Civilizatiile Marii Negre

23 03 2018

 Lumea Mării Negre şi a ţămurilor acesteia, este atestată încă din zorii epocilor istorice. Caracterul specific al istoriei regiunilor pontice corespunde unei tendinţe generale de continuă schimbare a culturilor şi civilizaţiilor existente aici. Nenumărate comunităţi umane au dispărut în negura timpurilor, înlocuite prin migraţie, amestec sau  asimilare de popoare şi naţiuni mai puternice, superioare din punct de vedere existenţial.

   Înaintea civilizaţiilor antice, clar definite de sursele istorice şi de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, arheologia preistorică descoperă în zonele adiacente Mării Negre, niveluri de locuire şi de existenţă umană, mult mai vechi.

Homo neanderthalensis

Oamenii de Neanderthal

   Acum 44.000 de ani, de-a lungul râului Nistru, o ceată a oamenilor de Neanderthal trăia şi vâna în stepa din Ucraina de azi. Ca tabără pentru vânătorile lor, oamenii primitivi foloseau un adăpost simplu, construit cu ajutorul oaselor de mamut. Construcţia circulară găsită într-un sit arheologic din apropierea oraşului Molodova, în estul Ucrainei, are un diametru de 8 metri şi este alcătuită din 116 oase de mamut, inclusiv cranii.

Oamenii de Neanderthal au fost descoperiţi pentru prima dată în Valea Neander din Germania, în anul 1856. Au trăit în Europa şi o bună parte din Asia. Conform datelor obţinute din fosile, neanderthalienii au avut 99,5-99,9% din bagajul genetic similar cu cel al oamenilor moderni. Se pare că au apărut în urmă cu circa 500.000 ani şi au dispărut acum 30.000 ani. Numărul total probabil al acestei populaţii, în perioada lor de maximă expansiune, nu a depăşit niciodată 15.000-20.000 de indivizi. Totuşi ei au reuşit să reziste, chiar şi când răcirea climei a transformat o mare parte din teritoriul lor în ceva asemănător nordului Scandinaviei de astăzi, o tundră îngheţată şi pustie, cu orizontul sumbru întrerupt de câţiva copaci piperniciţi şi licheni. Omul de Neanderthal este creatorul culturii musteriene. La fel ca şi omul modern, neanderthalienii confecţionau unelte, arme şi chiar podoabe, îşi îngrijeau răniţii şi îşi îngropau morţii.

Homo neanderthalensis

Răspândirea omului de Neanderthal în Europa

   În urmă cu 40.000 ani, ajunge în Europa omul modern (Homo sapiens). Stabilit mai întâi în zona Mării Negre, pătrunde de-a lungul bazinului Dunării până în Europa Centrală si apoi în Europa de Vest, unde este regăsit acum circa 32.000 de ani. Timp de cel puţin 10.000 de ani, Omul de Neanderthal convieţuieşte în Europa cu omul modern, după care dispare. În urma interacţiunii dintre cele două specii, Homo sapiens a împrumutat o parte din ADN-ul omului de Neanderthal (1-4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia provine de la omul de Neanderthal).

Oamenii preistorici din Europa

Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) şi omul modern (Homo sapiens) (Reconstrucţie realizată de Elisabeth Daynes)

   În afara urmelor din paleolitic, în regiunile din jurul Mării Negre, sunt cunoscute mai ales aşezări din neolitic, aparţinând unor populaţii şi culturi diferite: Vinča, Starčevo-Criș, Hamangia, Cucuteni-Tripolie, Nipru-Doneț.

Neolitic

Făuritor de unelte

Neolitic

Cultivator

 

Neolitic

Ocupaţii casnice

   Una dintre cele mai impresionante culturi neolitice este cultura Cucuteni-Tripolie care se întinde pe o arie de 350.000 de km², cuprinsă în nord-estul României (Ariuşd, Cucuteni), Republica Moldova (Petreni) şi Ucraina de sud-vest (Tripolie).

Cultura Cucuteni Tripolie

   Dezvoltându-se pe o lungă perioadă de timp (cca. 5.500-2.750 î.e.n.) şi aflate într-un stadiu foarte avansat de evoluţie, triburile Cucuteni, au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Decorul predominant al ceramicii Cucuteni-Tripolie este cel în spirală (creând astfel o iluzie optică puternică), cu numeroase variante şi combinaţii, iar culorile folosite cu precădere sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul.

Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat.

Vas ceramic Cucuteni

Vas ceramic „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

Vas zoomorf Cucuteni

Vas ceramic zoomorf „Cultura Cucuteni“ (Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

   Tradiţia istorică şi literară păstrată de scriitorii greci, care înainte şi după Herodot s-au ocupat de regiunile pontice, semnalează la Marea Neagră, în epoca străveche, popoare a căror rasă este greu de precizat. Acestea foloseau un limbaj diferit de cel indo-european şi aveau ca trăsătura esenţială a organizării lor sociale, matriarhatul, a cărui influenţă se regăsea în domeniul religios prin divinitatea principală a acestor locuitori din preistorie care era „Zeiţa Mamă“.

Sauromaţii, meoţienii, sindienii, tauriscii sunt unele din popoarele acelor timpuri, ale căror denumiri nu prezintă totuşi garanţiile unei perfecte autenticităţi. Organizarea acestora şi concepţia despre familie şi societate, era opusă regimului patriarhal al popoarelor indo-europene care îşi fac apariţia în bazinul Mării Negre în a doua jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., la începutul epocii bronzului.

Marea Zeita

Zeiţa Mamă „Cultura Cucuteni“ (Venus din Drăguşeni, Muzeul Judeţean de Istorie, Botoşani)

 

   În eneolitic (epoca aramei), grupurile unei populaţii sosite din sud-vestul Siberiei dezvoltă în nord-estul Mării Negre, o civilizaţie foarte bogată (Cultura Yamna), care folosea pe scară largă metalele. Caracteristic acestei culturi sunt mormintele de înhumaţie, acoperite cu bârne, peste care se ridicau tumuli de pământ (kurgane). Mormintele principale, de obicei cu un conţinut sărac, cuprind schelete chircite, sau aşezate pe spate cu picioarele strânse şi acoperite cu ocru. În pământul supraînălţat au fost găsite deseori, numeroase înmormântări secundare (fie ale celor ce au ridicat mormântul, fie ale unor populaţii ulterioare). De obicei, mormintele secundare nu au inventar, doar ocru (presărat sau sub formă de bulgăraşi). Uneori, în astfel de tumuli au fost descoperite statui de piatră (menhire).

Cultura Yamna

„Cultura Yamna“ (Ямная культура), cca. 3.600-2.300 î.e.n.

Cultura Kurganelor

„Oamenii kurganelor“

   Ipoteza kurgană este una dintre teoriile privind originile indo-europene, potrivit căreia oamenii aparținând unei culturi arheologice numite „cultura kurganelor“ (din care făceau parte „Cultura Yamna“ sau cultura „Pit Grave“ și culturile precedente Samara și Srednîi Stog) localizată în stepa nord-pontică, au migrat spre Europa şi Asia, în mai multe valuri (cca. 3.500-2.200 î.e.n), formând prin asimilarea populaţiilor străvechi neolitice, un nou grup de popoare (indienii, perşii, mezii, sciţii, hitiţii, celţii, grecii, latinii, tracii, germanii, slavii, popoarele baltice). Teoria culturii kurganelor a fost formulată în anii 1950 de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas.

Vas ceramic Yamna

Vas ceramic „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

 

Varfuri de sageti Yamna

Vârfuri de săgeţi „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

   În regiunea Kubanului, au fost create în această perioadă obiecte caracteristice, cu reprezentări frecvente de lei şi tauri, în care se văd influenţe din ţinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia.

Cultura Maikop

Taur „Cultura Maikop“ (Майкопская культура) (Государственный Эрмитаж)

   Printre primele popoare indo-europene menţionate la ţărmurile Mării Negre, se regăsesc cimerienii care se aşează şi stăpânesc litoralul septrional, de la limitele estice ale României până la extremitatea orientală a Ucrainei şi care se suprapun populaţiilor preexistente. Civilizaţia bronzului din Ucraina le este contemporană. În sud apar în aceiaşi epocă frigienii, iar în vest se aşează popoarele pretracice. O altă ramură a indo-europenilor se aşează în părţile nordice şi centrale ale Asiei Mici. Aceste popoare au dat naştere civilizaţiei hitite, dar se pare că nu au existat decât slabe contacte între aceste două grupuri de popoare indo-europene, stabilite în jurul bazinului pontic. Interesele Imperiului Hitit îl orientau spre sud şi sud-est şi îl puneau frecvent în legatură cu Egiptul şi Mesopotamia, ţări de veche civilizaţie.

