Zeii grecilor si romanilor

4 02 2019

Cuvântul grec pentru adevăr înseamnă: «a face vizibil ceea ce este ascuns». Adevărul este ascuns şi trebuie descoperit. Nimeni nu îl posedă în mod natural. El sălăşluieşte în adânc, nu la suprafaţă. Suprafaţa existenţei noastre se schimbă, deci este iluzorie. Adâncimea este eternă şi de aceea trainică…” – Paul Tillich (Cutremurarea temeliilor)

Principala

În secolul al XVII-lea î.e.n., Egiptul a fost invadat de hicsoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Josephus, „regii păstori”.

Hicsoșii și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Josephus în Contra Apionen, hicsosul Salitis a devenit faraon la Memphis, după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hicsoșii au fost izgoniți de către o alianță a prinților egipteni din Theba.

Josephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se tot la hicsoși, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre aceștia, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmos, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.

greece

Deosebit de interesantă este relatarea lui Hecateu. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări.

Hecateu spune că o parte dintre hicsoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar afirmație dovedește faptul că grecii și israeliții sunt același popor.

Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”.

Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pirra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaanienilor. Poate cea mai clară dovadă că este vorba despre același popor se găsește în alfabet. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Alfabet

Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, Ypsilon și Omega, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor din Orientul Apropiat. Nu au putut inventa una de la zero, ci au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.

Ouranos

Pe zeul Cerului, grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Geea („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri).

Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a castrat cu o seceră.

Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul Cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiţi.

Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia „us” / „os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” şi „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către popoarele semite din Mesopotamia.

Hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu „sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.

Gaia

Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra sau Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al șaptea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt.

În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag era soția lui An și considerată mama zeilor, la fel ca Geea a grecilor, idee preluată și de egipteni, unde zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița Cerului, Nut. În Geea o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.

Ouranos și Geea au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartar, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „Cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața Cerului” / „cei cărora le-a dat Cerul viață” sau „țărâna Cerului”, titanii fiind divinitățile Anunna / Anunnaki ale mesopotamienilor, „copiii Cerului și ai Pământului”. Însă, prin răzvrătirea împotriva tatălui lor și exilarea în lumea subpământeană, au devenit „zeii decăzuți” Igigi ai sumerienilor.

Kronos

Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci).

Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartar, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea.

Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apophis l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma.

La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rhea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rhea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.

Conform lui Hesiod, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphroditi, pe malul sudic al insulei Cipru.

Aphrodite

Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” sau „a venera” în română), ea era zeiţa frumuseţii, a dragostei şi a sexualităţii, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei.

Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume ce stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”.

Aphroditi era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iştar. Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei.

Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Aphroditi au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphroditi este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rhea / Geea a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphroditi însemnând în traducere liberă „zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.

Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp.

Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iovis.

Zeus

După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu). În greaca modernă, Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus.

Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tinssau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca Enlil în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”.

În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de către Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de către Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de către Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de către cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de către Hekabe.

Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul acestuia. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile mesopotamiene, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu.

Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al Cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus.

În Iliada, Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri”, cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având Cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit şi domeniul lui Anu, Cerul. Grecii l-au păstrat în această treime pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”).

Poseidon

Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele Ennosidas (la Pindar) și Ennosigaios (la Homer).

Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. Poseidon era zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus, având ca simboluri tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul.

În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deşi originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deşi nu există niciun mit care să confirme această ipoteză.

După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală.

Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror fraţi mai mici au devenit regii Pământului.

Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele, dar a fost prins şi pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki.

În Hermopolis, orașul său, se afla în fruntea unui grup de 8 zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de 8 zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei 8 sateliţi naturali ai săi.

Hades

După ce i-au atribuit lui Zeus Cerul şi Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja Cerul şi Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume ce provine din cel al nord-vest semiticului Hadad.

În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane.

La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de soția acestuia, Persephoni.

Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii”, iar pentru Plutarh „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor.

Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, fiul Demetrei și zeul bogăției la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki.

Prometheus

Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Kronos, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor, egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.

Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul.

Hera

Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci, ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca a celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci).

Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-Ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-Ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui.

Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki.

Istoricul Plutarch scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce ne duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rhea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.

Demeter

Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nephtys), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeauVesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Geea.

În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul Despoina („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephoni, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.

Ares

Ares, numit Aris în greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul și mâna dreaptă a lui Zeus. Mama sa era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athina, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athina îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia.

Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Zeus, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Marte sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.

Deși titanii Helios (Hlios în greaca veche și Helius sau Sol în latină) și Selini (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță.

Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman.

Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos.

Apollon

Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lyceus” („Lumină”) sau „Lycegenes” („Cel născut dintr-un lup”).

Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk.

La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon era nu doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profeţiilor, al vindecării şi al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu şarpele uriaş Python, mit ce amintește de cel al lui Marduk și Tiamat.

Istoricii Plutarh şi Herodot îl identificau pe Apollon cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollon, Leto fiind mama sa în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon.

La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era considerat fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea. Oficial, etimologia numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”).

În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor şi al lumii subterane. Pe Nergal, hurienii îl numeau Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența numărului 7 în miturile lor.

Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile sale.

Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite.

Artemis

În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism.

Pentru etrușci, ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă, a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.

Fiica zeiței Demeter era Persephoni sau Kore / Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui său erau Periphona, Persephonia, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”.

Persephoni

Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera.

Pentru etrușci, ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, ce aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților.

Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephoni este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra.

În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes (sau Ermis în greaca veche), mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor.

În greaca miceniană, numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki.

Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer.

Hermes

Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său.

Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiţei Hera” însă, ținând cont că Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci), o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Horus (cel Bătrân)”.

Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Thoth, adică același Enki, în Alexandria elenistică luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia.

Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sublinia faptul că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței hinduse Lakșmi.

Dionisos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi al extazului.

În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XII-XIII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a fost denumit Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Thesalia și Dinnusos în Aeolia.

Dionysos

Numele său a fost tradus ca „zeul copacilor”, indicându-i funcţia de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă.

Era mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică şi dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ţinând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorches” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”).

Epitetul „Adoneus” este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din egipteanul Aton, şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă.

Enorches” face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru subliniat şi prin orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”.

Erikryptos” înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionisos”.

Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionisos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io.

Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soţia lui Dionisos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

Adonis

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor.

Adonis era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz).

Deoarece îl doreau şi Persephoni, şi Aphroditi, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris.

Într-un final, Adonis a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor şi cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru cultele lui Osiris şi Dumuzi.

Hephaestus

O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor.

Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hephaestus cu Ptah. Deşi urât şi şchiop, Hephaistos era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Aphroditi. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.

Athina, numită și Athinaia, Athinaii, Athana sau Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor.

Athena

Din secolul al doilea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promachos” („Prima luptătoare”).

Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athina”, scria Sfântul Iustin în secolul al doilea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Memphisul egiptean, unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o.

În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athina fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athinei în miturile vechi.

Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athinei o identifică cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin.

Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athina / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi.

De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină, alături de Iuppiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o treime divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”.

Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele Minerva.

Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să reînvie cultul Minervei în țara sa.

Ekati sau Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției.

În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și Cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Athena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii.

Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, ce ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară.

În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei.

În Theogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în Cer și în mare”.

Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidouchos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”).

Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni.

Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athina / Minerva.

În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod.

Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.

Nix

Tot ea pare a fi și Nix (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nix era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus.

În Theogonia, Hesiod susținea că Nix s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erevos / Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități, la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt, cum ar fi Aithir (strălucirea) și Hmera (ziua).

Apoi, Nix a născut singură alte entități, printre care gemenii Ypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”.

Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor.

În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripidis în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții.

Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, ce înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo.

Thanatos

Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nix, sau ca un tânăr ce ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”).

Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook.

Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine, Eros era fiul lui Nix, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume.

Cupidon

Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus.

Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).

Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice.

Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani dar, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles.

End

Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în toate culturile, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla detalii suplimentare despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul….





Cine sunt creatorii crestinismului?

15 12 2016

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența celorlalte. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități.

Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770Beijing, Confucius Temple î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria ei cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate.

Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krșna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul 350px-Zoroasterîn India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și cu religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul.

În același timp iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torahsau, Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie.

Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început în Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondategypt-1744-folio-hand-col-print.-ptolemy-lighthouse-of-alexandria-egypt-2-53630-p ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Asklepios iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formează Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinare a tradiției religioase mozaice cu unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. philoȘtim că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu).

Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ultimii doi se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea este tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, care062814 reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, 9115288aa189a8d84411de6d56072d18care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaiosse ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes (Irod), episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului veterotestamentar Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, care se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece Alabarhul era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul fullEgiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales pentru că împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos (Pavel). În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor (carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas) a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.cine-a-inventat-crestinismul

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane.download-1 Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. A acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot istoricul Flavius Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Asemenea putere, bogăție și influență a familiei lui Philon nu poate fi explicată decât prin descendența din dinastia hasmoneană, regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim. Acesta ar putea fi motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, unul des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea.sarpele-de-arama

Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Acolo, urmașii acelui refugiat, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Mai mult, este posibil și ca un alt descendent al acestei familii regale să se refugiat la Roma. La scurt timp după ce Herodes a început să vâneze hasmoneeni, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca cel Tânăr erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Lucius Annaeus Seneca, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului întocmit la Alexandria. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican, centrul apusean al creștinismului, se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.cine-a-creat-crestinismul

Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Moșeh, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției în problemele300px-JanaeusCoinPhoto religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Aștoreth, cunoscută în lumea akkadiană (strămoșii evreilor) ca Iștar, nimeni alta decât zeița adoptată de elita iudaică în timpul exilului babilonian. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de 2000 de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Sanhedrin-Dealing-With-JesusConform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72 (unul dintre membri fiind secret), 72 este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al III-lea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma. Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Moșeh (Moise), israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din 70 de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul oficial al membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Moșeh a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Decodificarea miturilor ne-a dezvăluit că acea elită israelită l-a manipulat pe Moșeh / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Ținând cont că Iștar se află în spatele Sanhedrinului, putem presupune că elita din jurul lui Moșeh este aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk. Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație care conduce lumea din umbră, închinată zeiței Iștar, numită în ultima carte biblică „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” și „cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului”, care va fi distrusă la sfârșitul timpului „pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.

http://www.secretelezeilor.ro/inventatorii-crestinismului/





Noi, tracii

26 10 2016

Tracii au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est.

Tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia și în alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, iar geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până la râul Bug. Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute.

Origini

Sud-estul Europei în secolul II i.e.n.

Separarea tracilor din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut în epoca bronzului, în momentul în care s-au individualizat grecii și ilirii. Cele mai timpurii izvoare ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac referire la războiul troian din 1200 i.e.n., un conflict dintre ahei și troieni de la sfârșitul epocii bronzului. În acest război se menționează că au participat câteva populații tracice: arcași peoni de pe Axios, ciconi , frigieni și misieni ca aliați ai troienilor.

În secolul al XII-lea i.en., izvoarele asiriene menționează o populație nouă așezată în Anatolia, numită „musku”, un neam tracic al frigienilor. Pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de „tre-ke-wi” (numele vechi al Traciei).

În secolele XIII-XI i.e.n. se desfășoară „invazia popoarelor mării” pe fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit din cauza factorilor interni. Siria și Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre populațiile antrenate în migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Mysii au dat numele unei provincii din Asia Mică: Mysia.

Informațiile despre traci sunt puține, nefiind destule dovezi arheologice. Informațiile despre traci sunt mai numeroase după colonizarea greacă din sec. VII-VI i.e.n., fenomen urmat de o mai bună cunoaștere de către greci a neamurilor „barbare” cu care au venit în contact direct. Hecateu precizează că limita nordică a Traciei era Istrosul. Herodot consemnează că Scithya începe de la Istru în sus. În secolul V i.e.n. , Tucidide îi localizează pe traci între Munții Rodopi și Munții Haemus, iar pe geți dincolo de Haemus, fără a preciza limita nordică. Scylax din Carianda, autor din secolul IV i.e.n., localizează Tracia între Strymon și Istru. Susține că geții se învecinează cu sciții, fără a preciza granița dintre ei, deci este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci izvoarele mai târzii (ca Strabon) susțin că geții au trăit în sec. I i.e.n.-I e.n. de o parte și de altă a Dunării amestecați cu tiragetii și cu bastarnii. Strabon menționează că dacii și geții vorbeau aceeași limbă, că dacii populau Danubius, partea superioară a Dunării, iar geții locuiau pe Istru, pe cursul inferior al Dunării. În secolul I, Plinius cel Bătrân precizează granițele nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița vestică nu este precizată, iar coloniile Histria, Tomis și Callatis sunt considerate parte integrată a Traciei. În concluzie, sursele scrise plasează populațiile tracice într-o zona care nu depășește spre nord linia Dunării.noi-tracii

Tracii sunt localizați pe teritoriul actual al Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, râurile de-a lungul cărora viețuiesc fiind Strymon, Axios, Oiscos, Hebros, Nestos. Tracia se învecina cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu grecii la sud.

Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea i.e.n și la începutul secolului al V-lea i.e.n.) spunea:Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați. Dacă dăm crezare acestor afirmații, putem bănui că măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri și părul roșcat.

Alții spun că: Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona munților Haimos și Rhodope erau neamuri primitive, războinice, în vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee și Mării Marmara erau mult mai civilizați și mai pașnici.

Populații

Peninsula Balcanica in antichitate

Populațiile trace menționate în izvoarele scrise sunt în număr de peste 100. Nu sunt informații suficiente despre fiecare dintre ele. Herodot susține că tracii erau cei mai numeroși după inzi. În nordul munților Haemus sunt pomenite următoarele populații tracice:

  • Dacii, menționați și de către Herodot;
  • Tribalii-localizați între Morava și Isker, doi afluenți sudici ai Dunării. Această populație a rămas în amintirile scriitoriilor antici pentru că au refuzat autoritatea regelui odrisilor Sitalkes care a pornit război cu aceștia în 424 i.e.n., iar în 339 i.e.n., au pretins regelui Macedoniei, Filip al II-lea, o parte din pradă luată de la sciți cu ocazia expediției împotriva lui Atheas. Alexandru cel Mare a desfășurat o expediție împotriva tribaliilor în 335 i.e.n.

Triburi tracice

  • Moesii sau misii: localizați la dreapta tribalilor, între Dunăre și Haemus. Au ajuns în împrejurări neprecizate în Asia Mică și au luptat ca aliați ai troienilor în război cu aheii. Este cunoscut numele unui rege, Telefos. Conform izvoarelor, trăiau amestecați cu geții și tribalii. Conform lui Florus, „erau cei mai barbari dintre barbari”. În 29-28 i.e.., înainte să lupte cu romanii conduși de guvernatorul Marcus Licinius Crassus, au jertfit un cal dedicat zeului lor și au făgăduit că vor mânca măruntaiele romanilor învinși. Strabon îi înfățișează ca buni războinici și susține că unii dintre ei, numiți „theosebi” sau „kapnobati” erau lacto-vegetarieni și refuzau să aibă legături sexuale cu femeile, fiind o sectă de anahoreți.

Statele Tracice

  • Trizii și crobyzii erau plasați între Jantra și litoralul pontic, în sudul Dobrogei. Sunt atestați în Istoriile lui Herodot și împărtășeau credință în Zamolxis și nemurire. Benchetuiau la înmormântări. Este cunoscut și un rege al crobyzilor din secolul III i.e.n., Isanthes, care era frumos, bogat și desfrânat.

În zona Macedoniei de azi, și zona centrală și sudică a Bulgariei, între Munții Haemus și Rodopi, pe malurile Axiosului, Strymonului, Nestosusului și Martei sunt localizați:

  • Peonii-situați între izvoarele Moravei și Vardarului din Macedonia. Iliada îi amintește ca aliații troienilor. Herodot susține că femeile lor aduceau jertfe zeiței Artemis. Alți scriitori susțin că peonii erau ilyri.
  • Dentheletii-au ocupat cursul superior și mijlociu al Strymonului. Cassius Dio consemnează că în sec. I i.e.n., au atacat împreună cu vecinii lor, scordiscii și au jefuit provincia Macedonia.
  • Serdii locuiau la izvoarele Iskerului, în jurul orașului Serdica (Sofia de azi). Cassius Dio menționează că au fost cu greu supuși de romani.
  • Satrii și besii au locuit de-o parte și de altă a Nestosului. Besii erau un subneam al satrilor. Herodot susține că satrii aveau un oracol dedicat lui Dyonisos. Oracolele erau rostite ca la Delphi de o preoteasa și erau interpretate de besii. Strabon spunea că erau „tâlhari” ce locuiau în colibe și duceau o viață oropsită. Locuiau într-o zona cu multe resurse metalifere și se ocupau cu metalurgia. Au fost înfrânți de tatăl lui Augustus, colonizați în secolul I în Dobrogea. Prezența le este semnalată de Ovidiu.
  • Trausii erau localizați între Nestos și Hebros. Herodot susține că trausii plângeau la nașterea fiecărui copil și benchetuiau la înmormântări pentru că moartea îl scapă pe om de nenorociri.
  • Odrisii locuiau pe Valea Hebrosului și erau cei mai bine cunoscuți dintre traci căci au întemeiat un regat întins în sec. V-IV i.e.n., constituind un factor de putere în Peninsula Balcanică.

