aceste popoare au dat naştere civilizaţiei hitite, dar se pare că nu au existat decât slabe contacte între aceste două grupuri de popoare indo-europene, stabilite în jurul bazinului pontic. Interesele Imperiului Hitit îl orientau spre sud şi sud-est şi îl puneau frecvent în legatură cu Egiptul şi Mesopotamia, ţări de veche civilizaţie.

 

Zeul furtunii

Zeul hitit al furtunii (Gaziantep Arkeoloji Müzesi, Turcia)

   „Zeule hitit al furtunii, stăpânul meu, şi voi, zei, stăpâni ai mei, aşa este: se păcătuieşte!
   Şi tatăl meu a păcătuit şi a călcat vorbele zeului hitit al furtunii, stăpânul meu. Eu însă nu am păcătuit cu nimic. Aşa este: păcatul trece de la tată asupra fiului. Şi asupra mea a trecut păcatul tatălui meu.
   Acum eu recunosc în faţa zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi în faţa zeilor, stăpânii mei: aşa este, s-a păcătuit.
   Şi pentru că acum am recunoscut păcatul tatălui meu, fie ca gândul zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi al zeilor, stăpânii mei, să se îmblânzească din nou!
   Fiţi de partea mea şi îndepărtaţi ciuma din ţara Hatti!“
    (Regele hitit Murşili al II-lea, cca. 1334-1306 î.e.n., Rugăciune pentru îndepărtarea ciumei) 

Rhyton

Rhyton hitit de argint (secolele XV-XIII î.e.n., Metropolitan Museum of Art, New York City)

 

 

Dregatori hititi

Dregători hitiţi (Basorelief din Karkemiş, secolul al VIII-lea î.e.n., Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

   Până la venirea sciţilor din stepele asiatice, bazinul Mării Negre rămâne sub dominaţia cimerienilor la nord şi a frigienilor şi a hitiţilor la sud de Euxin.

Indo-europenii

Indo-europenii, anul 1000 î.e.n.

   În secolul al VIII-e î.e.n. cimerienii, dizlocaţi din câmpiile ucrainiene de sosirea sciţilor victorioşi, îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, pătrunzând prin Caucaz şi Balcani în Asia Mică. Aici vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea este ucis în campania din nordul Iranului, întreprinsă împotriva lor. În jurul anului 700 î.e.n., cimerienii asediază Gordiumul şi cuceresc Frigia, iar Midas, celebrul rege frigian, se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Sub conducerea lui Teushpa, cimerienii se infiltrează în Cilicia și Tabal dar sunt înfrânţi lângă Hubushna (679 î.e.n.), de regele asirian Assarhaddon. Triburile invadatoare ale cimerienilor vor continua însă să întreprindă incursiuni şi campanii războinice, ameninţând puterile Orientului Mijlociu. Între anii 670-640 î.e.n., atât izvoarele asiriene cât şi cele greceşti îi semnalează pe cimerieni acţionând în vestul Anatoliei, prădând şi ocupând regatul Lydiei, jefuind şi incendiind sanctuarul Artemidei din Efes şi atacând regatul Asiriei. Regele lor, Dugdame şi fiul său Sandakkurru, îşi găsesc sfârşitul. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi răspândiţi pe zone vaste) sunt înfrânţi şi asimilaţi de popoarele din Anatolia.

   Sciţii constituie ramura nordică şi nomadă a marelui popor al iranienilor, dar spre deosebire de mezi şi perşi stăpânitori peste lumea civilizată a sedentarilor, ei rămân legaţi de obiceiurile stepei de unde provin. Centrele lor principale se găseau în Kuban şi în stepa întinsă de la nordul Mării Azov până la Cotul Niprului. De aici pătrund prin Galiţia Orientală până în Silezia şi Câmpia Panonică, prin Basarabia şi Moldova până în Podişul Transilvanean, iar prin Muntenia şi Dobrogea ameninţau tracii din Peninsula Balcanică. Aşezarea sciţilor în bazinul pontic este datată în secolul al VIII-lea î.e.n., iar înaintarea acestora spre Europa Centrală şi Balcani în secolele V şi IV î.e.n.

Scythia

 

   Sciţii sunt împărţiţi după cum menţionează Herodot în călăreţi (războinici) şi plugari, aceştia din urmă îndeletnicindu-se cu cultivarea grâului, pentru ei şi pentru al vinde coloniilor elene din bazinul pontic. Tipul războinicului scit era arcaşul călare. O cavalerie incredibil de mobilă formată din arcaşi infailibili, le-a conferit un avantaj militar enorm asupra sedentarilor. Scitul se mărgineşte să-şi arunce săgeţile şi să dispară, ca să se reîntoarcă şi să răpună duşmanul istovit. Nu i se cunoaşte altă armă în afară de arc şi de tolba plină cu săgeţi, decât pumnalul cu mâner lung „akinakes“, prins la brâu, răspândit în întreg Iranul şi neputând servi decât la lupta corp la corp.

Darius fondatorul marelui Imperiu Persan încearcă cel dintâi să-i supună pe sciţi în regiunea Dunării, dar îşi dă seama de imposibilitatea ca o armată regulată să urmărească la nesfârşit într-un spaţiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat.

Razboinici sciti

 

 

Akinakes

Pumnalele de tip „akinakes“ erau una din categoriile de arme caracteristice sciţilor, întâlnite în numeroase morminte, atât în nordul Mării Negre, unde s-a aşezat această populaţie încă din secolul al VIII-lea î.e.n., cât şi în zonele penetrate ulterior. (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

   Sciţii reprezintă primul val care poate fi identificat cu siguranţă, din marele val de invazii ce s-a revărsat timp de mai bine de două milenii din adâncurile stepei asiatice spre Europa. Aceşti primi invadatori nomazi vor întemeia un imperiu iranian, a cărui putere va garanta drumurile de comerţ, asigurând astfel înflorirea unei civilizaţii, unde vor fi reunite într-o primă sinteză influenţele Mediteranei elenice şi cea a stepelor din Asia.

Vas scit

Vas scit de argint aurit, decorat cu scene de vânătoare, secolele IV-III î.e.n., descoperit în kurganul de la Soloha (Курган Солоха)

Vas scit

Vas de electrum (aliaj natural de aur şi argint), decorat cu scene din viaţa sciţilor, 400-350 î.e.n., descoperit în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

Cerb de aur

Cerb de aur, ornament pentru scut, descoperit în kurganul de la Kostroma (Костромской курган)

Pantera de aur

Panteră de aur, ornament pentru scut descoperit în kurganul de la Kelermes (Келермесский курган)

Cercei de aur

Cercei din aur şi email, 350 î.e.n., descoperiţi în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

   Începând cu secolul al VII-lea î.e.n. colonizatorii greci pătrund în bazinul pontic urmându-le probabil navigatorilor fenicieni. Primii exploratori ai ţărmurilor Mării Negre au fost coloniştii din Milet, un oraş de pe coasta egeeană a Asiei Mici, aparţinând ramurii ionice a elenilor.

Surse bibliografice: Gheorghe Bratianu, Marea Neagra de la origini pana la cucerirea otomana

Reclame




Sarpele (Lucifer) zeul exilat pe Pamant

19 11 2015

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Lucifer_666

Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor?

În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer.

În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”.

Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă.

În Apocalipsa22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană.

Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu.lucifer1

În capitolul 2 al Cărţii lui Zahariadin -Vechiul Testament- Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi.

În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut.

Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea.

Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh.

În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii.

În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa.

Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk.

În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi.

Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet?

Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva.

În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

NingishzidaGudeaVaseLangdon

Simbolul lui Ningishzida

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

osiris

Osiris

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira.images El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel,Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan.images Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. ÎnTextele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”.

În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.Fallenangel_lucifer_by_fallenangel_lucifer-d39gdj6

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

index

HORUS

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Serapis (AKA Sarapis); Egyptian god. From a statue found at Tivoli.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon(„cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

InannaDumuziSeatedDatePalmInvestiture

Inanna si Dumuzi

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

13assur

Assur

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Dagon_by_trufanov-d4udt0c

Dagon

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagonsau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

hades-tunja-colombia+1152_12997753858-tpfil02aw-10651

Hades

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Hermes

Hermes

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios(„eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

adonis9125

Adonis

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana,Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Sataneste conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Loki

Loki

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

susanoo_by_noxypia-d7o5bbh

Susano

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.

http://www.secretelezeilor.ro/sarpele/





Zeii dacilor

6 05 2015

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade. Herodot, părintele istoriei, este primul care a scris despre religia dacilor, centrată în jurul unei singure divinități, Zamolxis. Herodot susținea că Zamolxis a fost un sclav al lui Pitagora, zeificat de către dacii cărora le-a adus o mulțime de cunoștințe din diferite domenii, de la astronomie la medicină. Herodot mai spunea că Zamolxis a cerut să i se facă o locuinţă subterană, unde a stat trei ani, iar dacii sacrifică un om la cinci ani, ca sol pentru Zamolxis.

