Placerile romanilor

15 05 2013

 Placerile romanilor .O „societate de consum”

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia  „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta , calitati mult desupra simplei notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte), tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.


Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman, dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari , nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci, gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz, castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica, dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale – ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav, eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta, dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”, civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.

De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si „homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati ; dar era acceptat si firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave, tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel,stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate, mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

 La mare pret erau statuetele de bronz ; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase), platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.


Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

 

 

 

sursa bibliografica : descopera.ro





Imperiu dupa imperiu

9 05 2013
<Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 





Fenicienii

9 01 2013

Fenicia – misteriosul imperiu al apelor

Cu mult inainte ca primele imperii sa isi dispute suprematia asupra lumii si cu mult inainte ca Grecia sa ofere lumii primele sale manuscrise, in timpul vechilor civilizatii disparute din Mediterana, oameni enigmatici, pe nedrept uitati de istorie, puneau bazele a ceea ce astazi numim istoria si cultura europeana. Nu au avut un imperiu vast, asa cum au avut Roma, Persia sau Macedonia. Imperiul lor a fost cel al apelor. De aici, din mijlocul Marii Mediterane si al Oceanului Atlantic, ei au ajuns sa domine intreaga lume antica. Au fost acolo atunci cand vechea lume s-a stins in focul razboiului si tot ei au ajutat o noua lume sa se nasca… Ei au fost fenicienii – primii stapani ai lumii.

Popoarele marii si nastere marilor navigatori fenicieni

Paradoxal, desi au fost inventatorii scrierii silabice, fenicienii au lasat extrem de putine inscrisuri care sa ne vorbeasca despre ei. In fapt, majoritatea informatiilor pe care le avem despre aceasta misterioasa civilizatie ne parvin din sursele mult mai bogate ale vecinilor ei, israelitii, grecii si egiptenii. Dar, avand in vedere subiectivismul surselor si faptul ca popoarele mentionate mai sus ii priveau pe fenicieni ca pe niste rivali in ale comertului, nu este de mirare ca datele sunt, de multe ori, grosolan influentate. Astfel, nu de putine ori, fenicienii ne apar in chip de monstri insetati de aur, care isi prostituau fetele si isi ucideau copiii pe altarele zeilor, date infirmate de dezvaluirile arheologice recente. Atunci, in lumina acestor dezvaluiri, se ridica intrebarea: Si totusi cine au fost fenicienii?

Misterele legate de stravechea civilizatie feniciana incep chiar cu originile acesteia. Nici astazi nu este clar de unde si in ce moment au aparut pe scena istoriei primii mari navigatori ai istoriei. Se prezuma ca fenicienii au sosit pe coasta estica a Mediteranei, pe teritoriul de astazi al Libanului, si partial al Siriei si Israelului, in jurul anului 3000 i.Hr., fapt sustinut de relatiile comerciale pe care le aveau deja cu Regatul Egiptului in anul 2613 i.Hr., dar si de izvoarele arheologice care atesta o locuire permanenta de 5000 de ani a unor orase libaneze. Herodot sustine ca fenicienii isi au originile pe tarmurile vechii Marii a Eritreei, nume stravechi al Marii Rosii, fapt nedovedit inca.

Ei insisi si-au spus Kenaani sau Kinaani (denumire regasita pe placutele de lut de la Amarna, secolul XIV i.Hr.), nume preluat de vecinii lor evrei si transformat in canaaniti. Grecii antici le-au spus simplu phoinicieni – dupa vechea denumire a purpurei, phoinikeia, unul dintre cele mai cautate produse feniciene din Elada… Cunoscuti cu precadere pentru comertul cu lemn de cedru, cu vin, sticla si sclavi, fenicienii nu au iesit cu nimic in evidenta pana in perioada anilor 1200 i.Hr., ani de o insemnatate covarsitoare pentru istorici, aceiasi ani in care majoritatea marilor civilizatii mediteraneene, cu exceptia Egiptului, au disparut sub tavalugul necrutator al misterioaselor „popoare ale marii”. Din acel moment, dintr-o marunta cultura locala aflata in umbra hittitilor, a micenienilor, minoanilor si egiptenilor, Fenicia a pornit pe lungul drum ce a facut-o sa domine marile si tarmurile lor pentru mai bine de 1000 de ani.

