Vikingii in istorie

26 05 2016

Este greu de dat un rãspuns clar întrebãrilor legate de civilizaţia vikingã întrucât majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sunt puţin concludente. Cu excepţia câtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decât surse din spaţiul cultural central-european, bizantin sau arab, care într-adevãr oferã o imagine relativ precisã despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor.

În Scandinavia limba latinã devine cunoscutã odatã cu creştinarea care are loc în secolul al 11-lea, premise pentru dezvoltarea unei istoriografii proprii care înfloreşte în secolele urmãtoare şi în care predecesorii sunt ridicaţi adesea la rang de eroi. Profesorul de scandinavisticã din Bonn Rudolf Simek vorbeşte chiar despre dezvoltarea unui ‘Wikingermythos’, mitul Viking care s-a perpetuat pânã astãzi. În general ni-i reprezentãm ca pe nişte rãzboinici de temut, cu coifuri încornorate şi sãbii grele, nişte rãzboinici solizi şi mândri care se desfatã dupã lupte însângertae cu râuri de mied şi mese copioase. Mergând de la imagistica bogatã dar stereotipicã din cinematografie, festivalurile tematice de tipul “Zilele vikinge” din Schleswig, benzile desenate ce-l au ca protagoniste pe Wickie, pânã la instrumentalizãrile naţional-socialiste, constatãm cã este dificil sã ieşim din acest imaginar colectiv pentru a contsrui o reprezentare diferenţiatã a vikingilor, care sã corespundã macar parţial realitãţii istorice.

Razboinici si calatoriVikingii-distrugători-sau-constructori

Principalul leagãn de civilizaţie este desigur Scandinavia, unde se practicã agricultura în areale mai ferrite şi pe lângã fiorduri. Casele sunt dispersate, între ele dezvoltându-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activitãţilor comerciale, deşi sunt puţine deoarece comunitãţile sãteşti preferã economia închisã, autarhicã. Pentru cã exista pericolul ca aceste oraşe sã fie predate, necesitau o localizare favorabilã, de pildã Birka, ridicat pe o insulã în Mälarsee, Suedia, sau Haithabu al capãtul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multã vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord.

Vikingii dominã nordul European între 800 şi 1050, angajându-se într-o migraţie ale cãrei motive sunt în continuare subiect de dezbatere. Cel mai probabil este vorba despre o epuizare a resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmãrersc cursul râurilor din zona rusã, atingând chiar şi Bizanţul, fãcând schimb de piei, dinţi de morsã şi pene pe articole de lux precum mãtase, aur sau vin, întemeind aşezãri precum Novgorod la gurile râurilor), dar şi expediţiile de pradã. Câteodatã este invocate chiar şi o migraţie târzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung sã strãbatã în lung şi-n lat apropare toatã lumea cunoscutã de atunci.

Vikingii iau în stãpânire Insulele Faeroe ocupate atunci de cãlugãri irlandezi, apoi ocupã şi Islanda din cauza suprapopulãrii Norvegiei (istoria colonizãrii o gãsim în “Cartea Islandei” scrisã de Ari Thorgilsson). Spre deosebire de Norvegia în Islanda nu are reşedinţa un rege, ci guvernarea se face prin Althing, un fel de adunare legislativã care se întruneşte din 930, ale cãrei colecţii de legi sunt transpuse în scris în 1118.

Vechea „republicã” islandezã îşi pãstreazã independenţa pânã în 1262, când se supune regelui Norvegiei. Şi introducerea creştinismului în insulã se decide tot în Althing, dar obiceiurile pãgâne precum consumul cãrnii de cal sau sacrificiul cãtre zeii din vechime se pãstreazã. Sfârşitul erei vikinge este asociat înscãunãrii primului episcop în 1056. Colonizarea Groenlandei este pusã pe seama lui Eric cel Roşu, care o exploreazã doi ani şi gãseşte în nord întinderi verzi şi roditoare. În 985 pleacã 25 de corãbii în direcţia insulei, dar doar 14 ajung la destinaţie. Colonia are drept centru curtea lui Eric de la Bratahlid lângã Eiriksfjord.

În ceea ce priveşte colonizarea Lumii Noi, “Istoria arhiepiscopilor de Hamburg”, terminatã de cãtre cãrturarul german Adam din Bremen în anul 1075, prezintã în cartea a patra, intitulata “Descrierea insulelor din nord”, colonizarea de cãtre vikingi a pãmânturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea danezã în anul 1060, fiindu-i povestite de cãtre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse, “Analele islandeze” (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se aflã Hellulanda şi apoi Marklanda (sau Tara împãduritã, America de Nord) şi, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia cã islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas şi cã ştiau desigur de existenţa Vinlandei, cu mult înainte de informaţia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o ţarã situatã la sud-vest de Groenlanda. “Saga groenlandezilor” ne trimite pe urmele primilor colonişti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar într-o iarnã, tatãl sãu este nevoit sã plece in Groenlanda, însoţit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneşte pe urmele tatãlui, însã vânturi puternice din Nord şi ceţuri dense i-au facut pe membrii echipajului sã se îndeparteze de ruta iniţialã spre Nord, iar când s-a fãcut senin, au descoperit alte ţinuturi diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Roşu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreazã ţinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Nouã.vikingi.jpg

În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la mânăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, iar Mercia, de asemenea, se divizase şi Anglia de Est îşi incetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoţiei. După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik. Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor – care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic – cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (“Drumul mare de la varegi la greci”) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau „rus” conduşi de Rurik.Vikingii in istorie

Societatea vikingã

În genere societatea era împãrţitã în trei clase. Cea mai de sus o alcãtuiau Jarl, urmaţi de karl şi de thrall. O veche poezie mitologicã, Rigsthula, atribuie originea lor zeului Heimdall, poezie pãstratã în Edda lui Snorri. Pe scurt, zeul se întrupeazã într-un om pe nume Rig şi viziteazã trei cupluri, care vor da naştere claselor. În cadrul clasei aşa-numiţilor „oameni liberi” se aflau şi cei mai privilegiaţi, Goden, cel puţin în Islanda. Fiecãrui district în care era împãrţitã îi corespundea un Gode, care se îngrijea de treburile administrative şi organizatorice. Mai mult, dispunea şi de funcţii preoţeşti. Proprietarii de pãmânt reprezentaţi de Gode se împãrţeau în funcţie de bogãţie şi de mãrimea proprietãţii, se bucurau de multe privilegii legislative, având dreptul de a purta arme şi de a-şi exprima opinia în adunare. Comercianţii aveau acelaşi statut ca şi proprietarii obişnuiţi, deşi practic nu deţineau bunui imobile. De menţionat ar fi şi baza de sclavi destul de dezvoltatã, sclavi cu statut de proprietate mobilã, fãrã niciun fel de drepturi şi de o importanţã comercialã deosebitã, mulţi provenind din zona slavã şi cea occidentalã, unde vikingii conduceau raiduri constante. În afara societãţii îi enumerãm pe cerşetori, pelerini, vrãjitori şi profetese.

Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului – thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.

Religia vikingã

Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind divizaţi în două grupuri distincte: „Asenii”, zeii aristocraţiei războinicilor şi „Wanii”, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei. vikingii

Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asenilor, era Odin/Wotan, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (“walkirii”) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Freya, zeiţa fertilităţii, Loki, zeul focului, s.a.) şi secundari.

În ceea ce priveşte concepţia nordicã asupra lumii, avem ca principalã sursã de referinţã “Völuspá” (Profeţia clarvãzãtoarei), în care profetesa ii dezvãlui lui Odin devenirea şi sfârşitul lumii. Cea mai veche versiune a cântului provine din Codex Regius , secolul al 13-lea, dar se estimeazã cã dateazã cel puţin cu douã secole mai devreme. Deşi infiltrate cu elemente creştine, poemul se adreseazã totuşi prin conţinut unor oameni de formaţie pãgânã clarã. Alte lucrãri ce pot fi încadrate tot în scrieri cosmogonice sunt “Cântecul lui Grimnir”, Grimnismal, “Cântecul lui Vafthrudnir”, Vafthrudnirsmal, şi poeme conţinute în Snorra-Edda precum Gylfaginning.

În cosmogonia nordicã existã la început doar un gol uriaş: Ginnungagap. În sud întâlnim însã Muspellsheim, strãlucirea şi cãldura, un loc infernal dominat de uriaşul Surtr. La polul opus întâlnim Niflheim, întunericul şi frigul, din centrul cãruia izvorãşte Hvergelmir, care-şi varsã apele în Ginnungagap. Acolo apele îngheaţã şi se topesc, procesul rezultând în naşterea uriaşului Ymir. Din braţele uriaşului hermafrodit iau naştere prima femeie şi primul bãrbat. Uriaşul se hrãneşte cu laptele vacii Audhumbla, care linge promoroaca de pe pietre şi astfel se naşte o altã creaturã, Buri, pãrintele zeilor. Buri are un fiu, Borr, care se însoarã cu Bestla, fiica uriaşului Bolthorn şi are cu aceasta trei copii: Odin, Villi şi Ve, primii zei. Aceştia îl ucid pe Ymir şi îneacã în sângele sãu pe ceilalţi uriaşi, mai puţin pe Bergelmir, care întemeiazã noul neam al uriaşilor. Cei trei carã trupul uriaşului în Ginnungagap şi fãuresc pãmântul din el, din sângele sãu mãrile şi din oasele sale munţii. Odin, Villi şi Ve creeazã din douã buturugi pe primii oameni care sã populeze pãmântul denumit Midgard: Askr şi Embla.vikings

Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.

Epopeea vikingilor in Islanda si Groenlanda

Nimic în istorie nu este inevitabil, dar date fiind nevoia de resurse şi talentul de navigatori, nu ne surprinde că vikingii, după ocuparea insulelor Shetland, îşi continuă periplul în Faeroe, Islanda sau Groenlanda, ba drumul îi poartă şi pe ţărmurile Americii de nord. În Atlanticul de nord vikingii reuşesc să se stabilească pe tărâmuri neumblate, făcând minuni în Islanda, unde creează o societate cu adevărat avansată.

La nord de Shetland sunt insulele Faeroe, o serie de 22 de insule dintre care 18 sunt încă nelocuite. Vikingii ajung aici în jurul anului 800, unde îi găsesc pe călugării irlandezi, care stabiliseră lăcaşuri în aceste locuri îndepărtate, în conformitate cu idealul de pelerinaj pentru penitenţă. Date fiind păşunile numeroase, turmele cu oi nu întârzie să apară. Dacă la început colonia vikingă nu are mari dimensiuni, în mai puţin de un secol se măreşte considerabil datorită disidenţilor din Norvegia lui Harald Finehair. Alătuir de exilaţii politici mai participau însă şi căutătorii de pământ, bogăţii şi aventură. Saga Faeroezilor, fără mare grad de istoricitate, îl glorifică îndeosebi pe Olaf Tryggvasson, care creştinează insulele. Treptat, ele ajung un punct de reper important între Norvegia şi Islanda.

Ţara Gheţurilor

Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii. Din 775 omniprezenţii călugări irlandezi , numiţi papar de către vikingi, veneau aici vara. Tradiţia spune că vikingii au poposit aici pe la 860, o dată relativ târzie dată fiind proximitatea insulelor Faeroe. Cine a fost primul care a păşit aici? Landnamabok vorbeşte despre trei personaje: Naddod, Gardar şi Floki. Primii doi “strămoşi” laudă frumuseţile imobile şi bogăţia de peşte de aici, în vreme ce Floki Vilgerdarson nu este deloc impresionat, dar numele de Tara Gheţurilor pe care îl oferă insulei este cel ce a rămas. Poveştile despre întemeiere nu sunt ele însele importante, dar constituie un reper fundamental pentru generaţiile viitoare care vor crea mitologia originilor.Vikings_Warfare01_full

Din 870 până în 930 vin succesiv valuri de colonişti, care se stabilesc pe lângă fiordurile fertile şi câmpiile de pe coastă. Islanda devine rapid o aşezare vikingă independentă. Două surse din secolul al XII-lea descriu această colonizare: Ari Thorgilsson, părintele istoriografiei islandeze, scrie în 1125 Islendingabok, ajutat de mentorul său Hallr Thorarinsson, creştinat în 998 şi urmaş al coloniştilor. Celălalt izvor, Landnamabok, este mai mult un catalog al coloniştilor, inventariind 400 de personaje cu poveşti aferente. Şi ele sunt mai mult tradiţii decât istorii, spunându-ne că Ingolf Arnarson a fost primul colonist, care soseşte aici însoţit de fratele său Hjorleif, ucis de sclavii săi drept pedeapsă pentru că nu a sacrificat zeilor. Din poveste ne facem o idee despre procedeul colonizarii: zeii le arătau oamenilor unde să-şi ridice casa atunci când aruncau peste bord nişte piloni; oamenii veneau însoţiţi de familie; fiecare colonie avea dreptul la un teritoriu pe care conducatorul expeditiei şi oamenii lui îl trasau purtând o făclie.

Exista şi o măruntă componentă celtică, originea unora dintre soţiile sau concubinele nordicilor. Printre figurile legendare ale Islandei se numără şi Njall, un celt despre care se scrie o întreagă saga. Oricum, Islanda este o colonie în speţă a Norvegiei: toponimia indică origini din regiunile sud-vestice Sogn, Hordaland şi Rogaland, o mică parte emigrând şi din Faeroe sau Scoţia. Cât despre numărul coloniştilor, dacă sunt menţionaţi iniţial 400, adică oameni cu stare, punând la socoteală familiile şi alaiul, în 60 de ani este posibil să se fi ajuns pe la 20.000 de oameni.