Din fericire, nu toți sunt de acord cu părerea celui supranumit „părintele istoriei”. Jean Baptiste Bourguignon d’Anville în Mémoire sur la nation des Getes et sur le pontife adoré chez cette nation din 1759 susținea că Zamolxe era un profet divinizat, nicidecum un sclav al lui Pitagora, iar muntele sacru al profetului, Kogaionon, s-ar fi aflat în Carpații Moldovei, în regiunea Cașin (Bogdănești, județul Bacău). Conform lui Erwin Rohde în Psyche (1894), povestea lui Herodot, care susținea că Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, este „o deformație euhemerizantă a unei legende miraculoase”, iar pentru Vasile Pârvan „întreaga poveste e o naivitate raționalistă grecească”. Deși nu puțini sunt cei care îl consideră pe zeul dacilor un profet divinizat, majoritatea cercetătorilor cred că era vorba despre o zeitate în toată regula. Gheorghe Muşu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Pentru Athanasios Serg. Rhousopoulos în De Zamolxide din 1852, Zamolxis era o putere subpământeană. În Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu nota că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât «zeu al pământului», ca personificare a generosului fundament şi izvor al vieţii”. Carl Clemen susținea în Zalmoxis (1939) că acesta a fost la început zeul morţilor, din acest motiv fiind numit de greci Kronos, devenit mai târziu şi un geniu al vegetaţiei, un fel de Dionysos traco-getic. În Psyche din 1894, Erwin Rohde afirma că geții aveau un singur zeu, pe Zamolxe, care era comparat cu Kronos, deoarece amândoi stăpâneau asupra morților. O idee asemănătoare se întâlnește și în Les images thraces de Zeus Keraunos: Zbelsurdos, Gebeleizis, Zamolxis din 1913 a lui Georges Seure, pentru care Zamolxis este fie Zeus Keraunos, fie Kronos-Hades. Echivalarea lui Zamolxis cu Kronos al grecilor nu este o inovație a autorilor secolelor XIX – XX, ci o ipoteză preluată din antichitate. În secolul al II-lea î.Hr, Mnaseas din Patrae nota că „Geţii îl adoră pe Kronos, pe care-l numesc Zamolxis”. Iar în secolul al III-lea, Diogene Laertios amintea de „Zamolxis, care este adorat de geţi, fiind socotit drept Kronos”.

Dacă Zamolxis (numit adeseori și Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis) a fost identificat încă din antichitate cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, ar putea fi această echivalare corectă? Putem căuta răspunsul în numele zeului. Lingvistul german Paul Kretschmer tâlcuia numele lui Zamolxis ca „rege, stăpân al oamenilor”. Nicolae Densușianu zamolxe-cu-lupiicredea că Zalmoxis înseamnă „Zeul Moș”, fiind format din „zal” („zeu”) și „mox” („moș”). În De rebus Geticis, Guilielmus Bessell afirma că Zamolxis privine din grecescul „zemar” („sub pământ”) şi „ksi („a trăi”), „zemarski” sau „zamarski” transformându-se în Zamolxis („cel care trăieşte sub pământ”). Totuși, răspunsul corect se întâlnește în limba frigienilor, tracii din Anatolia (Turcia de astăzi). E posibil ca numele lui Zamolxis să provină din cuvântul „zemel”, care a dat numele Semele (zeița Pământului pentru greci, mama lui Dionysos). Deosebirea de vocală, „a” în geto-dacicul „zamol” față de „e” în frigianul „zemel” și în grecescul „semele” este un amănunt fonetic local tracic, indo-europeanul „e” sau „o” fiind transformat în „a” la tracii septentrionali și menținut ca „e” la cei meridionali și la frigieni. Prin urmare, „zamol” la tracii de nord (dacii) și „zemel” la tracii de sud și la frigieni înseamnă același lucru, adică „pământ”. Partea finală a numelui lui Zamolxis, „xis”, a fost explicată prin influenţa iraniană ca însemnând „stăpânitor, prinţ, rege, încercare”. În același timp, ar putea fi un corespondent scurtat al sciticului „xais”, ce se traduce prin „rege” sau „stăpân”. În concluzie, sensul corect al numelui Zamolxis este „stăpânul Pământului” sau „regele Pământului”, nume identic cu cel al sumerianului Enki („domnul Pământului” ori „stăpânul Pământului”). Să nu uităm că, în Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu declara că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât «zeu al pământului»”, iar Gheorghe Muşu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Ținând cont și de echivalarea zeului dacilor cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, adevărata identitate a lui Zamolxis iese la lumină. În plus, Enki era și Prometheus al grecilor, cel care a fost crucificat pe Vârful Omu, pe teritoriul zeului dacilor. Ca un amănunt suplimentar, Brașovul (oraș aflat în apropiere de Vârful Omu) a fost numit de către sași Kronstadt, adică „orașul lui Kronos”.

După cum remarca și Mircea Eliade, informațiile despre religia dacilor sunt într-un număr extrem de redus, majoritatea provenind din scrierile lui Herodot. Acest lucru i-a făcut pe cei mai mulți cercetători să concluzioneze că dacii aveau o religie monoteistă, Zamolxis fiind unicul zeu venerat în spațiul carpato-danubiano-pontic. Însă acest lucru nu poate fi sub nicio formă adevărat. Dacii făceau parte din neamul tracilor, despre care știm că erau politeiști. În plus, în Dacia s-au descoperit câteva statuete ale zeiței Bendis, adorată de tracii de pretutindeni. În Herodot și pretinsul monotheism al Geților din 1944, Constantin Daicoviciu scria că în textul lui Herodot se găsesc două divinități: zeul htonic Zamolxis și zeul tunetelor și al cerului, Gebeleizis. Numeroși autori antici greci susțineau că Apollo venea adeseori în Dacia, acolo unde s-a născut Ares, iar Artemis își petrecea și ea o mare parte din timp printre daci. Au supraviețuit din antichitate câteva referiri la Gemenii Zamolxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia dacilor și o zeitate feminină numită Zamolxis. Prin urmare, dacii nu erau monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul tracilor, în religia cărora trebuie să căutăm zeitățile dacice dispărute din istorie.

Descoperind urme ale unei divinități celeste în religia dacilor, câțiva cercetători au considerat că nu poate fi vorba decât despre Zamolxis. Însă în Religia geto-dacilor, Ioan Iosif Rusu scria despre zeitatea htonică Zamolxis: „de o evoluție a lui în putere uraniană, cerească, nu poate fi vorba, căci spațiul ceresc aparținea în mitologia getică altui zeu, stăpânul fulgerelor: Gebeleizis”. Pentru a-și simplifica ipotezele, apărătorii teoriei monoteismului dacic l-au identificat pe Zamolxis cu Gebeleizis. Unii cercetători au refuzat această ipoteză, considerând că Zamolxis era marele preot care a preluat numele zeității pe care o slujea, Gebeleizis. De exemplu, în Das vorrömische Dacien din 1864, Eduard Robert Roesler scria că Gebeleizis și Zamolxis nu pot fi unul și același nume, Zamolxis fiind cel dintâi preot al zeului național Gebeleizis. În La colonne Trajane din 1865, Wilhelm Froehner considera că un om cu inteligență superioară și profet al Daciei, Zamolxe, s-a identificat cu zeitatea locală Gebeleizis. Iar în Zamolxis din 1852, C. Cless nota că marele preot Zamolxis și-a luat numele de la zeul pe care îl servea, fiind consacrat ca daemon și divinitate protectoare sub numele Gebeleizis. Am văzut însă că Zamolxis nu era un simplu muritor, ci chiar primul conducător al planetei noastre, Enki al sumerienilor. Prin urmare, nu putea fi un preot ce a preluat numele zeului furtunii. Dacă este vorba despre divinități diferite, cine a fost Gebeleizis?

