Povestea unui salbatic

6 12 2014
Numele meu este Chidon. Multi m-au numit „un salbatic”, Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti… gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.

Potopul

Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi dormeau somnul cel lung depeste iarna, si sa ii strapung cu sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru mine.

 

Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele. Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti, alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru. Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.

Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate. Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua, vanatorilor, imaginea din piatra a „mamei tuturor creaturilor”, zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale. Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai cunoscuse.

 

Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor, asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau. Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele intunecate. Atunci a inceput totul.

Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata. Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise inca.

O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.

Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer socoteala.

Oamenii ciudati de peste mare

Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote, hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri, pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum. Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele, spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.

Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca. Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi, tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape – sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile – si am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar ele nu ne inselasera niciodata.

Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi, nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi, eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat. Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput, atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.

Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul lor, si ce trib nemaivazut aveau…

Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar, oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb, propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.

 

Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie, temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea. As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare. In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul acestui trib.

Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului, noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.

A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa, veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea, priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile. Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe loc.

La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei, copii si… eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam. Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate, pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci, cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor copaci nemaivazuti.Iar de aici, calatoria mea abia avea sa inceapa…

Legati asemenea salbaticiunilor, am mers prin paduri si locuri nestiute catre tribul razboinicilor. Si nu exista mila pentru noi. Cei cazuti sau raniti erau ucisi pe loc, pentru a nu ingreuna mersul celorlalti si, nu de putine ori, furia oamenilor mascati s-a abatut chiar si asupra celor ce tineau pasul. Spatele si bratele noastre aratau, de pe urma loviturilor, precum un animal jupuit, dar trebuia sa mergem inainte. Era singura noastra speranta de a scapa cu viata. Nu stiam ce ne astepta la capatul drumului, dar un lucru era clar pentru noi… daca nu ne luasera viata pana atunci, nu aveau sa o faca nici de atunci incolo. Spre groaza noastra, nici nu ne imaginam ceea ce avea sa se intample.

Mancatorii de oameni

Ne-au dus pe un drum nestiut, acoperit de pietre ascutite si de ierburi marunte, lipsit complet de copacii cu care eram obisnuit, catre tribul lor indepartat. Parea ca in aceasta lume nu existau paduri, ci doar stanci, salbaticiuni marunte si razboinici fara mila pentru cei invinsi. Iar satul lor nu putea decat sa intareasca ceea ce credeam despre ei. Atunci cand am ajuns, noaptea inca nu se sfarsise, dar intunericul putea fi strapuns de ochii unui om. Ne-au aruncat pe toti in custi pregatite dinainte pentru noi, si ne intaratau cu bete asa cum faceam si noi cand, copii fiind, loveam cu nuiele pe stapanul padurii cel imblanit pe care vanatorii nostri il prinsesera de viu. Labele sale fusesera frante de caderea unui copac, asa ca vanatorii il legasera si il tarasera pana in mijlocul tribului nostru. Cu ochii aproape stinsi, cu dintii inclestati, suporta orice lovitura a noastra. Stia probabil ca acela ii era sfarsitul si ca va incheia prin a asigura hrana celor de un neam cu noi. In schimb, eu nici nu banuiam ca, mai tarziu, aveam sa ii impartasesc soarta.

De-abia in zori am vazut multimea oaselor umane, a tigvelor si a urmelor de foc si de fum de pe ele. Erau asezate in preajma fiecarei colibe, iar femeile razboinicilor isi facusera coliere din cele mai marunte oscioare umane. Un fior rece ca gheata ma strabatu cu furie si un gand ingrozitor imi veni in minte: Oare acestia sa fie mancatorii de oameni despre care vorbeau batranii nostri in lungile nopti in care zapada acoperea pamantul? Mereu am crezut ca este doar o poveste, numai buna sa ne inspaimante pe noi, copiii, ca sa nu ne indepartam de colibe. Cum poate cineva sa isi inghita semenii, de parca ar fi fost doar niste animale? In lumea noastra nu intalnisem nici un trib, fie el cat de crud, care sa faca asa ceva. Si totusi, temerile mele cele mai mari s-au dovedit, atunci, adevarate.

Un vraci ciudat, cu fata acoperita de masca unei salbaticiuni, canta puternic in jurul unui foc urias, aratand catre cer si catre noi. Nu reuseam sa ii deslusesc chipul, iar glasul sau nu trada daca era barbat sau femeie. Parea mai mic de statura decat ceilalti, mai slab si, totusi, se vedea ca toti se temeau de puterile sale ascunse si de vrajile sale. Dar nu era timp pentru asta. Cat ai clipi, mai multe femei au fost scoase din cusca, intinse pe pamant si ucise de catre razboinicii care ne prinsesera la apus de marea ce mare. Trupurile lor au fost taiate si puse pe foc pentru ca, apoi, intregul lor trib sa inceapa ospatul intr-o larma de nedescris. Pe spiritele batranilor, acestia nu puteau fi oameni! Erau animale, si inca unele dintre cele mai salbatice. Asistam neputinciosi, suspinand, la gandul ca, poate, urmatoarea zi ne va veni si noua randul. Dar, in acea noapte, ceva avea, din nou, sa se intample.

Atunci cand ospatul s-a incheiat, mai multi barbati s-au ridicat din jurul focului si au inceput sa isi agite sulitele in aer. Strigau ceva nedeslusit si incercau sa para mult mai fiorosi decat erau in realitate. Isi aratau dintii si isi indreptau armele inspre custile noastre de parca ar fi vrut sa scoata de acolo inca o victima. Si nu ma inselasem. Urmatoarea victima eram chiar eu. Ca pe un animal m-au tarat din cusca, legat de maini si de picioare, lovindu-ma necontenit cu nuiele si cu pietre. M-au dus pana in mijlocul satului si, dupa ce toti au facut cerc in jurul meu, strigatele lor s-au oprit dintr-o data. Unul dintre ei mi-a desfacut legaturile, in timp ce altul a venit si mi-a improscat chipul si trupul cu un praf rosu, din cel pe care vraciul nostru il folosea atunci cand isi lasa urmele palmelor pe peretii pesterii sacre. Mi-au aruncat o sulita la picioare, iar larma lor a izbucnit si mai puternic ca prima data atunci cand un razboinic urias a patruns in cerc si m-a privit drept in fata. Vroiau sa lupt pentru viata mea! Era singura mea sansa, sa il infrunt pe ucigasul care deja incepuse sa isi agite armele in fata mea, mai amenintator ca o salbaticiune turbata.

Parea un munte ce se cutremura atunci cand s-a aruncat asupra mea. Nici nu am vazut cand m-a lovit prima data. Nu am simtit decat praful ce m-a izbit in fata atunci cand m-am pravalit peste pietre si sangele ce incepuse sa curga puternic din rana pe care o capatasem in frunte. Ochii imi erau inchisi sub valul cald de sange si nu auzeam decat strigatele victorioase ale celui pe care trebuia sa il infrunt. Intelesesem ca era un razboinic calit in luptele cu oamenii dar, cu siguranta, nu infruntase un stapan al padurii care iesea din barlogul sau dupa hrana. Am simtit atunci incordarea pe care o simte vanatorul in fata vanatului, indiferent cat de mare ar fi fost. Trebuia sa lovesc primul de data asta. O alta rana m-ar fi ucis, cu siguranta, si as fi sfarsit asemenea femeilor devorate de acesti salbatici. Mana mi s-a inclestat pe sulita si, fara sa ma uit, am izbit acolo de unde se auzeau strigatele. Am simtit cum varful sulitei patrunde printre carnuri si cum isi face loc printre oasele strainului. Facusem asta de atat de multe ori inainte de a-mi parasi tribul, incat stiam cu siguranta ca nu va scapa cu viata. Izbisem cu atata putere, incat as fi putut dobori chiar si un urias din paduri.

Dintr-o data, o tacere atat de grea s-a lasat asupra salbaticilor, incat sunetul caderii trupului celui ucis s-a auzit ca un tunet. Am deschis ochii si i-am vazut pe toti impietriti. Dar nu a durat decat o clipa. S-au napustit cu furie asupra mea, ridicandu-ma pe brate si incercand sa imi sfasie hainele si trupul cu armele lor. Nu ma puteam impotrivi si simteam ca, de data asta, imi voi incepe lungul drum care umbrele batranilor nostri. Un tipat groaznic s-a auzit, insa, din multime si totul s-a oprit ca la un semn. Salbaticii s-au retras speriati, lasandu-ma fata in fata cu vraciul lor cel ciudat, acelasi om care ii facuse sa se plece tematori pe toti strainii din fata mea. S-a apropiat, cu chipul ascuns in continuare dupa masca, si mi-a intins mana catre grumaz. Nu vroia altceva decat chipul cioplit al „mamei tuturor creaturilor”, zeita fara de chip pe care o primisem inainte de a porni in calatoria ce avea sa imi schimbe viata. La randul lui, de sub blanurile ce ii ascundeau trupul, a scos imaginea aceleiasi zeite si le-a privit pe amandoua cu uimire.

A fost nevoie doar de un nou strigat din partea lui pentru ca salbaticii sa ma lege iarasi si sa ma arunce in intunericul uneia dintre colibe. Oare cine isi putea imagina ce avea sa se mai intample?

Noaptea era aproape pe sfarsite, atunci cand vraciul m-a cuprins de brat si m-a trezit incet. Dupa linistea de afara, parea ca toti dormeau dusi, fara sa mai fi lasat nici macar oameni care sa pazeasca focul si satul. Nu ma asteptam sa ma atinga cu atata blandete. Masca i-a cazut incet de pe fata, lasand loc chipului unei tinere care ma privea intelegator. Mi-a cuprins palma si mi-a asezat in ea, incet, chipul zeitei pe care mi-o luase cu o zi in urma. Am ramas aproape mut atunci cand necunoscuta din fata mea a inceput sa imi vorbeasca in graiul tribului meu. O chema Ktara, iar mama ei fusese rapita de dincolo de mare, de unde veneam si eu, de aceiasi salbatici fiorosi. Doar ea supravietuise dintre toti cei pe care ii capturasera mancatorii de oameni, si asta pentru ca la nastere, asa i s-a spus, aparuse pe lume cu mainile acoperite de sange. Un semn pe care strainii l-au crezut unul venit din partea zeilor. Buna sa, asa cum isi numea mama, o invatase tot ce stia, inclusiv graiul celor de un neam cu ea, inainte de a fi ucisa de straini.

Mi-a spus ca tribul in care se afla acum calatorea prin tinuturi intinse, rapind oameni si hrana acestora, asemenea insectelor ce devoreaza lesuri in paduri. Colindase o lume intreaga alaturi de acesti ucigasi, mintindu-i asupra puterilor ei si facandu-i sa creada ca ii poate ucide prin vraji si puterea gandurilor. Invatase graiurile pamantului si adunase din fiecare loc ceea ce i-ar fi putut ajuta la fuga din mijlocul acestui sat blestemat. Toti se temeau de ea si asta insemna supravietuirea ei. Stia, insa, ca la primul pas gresit, va sfarsi in foc, asemenea tuturor celor rapiti de salbatici. La randul ei, mi-a ascultat povestea. Simteam ca vietile noastre, pe undeva, erau legate. Si nu ma inselam. Atunci cand am terminat, mi-a zambit. Stia incotro trebuie sa ma indrept. Stia sa citeasca si sa ma duca pe urmele zeilor. Iar ea avea sa vina cu mine pe acelasi drum….