 

Zeul furtunii

Zeul hitit al furtunii (Gaziantep Arkeoloji Müzesi, Turcia)

   „Zeule hitit al furtunii, stăpânul meu, şi voi, zei, stăpâni ai mei, aşa este: se păcătuieşte!
   Şi tatăl meu a păcătuit şi a călcat vorbele zeului hitit al furtunii, stăpânul meu. Eu însă nu am păcătuit cu nimic. Aşa este: păcatul trece de la tată asupra fiului. Şi asupra mea a trecut păcatul tatălui meu.
   Acum eu recunosc în faţa zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi în faţa zeilor, stăpânii mei: aşa este, s-a păcătuit.
   Şi pentru că acum am recunoscut păcatul tatălui meu, fie ca gândul zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi al zeilor, stăpânii mei, să se îmblânzească din nou!
   Fiţi de partea mea şi îndepărtaţi ciuma din ţara Hatti!“
    (Regele hitit Murşili al II-lea, cca. 1334-1306 î.e.n., Rugăciune pentru îndepărtarea ciumei) 

Rhyton

Rhyton hitit de argint (secolele XV-XIII î.e.n., Metropolitan Museum of Art, New York City)

 

 

Dregatori hititi

Dregători hitiţi (Basorelief din Karkemiş, secolul al VIII-lea î.e.n., Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

   Până la venirea sciţilor din stepele asiatice, bazinul Mării Negre rămâne sub dominaţia cimerienilor la nord şi a frigienilor şi a hitiţilor la sud de Euxin.

Indo-europenii

Indo-europenii, anul 1000 î.e.n.

   În secolul al VIII-e î.e.n. cimerienii, dizlocaţi din câmpiile ucrainiene de sosirea sciţilor victorioşi, îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, pătrunzând prin Caucaz şi Balcani în Asia Mică. Aici vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea este ucis în campania din nordul Iranului, întreprinsă împotriva lor. În jurul anului 700 î.e.n., cimerienii asediază Gordiumul şi cuceresc Frigia, iar Midas, celebrul rege frigian, se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Sub conducerea lui Teushpa, cimerienii se infiltrează în Cilicia și Tabal dar sunt înfrânţi lângă Hubushna (679 î.e.n.), de regele asirian Assarhaddon. Triburile invadatoare ale cimerienilor vor continua însă să întreprindă incursiuni şi campanii războinice, ameninţând puterile Orientului Mijlociu. Între anii 670-640 î.e.n., atât izvoarele asiriene cât şi cele greceşti îi semnalează pe cimerieni acţionând în vestul Anatoliei, prădând şi ocupând regatul Lydiei, jefuind şi incendiind sanctuarul Artemidei din Efes şi atacând regatul Asiriei. Regele lor, Dugdame şi fiul său Sandakkurru, îşi găsesc sfârşitul. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi răspândiţi pe zone vaste) sunt înfrânţi şi asimilaţi de popoarele din Anatolia.

   Sciţii constituie ramura nordică şi nomadă a marelui popor al iranienilor, dar spre deosebire de mezi şi perşi stăpânitori peste lumea civilizată a sedentarilor, ei rămân legaţi de obiceiurile stepei de unde provin. Centrele lor principale se găseau în Kuban şi în stepa întinsă de la nordul Mării Azov până la Cotul Niprului. De aici pătrund prin Galiţia Orientală până în Silezia şi Câmpia Panonică, prin Basarabia şi Moldova până în Podişul Transilvanean, iar prin Muntenia şi Dobrogea ameninţau tracii din Peninsula Balcanică. Aşezarea sciţilor în bazinul pontic este datată în secolul al VIII-lea î.e.n., iar înaintarea acestora spre Europa Centrală şi Balcani în secolele V şi IV î.e.n.

Scythia

 

   Sciţii sunt împărţiţi după cum menţionează Herodot în călăreţi (războinici) şi plugari, aceştia din urmă îndeletnicindu-se cu cultivarea grâului, pentru ei şi pentru al vinde coloniilor elene din bazinul pontic. Tipul războinicului scit era arcaşul călare. O cavalerie incredibil de mobilă formată din arcaşi infailibili, le-a conferit un avantaj militar enorm asupra sedentarilor. Scitul se mărgineşte să-şi arunce săgeţile şi să dispară, ca să se reîntoarcă şi să răpună duşmanul istovit. Nu i se cunoaşte altă armă în afară de arc şi de tolba plină cu săgeţi, decât pumnalul cu mâner lung „akinakes“, prins la brâu, răspândit în întreg Iranul şi neputând servi decât la lupta corp la corp.

Darius fondatorul marelui Imperiu Persan încearcă cel dintâi să-i supună pe sciţi în regiunea Dunării, dar îşi dă seama de imposibilitatea ca o armată regulată să urmărească la nesfârşit într-un spaţiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat.

Razboinici sciti

 

 

Akinakes

Pumnalele de tip „akinakes“ erau una din categoriile de arme caracteristice sciţilor, întâlnite în numeroase morminte, atât în nordul Mării Negre, unde s-a aşezat această populaţie încă din secolul al VIII-lea î.e.n., cât şi în zonele penetrate ulterior. (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

   Sciţii reprezintă primul val care poate fi identificat cu siguranţă, din marele val de invazii ce s-a revărsat timp de mai bine de două milenii din adâncurile stepei asiatice spre Europa. Aceşti primi invadatori nomazi vor întemeia un imperiu iranian, a cărui putere va garanta drumurile de comerţ, asigurând astfel înflorirea unei civilizaţii, unde vor fi reunite într-o primă sinteză influenţele Mediteranei elenice şi cea a stepelor din Asia.

Vas scit

Vas scit de argint aurit, decorat cu scene de vânătoare, secolele IV-III î.e.n., descoperit în kurganul de la Soloha (Курган Солоха)

Vas scit

Vas de electrum (aliaj natural de aur şi argint), decorat cu scene din viaţa sciţilor, 400-350 î.e.n., descoperit în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

Cerb de aur

Cerb de aur, ornament pentru scut, descoperit în kurganul de la Kostroma (Костромской курган)

Pantera de aur

Panteră de aur, ornament pentru scut descoperit în kurganul de la Kelermes (Келермесский курган)

Cercei de aur

Cercei din aur şi email, 350 î.e.n., descoperiţi în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

   Începând cu secolul al VII-lea î.e.n. colonizatorii greci pătrund în bazinul pontic urmându-le probabil navigatorilor fenicieni. Primii exploratori ai ţărmurilor Mării Negre au fost coloniştii din Milet, un oraş de pe coasta egeeană a Asiei Mici, aparţinând ramurii ionice a elenilor.

Surse bibliografice: Gheorghe Bratianu, Marea Neagra de la origini pana la cucerirea otomana





Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/





Cucerirea socială a Pământului – Edward O. Wilson

25 09 2016

Am creat o civilizaţie de tip Războiul Stelelor, cu emoţii din Epoca Pietrei, instituţii medievale şi tehnologie pe potriva zeilor.