Plecând de la afirmația lui Herodot, cum că tracii trăgeau cu săgeţile spre cer în timpul furtunilor, Erwin Rohde nota în Psyche (1894) că acela care tuna și fulgera nu era Zamolxis, ci un duh rău. Însă varianta sa nu a fost acceptată, Gebeleizis fiind o zeitate tracică în toată regula. În lucrarea Die alten Thraker II din 1893, Wilhelm Tomaschek scria că Gebeleizis era „aruncătorul fulgerelor”, forma originală a numelui fiind Sibeleizis sau Zibeleizis. Pentrugebeleizis_by_celerrimus-d62sca4 Eduard Robert Roesler era zeul Soarelui iar pentru Schneider era o zeitate orientală, adorată în chip de taur pe înălțimi de munți. Acest zeu al fulgerelor a fost numit Gebeleizis în nordul Traciei, iar în sud Zbelsurdos sau Zbeltiurdos, nume ce au fost traduse ca „strălucitul”. Pentru Nicolae Densușianu, Gebeleizis înseamnă „capul-lui-zeu”. Ioan Iosif Rusu afirma în Religia geto-dacilor: „se pare că Gebeleizis era considerat zeu suprem într-un sens deosebit, în timp ce, în Tracia, Zbelsurdos apare adesea precedat de numele lui Zeus, fiind așadar un epitet al acestuia, cu care era echivalat, poate considerat identic”. Zeul furtunii, ce avea ca simboluri Soarele și taurul, numit Zeus de către greci, era Enlil al sumerienilor. Numele său, Gebeleizis, este format din „ge” (preluat și de greci, însemnând „Pământul”), „bel” (epitet des întâlnit la popoarele semite, având sensul de „Domnul”), „ei” („și”) și „zis” (echivalent cu „xis”, adică „regele” sau „stăpânul”). Prin urmare, Gebeleizis înseamnă „regele și domnul Pământului”, titlu ce i se potrivește ca o mânușă celui de-al doilea conducător al planetei noastre, Enlil, căruia sumerienii îi atribuiseră numărul 50, adică titlul de rege. Fiind cunoscută aversiunea dintre Enki și Enlil, înțelegem de ce dacii, slujitorii lui Zamolxis / Enki, trăgeau cu săgeți spre cer în timpul furtunilor: pentru a-l goni pe inamicul divinității lor, Gebeleizis / Enlil, zeul furtunii.

Pentru traci, Bendis (al cărei nume a fost tradus prin „cea care leagă”) era zeiţa Lunii, a codrilor, a nopții, a fertilității, a dragostei și a farmecelor. Apelativul ei era Basileie în greacă sau Regina în latină. În cele câteva statuete descoperite pe teritoriul dacilor, zeița poartă o suliță în mâna stângă și o cupă de sacrificiu în cea dreaptă. Bendis, marea Zeiță Mamă a tracilor nu poate fi decât Ninhursag / Inanna a sumerienilor, fosta consoartă a lui Enki și mama lui Marduk, de asemenea zeiță a Lunii și a nopții (simboluri ale familiei lui Enki), a dragostei, a farmecelor și a fertilității, considerată personificarea Pământului. Bendis a fost echivalată cu Cybele, Kybele sau Kybebe, mama zeilor și marea zeiță a Pământului, a roadelor și a iubirii. În Lexikon, Photius scria că la lidieni și frigieni Afrodita se numea Kybebe, iar noi am văzut deja că Afrodita grecilor era Ninhursag a sumerienilor.

556462392_635672

Zeita Bendis

Grecii antici au identificat-o pe Bendis cu Artemis, Hecate şi Persephone (Iștar a popoarelor semite) în mod eronat. Într-adevăr, cultul lui Iștar se întâlnește și în teritoriile tracilor, însă sub aspectul zeiței vegetației, Cotys (după care a fost denumit Cotiso, unul dintre regii dacilor). Se bănuieşte că numele ei înseamnă „bătălie”, „plăcere”, „dorinţă” sau „energie”, deși niciuna dintre aceste interpretări nu este sigură. În cultul zeiței Cotys se practica „scufundarea în apă”, rit de rodire, vrajă de ploaie la începuturi și botez al adepţilor de mai târziu (conform Encyclopedia Pauly-Wissowa). Cultul ei mai practica şi „travestirea bărbaţilor în veşminte femeieşti”, care a atras acuzaţiile de „neruşinată efeminare” (după cum nota Scholia în Satire), aduse practicanţilor cultului, numiţi de asemenea „semifemei şi destrăbălaţi” (conform lui Synesius în Epistulae). Travestiul și prostituția erau părți importante din cultul lui Iștar în Mesopotamia, zeița numită adeseori „curtezana zeilor” și „vulva cerului”, orașul ei sumerian Uruk chiar numindu-se „oraşul curtezanelor sacre”.

Un alt zeu important al tracilor sud-dunăreni era Sabadios sau Sabazios, zeul vegetaţiei în turgescenţă, al formelor pline, al războiului şi al Soarelui, ce avea formă de şarpe bucălat. Aristofan scria în Viespile că „tracii numesc Sabazios pe Dionysos”, nimeni altul decât zeul-șarpe Enki / Zamolxis. Dacă „dios” sau „zios” înseamnă „zeu”, prima parte a numelui său se poate interpreta cu ajutorul limbii egiptene, unde „sa” înseamnă „protecție” iar „ba”, „suflet” sau „spirit”. Prin urmare, Sabazios se poate traduce ca „zeul spirit care protejează”. Evreii au preluat epitetul tracic al lui Enki și l-au transformat în Sabaoth, devenit Savaot în creștinism, una dintre multiplele zeități din Vechiul Testament, unite ulterior într-una singură. De asemenea, sabatul evreilor și al vrăjitoarelor și-a primit numele de la aceiași divinitate.

Pe Enki îl întâlnim în religia tracilor și sub alte aspecte. De exemplu, Dabatopeios era zeul focului şi al făurarilor, un personaj identic cu Hephaistos al grecilor sau Ptah al egiptenilor. Pentru traci, Derzelates, Derzelas sau Derzis era zeul htonian numit de greci Theos Megas („Zeul Mare”), al cărui nume înseamnă „ascunsul, învăluitul”, întocmai ca Amon al egiptenilor și Pluton al romanilor. La frigieni (tracii din Anatolia), Men era zeul Lunii, stăpânul apelor, domnul ploilor, paznicul jurămintelor și legămintelor, stăpânul ținutului morților, numit adeseori și Tyrannos ca expresie a puterii sale, exercitată asupra sorții muritorilor. Pe lângă numele aproape identic cu Min al egiptenilor, zeul războiului și al fertilității, Luna, apa și ținutul morților îl echivalează cu același Enki. De altfel, calendarul tracilor a avut la începuturi și multă vreme după aceea caracter lunar, fără îndoială o influență a cultului primei lor divinități.

Dacă anticii susțineau că Marduk a locuit în Dacia, el fiind după Potop zeitatea supremă a rasei albe, cultul său nu putea lipsi din religia tracilor. artworks-000017964902-5o2qzf-originalNumit de greci Apollo ca zeitate solară sau Ares ca una războinică, Marduk apare la traci sub diferite nume. Ca zeu al războiului, tribul apsintilor din Chersones îl numea Pleistoros, iar tribul crestoni din Mygdonia, Candaon sau Candaios. Marele Călăreț trac, al cărui cult era foarte răspândit în Tracia, purta numele Heros sau Heron, din care a luat naștere Horus al egiptenilor. De multe ori, lângă el era reprezentat un copac în jurul căruia se încolăcea un șarpe. Unul dintre epitetele sale, „Epekoos” („cel care aude, care împlinește”) amintește de Apollo, care era înfățișat în Sparta cu patru mâini și patru urechi, pentru mai buna ascultare și ajutorare a credincioșilor. Iar Horus / Apollo e nimeni altul decât zeul-șarpe Marduk, fiul lui Enki și Ninhursag.

Dacă dacii venerau aceleași zeități ca și restul tracilor, cum se face că doar numele lui Zamolxis a supraviețuit din întregul lor panteon? Răspunsul ignorat de toți cercetătorii nu este atât de complicat pe cât s-ar crede: dacii le atribuiau tuturor divinităților lor același epitet, Zamolxis. Știm deja că ei credeau în Gemenii Divini Zamolxis, la fel cum știm că exista și cel puțin o zeiță cu acest nume. Astfel s-ar explica și diferitele variante ale acestui nume, cum ar fi Zamolxis, Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis; nu era vorba despre un singur zeu cu un nume scris în multiple moduri, ci de mai multe zeități cu același epitet. În plus, astfel înțelegem și diferitele descrieri ale lui Zamolxis, de la zeu htonic la unul uranian sau doar simplu profet divinizat după moarte. Ca exemplu, R. Roesler scria în Romänische studien din 1871 că Ares poate fi Zamolxis sau Zalmoxis, iar ființa lui Zamolxis nu poate fi net deosebită de cea a zeului Soarelui, Gebeleizis. De asemenea, Carl Goos în Skizzen zur culturgeschichte der mittleren Donaugegenden din 1877 afirma că zeitatea specific getică era Zamolxe, care ar putea fi identică și cu Ares al grecilor. Despre Zamolxis știm că era Enki, Gebeleizis era Enlil iar Ares, Marduk. Cei trei nu pot fi unul singur însă acceptând ideea că Zamolxis era doar un epitet aplicat tuturor marilor divinități, toate aceste relatări diferite (doar în aparență) capătă sens. Enki era Zamolxis care locuia într-o peșteră din apropierea Sfinxului din Bucegi, care a construit o uriașă cetate în Țara Luanei din Buzău și care a fost crucificat pe Vârful Omu, Marduk era Zamolxis – Apollo / Ares care locuia printre daci / hiperboreeni și Typhon care a fost închis în Tartarul de sub Munții Apuseni iar Iștar era Zamolxis – Artemis  / Cotys care vizita adeseori Grădina Zeilor din Ardealul dacilor. Pe lângă acești zei ai dacilor mai exista încă un Zamolxis, pierdut în negurile trecutului.