Urmele zeilor

In aceeasi noapte am parasit satul, nu inainte de a elibera pe cei captivi, si mi-am lasat pasii calauziti de femeia-vraci pe urmele zeilor stravechi. Ktara imi spunea ca le vazuse casele, sau ceea ce ramasese din ele, si ca pana acolo aveam sa calatorim multe nopti si zile. In schimb, cea mai mare temere a noastra ramanea razbunarea salbaticilor mancatori de oameni, atunci cand vor fi descoperit ca fugisem fara ca vreunul dintre ei sa prinda de veste. Si nu a fost mult pana au inteles ce se intamplase. Ne-au urmarit, citindu-ne urmele, cale de zile intregi. Le auzeam strigatele si tipetele de furie ca si cum ar fi fost langa noi si, nu de putine ori, am fost aproape de a fi gasiti in grotele si ascunzatorile in care ne ascundeam la repezeala. Trecutul meu ca vanator imi spunea, insa, cum sa ii abat catre cai ratacite. Lasam intentionat, in calea lor, semne care sa ii trimita pe drumuri gresite si asa am castigat multe zile de mers.

Povestile Ktarei imi intunecau, insa, mintea. Nu vroiam decat sa ating casa zeilor si sa ii intreb de ce ne pedepsisera atat de crunt. Simteam ca sunt aproape de ei, ii simteam in aer, in glasul femeii ce ma insotea, in stancile ascutite si in copacii ciudati ce incepeau sa se vada la orizont. Acolo trebuia sa ajungem, la acei arbori neobisnuit de frumosi pe care Ktara ii numea „cedri”, si in care, zicea ea, traiau spiritele uriasilor ce colindasera pamantul in vremuri de demult. Tot ea spunea ca zeii cutreierasera padurile de cedri cu mult inainte ca oamenii sa ajunga aici si ca salasluisera printre semenii nostri pentru multe, multe ierni. Iar eu trebuia sa ma pregatesc pentru ceva ce nu mai vazuse nimeni din partea mea de lume, inca de la inceputul timpului.

Razboinicii din spatele nostru se oprisera. Nu ne mai urmareau si, probabil, erau deja pe drumul de intoarcere, gandindu-se cum sa ajunga in alte sate in care sa ucida si sa fure. Pentru noi era o usurare, dar primejdiile ce ne pandeau pe drumul nostru era inca multe. Am urcat munti inalti, acoperiti de zapada, si am ajuns in campii acoperite de nisip, atat de mult cat nu vazusem niciodata. Se parea ca nimeni nu calcase vreodata pe aici, dar simturile mele imi spuneau sa raman atent. Alaturi de Ktara, am strabatut tinuturi intinse si pustii, nestiute si primejdioase.

Oamenii nu se vedeau pe nicaieri dar, din spusele femeii-vraci, aveam sa ii intalnim cu siguranta.Triburile de aici erau pasnice. Nu vanau, ci se ocupau cu aceleasi lucruri ca si oamenii din satele de la malul marii. Tot Ktara mi-a spus si ce se intampla cu praful cel alb, obtinut din macinarea semintelor de plante. Era o adevarata minune a zeilor. Oamenii invatasera sa il amestece cu apa, sa il framante puternic si, apoi, ceea ce ramanea in urma era intins pe pietre, in bataia soarelui. Zeii faceau ca acel amestec sa se transforme si sa devina asemenea pufului. Iar gustul sau era cu adevarat unul de neuitat. Trebuia sa vad aceasta minune, caci incepeam sa ma consider eu insumi un salbatic.

Eram patrunsi de o oboseala chinuitoare atunci cand am ajuns la lacasul zeilor. Ktara cazuse de mai multe ori din pricina durerilor, doar dorinta mea nestavilita de a ajunge cat mai repede facand-o sa continue drumul. Vroiam sa cer socoteala zeilor care ii ucisesera pe toti cei de un sange cu mine, si asta neintarziat. Dar zeii parasisera casa lor din mijlocul tinutului cedrilor. In schimb, urmele lor erau cat se poate de vizibile. Si am simtit pentru prima oara cat de neinsemnat eram in fata lor.

Nu exista om care sa poata muta asemenea pietre si, mai mult, sa isi ridice coliba cu ajutorul lor. Nici intregul meu trib, daca ne-am fi insirat toti, tinandu-ne de maini, nu ar fi putut cuprinde stancile slefuite pe care zeii le mutasera prin puterea lor. „Urias” era un cuvant care ar spus prea putin despre lacasul zeilor. Pietrele erau cat un munte si ne simteam atat de mici pe langa ele, incat incepusem sa ne temem de furia celor ce le ridicasera pe acest pisc. Ktara imi vorbea despre ei, despre zeii cei mari, spunandu-mi ca nici macar povestile oamenilor nu pot cuprinde timpul in care slefuisera muntii ca sa isi cladeasca lacasul.

Batranii locului ii povestisera despre inceputul timpului, despre sosirea zeilor si a uriasilor si minunile pe care ei le faptuisera. Atunci cand primii oameni au ajuns in muntii impaduriti cu cedri, coliba zeilor era deja ridicata. Unii spuneau ca ar fi ajuns pana la ceruri, atat de mare a putut fi, si ca, de acolo, zeii ii conduceau pe oameni cu intelepciune. Raul, asa cum il vazusem si in tribul mancatorilor de oameni, ii alungase, insa, departe, spre miazazi, acolo unde ar fi ridicat alte si alte salasuri. Acum doar spiritele mai salasluiau in trunchiurile cedrilor, si doar vracii le mai puteau cere ajutorul. Pentru un vanator salbatic si neinsemnat, asa cum eram eu, nu exista, insa, intelegere din partea lor.

Si cu toate astea, simteam ca sunt aproape. Stiam ca pana la zeii ce mari si necrutatori nu mai aveam mult. Tot ce trebuia sa fac era sa imi urmez drumul catre ei, sa nu renunt si sa incerc sa fiu cat mai puternic. Calatoria mea se apropia de sfarsit, iar raspunsurile aproape ca le auzeam. Nu mai era decat un singur lucru de facut, sa imi ridic armele si sa merg cat mai departe… Ktara avea sa fie, de aici incolo, lumina mea calauzitoare.

 Pamantul se schimbase. O simteam in tot ceea ce vedeam si in tot ceea ce era in jurul meu. In pamantul rosu, uscat, ars de un soare puternic, in ierburile marunte, in putinele ochiuri de apa si in animalele nemaivazute. Si ceea ce era si mai ciudat, era ca oamenii locului, mereu cu fetele acoperite de tesaturi, se puteau sui pe aceste salbaticiuni pentru a se lasa purtati de ele acolo unde vroiau. Creaturi ciudate, cu umflaturi uriase pe spate, purtau oameni si lucruri prin marea de nisip ce se intindea pana acolo unde cerul se impreuna cu pamantul. Cu siguranta ca lumea era mult mai mare decat imi inchipuisem eu vreodata. Dar oare aveam sa merg pana la capatul ei ca sa imi gasesc linistea?

Dusmanii nevazuti ai oamenilor

Parasisem lacasul cel urias al zeilor cu o strangere de inima. Daca acesta era doar inceputul, oare ce avea sa ne dezvaluie calatoria noastra? Ktara devenea din ce in ce mai tacuta. Pe chipul ei se citea o urma de ingrijorare si nici chiar siguranta pe care o simtise pana acum langa mine nu parea sa o mai linisteasca. Ceva nestiut se petrecea in inima ei, ceva ce o facea sa isi ascunda gandurile pana si in fata mea. Stiam doar ca mergem catre o alta urma lasata de zeii cei vechi, dar ce avea sa ne astepte acolo, nici nu banuiam.

Trecusera ierni intregi de cand imi lasasem tribul, nici nu le mai tineam socoteala. De fapt, lumea in care ma aflam nu parea sa fi vazut vreodata albul zapezilor inghetate. Soarele ardea totul si doar in jurul apelor puteai vedea palcuri de padure. Si totusi, oamenii continuau sa traiasca aici in pace. Vanatul nu era atat de bogat precum cel din tinuturile din care veneam eu, dar cei de aici isi adunasera propriile animale pe langa colibe si isi duceau traiul de pe urma lor. Isi sadeau singuri ierburile, in functie de pozitia soarelui, si le culegeau semintele atunci cand acelasi soare le-o spunea. Dar si ei se temeau. Se temeau atat de tare incat isi ridicasera cel mai ciudat sat pe care l-am vazut vreodata in viata pe care zeii mi-o harazisera.

La inceput, nu am vazut decat multimea pietrelor ce se ridicau catre cer. Apoi, pentru ca femeia-vraci de langa mine iutise pasul, conturul lor incepea sa se ridice din ce in ce mai mult. Ingradituri de pietre, puse unele peste altele, colibe din pietre acoperite cu plante uscate, si ridicaturi uriase, pe care Ktara le numea turnuri, se ivisera in fata ochilor mei uluiti. Era, fara indoiala, o asezare ce fusese atacata de multe ori. Dar ce anume ii facuse pe acesti oameni sa isi ridice astfel de obstacole pentru aparare si, mai ales, in fata cui? Ktara a vorbit intr-un grai necunoscut cu unii dintre batranii tribului. Era nelinistita, desi oamenii nu dadeau semne ca ar fi vrut sa ne atace. Infatisarea mea li se parea fioroasa si, poate, aveau dreptate. Eram singurul imbracat in blanuri de pe aici si, mai mult, eram un adevarat urias pe langa cei din tribul de piatra. Armele mele ii faceau sa se teama, dar si sa fie curiosi. Copiii veneau pana aproape de mine, incercand sa ma atinga, dar fugeau imediat ce imi intorceam privirea catre ei. Cu siguranta ca nu vazusera un om venit din miazanoapte, asa cum nici eu nu le vazusem neamul pana acum. Dar nu era timp pentru joaca. Nori negri se strangeau iarasi asupra noastra. De dincolo de marginile de piatra ce imprejmuiau tribul, pandea un pericol nevazut si ingrozitor.

Se lasa intunericul atunci cand Ktara s-a apropiat de mine si mi-a vorbit asa cum nu o facuse niciodata. Batranii o avertizasera. Era vremea strangerii semintelor, munca era aproape pe sfarsite. Din departari, asteptau atacurile unei alte specii de oameni. Ei le spuneau „trogloditi”. Erau ingrozitori la infatisare, cu pielea aspra, cu chipurile fioroase si cu trupuri masive si puternice pe care le purtau intotdeauna goale. Se spune ca traiau in pesteri si in adancurile pamantului, in locuri nestiute de cei ce iubesc lumina soarelui. Atacau intotdeauna pentru hrana si nu se fereau sa ucida chiar si copiii. Se mai spune ca aceste creaturi nu cunosteau mila, si pana si tribul mancatorilor de oameni ar fi parut o nimica toata pe langa ei. In plus, erau cu mult mai multi decat imi puteam imagina. In fata lor, zei si oameni ridicasera deopotriva, inca din vremuri de demult, ingraditurile uriase de piatra. Cat de curand, atacul lor ar fi trebuit sa inceapa.

Si asa a si fost. Nu trecusera decat cateva nopti, atunci cand sunete ingrozitoare, asemenea mugetulelor unei turme de salbaticiuni, s-au auzit din intunericul noptii. Tipete infricosatoare si o larma de nedescris rasunau in departari, iar in jurul meu oamenii prinsera a se pregati, in liniste, de lupta. Era ca si cum facusera asta de multe ori inainte de venirea mea. Iar eu trebuia sa ii ajut. Moartea lor ar fi insemnat si moartea mea. Mi-am apucat armele si am alergat degraba catre ridicaturile de piatra. Prin „turnuri”, am alergat cat mai sus ca sa pot intelege ceea ce se intampla si cine erau cei ce ne doreau moartea. Mi-am facut loc cu greu prin multimea aparatorilor si am privit cerul intunecat pana in departari. Parea ca luase foc, atat de multe erau facliile trogloditilor si un fior ca de gheata imi strabatu spatele. Oare aveam sa mai apucam zorii?