Snorri Sturlusson şi Landnamabok atribuie migraţie condiţiilor politice din vremea lui Harald, care undeva între 885 şi 900 învinge o mare parte din lorzi la Hafrsfjord. Dar printre colonişti se numărau şi prieteni ai săi, precum Ingimund cel Bătrân sau Hrollaug, iar Harald a încercat să controleze fenomenul limitând dimensiunea permisă a teritoriilor luate în stăpânire şi taxând populaţia care voia să emigreze. Tentaţia de noi pământuri trebuie să fi fost mai importantă, în condiţiile unei suprapopulări în fiordurile din sud-vestul Norvegiei.

Noua societate avea nevoie de organizare şi s-a adoptat rapid o guvernare aristocratică. Între 927 şi 930 lorzii conducători conchid că este necesară crearea unui corp care să adopte legi şi să rezolve diferendele. Ca urmare îl trimit pe Ulfjot în Norvegia pentru a face investigaţii juridice. Ce rezultă este legislaţia lui Ulfjot. Adunările regionale au existat încă de la începutul colonizării (thing), dar o adunare generală (althing) s-a întrunit probabil pentru prima dată în 930. Locul ales pentru întrunire (thingvellir) este şi astăzi unul dintre cele mai impresionante obiective din Islanda: la nord de cel mai mare lac, la capătul unui clivaj natural vast. Aici se adunau o dată pe an aristocraţii vreme de două săptămâni în care luau decizii privind mica “republică”. Coloniştii nu erau doar lideri seculari, ci şi religioşi, mari preoţi (godar).

Din cele 12 districte veneau câte trei membri, iar aceşti 36 alegeau un reprezentant care prezida trei ani la rând adunarea şi care recita legile. În 965 Islanda a fost divizată în patru cartiere cu câte trei districte, mai puţin nordul care avea patru. Erau acum 39 de membri. Să considerăm acest althing drept prima instituţie democratică ar însemna să neglijăm natura lui prin excelenţa aristocratică. El este însă foarte imprtant caci denotă prima încercare a vikingilor de a se organiza pornind de la zero. Instituţia a funcţionat, oferind stabilitatea necesară ascensiunii dovedite de înflorirea culturală excepţională.

Convertirea la creştinism nu se datorează atât elementelor creştine prezente printre colonişti, de altfel nesemnificative, cât accederii la tronul Norvegiei a lui Olaf Tryggvasson, creştin, în 995. Ari ne povesteşte în Islendingabok că tatăl său vitreg fusese botezat de unul dintre primii misionari ai regelui Olaf, iar tutorele lui Ari, Teit, era fiul lui Isleif, primul episcop al Islandei. După o misiune mai puţin reuşită, regele Olaf trimite două căpetenii islandeze creştinate înapoi în Islanda împreună cu preotul Thormond. În althing are loc o confruntare politico-religioasă, dar până la urmă se decide ca toţi să fie creştini oficial, dar păgânismul putea fi practicat în privat. Primul episcop, Isleif, s-a stabilit în 1056 la Skaltholt, unde s-au descoperit ruinele unei catedrale din lemn. O codificare a canoanelor s-a realizat abia în 1123.

Ţara Verde

Colonia din Groenlanda, deşi micuţă, la capătul lumii, este dovada incredibilei capacităţi de explorare şi adaptare a întreprinzătorilor nordici. Spre deosebire de Faeroe şi Islanda unde vikingii au mai întâlnit câte un călugăr irlandez, în Groenlanda au găsit pustiul. În surse primul contact cu insula este datat undeva la 900, şi tot o furtună trimite acolo o corabie, cea a lui Gunnbjorn care se îndrepta spre Islanda şi zăreşte o întindere vastă spre vest. Pornind de la saga, câteva insuliţe ajung să îi poarte numele. Colonizarea Groenlandei se leagă de numele lui Eric cel Roşu, o figură cât de poate de istorică. Arheologii au descoperit de altfel casa lui, biserica soţiei sale şi mormintele familiei.vikingek

Pe la începutul anilor ’80 din veacul al IX-lea, Eric si tatăl său Thorvald sunt forţaţi să părăsească jaeren, sud-vestul Norvegiei. În Islanda spiritele se încing pentru că sosind târziu nu primesc decât teritorii marginale. Luptele cu lorzii locali îi aduc lui Eric un exil de trei ani, posibilitate de a explora teritoriul zărit la vest de către Gunnbjorn. Angmagssalik, cel mai apropiat punct de Islanda, era la patru zile de Islanda. Eric are însă inspiratîa să navigheze mai la sud-vest, unde descoperă tărâmuri înverzite şi fiorduri adânci. Eric o numeşte Tara Verde pentru a atrage colonişti. Pentru islandezii care începeau să sufere de foame era o perspectivă promiţătoare. În anii următori şi norvegienii se interesează de noul teritoriu. Coloniştii se vor stabili în două aşezări, cu 90, respectiv 140 de ferme. Eric şi-o construieşte pe a sa la Brattahlid, aproape de locul de adunare a thing-ului. Creştinismul pătrunde aici tot în jurul anului 1000, iar saga ii acordă un rol misionar important soţiei lui Eric, Thjodhild. Biserica creştină avea să prospere în Groenlanda, unde se stabileşte o dioceză la Gardar, două mănăstiri şi 12 biserici parohiale.

Familiile care trăiau aici se bazau în principiu pe creşterea oilor şi vitelor, dar aveau la dispoziţie şi o mare cantitate de peşte, precum şi vânat (foci, morse, urşi). Cât de departe s-au dus vikingii? O piatră cu inscripţii runice de la începutul secolului al XIV-lea s-a găsit la o latitudine de 73°N, iar unii vikingi au navigat chiar mai departe, până la Golful Melville. Comunităţile au rămas însă la sud, însumând cam 4000 de suflete. Sursele despre Groenlanda medievală abundă: scrisori papale, participări la sinoade, saga, poveşti despre urşi polari oferiţi în dar prinţilor Europei. O descriere foarte favorabilă avem din Oglinda Regelui, o carte din secolul al XIII-lea despre eticheta de curte. În plus, dovezile arheologice abundă şi ele. S-au excavat sute de clădiri, case lungi de 15 metri cu pereţi din turbă şi piatră, printre care şi cea a lui Eric. Catedrala de la Gardar, ridicată în secolul al XII-lea, este acum doar o ruină, dar odinioară se înălţa până la 28 de metri. În cimitirul de la sud de Brattahlid s-au găsit şi veşmintele şi alte obiecte ale oamenilor, păstrate datorită condiţilor climatice.

Din motive cu totul misterioase, aşezarea groenlandeză dispare la 1500. Cea mai bună explicaţie se rezumă momentan la un amestec de moficări climatice şi politice. În 1261 teritoriul până atunci independent trece sub autoritatea regelui norvegian, care impune unele restricţii comerciale. Cum localnicii se bazau pe exportul de lână, piei, fildeş, şi pe importul de lemn, fier şi grâne, condiţiile de viaţă trebuie să se fi înrăutăţit. Şi totuşi, Groenlanda nu depindea economic de comerţul cu Norvegia, pentru că din multe puncte de vedere era autosuficientă. Carenţa cea mai mare, cea de lemn, se suplinea nu neapărat prin material din Norvegia, pentru că se găsea şi mai aproape, în Markland (Labrador).viking_76

Clima s-ar putea să fi jucat un rol mai important, pentru că saga ne spun că în secolul al XIII-lea temperaturile apei au scăzut şi gheţurile s-au extins spre sud. Odată cu gheţurile din nord au coborât şi eschimoşii, cu care groenlandezii au conflicte la mijlocul secolului al XIV-lea. În 1492 papa Alexandru al VI-lea scrie că nu mai trăieşte nimeni acolo. Cel mai vestic avanpost al creştinătăţii dispăruse brusc, iar papa îi scrie epitaful exact în anul când Columb descoperea Lumea Nouă. O redescoperea de fapt, căci vikingii nu şi-au oprit aventura în Groenlanda.

Aventura vikingilor in Lumea Noua

Nu încape urmă de îndoială că vikingii au poposit în Lumea Nouă cu 500 de ani înaintea marilor exploratori renascentişti. Dar cum şi de ce au ajuns acolo? Şi ce au găsit? Fascinaţia descoperirii Americii de către europeni a persistat dintotdeauna.

Mai interesant de văzut ar fi dacă înaintea vikingilor, deci a anului 1000, s-a mai aventurat vreo civilizaţie europeană în emisfera vestică. Avem doar texte vagi şi inscripţii ambigue la îndemână. De pildă, biologul Barry Fell de la Universitatea din Harvard a descoperit în nordul Noii Anglii nişte însemne ce aduc aminte de alfabetul proto-ogamic din cultura celtică, in care se notau doar consoanele, cu bare verticale. În rest, poveşti şi legende, precum cea despre Atlantida. Ca şi Platon, Plutarh povesteşte despre nişte cărturari care au navigat dincolo de gheţuri către un mare continent, acolo unde Cronos doarme într-o peşteră. Tradiţia tărâmurilor mitice o regăsim pretutindeni.

Sfântul Brendan a perpetuat această tradiţie în faimoasa sa Navigatio sancti Brendani, o relatare misterioasă din secolul al X-lea care vorbeşte despre călătoriile călugărului irlandez cinci secole mai devreme, iarăsi un amestec de adevăr şi ficţiune greu de separat. Este posibil ca aceşti călugări irlandezi pe care vikingii îi găsesc în Islanda de pildă, să fi ajuns şi pe acolo, dar nu putem şti exact. Oricum, cert este că oamenii erau curioşi în legătură cu teritoriile atlantice, dar înaintea vikingilor, le învăluiau într-un aer de basm şi fantezie.index

Aproximativ în anul 1000 curajoşii navigatori pun piciorul în Lumea Nouă. Primele surse despre tentativa de colonizare nu sunt, după cum ne-am aştepta, saga islandeze, ci o carte a lui Adam din Bremen terminată prin 1075, Istoria Arhiepiscopilor de Hamburg. Capitolul al IV-lea povesteşte despre insulele din nord, pornind de la informaţii adunate de la curtea regelui danez Svein Estrithson, nepotul lui Knud cel Mare. Apare numele de Vinland pentru a descrie un teritoriu dincolo de Groenlanda, confirmat şi de alte surse precum Analele Islandeze din 1121. Primul mare istoric islandez, An Thorgilsson, scrie câţiva ani mai târziu despre Vinland, despre care ştia de la unchiul său, Thorkell Gellison, care aflase la rândul său despre lucrurile acestea de la unul dintre coloniştii Groenlandei. Două saga relatează şi ele despre evenimentele din Vinland, Saga Groenlandezilor şi Saga lui Eric, care nu se potrivesc întotdeauna ca informaţie.

Saga Groenlandezilor ne spune că nu faimosul Leif Ericsson a zărit primul teritoriul ci Bjarni Herjolfsson, un islandez care într-o vară află că tatăl său a plecat cu Eric cel Roşu în Groenlanda şi vrea să navigheze şi el într-acolo. Deviază de la curs şi ajunge într-o zonă plană, cu mulţi copaci, despre care îşi dă seama că nu era ce căuta şi o părăseşte. Acelaşi lucru îl face şi într-o altă zonă, muntoasă şi cu gheţari. Leif Ericsson însă decide să exploreze. Refăcând ruta lui Bjarni, Leif izbuteşte să ajungă şi el pe tărâmurile pe care le botează Helluland (ţara cu lespezi), respectiv Markland (ţara cu lemne). Continuând periplul, două zile mai târziu zăreşte alt ţărm, înverzit, unde se opreşte şi îşi aşează tabăra, propunând explorarea zonei. Unul dintre oamenii lui, Tyrkir, dispare brusc şi se întoarce entuziasmat cu un mănunchi de struguri. Leif botează teritoriul Vinland (ţara vinului). Leif şi marinarii săi încarcă corăbiile cu struguri şi lemn şi pornesc înapoi spre Groenlanda. Cam la asta se rezumă activitatea lui Leif.

Expediţiile de colonizare care urmează le întreprind alţi copii ai lui Eric cel Roşu: Thorvald, Thorstein, Freydis. Thorvald Ericsson navighează spre Vinland cu aceeaşi corabie, unde îi găseşte casa lui Leif. După o iarnă petrecută acolo cu cei 30 de oameni ai săi, Thorvald începe să exploreze prin nord-est, într-un promotoriu împădurit, unde are loc primul contact cu nativii. Acolo, în fiord, urmează o încăierare în care Thorvald îşi pierde viaţa, iar vikingii care scapă se întorc în Groenlanda cu poveşti despre skraelings (cei urâţi). Thorstein, alt fiu al lui Eric, porneşte cu soţia sa Gudrid şi un echipaj de 25 de oameni în căutarea trupului fratelui său, dar vremea rea îi întoarce din drum. O epidemie loveşte aşezarea lor din Groenlanda, iar Thorstein moare, Gudrid căsătorindu-se apoi cu un islandez bogat, Thorfinn Karlsefni, pe care îl convinge să întreprindă o campanie de colonizare în Vinland. Aşa că cei doi iau cu ei 60 de oameni, câteva vite şi alte resurse, intenţionând să rămână acolo. Şi se descurcă bine în aşezarea iniţiată de Leif. Cât despre skraelingi, în curând vikingii ajung să facă comerţ cu ei, oferind lapte şi primind blănuri. Vara aceea Gudrid naşte pe Snorri, primul european venit pe lume în emisfera vestică.