  • Din Paleolitic, fiecare trib şi-a inventat propriul mit al creaţiei, imaginând fiinţe supranaturale modelate de mediul înconjurător. Mitul creaţiei este un instrument de supravieţuire. Conflictul tribal, în care credincioşii dinăuntru erau asmuţiţi împotriva necredincioşilor din afară, a fost o principală forţă motrice care a modelat natura umană biologică.
  • Conştiinţa nu a fost proiectată pentru autoexaminare, ci pentru supravieţuire şi reproducere. Gândul conştient este condus de emoţie; în esenţă şi în totalitate este devotat scopului supravieţuirii şi reproducerii.
  • Trăim pe seama inteligenţei conduse de cerinţele instinctului animalic. Acesta este motivul pentru care distrugem necugetat biosfera şi, odată cu ea, propriile noastre perspective de existenţă permanentă.cucerirea-sociala-a-pamantului
  • Cimpanzeii comuni şi cimpanzeii bonobo au o istorie evolutivă care începe acum 6 milioane de ani, momentul estimat în care ramura lor s-a despărţit de ascendenţa umană. De ce ei nu au atins nivelul uman? Răspunsul ar putea fi investiţia mai redusă pe care strămoşii cimpanzeilor comuni şi ai cimpanzeilor bonobo au făcut-o în capturarea şi consumul de animale vii. Populaţiile care au evoluat spre speciile Homo s-au specializat într-un consum masiv de proteine animale.
  • Un simţ acut al empatiei contează enorm şi aduce cu sine abilitatea de a manipula, de a căpăta cooperarea altora şi de a trişa. Inteligenţa socială este rentabilă.
  • Coeziunea impusă de concentrarea grupurilor în locuri protejate a fost mai mult decât un simplu pas înainte prin labirintul evolutiv. A fost evenimentul care a declanşat impulsul final ce a condus la specia Homo sapiens modernă.
  • Acum pare posibil să schiţăm o explicaţie îndeajuns de întemeiată a motivelor pentru care condiţia umană este un fenomen singular:
         :: prima preadaptare a fost vieţuirea pe sol. Pentru a progresa tehnologic dincolo de stadiul pietrei cioplite şi al ţepuşelor de lemn este nevoie de foc. Focul a permis gătirea hranei, iar împărţirea hranei gătite
      :: a doua preadaptare a fost o talie corporală mare, de dimensiuni atinse în istoria Pământului doar de un procentaj minuscul de specii animale terestre.
         :: a treia preadaptare a fost apariţia mâinilor apucătoare.
         :: apoi – modificarea alimentaţiei, de natură să includă carne, care furnizează o mai mare energie pe gram consumat, comparativ cu vegetalele. Avantajele cooperării în obţinerea cărnii au condus la formarea unor grupuri bine organizate.
  • Selecţia multietajată. Selecţia multietajată constă în interacţiunea dintre forţele de selecţie care ţintesc trăsături ale membrilor individuali şi alte forţe de selecţie care ţintesc trăsături ale grupului ca întreg.
  • Precursorii lui Homo sapiens formau grupuri bine organizate, ce concurau pentru teritoriu şi alte resurse limitate. Această competiţie este de aşteptat să fi afectat aptitudinea reproductivă genetică, adică proporţia de urmaşi personali a fiecărui membru, dat fiind că o persoană putea muri într-un conflict între grupuri. Ne putem aştepta ca rezultatul conflictului să fi determinat trăsăturile comportamentului social din fiecare grup: mărimea şi coeziunea grupului, calitatea comunicării şi diviziunea muncii. Pe de altă parte, aptitudinea reproductivă genetică este determinată de costul cerut şi beneficiul dobândit de pe urma apartenenței la grup, bunăvoinţa (plătită sub forma unei reciprocităţi directe sau indirecte – reputaţia şi încrederea) sau dizgraţia.
  • Aşadar, aptitudinea reproductivă genetică este o consecinţă a selecţiei individuale şi a selecţiei grupale. Dacă beneficiul apartenenţei la grup este sub cel adus de viaţa solitară, evoluţia va favoriza SEPARAREA şi ÎNŞELĂTORIA, dacă e invers, membrii grupului vor fi predispuşi la ALTRUISM şi CONFORMISM.
  • Dar pentru că toţi membrii normali ai unui grup au capacitatea de a se reproduce, în cadrul societăţilor umane există un conflict inerent şi iremediabil între selecţia naturală la nivel individual şi cea la nivel grupal. Alelele ce favorizează supravieţuirea şi reproducerea în detrimentul altora sunt în conflict perpetuu cu cele care favorizează altruismul şi coeziunea în determinarea supravieţuirii şi reproducerii. Egoismul, laşitatea şi competiţia nonetică promovează interesul alelelor selectate individual, diminuând proporţia alelelor altruiste, selectate la nivel de grup. Trăsăturile selectate la nivel grupal solicită cel mai aprig nivel al determinării în timpul conflictelor dintre grupuri rivale.
  • Eusocialitatea, caracterizată de un comportament care se opune tendinţelor selecţiei naturale la nivel individual, este un fenomen rar în istoria lumii, căci selecţia de grup trebuie să fie foarte puternică pentru a relaxa dominaţia selecţiei individuale.
  • Mare parte a culturii, inclusiv arta, s-a născut din inevitabila ciocnire dintre selecţia naturală şi seleacţia grupală.
  • Tribalismul – trăsătură fundamentală a omului
    Formare de grupuri, dobândirea confortului lăuntric şi a mândriei stârnite de sentimentul de înfrăţire, apărarea de grupurile rivale – toate sunt universalii absolute ale naturii umane şi ale culturii.
  • Grupurile moderne sunt din punct de vedere psihologic echivalente cu triburile din istoria antică şi din preistorie. Instinctul ce leagă membrii unui grup este produsul biologic al selecţiei grupale.
    Indivizii trebuie să aibă un trib. Acesta le dă un NUME pe lângă al lor şi un SENS social într-o lume haotică. Lumea modernă este un sistem de triburi interconectate.
    Temându-se de război şi consecinţele sale, omul de azi s-a orientat spre echivalentul său moral din sporturile de echipă. Aidoma cetăţenilor veseli din Washington care în timpul Războiului civil au venit cu „instrumentarul” de picnic pentru a fi martorii primei bătălii de la Bull Run, suportorii aşteaptă de la echipa favorită o experienţă plăcută, care să le reia, la alt nivel, experienţa ancestrală a încleştării cu alte triburi.
  • Tendinţa de a forma grupuri şi, după aceea, de a-i favoriza pe membrii din interiorul grupului, poartă semnele distinctive ale INSTINCTULUI.
  • Instinctul de a obţine plăcere din apartenenţa la un grup se traduce la un nivel superior prin tribalism. Oamenii sunt predispuşi la ETNOCENTRISM. Oamenii preferă compania altora de aceeaşi rasă, naţie, religie sau clan. Au mai mare încredere în ei, se relaxează mai bine cu ei şi îi preferă în căsătorie.
  • Un element fundamental al naturii umane este că oamenii simt îndemnul irezistibil de a aparţine unor grupuri.
  • Natura noastră sângeroasă este înrădăcinată pentru că atitudinea de grup-contra-grup a fost o principală forţă motrice, care ne-a făcut ceea ce suntem. În istorie, dezvoltarea unei mari părţi a tehnologiei a avut drept scop central lupta. Calendarele naţiunilor sunt punctate de sărbători care celebrează războaie câştigate şi oficiază servicii funerare pentru aceia care au murit purtându-le.
  • Orice pretext pentru un război real va fi acceptat de populaţie, atâta vreme cât acesta este văzut ca necesar pentru apărarea tribului. Dacă nu există niciun motiv convenabil pentru a se purta un război de expansiune teritorială, se găseşte întotdeauna la dispoziţie divinitatea.
  • Acum 10 mii de ani, odată cu invenţia agriculturii şi a aşezămintelor săteşti şi cu apariţia surplusurilor de hrană, evoluţia culturală s-a accelerat brusc.
  • Emigraţia şi căsătoriile interetnice au preluat conducerea, în calitate de forţe covârşitor dominante ale microevoluţiei, omogenizând distribuţia globală a genelor. Impactul asupra umanităţii ca întreg, chiar şi în acest stadiu timpuriu în care se află, este o creştere spectaculoasă, fără precedent,a variaţiei genetice în sânul populaţiilor locale din toată lumea. Această creştere este însoţită de o reducere a diferenţelor dintre populaţii.
  • Antropologii identifică trei niveluri de complexitate în cadrul populaţiilor umane. La nivelul cel mai simplu, cetele de vănători-culegători şi micile sate agrare – în linii mari egalitariste. Şefiile tribale, următorul nivel, sunt conduse de o pătură de elită, ai căror membri sunt înlocuiţi de rude ori de inşi cu acelaşi rang. Statele, pasul final în evoluţia culturală a societăţilor, posedă o autoritate centralizată. Statul este birocratic, responsabilităţi diverse fiind împărţite între specialişti. Ascensiunea civilizaţiei de la ceata şi satul egalitare până la stat a avut loc prin evoluţie culturală, nu prin modificări genetice.
  • Din marea diversitate a trăsăturilor de personalitate, majoritatea pot fi împărţite în cinci domenii:
         extraversiune / introversiune
         antagonism / spirit de cooperare
         grad de conştiinciozitate
         grad de nevrozism
         deschiderea spre experienţă.
  • Cum şi de ce a apărut eusocialitatea – stadiul cel mai avansat de comportament social? Au fost doi paşi.  Mai întâi în cazul tuturor speciilor care au atins eusocialitatea – cooperarea altruistă APĂRĂ UN CUIB durabil împotriva duşmanilor. Odată atins acest stadiu, se realizează DIVIZIUNEA MUNCII.
  • Ce este natura umană? Natura umană constă în regularităţile moştenite de dezvoltare mentală, comune speciei noastre. Ele sunt regulile epigenetice, care au evoluat prin interacţiunea dintre evoluţia genetică şi cea culturală, petrecută de-a lungul unei lungi perioade din preistoria profundă. Aceste reguli sunt înclinaţiile genetice în cee ce priveşte modul în care simţurile noastre percep lumea, codificarea simbolică prin care ne reprezentăm lumea, opţiunile pe care ni le facem automat accesibile şi reacţiile care ni se par cele mai uşoare şi aducătoare de cele mai mari recompense.
  • Regulile epigenetice sunt preinstalate şi ele compun adevăratul nucleu al naturii umane. Aceste comportamente sunt învăţate,dar procesul este „prefigurat”. Suntem prefiguraţi să învăţăm rapid frica de şerpi, să descoperim frumuseţe într-un parc străbătut de un curs de apă (nu toţi am vrea să locuim într-un asemenea loc?), să evităm incestul (efectul Westermarck – să nu manifeşti interes sexual, sub aspect sexual, faţă de cei cu care am fost strâns asociaţi în perioada de început a vieţii), teama de înălţime.
  • În ce priveşte preferinţa pentru o locuinţă / birou, studiile au arătat că preferăm un loc pe o înălţime cu vedere în vale, un teren deschis de tip savană, cu copaci izolaţi şi pâlcuri de copaci şi în apropierea unei ape, rău, lac ori un râu – ceea ce are ca singură explicaţie înrădăcinarea acestor preferinţe de-a lungul evoluţiei. Cu alte cuvinte, oamenii preferă să trăiască în acele medii în care specia noastră a evoluat vreme de milioane de ani în Africa.
  • Cultura este combinaţia de trăsături care disting un grup de altul. Dezvoltarea culturii depinde de memoria de lungă durată, care permite construirea de scenarii şi de a planifica strategii.cucerirea-sociala-a-pamantului-2
  • Sunt oameni răi ori buni de la natură? Oamenii sunt şi una, şi alta şi aşa vor fi pe vecie. Dilema binelui şi a răului a fost creată de selecţia multietajată, în care selecţia individuală şi cea grupală acţionează împreună asupra aceluiaşi individ, dar în mare măsură în opoziţie una faţă de alta.
  • Selecţia individuală este rezultatul competiţiei pentru supravieţuire şi reproducere dintre membrii aceluiaşi grup, modelând instincte care sunt fundamental egoiste în ce-i priveşte pe ceilalţi.
  • Selecţia grupală modelează instincte care tind să-i facă pe indivizi altruişti.
  • Selecţia individuală explică ceea ce numim „păcat”, iar cea colectivă ce numim „virtute”.
  • Selecţia grupală a promovat interesele genetice ale indivizilor cu privilegii şi status, ca recompensă pentru realizări de seamă făcute în folosul tribului.
  • Există o REGULĂ DE FIER în evoluţia socială genetică: indivizii egoişti îi înving pe indivizii altruişti,în vreme ce grupurile de altruişti înving grupurile de indivizi egoişti.
  • Dacă ar fi să domine selecţia individuală, societăţile s-ar dizolva; dacă ar fi să domine cea grupală, grupurile de oameni ar ajunge să semene cu coloniile de furnici.
  • Emoţiile de condamnare a celorlalţi – dispreţ, furie şi dezgust – îndeamnă individul să-i pedepsească pe trişori.
  • Emoţiile de apreciere a celorlaţi – recunoştinţă şi o emoţie ce se poate numi elevaţie, îndeamnă individul să-i răsplătească pe altruişti.
  • Emoţiile resimţirii stării lăuntrice a celorlaţi – simpatie, compasiune şi empatie – îndeamnă individul să ajute pe cineva aflat în nevoie.
  • Emoţiile conştiinţei de sine – vinovăţie, ruşine şi stinghereală – îndeamnă individul să evite înşelătoria ori să-i îndrepte efectele.
  • A fi om înseamnă şi nivelarea celorlalţi, în special a celor care primesc mai mult decât li se cuvine.
  • Cele mai avansate societăţi moderne în materie de calitate a vieţii, educaţie, asistenţă medicală, combaterea criminalităţii şi stimă de sine colectivă, înregistrează cele mai mici diferenţe de venit între cei mai bogaţi şi cei mai săraci.
  • Oamenii obţin o plăcere viscerală nu numai în urma NIVELĂRII şi COOPERĂRII. Le place, de asemenea, să vadă că SUNT PEDEPSIŢI cei care nu cooperează. Instinctul de a-i doborî pe cei răi este satisfăcut prin dezvăluirile din tabloide şi de reportajele despre fărădelegi (şi explică şi de ce ne plac filmele de acţiune, în care binele învinge răul).
  • Oamenii îşi doresc să-i vadă pedepsiţi pe răufăcători şi trântori, acesta fiind un comportament altruist, privit de la nivelul grupului, vizând mai multă ordine în societate.
  • Se dovedeşte utilă în societate sporirea reputaţiei prin care unui individ i se atribuie o reputaţie de altruism şi de spirit de cooperare.
  • La Rochefoucauld: modestia se datorează fricii de a nu-ţi atrage invidia şi dispreţul. Este o inutilă etalare a puterii spiritului. Modestia celor care ating cea mai înaltă distincţie se datorează unei dorinţe de a părea şi mai măreţi decât sunt.
  • Originile religiei. Religia organizată este o expresie a tribalismului. Fiecare religie îşi învaţă adepţii că ei constituie o comunitate specială. Lipsa de logică a religiilor nu este o slăbiciune, ci forţa lor esenţială. Acceptarea bizarelor mituri ale creaţiei stabileşte legături între membrii tribului. Ca şi în vechime, credincioşii de astăzi nu sunt, de regulă, prea mult interesaţi de teologie şi câtuşi de puţin de paşii evolutivi care au condus la religiile din lumea de astăzi. Pe ei îi preocupă credinţa religioasă şi beneficiile ei. Miturile creaţiei explică tot ceea ce ei trebuie să ştie despre istoria profundă, pentru a se păstra unitatea tribală.
  • Credinţa religioasă este o capcană nevăzută şi inevitabilă, întinsă în decursul istoriei biologice a speciei noastre. Omenirea merită ceva mai bun.
  • De ce este înţelept să punem deschis la îndoială miturile şi divinităţile religiilor organizate? Pentru ele PROSTESC şi ÎNVRĂJBESC. Pentru că fiecare nu-i decât o versiune dintr-o mulţime de scenarii concurente. Pentru că încurajează ignoranţa, abat atenţia oamenilor de la sesizarea problemelor din lumea reală şi îi conduc adeseori în direcţii greşite şi spre acţiuni dezastruoase.