Arcurile se incordasera si, cand sagetile si-au luat zborul cu un sunet ascutit prin intunericul noptii, am simtit ca si cum un roi de insecte ucigatoare fusese eliberat catre cei ce traiau in pesteri. Nu vedeam tintele dar, dupa gemetele si strigatele lor de durere, stiam ca loveam cu totii in plin. Nu asta ne bucura insa. Nu moartea catorva salbatici dintr-o mare de ucigasi. Lupta nu era decat la inceput. Bratele imi zvacneau sub forta arcului, insa trebuia sa continui sa trimit sagetile cu varful de piatra, ascutit, catre atacatori. Ajunsesera la intrare si loveau salbatic in portile de lemn ale satului. Nu ar fi durat mult si ele s-ar fi prabusit in fata furiei lor. Am vazut atunci cum barbatii tribului isi pregateau sulitele si topoarele din piatra, gata sa infrunte un pericol ce ii putea trimite pe toti in lumea spiritelor. M-am alaturat lor si, dupa privirile din jurul meu, stiam ca sunt mai mult decat binevenit.

Lemnul portilor a cedat, asa cum ma asteptam, cu un sunet groaznic. Prin intuneric am inceput sa vad siluetele trogloditilor si sa le simt, parca, respiratia grea. Am lovit sec, fara sa privesc. Nu am simtit decat cum corpul urias se inconvoia sub forta armei mele si cum cadea, fara suflare, in colbul drumului. Nicicand nu luasem parte la o lupta impotriva celor ce ne atacau satul de la marginea lacului cel mare. Trecusera si ai mei prin asa ceva. Acum, ca vroiam sau nu, trebuia sa fiu un razboinic asemenea celor din tribul in care ma nascusem. Strigatul meu de lupta paru atat de ingrozitor incat pana si atacatorii intoarsera privirile speriate. Gustul sangelui trezise spiritul vanatorii si al mortii dinlauntrul meu. Nu imi pasa daca as fi cazut. Nu vroiam decat sa iau cu mine, printre umbre, cat mai multi salbatici. Am luptat pana cand toporul s-a frant in carnea si oasele unuia dintre trogloditi. Sulita s-a rupt si ea in altul. Cu bratele, cu dintii si cu voia zeilor am ucis pe multi dintre ei. Ma purtam ca un nebun si nici nu mai simteam loviturile primite. Trebuia sa ucid. Trebuia sa fac asta pana cand soarele ar fi trimis primele raze de lumina. Iar atunci cand zorii au venit, am inteles ca multi dintre ai nostri trecusera, la randul lor, in lumea spiritelor. Dar trupurile celor ce ne atacasera acopereau pietrele si drumurile in numar atat de mare, incat parea ca triburi intregi isi pierdusera viata. Luptaseram toti cu curaj, Luptaseram pentru viata noastra, intr-o inclestare din care nu putea iesi decat un singur invingator. Era, asa cum aveau sa spuna batranii, o lupta cum nu se mai vazuse din vremuri stravechi. Iar numele meu, pe care Ktara il rostise in mijlocul lor, era pomenit acum cu mandrie… „Enchidon, razboinicul!”. Devenisem un razboinic, un aparator al celor slabi…asa cum ma pregatisera cei din tribul parintilor mei inca din copilarie. Simteam ca umbra batranului vraci, din satul meu inghitit de ape, ma privea si ea cu bucurie.

Si mai stiam ca drumul imi era aproape de sfarsit. Trebuia sa mai fac un ultim pas pentru a ajunge in locul in care Ktara prezisese ca voi afla toate raspunsurile pe care le cautam…

Cine imi erau zeii?

Ne-am luat ramas bun cu inima stransa de la cei din tribul de piatra. Ne simtisem de-ai lor si ei ne simtisera ca pe unii de-ai lor. Ne varsasem sangele impreuna si moartea atator oameni ne unise pentru totdeauna. Darurile lor erau atat de multe, incat abia puteam sa le mai ducem. Ne daruisera tot ceea ce ne-ar fi trebuit pentru a ajunge la ultimul taram din calea noastra. Dar lucrurile pe care le aflasem de la ei faceau mai mult decat orice alt dar. In seara de dinaintea plecarii, batranii ne-au chemat, pe mine si pe Ktara, in coliba inteleptilor pentru a ne spune o parte a ceea ce se intamplase cu zeii pe care ii cautam.

Se zice ca, in vremuri stravechi, ei traisera alaturi de oameni si chiar inaintea lor. Ii invatasera arta mestesugurilor, a construirii colibelor din piatra si a cultivarii ierburilor cu seminte miraculoase. Ii invatasera pe oameni sa isi construiasca ambarcatiuni si le lasasera arta imblanzirii animalelor. Nimeni nu stia de unde veneau acesti zei decat, poate, oamenii din locul spre care ne indreptam si in care, zice-se, se aflau cele mai mari lacasuri ale vechilor zeitati.

Tot demult, spuneau batranii, alaturi de zei, pe pamant, se preumblau uriasii. Si ei isi facusera lacasurile lor, sub forma pietrelor uriase, asezate in cercuri, asemenea unor colibe imense neacoperite. Si acesti uriasi intrasera, nu odata, in lupta cu zeii. Au fost multi oameni care i-au urmat, manati de dorinta de a lua bunurile altora, iar inclestarile dintre ei au fost ingrozitoare. La finalul luptelor, uriasii pierisera, dar raul lasat de ei in urma intrase cu mult in inima oamenilor si a trogloditilor. Zeii, scarbiti, isi parasisera lacasurile si se refugiasera in largul marii celei mari, pe o insula, iar de atunci, nimeni nu mai stia nimic despre ei. Poate doar pazitorii ultimului lor lacas, cei catre care ne indreptam si noi…

Am plecat atunci pe un drum fara intoarcere. Stiam, in inima mea, ca voi afla raspunsuri pe care nimeni nu si le inchipuise vreodata. Nu ma mai simteam un salbatic, dar intelegeam cat de mica fusese lumea din care plecasem. Pamantul insemna cu mult mai mult decat vanatoarea si asigurarea hranei celor de un sange cu mine. El avea curand sa isi deschida tainele in fata mea, iar Ktara nu facea decat sa imi confirme simtirile. Au trecut multe nopti si zile in care am calatorit alaturi de femeia-vraci catre marele lacas al zeilor. Alte si alte tinuturi noi se perindau sub pasii nostri si lumi nestiute treceau, una dupa alta, prin fata ochilor nostri. Nisipul incepea sa se intinda dincolo de ierburile inalte si de copacii singuratici din fata noastra. Nimeni nu stiuse sa ne spuna ce se gasea dincolo de nisipuri. Pentru ca nimeni nu ajunsese pana acolo.

Primii care ne-au intampinat au fost niste oameni ciudati, cu trupurile si fetele acoperite de tesaturi. Nu li se vedeau decat ochii si mergeau alaturi de aceleasi animale cu umflaturi pe spate. Spuneau ca ne aflam pe un taram pe care ei il stapanesc inca de la facerea pamantului si ca, atata vreme cat nu suntem ostili, putem calatori in voie. Se aflau vesnic pe drum, dormind in colibe de piele pe care le strangeau in zori pentru a le aseza din nou, in alt loc, la lasarea intunericului. Se aflau mereu in lupta cu trogloditii, cei al caror numar il dusesera pana aproape de disparitie. Ii vanau asemenea salbaticiunilor pana in strafundul pamantului si nu le lasau o clipa de pace. Raul adus de ei pe pamant era prea mare. Si tot oamenii cu fetele acoperite ne-au indrumat catre raul ce mare, datator de viata, la malurile caruia se aflau lacasurile zeilor.

Pe spiritele stramosilor mei, nicicand nu am vazut minune mai mare decat muntii stralucitori ai zeilor! Nimic nu se putea asemana cu ceea ce vedeam. Acestea nu erau lacasuri, ci munti adevarati, ciopliti de mana unui zeu iscusit, pentru ca niciunul dintre oamenii pe care ii cunoscusem vreodata nu stia sa ridice asemenea lacasuri. Munti uriasi, strajuiti de un animal din piatra, acoperiti de straturi luminoase, luceau atat de puternic in bataia soarelui, incat nimeni nu i-ar fi putut privi in timpul zilei. Oameni pasnici locuiau in colibe saracacioase pe marginea raului cel mare, alaturi de lacasurile zeilor, si ei ne-au dus catre vracii lor. Era timpul sa aflu ceea ce cautasem indelung… Ktara le povestise intamplarile prin care trecusem inca de la revarsarea apelor, iar ei o ascultasera cu atentie, fara sa o intrerupa. Le-am daruit imaginea „mamei tuturor creaturilor” si nu mica mi-a fost mirarea atunci cand au recunoscut-o. Abia atunci, cel mai varstnic dintre ei incepu sa vorbeasca. Glasul sau facea ca povestea sa para si mai grava si nu aveam nicio indoiala ca nu ar fi spus adevarul.

Zeii isi parasisera, intr-adevar, locurile in care salasluisera printre oameni. Dar zeii nostri erau, si ei, tot oameni. Nu erau nemuritori desi, in timpuri pe care nimeni nu si le mai aducea aminte, gasisera leacurile tuturor bolilor pamantului. Traiau indelung, stapanind arta vindecarii, a zborului si a altor mestesuguri inca neinvatate de noi. Dar erau si ei oameni. Ca asa a fost o dovedeste faptul ca toti au pierit. Zeii pe care eu ii cautasem atata vreme pierisera pana la unul in ceea ce si eu traisem. Insula lor se scufundase in mare in urma unei cutremurari groaznice a pamantului, dar asta se intamplase cu mult inainte ca parintii parintilor parintilor nostri sa se nasca. Oamenii le vazusera suferinta, dar nu ii putusera ajuta. Insula lor pierise si, odata cu ea, pierisera si toate tainele lor. Ceea ce lovise tribul meu ii ucisese, demult, si pe zeii pe care ii cautam. Tot ceea ce trebuia sa fac acum era sa iert si sa imi ingrop mortii in adancul sufletului.

Am iesit din coliba lor fara sa privesc inapoi. Vedeam femeile cum intindeau acelasi praf alb, obtinut din seminte, pe pietrele incinse de soare. Vedeam barbatii prinzand pestii din rau cu plase uriase facute din tesaturi si cu sulite subtiri si ascutite. Vedeam copiii razand si alergand printre copacii cufructe ciudate, inghiontindu-se si tipand de fericire. Nu, nu acestia erau zeii pe care eu ii cautasem. Zeii cu care eu vroiam sa vorbesc erau mai sus, dar unde?

Nu am simtit cand batranul a pasit in spatele meu. Ma urmarea atent, in liniste, si stia ca in sufletul meu se dadea o lupta neobosita. Mi-a rostit, in graiul meu, incet, fara sa il auda cineva: – Dincolo de nisipuri, catre rasarit, se afla ceea ce cauti tu. Acolo vei gasi raspunsul. Trebuie, insa, sa te duci singur. Femeia-vraci nu te mai poate insoti de acum. Acolo se afla un om la fel de puternic ca si tine. Trebuie sa mergi sa il infrunti si sa il insotesti. Ramai cu bine, Enkidu! Spiritele fie cu tine…

Descopera.ro





Mostenirea lui Ginghis Han

11 09 2014

Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.genghis_khan_by_lun616-d550i3h

Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.

Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.

”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”

Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putinghiut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.

mostenirea lui ginghis han

Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El  a mutat capitala imperială de la Karakorum în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtona Ming.

Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.

Ginghis Han în istoriografia contemporană

Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.

Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.marco polo

O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.

Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.

Revista Historia





Ramses al II-lea ,cel mai mare faraon al Egiptului Antic

3 10 2013
A trait 96 de ani, dintre care 67 i-a petrecut pe tronul Egiptului. A purtat nenumarate razboaie, a ridicat cladiri colosale si a avut nenumarate femei. El a fost Ramses II – cel mai mare faraon al Egiptului Antic.