În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei sunt amintite următoarele populații tracice:

  • Migdonii erau plasați între gurile de vărsare ale Axiosului și Strymonului.
  • Odomantii locuiau între gurile de vărsare ale Strymonului și Nestosului și sunt pomeniți de Aristofan în comedia „Acarnienii” că practicau circumcizia.
  • Ciconii populau coastele Marii Egee, între gură Nestosului și cea a Hebrosului.
  • Apsintii locuiau pe malul Propontidei (Marea Marmara)-partea vestică a Turciei și se închinau zeului războiului, Pleistoros, caruiau îi aduceau jertfe umane.
  • Sintii locuiau în Insula Lemnos.

Unii traci s-au stabilit în Asia Mică, pe coastele nord-vestice. Sunt pomeniți:

  • misii
  • phrygii sau brygii
  • bithynii- locuiau pe valea Strymonului și se numeau inițial strimoni, au luat locul phrygiilor
Regatul Odrisilor

Inițial, Regatul Odrisilor era un stat incipient, organizat după modelul satrapiilor persane, denumită Skudra. Potrivit lui Herodot, fondatorul regatului odrisilor a fost Teres în 480 i.e.n. în condiții favorabile după ce perșii au fost învinși în războaiele medice, renunțând la stăpânirea spațiului balcanic. Odrisii ar fi păstrat structurile organizatorice ale satrapiei. Spațiul inițial locuit de odrisi era valea Hebrosului, Marița de azi, pe cursul inferior. Sub domnia lui Teres, statul odrisilor nu era foarte întins. Tucidide menționează că mai erau o serie de traci independenți. Diodor de Sicilia precizează că Teres a lăsat moștenire un regat puțin întins. Era preocupat de stabilirea unor relații bune cu vecinii, ca sciții. Sciții stăpâneau pe zona litorală de la Olbia la gurile Dunării, Dunărea reprezentând deci granița dintre odrisi și sciti. Teres întocmește o alianța matrimonială: își da fiica de soție regelui scit Ariapeithes. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, numit Octamasades. Pe tot parcursul domniei sale până în 440 i.e.n., relațiile odrisilor cu sciții au fost bune. Lucian din Samosata scria că Teres a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani.tracia

Urmașul lui Teres a fost Sitalces (431-424 i.e.n.), fiind unul dintre cei mai mari regi ai odrisilor. Pe timpul domniei sale, regatul a ajuns la o largă expansiune teritorială, fiind aduse sub stăpânire toate populațiile tracice. Au fost integrați tracii dintre Haemus și Rodopi, la care s-au adăugat geții de dincolo de Haemus. Tucidide a precizat că stăpânea tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuând cu Marea Marmara și Marea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a Istrosului. Diodor de Sicilia a făcut și un portret regelui Sitalces, caracterizat prin bărbăție, blândețe față de supuși, vitejie, înțelepciune și grijă de averea statului. Primea de la neamurile supuse și de la cetățile grecești un tribut anual de 1000 de talanti. Armata era alcătuită din 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți. Relațiile bune cu sciții s-au deteriorat ulterior. Ariapeithes, regele scitilor, și-a luat o nouă nevasta, o grecoaică din Histria, cu care a avut un fiu, numit Skyles. Între cei doi fii vitregi, Octamasades și Skyles, au izbucnit conflicte motivate, fiecare doriind să ajungă rege. Skyles primise o educație grecească de la mama sa, devenind foarte nepopular printre sciti, de aceea, când a devenit rege, a fost alungat de la tron în timpul unei răscoale și s-a refugiat la odrisi. Skyles mergea în orașul grecesc Olbia, unde și-a clădit un palat și și-a luat o nevasta grecoaică. Se îmbracă în veșminte grecești și chiar s-a dedicat cultului lui Dionysos, lucru greu de acceptat de sciti. Fiind alungat, a fost înlocuit cu Octamasades. Sitalces acordă azil politic lui Skyles, ducând o politică ostilă față de ruda sa, Octamadades. Probabil că Sitalces devenise un filoelen și i-a acordat protecție din rațiuni politice pentru a se apropia de Atena în condițiile în care avea mari controverse teritoriale cu vecină să , Macedonia, condusă de Perdicas al II-lea . Sitalces chiar s-a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. Pe fondul Războiului Peloponesiac, Atena și Sparta au apelat la sprijinul aliaților. Atenienii l-au atras pe Sitalces, făcând două gesturi de bunăvoința: l-au făcut „proxenos” pe Nymphodorus, fratele soției lui Sitalces, devenind astfel oaspeți ce asigurai relațiile diplomatice permanente dintre două cetăți, fiind scutiți de impozite și având posibilitatea de a dobândi pământ și casă și reprezenta interesele odrisilor la Atena. Fiul lui Sitalces și al grecoaicei din Abdera a primit cetățenie ateniană. În 431 i.e.n., Sitalces încheie un tratat cu Atena, prin care prevedea o intervenție a armatelor odrise în Peninsula Chalcidica pentru reprimarea răscoalei.

Atena apelează și la Macedonia ce primește avansuri teritoriale prin cedarea orașului Therme. O criză dinastică izbucnește și tensionează relațiile, iar Sitalces îl sprijină pe Filip, un pretendent la tron, fratele lui Perdicas. Sitalces și-a onorat promisiunea făgăduită Atenei în ciuda zgârceniei cu care i-a tratat pe odrisi. I-a capturat pe solii spartani și i-a predat atenienilor. În 429 i.e.n., a organizat o campanie de 30 de zile, în timpul căreia , cu o armata de 150 000 de oameni, a atacat Peninsula Chalcidica și Macedonia. Au participat la expediție tracii dintre Haemus și Rodopi, cât și geții dincolo de Haemus. Poartă o serie de victorii în Macedonia. Atenienii, care au promis că trimit o armata că sprijin, nu și-au onoroat promisiunea, iar frigul iernii făcea riscantă continuarea campaniei. Sitalces se retrage la sfatul lui Seuthes, nepotul sǎu. Acesta a fost cumpărat de Perdicas al II-lea, regele Macedoniei, oferindu-i de soție pe Stratonike, sora sa, precum și o zestre considerabilă. Relațiile dintre odrisi și sciți au devenit tot mai tensionate. Octamasades a pornit cu armata împotriva odrisilor, dar este întâmpinat la Istru de aceștia. Grație înțelepciunii lui Sitalces, situația este detesionata și s-a recurs astfel la un schimb de azilanți, iar Octamasades este ucis. În 424 i.e.n., Sitaces este ucis la asediul de la Delion în lupta împotiva tribalilor.

Armura odrisiana

În 424-410 i.e.n., rege al odrisilor a fost Seuthes I, nepotul lui Sitalces, fiu al lui Sparadocos. A renunțat la expansiunea teritorială și a consolidat granițele regatului. Primea tribut de 400 de talanți și o serie de daruri din obiecte de aur și argint și stofe scumpe. Și-a îmbunătățit relațiile cu Macedonia. Relațiile cu Atena s-au răcit.

După moartea lui Seuthes, regatul sau s-a divizat în 410 i.e.n., fiind împărțit între Seuthes al II-lea și Amadocos. Inițial, relațiile dintre cei doi erau bune. Ulterior, cei doi vor încheia alianțe pentru a se extermina reciproc. Amadocos a cultivat relații bune cu Alcibiade, generalul atenian, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci, conduși de Xenofon. Seuthes nu se achita de obligațiile sale , neplătind solda mercenarilor. Xenofon a descris curtea lui Seuthes al II-lea în lucrarea să, Anabasis. Cu ocazia unui ospăț la care participa însuși autorul, mesenii se înfruptau cu carne friptă, pâine dospită și vin, care este turnat în cornuri de către paharnici. Invitații aduceau regelui o serie de daruri: un cal, o cupa de argint de 4 kg, un sclav, un covor, stofe pentru soție. Petrecerea se desfășura pe un fond muzical, asigurat de flauturi și trompete. Se organizau dansuri războinice, iar regele trac împroșcă hainele cu vin. La curte erau și bufoni pentru a veseli atmosfera.

Sub Cotys I, în perioada 383-360 i.e.n., regatul este reunificat. Acesta a fost asasinat de un grec ce a fost răsplătit cu o cununa de aur de către adunarea populară a Atenei. La moartea lui Cotys I, regatul s-a împărțit în trei regate distincte. Tracia devine astfel o pradă ușoară pentru Filip al II-lea ce o cucerește în 342/341 i.e.n., și pentru a glorifica victoria, clădește orașul Philippolpolis, azi Plovdiv. Tracia a fost anexată Macedoniei, dar se bucura de o oarecare autonomie, păstrându-și dreptul de a emite moneda.

În 335 i.e.n., odrisii erau aliați ai lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.e.n., au participat în bătălia de la Issus împotriva perșilor. În timpul lui Lisimah, odrisii s-au revoltat împotriva macedonenilor. În timpul războaielor dintre diadohi de după moartea cuceritorului Alexandru Macedon, regele odrisilor, Seuthes al III-lea, a fost angrenat în luptele acestora, fiind de partea lui Lisimah, și alteori, de partea lui Antigonos. Seuthes al III-lea a clădit orașul Seuthopolis, situat aproape de Kazanlik. S-au păstrat ceva monede.

În 281 i.e.n., în lupta de la Kurupedion, suveranul Traciei elenistice, Lisimah, este ucis, iar regatul sǎu se destramă. Odrisii își recăpăta puterea. După 280 i.e.n. apar însă celtii ce își întemeiază un regat efemer în centrul Bulgariei, Regatul de la Tylis. În 168 i.e.n., Macedonia este înfrântă de romani, însă își menține autonomia pentru încă 20 de ani, fiind împărțită în patru regate autonome. Abia în 148 i.e.n., Macedonia este transformată în provincie romană, căreia i se alipește Tracia de vest. Tracia estică își menține autonomia ca regat clientelar Romei până în 46 i.e.n., când este transformată în provincie romană.

Etnicitate și limbă

Limba acestor popoare antice este una demult dispărută, iar cultura lor a fost puternic influențată și dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut celții, hunii, goții și sarmații, aducând cu ei elenizarea, romanizarea și mai târziu slavizarea. Contribuția etnică a tracilor și a dacogeților care au trăit pe teritoriul actual al Bulgariei și al României a fost des dezbătută pe parcursul secolului al XX-lea. Câteva studii genetice recente au dovedit că aceste popoare au avut într-adevăr o contribuție însemnată la dezvoltarea națiunilor amintite mai sus.paleo-balkan_languages_in_eastern_europe_between_5th_and_1st_century_bc_-_romanian

După subjugările repetate ale regelui macedonean Alexandru cel Mare și ale Imperiului Roman, majoritatea tracilor a fost elenizată (în Tracia) sau romanizată (în Moesia, Dacia etc.). Triburile romanizate din Dacia au reprezentat substratul etnic al vlahilor (populație atestată documentar în secolul al X-lea), respectiv românii de astăzi.

În secolul al V-lea, triburile tracice situate la sud de Dunăre au fost invadate de slavi (cu care s-au amestecat) și au fost mai târziu slavizate. Ele au devenit unul din principalele elemente etnice ale consolidării națiunii bulgare în secolele al VIII-lea – al IX-lea. Demonstrația lingvistică a acestei teorii este reprezentată de existența în limba bulgară a cuvintelor provenite din tracică și latină. Cuvinte de origine tracă au intrat și în cadrul altor limbi din Balcani, cum ar fi în limba sârbă, alături de cele de origine latină și ilirică.

Anumiți filosofi au susținut că albanezii de azi sunt descendenții triburilor tracice care și-au menținut limba lor inițială. Dar această teorie este puternic controversată deoarece istoriografia albaneză oficială consideră că poporul albanez este urmașul ilirilor. Istoricii bulgari consideră de asemenea că este posibil ca vlahii și sărăcăcianii din Bulgaria să fie descendenții triburilor tracice elenizate și romanizate.

Arheologia

Căutările arheologice ale rămășițelor culturii tracice au demarat în secolul al XX-lea, în special după Al Doilea Război Mondial. Ele s-au desfășurat cu precădere în sudul Bulgariei. În urma săpăturilor intense din anii 1960 și anii 1970 au fost descoperite o serie de morminte și sanctuare tracice. Printre cele mai importante se numără: mormântul de la Sveštari, mormântul de la Kazanlak, Tatul,Seuthopolis, Perperikon, mormântul lui Aleksandrovo etc.

De asemenea a fost scos la suprafață un număr însemnat de obiecte din aur, lucrate manual și comori din argint, toate datând din secolele al V-lea – al IV-lea i.e.n. În deceniile ce au urmat ele au fost expuse în muzeele din întreaga lume, atrăgându-și popularitatea și devenind o emblemă a culturii tracice. Începând cu anul 2000, arheologul bulgar Georgi Kitov a făcut unele descoperiri în regiunea centrală a Bulgariei, descoperiri recunoscute sub numele de „Valea Regilor traci”.tracia-300x272

În data de 19 august 2005, câțiva arheologi bulgari au anunțat că au reușit să găsească prima capitală tracică și că aceasta era localizată undeva lângă orașul Karlovo din Bulgaria. Au fost descoperite o mulțime de obiecte din ceramică șlefuită (bucăți de ceramică-țiglă și vase asemănătoare celor grecești) demonstrându-se astfel bogăția orașului. Ca urmare, Ministrul bulgar al Culturii și-a declarat sprijinul pentru continuarea săpăturilor.

La Dabene, în Bulgaria, au fost extrase peste 15000 de artefacte tracice, din aur, inclusiv mii de inele. În august 2006, lângă satul Dubovo a fost făcută o descoperire senzațională. Într-un mormânt în apropierea acestei localități s-a găsit un pumnal ascuțit, în perfectă stare, realizat dintr-un aliaj de aur și platină.

În Iliada se scrie că tracii din zona Hellespont (Dardanele) și tribul Ciconi au luptat alături de troieni (Iliada, cartea a II-a). Odiseea amintește că Odiseu și oamenii săi i-au atacat pe traci pe drumul de întoarcere acasă din război. Multe dintre figurile mitologice au fost împrumutate de greci de la vecinii lor traci: zeul Dionis, prințesa Europa și eroul Orfeu.

În cartea a 7-a a lucrării sale Istorii, Herodot descrie echipamentul de luptă folosit de traci pe vremea dominației persane:

Tracii mergeau la luptă purtând pe cap piei de vulpe, iar corpurile și le acopereau cu o tunică, peste care așezau o mantie lungă de diferite culori. În picioare purtau botine făcute din piele de cerb; ca arme foloseau sulițe, pumnale mici și scuturi. După trecerea în Asia, acești oameni erau denumiți bitinieni; înainte se numeau strimonieni, fiindcă locuiau în valea superioară a râului Strimon; de aici ei fuseseră izgoniți de misieni și de troieni. Conducătorul acestor traci asiatici a fost Bassaces, fiul lui Artabanus.

În cartea a 5-a, Herodot descrie obiceiurile diverselor triburi tracice:

Tracii care locuiesc deasupra Crestonaens au următoarele obiceiuri. Fiecare bărbat are mai multe femei; și cum moare acesta, între ele se încinge o dispută aprigă pentru a stabili care a fost preferata defunctului; prietenii fiecăreia pledează cu inflăcărare în numele respectivei, iar cea care își adjudecă onoarea de a fi fost cea mai iubită de fostul soț este omorâtă deasupra mormântului acestuia de către cea mai apropiată rudă a ei, după ce în prealabil primește laudele tuturor bărbaților și femeilor; în final ea este îngropată alături de soțul ei. Celelalte rămân foarte mâhnite, pentru că nu există rușine mai mare decât aceasta.
Tracii care nu aparțin acestor triburi au următoarele obiceiuri. Își vând copiii negustorilor. Pe fete nu le supraveghează, lăsându-le complet în voia sorții; în schimb, sunt foarte atenți la comportarea soțiilor lor. Miresele sunt cumpărate de la părinți pe sume mari de bani. Existența unui tatuaj sugerează nașterile de nobili, iar lipsa lui, nașterile oamenilor de rând. A nu avea o ocupație este cel mai onorant lucru cu putință, în timp ce a fi agricultor reprezintă rușinea supremă. A trăi din război și jaf este cel mai glorios lucru. Acestea sunt cele mai importante obiceiuri ale lor.
Se închină la doar trei zei: Marte, Bacchus și Diana. Spre deosebire de restul cetățenilor, regii lor se închină cel mai mult la Mercur, jurând întotdeauna în numele lui și susținând că sunt născuți din acesta.
Bogații sunt îngropați după cum urmează. Corpul le este așezat afară timp de trei zile; în acest timp, tracii comit crime și după ce îl jelesc pe mort, ei sărbătoresc deasupra lui. Apoi, ori ard cadavrul, ori îl îngroapă în pământ. În cele din urmă, ridică o colină deasupra mormântului și dispută tot felul de jocuri în urma cărora unuia dintre participanți i se acordă premiul cel mare. Acesta este ritualul înmormântării la traci.traci1_43420400

Iosephus pretinde că întemeietorul tracilor a fost personajul biblic Tiras, fiul lui Iafet:

Tiras i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci. AotJ I:6.

Într-un binecunoscut fragment, Xenofan spunea:

Oamenii își creează zeii după propria înfățișare; cei ai etiopienilor sunt negri și cârni; cei ai tracilor sunt roșcați și cu ochi albaștri.
Traci și daci celebri

Amadoc I, un rege după care a fost denumit Punctul Amadok (Antarctica).

Teres I, care a unit triburile.