Din nefericire, o neînţelegere comercială cu skraelingii duce la o confruntare care îi determină pe vikingi să abandoneze colonia, după numai două ierni. Cât despre fiica lui Eric, Freydis, ea pleacă în expediţie alături de doi parteneri, dar neînţelegerile o determină să ordone uciderea lor. Încercarea de colonizare nu are succes din cauza ostilităţii nativilor.

Saga lui Eric prezintă unele diferenţe. Este o relatare mai completă, dar care nu îl pomeneşte deloc pe Bjarni, ci atribuie descoperirea exclusiv lui Leif Ericsson, care de data aceasta este un misionar al regelui Olaf, trimis să creştineze Islanda şi Groenlanda. Dificultăţile pe mare îl împing către tărâmul neumblat, în apropierea căruia salvează nişte naufragiaţi. După accea, Karsefni şi Gudrid, alături de Freydis şi Thorval intenţionează să se stabiliească de tot în Lumea Nouă. După ce călătoresc în zonă mai mult timp, dau peste un estuar unde cresc vie şi grâu sălbatic şi stau acolo până ce skraelingii adoptă o atitudine duşmănoasă faţă de ei. Urmează apoi o tentativă a poveştii de a reabilita imaginea lui Freynis, care de data aceasta este o femeie curajoasă care luptă cu vitejie şi când bărbaţii se retrag. Ca şi cealaltă saga, şi aceasta se încheie cu menţiunea unor episcopi islandezi care descind din Gudrid.

Ce putem conchide din aceste relatări? În mare, trei aspecte importante: că vikingii au ajuns în America de Nord, că au încercat să se stabilească şi acolo, şi că au părăsit însă zona la primele contacte nefericite cu populaţia autohtonă. Restul de detalii sunt necesare pentru a construi o poveste coerentă într-un context credibil. Omisiunea lui Bjarni este suspectă, mai ales că Saga Groenlandezilor o antedatează pe cea a lui Eric., care tinde să glorifice peste măsură familia exploratorului, mai ales când îi atribuie lui Leif evanghelizarea Groenlandei. Mai probabil este deci ca Bjarni să fi făcut observaţia despre existenţa unui alt pământ, nu Leif Ericsson.2009_02_19_0_14_vikingii_45306

Când se petrece evenimentul şi unde anume ajung de fapt vikingii? Prima întrebare este mai uşoară. Bjarni face descoperirea când Eric cel Roşu aduce colonişti în Groenlanda, prin urmare prin 985-986. Cât despre călătoria lui Leif, Saga Groenlandezilor menţionează că aceasta s-a făcut pe vremea când lordul Eric era conducătorul zonelor de coastă ale Norvegiei (1000-1014), în timp ce Saga lui Eric spune că Leif era un misionar al lui Olaf Tryggvason (995-1000). Vizita lui Bjarni la Eric poate fi datată deci cel mai devreme în 1001 şi cel mai târziu în 1014. Îşi petrece doar o iarnă aici, deci se întoarce în Groenlanda undeva între 1002 şi 1015, când porneşte la drum Leif. Aşezarea însă o întemeiază Thorfinn Karlsefni şi Gudrid şi durează trei ani, cândva între anii 1020-1030.

Locaţia Vinlandei este mai greu de dibuit. Istoricii au conchis că Helluland se afla în insula Baffin, la doua sute de mile de Groenlanda, trecând prin strâmtoarea Davis. Markland este cel mai probabil Labrador, care încă mai abundă în păduri. Vinland însă a fost identificată cu multe locuri de pe coasta estică, depinzând mai mult de patriotismul local. Textele, adică Adam din Bremen şi saga, ne aduc în vedere strugurii, cerealele, cantităţile mari de somon şi un promontoriu cu o insuliţă la nord şi o strâmtoare la vest, de-a lungul căreia se intind mlaştini la estuarul unui râu care se varsă în ocean venind dinspre un lac. Descrierea nu ne oferă multe indicii. În prezent, somonul nu se găseşte mai la sud de 41°N, iar strugurii mai la nord de 42, adică este vorba despre zona dintre New York şi Boston. Dar o explicaţie atât de simplă nu ia în calcul schimbările climatice. Între perioada vikingilor şi vremurile moderne s-a produs se pare o răcire, ceea ce îngreunează lucrurile.

Arheologia mai are de căutat prin sudul Marklandei, pentru că sunt sute de locuri care se potrivesc descrierilor din saga. Există liste întregi cu situri despre care se presupune că ar fi vikinge. Descoperirea în 1824 a unei pietre runice în Kingigtorssuaq, Groenlanda, pe care sunt înscrise numele unor persoane şi data la care acestea ajung în America a impulsionat cercetarea urmelor vikinge, care în secolul al XIX-lea mai mult s-au fabricat decât găsit. Entuziaştii au atribuit vikingilor pietre precum cea de la Taunton, Massachusetts, care de fapt aparţinea indienilor. Urmele de la Dennis, Cape Cod sau râul Charles s-au dovedit la fel de false.

Febra vikingă a produs numeroase fantasmagorii, presupuse pietre nordice apărând ca ciupercile şi în Rhode Island. In jurul turnului de la Newport s-a creat o adevărată isterie până ce s-a demonstrat că datează nu mai devreme de secolul al XVII-lea. La fel şi în jurul unor inscripţii din Nova Scotia sau lângă Ontario, când un localnic a transportat nişte obiecte din Norvegia şi le-a dat muzeului din Toronto, una dintre multele înşelătorii cauzate de fervoarea vikingă. Un fals grosolan este şi piatra Kensington, Minessota, despre care Olof Ohman, un imigrant suedez care ajunge aici prin 1879 a pretins că este autentică şi descrie o călătorie vikingă din secolul al XIV-lea, dar piatra a fost de fapt dăltuită în acelaşi secol de un localnic, folosind un amestec de rune nordice şi dialectul local suedezo-norvegian.

Obiectele şi rămăşiţele de case din zona Quebec-Ungava Bay, respectiv L’Anse aux Meadows, Newfoundland, se înscriu însă într-o foarte probabilă atribuire vikingă. În Newfoundland s-au găsit dovezi solide ale prezenţei vikinge, unde Helge Ingstad, guvernatorul Groenlandei, iniţiază începând cu anii ’60 campanii arheologice intense care scot la iveală o măruntă comunitate de nordici din secolul al XI-lea: case lungi, o fierărie, un cuptor pentru cărbune. Clădirile aveau pereţi din straturi suprapuse de turbă şi au fost ridicate pe un vechi terasament marin, la patru metri deasupra mării la flux. Câteva artefacte confirmă şi ele prezenţa nordică: lămpi, ace, nituri din fier, bucăţi de lemn prelucrat, posibil fiind ca aici să se fi reparat o corabie. Datările a mai mult de 50 de mostre din sit conduc la aceeaşi concluzie: vikingii au colonizat L’Anse aux Meadows în jurul anului 1000.  bcl1gwd

Dacă mai sunt şi alte aşezări încă nedescoperite, şi acestea au fost foarte probabil mici şi de scurtă durată. Problema cu situl rămâne denumirea de Vinland, pentru că aici nu cresc struguri. Cresc în schimb mult varietăţi de zmeură, printre care şi Rubus Phoenicolasius (wineberry), care se folosea la producerea de vin şi poate vikingii nu s-au referit la viţa de vie până la urmă. Mai sunt şi altele de lămurit, cum ar fi de ce s-a întrerupt locuirea în aşeazare, căci casele nu prezintă, cu excepţia uneia, urme de distrugere; sau cât de mult se extindea Vinland în opinia vikingilor şi cât au explorat aceştia.

Este tentant să afirmăm că au călătorit mult, până la Penobscot Bay, lângă Brooklin, unde s-a găsit o monedă nordică autentică din 1070. Sau poate că pur şi simplu obiectul a circulat în reţeaua de schimb cu indienii. La fel de tentant ar fi să considerăm aşezarea dîn Newfoundland drept colonia lui Thorfinn Karlsefni, cel din saga. Mai avem însă multe de descoperit despre aventuroşii vikingi şi călătoriile lor neobosite pe mările învolburate…

Cum aratau vikingii?

Nu ducem lipsă de mituri referitoare la aceşti piraţi scandinavi, în speţă cu privire la înfăţişarea lor. Cele mai frecvente mituri le-am putea rezuma astfel: erau murdari şi neîngrijiţi; purtau faimoasele coarne la coif; se asemănau cu scandinavii de azi la trup; veşmintele lor erau preţuite de toată lumea; cei mai mulţi erau marcaţi de cicatrici de război. Cum arătau de fapt vikingii?

În reprezentările populare îi vedem ca pe nişte luptători duri, cu chipuri mânioase şi spume la gură. Nu tocmai nişte feţi-frumoşi. Este însă improbabil ca ei să fi fost atât de necivilizaţi, din moment ce mai multe descoperiri arheologice atestă prezenţa unor instrumente precum pieptenele, penseta, pila sau scobitoarea (de văzut de pildă la Muzeul din Roskilde). Prin urmare igiena personală nu era un lucru de neglijat nici măcar pentru ei. Mai mult, sursele scrise susţin descoperirile. În cronica sa din 1220, John de Wallingford pomeneşte lucruri precum obiceiul lor de a se spăla în fiecare sâmbătă, de a se schimba des de haine şi de a se aranja prin detalii care le dădea un aer de Don Juan, cu care au fost capabili chiar să cucerească femei căsătorite sau fete de nobili. Ce-i drept, ambasadorul arab Ibn Fadlan îi consideră cele mai mizere creaturi ale lui Allah, dar arabii au o cultură care presupune o baie inaintea fiecăreia dintre cele cinci rugăciuni zilnice…Vikings-Rollo-Clive-Standen

Vikingii nu se mulţumeau doar să-şi spele barba. Ea trebuia să fie şi aranjată cu stil. Sursele iconografice ne sugerează că vikingii aveau un păr foarte bine întreţinut. Purtau bretoane lungi şi îşi scurtau părul la spate. Barba, fie lungă sau scurtă, părea mereu îngrijită. Două izvoare susţin această imagine. Unul este un cap tridimensional sculptat pe un car din cadrul complexului funerar al corabiei Oseberg. Părul său este aranjat, are o mustaţă lungă şi elegantă, precum şi o barbă care îi ajunge la mustaţă, dar nu şi până la obraji. A doua sursă este o veche scrisoare englezească, în care un om îl sfătuieşte pe fratele său să urmeze moda anglo-saxonă şi nu pe cea daneză, unde bărbaţii se bărbiereau pe gât şi îşi ţineau bretonul lung. Femeile purtau păr lung, probabil legat într-un nod la spate. Puteau folosi şi panglici colorate împletite în păr. De asemenea, ele se acopereau cu o bonetă sau un şal.

Cât despre coifurile cu coarne, simbolul preferat asociat vikingilor, ele sunt cât se poate de fictive. Abia la finele secolului al XIX-lea au început să apară astfel de reprezentări, influenţate de opera lui Wagner. Coarnele ar fi fost foarte incomode în luptă, putând fi uşor agăţate de ceva. Vikingii se foloseau de fapt de coifuri simple de fier pentru protecţie. Armele sunt mai importante, ele oferind o imagine asupra statutului social al personajelor. Doar elitele îşi permiteau săbii sau lănci de obicei, în vreme ce micile securi şi cuţitele erau la îndemâna oricui.  Pentru a fi îngropat cu o sabie, vikingul trebuia să deţină un statut social destul de elevat. Sabia era bun de prestigiu, în vreme ce securea sau cuţitul, pe lângă marea lor frecvenţă, nu aveau neapărat funcţie militară. Vikingii mai foloseau şi arcuri cu săgeţi, suliţe şi scuturi rotunde. Cei care îşi permiteau mai achiziţionau şi cămaşă de zale.

Poate că vikingii nu arătau atât de fioros, dar nici nu semănau în totalitate cu nordicii contemporani. Anatomia lor este similară, dar vechii danezi erau mai scunzi cam cu 8-10 cm. Constituţia corporală era probabil marcată de muncile grele pe care le depuneau. Ar fi de presupus că acumulau mai multă masă musculară decât noi, dar printre problemele curente figurau artrita, osteoporoza şi dantura proastă. Vikingii aveau acces la tot felul de specialităţi culinare datorită expansiunii lor, dar nutriţia lor era mai precară decât a noastră. Scheletele din morminte ne arată că oamenii, în speţă copiii, ajungeau cu greu la o dezvoltare corporală deosebită.

O altă curiozitate este că femeile vikinge se caracterizau prin trăsături masculine oarecum pronunţate în comparaţie cu situaţia de azi. Chipurile bărbaţilor şi ale femeilor erau în genere mai asemănătoare. Nu se aplică regula tuturor scheletelor, dar de obicei este destul de greu de identificat un bărbat, pentru că femeile aveau şi ele adesea pomeţi bine conturaţi şi sprâncene groase. Studiile genetice arată că şi atunci, ca şi acum, exista un amestec de blonzi, roşcaţi şi bruneţi, deşi în Scandinavia de nord blonzii dominau, iar în zona Danemarcei roşcaţii erau ceva mai mulţi. Dar să nu uităm că şi societatea vikingă, ca toate de altfel, nu este una pură, deci de sorginte exclusiv scandinavă.