Despre Enoh / Nabu / Noe știm că a fost dus după Potop în Grădina Zeilor / Ardeal, acolo unde a locuit vreme îndelungată aproape de urmașii săi, dacii, care au populat inițial ținuturile din jurul Ardealului. Epopeea lui Ghilgameș ne oferă indicii prețioase în încercarea de a afla unde locuia acesta. După ce a traversat muntele Masu (Vârful Omu) printr-un tunel subteran, Ghilgameș a ajuns în Grădina Zeilor (Ardealul), unde i-a întâlnit pe zeul-Soare Șamaș (Marduk) și pe zeița viței de vie, Siduri (Iștar). A mers spre nord până la o mare întindere de ape, pe care a traversat-o cu ajutorul timonierului Urșanabi, până a ajuns „la obârșia apelor”, acolo unde locuia supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim. Privind harta României, marea apă pe care a întâlnit-o Ghilgameș în drumul său nu poate fi decât râul Olt. Acesta izvorăște din munții Hășmaș, aflați în Carpații Orientali, din același loc din care izvorăsc și râurile Mureș, Bicaz și Trotuș, o adevărată „obârșie a apelor”, așa cum o numește Epopeea lui Ghilgameș. E posibil ca în zona munților Hășmaș să se fi stabilit Enoh / Noe după Potop? În acel loc se află Cheile Bicazului, o zonă geografică lungă de aproximativ opt kilometri, ce leagă10 Moldova de Ardeal. Cheile sunt însoțite de stânci impresionante, turnuri și piramide aparent naturale. O astfel de structură este Piatra Altarului, un masiv stâncos de 1.120 metri altitudine, despre care legendele spun că era folosit de daci pentru ceremonii de cult. Biblia,Epopeea lui Ghilgameș și cea a lui Atra-Hasis susțin că, imediat după Potop, supraviețuitorul Diluviului a construit un mare altar în locul în care a debarcat, pentru a aduce jertfe zeilor. Dacă Enoh / Noe / Nabu / Hermes / Thoth a locuit în Carpații Orientali după inundația globală, dând naștere poporului dacilor, interesant e că istoricul Herodot sugerează același lucru. El scria că tracii adorau în mod special zeităţile numite de greci Ares, Dionysos şi Artemis, adică Pleistoros / Candaon, Sabazios şi Bendis (Marduk, Enki și Iștar), însă regii îl cinstesc cel mai mult pe Hermes, jură pe el şi spun că se trag din el. Ne amintim că tracii sunt urmașii direcți ai pelasgilor, primul popor al lumii, din care a luat naștere omul modern, Homo Sapiens Sapiens. „Șia binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!” (Facerea 9:1), iar tracii au procedat întocmai, colonizând întregul mapamond.

Dacă Enoh a venit după Potop în munții Hășmaș, care era locul exact în care a locuit? Singurul ce poate fi considerat casă a zeului este masivul Ceahlău, aflat în apropiere de Cheile Bicazului și munții Hășmaș. Din motive necunoscute, Ceahlăul este unul dintre cei trei munți sfinți ai creștinismului, alături de Tabor din Israel și Athos din Grecia. Deși nu are altitudinea altor munți din România, masivul Ceahlău este considerat un loc incredibil și chiar magic, ce poate fi văzut în zile senine de pe țărmul Mării Negre (aflat la o distanță de cinci sute de kilometri) sau de pe malul la fel de îndepărtat al Nistrului. Pentru Emilia Arcan, vicepreşedintele Consiliului Județean Neamţ, Ceahlăul „este locul care îţi asigură o relaxare deplină, unde chiar dacă zăpada te înţeapă cu acele ei, nu simţi durerea. Este comuniunea omului cu natura, orice suferinţă sufletească e alinată de cântul păsărilor şi aerul curat. Muntele Ceahlău înseamnă viaţă, linişte, împlinire, înseamnă altceva. Noi nu conştientizăm toate frumuseţile de care suntem înconjuraţi. Piscurile semeţe îţi oferă posibilitatea de a vedea viaţa de dincolo de nori. Priveşti în jos, iar vălătucii de ceaţă te învăluie şi te fac să te simţi copleşit şi mic în faţa unei minuni a naturii, a imensităţii”. Dincolo de măreția peisajului ce taie respirația vizitatorului, Ceahlăul este cunoscut și datorită misterelor care îl înconjoară. La orele răsăritului, deasupra muntelui se produc jocuri de lumini inexplicabile și unice în lume. Localnicii au observat deseori apariții misterioase pe cer și au descoperit pe pășunile din jur cercuri perfect trasate (asemănătoare cu cele din lanurile din toată lumea, atribuite OZN-urilor), pe care le-au pus dintotdeauna pe seama unor ființe misterioase. Călugării de la schitul Durău susțin că văd noaptea, atunci când se duc la rugăciune, ploi de luminițe albastre coborând deasupra piscurilor muntelui. Vârful Toaca de pe masivul Ceahlău are aspect piramidal, baza sa fiind pătrată, iar unghiul pantei nordice de cincizeci și două de grade, identic cu al Marii Piramide din Egipt. De asemenea, raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declarând chiar că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră și jumătate, o imensă hologramăvf toaca naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin Vârful Toaca trece una dintre axele energetice ale Pământului. Iar la doar treizeci de kilometri de Ceahlău a existat, acum aproape șapte milenii, celebra cultură Cucuteni.

Într-o legendă, Dochia, fiica regelui Decebal, a ales muntele Ceahlău ca loc de refugiu din calea romanilor. Înconjurată de soldații împăratului Traian, ea l-a rugat pe Zamolxis să o salveze, iar zeul a prefăcut-o într-o stană de piatră. Într-o altă legendă, baba Dochia și turma ei au înghețat pe munte, transformându-se cu toții în stane de piatră. Stâncile respective pot fi văzute și astăzi, constituind o mărturie vie a acestui mit. O altă legendă spune că demult, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, trăia un căpcăun. El adesea ademenea tinere fete, pe care le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră. Într-o zi, sătenii s-au înarmat cu coase, topoare, paloșe și buzdugane și s-au așezat la pândă în Gura Bistricioarei, așteptându-l pe căpcăun. Acesta i-a zărit din vârful muntelui și, furios, a dezlănțuit o furtună teribilă. Apoi a smuls din creștetul muntelui o stâncă uriașă și a pornit în zbor cu ea către răzvrătiți. Însă duhul cel bun al muntelui RTEmagicC_babele_01.jpgCeahlău, pe care localnicii și-l închipuiau ca pe un bătrân, s-a prefăcut într-un voinic chipeș și, călare pe un cal înaripat, a pornit în urmărirea căpcăunului. După ce l-a ajuns din urmă, duhul Ceahlăului a lovit căpcăunul peste gheare cu paloșul, uriașa stâncă prăbușindu-se departe de oameni, pe malul Bistriței, acolo unde poate fi văzută și astăzi. Localnicii de la poalele Ceahlăului consideră și în prezent că acele plaiuri au fost locuite în trecut „de un neam de uriași, grozav de înalți și de tari, care au fost în cele din urmă înfrânți de urgia cerească”. Ca o completare, în primul secol al erei noastre, poetul latin Marcus Valerius Martialis (cunoscut ca Marțial în limba română) povestea despre „muntele cel faimos din țara hyperboreenilor (Dacia) unde zeii olimpici se legaseră cu jurământ în fața altarului cel mare să lupte contra giganților”. În capitolul al șaselea al Cărții Judecătorilor din Vechiul Testament există o referire la un asemenea altar. Aici, zeul Yahweh îi cere lui Ghedeon să-i ridice un altar pe munte, în locul jertfelnicului închinat lui Baal și al stâlpului acestuia de închinăciune (sau copac sfânt, după interpretarea Bibliei ortodoxe). Chiar dacă acțiunea biblică se petrece în Israel, pe muntele Ceahlău există un loc numit Altarul lui Ghedeon sau Piatra Lată a lui Ghedeon. Iar numele vechi al Ceahlăului este Pion sau Peon, cuvânt care, în greaca veche, înseamnă „casa stâlpului”, o referire la acei stâlpi de tip obelisc, ridicați de antici ca locuri de închinare.