Burebista a fost regele Daciei între 70 i.e.n.44 i.e.n.; el i-a unit pe traci sub domnia sa, regatul său întinzându-se de la Moravia în vest, la Bug (Ucraina) în est și de la Munții Carpați în nord, la Dionysopolis în sud.

Sitalces a fost unul din regii statului trac Odrisi. A fost unul din aliații atenienilor în timpul războiului Peloponesiac.

Decebal, un rege al Daciei, a infrant multe legiuni romane,dar a fost înfrânt în cele din urmă de Traian.

Dionis, zeița vinului la traci, reprezenta nu numai puterea amețitoare a vinului, dar avea și influențe benefice asupra societății.

Orfeu, în mitologia greacă a fost reprezentantul cântului, al cântecului din liră, arhetipul artistului; a avut un rol foarte important în culturile religioase din Tracia și din Grecia.

Spartacus a fost un trac care a condus o mare răscoală a sclavilor de pe teritoriul actual al Italiei, în 73 i.e.n.71 i.e.n. Înainte de a fi înfrânt, a învins câteva legiuni romane împreună cu armata sa de gladiatori și sclavi. Lupta este cunoscută drept Al Treilea Razboi al Sclavilor.

Maximin Tracul, Împărat Roman între 235 până în 238.

Iustin I (împărat), Împărat al Imperiului Roman de Răsărit, de origine daco-tracă

https://ro.wikipedia





Zeii crestinilor

12 06 2016

„Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit.” (Epistola întâia către Corinteni 15:18)

Creștinismul este cea mai răspândită religie la ora actuală, având peste două miliarde de adepți. Deși este considerat o religie monoteistă, în creștinism sunt venerați sute de sfinți și un Dumnezeu triplu, format din trei entități diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Personajul principal al acestei religii este Iisus (numit Iesous în Noul Testament și Yeșua în ebraică), considerat de cei mai mulți a fi un personaj real, care a trăit în Palestina primului secol al erei noastre. Chiar dacă nu există dovezi ale existenței lui, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe creștini, ținând cont că religia se bazează pe credință și nu pe fapte. Singurele scrieri din primul secol care îl menționează sunt cele patru evanghelii canonice și epistolele apostolului Paulos (Pavel), incluse în Vechiul Testament. Pe lângă acestea mai există două pasaje controversate în cartea Antichități iudaice a istoricului iudeo-roman Flavius Iosephus. Ținând cont că sunt scrise într-un stil diferit de al lui Iosephus, că Iesous lipsește cu desăvârșire dintr-o operă mai veche a autorului, Războaiele iudeilor, iar cea mai veche menționare a unuia dintre pasajele controversate este cea a lui Eusebius din anul 324, înseamnă că respectivele pasaje au fost incluse în textul original de un creștin care încerca să-și valideze credința prin falsificări. Flavius Iosephus a scris cu lux de amănunte istoria poporului său, menționându-i pe toți profeții, micii Mesia, agitatorii și liderii rebeliunilor de până la asediul Ierusalimului, fiind necesară falsificarea lucrării sale pentru a apărea și numele zeului creștinilor printre ei. Următoarea menționare a lui Iesous este cea din Annales a istoricului roman Tacitus, scrisă în jurul anului 116.

Ceea ce nu demonstrează existența zeului creștinilor la începutul primului secol, cartea fiind scrisă la optzeci și trei de ani de la presupusa lui moarte, ci doar că în Roma secolului al doilea circula acest mit la fel ca multe alte, de la cel al egiptencei Aset (Isis) sau al persanului Mithras până la cele ale clasicilor Iuppiter și Hercules. La începutul primului mileniu al erei noastre existau o mulțime de cronicari greci, romani și iudei în întregul Imperiu Roman, în care era inclusă și Palestina, care consemnau toate evenimentele importante; cu toate astea, niciunul dintre ei nu l-a menționat pe iudeul Yeșua / Iesous, care a săvârșit în miturile creștine o mulțime de miracole. Iată câțiva dintre ei:

– Suetonius (cca 69-122), istoricul a doisprezece împărați romani, care a trecut în revistă toți oratorii și predicatorii din acea perioadă, nu a auzit de Iesous. Despre creștini scria căSuetonius sunt o sectă cu o religiozitate superstițioasă, la fel ca alți doi contemporani ai săi, Tacitus și Plinius cel Tânăr. Într-un pasaj din Divus Claudius, biografia împăratului Claudius, există un pasaj care pentru creștini constituie o menționare a zeului lor: „Din cauză că evreii deranjau în mod constant la instigarea lui Chrestus, el (Claudius – n.a.) i-a expulzat din Roma”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi existat în Palestina până în anul 33 un iudeu considerat Mesia sau Christos, ci doar că în anul 49 evreii din Roma erau instigați de un anume Chrestus. Termenul „chrestus”, care însemna „bun” sau „folositor”, era des întâlnit în acea vreme, fiind atribuit mai ales sclavilor.

– Naturalistul și filosoful roman Plinius cel Bătrân (23-79), care a consemnat faptele celebre din timpul său, nu a auzit de Iesous Christos. Nici nepotul său, Plinius cel Tânăr (61-113), care în epistolele sale nota tot ce se întâmpla interesant în acea vreme. Nici măcar în scrisoarea sa către împăratul Traianus, în care consideră creștinismul o „depravată, excesivă superstiție” derivată din iudaism.

– Fostul sclav frigian Epictetus (cca. 55-135), devenit filosof după ce și-a obținut libertatea, un eminent orator și cunoscător al religiilor, a locuit în Roma până în 93, când împăratul Domitianus a izgonit filosofii din oraș. Arrianos, discipolul său, i-a notat discursurile, considerându-le comparabile cu literatura socratică. Deși Epctetus a studiat credințele religioase contemporane, nu a auzit de Iesous Christos.

– Unul dintre primii geografi romani, Pomponius Mela, a scris în jurul anului 43 De situ orbis libri în stilul lui Strabon, alăturând descrierii fiecărei țări menționate principalele evenimente petrecute acolo. Deși lucrarea sa a fost redactată la doar zece ani după presupusa înviere miraculoasă a lui Iesous, Pomponius nu îl menționează în capitolul despre Iudeea.

Plutarch_head_onlyIstoricul, biograful și eseistul Lucius Mestrius Plutarchus (cca. 46-120) s-a născut în Chaironeia din Grecia, acolo unde legendele creștinilor susțin că s-au răspândit discipolii lui Iesous, care au înfăptuit numeroase minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea pe nerăsuflate. Nicio astfel de minune nu îi era cunoscută lui Plutarchus. A trăit treizeci de ani în Roma și nici acolo nu au ajuns la urechile lui miracolele „divine”. Deși specializat în realizarea biografiilor oamenilor celebri, fără a neglija legendele din jurul lor, nu a scris nici măcar un singur cuvânt despre Iesous.

– Filosoful Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – 50 e.n.), considerat „Platon al evreilor”, care a mers atât la Roma, cât și la Ierusalim, a scris nenumărate opere din care școlile teologice creștine au preluat ulterior multe idei. Familia lui Philon avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu casa regală irodiană și cu cea imperială din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice, fiica monarhului iudeu Herodes Agrippa. Celălalt nepot al său, Tiberius Iulius Alexander, a fost procuratorul Iudeei și prefectul Egiptului. Cu toate astea, Philon nu l-a menționat nici pe Iesous, nici pe apostolii lui.

– Filosoful și dramaturgul roman Lucius Annaeus Seneca (cca. 4-65) a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială. Se afla la Roma atunci când mitologia creștină susține că a avut loc întrecerea de miracole dintre apostolul Simon Petros (Petru) și vrăjitorul Simon din Gitta. Petros învia morți, reda vederea orbilor și a făcut Luna să coboare de pe cer pentru a lumina o încăpere, iar celălalt Simon levita, făcea statuile să danseze și o seceră să lucreze singură. Nu doar pentru Seneca cei doi și minunile lor erau necunoscute, ci pentru toată lumea din Roma. Asemenea miracole mai mult ca sigur ar fi uimit pe oricine și totuși nu sunt consemnate de romani. Nici măcar apostolul Paulos (Pavel) nu l-a menționat pe Petros în Roma nici în cei doi ani pe care i-a petrecut acolo, conform capitolului 28 al Faptelor Apostolilor, nici în Epistola către romani, unde salută cincizeci de creștini aflați în acea perioadă în capitala Imperiului Roman.

Lipsa scrierilor despre Iesous din primul secol al erei noastre, în afara celor biblice, nu constituie singurul argument în favoarea inexistenței acestui personaj. Un al doilea ar fi mulțimea de erori și inadvertențe din Noul Testament. Să luăm, de exemplu, nașterea miraculoasă a lui Iesous dintr-o fecioară în care a intrat Sfântul Duh. Din patru evangheliști, doar doi i-au menționat nașterea, Matthaios (Matei) și Loukas (Luca). De ce Markos (Marcu) și Ioannes (Ioan) nu s-au obosit să noteze un asemenea evenimentmaxresdefault incredibil? Și de ce există diferențe mari între cele două versiuni? La Matthaios, un înger i-a apărut în vis lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous; la Loukas, îngerul a anunțat-o pe Maria. La Matthaios, nașterea a avut loc într-o casă iar la Loukas într-o iesle, din cauză că Ioseph și Maria nu au găsit o locuință în care să petreacă noaptea. Cei trei magi de la răsărit, care i-au adus daruri pruncului divin, sunt amintiți doar de Matthaios; la Loukas locul lor este luat de un grup de păstori. Miraculoasa stea care i-a condus pe magi din Persia până în Betleem nu există decât la Matthaios, deși ar fi trebuit să fie pomenită nu doar de toți cei patru evangheliști, ci și de astronomii din Iudeea și din împrejurimi. Nimeni nu a văzut-o, nici măcar regele Herodes (Irod), chiar dacă ea a mers înaintea magilor din Ierusalim până în Betleem. Decizia lui Herodes de a ucide toți pruncii de până în doi ani nu este relatată decât de Matthaios. Acest masacru nu numai că nu a fost menționat de niciunul dintre evangheliștii rămași, ci nici măcar de cronicarii sau istoricii vremurilor. Doar Matthaios amintește și fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. Pentru Loukas, cei trei nu numai că au rămas în Iudeea, dar peste opt zile de la naștere Iesous a fost dus la Ierusalim pentru circumcizie; dacă Herodes ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor, băiatul ar fi fost aruncat direct în gura lupului. Dar Loukas nu avea habar de acea hotărâre macabră a regelui iudeilor, pe care o cunoștea doar Matthaios. La Loukas, Ioseph și Maria trăiau în Nazareth dinainte de a se naște Iesous; pentru Matthaios au ajuns în Nazareth doar după întoarcerea din Egipt, alegând Galileea în locul Iudeei de teama lui Herodes. Loukas este singurul care pomenește episodul din templul de la Ierusalim, când Iesous avea 12 ani. Matthaios, Markos și Ioannes au rămas tăcuți și în această privință.

Dacă cele patru evanghelii canonice se contrazic între ele, nici cele gnostice nu puteau fi altfel. Evanghelia Adevărului, a Egiptenilor, a Mariei, a lui Thomas sau a lui Philippos nu vorbesc despre nașterea lui Iesous. Toate miracolele care îi însoțesc nașterea, atât de cunoscute nouă din mitologia creștină, pentru gnostici lipsesc cu desăvârșire. Nici urmă de înger care să-i vestească nașterea, stea, magi, păstori, masacru al copiilor sau fugă în Egipt. Însă, dacă pentru Ioannes Cuvântul s-a întrupat în Iesous iar la Markos Duhul Sfânt a coborât peste Christos, gnosticii aveau legende asemănătoare. Conform episcopului Irenaeus, ei credeau că Christos s-a unit cu sora sa, eonul Sophia, coborând apoi în Iesous, copilul născut din fecioară cu ajutorul lui Dumnezeu. În Evanghelia Adevărului, Christos este Cunoașterea care a emanat din Tatăl. În Evanghelia Egiptenilor, el este eonul Set, fiul primului om „nestricăcios”, Adamas.

Coranul nu amintește de Ioseph și nici nu-l consideră pe Iesous fiul vreunei divinități. În schimb, susține că „Al-Masih (Mesia – n.a.) Isa (Iesous – n.a.), fiul lui Maryam (Maria – n.a.), este trimisul lui Allah, cuvântul său pe care el l-a transmis lui Maryam și un duh de la el” (Sura 4:171). „Cuvânt” îl numea și Evanghelia lui Ioannes însă, pentru profetul Muhammad, această exprimare are un alt sens. Singurul eveniment asemănător evangheliilor canonice este nașterea lui Iesous din fecioară și vestirea nașterii sale de către arhanghelul Jibrayil (Gavriil / Gabriel).

Parcă pentru a contrazice și mai mult puținele relatări despre nașterea lui Iesous, Evanghelia copilăriei lui Christos spune că s-a născut într-o peșteră, apoi a fost pus într-un staul, unde i s-au închinat un bou și un măgar. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Nașterea zeilor în peșteri era un element comun religiilor multor popoare. Pe lângă Tammuz, se credea că și zeii Dionysos, Zeus, Hermes, Adonis, Mithra și Eon s-au născut în peșteri. Amintim că, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous s-a născut într-o casă, iar pentru Loukas într-un staul. Niciunul dintre ei nu sprijină ipoteza închinării boului și a măgarului.

Chiar dacă Iesous nu este menționat de cronicarii primului secol iar versiunile nașterii sale conțin mari diferențe, poate reușim să aflăm măcar anul nașterii sale. Pentru majoritatea, el s-a născut în anul 1. Însă, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous a venit pe lume cu puțin timp înainte de moartea regelui Herodes cel Mare, adică în anul 4 î.e.n. Loukasbirth-of-jesus încearcă să ne adâncească și mai mult în ceață, susținând că nașterea a avut loc în timpul recensământului, pe vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei. Cum Quirinius a devenit guvernator în anul 6, acela este anul nașterii lui Iesous în viziunea lui Loukas, adică cu zece ani mai târziu decât preconizase Matthaios și cu cinci după data acceptată în mod convențional. Tot Loukas spune că Iesous a fost botezat în al cincisprezecelea an de domnie al împăratului roman Tiberius, când era cam de 30 de ani. Al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberius înseamnă anul 29, ceea ce mută nașterea lui Christos în anul 1 î.e.n. Așadar avem trei ani diferiți pentru nașterea zeului creștinilor: anul 4 î.e.n., anul 1 î.e.n. și anul 6 e.n. Pentru a rezolva odată pentru totdeauna această enigmă, călugărul Dionisius cel Mic, care trăia la Roma prin secolul al VI-lea, a fixat nașterea lui Iesous în anul 752 al calendarului roman, devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru. Deși problema pare rezolvată, rămân cele trei versiuni diferite ale evangheliilor canonice.

Dacă nu am putut stabili anul nașterii, putem încerca măcar să aflăm luna și ziua. Toți creștinii cred astăzi că Iesous s-a născut pe 25 decembrie. Însă, dacă ne luăm după Evanghelia lui Loukas, această dată nu poate fi adevărată. Evanghelistul ne spune că în momentul nașterii erau păstori cu turmele pe câmp, iar luna decembrie este una mult prea rece pentru a duce turmele pe câmpuri, chiar și în Palestina. Puțini știu că primii creștini serbau ziua nașterii lui Iesous pe 6 ianuarie. În Grecia, această zi era considerată data nașterii zeului Dionysos, iar la Alexandria era ziua lui Eon, zeul născut din fecioara Kora. Pentru a se facilita trecerea de la acești zei la Iesous, primii creștini au împrumutat data de 6 ianuarie și au folosit-o pentru a sărbători data nașterii zeului lor. Cea mai veche informație despre sărbătorirea nașterii lui Iesous pe 25 decembrie se găsește în calendarul roman din anul 354. În această zi în tot Imperiul Roman se celebra nașterea zeului Mithra, împrumutat din Persia. De asemenea, zeii Adonis și Tammuz erau serbați pe aceeași dată. Pentru a facilita tranziția de la zeii păgâni la Christos, creștinismul a păstrat datele importante din vechile religii, înlocuind doar divinitățile.

Nașterea lui Iesous se mai lovește de o problemă, de această dată de ordin genetic. Heterozomii sunt cromozomii care determină sexul unui organism. La mamifere (implicit și la oameni), masculii au perechea de cromozomi X și Y, iar femelele XX. Din cromozomul X al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei se naște un copil de sex feminin, iar din cromozomul Y al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei rezultă un copil de sex masculin. Prin urmare, sexul masculin este dat de cromozomul Y. Dacă povestea biblică ar fi fost adevărată prin nu știu ce minune complet ilogică, iar Iesous s-ar fi născut doar din Maria, fără intervenția unui individ de sex masculin, în niciun caz nu ar fi putut fi bărbat. Pentru că din cromozomii XX ai ei nu putea apărea cromozomul Y al lui. Așadar, dacă Maria ar fi reușit să-l conceapă singură, fără intervenția unui mascul cu trup material (spre deosebire de Duhul Sfânt, care nu poate transmite gene fiind imaterial), Iesous ar fi trebuit să aibă doar cromozomii XX, adică să fie de sex feminin. Dacă era de sex masculin, adică avea cromozomii XY, înseamnă că Maria nu l-a conceput singură, ci cu ajutorul unui bărbat care i-a transmis copilului cromozomul Y. Însă credincioșii rezolvă această enigmă transformând întâmplarea într-un miracol divin, iar alții preferă soluții logice, cum ar fi inseminarea artificială. Ceea ce este inutil, ținând cont de mulțimea de contradicții referitoare la nașterea lui Iesous, care duc către o singură concluzie logică legată de presupusa lui existență.