În legătură cu înfăţişarea vikingilor menţionăm un mic mister care a stârnit interes. Analele irlandeze îi descriu pe vikingii danezi şi norvegieni drept cei închişi la culoare, respectiv blonzii frumoşi (dubgaill şi finngaill). Interpretarea acestor menţiuni drept atribute etnice stă sub semnul întrebării. Finngaill se poate să fi fost folosit pentru a-i denumi pe cei care au zăbovit o lungă perioadă în Irlanda, iar dubgaill pe cei nou-veniţi.

Un mit des întâlnit este cel al veşmintelor, admirate în întreaga lume. Câteva surse, incluzând o veche imagine, oferă descrieri pozitive ale veşmintelor vikinge. Un desen englez din 1030 îl portretizează pe regele Knud cu haine elegante, încălţări ţuguiate, şosete cu panglici, pantaloni fini, o tunică până la genunchi şi o pelerină de calitate aruncată peste un umăr. Culorile şi modele preferate de vikingi sunt supuse schimbării, iar moda depinde şi de regiune, şi de statut. O imagine exactă asupra modei vikinge rămâne străină. Ce cunoaştem se bazează doar pe materiale fragmentare, în plus, nu se ştie dacă ce găsim în morminte corespunde cu îmbrăcămintea de zi cu zi.vikings-360x211

Femeile purtau de obicei rochii lungi până în pământ. Arheologii au scos la iveală numeroase catarame la nivelul umerilor, care indică portul unor veşminte prinse cu o bucată de material peste umeri (harness dresses). Alte descoperiri cuprind rochii cu mâneci încorporate. Hainele aveau două straturi. Pe dinăuntru purtau un soi de furou de bumbac, peste care venea exteriorul de lână, moale şi durabil. Şi bărbaţii se îmbrăcau folosindu-se de aceleaşi materiale. Stratul interior era o cămaşă lungă, iar la exterior purtau o tunică de lână şi pantaloni care ajungeau doar până la genunchi. Vikingii preferau culorile vii. Albastrul şi roşul dominau, iar mai tuturor le plăceau hainele colorate, cu modele şi fâşii cusute în ţesătură. S-au descoperit chiar exemple de veşminte care prezentau nuanţe din toate cele de bază. Mătasea şi firul de aur sau argint constituiau bunuri de lux, pe care numai puţini membri ai elitelor şi le permiteau.

Mitul despre puzderia de răni şi cicatrici care nu lipseau din înfăţişarea unui viking adevărat poate că nu este chiar atât de fantastic. Nu se poate spune cu exactitate cât de frecvente erau rănile, pentru că tăieturile superficiale nu se pot detecta pe schelete. Dar urmele de violenţă pe rămăşiţele bărbăteşti se întâlnesc destul de des. Este foarte probabil ca vikingii să fi fost “individualizaţi” prin câteva cicatrici urâte, care le piperau puţin înfăţişarea de care, de altfel, se pare că se îngrijeau.

Expansiunea vikinga in Anglia

Pentru locuitorii contemporani ai insulelor britanice, anglo-saxonii sunt cei mai frecvenţi candidaţi la titlul de strămoşi. Există într-adevăr o admiraţie pentru spiritul lipsit de inhibiţii al vikingilor, dar mai nimeni nu susţine că ei ar fi contribuit cu ceva la identitatea culturii engleze. Ironic, dacă stăm să ne gândim că anglii şi saxonii au ajuns aici pornind din aceeaşi zonă ca şi danezii, numai că 400 de ani mai devreme.

Tot Alfred cel Mare deţine titlul de primul rege al Angliei, el fiind cel care uneşte regatele anglo-saxone împotriva invadatorilor vikingi. În 793 existau patru astfel de regate: Anglia, Mercia, Wessex şi Northumbria, pentru ca în 900 să rămână doar Wessex. Cu toate acestea, scribii lui Alfred sunt cei care au înregistrat în scris evenimentele epocii, deci este o poveste a cărei versiune vikingă lipseşte. Acum, deşi amploarea influenţelor scandinave încă este cu semnul întrebării, istoricii aduc în vedere şi aspectele pozitive ale prezenţei nordicilor în insulele britanice. Scandinavii au contribuit la dezvoltarea urbanismului, la creşterea producţiei de mărfuri, la modificările din zona rurală, la elaborarea unor forme stilistice hibride. Istoria Angliei în această epocă este o combinaţie între valuri succesive de invadatori şi evoluţii interne.

Primul val de invazii

După câteva raiduri la finele secolului al VIII-lea urmează o perioadă de calm, tulburată însă în 835, când vikingii reiau atacurile. Cronica Anglo-Saxonă pomeneşte cel puţin o incursiune de mare amploare pe an. 15 ani mai târziu, strategia de jaf pare să se modifice: pentru prima dată, nordicii îşi petrec iarna pe insula Thanet. În 855 un alt grup rămâne de data aceasta pe insula Sheppey, iar după 10 ani o mare flotă poposeşte în Anglia de est. Vikingii au venit şi au de gând să rămână.

Această mare flotă era condusă, printre alţii, şi de fiii mult aclamatului rege danez Ragnar Lodbrok, văzut în nord ca arhetipul autentic de viking. Fiii în cauză se numeau Ivar Cel fără Oase şi Ubbi (Hubba), despre care Saga lui Ragnar povesteşte că ar fi urmărit doar să răzbune moartea tatălui lor de mâna regelui Aella în Northumbria. Este mai mult o legendă, pentru că Aella nu devine rege decât abia în 866.  Cert este faptul că după un an de prădăciuni, fiii lui Ragnar cuceresc York-ul, iar anul următor îl execută pe Aella prin tortura numită “vulturul însângerat”. Vikingii se înstăpânesc asupra unei bune părţi din Northumbria şi Mercia, iar în 868 îl înving şi pe regele Edmund din Anglia de Est. Ivar dispare apoi din poveste, probabil îndreptându-se spre Irlanda, unde şi moare. Halfdan îi ia locul, cel mai însemnat dintre cei şapte comandanţi vikingi care iau parte la bătălia de la Ashdown, care se încheie glorios pentru anglo-saxoni. Biruinţa este de scurtă durată însă, pentru că la Basing, Meretun, Reading şi Wilton vikingii îşi arată puterea. Regele Alfred din Wessex este obligat să ceară pace, pentru că soseşte de pe continent un alt contingent de nordici.

În anii care urmează vikingii se străduiesc să-şi consolideze stăpânirea în Anglia. Se folosesc mai întâi de regi-marionetă în Mercia şi Northumbria, pentru ca apoi să îşi împartă teritoriile între ei. Halfdan porneşte şi el spre Dublin, în speranţa obţinerii unor teritorii, dar confraţii lui norvegieni îi aduc sfârşitul în bătălia de la Strangford Lough (877). Urmaşul său la conducerea armatelor daneze, un anume Guthrum, este la un pas să anihileze ultimul regat independent al anglo-saxonilor. Cronica relatează că “armata verii” din 871 relatează despre distrugerile din Wessex, unde vikingii au supus o mare parte a populaţiei, iar regele Alfred a trebuit să se refugieze prin codrii şi mlaştini.

Din fortăreaţa sa aproape inexpugnabilă de la Athelney, Alfred îi respinge pe invadatori, iar ca urmare a bătăliei de la Edington vikingii sunt fortaţi să se retragă din Wessex şi să se creştineze. Prin tratatul de la Wedmore din 886 se trasează graniţa între stăpânirea anglo-saxonă şi cea care va fi cunoscută drept Danelaw, cuprinzând Anglia de Est şi teritoriile din jurul cetăţilor Derby, Leicester, Lincoln, Notingham şi Stamford (the Five Boroughs). Dovezile stăpânirii scandinave se desprind din toponimie, pentru că numele multor localitaţi se termină în –thorpe (sat), -thwaite (păşune) sau –by (fermă).

In acelaşi an Anglia mai suferă o invazie. O armată vikingă iernează la Fulham, dar se retrage apoi spre continent, unde face ravagii vreme de 10 ani. În 892, ca urmare a înfrângerii în Francia de Est, vikingii iarăşi au în vizor Anglia, unde aduc şi cai din Boulogne. Trec câţiva ani de lupte interminabile, pentru ca în sfârşit în 896 armata să se disperseze. Dar danezii tot hărţuiesc Wessex-ul pe mare şi pe uscat. Spre norocul anglo-saxonilor, regele Alfred va lasa după moartea sa survenită în 899 o armată bine organizată, cu care Edward (899-925) şi Athelstan (925-940) vor fi capabili să recucerească Danelaw.

Northumbria rezistă mai mult datorită valurilor de invadatori vikingi – de datat aceasta nordici din Irlanda, care capturează York-ul în 919 şi îşi stabilesc propriile dinastii. Din când în când guvernează şi aşezările din Irlanda, insulele vestice, Orkney. Regele Rongvald din York recunoaşte suzeranitatea saxonă încă din 920, regele Sithric o face şi el în 926, dar îl 927 Athelstan ia măsuri mai radicale şi îl exilează pe fiul lui Sithric, Olaf, precum şi pe fratele şi regentul său, Guthfrith. Fiul acestuia din urmă, pe nume tot Olaf, izbuteşte să recucerească regiunile daneze. Dar regii care i-au urmat nu s-au dovedit la fel de viguroşi, iar saxonii îşi recapătă cetăţile într-o singură campanie, în 942.

“Distincţia” de ultim rege viking al York-ului îi aparţine unui fiu al regelui Harald al Norvegiei, descris în surse drept cel mai faimos dintre toţi vikingii: Eric Secure-Insângerată. El a domnit de două ori în Northumbria: între 947 şi 948, respectiv 952-954. Cronica Anglo-Saxonă menţonează laconic ca acesta a fost alungat, fiind succedat de saxonul Eadred, dar saga islandeze de mai târziu, care preiau informaţii din cronici norvegiene pierdute din secolul al X-lea, oferă o imagine mai bogată. Eric s-ar fi confruntat la Stainmore cu regele Olaf, tributar saxonilor, şi ar fi murit în groaznica bătălie. O cronică engleză mult mai târzie, inspirată probabil tot din aceleaşi sure pierdute, spune că Magnus, un fiu al lui Olaf, l-ar fi omorât, fiind chiar posibil ca acest Olaf din saga să fie Oswulf, lordul de Bamburgh.

Al doilea val de invazii

Vreme de 40 de ani vikingii se dezic de Anglia, dar odată cu domnia unui rege slab, Ethelred, îşi reiau atacurile pe mare în 980. Încurajaţi de plata unor sume mari pentru a-i alunga, danezii jefuiesc insula neîncetat în perioada 997-1014, iar organizarea militară este slăbită de strategiile regelui danez Swein. În cele din urmă, în 1013, populaţia din Northumbria şi Anglia de Est îl recunoaşte pe acesta ca suveran, stabilindu-se o linie de regi care continuă cu Knud (1016-1035), fiul lui Swein, Harald Picior de Iepure (1035-1040) şi Harthacnut (1040-1042), fiii lui Knud. Deşi stirpea se stinge, tronul îl va revendica regele norvegian harald Sigurdsson, care îl moşteneşte de la nepotul lui, Magnus cel Bun, rege al Danemarcei şi Norvegiei între 1042-1047.

Regele Alfred cel Mare

Regele Alfred cel Mare

Harald Sigurdsson, poreclit Hardradi (Cel Nemilos) se mândreşte cu o carieră fructuoasă, tipică pentru un lider viking. Fiu al unui şef local din districtul Ringerike, acesta luptă pentru fratele său vitreg, regele Olaf Haraldsson, în bătălia de la Stiklestad din 1030, soldată cu moartea celui din urmă. Harald ia apoi drumul estului, la curtea ţarului Iaroslav, cu care luptă împotriva polonilor. După o vreme purcede spre curtea din Constantinopol alături de un mare număr de războinici, alăturându-se gărzii de varegi. Luptă împotriva arabilor în Anatolia şi Sicilia sub steagul lui Georgios Maniakes, dar este întemniţat cu suspiciunea de însuşire de foloase necuvenite. Se pare că a scăpat în timpul unei răscoale împotriva împăratului Mihail Calaphates în 1042, întorcându-se în Scandinavia. În Danemarca îl asistă pe Svein Ulfsson în lupta pentru tron împotriva nepotului lui Harald, regele Magnus. Promiţându-i-se jumătate din regat, trece însă de partea lui Magnus, moştenind şi cealaltă jumătate la moartea sa, în 1047.

Harald are 51 de ani atunci când, în 1066, Tostig, lordul exilat din Northumbria şi fratele regelui Harold Godwinsson al Angliei, ajunge în Norvegia cerând ajutor pentru a-şi recăpăta proprietatea. Era imboldul aşteptat de Harald, care pusese de mai demult ochii pe insula britanică. Adună aşadar o flotă masivă, de 240 de corăbii conform epopeilor, care poposeşte după câteva raiduri aproape de York, unde se îndrepta armata condusă de lordul Morkere de Northumbria şi lordul Edwin de Mercia. Are loc o bătălie sângeroasă la Fulford, povestită pe îndelete de Saga lui Harald, sfârşită ca de obicei într-un măcel cumplit. York nu se mai opune lui Harald, ci începe negocierile cu el pentru a-l recunoaşte ca suzeran şi a-i preda ostaticii.