Cel preaiubit de Ra

Ramses II a urcat pe tronul Egiptului in anul 1279 i.Hr., imediat dupa moartea tatalui sau, Seti I . Era deja un barbat de 29 de ani, indeajuns de intelept ca sa stie ca „pentru a ajunge un mare faraon, trebuie sa fii un razboinic curajos, un constructor maret, un scrib educat si un preot pios”, cum nota el insusi pe un papirus. Pana sa devina un astfel de conducator, Ramses avea insa de rezolvat o grava problema de legitimitate: mama sa, Tuya, nu avea sange regal, fiind o simpla concubina din harem. (Mai tarziu, Ramses o va descrie, denaturand adevarul, drept sotie a lui Seti si regina). Pentru a compensa acest neajuns, tanarul si-a construit reputatia unei fiinte extraordinare, care urma sa aiba un destin divin. Acest deziderat existential si dragostea obsedanta pentru sotia sa, Nefertari, au fost cele doua coordonate majore care i-au marcat lunga viata.

Imediat dupa accederea la tron, Ramses II a intemeiat o noua capitala – langa Avaris, palatul de vara al tatalui sau -, pe care a numit-o Pi Ramesses Aa-nakhtu (Casa lui Ramses, cel prea iubit de Amun si coplesit de victorii). Aceasta alegere a fost facuta in primul rand din ratiuni politice si militare: la Avaris se afla un oras-garnizona in care, pe timp de pace, stationa cea mai mare parte a armatei. Spre deosebire de alti faraoni, pe campul de lupta Ramses si-a asumat calitatea de conducator suprem, astfel ca, de fiecare data cand asirienii, nubienii, libienii sau hititii amenintau granitele imperiului, pleca la razboi in fruntea supusilor sai.

Asa s-a intamplat si in celebra (si controversata) batalie de la Kadesh, impotriva ostilor lui Muwattalish, capetenia hititilor. Potrivit iconografiei oficiale, Ramses ar fi repurtat o victorie zdrobitoare asupra dusmanilor sai traditionali. Razboiul a fost evocat pe peretii a peste zece temple – printre care Karnak, Abu Simbel si Ramesseum -, unde faraonul este descris sau infatisat ucigand mii de hititi si omorandu-l pe regele acestora. Ceea ce este, evident, propaganda oficiala, din moment ce Ramses insusi a fost, cativa ani mai tarziu, primul conducator din istorie care a conceput si semnat un tratat de pace, primul tratat de pace din istoria cunoscuta. Celalalt semnatar era insusi… regele hititilor.

Cel mai probabil, batalia de la Kadesh s-a incheiat cu un armistitiu, cele doua armate decimandu-se reciproc. Se banuieste ca, spre sfarsitul domniei lui Ramses, tratatul a jucat si rol de alianta, faraonul insurandu-se si cu trei fiice si doua nepoate ale regelui Muwattalish.

Desi si-a exagerat realizarile, Ramses a fost totusi cel mai mare faraon egiptean – ca inaltime (196 cm), ca durata a domniei (67 de ani), dar mai ales ca realizari. Pe timpul domniei sale, imperiul egiptean a atins apogeul, incorporand Libia, Egiptul, Sudanul, Iordania, o mare parte din Arabia Saudita, Irakul, Siria si o buna parte a Turciei din zilele noastre. Acest imens teritoriu a fost guvernat de Ramses in traditia vechilor faraoni. „Alesul si egalul lui Ra” nu statea niciodata prea mult timp intr-un loc. Se plimba neincetat pe pamanturile sale, facandu-si aparitia pe nepusa masa la evenimente marunte (ca de pilda nunta unui muncitor) sau importante (ca ridicarea unui templu) de pe intregul teritoriu al imperiului si reamintind supusilor sai ca, indiferent cat de departe traiesc de capitala, nimic nu se intampla in tara Egiptului fara stirea si voia lui.

Prosperitatea indiscutabila a populatiei, victoriile care au facut din Egipt cel mai mare imperiu al momentului, monumentalele constructii ridicate – toate acestea, dublate de propaganda, au facut ca spre sfarsitul vietii Ramses cel Mare sa fie privit ca un zeu.

Exodul

exodul evreilor lui Moise

Pana nu demult, Ramses cel Mare era identificat cu faraonul biblic care i-a persecutat pe evrei. Ipoteza se baza pe faptul ca in Biblie este mentionat episodul construirii capitalei lui Ramses II cu robi proveniti din aceasta semintie. Totusi, cercetatorii contemporani au stabilit ca domnia lui Ramses II a acoperit doar perioada captivitatii evreilor.

Unii autori moderni il identifica pe faraonul din timpul exodului cu fiul si succesorul lui Ramses II, Meneptah, iar altii cu Ahmose (Amosis) I, intemeietorul celei de-a 18-a dinastii. Fuga evreilor din Egipt nu este confirmata insa de nici o sursa egipteana; in plus, nici un faraon nu a murit inecat impreuna cu armata sa.

Nevestele Faraonului

Ramses cel Mare a avut 200 de neveste si concubine, femei care i-au zamislit 96 de fii si 60 de fiice. Dintre numeroasele sale consoarte, patru au jucat roluri importante in viata lui.

Nefertari

A fost prima sotie a faraonului, favorita acestuia si regina. Ramses a luat-o de soata (desi ii era sora vitrega) pe vremea cand aveau amandoi 15 ani, iar Nefertari l-a adus pe lume pe Amun-her-khepseshef, primul lor nascut, caruia i-au urmat trei baieti si doua fete. Frumusetea lui Nefertari era renumita, faraonul notand intr-un papirus: „Pentru ea rasare Soarele. Este cea mai frumoasa femeie de pe Pamant.” Se pare ca Nefertari a guvernat imperiul alaturi de sotul ei. In cinstea sa, Ramses a ridicat marele templu Hathor de la Abu Simbel. In plus, mormantul lui Nefertari este cel mai frumos din Valea Reginelor.

Istnofret

Dupa moartea lui Nefertari, survenita in cel de-al 25-lea an de domnie a lui Ramses, Istnofret a fost incoronata regina – pozitie din care a jucat un rol crucial la curtea faraonului, administrand practic nordul imperiului. Istnofret (sau Isisnofret) i-a nascut lui Ramses cei mai importanti fii: Meneptah, succesorul faraonului, si Khamwese, Marele Preot al templului Ptah de la Memphis. Mormantul ei nu a fost descoperit pana astazi.

Bent’anta


A devenit concubina si apoi nevasta a tatalui ei dupa moartea mamei sale, Istnofret. Foarte curios, numele ei nu este egiptean, ci sirian, si se talmaceste prin Fiica a lui Anath (o zeitate pagana pentru egipteni). Cea mai cunoscuta reprezentare a Bent’antei este statuia din curtea principala a templului Karnak. Bent’anta fost inmormantata in Valea Reginelor, cu toate onorurile cuvenite unei suverane.

Merit-Amun

Dupa moartea lui Nefertari, Ramses a luat-o de nevasta si pe cea mai in varsta dintre fiicele sale, Merit-amun, care se spune ca ii semana la infatisare lui Nefertari. Aparent, unicul merit al printesei a fost aceasta asemanare cu mama sa (prin urmare, era de-o frumusete uimitoare). A detinut titlurile de Superioara si Maestra Haremului lui Amun-Ra, Fiica cu Fata Splendida si Fragezimea Curtii.

Constructiile Faraonului

Pe parcursul lungii sale domnii, Ramses II a ridicat numeroase edificii – temple, palate, statui gigantice, gradini. O parte dintre acestea s-au pierdut, insa cele mai importante sunt si astazi in picioare.

Templele de la Abu Simbel

Cele doua temple inrudite de la Abu Simbel, descoperite intamplator de J.L. Burckhardt in 1813, sunt considerate nu doar niste monumente magnifice ale Egiptului Antic, ci si adevarate comori ale patrimoniului mondial. Re-Harakhte a fost dedicat principalilor trei zei din panteonul egiptean, iar Hathor – sotiei favorite a lui Ramses, Nefertari. Primul templu are 32 de metri inaltime si 38 latime, iar fatada ii este decorata cu patru statui inalte de 20 de metri, care ii reprezinta pe Ptah, Re-Harakhte, Amun-Ra si pe Ramses II insusi. Templul Hathor are aceleasi coordonate, numai ca cele patru statui ii infatiseaza pe Amon-Ra, pe soata sa Hathor, pe Ramses II si pe Nefertari. Atat in statuile din acest templu, cat si in celelalte reprezentari (statui sau picturi) ale cuplului faraonic, Ramses II si Nefertari au aceeasi inaltime – fapt unic in toata arta egipteana antica (faraonii obisnuiau sa-si infatiseze sotiile cu doua-trei capete mai scunde decat ei). Aceasta este o dovada in plus a iubirii patimase pe care Ramses i-a purtat-o primei sale sotii.

Sala Coloanelor de la Karnak

Karnak este cel mai mare complex religios construit vreodata si reprezinta chintesenta geniului a 13 generatii de arhitecti egipteni. Compus din 3 temple uriase, 10 temple de dimensiuni mai modeste, numeroase asezaminte si gradini, Ipet-isut (numele antic al complexului, insemnand Cel mai sacru loc din lume) se intindea pe o suprafata de 100 de hectare. Contributia lui Ramses II la Ipet-isut (in mare parte construit dupa ce faraonul a ajuns la tron) este semnificativa: al doilea pilon al Marelui Templu al lui Ra, hala templului lui Abydos si celebra Sala a Coloanelor.

Colosul Ramses

Este o enorma statuie de calcar, inalta de 10 metri. In 1820, cand a fost descoperit de catre italianul Giovanni Caviglia, colosul era deja deteliorat, nemaiavand maini si picioare, dar se crede ca in momentul in care a fost construit, avea cel putin 30 de metri inaltime. Cel mai probabil, statuia era amplasata langa templul Ptah.

Ramesseum

Ramses II si-a construit fabulosul templu mortuar langa mormantul tatalui sau, Seti I. Din nefericire, arhitectii nu au luat prea bine in calcul locatia asezamantului: aflat prea aproape de Nil, templul a platit tribut apelor, doar cateva colonade pastrandu-se pana astazi din ceea ce se banuieste a fi fost cel mai mare si mai fastuos mausoleu al tuturor timpurilor.

1881: Mumiile regale de la Deir El-Bahri

„Membrii familiei Abd el-Rassoul au trait la vest de Theba, in apropiere de Valea Regilor, din cele mai vechi timpuri. Se spune ca, in vechime, stramosii lor au fost muncitori, preoti si hoti – oameni care au sapat, au pictat si au jefuit mormintele regale. Potrivit legendei, intr-o zi de vara a anului 1871, Ahmed el-Rassoul isi pastorea caprele pe pietroasele dealurile thebane, cand unul dintre animalele sale a luat-o la fuga.

Urmarindu-l, Ahmed a dat peste o crapatura ingusta in pamant, care ducea spre o catacomba. Barbatul a coborat cei treizeci de metri ai haului cu ajutorul unei funii si a gasit un coridor ticsit cu sicrie si comori. Scotocind prin cripte, Ahmed a realizat ca tocmai descoperise locul de veci al mai multor faraoni importanti din Noul Regat, ale caror mumii fusesera deshumate din mormintele lor originale situate in Valea Regilor de catre preotii celei de’a 21-a dinastii si reingropate in aceast loc indepartat din ratiuni de securitate.

Foarte precauti, Ahmed si ai sai au intrat in catacomba de numai trei ori in urmatorii zece ani. Totusi, de fiecare data, ei au scos de acolo artefacte fabuloase, pe care le-au varsat pe piata internationala de antichitati. Insa, odata ajunse pe piata, diversele obiecte cu inscrisuri regale nu le puteau ramane necunoscute egiptologilor de buna-credinta pentru prea mult timp.

In 1881, douasprezece sculpturi in lemn, vandute la Paris, au atras atentia lui Gascon Maspero, directorul de atunci al Serviciului de Antichitati din Egipt. In acelasi an, Maspero a inceput o ampla investigatie pentru a afla originea lor. Astfel a ajuns la Theba si a dat peste familia el-Rassoul. Ahmed a fost prins si bagat pentru cateva luni la inchisoare, insa, in ciuda faptului ca a fost interogat (si probabil torturat), el a refuzat sa dezvaluie locatia mormantului. In lipsa de probe, barbatul a fost eliberat si, odata ajuns acasa, a cerut familiei 70% din comoara drept recompensa pentru tacerea sa. Familia i-a refuzat cererea, iar fratele sau, Mahommed, temandu-se ca Ahmed ii va trada, s-a dus la politie si a dezvaluit unde se afla catacomba secreta.