Dacă nu putem stabili cu exactitate nici când s-a născut Iesous, nici cum, poate învierea lui este mai puțin complicată. Povestea este binecunoscută: a fost crucificat, a treia zi a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.

Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea lor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Iesous dispăruse?

– Matthaios: două femei, „Maria Magdalena și cealaltă Marie”.

– Markos: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iakobos, și Salome”.

– Loukas: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iakobos și celelalte împreună cu ele”.

– Ioannes: o singură femeie, „Maria Magdalena”.

A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.

– Matthaios: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.

– Markos: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.

– Loukas: „foarte de dimineață”.

– Ioannes: înainte de răsărit, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”.

Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?

– Matthaios: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.

– Markos: era deschis – „ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

– Loukas: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.

– Ioannes: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.

Doar Matthaios amintește de paznicii care aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.

– Matthaios: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.

– Markos: pe „un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb”.

– Loukas: „doi bărbați” cu „veșminte strălucitoare”.

– Ioannes: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petros și celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veșminte albe”.

Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Erau doi sau unul? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Iesous nu mai era acolo.

Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției lui Iesous?

– Matthaios: „cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor lui”.

– Markos: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

– Loukas: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”.

– Ioannes: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.

Dacă tot a înviat, Iesous nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?

– Matthaios: Maria Magdalena și cealaltă Marie, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iesous le-a întâmpinat”.

– Markos: „și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) el s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.

– Loukas: pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau și se întrebau între ei. Și Iesous însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”.

– Ioannes: rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petros și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu fața și a văzut pe Iesous stând, dar nu știa că este Iesous”.

Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Iesous după înviere?

– Matthaios: pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iesous le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”.

– Loukas: cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.

– Ioannes: Maria Magdalena „nu știa că este Iesous”, ea „crezând că este grădinarul”.

La Matthaios, Maria Magdalena și cealaltă Marie l-au recunoscut imediat. Markos nu oferă detalii despre reacția ei însă, la Loukas și la Ioannes, Magdalena și cei doi ucenici1458986386_Feltamadt nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Iesous de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”? Dacă este așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matthaios, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?

În Evanghelia lui Ioannes, dându-și seama că Iesous trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie, însă el a oprit-o. „Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu”, i-a zis Iesous. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer nu l-ar fi putut atinge, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara, Iesous a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile și coasta sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate astea, pentru apostolul Thomas interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios ci credincios” i-a spus Iesous, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Thomas, dar poate Iesous nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matthaios, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”. La Loukas, Iesous chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?

Pe lângă multiple elemente fantastice, Matthaios descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele horror cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a scris despre acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari atât iudei, cât și greci sau romani. Să fi fost pentru ei morții vii ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a evanghelistului Matthaios, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?

Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Iesous. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat ori s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Iesous prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Iesous le-a apărut doar discipolilor săi.

Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Iesous în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilatus ori în fața regelui Herodes? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr Dumnezeu / fiul lui Dumnezeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Markos, Loukas și Ioannes spun că apostolii nu i-au crezut pe cei care susțineau că l-au văzut pe Iesous, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al Dumnezeului lor, nu este logic că ceilalți ar fi crezut cu atât mai puțin? De ce ar fi ales Iesous cea mai dificilă cale? Evident, pentru că este vorba doar despre o poveste inventată.

Pe lângă aceste nereguli biblice legate de nașterea și de învierea lui Iesous există unele și în cazul genealogiei lui. Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare îi abordează arborele genealogic: cea a lui Matthaios și cea a lui Loukas, aceleași care s-au ocupat și de nașterea lui. Markos și Ioannes nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Iesous dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matthaios își prezintă versiunea de la Abraam la Ioseph. Loukas o ia în sens invers, de la Ioseph până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Iesous este urmașul lui David / Dawid, sau „Iesous Christos, fiul lui David”, după cum îl numește Matthaios, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Ioseph. La Matthaios, în acest interval sunt douăzeci și șapte de persoane, iar la Loukas patruzeci și două. Această diferență are o explicație plauzibilă: Loukas prezintă descendenții lui Nathan / Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matthaios pe cei ai lui Solomon / Șelomo, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Ioseph din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…zeii crestinilor

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Ioseph. La Matthaios, „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph”. Loukas vorbește despre „Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui”. Cine era tatăl lui Ioseph? Eli / Heli sau Iakobos / Ya’aqob? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matthan sau Matthat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matthaios, străbunicul lui Ioseph / Yosep se numea Lazaros / El’azar; la Loukas, numele lui era Leui / Lewi. Continuând până la David / Dawid, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon / Șelomo, iar cealaltă pe ai lui Nathan / Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Ioseph? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Ioseph ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Nathan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Ioseph, Matthan – Matthat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram / Yehoram, în timp ce stră-strănepotul lui Nathan purta numele Iotam / Yotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Ioseph, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matthaios spune: „Iechonias a născut pe Salathiel; Salathiel a născut pe Zorovavel; Zorovavel a născut pe Abioud”. La Loukas îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorovavel, fiul lui Salathiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorovavel / Zerubbabel și a tatălui său, Salathiel / Șe’alti’el. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Nathan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Ioseph, Matthan – Matthat și Ioram – Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Loukas a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Ioseph. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Loukas afirmând foarte clar că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matthaios spune la fel de clar că „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iesous, care se cheamă Christos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iakobos susține că tatăl Mariei se numea Ioakeim / Yehoyaqim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume complet diferite de Eli / Heli și de Iakobos / Ya’aqob. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Ioseph al lui Iakobos (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matthan – Matthat, Ioram – Iotam, Salathiel și Zorovavel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matthaios este contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Șelomo / Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matthaios. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele șase nume sunt identice: Șelomo / Solomon, Rehav’am / Roboam, Abiyyam / Abia, Asa, Yehoșapat / Iosaphat și Yehoram / Ioram. Apoi, la Matthaios dispar câteva personaje. În evanghelia lui citim că „Ioram a născut pe Ozias; Ozias a născut pe Ioatham”, în timp ce în Cronici găsim: „Fiul acestuia este Yehoram, al acestuia este Ahazyah și al acestuia este Yeho’aș. Fiul lui este Amasyahu, al acestuia este Azariah, iar al acestuia este Yotam”. Presupunând că Ozias / Uzziah și Okhozias / Ahazyah sunt același individ, dintr-un singur foccrucifix_2323570b la Matthaios au dispărut trei: Yeho’aș / Ioas, Amasyahu / Amasias și Azariah / Azaris. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ah’ab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Yahweh Elohim al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe mine, până la al treilea și al patrulea neam” (20:5). Soția regelui Yehoram și mama lui Ahazyah era Atalya, fiica lui Ah’ab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, adică Ahazyah, Yeho’aș, Amasyahu și Azariah. Ultimii trei au dispărut din Evanghelia lui Matthaios, însă nu și primul. Matthaios îl numește Ozias iar Cronicile Ahazyah. Este fără îndoială același personaj, ținând cont de asemănarea lui Ozias cu Okhozias, numele dat de greci lui Ahazyah. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, cum se face că primul nu a dispărut, ci doar următorii trei? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matthaios, dar nu și din Vechiul Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor trei din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Matthaios.

După cei trei dispăruți, din nou avem șase personaje comune ambelor liste (Yoram / Ioatham, Ahaz / Akhaz, Hizkiyyahu / Ezekias, Menașșe / Manasses, Amon și Yoshiyyahu / Iosias), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matthaios, „Iosias a născut pe Iechonias și pe frații lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Yoshiyyahu au fost: întâiul născut Yohanan, al doilea Yehoiakim, al treilea Sidqiyyahu și al patrulea Șallum. Fiii lui Yehoiakim au fost: Yechon’yah, fiul lui; Sidqiyyahu, fiul lui”. În prima, Iosias /  Yoshiyyahu este tatăl lui Iechonias / Yechon’yah, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Yehoiakim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matthaios, care scria că: „toate neamurile de la Abraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Christos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Yechon’yah a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la Dawid până la Yechon’yah sunt cincisprezece generații (fără cei trei eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare trei grupe de câte paisprezece (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului ebraic), Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matthaios, deoarece de la Iechonias / Yechon’yah până la Iesous au mai rămas treisprezece generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Yehoiakim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

În ambele cărți, fiul lui Iechonias / Yechon’yah este Salathiel / Șe’alti’el, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Loukas. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matthaios și a lui Loukas, Zorovavel este fiul lui Salathiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iechon’yah, cel dus în robie, au fost: Șe’alti’el, Malkiram, Pedayah, Șenazzar, Jekamiah, Hoșama și Nedabiah. Iar fiii lui Pedayah au fost: Zerubbabel și Șimei”. Cartea întâi a lui Ezra, Cartea lui Nehemyah și Cartea lui Haggay din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zerubbabel, fiul lui Șe’alti’el”. Dacă ar fi un meci, Șe’alti’el ar câștiga poziția de tată a lui Zerubbabel cu scorul de 5 la 1. De la Zerubbabel, fiecare dintre cele trei cărți biblice alege un drum diferit. Loukas vorbește despre „Rhesa, fiul lui Zorovavel”, Matthaios afirmă că „Zorovavel a născut pe Abiud”, iarCronicile spun că „fiii lui Zerubbabel au fost: Meșullam și Hannaniah, și sora lor Șelomith”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zerubbabel / Zorovavel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Iesous sunt întortocheate, a mai apărut o variantă care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Kelsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Iesous a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Kelsus, afirmând că Iakobos (Iacov), tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios, era poreclit Panther. Se pare că nimeni nu a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au numit pe Yeșua / Iesous fiul soldatului roman Pantera sau Pandera. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a nouă soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. – 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de patruzeci de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Iesous, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr cel puțin un soldat numit Pantera. Nu putem ști dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Kelsus, însă măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Iesous din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Iesous nu era de natură divină și că nu era nici un urmaș al lui Dawid, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.images

De ce era nevoie ca Iesous să fie neapărat un urmaș al regelui Dawid? Pentru a se îndeplini profețiile  Vechiului Testament referitoare la Mașiah (Mesia), salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui Dawid: „Făcut-am legământ cu aleșii mei, juratu-m-am lui Dawid, robul meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Yeșa’yahu (Isaia): „Jilțul lui se va întări prin milostivire și pe el va ședea de-a pururi în cortul lui Dawid un judecător apărător al pricinei drepte și râvnitor dreptății” (16:5), dar și la Yirmiyahu (Ieremia): „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște” (23:5-6). Tot Yeșa’yahu proorocea: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Yișay (tatăl lui Dawid – n.a.) și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni pesteChristianityGift_SI el Duhul lui Yahweh, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt! (…) Și în vremea aceea, mlădița cea din rădăcina lui Yișay va fi ca un steag pentru popoare; pe ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Eprayim va înceta și dușmanii lui Iuda vor fi zdrobiți (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus și vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului și Moabului își vor întinde mâna lor, și copiii lui Amon vor asculta de ei. Yahweh va seca limba de mare a Egiptului și mâna lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Loukas, un înger îi spune Mariei: „Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iesous. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele său. Și va împărăți peste casa lui Iakobos în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, apostolul Paulos (Pavel) vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii săi, în Sfintele Scripturi, despre fiul său, cel născut din sămânța lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Yeșa’yahu: „Și se va arăta rădăcina lui Iessai, cel care se ridică să domnească peste neamuri; întru acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Iesous, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale profetului Yirmiyahu (Ieremia). Referindu-se la Yechon’yah, strămoș al lui Ioseph / Yosep în Evanghelia lui Matthaios, profetul spunea: „Așa zice Yahweh: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui Dawid și să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, pe care Matthaios l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, așa zice Yahweh despre Yehoiakim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaș care să șadă pe scaunul lui Dawid; trupul lui va fi aruncat în arșița zilei și în frigul nopții” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Iesous este urmaș al lui Yehoiakim și Yechon’yah și a stat pe tronul lui Dawid (la modul figurat), ceea ce contrazice profețiile lui Yirmiyahu. Din fericire pentru creștinism s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Yechon’yah s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Iesous profețiile despre urmașul lui Dawid? Cu siguranță, nu! Iar asta din cel puțin trei motive:

– Iesous nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui Dawid”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioannes, Iesous chiar spunea: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Iesous era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui Dawid, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care Dawid va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Șelomo (Solomon), conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Șelomo, zeul afirmă că „acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Șelomo este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Șelomo: „Eu voiWhat-if-christianity-was-a-lie întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”. Și Yirmiyahu tot despre Șelomo vorbește: „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Șelomo este acel înțelept despre care auzise tot Pământul și care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, Dawid. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Șelomo, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Șelomo nu e Iesous, din câte știm noi…

– Profeția lui Yeșa’yahu sub nicio formă nu se poate referi la Iesous. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, vacile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Iesous nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin zonele puțin populate din Palestina. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh nu a secat acum două mii de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici nu a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Iesous, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Șelomo ori despre un Mașiah viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Iesous, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Hoșea (Osea): „Când Israel era tânăr, eu îl izbeam, și din Egipt am chemat pe fiul meu” (11:1). Este evident că „fiul” lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Hoșea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matthaios este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Iesous și a lui Ioseph, de frica lui Herodes care începuse să măcelărească nou-născuți. „Și au stat acolo până la moartea lui Herodes, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu»”, continuă senin Matthaios, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Hoșea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție despre vreun Mesia, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matthaios spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matthaios este Yeșa’yahu (Isaia). În cartea sa din Vechiul Testament, Yeșa’yahu nota: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul și să aleagă binele, pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16).

Este destul de evident că Iesous nu s-a numit Emanuel și că nu există nicio legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Yeșa’yahu, observăm că și aici Matthaios a înțeles doar ce a vrut dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic, ca să fim cât mai exacți. Yeșa’yahu scria că „Rezin, regele Siriei, împreună cu Pekah, fiul lui Remaliah, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Yeșa’yahu la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Eprayim și cu fiul lui Remaliah”, regele ar trebui să știe că „așa zice Yahweh Elohim: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Yeșa’yahu l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Yahweh Elohim al tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere și nu voi ispiti pe Yahweh!”. Yeșa’yahu însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția zeului: „Ascultați voi cei din casa lui Dawid! Nu vă ajunge să obosiți pe oameni, de veniți să obosiți și pe Yahweh al meu? Pentru aceasta Yahweh al meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Yeșa’yahu a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății și care nu a născut, deși vârsta îi permite să o facă. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Abraam (Avraam) căuta o soție pentru Yișaq (Isaac), el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Ribqa (Rebeca) a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă ar fi fost vorba despre virginitate, servitorul lui Abraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moșeh (Moise). În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Șelomo (Solomon) avea șaizeci de regine, optzeci de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care încă nu născuseră. Pasajul indică femeile cu care Șelomo făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matthaios să înțeleagă greșit cuvintele lui Yeșa’yahu. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Immanuel. Înainte ca acel copil să crească, „pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Yahweh cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup și îi va smulge și barba”. Așadar, Yeșa’yahu s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat în anul 734 î.e.n., pe care l-a numit Immanuel, nicidecum la Maria și la Iesous. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matthaios și Loukas, cei doi care au întocmit controversatul arbore genealogic al lui Iesous. Evangheliile lui Markos și Ioannes și epistolele lui Paulos nu menționează nașterea dintr-o virgină. Cum și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Iesous, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matthaios, cât și în cea a lui Loukas, Ioseph este urmașul regelui David / Dawid. Însă, conform doctrinei creștine, Ioseph nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Iesous. descărcare (1)A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Iesous nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iessai”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Iesous, ci poate doar în Ioseph, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Ioseph, Iesous devenea moștenitorul legal al lui Ioseph, așadar urmaș al lui Dawid. Și Loukas ne spune că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Ioseph, Iesous era moștenitorul legal și descendentul lui Dawid. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Ioseph în concepția lui Iesous, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mașiah evreilor va avea ADN-ul lui Dawid, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Iesous nu este urmașul miticului rege, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matthaios și Loukas s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Cu această ocazie, creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Iesous. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui Dawid, prin urmare nu putea fi Mașiah evreilor; dacă era fiul lui Ioseph, ar fi putut fi urmașul lui Dawid (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte.

Aceste nereguli biblice legate de nașterea, învierea și genealogia lui Iesous, alături de lipsa sa din cronicile vremurilor și din profețiile mesianice evreiești, demonstrează că avem de a face cu un personaj inventat, nicidecum istoric. Un alt argument îl reprezintă mitologia.

Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Asar (Osiris) în Egipt, Dionysos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldr în Scandinavia. Des întâlnite erau și nașterile din fecioară, de genul celei descrise de evangheliștii Loukas și Matthaios. De exemplu, zeul frigian Attis s-a născut din fecioara Nana, care a rămas însărcinată după ce i-a căzut în sân un sâmbure de migdală sau de rodie. Pentru tibetani, Buddha a coborât din cer și a pătruns în trupul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori. În autobiografia sa, regele Șarru-kinu (Sargon cel Mare) scria că mama lui era o neprihănită preoteasă atunci când l-a născut. Despre Genghis Khan se spunea că purcedea dintr-o fecioară nevinovată. În Kalevala, epopeea națională finlandeză, fecioara Ilmatar a fost fecundată de vânt, născându-l astfel pe eroul Veinemeinen. Tot aici, fecioara Mariatta a născut după ce a înghițit o afină. Vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe mântuitorul Bakab, născut din neprihănita fecioară Ciribiras. Bakab era a doua persoană dintr-o trinitate divină, a fost încununat cu o coroană de spini, a fost răstignit pe o cruce de lemn și a înviat după trei zile. Tot la indienii mexicani, fecioara Coatlicue a pus în sân o bilă cu pene, rămânând astfel gravidă.