Harald campează în acest scop la Stamford Bridge, lăsându-şi o mare parte din trupe la Ricall sub comanda lui Eystein Orri. Cei rămaşi cu Harald erau insuficienţi pentru ce avea să urmeze. Tot Saga lui Harald povesteşte că, fiind foarte cald, vikingii se leapădă de armură şi par a nu avea nicio grijă, plimbându-se pe ţărm cu suliţe sau arcuri. Surpriza trebuie să fi fost şocantă în ziua următoare, când în loc să zărească ostaticii, vikingii se trezesc faţă şi faţă cu armata condusă de însuşi Harold Godwinsson. Relatarea bătăliei de către Snorri Sturlusson este suspectă pentru că amestecă unele date şi aspecte, dar oricum, se pare că norvegienii erau împrăştiaţi pe ambele maluri ale râului Derwent şi unii ocupă podul pentru a câştiga timp pentru sosirea celorlalte trupe.

Saga povesteşte despre furia nemaipomenită a regelui Harald Hardrada, care se repede în inamic luptând cu două săbii şi rupând de unul singur rândurile englezilor. O săgeată îi curmă însă încercarea. Comanda trece în mâinile lui Tostig, care refuză să negocieze cu Harold şi luptă până la moarte alături de ceilalţi vikingi. Ajung în sfârşit şi trupele lui Eystein Orri, iar focul bătăliei se înteţeşte mai mult ca oricând. Englezii sunt iar pe punctul de a ceda. Saga iarăşi aminteşte de furia războinică ce depăşeşte oboseala vikingilor, care nici nu se mai folosesc de scuturi. În toată frenezia dezlănţuită, norvegienii mor pe capete. Puţinilor supravieţuitori li se permite să plece, iar un număr infim de corăbii, 24, mai apucă să revadă ţărmurile scandinave.

Deşi raidurile mai continuă până prin 1150, iar piraţii din Orkney activează chiar şi mai târziu de atât, carnagiul din 1066 marchează sfârşitul epopeii vikinge în Anglia. Harald Hardrada este de multe ori considerat “ultimul viking”, pentru că acţiunea lui militară a fost ultima de mare amploare a temuţilor războinici. Soarele începe să apună peste o epocă ce a răsărit cu 300 de ani mai devreme…

Vikingii in estul Europei

Deşi mai puţin cunoscută, expansiunea vikingilor la est de Marea Baltică precede cu mai mult de un secol marile campanii militare şi de colonizare din Insulele Britanice, nordul Franţei, Peninsula Iberică, Islanda şi Groenlanda. Atât negustorii dornici să se integreze în circuitul rutelor comerciale orientale, cât şi mercenarii dornici să se înroleze în garda imperială bizantină (celebra Gardă Varegă) vor constitui avangarda expansiunii vikinge în estul Europei.

Rute şi aşezări comerciale varege  

În epoca medievală, termenii de rus sau de vareg (Rús, Væringjar) au fost utilizaţi pentru a-i denumi pe vikingii stabiliţi în est. Morminte de negustori vikingi descoperite în aşezările baltice  Elbląg (Polonia) şi Grobiņa (Letonia) arată că expansiunea vikingă a debutat în jurul anului 650. Peste un secol, vikingi se stabiliseră în centrul comercial finlandez de la Staraya Ladoga (Rusia), angajaţi în comerţul cu blănuri. De aici, aceştia au urmărit să se extindă, pe calea râului Lovat, către Câmpia Rusiei. În următoarele opt decenii, vikingii vor naviga pe cursurile celor mai importante râuri din zonă: Lovat (între lacul Ladoga şi Golful Finlandei), Dvina (către Golful Riga şi Marea Baltică), Nipru (către Marea Neagră) şi Volga (către Marea Caspică). Această rapidă expansiune a fost catalizată de pătrunderea negustorilor arabi în zona Mării Caspice, care vor introduce în circulaţie monede de argint de calitate, vikingii dorind să descopere sursa preţiosului metal. Navigând aceste sisteme hidrografice, vikingii vor realiza schimburi comerciale directe atât cu Califatul Abbasid din sud-estul Mării Negre, cât şi cu Imperiul Bizantin. Aceste schimburi, debutând la începutul secolului al IX-lea, se vor intensifica, ducând la întemeierea unor aşezări cu caracter comercial, precum Novgorod (atestat în 859). Fondarea de noi aşezări a fost corelată cu ocuparea şi administrarea unor aşezări slave, precum Kiev, acestea fiind folosite drept centre pentru campaniile de expansiune către est. Vikingii in istorie

Marile campanii din est

În jurul anului 860, Novgorodul va deveni principalul centru comercial şi militar vareg, sub tutela legendarului conducător Rurik. Considerat adesea fondatorul statului rus, Rurik va fi succedat de Oleg. Noul conducător viking va cuceri Kievul în jurul anului 882, făcând din această localitate capitala unui vast imperiu mărginit de Golful Finlandei şi de Marea Neagră. Deşi denumirea alternativă a varegilor va duce la cristalizarea termenului de „Rusia”, vikingii reprezentau o minoritate în compoziţia statului kievean. Slavii erau majoritari în oraşe, chiar dacă aceastea erau dominate de elita politică şi războinică vikingă, iar dovezi arheologice care să demonstreze că populaţia varegă se stabilise şi în zonele rurale nu au fost încă găsite. Elita varegă controla populaţia slavă prin impunerea unui tribut sub formă de blănuri şi de sclavi, resurse folosite apoi în schimburile comerciale cu arabii (de la care primeau argint).

Stabilindu-se în Kiev, vikingii vor urmări să se extindă către bogatele ţărmuri ale Mării Negre. Precum vikingii stabiliţi în Occident, varegii au încercat să obţină prin război resursele urmărite. În acest sens, în 860 şi 907 ei au organizat două atacuri sângeroase, dar respinse, asupra Constantinopolului. Cel de-al doilea atac a fost urmat de încheierea unui acord comercial în 907, reînnoit în 911. Mai mult, corăbiile vikinge vor pătrunde şi în Marea Caspică, orgazinând periodic campanii de jaf. O astfel de campanie petrecută în anii 912-913 a fost urmată de stabilirea unui acord între varegi şi Hanatul Khazar (din nord-vestul Mării Caspice), prin care hanul le oferea acestora dreptul de liberă navigaţie pe teritoriul khazar. Urmărind să cucerească aşezările musulmane din jurul Mării Caspice, flota varegă va fi atacă şi distrusă la întoarcere din ordinele aceluiaşi han, care nu dorea ca influenţa acestora să se extindă.

Apogeul politic şi disoluţia culturală

Asemenea vikingilor din vestul continentului european, varegii vor fi asimilaţi de către populaţia majoritară pe parcursul secolelor X-XI. Succesorul lui Oleg, Igor (912-945), va încheia cu Imperiul Bizantin un nou acord comercial, ca urmare a unui nou atac asupra Constantinopolului în 944. Spre deosebire de acordul din 911, în care toţi semnatarii purtau nume de orgine scandinavă, printre semnatarii noului acord apar şi nume de origine slavă. Mai mult, Igor este ultimul rege vareg care poartă un nume de origine vikingă (Igor fiind o variantă a numelui Ingvar), succesorul său purtând numele slav de Svyatoslav (945-972).  300px-Kievan_Rus_en

 Odată cu domnia lui Vladimir I (978-1015), elementul slav devine dominant în compoziţia statului kievean, fapt la care se adaugă şi impunerea ortodoxismului ca religie oficială în 988. Devenit ortodox, statul vareg va gravita tot mai mult în jurul Imperiului Bizantin, a cărui cultură şi ideologie politică o va împrumuta. Apogeul statului kievean va fi atins în timpul domniei lui Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), perioadă în care elementul slav îl va înlocui complet pe cel vareg.

Caracterul razboinic al vikingilor

Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în care cultul războnicului este la loc de cinste, în care peste tot în literatură se elogiază fapte neîntrecute de vitejie şi de eroism. Dincolo de toate exagerările care îi echivalează pe vikingi cu monştrii însetaţi de sânge, în literatură apare totuşi o categorie aparte de războinici, una care pare a se apropia de închipuirile noastre despre ei. Este vorba despre un grup foarte special de luptători, numiţi berserkeri.

Termenul poate proveni de la bare-sark, adică “fără cămaşă”, pornind de la obiceiul lor de a se arunca în luptă fără armură. Ynglingasaga pomeneşte acest obicei, povestind că luptătorii lui Odin nu se serveau de cămăşile de zale şi se purtau precum lupii şi câinii turbaţi. Altă ipoteză leagă termenul de bear-sark, cu referire la pielea de animal pe care o purtau aceştia. Saga lui Grettir îi numeşte pe războinicii regelui Harald “piei de lup”, o metaforă întâlnită şi în Vatnsdaela Saga şi Hrafnsmal. Berserkerii sunt înrudiţi cumva prin comportament cu însuşi zeul Odin, despre care Adam din Bremen ne spune că reprezintă furia. Numele lui, Wotan, îşi are de altfel rădăcinile în cuvântul vechi nordic odur, de unde în germană avem Wut, furie. Acest lucru ne aduce în vedere nebunia înspăimântătoare a luptătorului care devine un soi de simbol pentru Odin, dacă ne gândim şi că zeul se putea metamorfoza în diverse animale sălbatice, deziderat şi al berserkerilor.

Berserkerii asimilau şi ei calităţile bestiale ale urşilor şi lupilor, şi avem ca exemple pe eroi precum Kveldulfr din Saga lui Egil Skallagrimsson, sau pe Bjarki din Saga lui Hrolf, care în cursul luptei se prefac literalmente în animale, semănând teroare în jurul lor. Georges Dumezil denumeşte fenomenul hamingja (suflet, spirit) sau fygja (formă a sufletului), o ipostază particulară a războinicului. O altă calitate odinică deţinută şi de berserkeri este imunitatea magică faţă de arme. În Havamal, Odin recurge la tot felul de vrăji pentru a induce această imunitate. Poveştile spun că berserkerii deţin câteodată din naştere această capacitate, ca nicio armă să nu-i poată răni, lucru legat se pare şi de asumarea formei animale prin acele piei. În Vatnsdaela Saga, războinicii poartă piei de lup care îi feresc de orice lovituri, mai rezistente şi ca zalele. Conceptul de imunitate este posibil să fi evoluat şi furia şi nebunia războincului, care în starea lui de extaz marţial, nu mai simte rănile.

Mai este posibil şi ca berserkerul să fi fost realmente un membru al unui cult special dedicat lui Odin. Practicile unui astfel de cult trebuie să fi fost rezervate numai iniţiaţilor. Avem totuşi unele referinţe sporadice, de pildă Constantin al VII-lea, în Cartea Ceremoniilor, pomeneşte un dans practicat de membrii gărzii sale de varegi, care în timpul său purtau piei şi măşti de animale, foarte probabil un rit legat de informaţiile mitologice despre berserkeri. Acest tip de dans cu costumaţie îl regăsim adesea în reprezentări figurative de pe coifuri, teci sau armura de braţ, ilustrând oameni cu cap de animal şi acoperiţi cu blănuri.vikingii berserkeri

Alte practici ritualice menţionate în literatură sunt iniţierile de tineri razboinici în grupuri de berserkeri, numărând de obicei 12 oameni. O altă caracteristică a acestor grupuri este numele conducătorului, adeseori Bjorn sau un derivat, însemnând urs. Iniţierea constă într-o bătălie reală sau simulată cu un urs. Un exemplu îl avem din Saga lui Grettir, în care Bjorn, liderul bandei de berserkeri, aruncă pelerina lui Grettir în grota unui urs, iar acesta trebuie să-l supună pentru a o recupera. În Saga lui Hrolf, Hjalti, protejatul lui Bjarki, îndeplineşte o misiune similară, numai că de data aceasta lupta este una simbolică, cu pielea unei bestii deja ucise.

S-a avansat şi ipoteza cum că mitul berserkerului ar proveni de fapt din cosumarea unor ciuperci halucinogene de tipul Amanita muscaria, sau din simptomatologia epilepsiei, isteriei sau unor boli mintale. Ciupercile însă mai mult slăbesc organismul, iar celelalte cazuri sunt izolate. Trebuie însă ţinut cont mai degrabă de nişte categorii mitologice care explică şi legitimează preferinţa pentru calităţile combative, calităţi care se poate să fi fost autoinduse prin practicile rituale din cadrul clanurilor de berserkeri, care serveau la identificarea războicilor cu Wotan, de unde probabil şi ideea transformării în diverse sălbăticiuni. Apariţia berserkerului trebuia să fie una a terorii încarnate. Dumezil face o paralelă între aceste clanuri şi tribul Harilor menţionat de Tacitus, care nu se foloseau doar de ferocitatea lor naturală, ci şi de pictarea trupului pentru a stârni panică printre inamici. Este un gest similar cu folosirea pieilor pentru a sugera metamorfoza în ceva supraomenesc.

Corabiile cheia expansiunii si a victoriilor vikinge

Poate că vikingii nu ar fi devenit nişte piraţi şi exploratori atât de faimoşi dacă nu ar fi avut la îndemână corăbiile speciale care i-au purtat peste mări şi ţări. Informaţiile despre corăbiile lor le deţinem mai ales din două descoperiri aparte, două vase îngropate în secolul al IX-lea la Gokstad şi Oseberg în Norvegia.

Cele două vase sunt însă cele mai reprezentative dintr-o lungă serie de descoperiri, cea mai recentă şi notabilă fiind cea din 1962, când se scot la iveală cinci corăbii din golful Roskilde, scufundate  la începutul secolului al XI-lea. Majoritatea obiectelor maritime au context funerar. Corăbiile vikinge au o diversitate mare, după cum rezultă din studiile de specialitate care folosesc mulţi termeni tehnici pentru a le diferenţia, dar în mare, distincţia se face între vasele comerciale şi cele de război. Distincţia apare însă abia în secolul al X-lea, ca rezultat al intensificării negoţului scandinav şi al unei organizări militare mai perfecţionate (ledungen). Printre cei mai utilizaţi termeni se numără knőrr şi kaupskip pentru nave comerciale şi snekkja (“subţire”), skeid (“care taie apa”) şi drekar (de la capul de dragon sculptat pe provă) pentru navele militare.