Paragrafele de mai sus reprezintă extrase ori adaptări din cartea Cucerirea socială a Pământului de Edward O. Wilson, care poate fi găsită în librării şi a cărei lectură v-o recomandăm.

scientia.ro





Cronologia epocii lipsa a Pamantului conform tablitelor sumeriene

14 04 2015

După ce am aflat principalele evenimente ale Pământului de până la Potop, e timpul să încercăm și stabilirea perioadelor în care au avut loc. Pentru acest lucru, vitale sunt informațiile din lista regilor sumerieni. Dacă Potopul a avut loc în jurul anului 30.000 î.e.n., perioada domniilor celor zece regi, conform scrierilor lui Berossus și tăblițelor sumeriene, este următoarea:

Lista regi sumerieni

Aceste date reprezintă într-adevăr perioadele domniilor acestor regi, ori ale nașterii lor? Au fost într-adevăr zece conducători? Primul și al cincilea, Alulim și Dumuzi, știm că îl reprezintă pe conducătorul Veghetorilor, Enki. Iar al șaptelea și al zecelea, Enmenduranna și Ziusudra, sunt unul și același personaj, numit Enoh de mitologia ebraică. Prin urmare nu este vorba despre zece regi, ci de mai puțini. Însă de ce ar fi creat anticii o listă cu zece regi și cu perioade exacte ale domniilor lor, dacă nu este vorba despre zece conducători? Deoarece, în aceste perioade de „domnie”, strămoșii noștri au ascuns cele mai importante evenimente ale Pământului.