Pe lângă aceste nașteri mai există multe altele considerate miraculoase, chiar dacă nu implică fecioare. Pe peretele templului din Luxor a fost înfățișată nașterea faraonului Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), cu aproximativ un mileniu și jumătate înainte de apariția creștinismului. Din imaginile de pe perete ies în evidență următoarele: zeul Djehuty (Thoth) o înștiințează pe Mutemwiya că în curând va naște un copil, zeul Amun pătrunde în ea luând forma faraonului Menkheperure Djehutymose (Tuthmosis IV) în prezența zeițelor Selket și Neith, iar după naștere pruncului i se închină zeii și oamenii, care îi aduc daruri. Din imagini nu lipsește ankh-ul, crucea egipteană, simbolul vieții eterne. Când regele Oinopion le-a cerut zeilor un fiu, Zeus, Poseidon, Dionysos și Hermes au urinat în pielea boului care le-a fost sacrificat, au îngropat-o iar după nouă luni s-a născut din ea Orion. Hera se lăuda că i-a născut pe Ares și pe Hebe fără ajutorb5dd9-d bărbătesc, iar Zeus că i-a născut singur pe Athena și pe Dionysos. În Egiptul antic, Neith l-a conceput singură pe Ra. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În China, când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Fuzi (Confucius), ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea. Odată femeia a visat niște lebede care îi cântau, și când s-a trezit a născut, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Acest Apollonios a fost cinstit chiar și de creștini, împăratul roman Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus așezându-i în secolul al III-lea chipul în casa de rugăciuni, alături de cel al lui Iesous. Mama lui Octavius Augustus s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon; în acest timp, un dragon s-a apropiat de ea, iar peste zece luni s-a născut Octavius, primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu zeul Apollon. Același zeu era considerat și tatăl lui Publius Cornelius Scipio Africanus. Despre Alexandros Makedon se spunea că ar fi fost fiul lui Zeus sau al lui Dionysos, care se împreuna cu Olympias, soția lui Philippos II al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon. Și exemplele ar putea continua.

Evanghelistul Matthaios ne spune că viața lui Iesous a fost pusă în primejdie încă de la naștere, când regele Herodes (Irod) a hotărât să fie uciși toți pruncii din Betleem. Putem considera acest episod pură fabulație, mai ales deoarece nu există nici la ceilalți evangheliști, nici la istoricii vremurilor respective. Nici dacă ar fi fost o întâmplare reală nu ar fi fost una spectaculoasă, deoarece în acea vreme Betleemul număra aproximativ o mie de locuitori, copiii până în doi ani fiind în jur de douăzeci. De ce a inventat Matthaios această poveste? Deoarece, pentru a sublinia măreția unui zeu sau a unui erou, povestea sa trebuia să fie presărată de pericole, peste care respectivul să treacă. Anticii au folosit această tactică de foarte multe ori.

Tiparul este aproape întotdeauna același: nașterea zeului / eroului era profețită, un personaj negativ încerca să ucidă pruncul iar planul diabolic eșua. Vom enumera câteva exemple, pentru a înțelege acest procedeu de hiperbolizare menit să crească importanța eroilor umani sau divini. Povestea uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este copia episodului veterotestamentar în care faraonul din vremea lui Moșeh (Moise) a hotărât ca toți nou-născuții de parte bărbătească ai israeliților să fie uciși. Moșeh a fost ascuns de mama sa într-un coșuleț și lăsat pe apa Nilului. Această poveste este, la rândul ei, copia celei a fondatorului Imperiului Akkadian, Șarru-kinu (Sargon cel Mare), care a fost lăsat într-un coșuleț pe râul Eufrat de către mama lui, pentru a nu fi ucis. În Egipt, pruncul Haru (Horus) a fost ascuns printre trestiile de pe malul Nilului de teama unchiului său, Sutakh (Seth). La greci, semizeul Perseus a fost lăsat pe mare într-o ladă, împreună cu mama lui, din ordinul bunicului său, regele Akrisios. Zeul Ouranos și-a închis copiii în Tartaros, de teamă că îl vor detrona. După ce i-a luat locul tatălui său, titanul Kronos a fost blestemat să aibă același destin; prin urmare și-a înghițit copiii, însă cel mai mic dintre ei, Zeus, a fost salvat. În Persia, când s-a născut profetul Zarathuștra, a cărui naștere fusese proorocită cu trei mii de ani înainte, niște ucigași au încercat să-l omoare, însă un înger i-a sfătuit părinții să se ascundă într-un alt ținut. Înaintea nașterii lui Krșna se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ. S-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa, care a poruncit ca toți pruncii să fie uciși. Însă un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să treacă peste fluviul Djamna pentru a salva copilul. Astyages, regele mezilor, a avut două vise neobișnuite, care pentru ghicitorii săi însemnau că va avea un nepot care îi va lua tronul. Copilul, numit Kuruș (Cyrus), viitorul împărat al Imperiului Persan, a fost salvat de la moarte în mod miraculos. Strămoșii romanilor, Romulus și Remus, au fost salvați de la moarte de către o lupoaică. Într-o legendă arabă, Nimrod a văzut pe cer o stea ciudată, despre care astrologii săi i-au spus că vestește nașterea unui prunc care va deveni căpetenia unui popor ce va conduce lumea. Regele a poruncit ca toți pruncii de parte bărbătească din regatul său să fie uciși. Viitoarea mamă a copilului a fost prevenită de pericol și a fugit în altă țară, născându-l pe Abraam (Avraam) într-o peșteră.

Chiar dacă nașterile miraculoase și învierea erau des întâlnite în religiile lumii, asta nu dovedește că povestea lui Iesous reprezintă un plagiat. Însă există și dovezi. S-a observat că există asemănări între zeul creștinilor și multe divinități solare, așa cum este Sol Invictus al romanilor. Chiar și data nașterii lui Iesous, 25 decembrie, era ziua în care se sărbătoreau zeitățile solare în întregul Imperiu Roman. Ritualurile creștine sunt copii aleDagon Pope altora păgâne; împărtășania a fost preluată din religia zeului Mithra iar botezul din cel al divinităților acvatice, fiind practicat în Sumer, Egipt, Babilon, Canaan sau India. Mitra papală chiar poartă numele aceluiași Mithra și forma de pește a zeului Oannes. În primele veacuri ale creștinismului se indica drept loc al nașterii lui Iesous o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Asemănările dintre legenda lui Iesous și cele ale altor zei ori eroi ai Antichității de obicei nu este comentată de reprezentanții Bisericii, care dau foarte rar explicații, de cele mai multe ori aberante. De exemplu, martirul Iustinianus a explicat asemănarea dintre istoria lui Perseus și a lui Iesous prin faptul că Diavolul, știind că Christos va veni curând pe Pământ, a ticluit lucrurile astfel ca toate minunile să aibă loc înainte de sosirea zeului. Tot Iustinianus a explicat și asemănarea dintre împărtășania creștină și cea din religia lui Mithra: „duhurile rele, imitând acest ritual, au încetățenit împărtășania și în misteriile lui Mithra”. Cel mai evident caz de plagiat, care nu poate fi pus pe seama vreunei entități malefice, oricât și-ar fi dorit asta Iustinianus, îl reprezintă episodul învierii lui Lazaros (Lazăr) din Evanghelia lui Ioannes. Dacă ar fi fost un personaj real, Lazaros s-ar fi numit El’azar. „El” înseamnă zeu în ebraică, iar „azar” este o transliterare a numelui zeului egiptean Asar (Osiris); prin urmare, El’azar se traduce corect ca „Zeul Asar”. În mitologia egipteană, Isis l-a înviat pe zeul Asar; în cea creștină, Iesous l-a înviat pe cel numit „Zeul Asar”, ceea ce nu poate fi o coincidență. Povestea lui Iesous a fost inspirată și din cele ale altor personaje biblice. Episodul uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este identic cu cel al lui Moșeh (Moise), iar doi profeți veterotestamentari au înfăptuit miracole asemănătoare celor ale zeului creștinilor: Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei). Eliyahu a înmulțit făina și undelemnul unei văduve din Sarepta, încât să nu se consume până la sfârșitul secetei, i-a înviat copilul și a despărțit apele râului Iordan la fel ca Moșeh. Discipolul său, Elișa, a despărțit apa în același mod, a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea unor lucrători pe câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Însă asemănările mitului lui Iesous cu cele ale altor personaje pălesc în fața celei mai importante: zeul creștinilor este copia divinității numite de sumerieni Enlil.mitra-2

Legendele incașilor din America de Sud spun că, după Potop, Pământul se afla în beznă din cauza dispariției Soarelui, societatea era sfâșiată de dezordini iar oamenii sufereau. După cum nota Harold Osborne în cartea South American Mythology (1968), atunci „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Acest personaj, care le-a oferit oamenilor cunoștințele necesare unei vieți civilizate, a fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. În secolul al XVII-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul său despre incași că acest personaj „a făcut să apară terase și câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereți de sprijin care să le susțină. A făcut și canale de irigație pentru a le uda (…) a colindat peste tot, realizând multe minunății”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă și care mânuia arme teribile a fost considerat de băștinași stăpânul științei și al magiei dar și, așa cum era de așteptat, zeu. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Un personaj care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavi, răspândea mesaje de iubire și a fost considerat zeu seamănă izbitor cu Iesous al creștinilor. Chiar și la înfățișare. Cronicarul Juan de BetanyosViracocha afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne și publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, ce purta o cămașă fără mâneci care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. La fel ca Iesous, Viracocha călătorea înconjurat de adepți. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susține că zeul era însoțit de discipoli de două feluri: „huaminca” („soldații credincioși”) și „hayhuaypanti” („cei strălucitori”). Rolul lor era de a purta mesajul zeului „în toate colțurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iesous. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia lui Loukas, unde Iesous a trimis șaptezeci de apostoli înainte, cu el rămânând doar doisprezece: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a trimis adepții înainte, așa cum nota în The Ancient Civilizations of Peru antropologul și lingvistul american John Alden Mason, „Viracocha însuși, cu cei doi adjuncți ai săi, au călătorit spre nord (…) Au mers de-a lungul cordillerei, unul dintre adjuncți pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene(…) Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populații să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi și-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. După părerea creștinismului, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iesous, așa cum susțin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Ioannes 6:19). Juan Diez de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni (…) Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci și la adepții săi. N-ar trebui să ne mire prea mult că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petros a mers și el pe apă dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29).

Incașii susțineau că Viracocha, zeul identic cu Iesous atât prin fapte cât și prin aspectul fizic, a venit printre ei la scurt timp după Potop, adică cu multe milenii înainte de presupusa naștere a lui Iesous. Ceea ce exclude posibilitatea ca incașii să se fi inspirat cumva din Noul Testament. Conchistadorii chiar au rămas surprinși când au descoperit similitudinile dintre religia indigenilor și cea a creștinilor. Viracocha, zeul suprem al incașilor, era numit de sumerieni Enlil, Adad și Ișkur, Sutekh (Seth) și Atum de egipteni, Ramman de akkadieni, Baal Hadad și Eli de canaaneeni,  Zeus de greci, Odin de scandinavi și Vișnu de hinduși. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, Enlil era privit de strămoșii noștri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul și partea dreaptă, asociate cu Enlil, reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul și partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceiași doi zei: pământul și apa erau domeniile lui Enki, iar aerul și focul ale lui Enlil. Era numit „taur” sau „leu”, epitete care indică rolul său de zeu conducător, dar și forța sau ferocitatea sa. Fiind un zeu care venea din cer, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, despre cel al lui Vișnu ori despre corbii lui Odin. Rege al Pământului și moștenitor al împărăției cerurilor, asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său. Pentru hinduși, Vișnu / Enlil s-a reîncarnat în Krșna, iar pentru budiști în Siddhartha Gautama sau Buddha, ale căror povești sunt asemănătoare peKrishnaJesusAllahBuddhaareallsame alocuri cu cea a lui Iesous. Nașterea lui Krșna a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”, venirea sa în lume fiind profețită cu mult timp înainte. Viața i-a fost amenințată la naștere, când regele Kansa a poruncit ca toți pruncii să fie uciși, fiind salvat de un glas din cer, care a sfătuit-o pe mama lui să treacă peste fluviul Djamna și să fugă. Krșna fost un prinț, devenind mai apoi rege, care a umblat prin India înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. S-a retras în deșert, unde a fost ispitit de un demon. La un moment dat a fost și păstor, așa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar și un războinic feroce. Înainte să moară a anunțat că se va întoarce pentru a distruge răul. Nașterea lui Buddha, de asemenea miraculoasă, a fost stabilită cu aproximativ cinci secole înaintea celei a lui Iesous și profețită cu mult timp înainte. Regele zeilor a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, a lăsat-o însărcinată iar ea i-a dat naștere prințului Siddhartha Gautama. Prințul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când s-a transformat în Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara, a umblat prin țară înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. Înainte să moară și-a anunțat adepții că se va întoarce pentru a distruge răul. Dacă Buddha și Krșna erau reîncarnări ale lui Vișnu, în evangheliile canonice Sfântul Duh a păstruns în trupul lui Iesous. Și el a fost ispitit de un demon, a străbătut țara înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a făcut miracole și a promis că se va întoarce pentru a distruge răul. În plus, în Bhagavad-Gita, Krșna spunea că se întrupează de câte ori Legea slăbește și se întărește nelegiuirea. În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (5:17), o idee asemănătoare cu cea a zeului indian. Iar aceste asemănări remarcabile în viețile celor trei nu pot fi puse pe seama întâmplării.

Pe lângă acestea, mai există câteva asemănări dintre Iesous și Enlil, zeul furtunii, fiul și moștenitorul împăratului ceresc Anu. Așa cum ar fi:

– Iesous era numit „păstorul cel bun” iar Krșa era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil în Sumer era „bunul păstor”.

– Iesous era numit „regele iudeilor”. Creștinii îl consideră Christos, adică Mașiah (Mesia) evreilor, care înseamnă „Cel uns”, în acele vremuri fiind unși doar regii. Pentru sumerieni Enlil avea rangul de rege, simbolizat și de numărul său, 50.

– Iesous spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moștenea de la tatăl său.

– Iesous spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui său. Enlil era fiul ascultător, care asculta întotdeauna ordinele tatălui său, An / Anu. Simbolul creștinismului este crucea, care în Mesopotamia era simbolul lui An.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous stă la dreapta puterii. La Markos, el a urcat la cer și șade la dreapta lui Dumnezeu. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta împăratului An în Consiliul Zeilor.

– Evanghelia lui Matthaios anunță că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iesous „venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal-Hadad, Enlil la canaaneeni, era „călărețul norilor”.

– Evanghelia lui Markos 3:17 ne spune despre frații Iakobos (Iacov) și Ioannes (Ioan) că Iesous „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului”. Nu putem ști ce l-a determinat pe Iesous să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem ști nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul și fulgerul.

– Când era împreună cu ucenicii săi în corabie, Iesous a oprit furtuna care le amenința viețile, certând-o (Evanghelia lui Matthaios 8:26). Același episod este prezent și la Markos: „Și el, sculându-se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare” (4:39). Când Iesous a mers pe apă până la ucenicii săi, la fel ca Viracocha al incașilor, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Matthaios 14:32, Markos 6:51). Evangheliile relatează și uimirea oamenilor în fața celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?” (Matthaios 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?

– În Talmud, Iesous este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a zeului creștinilor, în egipteană „pandira” se scrie „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât care se așează întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am văzut, era sumerieanul An, tatăl lui Enlil.

– După Evanghelia lui Ioannes, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul, care aici îl simbolizează pe Iesous, în general reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și la Ioannes îi este atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt.

– Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a încarnat în Iesous. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Sutakh (Seth pentru greci), numit Enlil de sumerieni.

– Pentru restul gnosticilor, eonul Christos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, și a intrat în corpul omului Iesous. În concepția lor, acest eon era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Christos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna sau Chrișna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeași entitate.

– În Apologeticus, scriitorul creștin Quintus Septimius Florens Tertullianus nota că în cadrul luptelor de gladiatori din Cartagina a fost expusă în public o pictură care îlegypt_god_seth_by_andacia-d7elylu reprezenta pe Iesous având „urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în mână ținând o carte și îmbrăcat în togă”. În cronica lui Tertullianus, creștinii erau acuzați că se închinau unui cap de măgar dar și că participau la orgii, crime și incesturi. Aceste acuzații sunt menționate și de Marcus Minucius Felix în Octavius. Pe un sarcofag din secolul al III-lea, un măgar și un bou apar lângă ieslea în care a fost așezat pruncul Iesous. De asemenea, în episodul fugii în Egipt descris de Evanghelia lui Matthaios, Maria este reprezentată de cele mai multe ori călare pe un măgar. Ceea ce indică o nouă legătură a lui Iesous cu Sutakh / Seth, zeul care pentru egipteni avea capul unui animal asemănător cu măgarul.