Serviciul de Antichitati a descins imediat acolo, excavarile fiind conduse de doi egiptologi de renume mondial, Emile Brugsch si Ahmed Kamal. Mumiile si comorile care se mai aflau in mormant au fost inregistrate, extrase si incarcate pe un vapor cu directia Cairo. Cand vasul a ajuns in capitala egipteana, ofiterul vamal, nestiind cum sa clasifice mumiile regale, le-a trecut in registru ca „peste uscat si sarat”. Printre mumiile respective, se aflau si cele a doi dintre marii faraoni pe care i-a avut Egiptul: Seti I si fiul sau, Ramses II . In prezent, cei doi se odihnesc intr-o camera speciala a Muzeului de Antichitati din Cairo.”

descopera.ro





Scrieri necunoscute

28 06 2013

Scrisul este considerat si astazi drept una dintre cele mai mari inventii ale umanitatii. Poate cea mai mare. Fara scris nu ar fi existat cunoastere, insemnari istorice sau stiinta. Nu mai vorbim de carti, jurnale si internetul de azi. Fara scris, omenirea ar fi trait probabil inca in epoca de piatra. Mii sau zeci de mii de limbi si dialecte au ajuns sa fie scrise pe piele, os, lut sau hartie ducand specia umana spre ceea ce este azi, dar din acestea au supravietuit doar cateva. La fel de putine au ajuns sa fie descifrate in timp. Misterul din spatele vechilor scrieri persista inca iar descifrarea lor echivaleaza cu o adevarata fereastra spre un trecut despre care nu stim inca nimic.

Prima scriere a lumii a aparut in urma cu aproape sase milenii si este cunoscuta sub numele de scrierea cuneiforma sumeriana. Egiptul a inventat sistemul hieroglifelor la scurt timp dupa aceea, ulterior scrierea dezvoltandu-se separat in China, Europa si America Centrala. A fost ca si cum scrisul s-a aflat in genele noastre, el aparand cam in aceeasi perioada de timp in toate colturile planetei. Unele limbaje scrise au evoluat si au supravietuit timpului, asa cum este cel pe care il cititi chiar acum. Cele mai multe insa au disparut, luand cu ele secretele a sute de generatii de oameni. Ramasite ale lor le putem vedea si astazi, dar oare ce ne spun ele?

Atunci cand hieroglifele egiptene au fost descifrate, mai precis in anul 1823, istoria cunoscuta a lumii s-a extins cu peste 2000 de ani si ne-a permis tuturor sa citim cuvintele lui Ramses cel Mare sau ale celorlalti monarhi ai Egiptului Antic. Descifrarea glifelor mayase in secolul XX a dus la descoperirea unei lumi contemporane cu Imperiul Roman si cel putin fel de impunatoare ca acesta, alimentand si mai mult curiozitatea celor care inca asteapta talmacirea unor scrieri necunoscute.Cat de dificil este insa sa descifrezi o astfel de scriere?

Lingvistii sustin ca exista doua cerinte majore, fara de care talmacirea unor texte necunoscute este aproape imposibila. Prima este cea a existentei de suficient material scris care sa poata fi analizat. Si cea de a doua, cea a corelarii inscriptiilor nedescifrate cu un limbaj cunoscut. Astfel, sustin cercetatorii in domeniu, putem clasifica scrierile necunoscute in trei mari categorii:

scriere necunoscuta intr-un limbaj cunoscut

scriere cunoscuta intr-un limbaj necunoscut

scriere necunoscuta intr-un limbaj necunoscut

Daca in cazul primelor doua categorii exista sanse destul de mari ca ele sa fie talmacite – desi aceasta operatiune poate dura chiar si zeci de ani – , in cazul celei de a treia categorii, sansele de reusita sunt aproape nule, fapt care insa nu ii impiedica pe lingvisti sa incerce. In fond, o performanta de acest gen aduce, pe langa uriasul aport pentru stiinta, un bilet sigur catre istorie si catre nemurire pentru orice cercetator. In aceasta ordine de idei, va invit sa analizam impreuna opt dintre cele mai misterioase si mai incitante provocari ale lingvistilor din zilele noastre.

1.Scrierea etrusca (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

Pentru cei pasionati de stiinta limbilor moarte, etrusca reprezinta poate cea mai frustranta dintre provocari. Si asta pentru ca a descifra etrusca este ca si cum ai incerca sa deslusesti de la zero o limba moderna, citind doar inscriptiile de pe pietrele funerare. Scrierea etrusca este realizata in vechiul alfabet grecesc, dar sensul cuvintelor, cu mici exceptii, reprezinta o mare enigma. Astfel, daca inscrisurile etrusce pot fi citite, nimeni nu are habar de ceea ce vor ele sa spuna. Exceptie fac doar cateva substantive proprii ce denumesc localitati sau personalitati deja cunoscute.

Etruscii au fost un popor preistoric, cu origini inca larg dezbatute de istorici, care s-au dezvoltat in nordul peninsulei italice si care au fost absorbiti de Imperiul Roman in secolul I i.Hr. Este clar astazi ca acesti oameni erau literati, lasand in urma mii de texte scrise. La fel de evident este si faptul ca ei au imprumutat literele vechiului alfabet grecesc de la colonistii eleni care isi fac aparitia in nordul Italiei acelor vremuri in jurul anului 775 i.Hr. Dar daca etruscii au imprumutat literele de la eleni, limbajul in care le-au folosit ramane nedescifrat. Asta si pentru ca etruscii scriau de la dreapta la stanga, opus fata de scrierea grecilor.

Lingvistii europeni au incercat vreme de peste un secol sa gaseasca un corespondent al limbii etrusce in limbile moderne, inclusiv in basca. Totusi, incercarile lor au fost sortite esecului. Etrusca este clar o limba non-indo-europeana si este privita ca un idiom izolat, asa cum este limba bascilor din nordul Spaniei. Singurele realizari ale cercetatorilor au fost reprezentate de descifrarea catorva cuvinte, in special nume proprii (Ruma – Roma, Clevsina – numele unei cetati etrusce, Fufluns – Dionisos). Pe langa acestea, au mai fost identificate circa 250 de cuvinte (vezi cazul termenilor ci – trei, avil – ani), desi disputele asupra corectitudinii acestor speculatii sunt inca departe de a fi finalizate.



2. Scrierea meroitica (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

In primul mileniu inainte de Hristos, pe teritoriul Sudanului de azi, se dezvoltase o civilizatie infloritoare. Biblia vobeste despre Regatul Kus, in timp ce oamenii de stiinta mentioneaza Civilizatia Kusita (sau Meroitica, dupa numele capitalei Meroe), una dintre cele mai mari puteri ale acelor vremuri in Africa sub-sahariana. Kusitii au reusit chiar sa cucereasca in 712 i.Hr. Egiptul marilor faraoni, dand nastere celei de a 25-a dinastii, Dinastia faraonilor negri. 70 de ani au condus acestia destinele Egiptului, pana in anul 656 i.Hr., atunci cand conflictul cu asirienii ii silea sa se intoarca in tara lor de origine.

Hieroglifele meroitice dateaza in special din perioada care a urmat acestei infrangeri. Faraonii kusiti foloseau hieroglifele egiptene dar, incepand cu secolul al III-lea i.Hr., apar primele semne ale unei scrieri noi, scrierea meroitica. La fel ca si in Egipt, existau, de fapt, doua tipuri de scriere: cea oficiala, hieroglifica, folosita pe monumente, si scrierea cursiva, de zi cu zi. Pana in prezent au fost descifrate toate cele 23 de caractere care formau aceasta scriere antica, un veritabil alfabet asemanator celor moderne. Cel care a dus la aceasta performanta a fost egiptologul britanic, Francis Llewellyn Griffith, in anul 1911. El reusea la acea data descifrarea foneticii ambelor tipuri de scriere, folosind un artefact pe care erau reprezentate atat hieroglife egiptene cat si caractere meroitice.

La fel ca si scrierea etrusca, cea meroitica poate fi citita. Frustrant este insa faptul ca lingvistii nu au nici cea mai mica idee despre ceea ce spun scrierile kusite, si asta pentru ca meroitica este o limba total necunoscuta. Pot fi recunoscute cateva nume proprii, la fel ci si cativa termeni comuni (tenke – vest, ato – apa), dar asta e tot. In ciuda eforturilor din ultimul secol si a previziunilor lui Griffith, nu s-a identificat nicio limba africana care sa isi gaseasca un corespondent in vechea meroitica.

3.Scrierile olmeca, zapoteca si istmica
(scrierea olmeca – scriere necunoscuta/limbaj necunoscut;
scrierea zapoteca – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut;
scrierea istmica – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Se stie astazi ca civilizatia maya, care a inflorit in America Centrala intre secolele III – VIII d.Hr., era una extrem de avansata si, implicit, literata. In fond, scrierea maiasa a fost descifrata in secolul XX, mai precis in anul 1952, de catre lingvistul rus Yuri Knorosov, scotand la iveala marturii ale existentei unui imperiu ce rivaliza din toate punctele de vedere cu Roma antica. Cu toate acestea, originile scrisului in Lumea Noua sunt cu mult, mult mai vechi si mai misterioase. Trei dintre ele atrag in mod deosebit atentia lingvistilor, cat despre ceea ce ne pot spune ele, nu putem decat sa speculam.

Probabil cea mai veche scriere central-americana, despre care avem informatii certe, este cea olmeca. Putine lucruri se stiu astazi despre civilizatia olmeca ce inflorea in urma cu aproape trei milenii si jumatate pe teritoriul de astazi al Mexicului (statele Veracruz si Tobasco). Cert este ca in cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizatie din Mezoamerica. In fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizatii Azteca si Maia si, mai mult, pot fi considerati parintii culturali ai acestora. Oamenii de stiinta au fost convinsi ca olmecii nu cunoasteau scrierea, asta pana in 1990, atunci cand arheologii scoteau la lumina un artefact pe care se aflau 62 de caractere olmece. Era dovada de netagaduit a unei scrieri antice pierdute. Fara descoperirea altor inscrisuri, nu exista insa nicio sansa de descifrare a acestui alfabet din negura timpului.

Civilizatia zapoteca, dezvoltata in regiunea Oaxaca inca din urma cu 2500 de ani, a avut, categoric, un sistem de scriere propriu. In sprijinul acestei afirmatii vin cele peste 1200 de artefacte pline de inscrisuri descoperite pana in prezent. Scrierile dateaza din perioada anilor 600 – 400 i. Hr., iar specialistii care au analizat calendarul zapotecilor, au ajuns la concluzia ca acesta se afla la baza impresionantului calendar mayas. Chiar daca mai exista vorbitori ai acestei limbi, descifrarea glifelor zapotecilor s-a dovedit cu mult mai dificila decat se asteptase cineva.

Ultima si poate cea mai controversata dintre scrierile mezoamericane este cea istmica. Unii savanti au numit-o epi-olmeca, desi dezbaterile asupra originii sale sunt inca foarte controversate. Dovezi ale existentei sale au aparut pentru prima data in anul 1992. Atunci, o statueta de jad, reprezentand un barbat imbracat ca o rata, acoperit cu circa 70 de simboluri necunoscute, era scoasa la lumina intr-un sit olmec. Statuia, botezata Tuxtla, a fost transportat la Institutul Smithsonian din Washington DC si, pana in 1986, a ramas singura dovada a acestei scrieri misterioase. In 1986 insa, mai multi pescari mexicani au scos din apa unui rau o placa uriasa de bazalt, cu o greutate de circa 4 tone, acoperita in intregime cu inscriptii in aceeasi scriere istmica. Artefactele dateaza din secolul II d. Hr., iar limbajul in care au fost scrise este probabil cel al nativilor din regiunea Tehuantepec. Cu toate acestea, cele doua texte sunt considerate insuficiente pentru a putea duce la descifrarea scrierii istmice.