Cine era „duhul” Ceahlăului din legendele locale? Ținând cont că dacii considerau respectivul munte ca fiind sălașul zeului Zamolxis, putem presupune că este vorba despre același personaj. După ce dacii au trecut la creștinism, referirile la zeii antici nu mai aveau ce căuta într-o religie monoteistă. Așa că vechiul mare zeu a fost transformat într-un duh benefic în legendele locale. Iar acest Zamolxis nu este decât Enoh / Noe / Nabu, cel care s-a stabilit pe muntele Ceahlău după Potop, devenind strămoșul dacilor. Se știe că, inițial, el s-a aflat în tabăra Veghetorilor, fiind fiul lui Marduk. Însă, mai târziu, a trecut de partea Celeștilor lui Enlil. Cercetările arată că pe muntele său, Ceahlăul, s-a făcut tranziția  între zamolxianism și creștinism (religia lui Enlil, sub forma lui Iisus), aici fiind ridicate primele altare creștine din Dacia. În prezent, pe Ceahlău există un număr impresionant de biserici și mănăstiri, muntele fiind unul dintre cei mai importanți ai creștinismului ortodox. Interesant e și munții Daciei par să fi fost împărțiți la un moment dat între cei trei Zamolxis. Enoh se afla în Carpații Orientali, Enki în cei Meridionali iar Marduk în Munții Apuseni. Dacă Triunghi Ceahlaul, Omu si Rosia Montanaunim cele trei sălașuri ale acestor zeități, muntele Ceahlău, Vârful Omu și Roșia Montană (acolo unde se presupune că există intrarea în orașul subteran al lui Marduk), rezultă un triunghi echilateral. Nu doar munții Carpați au fost împărțiți între aceste divinități, ci întreg pământul dacilor, cele trei mari regiuni, Ardealul, Valahia și Moldova fiind teritoriile zeilor Marduk, Enki și Enoh / Nabu. După cum spuneam, Enoh a trecut de partea lui Enlil la un moment dat, lucru care se observă și din simbolurile teritoriului său, Moldova: bourul, acvila și steaua cu cinci colțuri sunt elemente asociate cu zeul furtunii. Deși nu cunoaștem prea multe amănunte despre religia dacilor, se observă trecerea de la un Zamolxis la altul în anumite momente ale istoriei. Pe vremea lui Herodot, dacii se închinau unui zeu ce a murit și a înviat, în numele căruia se făceau sacrificii umane. În anul 47 î.Hr., Burebista și Deceneu au reformat religia dacilor, readucând la viață cultul Gemenilor Divini. După ce în 258 a recucerit Dacia ocupată de romani, Regalian a realizat, la rândul său, o reformă religioasă. În tăblițele de la Sinaia, el este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Observăm că purta atât numele lui Enoh (numit și Solomon în folclorul ebraic) cât și pe cel al lui Enlil (care mai era numit și Raman în Mesopotamia), prin urmare putem intui cine era zeul din centrul religiei pe care a impus-o dacilor. Trecerea de la acest cult la creștinism s-a realizat fără probleme, ținând cont că ambele erau închinate aceleiași zeități.

În timpul șederii în Dacia, Enoh a înființat un ordin secret, al solomonarilor. Preoți ai lui Zamolxis, se spune că aceștia au puterea de a controla vântul și ploaia, de a aduce grindină, de a vedea viitorul și de a vindeca diverse afecțiuni. Trăiesc departe de lume, asemenea pustnicilor, în ascunsa cetate a Solomonarul_by_DragonKiraBabariului, dar coboară uneori prin sate pentru a cerși. Nu de nevoie, ci doar pentru a verifica moralitatea oamenilor. Acolo unde nu sunt bine primiți, abat grindina peste respectivul sat. Sunt descriși ca fiind înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice. Mitologia populară susține că solomonarii, numiți zgriminteși în Țara Moților, învață magia dintr-o anumită carte, ce conține toată știința și puterea lor. Uneori călătoresc prin văzduh, călărind balauri, fiind în această postură invizibili. Conducătorul lor se numește Omul Alb sau Uniilă care nu poate fi decât Enoh, ținând cont și de denumirea preluată din dacicul So Lomonius sau ebraicul Solomon. Puterea de a controla vremea ne indică faptul că sunt adepți ai lui Enlil, zeul furtunii. În ziua de azi, mai ales în zonele rurale, se consideră că ordinul solomonarilor încă există, aceștia trăind ascunși în tunelurile de sub munți. Ba unii merg și mai departe, susținând că serviciile secrete române ar colabora cu acești enigmatici preoți magicieni.

Se pare că solomonarii nu își făceau apariția doar printre oamenii de rând, ci și în anturajul conducătorilor noștri. Într-un interviu din 2005, Aliodor Manolea (parapsihologul folosit de Traian Băsescu în campania electorală) susținea că Ștefan cel Mare a câștigat bătălia de la Vaslui cu ajutorul… magiei. Conform unui cronicar turc, după declarația lui Manolea, „Ştefan şi curtea lui, cu vreo 200 de lefegii polonezi, stăteau pe un deal. Surle şi trâmbiţe peste tot. Sultanul dă ordin: să atace infanteria! Între Ştefan şi armata turcă apare un mic norişor. Infanteria începe să atace. Intră în nor. Şi au intrat. Şi au img452intrat. Trei regimente au intrat, dar nu ajungeau pe cealaltă parte! Sultanul ordonă spahiilor să atace şi ei. Şi au intrat în nor şi spahiii, dar nici ei nu mai ieşeau pe cealaltă parte! Cronicarul povesteşte cum toată oastea românească era aşezată pe deal, în genunchi. Ştefan, ţinea sabia ridicată în sus, ca o cruce. Se auzeau sunete de surle, tulnice şi ţimbale. Atunci sultanul a ordonat retragerea (…) Ştefan a încercat să facă acelaşi lucru şi la Războieni. Erau aceleaşi condiţii prielnice ale terenului: pădure, dealuri. Ştefan i-a trimis acasă pe oameni şi a rămas singur cu cei 200 de oşteni apropiaţi  şi cu boierii curţii. Dar de data asta turcii găsiseră antidotul şi norul nu a mai funcţionat! Ce a urmat cunoaştem cu toţii de la istorie”. Se știe că Ștefan cel Mare, un om evlavios, ce a construit numeroase biserici și mănăstiri, avea obiceiul de a-l vizita pe misteriosul Daniil Sihastrul (la sfatul căruia a fost construită mănăstirea Putna). Acest pustnic era considerat sfânt încă din timpul vieții sale, deoarece avea puterea de a vindeca, de a prezice viitorul și de a alunga demoni. Dacă episodul relatat de Aliodor Manolea este adevărat, nu ar fi de mirare ca Ștefan cel Mare să se fi ajutat în lupte de cunoștințele primite de la Daniil. Și nu ar fi de mirare ca acest pustnic cu puteri miraculoase să fie unul dintre solomonari. Un personaj asemănător este Deceneu, vicerege și Mare Preot al lui Zamolxis în timpul lui Burebista și, mai apoi, rege al dacilor. Inițial și el a trăit retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns. Geograful antic Strabon îl descria ca fiind „un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să traiască fără vin”. Deceneu le-a oferit dacilor o importantă reformă socială și religioasă, în același timp opunându-se cu îndârjire pătrunderii în Dacia a cultelor străine. Din descrierea sa constatăm că nu era vorba despre un simplu preot, ci, la fel ca în cazul lui Daniil Sihastrul, de un solomonar. Fără doar și poate, tot un solomonar era și Regalian / Romanh / Romansie / Lomanh / So Lomonius, eliberatorul Daciei ocupate de romani din secolul al treilea.  De asemenea, se presupune că Horea, Cloșca și Crișan au fost tot solomonari.