Multe corăbii însă serveau ambelor scopuri, cum este cea de la Gokstad, descrisă ca skuta sau karfi. Deosebirea principală este că cele comerciale erau mai scurte şi late, cu o punte înaltă şi depinzând mai ales de vântul din pânze, în vreme ce corăbiile de război erau mai lungi şi mai subţiri, rapide şi cu un număr mare de vâsle. Aceste trăsături au determinat adoptarea termenului generic de langskip (longship). Variau în mărime, în funcţie de sessa (locurile pentru vâslaşi) sau rum/spantrum (spaţiile dintre traversele de punte. Potrivit unei legi din secolul al 10-lea , un vas cu 13 bănci (threttansessa) şi 26 de vâsle era considerat cel mai mic.

În raidurile din Anglia, în secolul al IX-lea, vikingii s-au folosit în principiu de corăbii cu 16-18 bănci, mult mai mici decât cele construite de regele Alfred cel mare. Treptat se ridică şi standardele vikinge, ajungând ca vasul de luptă standard să numere 20-25 de bănci pentru vâslaşi. Aceeaşi lege (Gulathinglaw) inventariază un număr de 120 de corăbii de 20, 116 de 25, respectiv una de 30 în Norvegia. La finele secolului al X-lea apr şi corăbiile gigant, cu mai mult de 30 de bănci. Regele Olaf Tryggvasson avea o corabie botezată Sarpele cel Lung, de nu mai puţin de 34 de bănci, pe care o construieşte în iarna anului 998. Nu era însă cea mai mare. Corabia regelui Harald Hardrada, construită între 1061-1062 la Nidaros, o întrece cu…o bancă.

Saga regelui Harald ne povesteşte că aceasta era mult mai lată decât o langskip normală. La proră veghea un cap de dragon fioros, iar carena avea forma unei cozi. Prora era chiar aurită. Cu 35 de bănci, domina peisajul maritim. Cea mai mare corabie atestată arheologic este una din cele cinci corăbii de la Skundelev: estimativ, aceasta avea o lungime de 25 de metri şi o lăţime de numai 4,5, cu probabil 20 sau 25 de bănci. Comparativ, corabia de la Ladby, una dintre puţinele excavate în Danemarca, avea numai 21 de matri lungime. Era cu certitudine un vas militar, deşi nu număra mai mult de 12 rânduri de vâsle. La Tune, în Norvegia, s-a găsit una cu 15 rânduri, tot atâtea număra şi cea de la Oseberg. O knőrr recuperată la Skundelev nu măsura mai mult de 16 metri lungime.

Corăbiile cuprindeau două punţi ridicate la proră şi la pupă, între care se afla o alta din scânduri nu foarte bine fixate, pentru a putea fi ridicate spre a facilita ambalarea în caz de vreme rea. Când corabia se afla în port sau era ancorată, puntea principală se putea acoperi cu un cort susţinut de un schelet uşor de lemn, pentru a-i apăra pe marinari în caz de fenomene extreme. Svarfdaela Saga pomeneşte 12 corăbii ancorate peste care s-au ridicat 12 corturi negre, de unde se zărea o lumină uşoară la care vikingii se înviorau cu hidromel.  Vikingii îşi agăţau poate scuturile de parapeţi, dar versiunea este contestată pentru că ar fi împiedicat folosirea corectă a vâslelor. Doar corabia de la Gokstad prezintă o astfel de practică, unde scuturile erau legate cu curele de scânduri şi chiar acopereau deschizăturile pentru vâsle. La corabia de la Oseberg scuturile erau poziţionate în schimb în deschizături pe un grilaj de lemn ataşat la distanţă de parapeţi, aşa încât încă se mai putea vâsli. Imaginea corespunde cu cea din saga, care menţionează de multe ori aranjarea scuturilor pe corăbiile care mergeau la luptă.

La bătălia de la Fiordul Hafr de pildă, copastiile corăbiilor strălucesc fermecător din pricina scuturilor frumos lustruite, iar la bătălia de pe râul Nissa din 1062, razboincii au aranjat un veritabil zid de scuturi de-a lungul parapeţilor. Reprezentările de pe pietrele din Gotland înfăţişează şi ele imagini similare cu cele sugerate în saga.

În mod curios, nu s-au descoperit până acum bănci pentru vâslaşi, în sensul literal. De aceea se presupune că de fapt cuferele marinarilor vikingi serveau şi ca scăunele, de exemplu cele de la Oseberg au înălţimea potrivită pentru a servi unui astfel de scop. Totuşi, în surse se face referire mai mult la faptul că vikingii îşi ţineau bunurile în saci din piele, hudfat, nu cufere de lemn, pe care i-ar fi folosit şi ca saci de dormit. Problema cu aşezatul rămâne deschisă. La una din corăbiile de la Skundelev se pare că traversele de punte ar fi fost întrebuinţate ca locuri de vâslit, în vreme ce unii sugerează chiar că vikingii ar fi vâslit stând în picioare. Vâslele măsurau cam 5-7 metri şi erau manevrate de obicei de un singur om, dar în toiul luptelor se puteau alătura încă unul sau doi pentru a spori protecţia corabiei. În bătălia de la Svőldr din anul 1000, se spune că opt oameni ar fi fost pe o vâslă, ceea ce ar rezulta într-un număr formidabil de marinari, 574.

În călătoriile în ape deschise puterea pânzelor în formă părată oferea o capacitate de navigare mai mare. Pânzele au început să fie utilizate înainte de secolul al VIII-lea, fiind fără îndoială unul dintre detaliile tehnologice care au permis instaurarea unei adevărate “ere” a vikingilor. “Viking”, o reconstrucţie a corabiei Gokstad care a navigat în oceanul Atlantic în 1893, a ajuns la o viteză de până la 11 noduri, parcurgând drumul dintre Bergen şi Newfoundland în doar 28 de zile. Probabil că pânzele se fabricau din lână, deşi câţiva experţi propun inul. Modelele cu romburi şi linii de pe pietrele din Gotland ar sugera existenţa unor întărituri cu sfoară sau piele pentru a menţine forma lânii. Pietrele mai arată şi nişte linii de terţarolare la marginea de jos a pânzelor, pentru a le strânge şi a capta mai mult aer, accelerând vasul. Saga descriu corăbii cu pânze colorate în albastru, roşu, verde, alb, cu modele diverse. Cele ale corabiei de la Gokstad erau albe cu dungi roşii.

La pupă, pe partea tribordului, se afla o vâslă mare care servea drept cârmă. Pupa şi etrava se sculptau de obicei în aşa fel încât şa semene cu capetel şi cozi de animale, îndeosebi de dragon, o bestie fantastică mult îndrăgită de vikingi, care apare pe gravuri în nordul Europei încă din secolele I-II. Astfel de figuri înfricoşătoare, adeseori aurite, botezau corabia: Sarpele, Zmeul, Bizonul, Cocorul, Renul, etc. Legile islandeze cereau ca la apropierea de ţărm creaturile de lemn să fie înlăturate, pentru a nu speria spiritele protectoare ale insulei. Obiceiul se pare că avea caracter universal, de vreme ce şi Tapiseria de la Bayeux arată că flota normandă nu acostează în Anglia în compania creaturilor, care în schimb sunt nelipsite în bătăliile pe mare. 

http://www.historia.ro/





Testamentul lui Petru cel Mare si dorinta Rusiei de a ajunge la Marea Neagra

31 01 2016
Importanta economica si geostrategica a axei Dunare-Marea Neagra a trezit, de-a lungul vremii, interesele tuturor statelor din aceasta regiune si a marilor puteri europene, interese care uneori s-au acutizat generând vii dispute. Referindu-se la acest aspect marele istoric Nicolae Iorga afirma: „Când orientul a pornit spre occident, când rasaritul si-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut sa se întâlneasca cu sudul, aici s-au întâlnit”. Însa, cu toate eforturile depuse, doar trei imperii au reusit subordonarea totala a litoralului Marii Negre si transformarea acesteia într-un „lac interior”: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin si Imperiul Otoman.

O împaratie cât o lume

Profitând de declinul Imperiului Otoman dupa asediul Vienei din 1683, Petru cel Mare, care fixase principalele linii de forta ale expansionismului tarist (în nord în directia Marii Baltice, în est în Asia Centrala, dar cu precadere spre apus în regiunea Marii Negre si a Dunarii de Jos) initiaza primele actiuni serioase de creare a unei brese sigure Imperiului Otoman la Marea Neagra. De aici înainte, prioritatea tuturor tarilor rusi s-a îndreptat spre o singura directie – cucerirea pe rând a teritoriilor stapânite de turci si întinderea Imperiului Rus pâna la Dardanele.Testamentul lui Petru cel Mare si dorinta Rusiei de a ajunge la Marea Neagra

În numele crucii si sub masca luptei pentru apararea popoarelor ortodoxe supuse Imperiului Otoman, Rusia a întreprins lupta cea seculara împotriva închinatorilor lui Mahomed si la umbra ei a putut sa dezvolte cu deplina îndrazneala politica sa de cucerire.

„Împaratia ruseasca” – afirma poetul national Mihai Eminescu – „nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreaga, care, negasind în sine nimic de o maretie intensiva, cauta mângâierea propriei mariri în dimensiunile mari. Lupta între turci si rusi este o consecinta fireasca a deosebirilor de credinte; dar mai mult decât din aceasta deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omeneasca, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Tarul este puternic si nu stie ce sa faca cu puterile de care dispune. Chiar în launtrul împaratiei sale, nici prin munca pacinica, nici prin lucrare sufleteasca aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea, ei redau mereu navala în afara – astfel ar trebui sa se mistuiasca în lupte interne […]”. „Ei nu sunt poporul plin de îndaratnica mândrie, ce provoaca pe alte popoare la lupta dreapta si întaritoare; sunt poporul ce-si da mereu silinta sa dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi sa si le supuna. Pentru aceia ocuparea pe cât se poate de îndelungata a tarilor straine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei rusesti; e peste putinta ca o tara sa fie timp mai îndelungat ocupata de ostiri straine, si mai ales de ostiri ce au în purtatea lor dulceata omorâtoare, fara ca în populatia tarii sa nu scada energia vitala, fara ca ocupatia sa nu devie o deprindere si încetul cu încetul o trebuinta din ce în ce tot mai viu simtita”.

Refacerea Imperiului Bizantin prin panortodoxie

Nereusita petroviana, prin dezastrul de la Stanilesti pe Prut din 1711 a amplificat si îmbogatit în forma, sub aspect teoretic, expansiunea rusa în timpul Ecaterinei cea Mare (1761-1796), care si-a dorit cu insistenta reînvierea Imperiului Bizantin ce avea ca suport ideologic ortodoxia crestina.

Practic apare o noua faza în dezvoltarea Imperiului uzitându-se ideea de mostenire si refacere a Imperiului Bizantin, care ulterior ar fi fost înglobat în Imperiul Rus; bineînteles, aceasta teorie avea un suport ideologic – ideea panortodoxa. „În drumul ei pe tarmul european spre Bosfor, afara de români, Rusia întâlneste numai slavi. Comunitatea de origine si de religie, dibacia Rusiei în mânuirea intrigii, în arta de a semana discordia, de a provoca competitiuni, de a se servi de dihoniile dintre partide, de a face uz când de dezmierdari si de daruri, când de amenintari, nestând la îndoiala pentru a atâta revolte militare si a alcatui societati secrete, nedându-se înapoi nici de la mijloace si mai drastice, îi permit a se servi de popoarele slave din peninsula balcanica ca de niste auxiliari adesea pretiosi. În caz de izbânda a Rusiei, nu încape îndoiala ca ele se vor trezi pe neasteptate si fara a fi fost întrebate, supuse ale tarului drept-credincios, iar pâna atunci vor fi fost oarbele lui unelte”.

La doi ani de la urcarea pe tronul Rusiei a tarinei Ecaterina a II-a, în anarhia în care cazuse Polonia, Rusia a reusit usor a face ca prin banii si armatele sale sa fie ales ca rege fostul ei favorit Stanislaus Poniatowsky. Cu toate strigatele de ajutor ale confederatilor patrioti, Turcia a ramas nepasatoare, cu atât mai mult cu cât rusii nu au crutat deloc banii pentru a face Poarta sa închida ochii asupra încalcarilor lor. Vazând polonezii ca fara bani nu pot dobândi nimic de la dregatorii turci, au trimis si ei juvaerurile femeilor lor la sultanele din harem opunând astfel coruptia coruptiei si cautând macar prin acest mijloc extrem sa izbuteasca în cererile lor.

Tarul îsi largeste granitele

Luarea Cracoviei cu asalt de catre rusi în ziua de 18 august, a determinat rasturnarea marelui vizir Muhsinsade si înlocuirea lui cu Hamsa Pasa, care a declarat razboi Rusiei în octombrie 1768. Imediat Rusia a ocupat Moldova si a ordonat „sub amenintarea de mari pedepse a se da pe fata toata zahareaua turceasca, precum si a se opri exportarea din tara a orice fel de bucate, care ar putea fi de folos armatei rusesti, si, în sfârsit, cere de la toata tara ca sa se „aleaga un obraz din clerosul bisericii, si doi din boierii care s-ar socoti, ca sa mearga la luminatele picioare a preaputernicii împaratese sa caza si sa-i multumeasca pentru mila ce au aratat Maria Sa cu trimiterea ostirilor, cu care i-au scos din jugul robiei””.