Despre popoarele marii primele mentiuni apar in timpul faraonului Merenptah, in anul 1208 i.H., atunci cand, in timpul razboiului cu Libia, Egiptul a trebuit sa infrunte o serie de aliati ai Libiei numiti „nordicii”. Numele triburilor aliate aveau sa fie mentionate pentru prima oara pe o stela care sa comemoreze victoria Egiptului: Pheleset, Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh si Shekelesh. Desi, in prezent, exista mai multe ipoteze privind originea acestor triburi, cele mai multe dintre ele fiind, se pare, din zona marii Egee, nu se stie nici pana azi cum au ajuns sa lupte alaturi de Libia impotriva Egiptului. Dupa doar treizeci de ani, insa, de la aceasta confruntare, Egiptul ramasese singura putere inca necucerita de catre popoarele marii. Rand pe rand, micenienii, minoanii si hittitii cazusera prada raidurilor ucigatoare. Dramatismul momentelor sta inscris in cateva placute de lut prin care regele Ammurapi din Ugarit (Siria de astazi) si Suppiluliuma, regele hittitilor, isi cer ajutor reciproc. Atacurile au fost atat de rapide si de puternice incat placutele nu au mai fost trimise niciodata, ele fiind descoperite 3000 de ani mai tarziu printre ramasitele cuptoarele in care trebuiau sa fie arse. Motivele incursiunilor nu au fost dezlegate nici pana in prezent cu atat mai mult cu cat nici unul dintre triburi nu a incercat sa se stabileasca pe teritoriile ocupate.

Confruntarea inevitabila dintre cele doua forte, Egipt si popoarele marii, a avut loc in 1177 i.Hr., in delta Nilului. In urma luptelor de o ferocitate rar intalnita, armata faraonului Ramses al III-lea a reusit sa invinga in aceeasi zi doua valuri, venite atat pe mare cat si pe uscat, ale triburilor necunoscute.Desi victorios, Egiptul a fost coplesit de efortul financiar intreprins pentru mobilizarea si echiparea unei armate numeroase care sa poate face fata unei forte estimata la peste 100.000 de oameni. Marele regat a intrat astfel intr-un declin din care nu a mai iesit niciodata. Ceea ce este si mai curios, este faptul ca orasele feniciene au ramas neatinse in timpul luptelor din tot bazinul mediteraneean, fapt ce a condus la o noua teorie conform careia acestea nu ar fi fost straine de ceea ce se intampla. Ipoteza devine oarecum plauzibila daca ne gandim ca odata cu disparitia competitorilor micenieni si minoani, controlul comertului pe Marea Mediterana devenea monopol fenician.

Un astfel de complot nu poate fi, insa, dovedit niciodata. Cert este ca, dupa infrangerea popoarelor marii, filistinii (singura populatie cunoscuta din randul acestor atacatori) se retrag in Canaan, acolo unde dau nastere Palestinei. Este foarte probabil ca ei sa fi fost cei care i-au invatat pe fenicieni tainele construirii corabiilor si a navigatiei pe mari si pe oceane. Trebuie spus si ca filistinii aveau legaturi culturale cu micenienii, si ei, la randul lor, niste navigatori priceputi. Studiile genetice recente arata, insa, ca fenicienii au ramas un grup distinct, diferit de cel al filistinilor, al popoarelor marii si chiar grecilor. Mai mult, una din 17 persoane din intreg bazinul mediteraneean este urmasa directa a fenicienilor.

Parintii Europei Antice

Oare cati mai stiu astazi ca fenicienii au fost primii oameni care au navigat in jurul Africii, si asta cu doua milenii inainte ca portughezul Bartolomeo Diaz sa se incumete sa ajunga pana pe coasta Africii de Sud? Cati oare stiu ca tiranul Xerxes a pornit atacul impotriva Greciei pe o flota construita de fenicieni? Cine mai stie ca ei, fenicienii, au fost arhitectii chemati de regele evreu Solomon pentru a-i ridica impunatorul templu? Cati dintre europenii de astazi mai stiu ca Lisabona si Faro in Portugalia; Cadiz, Malaga, Huelva, Ceuta, Ibiza, Adra, Almunecar, Alicante in Spania; Palermo, Genoa, Cagliari, Marsala sau Olbia in Italia; Larnaca, Polis si Dali in Cipru; Mdina in Malta; Finike in Turcia; Calpe, Tara, Sundar in Gibraltar; Acra si Tangier in Maroc; si asta ca sa numim numai cateva orase, extrem de putine, au fost la origini colonii feniciene? Cati dintre copiii de astazi mai stiu ca marea rivala a Romei antice, impunatoarea Cartagina, era o asezare intemeiata de regina feniciana Dido? Si, nu in ultimul rand, mai stie cineva ca in anticul oras fenician Byblos s-a legat prima editie a unei Biblii?

Si cu toate acestea, mostenirea cea mai de pret pe care ne-au lasat-o fenicienii a fost cea pe care o utilizam zilnic, fara sa stim poate ca o datoram unui popor atat de indepartat in timp, alfabetul. Atunci cand au fost descoperite primele placute de lut cu scriere feniciana, undeva in secolul al XIX-lea, cercetatorii au fost convinsi ca aceasta scriere nu este decat una derivata din hieroglifele egiptene. Si totusi, timpul a trebuit sa le dea credit anticilor fenicieni in ceea ce priveste nasterea alfabatelui lor. Pe mare, ei aveau sa il duca in Grecia, Anatolia, peninsulele italica si iberica, acolo unde, pe baza scrierii feniciene, erau create alfabete noi. Grecii antici au adaugat apoi vocalele intr-un alfabet fenician in care nu existau decat consoane. Intr-un final, pe filiera romana, se nastea alfabetul pe care si noi il folosim astazi, alfabetul… de origine feniciana.