Se pare că membrii acestui ordin secret, înființat de Zamolxis / Enoh, nu au apărat doar în trecut pământul Daciei de către cotropitori, ci și în ziua de astăzi. În 2010 a fost organizat un exercițiu militar comun româno-israelian în Carpații Meridionali, în apropiere de Sfinxul din Bucegi și de Vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercițiu nu au participat doar militari israelieni, ci și un număr destul de mare de rabini. În același timp, în acea zonă era organizată o tabără pentru șaizeci și cinci de copii israelieni, peste patruzeci la sută dintre cei din tabără fiind parapsihologi. Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prăbușit inexplicabil în zona Colții Țapului, deasupra Poienii Gutanu, situată în partea vestică a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau șase militari israelieni (din nou, același număr sacru al evreilor) și un român, media lor de vârsta fiind puțin peste treizeci și trei de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Dacă zamolxiszeița sioniștilor este Iștar, personaj simbolizat adeseori printr-o felină, interesant este că operațiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonată de una dintre celebrele unități de elită israeliene, așa-numita Unitate 669, ai cărei componenți sunt supranumiți „pisicile”, după emblema unității – o pisică înaripată. Martorii susțin că, în acea zi, înainte de accident, toată zona cuprinsă între Babele – Vârful Omu – Muntele Gaura a fost survolată de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zărite echipe de soldați care păreau că păzesc ceva. Un cioban s-a plâns că nu a fost lăsat să treacă cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ăla ce parcă măsura curentul”. Exact în acea zonă se află celebra „Gură de Rai”, o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o „anomalie magnetică atipică”, așa cum o definesc specialiștii, ce are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare că scopul israeliților în munții Bucegi nu era un exercițiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe. Despre copiii din tabără se presupune că fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum celebrii „copii Geller”. Surprinzătoare este și prezența rabinilor la aceste „exerciții militare”, buni cunoscători ai magiei kabalistice. Unii consideră că respectivul elicopter s-a prăbușit din cauza „Gurii de Rai”, acea zonă de anomalie magnetică ce face praf orice aparat electronic. Totuși, zona a fost survolată de mai multe elicoptere care nu au pățit nimic, prin urmare nu magnetismul muntelui este răspunzător pentru accident. După cum afirma Nirmod Shefer, șeful Statului Major al forțelor aeriene israeliene, starea tehnică a elicopterului era „excelentă”, așadar accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defecțiuni tehnice. Șeful Serviciului Salvamont Bran, Fănica Boboc, declara pentru Mediafax că „elicopterul s-a înfipt într-o stâncă, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însă e greu de crezut că un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi făcut o asemenea greșeală, înfingând aparatul într-o stâncă. Cu opt zile înainte de accident, alte două elicoptere israeliene erau cât pe ce să se prăbușească din cauza unor „defecțiuni tehnice”, aterizând de urgență în zona localității Priboiu din județul Dâmbovița. Care să fie adevărata cauză a prăbușirii elicopterelor? Câțiva soldați români, martori ai accidentului, au acceptat să vorbească sub protecția anonimatului, deși li s-a cerut să jure că vor păstra tăcerea. Cu toții spun că au văzut pe vârful muntelui câțiva oameni ce purtau robe albe, lungi, cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtună, ce a luat pe sus elicopterul israelian și l-a izbit frontal de o stâncă. După aceasta, furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au dispărut. Israeliții s-au speriat și au părăsit zona de urgență, decizând să pună capăt exercițiului așa-zis militar. Misterioșii oameni îmbrăcați în robe, ce au puterea de a controla vremea, nu pot fi decât solomonarii, vechi preoți magicieni ce au misiunea de a păzi pământul sfânt al zeilor.

Legenda Marelui Lup Alb vorbește despre momentul în care conducătorul solomonarilor a primit misiunea de a ocroti pământulwhite-wolves-howl-animals Daciei. Se spune că, în vremurile demult apuse, un preot al lui Zamolxis cutreiera tărâmul Daciei pentru a-i ajuta pe nevoiași dar și pentru a le transmite dacilor că Marele Zeu veghea necontenit asupra lor. Deși nu era în vârstă, acest preot avea părul și barba albe ca neaua. Culoarea neobișnuită a părului și funcția de preot ne indică faptul că era vorba despre Enoh, cel ce a înființat ordinul solomonarilor. Dându-și seama de valoarea slujitorului său, Zamolxis l-a oprit în munți, pentru a-i fi aproape. În scurt timp, fiarele pădurilor au ajuns să-l asculte și să-l considere conducătorul lor pe preotul cu păr alb. Însă cel mai mult îl îndrăgeau lupii, singurii care nu aveau un conducător, doar foamea ținându-i în haită. După un timp, Zamolxis a hotărât să-și transforme slujitorul într-un lup alb, mare și puternic cât un urs, dându-i misiunea de a aduna toți lupii pentru apărarea tărâmului sfânt. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, se auzea urletul Marelui Lup Alb iar lupii de pretutindeni săreau în ajutorul fraților lor umani. Totodată, Lupul Alb era și judecător, pedepsind trădătorii și lașii. Cu toată vigilența zeului și a lupilor, romanii au reușit să se infiltreze printre daci și, în apropiere de marea invazie a lui Traian, au sădit în sufletele unora dintre ei sămânța neîncrederii în Marele Zeu. Astfel, unii daci au început să se teamă că Zamolxis nu le va fi alături în bătălia împotriva romanilor. Cuprinși de frică, acei trădători au început să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre aceștia va fi Marele Lup Alb, al cărui cap plănuiau să îl ofere romanilor în schimbul vieții lor. Lupii supraviețuitori au fug12577_123703894463182_1422628991_nit în inima munților, fără a reveni vreodată în ajutorul dacilor care i-au trădat. Zamolxis și Marele Lup Alb s-au retras în Muntele Sacru, de unde au privit cu durere cum dacii au fost înfrânți de romani din cauza trădării. Într-o altă legendă, apostolul Andrei a fost vegheat de către Marele Lup Alb pe tot parcursul călătoriei sale prin ținutul dacilor. Iar în zilele noastre, nu puțini sunt turiștii care susțin că au fost salvați pe munte de către un lup alb. „În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți?”, se întrebau Felix Crainicu și Cristi Ioniță în Legendele dacilor liberi.

Se pare că solomonarii le ofereau conducătorilor dacilor mai mult decât ritualuri magice în încercarea de a proteja tărâmul zeilor. În miturile grecești, Apollo / Marduk era un arcaș neîntrecut. Unul dintre epitetele sale era Argirotoxos, adică „cel cu arcul de argint”. Săgeata trasă de el își atingea întotdeauna ținta, deoarece nu era una obișnuită, ci o săgeată care purta destinul celui către care se îndrepta. În acele vremuri, zeii obișnuiau să influențeze viețile oamenilor. În Iliada, Homer îi atribuia arcului lui Apollo puterea de a răspândi ciuma și molimele, cum a fost cea care a izbucnit în tabăra grecilor în timpul asediului Troiei. Înainte de a muri, se spune că Apollo și-a lăsat arcul în paza unui mic popor din ținutul Hiperboreei (Dacia). Se spune că paznicii îl încredințează mereu celor mai demni fii ai Luminii, pentru ca forța lui să vină în sprijinul urmașilor acelui popor. Acei paznici nu pot fi decât solomonarii, iar arcul a constituit dintotdeauna un element foarte important pentru poporul daco-român. Dacii săgetau cerul în timpul furtunilor și valurile Dunării în timpul inundațiilor. Marele preot dac Vezina a fost păstrător al însemnelor puterii, printre care se afla și arcul regilor daci. Gelu, conducătorul ardelean care nu a putut fi înfrânt decât prin trădare, a cerut să fie înmormântat alături de arcul său. Ștefan cel Mare, despre care se spune că a fost ajutat în lupte de solomonari, construia mănăstiri acolo unde ateriza săgeata sa. În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, eroul și frații săi s-au supus judecății arcului, fiecare dintre ei trăgând câte o săgeată în sus, acestea lovindu-i doar pe vinovați. De altfel, în mai toate poveștile populare, eroul are întotdeauna, alături de paloș, un arc. Importanța arcului reiese și dintr-un colind din zona localității Sorocii, unde construcția armei reprezintă un procedeu foarte important. Arcul este făcut de nouă meșteri, alegerea lemnului fiind vitală, la fel ca vrăjirea săgeților. Grecii susțineau că respectivul arc a ajuns la un moment dat și la semizeul Herakles (numit Hercules de romani) care, înainte să moară, i l-a lăsat lui Philoctetes. Mai târziu, arcul fermecat a ajuns în posesia lui Odysseus, Homer susținând în Odysseia că eroul era singurul care îl putea încorda, niciunul dintre pețitorii Penelopei nereușind această performanță. E greu de crezut totuși că solomonarii, care îl păzeau ca pe ochii din cap, ar fi permis ca arcul zeului lor să ajungă în mâinile grecilor, fie ei și eroi. Cum e greu de crezut și că vom avea prea curând un conducător care să merite să îi fie încredințat legendarul arc al lui Zamolxis.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2013/10/02/34-zeii-dacilor/