4. Scrierea minoica (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

In anul 1900, reputatul arheolog britanic, Arthur Evans, descoperea la Knossos, in Creta, nu una ci doua scrieri necunoscute, apartinand vechii civilizatii minoice. Ambele erau redate pe placute de lut, si au fost numite: Scrierea Liniara A si Scrierea Liniara B. Ultima a fost descifrata in anul 1952 de catre arhitectul britanic Michael Ventris, ceea ce aducea in fata lumii cea mai veche scriere cunoscuta din Europa. Celalalt tip de scriere, Liniar A, a ramas, insa, nedescifrat pana astazi.

Scrierea Liniara B dateaza din anul 1450 i.Hr. Este o forma arhaica a limbii grecesti vorbita de grecii care cucereau Creta in acea perioada. Cealalta scriere, Liniara A, este cu mult mai veche si dateaza din secolul al XVIII-lea i.Hr. Este vorba de inscrisuri in limba minoana si reprezinta, de fapt, singura urma palpabila a culturii acestei misterioase civilizatii. Astazi exista circa 1500 de texte in minoana, majoritatea descoperite in Creta si alte parti ale Greciei, Turcia si chiar Israel. Cele mai multe dintre ele sunt, insa, scurte sau puternic afectate de trecerea timpului.

Simbolurile celor doua scrieri seamana izbitor, dar asta nu inseamna ca ele reprezinta acelasi lucru, pentru simplul motiv ca limba greaca si cea minoana erau diferite. Lingvistii pot citi Scrierea Liniara A folosind simbolurile din Liniara B dar nu pot fi siguri ca toate cuvintele sunt exprimate corect. Chiar si printr-un asemenea exercitiu, este evident ca sunetele sunt altele decat cele din limba greaca.

5.Rongo-Rongo (scriere necunoscuta/limbaj probabil cunoscut)

Insula Pastelui a fost de secole un loc al misterelor, iar scrierea vechilor locuitori ai insulei, rongo-rongo, nu putea face exceptie de la aceasta regula. Nimeni nu stie cand a aparut, desi legendele spun ca ea ar fi fost adusa cu barcile de primii oameni care au calcat tarmul Insulei Pastelui. Atunci cand olandezii au descoperit insula, in 1722, nu au descoperit nicio urma a acestei scrieri. Nici 48 de ani mai tarziu, in 1770, atunci cand spaniolii au incheiat primele tratate cu bastinasii, acestia din urma „au semnat” tratatele, dar scrierea lor nu semana deloc cu rongo-rongo. Nici capitanul James Cook, care a acostat pe Insula Pastelui in 1774, nu o mentioneaza. Primele relatari despre misterioasele inscrisuri apar in 1864, atunci cand un misionar francez nota descoperirea unei scrieri a carei stiinta a disparut in timp.In ciuda eforturilor episcopului de Tahiti, in 1870, nu s-a descoperit nici un localnic care sa o poata citi sau interpreta.

Lingvistii au descoperit asemanari intre simbolurile rongo-rongo si cele din scrierea vechii civilizatii a Indusului, dar o apropiere cat de mica intre ele doua este total exclusa. Un singur lucru se stie cu certitudine despre rongo-rongo, si acela este modul in care trebuie citit un inscris in aceasta limba. Cititorul incepe citirea textului din partea stanga, jos, a tablitei. Simbolurile sunt urmarite de la stanga la dreapta, pana la capatul randului. Apoi, tablita este intoarsa la 180 de grade, iar textul continua cu randul imediat urmator, tot de la stanga la dreapta. Ajuns din nou la capat, cititorul este nevoit sa intoarca din nou tablita la 180 de grade, operatiune care se repeta pana la finalizarea textului.

6. Scrierea civilizatiei Indusului (scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Stravechea civilizatie a Indusului s-a dezvoltat acum circa 5 milenii si jumatate intr-o zona in care regasim astazi o mare parte din Pakistan si din nord-vestul Indiei. Este o civilizatie invaluita in mister, cu atat mai mult cu cat nivelul sau de dezvoltare rivaliza si poate chiar intrecea culturile mesopotamiana si egipteana cu care a fost contemporana. Apogeul l-a atins acum circa 4500-3900 de ani, pentru ca incepand cu anul 1700 i.Hr, impunatoarele sale orase sa fie parasite in mod ciudat. Scrierea lasata in urma de acesti oameni este si ea o mica piesa din puzzle-ul misterului ce inconjoara civilizatia Indusului.

Astazi exista circa 5000 de inscrisuri in aceasta limba, cele mai multe dintre ele fiind descoperite pe peretii caselor sau, mai bine spus, ai ruinelor fostelor orase. Inscrisurile nu au mai mult de cinci simboluri, desi cel mai lung are 20 de semne. Un simbol care apare cu precadere este cel care reprezinta un animal mitologic, asemanator unicornului. Limba civilizatiei Indusului a murit probabil, odata cu locuitorii ei, desi se speculeaza ca ea si-ar putea gasi un corespondent in limbajele dravidiene care inca sunt vorbite in sudul Indiei. Daca aceasta ipoteza este corecta, ar fi posibil pentru lingvisti sa gaseasca asemanari intre scrierea civilizatiei Indusului si vechea forma de Tamil, idiom dravidian vorbit inca in India.

Spre exemplu, un alt simbol des intalnit este pestele. In vechiul Tamil, „peste” se pronunta „min”. Dar „min” are si un alt inteles, acela de „stea” sau „planeta”. In aceasta situatie, pestele poate deveni o imagine care sa desemneze un corp astral – la fel cum ai folosi o pictograma. Interesant este faptul ca, pana in prezent, au aparut peste 100 de variante ale descifrarii acestei scrieri. Nici una nu a fost confirmata de specialisti.

7. Proto-Elamita (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

Proto-Elamita este cea mai veche scriere nedescifrata a omenirii – asta daca presupunem ca simbolurile din care este alcatuita reprezinta intr-adevar o scriere completa. A fost folosita acum peste 5 milenii in Elam, numele biblic al zonei vestice din Iran. Este o scriere aproape la fel de varstnica precum cea cuneiforma sumeriana, iar despre cei care au inventat-o se stiu la fel de putine lucruri pe cat se stiu despre scriere insasi. Aceste inscrisuri au precedat o alta scriere partial descifrata, Elamita Liniara, folosita in aceeasi regiune circa 750 de ani mai tarziu. La randul ei, Elamita Liniara a fost urmata de o alta scriere, una cuneiforma, folosita incepand cu secolul al XIII-lea i.Hr. Aceasta din urma este singura dintre cele trei scrieri descifrata complet.

Exista astfel trei tipuri de inscrisuri elamite, fiecare separate de aproximativ 800 de ani. Din nefericire nu exista nicio sursa care sa permita crearea unei legaturi intre ele. Apropierea dintre Proto-Elamita si Elamita Liniara este iarasi una controversata. Atunci cand primele marturii arheologice ale Proto-Elamitei au fost scoase la lumina in secolul XX, specialistii au fost convinsi ca este vorba de doua scrieri ce au la baza acelasi limbaj. Nu exista insa nicio dovada care sa sustina o atare afirmatie sau, mai mult, o legatura intre oamenii care au folosit cele doua sisteme. Proto-Elamita a fost studiata asiduu, dar intelesul simbolurilor a ramas inca un mister.

8.Discul Phaistos (scriere necunoscuta/limbaj necunoscut)

De la descoperirea sa in Creta, in anul 1908, discul Phaistos si-a castigat celebritatea in lumea oamenilor de stiinta, nu atat pentru mesajul pe care l-ar putea contine cat, mai ales, datorita suspiciunilor care vizeaza direct autenticitatea sa. In fapt, multi lingvisti il numesc Omul din Piltdown al vechilor scrieri, aluzie la faptul ca nu ar fi decat un fals extrem de bine realizat. De aceea, putini au fost cei care au incercat sa descifreze mesajul simbolurilor sale. Discul, cu un diametru de circa 15 centimetri, este alcatuit din lut ars si este acoperit cu 241-242 de simboluri (unul dintre ele pare sters), formate la randul lor din 45 de gravuri. Este tot ceea ce se poate spune despre acest artefact, fara teama de a depasi limitele stiintei.

Suspiciunile pleaca de la faptul ca discul, descoperit intr-un sit din secolul XVIII i.Hr., prezinta o scriere ce nu are corespondent printre vechile scrieri grecesti. Atunci, de ce nu s-au descoperit si alte inscrisuri care sa sustina ipoteza existentei unei civilizatii inca necunoscute? De ce simbolurile sunt unice in lumea elena? O teorie sustine ca discul a fi fost adus din Anatolia, si asta pentru ca unul dintre simboluri se regaseste pe o piatra funerara antica din aceasta zona. Daca totul ar fi adevarat pana la aceasta afirmatie, este posibil sa avem in fata dovada unei limbi non-grecesti?

Din pacate, lingvistii care au o reputatie de aparat evita sa discute despre discul Phaistos. Cel putin pana cand un alt inscris asemanator va fi gasit. Aventura descifrarii scrierilor necunoscute este la inceput ….





Terente ,regele baltilor

4 06 2013

În zona Insulei Mici a Brăilei, turiştii pot vizita şi acum locurile în care se presupune că se ascundea Terente, supranumit Regele Bălţilor, un bandit lipovean care fura şi ucidea fără milă, viola şi dădea fiori şi celui mai rău poliţist.

SONY DSC

Pe numele său real Vasili Ştefan, născut în 1895, pe Canalul Cravia, în Carcaliu, din Balta Brăilei, decedat pe 4 iunie 1927, a fost unul dintre cei mai de temut bandiţi români. Cunoscut în zilele noastre mai degrabă ca românul cu cel mai mare penis, Vasili a trăit ca nelegiut după vârsta de 20 de ani, fiind înrăit de două relaţii distruse.
Bun cunoscător al Bălţii Brăilei, Terente s-a îmbogăţit din tâlhării, atacând singur sau făcându-şi bandă de tâlhari. A fost încătuşat, dar a evadat în mai multe rânduri, iar pe capul lui au fost puse, în timp, zeci de rămăşaguri şi premii.

În ciuda grozăviilor pe care le comitea, a câştigat simpatia poporului, fiind considerat un haiduc al vremii şi un amant sălbatic, fiind căutat de femeile din toate stările sociale. Informaţiile despre el apar în scriptele Arhivelor Naţionale de la Brăila.

În 1924 a comis mai multe tâlhării, a atacat bogaţii şi a violat mai multe virgine. Autorităţile au instituit, atunci, un premiu pe capul lui. Pentru a scăpa de moarte a traversat, până în 1927, Bulgaria, Serbia şi Grecia. La finele anului s-a întors în satul natal unde a batjocorit familia preotului, ceea ce a stârnit furia foştilor săi complici, aceştia contribuind la capturarea lui.

 

Arhivele brăilene păstrează şi acum acte ce dovedesc implicarea serviciilor secrete, a grănicerilor, a jandarmilor şi a poliţiştilor în prinderea lipoveanului din Balta Brăilei. Documentele vremii atestă faptul că banditul a atacat chiar şi postul de jandarmi, primăria şi cele trei cârciuni din Carcaliu, satul natal, iar în 1924, a ucis doi oameni şi a golit casa de bani din localitate. Disperaţi, tulcenii au cerut ajutor brăilenilor.

Din om în om s-a dus vestea că Terente s-a strecurat prin blocada de oameni ai legii, cu lotca, călătorind numai noaptea, în susul Dunării. Localnicii povesteau cum Terente ar fi jefuit bogaţii dând prada celor sărmani. A jefuit două şlepuri în apropiere de Olteniţa, îşi împrospăta merindele şi chiar primea ajutor de la localnici. Anul trecut, un bunic din Insulă ne povestea că, fiind copil, mergea cu tatăl său cu barca în baltă şi-i lăsa din loc în loc mâncare lui Terente. Numele său a făcut rapid înconjurul lumii.
Între cele două războaie mondiale era cunoscut chiar şi la Paris, fiind transformat de presă dintr-un bandit, într-un voievod al stufărişurilor, care se pricepea şi la haiducie şi la amor.