Astfel, începutul domniei lui Alulim reprezintă anul sosirii lui Enki pe planeta noastră. Începutul domniei lui Alalgar reprezintă nașterea lui Enlil. Alalgar este echivalentul celui de-al doilea patriarh biblic, Seth, care la rândul său este unul dintre numele egiptene ale lui Enlil. Domnia lui Enmenluanna este echivalentă cu sosirea lui Enlil pe Pământ și începutul primului război al zeilor. Mutarea domniei din Eridu în Bad-tibira cu această ocazie simbolizează schimbarea de regim, Enlil primind conducerea Terrei în defavoarea lui Enki. Urcarea lui Enmengalanna pe tron semnifică sfârșitul războiului și închiderea lui Enki în lumea subterană. Înscăunarea lui Dumuzi nu reprezintă decât revolta Igigilor împotriva lui Enlil și Anu, perioadă în care, pentru moment, Dumuzi / Enki a preluat conducerea Terrei. Anul încoronării lui Ensipadzidanna, cel de-al șaselea rege antediluvian, este cel al apariției omului. Tot atunci Enlil s-a întors pe planeta sa, moment în care Enki a primit conducerea întregii planete, el fiind cel de-al șaselea patriarh biblic, numit Iared sau „cel din Eridu”.

Mutarea domniei din Bad-tibira în Larsa semnifică schimbarea conducerii Pământului, Enki recuperându-și tronul de la fratele său mai mic. Începutul domniei lui Enmenduranna / Enoh și mutarea domniei în Sippar, oraș închinat lui Utu / Marduk, reprezintă nașterea lui Marduk, în acea perioadă fiind considerat fiul lui Enlil și zeu-Soare. Cum el devenea moștenitorul tronului Pământului după Enlil, anticii au simbolizat acest lucru prin mutarea domniei într-un nou oraș. Domnia lui Ubara-Tutu semnifică întoarcerea lui Enlil pe Pământ și crucificarea lui Enki. Din nou se mută tronul, de această dată din Sippar în Șuruppak, ceea ce simbolizează o nouă schimbare de regim. Urcarea lui Sukurlam pe tron reprezintă momentul în care Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut conducerea planetei noastre, ceea ce a dus la al doilea război al zeilor. Iar înscăunarea lui Ziusudra / Noe, cel care trebuia să aducă mângâiere oamenilor în vremea în care Pământul a fost blestemat, este în realitate începutul erei glaciare.

După datarea acestor evenimente, putem face același lucru și cu altele din acea perioadă, după indiciile ascunse în mituri.

Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că războiul a început în anul 363. Știm că egiptenii calculau timpul în funcție de domnia conducătorilor lor și cum templul din Edfu îi era închinat lui Horus / Marduk, putem bănui că era vorba despre cel de-al 363-lea an al zeului. Nu poate fi vorba însă despre anul de domnie, deoarece Marduk nu primise tronul, acesta fiind de fapt și motivul începerii celui de-al doilea război. Prin urmare, este vorba despre anii de viață. Și nu ani pământeni, ci divini. În legenda lui Osiris, tatăl lui Horus, s-a stabilit că un an divin era format din 360 de zile, însă nu ni se oferă diferența dintre anul divin și cel pământean. Însă răspunsul se găsește în scripturile sacre indiene Purana, care susțin același an divin de 360 de zile. Ba, mai mult, Purana afirmă că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”, oferindu-ne un indiciu important. Așadar, un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, cei 362 de ani ai lui Horus, trecuți până în momentul începerii războiului (atacul a început în cel de-al 363-lea an) însemnând 130.320 de ani pământeni. Cum Marduk s-a născut în 253.200 î.e.n., al doilea război al zeilor a început în al 363-lea an al său de viață, adică undeva între 122.880 î.e.n. și 122.520 î.e.n.

Folosind același an divin, putem afla și anul nașterii gemenilor Enki și Ninhursag. Egiptenii susțineau că Osiris a fost ucis la douăzeci și opt de ani, acea „moarte” reprezentând exilul său în „lumea de jos”, Pământul, ce a avut loc în anul 462.000 î.e.n. Douăzeci și opt de ani divini sunt egali cu 10.080 ani pământeni, prin urmare Enki și Ninhursag s-au născut în 472.080 î.e.n.

În Mitul lui Atrahasis, Igigi / Veghetorii s-au răzvrătit după patruzeci de perioade de muncă. O perioadă sau un șar în Mesopotamia echivala cu 3.600 de ani pământeni. Prin urmare, cele patruzeci de perioade de muncă reprezintă 144.000 de ani pământeni. Cum revolta Veghetorilor a avut loc în anul 325.200 î.e.n., rezultă că aceștia au început să lucreze în anul 469.200 î.e.n. Nu poate fi vorba despre munca la care i-a supus Enlil după finalul primului război al zeilor, deoarece, în 469.200 î.e.n., Veghetorii nici măcar nu erau sosiți pe planeta noastră. Prin urmare, acela este anul în care și-au început pe planeta lor munca propriu-zisă de observatori / veghetori, în acea grădina a Edenului artificială, acolo unde îl ajutau pe Enki să studieze fauna Pământului. Și astfel observăm că, atunci când și-a început munca, Enki avea 2.880 de ani tereștri care, dacă se aplică metoda de calcul a egiptenilor, sunt echivalenții a opt ani divini. Într-adevăr a fost un copil precoce, un adevărat zeu al inteligenței și al înțelepciunii, așa cum a fost considerat de către antici.

După aceeași metodă de calcul a egiptenilor, unde un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, se poate confirma cronologia mesopotamienilor. După tăblițele sumeriene și scrierile lui Berossus, am descoperit că Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n. și s-a întors pe Pământ pentru a-și pedepsi fratele după 10.800 de ani, în 415.200 î.e.n. 10.800 de ani pământeni înseamnă treizeci de ani divini. Iar creștinismul confirmă acest lucru, susținând că Enlil, sub forma lui Iisus, și-a început misiunea sfântă la treizeci de ani.

enki enlil

Conform calculelor de mai sus, Enlil a domnit 154.800 de ani pe Pământ, din totalul de 432.000. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17). Numărul acestor străini este foarte apropiat de numărul anilor de domnie ai lui Enlil. Prin urmare, ținând cont că este vorba despre Solomon / Enoh, adeptul lui Marduk, „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel” reprezintă anii în care „străinul” Enlil a domnit pe planeta Veghetorilor, Terra. Însă rămâne o diferență de 1.200 de ani dintre numărul din Biblie și cel rezultat din calcule. Prin urmare, calculul e greșit din cauza unei simple omisiuni: Enlil nu s-a înscăunat ca rege al Pământului imediat cum a sosit pe Terra. Conform legii, cu adevărat moștenitor al tronului ceresc și locțiitor al tatălui său în imperiu, inclusiv pe Pământ, putea fi doar după obținerea unui fiu de la Ninhursag, fiica cea mare a lui Anu. Cei 1.200 de ani pământeni reprezintă trei ani divini și patru luni, ceea ce ar fi o perioadă suficientă pentru a o convinge să îi devină soție și a o lăsa însărcinată plus perioada de sarcină. Să nu uităm că acestea se întâmplau la începutul primului război al zeilor, într-o perioadă tulbure. Așadar, putem concluziona că Ninurta, primul fiu al lui Enlil și moștenitorul său, s-a născut în anul 414.000 î.e.n.

Pentru hitiți, după exilul pe Pământ al lui Alalu, Anu a domnit nouă perioade. După acest timp, a fost atacat de fiul său, Kumarbi, un alt nume al zeului exilat. O perioadă sau un șar în Mesopotamia era egală cu 3.600 de ani. Prin urmare, nouă perioade reprezintă 32.400 de ani pământeni. Cum Enki a fost exilat în 462.000 î.e.n., înseamnă că și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n. Tot hitiții susțineau că Anu a servit ca paharnic timp de nouă perioade până la exilul lui Alalu. Este posibil ca 494.400 î.e.n. să nu reprezinte anul în care zeul Anu a devenit paharnic, ci chiar anul nașterii sale.

Conform listelor regilor sumerieni, Enoh a domnit timp de 64.800 de ani, între 253.200 și 188.400 î.e.n. Dacă Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, înseamnă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem, nașterea copilului având loc la scurt timp după ce a adus oamenilor prima religie. Cum cei 165 de ani biblici înseamnă 29.293,15 ani, rezultă că religia le-a fost dată pământenilor în anul 223.906 î.e.n., arheologii chiar susținând că în jurul anului 223.000 î.e.n. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare.