– În capitolul 12 al Apocalipsei lui Ioannes, un balaur mare „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Copilul, identificat de creștini cu Iesous, a fost salvat la fel ca Zeus (același Enlil) în miturile grecilor. Numele nimfei Melissa, care l-a hrănit pe micuțul Zeus cu miere în legendele elene, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iesous”.

– Iesous era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Orașul egiptean Pi-Ramses, închinat lui Sutakh (Seth), se mai numea „orașul leului”. La hinduși, Șiva este reprezentat cu un leu sub picioare; cum Șiva este Enki, inamicul lui Vișnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. Și Iștar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei din același motiv.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (10:34). În Evanghelia lui Thomas, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” și  „am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește”. Enlil era un zeu războinic iar focul unul dintre elementele sale, în antiteză cu apa lui Enki.

– Iesous susținea că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Același lucru se poate spune și despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul lui Enki pe Pământ.

– În religiile mesopotamiene, mama lui Enlil era numită adesea „Fecioara”. În creștinism, Maria, mama lui Iesous, poartă același epitet.

– Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu considerat de creștini a fi o profeție despre zeul lor, Iesous, ascunde o referire la același Enlil. „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (7:14-15), scria profetul. Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emanuel se traduce prin „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). În sumeriană „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel / Immanuel este „Zeul furtunii și al Cerului”, adică nimeni altul decât Enlil.

– Dacă Iesous ar fi trăit în Iudeea primului secol, numele lui ar fi fost Yeșua (o variantă a numelui Yehoșua), care a fost tradus eronat de evrei în speranța că și creștinii le vor adopta zeul. În varianta oficială, numele lui înseamnă „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr creștinismul a adoptat divinitatea evreilor, deși nu era zeul despre care vorbea Iesous.jesus_vs_satan_1680x1050 Noul Testament nu folosește nici măcar o singură dată numele Yahweh pentru zeul suprem, ci Theos, derivat din grecescul „theoreo”, adică „a vedea, a privi, a observa”. Numele Yeșua / Yehoșua este compus din „Yah” (prescurtarea numelui Yahweh și totodată numele Lunii la vechii egipteni) și „șua”, care înseamnă „plâns”. Yeșua / Yehoșua se traduce ca „Plânsul lui Yahweh” sau, și mai corect, „Cel care îl face pe Yahweh să plângă”. Adică îl desemnează pe dușmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil. După ce Iesous a murit pe cruce, evangheliile susțin că a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului din Ierusalim, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

– Evangheliile susțin că demonii știau cine este Iesous, iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: tu ești fiul lui Theos. Și el le certa mult ca să nu-l dea pe față” (Markos 3:11-12); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Christosul” (Loukas 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Christos” (Markos 1:34). „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos. Și Iesous l-a certat, zicând: Taci și ieși din el” (Markos 1:23-26). Cum de îl cunoșteau demonii? De ce le era frică de el? Și de ce nu-i lăsa să-i decline identitatea? Dacă Iesous era Enlil, devine firesc ca demonii, slujitorii lui Enki, să fi fost înfricoșați de cel mai temut dușman al lor.

În Evanghelia lui Matthaios, „venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci” (16:13-14). Aceeași evanghelie sugerează că profetul Elias (Eliyahu în Vechiul Testament sau Ilie în limba română) s-a încarnat în Iesous, spiritul său părăsindu-l pe crucificat înainte de a muri: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iesous cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta” (27:46-47). Evanghelistul Matthaios, la fel ca Pistis Sophiaa gnosticilor, susține că Eliyahu / Elias s-a încarnat și în Ioannes Botezătorul. În Vechiul Testament, profetul Eliyahu a înmulțit făina și uleiul unei văduve, cât să nu se consume până la sfârșitul secetei, și i-a înviat fiul, minuni asemănătoare celor ale lui Iesous. De asemenea, profetul a făcut să coboare foc din cer atât în timpul concursului cu profeții lui Baal, cât și împotriva soldaților regelui Ahazyahu, la fel ca Viracocha în miturile incașilor. Se pare că responsabil pentru aceste minuni era un duh care, după ce Eliyahu a fost ridicat la cer, a trecut din profet în discipolul său, Elișa. După ce a primit duhul, Elișa a realizat miracole la fel ca Eliyahu și Iesous: a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea lucrătorilor unui câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Să fie același duh care a intrat în Iesous conform Evangheliei lui Matthaios? Numele profetului Eliyahu și al discipolului său, Elișa, conțin numele zeului suprem din religia canaaneană sau levantină. El sau Eli este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Vechiul Testament sugerează și alte legături dintre profet și acest zeu:

– Trei căpetenii cu câte cincizeci de soldați fiecare au venit la Eliyahu, în aceeași poveste Obadiah a ascuns câte cincizeci de prooroci în două peșteri, cincizeci de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil pentru sumerieni, adică rangul de rege.

– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin” a fost o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldații regelui Ahazyahu. Profetul a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Numele Baal-Zebub derivă din cel al lui Baal-Zephon (Marduk), iar Așera din cel al zeiței Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ, motiv pentru care este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul unul dintre simbolurile lui.

Pe Enlil îl mai găsim în creștinism nu doar sub aspectul lui Iesous, ci și sub cel al arhanghelului Mikha’el (Mihail în română), preluat din iudaism. În legenda lui Lucifer, din care Iesous lipsește, cel care s-a luptat cu îngerul răzvrătit a fost Mikha’el, ceea ce ne amintește de Enlil și Enki. În Cartea lui Hanokh (Enoh), Mikha’el este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduși de Azazel. În Kabbalah se spune că sufletul omului este împărțit în două: dreapta se numește Mikha’el iar stânga Samael. Atât pentru creștini, cât și pentru evrei și musulmani, Mikha’el este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă și opoziția sa față de Lucifer / Azazel / Samael mi1(care sunt nume ale lui Enki) îl indică pe Mikha’el ca fiind Enlil. Numele său a fost interpretat ca o interogație, „Cine este ca Dumnezeu?”, însă în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar „el” nu înseamnă doar „Dumnezeu”, ci și „zeu” sau „zeu suprem”. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „Cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moștenitorul lui Anu și reprezentantul său pe Pământ, cel care primea toate titlurile și funcțiile tatălui său, Enlil era asemenea zeului suprem. Protestanții timpurii, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea consideră că Mikha’el s-a încarnat în Iesous. În creștinism, Mikha’el este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar și al câtorva munți. În arta medievală era reprezentat ținând în mână o balanță, cu care judecă sufletele morților, precum și Cartea Vieții. Toate acestea ne indică o singură concluzie: în creștinism, la fel ca în iudaism, Mikha’el este un alter-ego al zeului Enlil. Din acest motiv, în legenda lui Lucifer Mikha’el este cel care a condus armata îngerilor împotriva răzvrătiților, iar în cea a Apocalipsei Iesous a preluat acest rol.

Mitul lui Lucifer e arhicunoscut în rândurile creștinilor și nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulți se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în viețile lor. Puțini știu însă că Lucifer este inexistent în Biblie. Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Yeșa’yahu(Isaia) și al douăzeci și optulea din Cartea lui Y’hez’qel (Iezechiel).

Cuvântul „lucifer”, care înseamnă „aducătorul luminii”, era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineață), după cum se observă în operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară romanii foloseau un alt nume, „vesper”. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineață Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deși era vorba despre aceeași planetă. În Biblie, Diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, șarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Yeșa’yahu 14:4-17, profetul care a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineață („helel” în ebraică), căzut în ochii Domnului. Așa cum era firesc pentru un roman, Eusebius Sophronius Hyeronimus din Stridonul Dalmației a tradus „luceafărul de dimineață” prin cuvântul latinesc „lucifer”. Unii interpreți ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului „lucifer” și faptul că Yeșa’yahu se referea în respectivul capitol la regele Babilonului, înțelegând că este vorba despre Satan și despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 1:19, același cuvânt („phosphoros” în greacă, echivalentul ebraicului „helel”) a fost tradus în latină tot prin „lucifer”, fără a fi o referire la Diavol. Iar în Apocalipsa 22:16, Iesous spune: „Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, luceafărul de dimineață („helel” în ebraică, „phosphoros” în greacă și „lucifer” în latină – n.a.)”. „Înțelepții” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului „lucifer”, adică „luceafăr de dimineață”, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeași logică și la Yeșa’yahu.  Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol și răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton și Biblia regelui James, folosită și astăzi de cei mai mulți vorbitori de limba engleză.

Capitolele 13 și 14 ale Cărții lui Yeșa’yahu se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Yeșa’yahu, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune profetului: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului și vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele lui Yahweh cel puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voilucifer1 pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu și cetățile le dobora și nu da drumul robilor săi?» Toți împărații popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locașul său. Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, ca rămășițele celor care au fost uciși cu lovituri de sabie, zvârliți pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău și pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Așadar, este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la un înger răzvrătit. Acest rege a stârnit mânia zeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe iudei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ. Propoziția „oare acesta este omul de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o ființă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus este despre regele Babilonului, nu despre vreun înger răzvrătit.

La fel stau lucrurile și în Cartea lui Y’hez’qel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu amenințări la mai multe popoare: în capitolul 24 la israeliți, în capitolul 25 la amoniți, moabiți, edomiți și filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tir, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni și lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 la israeliți, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munții Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roș, Meșec și Tubal. Amenințările lui Yahweh prin gura lui Y’hez’qel erau îndreptate către oameni: israeliții care și-au pierdut credința sau dușmanii Israelului. În capitolele 26 și 27 se observă că Yahweh se referă la orașul Tir din Liban: „Iată sunt împotriva ta, Tirule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale”, „Și tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tirului, și zi către el…”. Capitolul 28 continuă amenințările la adresa orașului Tir, de această dată îndreptate către conducătorul său: „Fost-a cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domnește în Tir: Așa zice Yahweh Elohim: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Yahweh în inima mărilor», dar tu, deși nu ești Dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel cu Dumnezeu” (1-2). Rămâne un mister motivul pentru care cei mai mulți consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Y’hez’qel la cel ce domnește în Tir, adică la regele cetății, care era om, nicidecum înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva mărturii scrise, mai ales în Biblie, care să ateste faptul că, în timpul lui Y’hez’qel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înțelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se egal cu zeii. Pasajul „nu ești Dumnezeu, ci om” subliniază că acest conducător al Tirului era om, nu înger sau Dumnezeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, fără îndoială că pasajul de mai sus ar fi specificat: „nu ești Dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm și motivele aroganței regelui din Tir: „Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniyyel și nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta s-a îngâmfat cu bogăția ta” (3-5). Pentru că a născocit o metodă de a se îmbogăți, regele s-a considerat foarte înțelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice demonstrează că orașul Tir a fost unul foarte bogat în antichitate, lucru pe care îl explică detaliat capitolul 27 al Cărții lui Y’hez’qel. Regele din Tir s-a îmbogățit foarte mult de pe urma negoțului, lucru care i-a crescut și aroganța. Deoarece era foarte bogat și probabil foarte inteligent (cel puțin din punctul său de vedere), regele s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toți. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, așa zice Yahweh Elohim: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, și aceia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî și vei muri în inima mărilor de moartea celor uciși” (6-8). Yahweh susține că regele din Tir va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară, conform mitologiei iudeo-creștine. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru o mie de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susține că regele din Tir va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, amenințând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioannes care susține că îngerul decăzut nu este mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigașului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu ești un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiați împrejur, căci eu am spus aceasta, zice Yahweh Elohim” (9-10). Din nou este subliniată ideea că regele din Tir este doar un om și că va fi ucis de către oameni. În versetele 11-12 se amintește că este vorba despre regele din Tir, un om, și nu un înger: „Și a fost cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tirului și-i spune…”.

Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Așa zice Yahweh Elohim: Tu erai pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur; toate erau pregătite și așezate cu iscusință în cuibulețe și puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit, și eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare și te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ și te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept, ți-ai pângărit altarele tale; și eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va și mistui; și te voi preface în cenușă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toți cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază și în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate fragmentele dinainte de demonstrează că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a pasajului de mai sus este următoarea: regele din Tir era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogățit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l amenințe prin gura unui profet decât să-l pedepsească așa cum ar face o divinitate atotputernică. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de ființă ar putea fi neprihănită, în timp ce toți oamenii se nasc păcătoși. Ideea absurdă a nașterii tuturor oamenilor cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica creștină. Vechiul Testament nu susține această ipoteză, ci chiar consideră că au existat oameni neprihăniți. Iată câteva exemple: „Noah era om drept și neprihănit între oamenii timpului său” (Facerea 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptății și Yahweh să cunoască neprihănirea mea” (Cartea lui Iyyob 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepți, iar strâmbătatea prăpădește pe cei vicleni” (Pildele lui Șelomo 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găsește scăpare în neprihănirea lui” (Pildele lui Șelomo 14:32), „Mai de preț este săracul care umblă intru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene și nebun” (Pildele lui Șelomo 19:1), „Mai de preț e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat” (Pildele lui Șelomo 28:6), „…amăgind gândul bun și neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană și mincinoasă” (Cartea Esterei 8:12). Așadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniți este în contradicție cu învățăturile Vechiului Testament. Despre oamenii credincioși se spune chiar și astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care își pierd credința că s-au îndepărtat de Divinitate. Aceeași idee este prezentată și mai sus: regele din Tir era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia nivelul ridicat de credință al regelui, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinței sale, regele era desăvârșit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai și chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credință și de zeul său, considerându-se el însuși un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit”). Pierzându-și credința s-a îndepărtat de Yahweh adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Observăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau cam necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganța regelui din Tir l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care și-l câștigase anterior prin credință.descărcare (2)

Acestea sunt pasajele care au dat naștere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre vreun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, așa cum procedau de altfel majoritatea. Acele pasaje i-au fost atribuite ulterior noului personaj negativ din creștinism care, de asemenea, a fost copia uneia dintre vechile zeități. Dacă Mikha’el și Iesous îl reprezintă pe Enlil, inamicul său, Lucifer, este fără doar și poate zeul răzvrătit Enki. În miturile lumii, acesta și-a atacat tatăl și a fost nevoit să se lupte cu fratele său mai mic, zeul furtunii, fiind învins și exilat pe Pământ; pentru creștini Lucifer a încercat să-și detroneze tatăl, s-a luptat cu fratele său mai mic și a fost izgonit pe planeta noastră. Apocalipsa lui Ioannes descrie lupta dintre cei doi frați: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Acest inamic identificat cu Lucifer, deși Biblia nu folosește acest nume, este numit „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana”; în miturile din întreaga lume, Enki este numit adesea „Marele Șarpe”. În plus, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat în 1889 că zeul Loki din miturile scandinavilor este varianta nordică a lui Lucifer, iar pe Loki l-am echivalat deja cu sumerianul Enki.

Mitologia creștină susține că, după căderea sa în păcat, Lucifer s-a transformat în Satan. Însă este vorba despre două entități diferite, cel puțin pentru inventatorii creștinismului. În Apocalipsa lui Ioannes, din mare a ieșit o Fiară cu un aspect fizic identic cu al Balaurului, adică având șapte capete și zece coarne. „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2) și „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Aspectul fizic identic al celor doi ne sugerează posibilitatea înrudirii lor. Ceea ce înseamnă că Fiara nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki, care conform legendelor lumii a preluat tronul tatălui său și conducerea Pământului. Ioannes mai spune că Fiara a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, Fiara fiind „rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremație împotriva lui Enlil, Marduk fiind învins inițial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, conform miturilor, Marduk a primit conducerea planetei. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iștar, marea zeiță a Babilonului, sora și consoarta lui Marduk. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă identitatea Fiarei,satan2 conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” fiind Belial, nume care provine din Bel, epitetul lui Marduk în Babilon. Dacă în Apocalipsă Fiarei i s-a dat stăpânirea acestei lumi, în Evanghelia lui Loukas Diavolul sau Satan îi spune lui Iesous: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc” (4:6), poveste confirmată și de Evanghelia lui Matthaios. În Epistola a doua către Corinteni a Apostolului Paulos Satan este numit „Dumnezeul veacului acestuia” (4:4), iar în Evanghelia lui Ioannes „stăpânitorul lumii acesteia” (12:31) și „stăpânitorul acestei lumi” (14:30, 16:11). Așadar, Fiara din Apocalipsă și Satan din restul cărților Noului Testament sunt același personaj: Marduk al babilonienilor, fiul lui Enki / Lucifer. De altfel Nergal, unul dintre aspectele distrugătoare ale lui Marduk în Babilon, a fost echivalat de părinții creștinismului cu Satan.

Cine este Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Iesous? În varianta oficială, acceptată și de creștinism, și de iudaism, este vorba despre divinitatea Vechiului Testament, Yahweh. Cu toate acestea, Noul Testament nu folosește nici măcar o dată acest nume, preferându-l pe Theos. În plus, dumnezeul Noului Testament este unul al iubirii și iertării, total diferit de răzbunătorul și nemilosul zeu al evreilor. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). În scripturile evreiești Yahweh își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Pentru autorii Noului Testament, cât și pentru gnostici și esenieni, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. Atunci care este adevărata identitate a lui Theos, zeul suprem în viziunea lor și tatăl lui Iesous? Nu poate fi decât An, conducătorul panteonului sumerian, tatăl lui Enlil, numit de akkadieni, babilonieni, asirieni și hitiți Anu sau Anum. Numele său, scris în cuneiforme printr-o cruce (simbolul creștinismului), înseamnă „Cer”. El era pentru mesopotamieni inteligența divină care a creat Universul, a cărui împărăție se afla în Cer, exact ca Theos al creștinilor. An / Anu și-a trimis pe Pământ fiul, pe Enlil, cu misiunea de a salva planeta de influența zeilor decăzuți ai lui Enki. o poveste similară cu cea a creștinismului.