Hiperboreea

29 04 2013

În viziunea grecilor antici, Hiperboreea este un termen ce reprezintă teritoriul situat la nord de Istru (Dunăre). Etimologic, acest nume s-ar traduce „dincolo de Boreas” (vântul nordic în viziunea grecilor).  Pentru vechii greci, Boreas reprezenta o divinitate ce locuia în Tracia, iar tărâmul hiperboreean se afla „dincolo de Tracia”.hiperboreea

Cea mai veche mențiune despre Hiperboreea o întâlnim la Herodot în opera sa Istorii (Cartea IV, capitolele 32-26). Pe lângă Herodot, care a preluat o parte din scrierile sale de la predecesorii săi Hesiod, Homer și Aristeas, toți scriitorii antici afirmă că geții erau un popor hiperboreean. Pindar, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Greciei, consideră că Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe Istru, în Hiperboreea (Olymp. VIII, 47). Tot Pindar ne mai spune că hiperboreii de pe malurile Dunării adorau în „Apollo ca zeu al luminii pe cel mai de seamă zeu al lor.”La Strabon aflăm că „primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului” (Geografia. XI, 6, 2).

Această informație o găsim și la Hecateu din Abdera, care ne informează că hiperboreii din insulele Mării Nordului au ridicat un mare templu de formă circulară unui Apollo băștinaș, zeu al luminii și al focului.

În lucrarea sa intitulată Stromata, Clement din Alexandria ne relatează faptul că Zamolxis era hiperboreu (Stromata, IX. 213). La Oppian aflăm că „cele două fluvii (Nilul și Istrul) , care sunt opuse unul altuia, de o parte și de alta a mării zgomotoase, nu curg cu ape la fel de năvalnic. Istrul rupe splendidele-i frâie puse pe Boreu (Boreas) și străbate zgomotos Sciția, căt este ea de mare, înaintând anevoios printre stânci și promontorii bătute de valuri.” (Oppian, Cynegetica – cf. 39/I, 655). Într-unul din poemele lui Ovidiu, exilat la Tomis (8-17 e.n.) aflăm că acesta se plânge de a fi silit să-și petreacă viața în teritoriul unde bate vantul nordic Boreas:

”Când însă trista iarnă își arată urâta ei față

și pământul s-a făcut alb de gerul ca marmura,

când se dezlănțuie și Boreas și se așterne zăpada sub Ursă

populațiile acestea par strivite de axa popului care tremură. […]”

(Ovidiu, Tristele și Scrisori din Pont, p. 283)hiperboreea jpg

O importantă cetate a dacilor, după geograful Ptolemeu (Geogr. III. 10) era situată pe râul Hierasus (Siret) și se numea Piriboridava, nume care arată o cetate hiperboreeană. Una dintre cele mai precise informații despre Hiperboreea o aflăm la Macrobiu: Regiones quas praeterfuulunt Tanais et Ister, omnesque super Scythie locum quorum indigenas vetustat Hyperboreos vocavit (Comm. in Somnium Scipionis, II. 7). „Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene”. La Apollonius din insula Rhodos aflăm că hiperboreii sunt pelasgi ce locuiesc în nordul Traciei” (Argonautice, II, 5, 675). Marțial numește triumful împăratului Domițian în fața Dacilor Hiperboreus triumphus și în altă parte Gigantes triumphus (Ep. VIII, 78): „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins Hiperboreeilor” (Ep. VIII, 50).

Istoricii și geografii din Evul Mediu localizau Hiperboreea undeva în extremitatea nordică a continentului, unii localizând fabulosul tărâm chiar în regiunea Arctică. Aceste localizări sunt evident exagerate, dat fiind faptul că jumătatea nordică a Europei era acoperită de gheață în Holocen, perioadă glaciară care a început acum aprox. 12.000 de ani și continuă până în prezent.

Bibliografie

 

Iscru G.D., Geto-Dacii, națiunea matcă din spațiul Carpato-Danubo-Balcanic, Casa de editură și librărie Nicolae Bălcescu, București, 1995. 

Lovinescu Vasile, Dacia Hiperboreană, Editura Rosmarin, București, 1996.

Nour Andrei, Cultul lui Zamolxis. Credințe, rituri și superstiții geto-dace, Editura Antet, București, 2005.

descopera.org





Celtii ,vanatorii de capete ai Europei

28 03 2013

Celtii,vanatorii de capete din Europa

Orice referire la practica vanatorii de capete ar trimite cu gandul, inevitabil, la misterioasele triburi amazoniene, vest africane sau la cele din insulele Oceaniei. Marturii despre astfel de obiceiuri macabre intalnite in zonele exotice ale Terrei nu sunt putine, iar istoria explorarilor din trecutul mai mult sau mai putin apropiat abunda in povesti terifiante de acest gen. Si totusi, vanatoarea de capete pare sa se regaseasca din plin chiar si in istoria Europei. In plin proces de conturare a popoarelor, in urma cu peste doua milenii, celtii de pe Batranul Continent excelau in ceea ce va ramane cunoscut in istorie drept „cultul capetelor”.

Celtii

In ciuda faptului ca urme ale civilizatiei celtice se regasesc in toata Europa, din sudul Peninsulei Iberice, in Turcia de astazi si pana in nordul Irlandei, putine sunt lucrurile care se stiu cu certitudine despre enigmaticii razboinici antici. Daca in jurul anului 800 i.e.n., proto-celtii puneau bazele culturii Hallstatt in centrul Europei, in urma cu circa 2500 de ani ei ajunsesera deja sa domine cea mai mare parte a continentului european.

CELTII

Primele marturii scrise despre existenta lor apar in 517 i.e.n., in lucrarile eruditului grec Hecatus din Milet, cel care vorbeste despre asa numitii keltoi pe care ii localizeaza in apropierea Massiliei (Marsilia de astazi) si chiar mentioneaza un puternic centru al acestora, orasul Nyrex, locatie inca nedescoperita de catre arheologi.Herodot va merge chiar mai departe si va descrie puternice comunitati de keltoi la izvoarele Dunarii si inIberia, ipoteza plauzibila avand in vedere ca unele dintre cele mai vechi izvoare celtice se regasesc tocmai in aceste zone geografice.

Nici scrierile altor istorici antici nu fac prea multa lumina in ceea ce reprezenta civilizatia celtica. Daca Diodorus Siculus si Strabon considera ca originile acestora se aflau in sudul Frantei, Pliniu cel Batran  vorbeste despre Celtiberia, Tara celtilor iberici, localizata in delta raului Guadalquivir in sudul Portugaliei.

De abia in 1825, odata cu descoperirea sitului La Tene din Elvetia, istoricii au putut oferi o posibila teorie cu privire la zonele populate cu precadere de celti. Ideea general acceptata astazi este aceea ca enigmatica civilizatie se regasea, in mare parte, pe teritoriul de astazi al Elvetiei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, in estul Frantei, sudul Germaniei si in vestul Romaniei. Ipoteza este sustinuta si de arheologul Douglas Palmer care, in volumul intitulat „Neanderthalienii”, mentioneaza existenta primelor valuri de indo-europeni inca de acum 9000 de ani, precum si dovezi ale prezentei proto-celtilor in centrul Europei continentale si in Insulele Britanice inca de acum 6000 de ani.celtii razboinici

Cert este ca, odata cu expasiunea popoarelor de origine germanica, a dacilor si a romanilor, celtii au fost restransi la comunitatile din Insulele Britanice, astfel incat, cel mai tarziu la mijlocul primului mileniu, limbajul celtic disparuse in totalitate din Europa continentala. In prezent, limba celtica se regaseste in cateva dialecte britanice, asa numitele gaelic.

Razboinicii vanatori de capete

Asa cum era de asteptat, cele mai vechi mentiuni despre arta razboiului la celti si despre infioratoarele colectii de capete cu care acestia se mandreau, vin de la romani, cei care ale caror confruntari cu razboinicii antici aveau sa dureze secole intregi. Si cu toate acestea, pana in secolul al XIX-lea scrierile  istoricilor latini au fost aspru combatute, fiind privite ca o propaganda negativa asupra adversarilor lor, lucru des intalnit in analele romane. In fond, ar fi fost acelasi lucru ca si cum i-ai fi intrebat pe colonistii americani ce parere au despre indienii Sioux, sau pe invadatorii germani din timpul celui de al doilea Razboi Mondial despre populatia din Polonia.