Apoi trupele rusesti au trecut în Tara Româneasca, de unde, pentru ca au fost bine primite, l-au luat pe domnitorul Grigore Ghica si l-au dus la Petersburg „cu toate onorurile”. „Împarateasa îi daruieste o tabatiera împodobita cu briante si primeste pe fiul sau în corpul cadetilor; apoi ea da lui Ghica si deputatilor munteni o suma de bani pentru calatorie si, în sfârsit, însarcineaza pe acela a merge la armata spre a începe negocierile cu turcii si a cerca ce ar fi dispusi sa conceada Rusiei pentru încheierea pacii”.

Între timp au loc primele doua împartiri ale Poloniei (1772 si 1773) la care Rusia, în pofta ei nebuna de cucerire si de sugrumare a unei natiuni constiente si civilizate, a luat parte alaturi de Austria si Prusia. Multumita de succesul sau în Polonia, Rusia, obosita de razboi, a încheiat pacea cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi (1774), în urma careia a obtinut întregul teritoriu dintre Nistru si Bug. Prin dreptul pe care si l-au rezervat rusii „de a vorbi în favoarea Principatelor”, s-a îngaduit amestecul Rusiei în treburile interne ale tarilor noastre. Tot acum rusii au obtinut eliberarea tatarilor din Crimeea de sub suprematia Portii.

… si pierderea Bucovinei

Prima consecinta a împartirii Poloniei a fost rapirea Bucovinei (1775) de catre Austria care s-a folosit de Razboiul ruso – turc, pretextând ca are neaparata nevoie de o cale de comunicatie între Galitia si Ardealul românesc. „Cumparati cu multi bani, oamenii Portii satisfacura cererea Austriei cu tot protestul pe care-l ridicara domnii si boierii moldoveni împotriva înstrainarii celui mai clasic pamânt istoric al Moldovei. Rusia fiind satisfacuta de câstigurile teritoriale pe care le facuse, închidea siret ochiul la târgul odios ce se facea la Constantinopol pe socoteala Moldovei gândindu-se probabil în ascuns la prada teritoriala ce avea sa o faca curând ea însasi în Moldova”.

În 1783 Ecaterina a II-a sfidând independenta hanatului tataresc din Crimeea, prin diferite înselaciuni, l-a alipit la statul rus. Patru ani mai târziu a izbucnit un nou Razboi ruso-turc ce a avut ca teatru de operatiuni tot Principatele Române în urma caruia Rusia obtine teritoriul dintre Bug si Nistru, prin pacea de la Iasi (1792). Articolul trei al acestui tratat stipula: „Nistrul va forma linia de demarcatie între sublima Poarta [adica Moldova] si Imperiul Rusiei, astfel încât întregul teritoriu care se afla pe malul drept al Nistrului va fi restituit sublimei Porti [adica Moldovei] si va ramâne pe veci sub stapânirea sa, absoluta si incontestabila; dimpotriva, tot teritoriul care se afla pe malul stâng al aceluiasi fluviu va ramâne sub stapânirea absoluta si incontestabila a Imperiului Rus”.

Secolul XIX – Marea Rusie

Începutul secolului XIX gaseste Rusia în plina expansiune: celei de-a treia împartiri a Poloniei (1795) i-a urmat ocuparea Georgiei (1801); a Principatelor Migrelia, Gurűsk si regatului Imeretinsk (1803-1804) si încorporarea Finlandei (1808-1809). Însa nereusita planului de refacere a Imperiul Bizantin si cucerirea Constantinopolului a dus la aparitia ideii panslavismului care raspundea mult mai bine tendintelor universaliste si imperialiste.

Popor de stepa, cu o puternica atractie, aproape obsesiva catre deschiderea la mare, rusii s-au considerat îndreptatiti a fi principalii beneficiari la împartirea mostenirii „omului bolnav al Europei”. Legând panortodoxia si panslavismul de „problema orientala”, ei au cautat astfel nu numai sa-si creeze o deschidere cât mai mare la Marea Neagra, dar sa se si instaleze în strâmtorile Bosfor si Dardanele si de aici prin Marea Mediterana sa aiba iesire la Oceanul Atlantic. În acest sens, un teoretician rus, Fadeev, declara ca, „chestiunea orientala” este o „chestiune slavica”, dar nu este însa o chestiune proprie a slavilor meridionali, ci a tuturor slavilor si prin urmare a rusilor.

Principatele si Rusia

Prin asezarea lor „ca o lacrima latina într-un imens ocean slav”, „românii au stat mereu în calea expansiunii panslaviste si au încurcat totdeauna planurile cancelariei tariste”. În acest sens, din rapoartele adresate Comitetului de Salvare Public de catre C. Stamati, întâiul agent francez acreditat în Tarile Române aflam ca „în cursul negocierilor pentru încetarea razboiului început la 1787, rusii începura prin a cere Moldova si numai la urma se multumira cu fruntaria Nistrului”. Tot din însemnarile demnitarului francez aflam ca „Principatele Moldovei si Tarii Românesti au devenit obiectul ambitiunii cotropitoare” si ca „dupa extensiunea limitelor sale pâna la tarmurile Nistrului, [rusii proiecteaza în chip vadit cotropirea Moldovei si aceea a Basarabiei, spre a se apropia pas cu pas de Dunare”.

În urma Razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), harta politica a bazinului Marii Negre cunostea primele importante prefaceri de câteva secole.

Rusia tarista, care înca de la Petru cel Mare îsi manifestase tendintele expansioniste, reuseste acum sa încheie o etapa din istoria Marii Negre, în care aceasta era un simplu „lac turcesc”, si sa îsi faca simtita propria prezenta în regiune. În mai putin de o jumatate de secol, Rusia reuseste, gratie a doua paci succesive: Iasi (1792) si Bucuresti (1812) sa ajunga si la Dunare, în zona unde aceasta îsi varsa apele în Marea Neagra.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-lui-petru-cel-mare-rusia-i-obsesia-m-rii-negre





Eroii Balcanilor

13 06 2013

Eroii Balcanilor 

Cei mai mari 10 eroi balcanici

Dintr-un melanj de nationalitati, religii, culturi si orgolii care a existat dintotdeauna in Balcani, spatiu unde traiul omului pare a se confunda cu inceputurile timpului si unde istoria a fost, de cele mai multe ori, una cruda, nu putea rezulta decat o combinatie exploziva. Poate de aceea Balcanii, locul de nastere al zeilor olimpieni, al titanilor si eroilor, au fost supranumiti butoiul cu pulbere al Europei. Iar toate evenimentele zguduitoare care au marcat istoria Balcanilor nu puteau fi lipsite de amprenta unor personalitati puternice si personaje prolifice intruchipate, cel mai adesea, in pielea capeteniilor, fie ei la carma unei tari sau in fruntea unei batalii. Iata cativa dintre acestia.

Fratii Asan (n. ? – d. 1196/1197)

In anul 1185, in Bizant domnea tanarul imparat Isaac II Anghelos. Dorind sa-si pregateasca cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el impune o noua dare asupra supusilor sai. Darea ii afecteaza in primul rand pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a caror indeletnicire principala este pastoritul. Aceste dari, impreuna cu felul abuziv in care sunt stranse, produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc in muntele Hemus. Acestia trimit la imparat, care se afla la Kypsella in Tracia, o delegatie condusa de fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi ai lor, pentru a prezenta nemultumirile. Cererile lor nu sunt luate in seama, ba, mai mult, Ioan este palmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrazare”. In aceste conditii, ei se intorc la Tarnovo, in biserica Sf. Dumitru unde cheama poporul la o rascoala impotriva bizantinilor. Rascoala porneste in momentul in care normanzii din Sicilia ataca si ocupa orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic. Petru si Ioan se intorc de peste Dunare cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celalalt mal si incep sa prade Tracia. Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este inlocuit de fratele sau, Alexios III Anghelos, care le propune pacea rasculatilor vlahi. Petru si Ioan pun conditii inacceptabile pentru imperiu si, in timp ce Alexios se afla in rasarit pentru a se ocupa de rascoala pornita de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o alta armata bizantina in apropiere de orasul Seres. In 1196, Ioan Asan este asasinat in urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru instrumentarea de dezbinari si asasinate. Aceeasi soarta o are si Petru, un an mai tarziu, in 1197. In 1360, armatele otomane incep sa devasteze Valea Marita, pentru ca in 1396 ele sa controleze deja toata regiunea detinuta candva de fratii Asan.

ioan si petru asan

9. Ionita Caloianul (1197 – 1207/1217? – domnie)

Ionita Caloianul, adica “cel Frumos”, a fost cel de-al treilea dintre fratii Asan. El este cel care, dupa decesul lui Petru, a preluat conducerea statului vlaho-bulgar si a desavarsit constructia tratatului dintre cele doua state. Sub conducerea lui Ionita Caloian, Taratul Vlaho-Bulgar si-a extins granitele de la Dunare pana la Marita si de la Marea Neagra pana la Vardar. Ionita dovedeste remarcabile insusiri de militar si om politic. In urma mai multor victorii impotriva bizantinilor, intelegand ca Bizantul nu-l va recunoaste niciodata ca „imparat”, Ionita apeleaza la Papa Inocentiu III, caruia ii cere recunoasterea ca imparat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru intai-statatorul bisericii sale. In timpul lui Ionita Caloian, s-a petrecut un eveniment crucial pentru istoria universala: cea de-a patra cruciada, care s-a sfarsit in 1204, prin cucerirea Constantinopolului de catre cruciati. Intre noua structura politica si tratatul vlaho-bulgar a existat o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obtinut victorii importante, intre care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier insusi imparatul latin, Balduin. Ionita aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul sau nu a reusit din cauza manevrelor politice ale adversarilor sai. A fost astfel ucis in 1207 sau 1217 de un cuman in timpul asedierii Salonicului. Ionita Caloian ocupa un loc important in panteonul istoriei romanilor, nu numai datorita succeselor sale militare si politice, cat mai ales datorita afirmarii originii romane a poporului roman in corespondenta purtata cu Papa Inocentiu al III-lea pentru recunoasterea sa ca imparat.

ionita caloianul

8. Milos Obilic (n.? – 28 iunie 1389)

Milos Obilic a fost un cavaler sarb al secolului al XIV-lea, al carui nume este strans legat de legende privind Batalia din Kosovo. Reprezinta o figura importanta a baladelor sarbe si este un personaj cu greutate atat in legende cat si in istorie. Milos Obilic este ridicat la nivelul celor mai nobili eroi nationali medievali din folclorul sarb, si ramane simbolul curajului, al patriotismului si al sacrificiului suprem din dragoste de tara. Este insa greu de facut o diferentiere exacta intre figura mitica a lui Milos Obilic si faptele lui reale, deoarece multe aspecte ale eroului au ramas incerte. Nu se stie cu exactitate nici macar daca “Obilic” reprezinta un nume de familie sau numai un pseudonim, derivat poate de la numele posibilului sau loc natal. Si, pentru adancirea misterului, exista un numar destul de mare de locuri ce poarta denumirea “Obilic” in Muntii Balcani. Referitor la originea lui, exista numeroase dispute intre slavi si balcanici, cu unele proclamari contradictorii propuse de-a lungul secolelor, venite chiar din folclorul national al popoarelor neasociate direct cu mitologia Bataliei din Kosovo. Muntenegrenii au teoria ca Milos Obilic provine din regiunea Zeta, Muntenegreu, bosniecii pretind ca este unul de-al lor si chiar croatii, de obicei aliniati cu mitologia nationala sarba, propun in anumite contexte ca loc de nastere al eroului orasul Zadar de pe coasta Adriaticii.

eroii balcanilor

Cea mai plauzibila teorie, insa, pare cea care asociaza nasterea lui Milos Obilic cu satul Obilic din Toplica, regiune din zona orasului Leskovac, situat in sud-estul Serbiei. In timpul vietii sale, regiunea era un camp de lupta intre Imperiul Otoman, aflat in expansiune, si domeniile inca necucerite ale lorzilor feudali sarbi, in special ale printului Lazar Hrebeljanovic. Milos Obilic a fost un cavaler aflat in serviciul printului Lazar iar cea mai veche relatare despre el este relationata cu Batalia de la Plocnik, la care a participat si a supravietuit unei rani provocata de o sageata. In multe surse este mentionat ca ginere al printului. Milos Obilic a fost membru fondator al Ordinului Dragonului Sfantului Gheorghe. Pe baza datelor istorice ale Imperiului Otoman, se crede ca sultanul Murad I a fost ucis de Milos Obilic care, sub pretextul inchinarii in fata sultanului, l-a asasinat pe acesta, fiind la randul sau executat in chiar zorii zilei urmatoare.

7. Generalul Belizarie (n. 505 – d. 565)

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Numeroase voci au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata. Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. Va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de nebunie. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care pe scena istoriei isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei.