Folosind metoda de calcul a egiptenilor putem afla și anul nașterii lui Enoh. Biblia susține că Noe era în vârstă de șase sute de ani când a început Potopul. Știm deja că Enoh și Noe sunt același personaj iar Diluviul a avut loc în anul 30.000 î.e.n. Șase sute de ani divini înseamnă două sute șaisprezece mii de ani pământeni. Prin urmare, Enoh s-a născut în 246.000 î.e.n. Și cu această ocazie puterm rezolva odată pentru totdeauna și problema paternității sale, ținând cont că unele texte îl consideră fiul lui Enki, iar altele al lui Marduk. Enoh s-a născut cu șapte mii două sute de ani după Marduk, atunci când zeul era în vârstă de douăzeci de ani divini. În tăbliţa CBS-14061, publicată de Edward Chiera în Texte religioase sumeriene, tânărul zeu Martu (Marduk) se plângea mamei sale că a rămas singurul necăsătorit, toți ceilalți zei având soții: „În orașul meu am prieteni care și-au luat neveste. Am tovarăși care și-au luat soții. În orașul meu, spre deosebire de prietenii mei, eu nu mi-am ales o soție. Nu am soție, nu am copii”. Mama sa i-a permis să se însoare cu aleasa inimii sale, fiica unui preot. Din text se observă că Marduk nu voia doar să aibă o pereche, ci și copii. Când s-a născut Enoh, zeul era tânăr, având douăzeci de ani, ceea ce se potrivește cu descrierea din tăblița sumeriană. Prin urmare, tatăl lui Nabu / Enoh este Marduk. În mitologia babiloniană și asiriană, mama sa este Sarpanit, numită și Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu sau Zirbanit. Tăbliţa CBS-14061 susține că era fiica unui preot, însă religia încă nu era apărută pe Pământ în acel moment. Prin urmare, este vorba despre o figură de stil. Preoții sunt considerați mediatorii dintre pământeni și divinități iar în acea vreme Enki era cel care realiza acestă legătură. În plus, Enki este inventatorul religiei primordiale, ceea ce îl poate transforma, în mod simbolic, în primul preot al planetei. Până și numele ei indică proveniența din marele zeu Șarpe, Sarpanit fiind rădăcina din care s-a format cuvântul „serpent” („șarpe”) din limbile franceză și engleză, dar și termenul indo-european „serp” („a se târî”). Fiind o zeitate-șarpe, Sarpanit făcea parte din familia lui Enki. Iar aceasta nu poate fi decât prima fiică a lui Enki, sora lui Marduk, numită Ninsar de sumerieni și Iștar de către akkadieni, babilonieni și asirieni. Prin urmare, Enoh nu era un semizeu transformat ulterior în zeu, așa cum îl considerau unele popoare antice, ci chiar un zeu în toată regula, descendent al lui Enki, după cum susțineau amoriții, asirienii și babilonienii, care îl numeau Nabu.

http://earthstation1.simplenet.com

Enki

Astrologia poate oferi o confirmare a datelor acumulate până acum. O eră astrologică este perioada în care Pământul traversează o casă zodiacală. Sunt douăsprezece ere astrologice de câte 2.160 de ani. Un an astrologic, adică perioada în care Terra traveresează toate casele zodiacale, după care revine la aceeași poziție, are 25.920 de ani. Dacă acum ne aflăm în era Peștilor, pregătindu-ne pentru cea a Vărsătorului, nimeni nu știe exact când se termină o eră și când începe alta. Însă, dacă noi nu știm, nu înseamnă că anticii, pentru care astrologia era o componentă vitală a vieții, nu știau nici ei.

Personajul central al creștinismului, Iisus Hristos, nu a trăit acum două milenii, așa cum susține Noul Testament. Nu există nicio dovadă a existenței lui iar povestea sa este copiată după cea a lui Enlil. Peștii reprezintă un simbol des întâlnit în creștinism, ceea ce i-a condus pe mulți la concluzia că perioada în care se presupune că a trăit Iisus face parte din era Peștilor. În acest caz, de ce inventatorii creștinismului au stabilit nașterea lui Iisus în perioada pe care o știm, de acum două milenii? De ce nu două și jumătate? Sau trei? Ori patru? Răspunsul este simplu: nașterea lui Iisus a fost stabilită în funcție de astronomie, reprezentând începutul erei Peștilor. Chiar și astăzi împărțim timpul în două ere diferite, în funcție de presupusa naștere: înainte de Hristos sau înaintea erei noastre și după Hristos sau era noastră. Astfel, putem stabili că era Peștilor se va sfârși în anul 2.160, fiind precedată de cea a Vărsătorului. În baza acestor informații, putem calcula exact erele astronomice ale Pământului, pentru a stabili în care dintre ele au avut loc evenimentele importante ale istoriei. Ca exemplu, perioadele exacte ale erele astrologice din ultima sută de mii de ani sunt următoarele:

Ere astronomice

Dacă această metodă de stabilire a erelor astrologice poate fi discutabilă, lucrurile se lămuresc atunci când corelăm erele cu principalele evenimente de dinainte de Potop. Iar rezultatele pot fi considerate surprinzătoare:

– După calculele noastre, Enki și Ninhursag s-au născut în anul 472.080 î.e.n., ce corespunde erei Gemenilor. Să nu uităm că aceste două zeități au fost adeseori numite „gemenii divini”.

– Enki și-a început munca în laboratorul artificial de pe planeta sa, sau grădina Edenului, alături de sora sa și asistenții săi Veghetori în anul 469.200 î.e.n. Pământul se afla atunci în zodia Berbecului, acesta fiind unul dintre simbolurile lui Enki.

– Enki și Veghetorii săi au fost exilați pe Pământ în anul 462.000 î.e.n., în timpul erei Capricornului. Capra cu un corn era unul dintre simbolurile sale.

– Enki și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n., în timpul erei Balanței. Într-adevăr, cu această ocazie a avut loc o echilibrare a puterii, simbolizată de balanță.

– Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n., în era Leului. Leul era unul dintre simbolurile lui Enlil, alături de taur și vultur.

– În 415.200 î.e.n., Enlil a venit pe Terra, pornind un război în urma căruia și-a detronat fratele și s-a înscăunat ca rege al Pământului. Enki a fost închis în Abzu, care pentru sumerieni reprezenta sursa apelor freatice. În acea perioadă s-a făcut trecerea de la era Berbecului la cea a Peștilor. Cum berbecul și peștele îl simbolizau pe Enki, transformarea sa din animal de uscat într-unul de apă reprezintă mutarea sa de la suprafața Pământului în lumea acvatică subterană.

– În anul 368.400 î.e.n., când Pământul se afla în era Gemenilor, s-a sfârșit primul război al zeilor, pierdut de gemenii divini Enki și Ninhursag, conducătorii Veghetorilor.

– În 325.200 î.e.n., în era Balanței, a avut loc revolta Veghetorilor, amenințând domnia lui Enlil. Se poate spune că suveranitatea Pământului a fost cântărită cu această ocazie sau pusă în balanță.

– În 289.200 î.e.n., în era Taurului, a apărut Homo Sapiens iar Enlil, cel supranumit „taurul ceresc”, a părăsit Pământul.

– În 253.200 î.e.n., an în care Terra se afla în era Capricornului, lui Enki i s-a născut moștenitorul mult dorit, Marduk. Capra cu un corn sau capricornul era unul dintre simbolurile lui Enki.

– În 223.000 î.e.n., în epoca Balanței, Enoh le-a adus oamenilor religia, la ordinul lui Enki. Se poate spune că, din nou, suveranitatea lui Anu și Enlil pe Pământ a fost pusă în balanță cu această ocazie.

– În 188.400 î.e.n., în era Racului, Enlil s-a întors pe Terra și l-a crucificat pe Enki. Cleștii racului pot fi considerați simboluri ale suferinței pe care o pot provoca, asemenea celei suportate de zeul înțelepciunii în urma torturii la care a fost supus.

– În 123.600 î.e.n., pe când Pământul se afla în era Capricornului, Marduk a cerut tronul în fața Consiliului Zeilor, conform planului tatălui său, ceea ce a dus la eliberarea lui Enki. Marduk s-a născut în era Capricornului, care era în același timp unul dintre simbolurile tatălui său.

– În anul 122.880 î.e.n. a început cel de-al doilea mare război al zeilor. Atunci Pământul se afla în era Săgetătorului, acest om înarmat putând fi considerat un simbol al războiului. De altfel, în Mesopotamia, zodia Săgetătorului îi era dedicată zeului războiului, Ninurta.

– În 94.800 î.e.n., în era Scorpionului, a început era glaciară, o perioadă de foamete și epidemii trimise de Enlil. Scorpionul, prin veninul său, poate fi considerat un simbol al suferinței și al morții.

– 30.000 î.e.n. este anul în care a avut loc Potopul, ce a pus capăt celui de-al doilea mare război al zeilor. Învingător a fost Enlil, „taurul ceresc”, iar Pământul se afla în acea vreme în era Taurului.