Povestea lui a apărut în „Cuvântul”, „Curentul” din Brăila, „Universul”, „Dimineaţa”, dar şi în „Daily News”, „Daily Express” şi „Corriere della Sera”.
Siguranţa Statului, Prefectura Poliţiei, Comandamentul Grănicerilor şi al Jandarmeriei, Pescăriile erau implicate în capturarea lui.
Penisul lui Terente şi capul acestuia au fost tăiate şi duse la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” la Bucureşti, fiind păstrate în formol mai bine de 80 de ani.

Groaza de Terente a făcut ca la 25 iulie 1924, prim-procurorul Brăilei să-I propună prefectului ca recompensa de 50.000 de lei, pusă pe capul acestuia, să fie depusă la o bancă, în contul celui care-l va preda, ca să se cunoască numele „trădătorului”.

 Pe urmele lui Terente

Iată ce spun documentele vremii: dosarul Prefecturii Brăila, Capitolul «indivizi urmăriţi, izgoniţi sau expulzaţi din ţară – comunişti şi spioni», din anul 1924. La un moment dat, se cereau Grănicerilor vase pentru căutarea banditului «care terorizează lumea, omorând şi jefuind persoanele ce le prind». În aceeaşi perioadă, autorităţile din Tulcea solicitau ajutor celor din Brăila, inclusiv Brigăzii de Siguranţă”, ne-a precizat Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor brăilene.

Potrivit telegramei tulcenilor, în noaptea de 13/14 iulie 1924, banda lui Terente a atacat Postul de Jandarmi Carcaliu, l-a ucis pe şeful de post, plutonierul Bursuc, şi pe un localnic, Cazacenco. Bandiţii au devastat şi jefuit Primăria şi cele trei cârciuni din localitate, rănindu-l, totodată, grav pe un funcţionar „care refuzase să le predea casa de bani”.terente

Terente avea atunci 29 de ani. Originar dintr-o familie de pescari lipoveni săraci, făcuse armata la Marină, în Primul Război Mondial, lucrase în mai multe prăvălii din Brăila şi era de o isteţime ieşită din comun. Prefecţii din Brăila şi Tulcea au tocmit potere „cu concursul populaţiei şi al agenţilor Pescăriilor” şi sprijinul neprecupeţit al Siguranţei (Securitate, SRI), singura instituţie care aflase câte ceva despre complicii răufăcătorului.

L-au trădat „fraţii şi prietenii”

După moartea sa, Terente a intrat în legendă. Era considerat un mare amorez încă din 1924, când răpise şi siluise două virgine, în ascunzătoarea lui din Balta Brăilei. De la 50.000, recompensa pusă pe capul banditului – predat viu sau mort – a ajuns la 200.000 de lei – cam atât costa, la acea vreme, Ceasul din Centru şi statuia de bronz a ministrului Constantinescu, din faţa Palatului Agriculturii. „Însuşi şeful Marelui Stat Major a trimis sute de soldaţi, care au răscolit smârcurile şi Balta Brăilei”, ne-a relatat Ştefania Botez, arhivist la Arhivele Naţionale – Brăila.
Rapsozii au pierit, dar singurul lăutar al „Baladei lui Terente” este Nea Nicu Ţiganu, de la Tichileşti, care are 90 de ani. Din când în când, apar, însă, dovezi ale legendarului Ştefan Terente, „Regele Bălţilor” – spaima fecioarelor şi a bogătaşilor din Brăila.

Haiduc justiţiar

Istoria îl consemnează ca fiind un haiduc justiţiar, intrat în legendă datorită aventurilor sale amoroase. Întreaga poveste a banditului este consemnată de dosarul sau de la Siguranţa din Brăila.
„Acesta conţine declaraţii ale parinţilor lui, întreaga acţiune desfăşurată pentru prinderea lui, declaraţii ale multor cunoscuţi anchetaţi, bănuiţi de complicitate sau tăinuire de bunuri furate, declaraţia lui, raportul medico-legal şi articole din presa vremii”, adaugă arhivistul.

Se purta regeşte cu fetele

Răpirea celor două fete de pension, Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani, era motiv de bârfă şi amuzament. Ziarele tratau subiectul cu amuzament, cunoscută fiind virilitatea lui Terente.
În vizuina lui din Baltă, unde le dusese pe fete, tâlharul s-a purtat cu ele regeşte, le-a hrănit, le-a făcut cadouri, că furase din belşug.
Fetele au fost eliberate după o săptămână, întregi şi nevătămate, vesele şi luminoase.

Un chip neobişnuit

Se spune că, în 1915, la o servare câmpenească, toţi ochii fetelor de măritat erau pe Vasili al lui Terente. Nici văduvele şi femeile măritate nu ezitau să ridice ochii din pământ spre el. Avea o statură impunătoare, părul negru, neobişnuit pentru comunitatea din care venea, ochii de un verde maron tulburător.
N-avea nici 20 de ani când s-a însurat. Cu Ustina, fata lui Calistrat. S-a angajat pe şlep şi s-a dovedit bărbatul demn să-şi ţină nevasta şi cei patru copii veniţi unul după altul. Apoi a venit foametea, iar Ustinia s-a îmbolnăvit de ciumă şi a murit. A dus-o la Giurgiu s-o vindece, dar n-a salvat-o. Întors acasă, a primit o altă lovitură: doi dintre copiii săi au căzut de pe şlep şi au murit. La scurt timp, i-au murit şi ceilalţi doi copii mai mici, răpuşi tot de ciumă.

Legenda spune că de atunci a plecat nebun pe baltă şi se certa în fiecare zi cu Dumnezeu fiindcă i-a luat familia. Câteva luni mai târziu a întâlnit fata unui pescar., Avdotia Arina, o frumuseţe ce l-a cucerit şi i-a luminat din nou chipul. Numai că sora acesteia, urâtă ca foamea, dar îndrăgostită de Terente, a urzit un plan diabolic. I-a dat întâlnire, printr-un bilet, surorii sale cu un grec, pretinzându-se Terente. Banditul a surprins întâlnirea dintre iubita sa şi grec şi i-a împlântat cuţitul în pântece. Fata a scăpat dar el a fost arestat şi de atunci a devenit bandit. A evadat a doua zi din postul de jandarmi. Puştii strigau pe străzi: „A evadat Terente, senzaţii violente!”. De atunci, Terente a intrat în memoria colectivă încetul cu încetul.

ADEVAR SI MINCIUNA
Vlad Nica, un cititor care si-a dat doctoratul cu tema Terente, regele baltilor, afirma ca Terente a fost din Baldovinesti, si nu din Caracliu, ca nu a fost insurat niciodata, ca a fost sef de echipa pescareasca, si nu capitan de slep. Terente ar fi fost injunghiat de unul dintre oamenii lui, apoi a stat la Braila in spital, in coma. Dupa care Terente s-a angajat ca hamal in port, iar Arina, logodnica sa, ar fi murit in urma loviturii de cutit primite. Terente nu a fost prins, pentru ca s-a inrolat in armata, de unde a dezertat in 1917, impreuna cu Petroff si Lavrinte, camarazi de arme, si nu veri ai sai.

„TERENTE SI DIDINA SE PLIMBA CU MASINA…”
Autopsia cadavrului lui Terente a fost efectuata de medicul legist Maria Zaharescu, care a separat capul de corp, acesta din urma fiind ingropat in afara satului, asa cum a cerut preotul, in locul intitulat „Raspantia Lupului”, in drum spre Macin. Capul a fost luat de maiorul Stanescu, pus intr-o cutie de tabla care, dupa ce l-a prezentat presei, l-a transportat la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”. Muzeografii si profesorii de istorie din Braila sunt la curent cu legenda lui Terente. Marturii despre acesta se pastreaza la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale. Locuitorii Brailei de astazi le povestesc copiilor lor despre Terente ca despre un mare haiduc al Brailei, care ajuta pe oamenii aflati in necaz, dar, mai ales, circula legenda conform careia Terente a fost un mare iubitor de femei frumoase. Circula si astazi cantecelul: „Terente si Didina/ Se plimba cu masina/ La orice cotitura/ Mananc-o prajitura/ Didina s-a-necat/ Terente s-a-mpuscat”. Cred ca s-a numarat printre primele cantecele pe care le-am invatat cand eram copil. De ce? Nu stiu!

LUNGA CAM DE 20 DE CM
Talhariile lui Terente erau totusi iertate de opinia publica, fiindca era cel care avea curajul sa faca ceea ce un om obisnuit nici nu visa, sa bage spaima in carciumarii care botezau vinul si sa dea cu tifla autoritatilor. Terente era foarte iubit de femei. Atat de cele din clasa de jos, cat si de duducile din familiile bune. Se dusese buhul ca Terente era extrem de viril, ca avea „una” lunga de peste 20 cm. Barfele domestice nu aveau alt subiect decat cel despre bucatica buna a lui Terente. Scrisori parfumate erau trimise banditului, care onora din cand in cand pe cate o doamna cu vizita sa.

 

Informaţii culese din cartea lui Ionel Şt. şi Milică Alexandru, „Terente, Regele Baltilor” şi de la Arhivele Naţionale- Brăila.
ALTE SURSE: JURNALUL NAŢIONAL, 13 IUNIE 2005, AUTOR: NICOLETA BUTNARU

 

sursa : Historia .ro





Drumul matasii

16 04 2013

Drumul Mătăsii şi călătoriile care au unit două lumi

A fost timp de milenii cea mai importantă axă comercială a lumii. A fost un adevărat liant între culturi şi civilizaţii de multe ori antagoniste. A fost, dacă vreţi, o primă formă arhaică a globalizării, precum şi o adevărată cale de dezvoltare şi comunicare a civilizaţiei umane în ansamblu. Dar, dincolo de atributele sale comerciale, istorice şi culturale, misteriosul Drum al Mătăsii rămâne şi astăzi o destinaţie fascinantă pentru cei care vor să trăiască farmecul şi aventura traseului care pe vremuri unea două lumi.

drumul matasii ,cel ce unea doua lumi

Gândit de chinezi, perfecţionat de trecerea timpului

Primele caravane care au brăzdat necuprinsul Asiei centrale au fost cele ale negustorilor indieni, bactrieni, sogdieni, persani şi arabi. Cu toate acestea, cei care au pus bazele Drumului Mătăsii, aşa cum a fost cunoscut în istorie, au fost vechii chinezi.

Cea mai importantă rută comercială şi culturală a omenirii a fost rodul unor minţi luminate din China Antică. Bazele sale au fost puse în străvechea capitală Changan (oraşul Xi’an de astăzi) centrul politic, cultural şi economic al Chinei din acele vremuri.

drumul matasii

Changan a ajuns astfel să facă legătura dintre vastul imperiu chinez şi restul Asiei, Europa şi chiar Africa. Drumul Mătăsii avea lungimea de peste 6.500 kilometri, iar comerţul desfăşurat prin intermediul său a fost un factor important al dezvoltării civilizaţiilor chineze, indiene, persane, arabe, otomane şi europene.

Totul a început în timpuri îndepărtate, când a călători însemna ceva cu adevărat aparte, iar distanţele aveau altă percepţie pentru călători, neguţători sau pelerini. Legendarul traseu şi-a luat numele de la mult-râvnita mătase, produsă şi exportată de imperiile care s-au succedat în China Antică.

Cu toate acestea, începuturile Drumului Mătăsii au avut legături strânse cu campaniile militare. Astfel, în preajma anului 138 î.e.n., împăratul Wu din dinastia Han a hotărât încheierea unor alianţe strategice cu regatele din vest împotriva unor inamici comuni, anume temutele triburi Xiongnu ale hunilor din nord.