Generalul Belizarie

Belizarie isi dovedea geniul militar in numeroase randuri invingand cu pricepere si cruzime armate mult mai numeroase decat cea in fruntea careia se afla. Incepea in acest mod epopeea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar.Avansul militar al lui Belizarie a fost atat de sigur si de prolific, incat insusi imparatul incepea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Cu toate acestea, Belizarie se vede cazut in dizgratia lui Justinian, la urechile caruia ajunsesera vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor din partea imparatului, Belizarie este demis in anul 548, doar pentru ca, 11 ani mai tarziu, cand Imperiul se afla in fata unei noi amenintari, invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului, Justinian sa apeleze din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit false, reabilitarea sa nu mai avea nicio valoare, iar Belizarie se stingea din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

6. Mahomed al II-lea Cuceritorul (n. 1432 – d. 1481)

Fiu al sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea a ramas in istorie prin cucerirea in anul 1453 a Constantinopolului, cea mai mare cetate medievala a vremii.Redenumit Istanbul, orasul a ramas in componenta statului turc pana in zilele noastre. Mahomed al II-lea s-a nascut la Adrianopol, iar la varsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, desi aceasta prima domnie nu a durat mai mult de doi ani (1444 – 1446). La 19 ani a revenit in pozitia de lider al Imperiului, ramanand sultan pana in anul mortii sale, 1481. Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrand foarte bine intinsul stat otoman. S-a remarcat prin actiunile sale militare. Inca din primii ani de domnie, sultanul s-a aratat a fi un bun comandant de osti. La doi ani de la preluarea tronului, la data de 29 mai 1453, a cucerit Constantinopolul, punand capat existentei Imperiului Bizantin. In acest oras si-a instalat capitala, dar trebuie mentionat ca a garantat libertatea de cult crestinilor, iar genovezii si venetienii au beneficiat in continuare de privilegii comerciale

fatihsultan

Dupa cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a actionat pentru ocuparea intregii Peninsule Balcanice. Astfel, din anul 1458 a inceput luptele pentru cucerirea intregului teritoriu grecesc, ocupand Atena. In anul 1470, toata Grecia se afla sub stapanire otomana. Serbia a fost cucerita de Mahomed in anul 1459, Bosnia in anul 1463, iar Albania in 1479. Sultanul a distrus si Imperiul Grec de la Trapezunt, in anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit vasal in 1475. Sultanul a condus armate si pe teritoriul romanesc (in Tara Romaneasca, in anul 1462, cand a dat gres in confruntarea cu Vlad Tepes, si in Moldova, in anul 1476, atunci cand a fost fortat sa paraseasca tara fara sa-l poata inlatura pe Stefan cel Mare de pe tron). Datorita cuceririlor pe care le-a facut, a fost numit si Fatih – Cuceritorul. El este considerat, ca urmare a victoriilor sale si a modului in care a administrat intinsul stat, intemeietorul Imperiului Otoman.

 

5. Mircea cel Batran (n. 1355 – d.1418)

Mircea cel Batran a fost domnitorul valah care a reusit prima victorie a Tarii Romanesti impotriva Imperiul Otoman, la Rovine, in anul 1395. De altfel, Mircea a fost singurul european, pana la albanezul Skanderbeg, care reusea o asemenea performanta. Voievodul valah a participat activ la cruciadele europene impotriva turcilor si s-a aflat pe campul de lupta in Batalia de la Nicopole, soldata cu infrangerea europenilor. La 23 septembrie 1386, Mircea urca pe Tronul Munteniei, devenind unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, care va domni 32 de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducator de osti si un chivernisit gospodar. Politica externa a lui Mircea cel Batran a fost dominata de un fapt capital: primejdia turceasca. Turcii, in plina expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decat domnul muntean. Dar rezistenta lui indelungata, provocand admiratia adversarilor insisi, a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate: a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta in pasalac turcesc. Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice. In afara de luptele sale stralucite, Mircea cel Batran a fost apreciat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara, sustinand dezvoltarea comertului si viata economica, in general. Mircea cel Batran a ctitorit si o manastire de piatra, la Cozia, acordandu-i bogate danii, ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri sfinte existente in acea vreme. Mircea cel Batran a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra, cioplit ca in Apus. Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele manastirilor.

mircea

4. Mihai Viteazul (n. 1558 – d. 1601)

S-a nascut in 1558 in localitatea Targul de Floci din sud-estul Romaniei (in actualul judet Ialomita) si a decedat la 9 august 1601 in Campia Turzii, ca urmare a unui complot meschin pus la cale de generalul aristrocrat albanez Gheorghe Basta. Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinti, stolnic domnesc si ban al Craiovei, apoi domnitor al Tarii Romanesti si pentru o scurta perioada, in 1600, conducator al tuturor celor trei state care formeaza Romania de astazi: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova. A reusit astfel ceea ce nici un alt domnitor roman nu izbutise pana atunci, unirea celor trei principate romane, devenind in acest fel un simbol al luptei pentru independenta si unitate. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Acesta a fost Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu cel Bun.Principalul merit al lui Mihai este acela de a-i fi unit pentru intaia oara pe toti romanii, ceea ce il face una dintre cele mai importante personalitati istorice ale Romaniei. Inalta fapta i-a coalizat impotriva sa pe toti cei care, constienti de forta reunita a celor trei tari, vedeau acum amenintate planuri vechi de hegemonie politica la Dunare si in Carpati. Alungat in 1600, dar reintors vitejeste un an mai tarziu, Mihai a fost victima unui omor premeditat, in trista dimineata a zilei de 9 august 1601, pe campia Turzii. „Si cazu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru ca nu stiuse nici se imprileji sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza” – citat din Letopisetul Cantacuzinesc.

Mihai-Viteazul

3. Skanderbeg Vulturul (n.1403 – d.1468)

Gjergj Kastrioti, cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminenta figura a istoriei Albaniei precum si eroul national al poporului acestei tari. A condus intre 1443 si 1468 lupta impotriva Imperiului Otoman, obtinand victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456) si Mokra (1462) si eliberand o mare parte din teritoriul albanez. Gjergj Kastrioti, un barbat din vechea stirpe a macedonenilor, al carui nume intra in eternitate drept Skanderbeg Vulturul, reinvia inca o data spiritul darz al natiilor balcanice. Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca una nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare.

skanderbeg3

Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman. O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396. O batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinal Sf. Ioan, se dovedisera incapabile sa opreasca iuresul turcesc. Era momentul in care din muntii Albaniei de azi se ridica un barbat fara de tara care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat, Albania.

2. Leonidas, regele Spartei (n. 540 i.Ch.? – d. 480 i.Ch.)

Leonidas (in limba greaca “fiul leului” sau “asemenea leului”), cel de-al 17-lea rege al Spartei din dinastia Agiad, a fost unul dintre cei trei fii ai regelui spartan Anaxandidas II, considerat de mitologia greaca descendent al lui Hercule, gratie fortei si curajului comparabile cu cele ale eroului olimpian. S-a stabilit ca regele Leonidas al Spartei a decedat in Batalia de la Termopilae, in august 480 i.Ch., dar foarte putine se stiu despre nasterea sa ori despre primii ani de viata ai spartanului. Paul Cartledge, profesor de cultura greaca al Universitatii Cambridge, este de parere ca nasterea regelui Leonidas a avut loc in preajma anului 540 i.Ch. Mai mult sau mai putin plauzibil, acest lucru presupune ca Leonidas sa fi avut peste 50 de ani atunci cand s-a angajat, impreuna cu cei 300 de viteji ai sai, intr-una dintre cele mai faimoase batalii ale Antichitatii. Ca urmare a unui strigat de ajutor din partea elenilor pentru apararea Greciei impotriva invaziei persane, in august 480 i.Ch., Leonidas s-a hotarat sa infrunte la Termopilae armata lui Xerxes, unindu-si fortele cu cele a aproximativ 7.000 de greci, impotriva a 80.000 – 290.000 de persani, hotarati sa invadeze teritoriile elene. 

King-Leonidas-300-movie-09

Trupele aduse de Leonidas la razboi nu erau alcatuite decat din membrii garzii personale si nu din armata tarii a carei absenta, contrar suspiciunii ce implica ratiuni de constrangere religioasa, s-a datorat exclusiv concentrarii masive in lupta navala a grecilor cu flota persana. In primele zile ale inclestarii eleno-persane, trupele lui Leonidas au omorat 20.000 de persi, suferind pierderi de numai 2.500 de osteni. Chiar si celebra elita de “nemuritori” a lui Xerxes a fost tinuta in loc de bravul rege spartan. Cu toate acestea, din cauza coplesirii numerice dar mai ales a tradarii lui Ephialtes, armata spartanilor ramasi pe campul de lupta a fost distrusa pana la ultimul om de catre persani, dimpreuna cu Leonidas. Desi, practic, victoria avea sa apartina persilor, aceasta nu avea sa fie de lunga durata. Impulsionati de sfarsitul eroic al lui Leonidas si al razboinicilor sai, grecii se vor mobiliza in sudul peninsulei si, in mai putin de un an, aveau sa respinga definitiv armatele lui Xerxes in urma succeselor zdrobitoare de la Salamina si Platea. Victoria grecilor si oprirea expansiunii persane in Europa este privita astazi de catre majoritatea istoricilor drept una dintre cele mai importante victorii obtinute vreodata in istorie, si una care avea sa puna bazele intregii civilizatii occidentale.

1. Alexandru Macedon (n. 20 iulie 356 i.Hr. – d. 10 iunie 323 i.Hr.)

Alexandros III Philippou Makedonon, cunoscut si sub numele Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare, a fost cel mai prolific strateg si conducator militar din istorie.Macedoneanul a creat un imperiu la care toti cuceritorii de mai tarziu au visat, a construit punti intre civilizatii si a marcat irepetabil istoria omenirii, spectaculoasele sale cuceriri facandu-i pe greci stapani ai Orientului Apropiat si a unei importante parti din Asia. La varsta de 33 de ani, anul mortii sale, Alexandru era stapanul celui mai intins imperiu al Antichitatii, contribuind substantial la raspandirea culturii elene in intreaga lume.

alexandru macedon

Alexandru Macedon s-a nascut in capitala Macedoniei, Pella, ca fiu al lui Filip al II-lea si al unei bacante tebane numita Olimpia, dupa care, pentru a-si construi o ascendenta divina, s-a dat drept urmas al lui Hercule. Dupa moartea tatalui sau din anul 336 i.Hr., la varsta de 20 de ani, Alexandru ajunge pe tron, mostenind stapanirea asupra Traciei, Macedoniei si Greciei. Personalitate complexa, cu o capacitate de actiune exceptionala si o vasta cultura, Alexandru a fost educat de filosoful grec Aristotel, mintea fiindu-i hranita in copilarie cu operele lui Herodot, ale lui Euripide sau Pindar. De la varsta de 16 ani primeste din partea tatalui sau functia de regent, iar la 18 ani, in calitate de comandant al cavaleriei, are o contributie hotaratoare la victoria de la Cheroneea (338 i.H.), care i-a permis lui Filip al II-lea sa ia sub controlul sau intreaga Grecie. Din primii ani de viata i s-a insuflat credinta ca ar fi descendentul indepartat al zeilor Greciei: din Zeus prin tatal sau, din Hercules prin mama sa, Olimpia. El insusi avea convingerea originii si misiunii sale divine, ceea ce i-a oferit energia si forta necesare campaniilor sale. Primii ani ai domniei (336– 334 i.H.) au fost dedicati pacificarii regiunilor din Tracia si Grecia care, la moartea lui Filip al II-lea, au hotarat ca a venit momentul pentru a-si recapata independenta.

Din anul 334 i. Hr., Alexandru declanseaza campania militara impotriva Imperiului Persan.Obiectivele acesteia erau de a elibera cetatile grecesti de pe coasta Asiei Mici de sub stapanirea persana si de a razbuna suferintele grecilor din timpul razboaielor medice. Cucerirea Asiei Mici a fost insotita de eliberarea de sub stapanirea persana a cetatilor grecesti de aici (Milet, Efes, Halicarnas s.a.) in care regimurile politice aristocratice, favorabile supunerii fata de Persia, au fost inlaturate. In Lydia, Alexandru a taiat cu spada celebrul „nod gordian“, alcatuit din fasii de scoarta de copac si care fusese folosit, potrivit traditiei, la jugul carului de razboi al regelui Gordias. Dezlegarea nodului prevestea, conform oracolelor, intrarea Asiei in stapanirea celui ce reusea aceasta fapta. In anul urmator (333 i.H.), Alexandru a trecut la cucerirea regiunilor aflate la sud de Asia Mica, incepand cu Siria. Pana in 332 i.H., cucereste Fenicia si Palestina, indreptandu-se apoi spre Egipt.

Regatul faraonilor intrase sub stapanirea persana inca din anul 525 i.H. iar acum prezenta lui Alexandru era un bun prilej de a se elibera de sub jugul persan, ceea ce a usurat actiunea regelui macedonean. Ajuns la Memfis (stravechea capitala a tarii), se incoroneaza cu dubla coroana a faraonilor egipteni, aduce jertfe zeilor Egiptului apoi, in oaza de la Siwah, preotii il proclama fiu al marelui zeu Amon. In nordul tarii, la varsarea Nilului in Marea Mediterana, in fata insulei Pharos, intemeiaza celebrul oras Alexandria. Dintre cele 34 de orase pe care, potrivit traditiei istorice, le-a intemeiat pe cuprinsul imperiului sau si care-i poarta numele, Alexandria din Egipt a avut cel mai maret destin, devenind nu numai cel mai mare port al Mediteranei de rasarit, dar si cel mai mare centru cultural si stiintific al Antichitatii. Dupa aproape 13 ani de domnie, Alexandru a murit la Babilon, in 323 i.H.





Imperiu dupa imperiu

9 05 2013
<Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 








Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News