Observând că astrologia confirmă calculele, putem afla încă un lucru, și anume perioada în care au fost construite piramidele de la Giza. Cronicarii arabi susțineau că au fost ridicate în era Leului, înainte de Potop. Cea mai apropiată de Diluviu perioadă din era Leului este cea cuprinsă între anii 38.880 î.e.n. și 36.721 î.e.n. O altă perioadă din era Leului este cea dintre 64.800 î.e.n. și 62.641 î.e.n. Aceiași cronicari notau că, lângă piramide, se găsea o tăbliță în care constructorul lor, regele Saurid, se lăuda că le-a ridicat în șase ani. Dacă este vorba despre șase ani divini, după metoda egiptenilor, aceștia sunt echivalenții a 2.160 de ani pământeni, adică exact perioada cuprinsă într-o eră astrologică. Cum este vorba despre era Leului, n-ar fi de mirare să fi început conspyramid2truirea lor în primul an al acestei ere, adică 38.880 î.e.n. sau 64.800 î.e.n., și să se fi terminat la finalul erei, adică 36.721 î.e.n. ori 62.641 î.e.n. Care dintre ele este perioada exactă? Răspunsul ni-l oferă Epopeea lui Atra-Hasis, unde după ce Enlil a lovit Pământul cu epidemii (la începutul erei glaciare, adică în anul 94.800 î.e.n.), pe care Enki a reușit să le vindece, a urmat o perioadă de foamete care a durat șapte perioade (adică 25.200 de ani). După aceste șapte perioade, la sfatul lui Enki, omenirea s-a răzvrătit împotriva zeilor cerești. Enlil a înăbușit revolta și a hotărât pedepsirea pământenilor printr-un Potop. Doar imediat după această hotărâre Enoh putea începe construirea piramidelor, la ordinul lui Marduk. Dacă acest lucru s-a întâmplat în anul 38.880 î.e.n., înseamnă că foametea a început în anul 64.080 î.e.n., ceea ce ar duce la o perioadă a epidemiilor de 30.720 de ani, mult prea lungă pentru a supraviețui vreun pământean. Însă, dacă Enoh ar fi început construirea piramidelor în anul 64.800 î.e.n., cele șapte perioade de foamete ar fi început în anul 90.000 î.e.n., reducând la doar 4.800 de ani perioada molimelor, una acceptabilă din punct de vedere logic. Așadar, 62.641 î.e.n. este anul în care au fost construite piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale Veghetorilor.

Având toate aceste date, putem stabili cronologia „epocii lipsă” din istoria Pământului, perioada dintre sosirea Veghetorilor și Potop:

– 494.400 î.e.n. – Se naște Anu.

– 472.080 î.e.n. – Se nasc Enki și Ninhursag.

– 469.200 î.e.n. – Enki, Ninhursag și restul Veghetorilor încep să lucreze în „grădina Edenului” de pe planeta lor, studiind fauna Pământului.

– 462.000 î.e.n. – Veghetorii sunt exilați pe Terra.

– 429.600 î.e.n. – Enki și Ninhursag distrug dinozaurii, înlocuindu-i cu alte specii de animale. Anu sosește pe Pământ și este atacat de către Enki.

– 426.000 î.e.n. – Se naște Enlil după ce Ninhursag a fost fecundată artificial de către un emisar al tatălui său.

– 415.200 î.e.n. – Enlil sosește pe Terra pentru a-și răzbuna tatăl, dând startul primului război al zeilor.

– 414.000 î.e.n. – Se naște Ninurta, primul fiu al lui Enlil și Ninhursag.

– 368.400 î.e.n. – Se sfârșește primul război al zeilor. Enki este închis în lumea subterană iar Veghetorii săi sunt condamnați de către Enlil la muncă silnică.

– 325.200 î.e.n. – Începe revolta Veghetorilor. La propunerea lui Enki, Anu și Enlil acceptă crearea unei noi specii, pentru a munci în locul Veghetorilor.

– 289.200 î.e.n. – Ia naștere Homo Sapiens. Nemulțumit de împărțirea Pământului, Enlil pleacă de pe Terra, întorcându-se acasă.

– 253.200 î.e.n. – Enki reușește să-și fecundeze fosta soție, care îl naște pe Marduk. În același timp, Enki reușește să-l creeze pe semizeul Enoh.

– 246.000 î.e.n. – Iștar i-l naște lui Marduk pe Nabu / Enoh.

– 223.000 î.e.n. – Enki înființează cultul zeilor, inventând astfel religia, pe care Enoh le-o impune pământenilor.

– 188.400 î.e.n. – Enlil se întoarce pe Terra, preluând conducerea planetei noastre. Îl crucifică pe Enki pe vârful Omu din masivul Bucegi.

– 123.600 î.e.n. – Marduk se declară fiul lui Enki și cere tronul Pământului în fața Consiliului zeilor.

– 122.880 î.e.n. – Marduk își eliberează tatăl și își atacă unchiul, dând startul celui de-al doilea război al zeilor.

– 94.800 î.e.n. – Enlil crează o eră glaciară prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. În același timp, atacă pământenii cu o serie de viruși.

– 90.000 î.e.n. – Enki elimină din ADN-ul uman genele vulnerabile la bacteriile lui Enlil. Pământul este lovit de o îndelungată perioadă de foamete.

– 64.800 î.e.n. – Oamenii se revoltă împotriva lui Anu și Enlil, la ordinul lui Enki. Ninhursag este trimisă să înăbușe rebeliunea, apoi Consiliul zeilor decide distrugerea armatei lui Marduk printr-un Potop. Înștiințat de tatăl său de hotărârea Consiliului, Marduk îl însărcinează pe Enoh cu construirea unor „porți stelare” la Giza.

– 62.641 î.e.n. – Enoh termină de construit piramidele de la Giza.

– 30.000 î.e.n. – Are loc bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk în Valea Luanei de pe teritoriul României de astăzi. Enlil înlătură Luna din calea Soarelui, topirea zăpezii și a gheții ducând la Potopul ce îneacă Pământul. Enki, Marduk și Iștar, însoțiți de restul Veghetorilor supraviețuitori, se refugiază pe Venus și Marte prin „porțile stelare” din Egipt. Enoh / Noe, împreună cu câțiva oameni, reușește să fugă prin cea de-a treia „poartă stelară” de la Giza, salvând astfel de la anihilare totală fauna Pământului și chiar omenirea.

http://secretelezeilor.wordpress.com/





Verigile lipsa ale evolutiei omului

27 09 2013

10 verigi lipsa din evolutia umana

10 verigi lipsa din evolutia umana

Cine s-ar fi gandit vreodata ca niste discipline care se ocupa cu studierea trecutului si catalogarea vietuitoarelor disparute, pot oferi surprize si reevaluari ale teoriilor si ipotezelor specifice? Paleontologia, Arheologia si Antropologia in ciuda renumelui lor de stiinte “invechite” sunt printre cele mai dinamice domenii ale cunoasterii iar indiciile care fie demonteaza vechile teorii, fie creaza unele absolut noi si surpinzatoare, apar an de an. De la celebrul autralopitec Lucy si pana la celalalt Homo sapiens (Homo Sapiens Idaltu) istoria evolutiei umane continua sa ne apara si sa ne surprinda in toata splendoarea ei.

 

10. Australopithecus afarensis


A existat in perioada cuprinsa intre acum 3,9 si 3 milioane de ani. Australopitecus afarensis aveau trasaturi faciale asemanatoare maimutelor antropoide, cu fruntea tesita, o formatiune osoasa deasupra ochilor, nasul turtit si lipsa barbiei. Indivizii speciei aveau maxilare proeminente cu molari mari. Cel mai faimos membru al acestei specii este Lucy (mai nou Lucifer), un schelet apartinand unui adult in varsta de 25 de ani, descoperit in anul 1974, la Hadar, in Etioptia. Scheletul sau a fost identificat si recuperat in proportie de 40%, pelvisul, femurul si osul tibial, toate demonstrand mersul biped. Lucy a trait pe Pamant cu aproximativ 3.2 milioane de ani in urma.