Deși creștinismul se consideră o religie monoteistă, nu a eliminat zeii vechilor popoare, ci i-a transformat. Chiar Iesous a confirmat existența acestor divinități în scrierile creștine timpurii: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Dumnezeu, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus), „Adevărat, adevărat zic vouă: voi veți fi cei dintâi în împărăția cerurilor, înaintea tuturor celor nevăzuți, și a tuturor zeilor, și a tuturor arhonților, care se află în al treisprezecelea eon și în al doisprezecelea eon” (Pistis Sophia, capitolul 52). În genealogia lui Iesous după Matthaios întâlnim două personaje numite Amon și Maat, botezate mai mult ca sigur după zeii egipteni cu aceleași nume. De fapt și evanghelistul Matthaios și-a primit numele de la aceeași zeiță Ma’at. În Evul Mediu, marele zeu al Egiptului antic, Amon, a fost transformat în demon, după cum se observă din Pseudomonarchia daemonum a lui Johan Wier din 1583. În scrierile oculte gotice din secolul al XVII-lea, Baal, unul dintre cei mai importanți zei ai Canaanului, a avut aceeași soartă. Zeul filistenilor, Baal Zephon, redenumit Beelzebub în Vechiul Testament, a devenit unul dintre cei șapte prinți ai Iadului în demonologia creștină. În Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique („Contacte supraterestre. Iluzia cosmică”) din 1995, ufologul francez Jean Sider remarca: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației (…)Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.tumblr_static_tumblr_static__640 În aceeași carte, antropologul și egiptologul britanic Margaret Murray observa că Diavolul cu coarne al vrăjitoriei medievale nu era Satan sau Lucifer, ci reminiscența unui zeu care, mai târziu, a fost venerat de celți sub numele Cernunos. Nu toți vechii zei au fost demonizați de creștinism, unii dintre ei devenind sfinți. În începutul secolului al VIII-lea, un călugăr grec a luat din cartea indiană Lalitavistara Sutra partea referitoare la Buddha, a înlocuit numele hinduse cu unele siriene și astfel a luat naștere povestea Sfântului Iosaphatus. În cartea Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele din 1923, jurnalistul și istoricul rus Yemelyan Mikhailovich Yaroslavsky nota: „Zeitățile antice grecești ale agriculturii, Dionysos și Demeter, s-au transformat în sfinții creștini Dionisie și Dimitrie; Castor și Pollux în Cosma și Damian, iar zeul mărilor Poseidon s-a preschimbat în «cuviosul» Nicolaie”. Tot el mai spunea că zeița Diana Pudica a devenit sfântul Pudus, zeița Ceres Flavia – sfânta Flavia, gorgonele au fost preschimbate în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului Aura Placida s-a divizat în sfintele Aura și Placida. Mai mult, salutul de Anul Nou în Imperiul Roman, „Perpetuam felicitatem” („Îți doresc veșnică fericire”), a devenit sfintele Perpetua și Felicitas. Cum viticultorii romani erau obișnuiți să prăznuiască ziua zeului Bacchus, Biserica l-a înlocuit pe zeu cu Sfântul Vicentius, dar a fost nevoită să lase toate datinile așa cum erau. Referindu-se la arhanghelii din creștinism, împrumutați din iudaism, Yaroslavsky scria: „Terminația numelor arată că acești arhangheli au fost odinioară zei (în traducere exactă Rafail înseamnă «zeu-tămăduitor»)”.

În tradiția românilor, după cum nota Alice Dumitrescu în numărul 18 al revistei Supermagazin, Sfântul Vasile este considerat patronul viticulturii și, implicit al vinului. El este bețiv dar foarte bun. Iubește, joacă, cântă și strică fetele, iar de ziua lui se fac chefuri. Deloc surprinzător, și Vasile pare a fi copia grecului Dionysos sau a romanului Bacchus. În ziarul Evenimentul Zilei din 6 decembrie 1993, Corneliu Ciocan scria că Sfântul Nicolae este considerat cel mai apropiat sfânt de sufletul țăranului român. El stă de-a stânga tatălui ceresc, se susține că a fost „bețiv mare” înainte de a fi sfânt, este patron al marinarilor și pescarilor, ocrotitor al hoților. Se susține că el l-a salvat pe Noah (Noe) șisaint-nicolas-swiss-lg corabia lui de la înec. De ziua sfântului, fetele iau colivă sfințită și o păstrează la icoane pentru a face vrăji viitorilor lor soți în seara zilei de Sfântul Vasile. Chiar dacă tradiția creștină îl consideră pe acest sfânt un episcop din Mira care a trăit în secolele III-IV, este menționat pentru prima oară în Martirologiul roman din secolul al VI-lea. Iar atributele sale par a fi fost copiate de la Enki, patronul beției (sub ipostazele sale de Dionysos ori Bacchus) și al magiei, cel care în Consiliul Zeilor ședea la stânga împăratului Anu și care în miturile mesopotamiene l-a sfătuit pe Utnapiștim / Atra-hasis să-și construiască o arcă pentru a se salva de Potop. Același Enki pare să fi servit ca model și pentru Ioannes Botezătorul. Numele sfântului biblic provine din cel al lui Oannes, o divinitate acvatică menționată de preotul babilonian Berossus, pe care am identificat-o cu Enki. Fiind o divinitate acvatică, în cultele lui Enki se practica botezul, exact îndeletnicirea lui Ioannes. Într-un vechi imn babilonian, zeul Sin (același Enki) este numit „iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Chiar se poate considera că a deschis drumul zeilor pe Pământ, ținând cont că a fost primul ajuns aici, Enlil preluând de la el conducerea Terrei. Și Ioannes Botezătorul a deschis drumul lui Iesous, în evanghelii el fiind cel care a propovăduit sosirea mântuitorului înainte ca acesta să-și înceapă misiunea divină. Iar creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, ceea ce ne duce cu gândul tot la „drumul” deschis de Sin / Enki.

O curiozitate ignorată adesea de cercetătorii Bibliei este prezența și în Noul Testament a numerelor importante pentru mai toate popoarele lumii, în special pentru evreii pasionați de simbolism: 3, 7, 12, 33, 40 sau 50. De exemplu, Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa, 40 fiind numărul lui Enki în Sumer. A fost crucificat la 33 de ani, după ce a îndeplinit 33 de miracole, 33 fiind unul dintre cele mai importante numere pentru evrei și masoni. În Cartea egipteană a morților se spune că pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a zeiței Ma’at, se găseau 42 de judecători ai morților. Acești zei și zeițe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Djehuty (Thoth) nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății, dar și 42 de cărți ale soțului ei, Djehuty. În cinstea zeiței, Egiptul antic a fost împărțit în 42 de districte, numite nome. Conform evanghelistului Matthaios (al cărui nume provine tot din cel al zeiței Ma’at), de la Abraam la Iesous au trecut 42 de generații, tot atâtea câte s-au scurs de la Dawid la Iesous conform evanghelistului Loukas. În Apocalipsa lui Ioannes, Fiara va domni pe Pământ 42 de luni. Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Iar Biserica Catolică consideră că apostolul Paulos a fost convertit la creștinism în anul 42. Toate repetările intenționate ale numerelor sacre din misticismul mondial sugerează că povestea Noului Testament nu poate fi una reală, ci una simbolică sau, mai exact, fantezistă.

Cine a scris Noul Testament? Părerea majorității este că evangheliștii nu pot fi decât patru dintre apostolii lui Iesous, iudei din Palestina primului secol al erei noastre. Însă din Biblie reiese că evangheliștii nu cunoșteau nici geografia, nici situația politică, nici flora și nici fauna tărâmului făgăduit de Yahweh evreilor. Iată câteva exemple:mitra

Herodes Antipatros (Irod Antipa în română) nu a deținut niciodată titlul de rege, așa cum credea Markos (6:14), ci de tetrarh, după cum au menționat corect Matthaios și Loukas. Dacă Iesous s-a născut pe când Quirinius devenise guvernatorul Siriei și a organizat un recensământ al populației, așa cum susține Loukas, în niciun caz regele Herodes cel Mare (tatăl lui Herodes Antipatros) nu putea ordona atunci uciderea pruncilor, așa cum povestea Matthaios, pentru că era mort de un deceniu. Pontius Pilatus (Pilat din Pont) nu era „procuratorul Iudeii”, așa cum credea Loukas (3:1), ci prefectul Samariei, Iudeei și Idumeei. Pilatus nu era nici virtuos și nici nu l-ar fi crucificat pe Iesous de teama unei răscoale, așa cum susțin evangheliile, ținând cont că nu s-a sfiit să înăbușe în sânge revoltele localnicilor. În jurul anului 30, când iudeii din Ierusalim s-au răzvrătit din cauza deciziei prefectului de a construi un apeduct cu banii Templului lui Yahweh, Pilatus a ordonat uciderea tuturor răsculaților. La jumătatea anului 36, trupele sale i-au masacrat în Samaria pe cei care au încercat să urce pe Muntele Garizim pentru a dezgropa câteva obiecte sacre. În aceste condiții, în niciun caz Pontius Pilatus nu ar fi condamnat la moarte un om nevinovat de frica localnicilor, mai ales când avea alături patru mii cinci sute de soldați gata să ucidă orice răzvrătit. Iar cea mai mare astfel de eroare, pe care n-ar fi făcut-o niciun evreu din Palestina primului secol, se întâlnește în Evanghelia lui Loukas, care menționează „zilele arhiereilor Annas și Caiaphas” (3:2). În Evanghelia lui Ioannes, Iesous a fost dus întâi la Annas și apoi la Caiaphas. Însă la Ierusalim nu au fost niciodată doi mari preoți în același timp, deoarece legea mozaică interzice acest lucru, prin urmare Annas și Caiaphas nu puteau deține concomitent această poziție. Hanan sau Annas a fost mare preot din anul 6 până în anul 15 iar ginerele său, Yosep Caiaphas, din 18 până în 36. Între ei au mai fost trei mari preoți: Yișma’el ben Phiabi, El’azar ben Hanan și Șim’on ben Camithus. Autorul Faptelor Apostolilor a încurcat și mai mult lucrurile, menționându-l pe Annas / Hanan ca mare preot în locul lui Caiaphas (4:6). „Vedem, așadar, că evangheliștii nu știu aproape nimic despre situația politică a Palestinei din epoca aceea. Ei nu amintesc nici măcar cele mai însemnate fapte din istoria Iudeei. Astfel, în evanghelii nu este oglindită puternica zguduire socială care a avut loc în Iudeea în acele timpuri; nu se povestește nimic despre ura grozavă față de dominația romană de care erau animați evreii în acea vreme și care se manifesta aproape zilnic sub forma unor răzmerițe fără nicio perspectivă de izbândă”, scria  E. Moutier-Rousset în Le Christ a-t-il existé? („A existat oare Iisus Hristos?”) din 1922.

Autorii Noului Testament dau dovadă de aceeași ignoranță și în ceea ce privește geografia Palestinei. În operele scriitorilor laici, precum și în Vechiul Testament, „pământul făgăduinței” este descris în amănunțime. Însă din evanghelii lipsesc denumirile orașelor și satelor care sunt indicate în alte izvoare, cu câteva mici excepții. Ținuturile prin care a călătorit Iesous sunt foarte limitate și pustii, astfel încât localitățile mai populate sunt rare. De exemplu, deși conform Noului Testament Iesous s-a plimbat timp de un an pe lângă orașul Tiberias, un centru important al țării, nu a pus niciodată piciorul acolo. În schimb, a preferat să-și desfășoare activitatea miraculoasă în Capernaum, un satcrucifixion-sunset-silhouette-series-david-dehner pescăresc! În drumul său spre Ierusalim, Iesous ar fi trebuit să treacă prin vreo treizeci de localități în Samaria și patruzeci în Perea, însă evangheliștii nu menționează niciuna. Lipsesc și menționările numelor numeroșilor munți pe care a urcat Iesous sau a multelor torente și pârâuri care se varsă din Iordan, peste care Iesous ar fi trebuit neapărat să treacă în timpul peregrinărilor sale. Este limpede că evangheliștii nu cunosc nimic despre Iudeea, în afara unor toponime familiare unor greci sau sirieni, așa cum ar fi Ierusalimul, Betleemul și încă vreo două-trei denumiri. În schimb, autorii Noului Testament menționează orașul Nazareth, care nu este amintit nici în Vechiul Testament, nici în scrierile celorlalți autori evrei. De fapt, nu există menționări ale lui în surse evreiești înainte de secolul al treilea, după cum observa și arheologul american James F. Strange. Probabil cea mai clară dovadă a ignoranței evangheliștilor în privința geografiei Palestinei o reprezintă povestea judecării lui Iesous, care a fost dus în aceeași noapte din Ierusalim la reședința lui Pontius Pilatus și înapoi, deși prefectul roman își avea reședința în Cezareea, pe malul Mării Mediterane, la aproximativ o sută de kilometri de Ierusalim. Iar un drum de două sute de kilometri într-o singură noapte ar fi fost imposibil în acele vremuri. Așadar, îi dăm dreptate lui E. Moutier-Rousset care spunea în Le Christ a-t-il existé? că „toată Galileea evangheliștilor este o țară fantezistă despre care ei nu aveau nici un fel de reprezentare reală”.

Deloc surprinzător, evangheliștii nu cunoșteau nici flora sau fauna Palestinei ori a țărilor învecinate. În Noul Testament nu apar animalele sălbatice tipice Palestinei, cum ar fi: leul, pantera, pisica sălbatică, șacalul, hiena, mistrețul, cameleonul, gazela, iepurele, uliul, barza, etc. Nici un astfel de animal des întâlnit în acea regiune nu este amintit în evanghelii și nici nu este folosit ca termen de comparație în parabolele lui Iesous, unde apar numai lupul, năpârca sau corbul. Adică animale tipice pentru Italia, Grecia ori Asia mică, nicidecum pentru Galileea. La fel de inexistente sunt și animalele domestice cum ar fi capra, care este des întâlnită în Palestina. Surprinzător, Markos menționează în evanghelia sa o turmă uriașă de porci, formată din două mii de capete (5:13), într-o țară ai cărei locuitori nutresc o aversiune profundă față de aceste animale și unde, bineînțeles, absolut nimeni nu se îndeletnicește cu creșterea lor! Chiar și în țările unde se cresc porci este greu de întâlnit o asemenea turmă numeroasă în zilele noastre, darămite acum două milenii. Și într-o țară în care nimeni nu suportă porcii din motive religioase!

Flora din evanghelii este la fel de sărăcăcioasă ca și fauna. Nu este pomenit curmalul, un arbore atât de prețuit în Palestina și atât de caracteristic acelor meleaguri. Nu sunt amintiți nici cei mai obișnuiți arbori cum ar fi măslinul, portocalul, rodia sau migdalul. Doar smochinul apare la Markos (11:13), numai pentru a fi blestemat de Iesous. Iar dacă prin Christianity tourism destinations„grăuntele de muștar” de la Loukas se înțelege sămânța plantei de muștar, atunci evanghelistul n-a văzut în viața lui o asemenea plantă, din moment ce consideră că „a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui” (13:19). Confundarea unei mici plante cu un ditamai copacul nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței, nicidecum a „inspirației divine”, așa cum le place credincioșilor să creadă. „Această scurtă trecere în revistă a florei și faunei din evanghelii ne arată că autorii sfintei scripturi au trăit probabil într-un oraș mare, departe de Iudeea, poate la Alexandria, Roma, Salonic sau Antiochia. Aici ei se îndeletniceau cu vreun mărunt meșteșug casnic și nu ieșeau din casă decât spre a se închina. De aceea, probabil, ei nu cunoșteau nimic nu numai despre Galileea, dar nici despre satele cele mai apropiate de propriul lor oraș”, mai scria E. Moutier-Rousset în cartea sa din 1922.

Așadar, cei patru evangheliști nu puteau fi iudei din Palestina primului secol, prin urmare nici martori ai evenimentelor pe care le-au descris în Noul Testament. Concluzie la care au ajuns chiar și primii creștini. De exemplu, episcopul Papius scria în secolul al II-lea despre evanghelistul Markos: „el nu l-a auzit pe Christos (…) el s-a alăturat mai târziu lui Petros, care propovăduia învățătura”. În prezent, părerea generală a cercetătorilor, inclusiv a teologilor, este că evangheliștii nu au fost apostolii lui Iesous, iar Noul Testament a fost scris la ceva timp după crucificarea mântuitorului creștinilor, probabil prin secolul al II-lea. Ceea ce era logic, de altfel, ținând cont că Noul Testament a fost scris în limba greacă (motiv pentru care am ales folosirea numelor grecești ale personajele biblice), nicidecum în ebraică sau în aramaică, limbi vorbite în Palestina primului secol al erei noastre. Astfel înțelegem în sfârșit de ce Iesous nu apare în scrierile primului secol al erei noastre, de ce există în Noul Testament o mulțime de erori și inadvertențe legate de nașterea, învierea sau genealogia lui, de ce nu apare în profețiile veterotestamentare, de ce în povestea sa se repetă numere importante din simbolismul universal, de ce personajele și întâmplările legendelor creștine sunt copiate din alte religii: creștinismul nu se bazează pe întâmplări reale, ci pe povești inventate. Noul Testament, împreună cu restul cărților care compun mitologia creștină, au fost redactate în timp de către clerici cu imaginație bogată. Gregorios Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, îi scria sfântului Ieronimus, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. Iar episcopul Sinesios scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Impresionante sunt și cuvintele unui papă, adresate unui cardinal după ce, în Evul Mediu, Biserica Catolică a inventat indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iesus?”. Bine mai spunea apostolul Paulos în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Christos n-a înviat. Și dacă Christos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Theos, pentru că am mărturisit împotriva lui Theos că a înviat pe Christos, pe care nu l-a înviat, dacă deci morții nu înviază. Căci dacă morții nu înviază, nici Christos n-a înviat. Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit” (15:13-18). Pentru a se ascunde urmele acestei conspirații care a luat o amploare inimaginabilă, multă vreme predicile au avut loc doar în latină ori în salvonă iar credincioșilor le era interzis cu desăvârșire să atingă Biblia. Însă cine a inventat creștinismul, unde, când și de ce? Până acum am aflat că era vorba despre vorbitori de greacă, cel mai probabil locuitori ai unor orașe mari, care nu cunoșteau Palestina decât din auzite. Pentru a le afla identitatea, trebuie să înțelegem condițiile în care a apărut creștinismul.