Istorici clasici precum Strabon, Titus Livius, Julius Florus sau Pausanius priveau cu dispret modul in care celtii isi purtau bataliile asemanandu-i, in cel mai fericit caz, cu animalele salbatice. Mai mult, Dionisius din Halicarnas, istoricul grec contemporan cu Iulius Cezar, care a trait nu mai putin de 22 de ani in mijlocul elitei intelectuale de la Roma, ii va descrie amanuntit pe adversarii armatelor imperiale, intr-un mod care tradeaza dispretul romanilor fata de barbarii din afara granitelor: „Maniera lor de lupta este asemanatoare, in mare masura, cu cea a salbaticiunilor, bazata pe intamplare si pe furie. In momentul atacului ei isi ridica sabiile si se arunca cu toata greutatea corpului asupra adversarului asemenea unor taietori de lemne, lovind la intamplare ca si cum ar vrea sa despice in bucati tot corpul inamicului, impreuna cu scutul, cu armura protectoare, cu tot..”

Dovezile arheologice din ultimele doua secole arata insa ca descrierea lui Dionisius nu este decat o exagerare. In fond, romanii ajunsi in Britania se vor simti net inferiori in fata carelor de lupta, a coifurilor si scuturilor celtice precum si in fata inventiilor pe care le vor prelua ulterior si pe care si le vor atribui.

razboinicii celti

Conform istoricilor, stilul de lupta al celtilor era unul care se baza, in mare parte, pe intimidarea inamicului. Daca pana in secolul IV i.Hr., acestia alegeau sa lupte complet goi, singura diferenta dintre nobili si razboinicii de rand facand-o colanele din aur sau bronz pe care liderii armatelor le purtau la gat, celtii vor inventa, dupa aceasta data, armura alcatuita din inele de fier precum si coifurile solide impodobite cu motive zoomorfe menite sa inspaimante adversarii.

Succesul celtilor pe campul de lupta se baza pe o strategie simpla: aceea de a starni groaza adversarilor si de a-i sili sa se retraga. Infruntarile erau precedate de sunetul infricosator al carnyx-urilor, instrumente muzicale asemanatoare unor tuburi verticale, dotate in varf cu reproduceri ale unor capete de mistret sau de sarpe. Se spune ca sunetul acestora era asemanator zgomotelor emise de salbaticiunile cuprinse de furie. Urma apoi o etalare a strigatelor razboinice si a injuriilor aduse inamicului pentru ca, la un semn, cei mai robusti si mai viteji dintre razboinici sa se arunce asupra armatei adverse. In urma lor, venea gloata dezlantuita a celtilor. Daca o astfel de strategie dadea gres prima oara, luptatorii se retrageau pe pozitiile initiale si, pur si simplu, o luau de la capat.

Ceea ce avea, insa, sa ii oripileze pe romani era practica straveche a celtilor de a colectiona capetele razboinicilor adversi, demni de apreciere. Historia, lucrarea istoricului Diodorus Siculus, descrie detaliat aceasta practica macabra: „Ei reteaza capetele celor invinsi pe campul de lupta si le leaga de gatul cailor sau de centura de la brau. Acasa le imbalsameaza in ulei de cedru si le pastreaza in cufere pentru a le prezenta cu mandrie oaspetilor, spunand ca unul dintre stramosii lor, tatal sau chiar ei insisi au refuzat sume mari de bani pentru ele. Unii dintre ei se lauda chiar ca au refuzat echivalentul in aur al greutatii capului”.

Nu se stie exact momentul in care celtii au inceput sa colectioneze capetele invinsilor. Cert este ca in credintele acestora, sufletul, sau ceea ce numeau ei suflet, salasluia in capul unei persoane. Astfel, pastrarea craniilor razboinicilor demni de respect nu insemna numai o etalare a curajului ci si o practica prin care virtutile invinsului reveneau invingatorului. Celtii mai erau convinsi de faptul ca, expunand capetele adversarilor in curtea casei sau la granitele tarii, acestea vor incepe sa strige in momentul in care inamicii intentionau sa se apropie, alertand pe cei care le detineau. Dovada sta si stravechea legenda celtica in care capul uriasului Bran cel Binecuvantat, protectorul Britaniei in vremuri imemoriale, a fost ingropat pe malul Canalului Manecii pentru a-i proteja pe britoni de orice invazie venita de pe mare.

Comertul cu capete

Invingandu-si oroarea fata de practica celtica de colectionare a capetelor, romanii au vazut in aceasta o posibilitate de a-si asigura granitele. Latinii nu numai ca au incurajat decapitarea adversarilor ba chiar au oferit sume importante de bani celor care aducea capetele talharilor, ale tradatorilor sau, pur si simplu, ale barbarilor inamici. Avea sa inceapa, astfel, una dintre primele actiuni la scara larga a vanatorilor de recompense.

Cronicile romane pomenesc numele unui celt din zona Rinului (Austria de astazi), pe nume Charietto ale carui actiuni de vanatoare vor ingrozi intreaga populatie de origine germanica. Pornind ca un simplu talhar, lui Charietto i se va refuza inrolarea in armata romana, din motive necunoscute, acesta alegand, in schimb, meseria mult mai profitabila de mercenar.celtii,vanatorii de capete ai Europei

Celtul opera, in special, noaptea, folosind saculeti cu grane pentru a suprima strigatele victimelor pe care le decapita in somn. Atat de mult ii crescuse reputatia incat ajunsese, in scurt timp, sa coordoneze o intreaga banda de vanatori de capete. Comandatii legiunilor romane, care ii ofereau recompense generoase pentru terifiantele trofee, il vor folosi chiar si in timpul razboaielor cu triburile germanice, atunci cand Charietto se strecura in taberele inamice pentru a taia capetele celor mai de seama razboinici. Se spune ca numarul victimelor sale era de ordinul sutelor sau chiar miilor.

Norocul avea sa il paraseasca in timpul unei confruntari cu Alemanii, trib germanic, cand, neputandu-se retrage a fost ucis cu mai multe lovituri de sulita.

Vestigiile de pe Somme si La Tene

Desi istoricii combatusera indelung mentiunile romane privitoare la taierea capetelor, descoperirea in 1825 a sitului arheologic de la La Tene, pe malul lacului Neuchatel din Elvetia, avea sa schimbe radical opinia acestora. Situl care continea peste 2500 de artefacte celtice, in marea lor majoritate arme si bijuterii, oferea indicii despre sacrificii umane practicate in cadrul riturilor religioase de catre stravechea civilizatie. De data aceasta, latinii avusesera dreptate. Datorita bogatiei artefactelor descoperite aici, La Tene va deveni sinonim cu misterioasa civilizatie celtica.

O alta descoperire majora in favoarea istoricilor romani, a survenit intamplator in timpul Primului Razboi Mondial. In timp ce sapau transeele de la Ribemont, pe frontul de la Somme, soldatii francezi descopereau urmele unei batalii care avusese loc in acelasi spatiu in urma cu peste 2200 de ani. Ei aveau sa descopere ramasitele a circa 500 de razboinici, cu varste cuprinse inte 15 si 40 de ani, majoritatea acestora prezentand urme ale unor rani majore, asa cum se intampla in cazul plagilor din timpul razboaielor. Ceea ce i-a socat pe descoperitori era, insa, faptul ca nici unul dintre corpurile celor ingropati aici nu avea craniu, iar urmele de taieturi din zona vertebrelor cervicale demonstrau ca acestea fusesera retezate cu ajutorul cutitelor.images (2)

Conform lui Jean-Louis Brunaux, arheologul care a supervizat lucrarile la situl de pe Somme, lupta avusese loc in anul 290 i.e.n. intre doua armate celtice, una apartinand tribului Armoricanilor (trib breton) in timp ce cealalta apartinea tribului Ambienilor (trib belgic). Faptul ca absolut toate cadavrele fusesera decapitate, fie ale celor invinsi, fie ale celor invingatori, arata clar ca razboinicii celti prezentau respectul cuvenit tuturor combatantilor cazuti pe campul de lupta.

Dovezile arheologice ulterioare i-au ajutat pe cercetatori sa isi creeze o imagine a modului in care celtii isi pretuiau strabunii si adversarii demni de respect. Casele acestora erau adevarate temple in care istoria, virtutile si faptele de arme ale celor decedati se regaseau in craniile expuse la vedere. Decapitarea la celti nu era privita absolut deloc ca un act de barbarie ci, mai degraba, ca parte a unei complexe si inca misterioase practici religioase.

 

sursa bibliografica:descopera.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News