Tot ei, fenicienii, au navigat pana in Anglia de astazi, mai precis in Cornwall, in cautarea cositorului si a fierului, produse pe care le comercializau in bazinul mediteraneean. Exista chiar pareri care sustin ca fenicienii au atins si coastele celor doua Americi, ipoteze sustinute partial de existenta unor statuete misterioase, descoperite in Lumea Noua, statuete care se aseamana izbitor cu cele feniciene. Aceasta va ramane, insa, pentru totdeauna, o simpla speculatie. Cert este ca, in Europa si Africa, fenicienii erau stapanii absoluti ai marilor iar in sutele de colonii create in bazinul mediteranean, localnicilor de alta etnie decat cea feniciana li se interzicea constructia oricaror ambarcatiuni, si asta sub pedeapsa cu moartea. Asa se face ca, in insulele Canare spre exemplu, localnicii nu au stiut sa construiasca barci pana in timpul cuceririi romane, si asta desi locuiau pe o insula. Monopolul marilor trebuia sa ramana in mainilor fenicienilor. De altfel, sfarsitul lor nu a venit din partea unei puteri navale ci, asa cum era de asteptat, din partea unor colosi ce excelau militar doar pe uscat: Persia si Roma.

Desi facusera fata invaziei amoritilor (cca. 2200 i.Hr.), celei a hiksosilor (sec. XVIII i.Hr.), a egiptenilor si hittitilor (sec. XVI, respectiv XIV i.Hr.), si apoi iarasi a egiptenilor lui Seti I (1290-1279 i.Hr.),fenicienii si-au plecat fruntea in fata regelui Cirus al II-lea cel Mare din dinastia iraniana a ahemenizilor. Astfel, dupa infrangerea din anul 539 i.Hr., Fenicia devine o provincie persana si, mai mult, era impartita de Cirus in patru mari provincii, fiecare sub tutela uneia dintre cetatile impunatoare ale stravechilor fenicieni: Tir, Sidon, Byblos si Arwad. Este si momentul in care o mare parte a populatiei feniciene isi paraseste locurile de bastina luand drumul mult mai linistitei, pe moment, Cartagine. Fenicia nu mai putea fi nicicand ceea ce fusese.

Odata cu ascensiunea lui Alexandru cel Mare si caderea Imperiului Persan in mainile macedonenilor, Fenicia devine si ea parte a efemerului imperiu al celui mai mare general din istoria omenirii. De altfel,asediul lui Alexandru asupra cetatii Tir (anul 322 i.Hr.) a si ramas in istorie drept unul dintre cele mai spectaculoase si ingenioase asedii care s-au dat vreodata. Chiar daca dupa moartea fulgeratoare a marelui strateg macedonean, cetatile feniciene au incercat sa isi redobandeasca o fugara independenta (cazul Tir-ului si al Sidon-ului), odata cu victoriile lui Lucullus si Pompei, fosta Fenicie intra definitiv in componenta provinciei romane a Siriei. Astfel avea sa ramana pana la in secolul VII d.Hr., atunci cand cadea in mainile arabilor musulmani.

 

sursa:descopera.ro





BABA NOVAC

4 12 2012

HAIDUCIA CA MIJLOC DE REZISTENTA IMPOTRIVA IMPERIULUI OTOMAN

In zilele apogeului sau, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta militara care zdrobea fara drept de apel orice armata europeana. Frica si groaza semanate de turci au dat de fapt un imbold fara precedent dezvoltarii diplomatiei in Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de osti care infrunta cu vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un batran haiduc sarb care l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte, legende si inimile oamenilor.

Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.baba-novac

Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale luiMihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.

Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.

BABA NOVAC,BATRANUL CU SUFLET DE HAIDUC

Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona. Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarataparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam. Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit tragicul sau destin.

baba novac

Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.

Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.

O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”

Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.

“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa”

In aceeasi perioada in Balcani isi desfasura activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia, raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Patrascu Voda, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta, domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. “Ne sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.

La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawskisi secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.

Novac

In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatuluipasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci”- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.

Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.

MOARTEA UNUI EROU

In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel, conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si condamnati la moarte. 

Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.

La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoniconsemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…

Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .

Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

OMUL INTRAT IN LEGENDA

”Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n tapa alinat”

Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al luiGruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.

Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.

Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor dinRomania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta…

 

sursa :descopera.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News