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au Beijing, Confucius Templeînceput să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krișna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă, budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.krishna-arjuna

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrianismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India sau cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Heru”). Combinând filosofia ariană cu religiile indiană și babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrianism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp, Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.descărcare (3)

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionysos, vindecarea de la Asklepios și de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la căderea Imperiului Roman și a cuceririlor musulmane din estul Mediteranei, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrianismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Julius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Julia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare aphilo scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul Dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ambii se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un Dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea a devenit tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneadesa neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al patrulea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes, episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. seneca1Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă, în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii creștinismului.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander. În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm absolut nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexander Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexander din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al patrulea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-crestinilor/





Placerile romanilor

15 05 2013

 Placerile romanilor .O „societate de consum”

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia  „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta , calitati mult desupra simplei notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte), tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.


Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman, dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari , nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci, gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz, castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica, dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale – ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav, eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta, dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”, civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.

De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si „homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati ; dar era acceptat si firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave, tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel,stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate, mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

 La mare pret erau statuetele de bronz ; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase), platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.


Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

 

 

 

sursa bibliografica : descopera.ro





Imperiu dupa imperiu

9 05 2013
<Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 





Mithraismul si crestinismul

12 11 2012

Mithraismul îşi are rădăcinile în religia veche a Persiei, fiind grefat pe vechea concepţie dualistă iraniană a rivalităţii între bine şi rău şi purtând amprenta severităţii morale persane. Rolul lui Mithra în această luptă perpetuă e acela de aliat al forţelor binelui.

Mithraismul îşi începe peregrinările pe meleaguri străine, unde primeşte noi influenţe, care vor contura caracterul sau specific. Contactul cu teologia chaldeană a dat un caracter astral religiei mithraice, pe care magii au transformat-o apoi, în Asia Mica, intr-un cult de mistere. Plecată din Persia, unde-şi avea rădăcinile încă din timpuri imemoriale, religia lui Mithra a străbătut o cale plină de cotituri şi compromisuri, în cele din urmă ajungând să apară într-o formă şi cu o limbă elenă, dar trădând totuşi conţinutul său oriental şi chiar persan. În felul acesta, ajunge să bată la porţile Romei.

Împrejurările pentru ca mithraismul să triumfe şi în Occident erau propice. Vechea religie oficială, greco-romană, pierduse controlul şi influenţa asupra sufletelor credincioşilor. Rămăsese numai forma, adică riturile şi gesturile exterioare. Fiindcă misterele mithraice şi învăţăturile acestui cult impresionau prin ceremonialul lor fastuos şi, respectiv, prin promisiuni soteriologice, mulţi erau cei care aderau la această religie, în special soldaţii, Mithra fiind pentru ei războinicul invincibil. Potrivit istoricului Plutarh, romanii au venit în contact cu acest cult prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I i. d. Hr., de către Pompei (60-48), a acestei provincii din Asia Mică. Către sfârşitul secolului I, Mithra începe să fie cunoscut la Roma, fapt datorat în special deplasărilor de trupe auxiliare din Orient în Occident. Începând cu această dată, sunt semnalate şi primele documente ce atestă răspândirea mithraismului în Italia. Printre iniţiaţii acestui cult se remarcă şi Commodus (180-192), iar Diocleţian (284-305), împreună cu Galeriu (293-311) şi Liciniu (308-324), după ce s-au iniţiat în misterele cultului mithraic la Carnuntum, în 307, l-au proclamat pe Mithra protectorul întregului Imperiu roman. În această localitate, a fost centrul cultului, de unde s-a extins în mai multe ţări dunărene. Ultimul împărat adorator al lui Mithra a fost Iulian Apostatul (361-363), pentru ca, în 391, un edict să interzică la Roma celebrarea cultului mithraic. Se poate spune că poziţia pe care a căpătat-o acest cult în Imperiul roman s-a datorat în primul rând bunăvoinţei celor mai mulţi cezari, care i-au creat diferite căi de acces şi dezvoltare, ridicând mithraismul aproape la rangul de religie de stat.

 

Când Dacia a fost cucerită şi a avut loc procesul colonizării ei cu populaţii „ex loto orbe romano”, drept consecinţă imediată, a apărut un nou fenomen, caracterizat printr-un impetuos exod al orientalilor. Situată în partea nord-estică a Imperiului roman, Dacia a primit influenţele disparate din partea populaţiilor, care au locuit provincia după cucerire şi care nu au renunţat la cultura şi zeii lor naţionali. Cea mai largă răspândire a avut-o mithraismul, care în secolul al III-lea era cel mai puternic curent religios din Dacia.

Printre factorii de propagare a acestui cult în Dacia armata a avut un rol primordial. Fiind un zeu al victoriei şi venerat de soldaţi, el era invocat înainte de orice luptă pentru ajutor la izbândă. Aşa s-a ajuns ca Mithra să fie o divinitate populară în tot cuprinsul imperiului. Soldaţii armatelor romane venite în Dacia nu au uitat obiceiurile şi zeii lor strămoşeşti. Printre aceştia era şi Mithra, zeu oriental foarte răspândit între armatele auxiliare ale imperiului, recrutate în special din Orient. Şi veteranii, adică soldaţii „lăsaţi la vatră” după 20-25 de ani de serviciu militar, au jucat un rol în răspândirea mithraismului în Dacia. Importante diplome militare descoperite pe teritoriul dacic dovedesc existenţa acestor veterani în provincia romană de pe malurile Dunării. Aici, în patria  adoptivă,  ei duceau o viaţă liniştită, practicându-şi în voie cultul lor propriu.

În răspândirea mithraismului în Imperiul roman şi prin urmare în Dacia au avut-o negustorii şi mai ales marfa lor umană – sclavii. Ne referim la negustorii orientali, care, profitând din plin de „pax romana”, traversau de la un capăt la altul imperiul, căutând să-şi plaseze „marfa”. Sclavii, aduşi din Orient ca prizonieri de război, transportau o data cu ei şi zeii lor tradiţionali, venerându-i şi ridicându-le altare în localităţile unde erau strămutaţi. De asemenea, nu trebuie să uitam şi pe coloniştii civili, veniţi şi ei cu obiceiurile şi credinţele lor şi căutând să le implanteze în regiunile colonizate.

Savantul olandez N. J. Vermaseren, in lucrarea sa Corpus Inscriptionum Monumentlorum Religionis Mithriacae, indica pentru Dacia 274 de monumente şi inscripţii mithraice.

Se pare că centrul cultului mithraic în Dacia a fost la Ulpia Traiana, capitala provinciei, unde se atestă existenţa unui bogat material arheologic. Unic prin dimensiunile sale între toate mithreele descoperite până acum în regiunile mithraizate, este cel situat pe valea Hobiţei şi pe malul stâng al pârâului Apa Mică, din ruinele căruia s-au scos circa 250 monumente sculpturale şi inscripţii. Printre acestea se pot consemna altare cu dedicaţii, cărămizi stampilate, opere statuare, opaiţe etc. Astfel, se poate aminti un altar de marmură, având sculptat pe fronton frunze de acant, un taur, un cap de bou şi o pasăre cu o frunză în cioc. Un mic altar, cu inscripţia Soli Invicto Mithrae Aniceto, e darul lui Dacian-Hermadio, un grec sau un oriental. Recent, în 1966, s-au descoperit, în apropierea mithreului, alte două reliefuri, care înfăţişează obişnuitul sacrificiu al taurului. Databile din secolul al III-lea, primul dintre aceste reliefuri prezintă unele particularităţi faţă de modelul tipic al acestor reliefuri descoperite la Ulpia Traiana, dar, în linii mari, păstrează elementele obişnuite ale unor astfel de monumente. Dat fiind faptul că reversul plăcii primului relief este şlefuit, se pare că această piesă n-a fost aplicată pe vreun perete, ci era păstrată liber, aşezată, probabil, în vreo nişă sau în   case   particulare.

Şi la Apulum (Alba Iulia) materialul documentar destul de numeros indică existenţa aici a unor credincioşi mithraici, care au lăsat numeroase urme arheologice. S-au descoperit circa 60 de monumente de piatră inscripţionate sau sculptate, datând, în majoritate, din prima jumătate a secolului al III-lea – epoca de glorie a religiei mithraice – în Dacia.

Susţinătorii ipotezei care afirmă că Mithra  şi Iisus sunt una şi aceeaşi persoană consideră că Mithra, zeu proslăvit cu mult înaintea apariţiei creştinismului, ar fi fost  născut dintr-o fecioară, a cutreierat pământul, adunând 12 discipoli, a învăţat oamenii utilizând parabole, a fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi a înviat trei zile mai apoi. Se remarcă similitudinea între viaţa lui Mithra şi cea a lui Iisus. Cei care susţin ideea „împrumutului” au următoarele argumente pe care le vom discuta, luând în consideraţie textele, relicvele, picturile, sculpturile adepţilor cultului Mithraic.
1.    Mithra, ca şi Iisus, a fost născut dintr-o fecioară. Argumentul nu este acceptat ca fiind real de către istorici. Multiple relicve prezintă naşterea lui Mithra, iar în toate acestea zeul se naşte din stâncă: Mithra e prezentat la naştere cu bustul ieşind din stânca dură. În unele sculpturi, ţâşnesc flăcări  din pământ în jurul stâncii din care Mithra apare. Câteva dintre relicvele care prezintă naşterea îl înfăţişează pe Mithra ţinând în mână un arc cu săgeţi într-o poziţie de vânătoare.
2.    Mithra a avut 12 discipoli. În tradiţia hindusă Mithra a avut un însoţitor pe nume Varuna, care era şi el zeu. În tradiţia Mithraismului Roman, Mithra are doi însoţitori care duc torţele, denumiţi Cautes şi Cautopatres. Câteva sculpturi îi prezintă pe cei doi însoţitori ajutându-l pe Mithra să iasă din stâncă, la naştere. Cei doi însoţitori nu sunt oameni, ei sunt creaturi asemănătoare zeilor. Nicăieri nu sunt înfăţişaţi cei doisprezece discipoli. În multe dintre picturi, Mithra este prezentatat stând între stele. Într-o sculptură apare cu două rânduri de câte şase persoane în fiecare parte a capului său. S-ar putea presupune că este vorba despre cei doisprezece discipoli. Se poate ca această reprezentare să fie o imagine a semnelor zodiacale cu Mithra în centru în locul soarelui. În antichitate, zodiacul era o temă comună, iar ca zeitate solară, locul potrivit pentru Mithra este în centru.

3.    Mithra ar fi propovăduit oamenilor prin parabole. Mithraismul roman a fost învăluit de mister şi scrierile nu ne spun mai nimic despre aceasta religie. Tot ce se ştie despre acesta este relevat din picturi, sculpturi şi statuete.  Ca zeu al alianţelor Mithra cerea supuşilor săi sa fie sinceri şi să îşi ţină promisiunile făcute. Cerea oamenilor să fie buni, dar acest lucru nu era cerut într-un mod metaforic sau propovăduit prin poveşti cu tâlc.

4.    Mithra ar fi luat parte la o ultimă cină unde s-au împărţit vin şi pâine. În câteva dintre camerele romane din subteran în care se desfăşurau ritualuri mithraice, există o scenă care prezintă ceea ce ar putea fi interpretat drept un ritual de iniţiere, O persoană legată (care pare a fi iniţiatul) bea dintr-o cupă în timp ce ţine ceea ce ar părea a fi o bucată de pâine. Iniţiatul este apoi înjunghiat simbolic. Avem aici ceea ce ar putea fi caracterizat drept un ritual ce implică o ultimă cupă şi o ultimă îmbucătură. Paralela aceasta între Cina cea de taină şi ritualul mithraic este cat se poate de reala.
5.    Mithra ar fi fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi după trei zile ar fi înviat. Nici unul din textele sfinte nu prezintă că Mithra din Iran sau India a fost sacrificat şi nici nu există nicio descriere sau pictură ori sculptură care să facă vreo referire la moartea sa. Avesta nu conţine nicio istorisire despre moartea lui Mithra şi nicio sugestie nu se găseşte referitoare la sacrificarea acestuia pentru păcatele oamenilor. Acelaşi lucru se poate afirma si despre Rig Veda, unde Mithra nu este descris ca fiind mort sau murind. În Mithraismul roman târziu, zeul este prezentat ucigând un taur. Aceste portrete îl înfăţişează pe Mithra ca fiind cel care face sacrificiul şi nu drept cel care se sacrifică. Motivul taurului ucis este dezvoltat mult mai târziu în mitul lui Mithra datează noţiunea iudaică a sacrificării unui animal pentru păcatele oamenilor. Nicio sculptură, pictură sau statuetă asociată cu Mithraismul roman nu prezintă zeitatea ca fiind ucisă sau înviind. 
6.    Moartea şi învierea, în Mithraism. Exista relicve în templele mithraice din peşteri care prezintă un rit al iniţierii. Iniţiatul îngenunchiază cu mâinile legate, în timp ce un adept al cultului ridică o sabie deasupra capului său. Mai târziu, după ce iniţiatul bea din cupă, el este eliberat.  Aceasta se crede ar fi o ceremonie care imită simbolic moartea şi învierea iniţiatului. Un amănunt interesant este legarea mâinilor. Multe din religiile păgâne antice cereau sacrificarea unei fiinţe umane zeului lor, acest lucru fiind ceva obişnuit în acele timpuri. Pentru că cei sacrificaţi încercau deseori să fugă, mâinile lor erau legate, pentru a putea fi obligaţi să îngenunchize şi să poată fi prinşi uşor. Actul în ritualul mithraic de iniţiere poate fi privit ca o reproducere a ritualului uman de sacrificare a unei fiinţe umane. Tema morţii şi a învierii, simbolizată de eliberarea iniţiatului după uciderea lui simbolică, este prezentă în mithraism. Ritualul se folosea doar pentru noii adepţi ai cultului şi nu există dovezi că zeul Mithra a trebuit să îndure o asemenea soartă.
7.    Mithra  a fost născut dintr-o fecioară, pe 25 Decembrie într-o peşteră şi la naşterea sa au asistat păstori. Nu exista suport material (picturi, sculpturi şi statuete) pentru ideea că Mithra s-ar fi născut dintr-o fecioară însă este adevărat că 25 decembrie era ziua de nastere a unui popular zeu roman cunoscut sub numele de Soarele Necucerit, cu care Constantin se identifica inainte convertirii la crestinism, asociat lui Mithra. Aici se pare ca crestinismul a suferit o influenta din partea mithraismului. Relicvele sustin o singura versiune a nasterii lui Mithra…dintr-o stanca si nu dintr-o pestera. Exista texte care sustin ca pastori ar fi fost prezenti la nasterea lui Mithra si l-au ajutat  sa iasa din munte, dar textele romane care sustin aceasta dateaza dupa al II-lea secol A.D. si se poate presupune ca au fost influentate de scrierile din Noul Testament si nu invers.
8.    Mithra a fost considerat “ Calea, Adevarul si Lumina” precum si “Mantuitorul”, “Messiah”. Mithra  a fost cunoscut drept “zeu al soarelui” , “ucigasul de tauri” si singura denumire cu titlu comun este cea de Salvator insa in ceea ce il priveste pe Mithra, el era denumit Salvatorul initiatilor cultului sau. Totusi amandoua figurile erau vazut drept Mantuitori si cei ce le erau adepti cautau mantuirea pacatelor.

9.    Festivalul lui Mithra a ajuns mai tarziu cunoscut drept Paste. Mithra a avut mai multe zile dedicate, dar toate erau in Septembrie si Octombrie. Adeptii mithraismului celebrau se pare inceperea fiecarui sezon, in concluzie celebrau si inceperea primaverii dar acesta nu era principalul festival dedicat lui Mithra ci un festival dedicat primaverii.

10.    Ziua sfântă a lui Mithra era dumineca, ziua Domnului, cu sute de ani înainte de apariţia lui Cristos. Adepţii Mithraismului au dedicat această zi zeului lor în realitate abia post- Creştinism, susţin artefactele.

Subiectul ramane deschis.Concluziile care se impun sunt ca religia crestina a avut ca sursa de inspiratie si mithraismul,religie monoteista din Orient.E normal si firesc sa se intample asa ceva.

Sursa de inspiratie :BBC history








Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News