9. Australopithecus africanus

Specia este una descendenta din cea din care provenea Lucy si a trait cu trei pana la doua milioane de ani in urma. Creierul indivizilor acestui tip umanoid era de dimensiuni mai mari decat cel al lui Lucy, iar trasaturile faciale erau asemanatoare cu cele umane, De notat este faptul ca A. africanus este primul tip de australopithec identificat. Doctorul sud-african Raymond Dart considera ca acesti indivizi ar fi creat asa-numita cultura osteodontokeratica (unelte produse din oase, fildes/dinti de animal si lemn), ipoteza dezmintita astazi de oamenii de stiinta

8. Paranthropus aethiopicus

Paranthropus aethiopicus a existat cu 2,6 pana la 2,3 milioane de ani in urma. Specia se defineste de la un specimen major – Craniul Negru – descoperit in Turkana, Kenya si dupa mandibula cazuta a altor cateva specimene, posibil apartinand aceleiasi specii. S-ar putea se fie un stramos al speciei Paranthropus boisei, insa are un amestec indoielnic de trasaturi primitive si avansate. Volumul creierului este foarte redus; pe baza masuratorilor craniului, oamenii de stiinta au conchis ca aceasta specie avea cel mai mic creier hominid descoperit vreodata. Alte caracteristici, precum masivitatea fetei, a musculaturii acesteia precum si creasta sagitala proeminenta sunt mai degraba, reminiscente ale speciei Paranthropus boisei.

7. Paranthropus boisei

P.bosei este un hominid stravechi, adesea descris drept cel mai mare din specia Paranthropus. A trait in teritoriile impadurite din preajma savanelor din estul Africii, cu 1,4 pana la 2,6 milioane de ani in urma. A mers pe o linie evolutiva paralela cu genul Homo, avand o talie cuprinsa intre 120 – 140 cm si cantarind pana la 60 kilograme. Era vegetarian si comunica prin sunete nearticulate si expresii faciale. Prima fosila descoperita este un craniu ce a fost identificat in anul 1959, in Tanzania.

DIGITAL CAMERA

6. Homo habilis

Homo habilis, „omul indemanatic”, a fost numit astfel datorita uneltelor descoperite impreuna cu fosilele sale. A existat cu 1.5 pana la 2,4 milioane de ani in urma.. Se asemana in multe privinte cu Australopitecus. Fata sa era la fel de primitiva, insa mai putin proeminenta; molarii mai mici, insa considerabil mai mari decat la omul actual. Marimea creierului era mai mare decat la Australopitecus iar forma acestuia era de asemenea, asemanatoare hominizilor. Protuberanta sferei lui Broca, esentiala vorbirii, este vizibila in mulajele facute dupa creierul lor si indica faptul ca specia era probabil capabila sa comunice intr-un limbaj rudimentar. Se crede ca Homo habilis avea in jur de 127 cm inaltime si cantarea aproximativ 45 kg. Unii oameni de stiinta sunt de parere ca toate specimenele de Homo habilis ar trebui sa fie atribuite genului Australopithecus, fie celor din categoria Homo erectus. In prezent, multi considera ca Homo habilis combina exemplare din cel putin doua specii diferite.

HOMO HABILIS

5. Homo ergaster

Homo ergaster, sau “muncitorul” este o specie umanoida preistorica, posibil precursor al oamenilor moderni, care a trait in sudul Africii, in perioada cuprinsa intre acum 1.9 si acum 1.4 milioane de ani. H. ergaster este uneori catalogat si ca subspecie a lui Homo erectus, de care se deosebeste totusi printr-o cutie craniana mai subtire. Alte caracteristici ale acestei specii includ dimorfismul sexual, chipul mai mic si mai drept decat al lui Homo erectus, maxilarul mai redus si o capacitate craniana mai mare. Se estimeaza ca Homo ergaster ar fi masurat circa 1,9 metri in inaltime. Ramasite au fost gasite in Tanzania, Etiopia, Kenya si Africa de sud. Cel mai complet schelet a fost identificat in anul 1984, in apropierea lacului Turkana, din Kenya si a fost estimat la varsta de 1.6 milioane de ani.

4. Homo erectus

Homo erectus („omul erect”) este o alta specie umanoida preistorica, posibila precursoare a omului modern. Avea o talie de peste 1,50 m si un volum cranian de 1000 cm3 in medie. Craniul era alungit si aplatizat, fruntea relativ tesita iar cutia craniana cu pereti masivi avea, cel putin la unele exemplare, creasta sagitala si barbie redusa. Dar dentitia si membrele sunt asemanatoare celor ale lui Homo sapiens. Poate cea mai importanta achizitie la nivel anatomic este cresterea cutiei craniene, astfel ca s-a si formulat ipoteza unui nivel de crestere a masei cerebrale la care schimbarile sunt mai degraba calitative decat pur si simplu cantitative – cum ar fi cresterea numarului de conexiuni neuronale si dezvoltarea sistemului de circumvolutiuni. Acoperind o perioada foarte lunga de timp, diferentele dintre primele exemplare si ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, exista si diferente regionale. Fenomenul principal care l-a caracterizat pe Homo erectus este expansiunea speciei in afara Africii. Chiar daca exista si ipoteza policentrica, directiile de expansiune par sa indice, totusi, o origine africana pentru populatia umana de pe glob. Homo erectus a trait atat in Africa, cat si in Asia si Europa.

homo-erectus

3. Cro-Magnon

Reprezinta unul dintre principalele tipuri de Homo sapiens din Paleoliticul European Superior, asemanator cu omul modern si care a trait cu 40.000 pana la 10.000 de ani in urma. Denumirea de Cro-Magnon a fost imprumutata de la numele pesterii aflate in sud-vestul Frantei, unde primul specimen a fost descoperit. Arheologii au identificat aceasta fosila in anul 1868, in pestera Cro-Magnon din Les Eyzies, Dordogne, Franta. Scheletul identificat avea aceeasi frunte inalta si aceeasi postura zvelta cu cea a oamenilor moderni. Alte specimene au fost mai tarziu descoperite in zone diferite ale Europei precum si in Orientul Mijlociu. Omul de Cro-Magnon era modern din punct de vedere anatomic, diferit de descendentii sai moderni din Europa numai prin fiziologia mai robusta si capacitatea craniana putin mai mare. Dintre nationalitatile moderne, finlandezii sunt cei mai apropiati de oamenii de Cro-Magnon in termeni de masurari antropologice. Artefactele create de Cro-Magnoni numara picturi rupestre, obiecte cioplite si sulite. Ramasitele de ustensile sugereaza ca erau capabili sa-si teasa haine. Aveau colibe, construite din pietre, oase si blanuri de animale. Acesti oameni timpurii au folosit mangan si oxizi ferosi pentru a picta si se pare ca tot ei au creat primul calendar, cu 15.000 de ani in urma.

2. Homo neanderthalensis

Omul de Neanderthal a fost o specie distincta de cea a oamenilor moderni, ce a locuit in Europa si in parti ale Asiei Centrale si de Vest, de acum aproximativ 230.000 de ani pana acum 28.000 de ani. Trasaturi neanderthaliene au aparut in randul creaturilor umanoide cu 600.000 de ani in urma, insa caracteristicile complete ale acestei specii s-au conturat acum 130.000 de ani. Neanderthalienii au disparut din Asia in urma cu 50.000 de ani, iar in Europa de doar 28.000 de ani . Ultimele ramasite ale culturii Mousteriana, un tip de unelte din piatra asociate cu neanderthalienii, au fost descoperite in Pestera Gorhan, din coasta sudica a Gibraltarului. Se crede ca oamenii de Neaderthal aveau o capacitate craniana la fel, daca nu chiar mai mare, decat cea a omului modern, indicand o dimensiune a creierului cel putin egala cu a noastra. In medie, inaltimea unui neaderthalian era comparabila cu cea a lui Homo sapiens, membrii acestei specii inaltandu-se pana la 165-168 centimetri si avand o constitutie robusta, cu osatura puternica. Erau insa mult mai puternici decat omul modern, musculatura acestuia fiind comparabila cu cea a culturistilor de astazi.

Neanderthaler_Fund

1.Homo sapiens idaltu

Acum aproximativ 160.000 de ani, in timpul Pleistocenului, pe necuprinsul Continentului Negru, traia un hominid asemanator si totusi deosebit de Homo sapiens. A fost de fapt pentru multa vreme considerat o subspecie a oamenilor moderni fiind denumit “idaltu” ceea ce in limba afarita vorbita in provincia Afar din Etiopia, inseamna primul nascut. Ramasitele sale au fost descoperite pentru prima data in anul 1997 in regiunea Herto Bouri de catre antropologul Tim White. Fosilele cu pricina difera sensibil de cele ale oamenilor de Cro-Magnon descoperite in Europa si in alte locuri din lume. Morfologia acestui hominid prezenta multe trasaturi arhaice neobisnuite pentru un Homo sapiens. Din cauza acestor particularitati, Homo sapiens idaltu a fost considerat un hominid mai primitiv decat a fost in realitate. Noile studii si estimari au dezvaluit insa ca subspecia idaltu ar fi cel mai apropiat stramos al omului modern, Homo sapiens sapiens.

Homo-sapiens-idaltu-pic

sursa :descopera.ro








Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News