Pentru încheierea cu succes a unor alianţe vitale dezvoltării imperiului, împăratul Wu l-a însărcinat cu această misiune pe destoinicul şi experimentatul general Zhang Qian. Acesta a primit din partea împăratului o unitate alcătuită dintr-un număr de o sută de soldaţi de elită, alături de daruri valoroase pentru a întări noile alianţe.

Expediţia s-a dovedit a fi un eşec, generalul Zhang Qian a fost capturat de huni, reuşind să se întoarcă în imperiu abia peste zece ani. Cu toate că a ratat şansa mult-doritei alianţe, Zhang Qian s-a întors la curtea imperială cu informaţii importante cu privire la existenţa unor regate şi state aflate la mare distanţă de China.

drumul matasii prin China

Generalul evadat a povestit întregii curţi imperiale despre caii magnifici pe care i-a văzut în Valea Fergana (aflată astăzi pe teritoriile Uzbekistanului, Kirghistanului şi Tadjikistanului) – cai dintr-o rasă necunoscută, mai puternici şi mai iuţi decât orice cal din imperiul chinez, cai care ar fi transformat cavaleria chineză într-o forţă invincibilă pe câmpurile de bătălie. Eforturile diplomatice şi militare ale chinezilor au dus în cele din urmă la crearea unor legături cu nomazii din Asia Centrală, iar preţuiţii cai de Fergana au ajuns în sfârşit în China.
Mătase, porţelanuri, arme, hârtie, praf de puşcă şi multe altele…

În anul 53 î.e.n., soldaţii romani din rămăşiţele legiunilor comandate de Marcus Licinius Crassus în timpul dezastruoasei campanii din ţinuturile parţilor raportau, la întoarcerea lor în Roma, despre nişte stindarde făurite dintr-un material nemaivăzut, foarte frumos, strălucitor la vedere şi neasemuit de moale şi catifelat la atingere.
 Era prima relatare în Europa referitoare la existenţa mătăsii!

 Ţesături de mătase din perioada dinastiei Tang

În doar câteva decenii, aristocraţia romană a devenit aproape obsedată de noul material, mult mai preţuit decât togile vopsite în purpură. Fascinaţia romanilor pentru preţioasa şi rara mătase a crescut până într-atât, încât împăratul Tiberius a ordonat tuturor bărbaţilor romani să poarte veşminte din mătase.

Între timp, misterul cu privire la originea şi transportul mătăsii dădea naştere celor mai fanteziste supoziţii. Spre exemplu, Plinius cel Bătrân afirma că „mătasea este obţinută din frunzele opărite ale unui arbore misterios”, iar alţi contemporani ai săi credeau că mătasea creşte pe crengile copacilor precum lâna pe oi…

Între timp, conştienţi de preţul ridicat al mătăsii, precum şi de raritatea sa în afara Chinei, comercianţii chinezi făceau toate eforturile posibile pentru a păstra secretul producţiei şi manufacturii mătăsii. Sericicultura era limitată la o zonă izolată din provincia Sichuan, departe de orice contact cu călătorii sau negustorii străini, iar gărzi înarmate supravegheau orice mişcare a acestora pe întreaga perioadă de şedere în imperiul chinez.

Costum popular femeiesc din Kirghizia

Drumul Mătăsii continua să se consolideze şi să se adapteze evenimentelor istorice şi schimbărilor sociale. Cele două mari artere ale sale înconjurau la nord şi la sud bazinul fluviului Tarim, iar ambele trasee se intersectau înainte de Trecătoarea Yumen, în apropiere de Dunhuang.

În ciuda aşteptărilor, puţine caravane parcurgeau întregul drum, din Antiohia, Damasc, până în destinaţia finală din Changan. În mod obişnuit, neguţătorii distribuiau sau cumpărau bunurile în oraşele importante sau pe pieţele caravanseraiurilor care marcau Drumul Mătăsii, animaţi de obţinerea unui preţ cât mai bun.

Când o caravană de negustori ajungea la marginea teritoriului de baştină, aceştia obişnuiau să vândă mărfurile la punctele de graniţă, de obicei grupurilor etnice şi popoarelor vecine. Aceştia vindeau de obicei bunurile recent achiziţionate la preţuri mai ridicate. Bunăoară, comercianţii chinezi nu se aventurau până în ţinuturile arabe, persane sau ruseşti, ci vindeau bunurile omologilor lor din Asia Centrală, care le vindeau mai departe cu profit, bunurile şi mărfurile ajungând în cele din urmă pe pieţele din Europa.

Caravană de cămile în Deşertul Gobi

Comerţul funcţiona de obicei în felul următor: chinezii îşi vindeau bunurile triburilor din Asia Centrală, acestea le vindeau ulterior persanilor, care le vindeau la rândul lor arabilor care aveau legături comerciale cu greci, armeni şi evrei, de la care bunurile chinezeşti erau cumpărate de romani, iar mai apoi de primele state medievale europene.

Cel mai mare aflux de mărfuri şi bunuri a fost înregistrat în perioada dinastiei Tang (618-907 e.n.). Chinezii importau pietre preţioase, aur, fildeş, sticlă, parfumuri, fructe, legume şi textile şi exportau blănuri, porţelanuri, condimente, jad, mătăsuri, bronz, fier, de asemenea fructe şi legume din restul Asiei, alături de obiecte de artă.

De un mare succes s-au bucurat invenţiile din diferite domenii de activitate şi aplicabilitate, acestea propagându-se cu succes dintr-o parte în alta a lumii prin intermediul acestei artere vitale pentru dezvoltarea culturilor şi civilizaţiilor.
Arteră culturală şi religioasă

Drumul Mătăsii a servit drept cale de răspândire a unor religii importante. Prin intermediul său, călugării creştini au ajuns în inima Asiei, iar Islamul şi budismul au pătruns în multe zone, altfel ermetice, ale acestui imens continent.

Zoroastrismul, iudaismul şi maniheismul au fost puternic influenţate de vecinătatea Drumului Mătăsii. Budismul, o religie străină Chinei, s-a răspândit aici din India şi a pătruns în Asia Centrală prin intermediul călugărilor care s-au aventurat şi au format temple şi comunităţi în noile ţinuturi descoperite cu ajutorul caravanelor de neguţători.

drumul matasii

Răspândirea atâtor curente spirituale şi religii în Eurasia a dus în mod inevitabil şi la naşterea sincretismului cultural şi religios. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este acela al relaţiilor dintre chinezi şi nomazii huni şi mongoli din nord.

În timp ce populaţiile şi triburile turco-mongole au adoptat tehnologiile agricole, modul de viaţă şi elemente de vestimentaţie chineze, vecinii lor din sud au adoptat, la rândul lor, tacticile militare ale nomazilor, teribilul şi eficientul arc mongol, unele elemente de vestimentaţie, precum şi muzicile şi dansurile acestora.

În toată istoria zbuciumată a relaţiilor complexe ale chinezilor cu nomazii din nord, poate cel mai interesant episod este cel al dezertării în masă a unor unităţi de soldaţi imperiali care s-au convertit la obiceiurile şi viaţa turco-mongolilor din stepe, nemaintorcându-se niciodată în China natală.

Un alt domeniu care a beneficiat din plin de influenţele complexe ale Drumului Mătăsii a fost , fără îndoială, cel artistic.

Pictură murală din Bezeklik reprezentând doi călugări budişti

În toată regiunea Asiei Centrale, culturile elenistice, persane, indiene şi chineze s-au amestecat ca într-un creuzet unic la scala istoriei. Arta greco-budistă a fost poate cel mai strălucit exemplu în acest sens. Influenţele artistice s-au putut observa îndeosebi în perioada de răspândire a budismului, când Buddha Sakyamuni a fost reprezentat cu imagine umană, mulţi specialişti atribuind aici o puternică influenţă elenistică.

Amestecul de influenţe greceşti şi indiene a putut fi observat ulterior în arta religioasă budistă târzie din China, precum şi de-a lungul ţinuturilor străbătute de Drumul Mătăsii (cele mai bune exemple fiind picturile budiste de pe teritoriul Afganistanului de astăzi). Sub influenţa sa dinamică şi complexă, multe comunităţi tribale care se ocupau îndeosebi cu păstoritul s-au civilizat în contact cu oameni din alte rase, seminţii şi religii, devenind astfel sedentari.

Expansiunea mongolă dintre anii 1207-1360 din Eurasia a dus nu doar la schimbări politice şi culturale majore în istoria lumii şi civilizaţiei, ci şi la influenţarea rutelor de pe Drumul Mătăsii, marcând un nou punct comercial important la Karakoram. Episodul mongol a dus la sfârşitul monopolului comercial impus de califatele islamice.

Un mare număr de personaje ilustre şi călători celebri precum Marco Polo, Giovanni Carpini, William of Rubruck sau Ibn Battuta au străbătut Drumul Mătăsii şi au adus informaţii preţioase despre popoarele şi culturile întâlnite.
Apusul şi aroma vechilor caravane

Fragmentarea Imperiului Mongol a dus la pierderea unităţii economice a Drumului Mătăsii. Episodul răspândirii ciumei negre şi consolidarea civilizaţiilor sedentare au constituit, de asemenea, factori care au slăbit legendarele trasee.

Drumul a început să-şi piardă din importanţă şi sens după anul 1453, odată cu stabilizarea Imperiului Otoman. Descoperirea Americilor şi stabilirea marilor rute maritime comerciale de către portughezi, spanioli şi mai apoi de olandezi, francezi şi englezi s-au constitui în alternative decisive pentru artera comercială care unea pe vremuri Europa de Asia.

Astăzi, vechile rute ale Drumului Mătăsii sunt parcurse de sute de aventurieri moderni care,prin intermediul motocicletelor sau automobilelor, încearcă să trăiască experienţele şi atmosfera trecutului.

Încă de anul trecut, a fost dat în folosinţă o nouă rută care străbate Eurasia prin zonele unde, pe vremuri, caravanele păşeau agale în ritmul liniştit al animalelor de povară.

Harta Drumului Mătăsii şi a principalelor rute maritime din Lumea Veche

În luna iulie a anului 2011, oraşul Chongqing din China este oficial legat de oraşul Duiburg din Germania prin intermediul unei căi ferate. Distanţa care pe vremuri era traversată în luni de zile  este astăzi parcursă în mai puţin de 13 zile de mers cu trenul.

Drumul Mătăsii a fost readaptat vremurilor actuale, chiar şi în epoca globalizării şi a Internetului.

 

 

 

 

sursa :descopera.ro si BBC History





Celtii ,vanatorii de capete ai Europei

28 03 2013

Celtii,vanatorii de capete din Europa

Orice referire la practica vanatorii de capete ar trimite cu gandul, inevitabil, la misterioasele triburi amazoniene, vest africane sau la cele din insulele Oceaniei. Marturii despre astfel de obiceiuri macabre intalnite in zonele exotice ale Terrei nu sunt putine, iar istoria explorarilor din trecutul mai mult sau mai putin apropiat abunda in povesti terifiante de acest gen. Si totusi, vanatoarea de capete pare sa se regaseasca din plin chiar si in istoria Europei. In plin proces de conturare a popoarelor, in urma cu peste doua milenii, celtii de pe Batranul Continent excelau in ceea ce va ramane cunoscut in istorie drept „cultul capetelor”.

Celtii

In ciuda faptului ca urme ale civilizatiei celtice se regasesc in toata Europa, din sudul Peninsulei Iberice, in Turcia de astazi si pana in nordul Irlandei, putine sunt lucrurile care se stiu cu certitudine despre enigmaticii razboinici antici. Daca in jurul anului 800 i.e.n., proto-celtii puneau bazele culturii Hallstatt in centrul Europei, in urma cu circa 2500 de ani ei ajunsesera deja sa domine cea mai mare parte a continentului european.

CELTII

Primele marturii scrise despre existenta lor apar in 517 i.e.n., in lucrarile eruditului grec Hecatus din Milet, cel care vorbeste despre asa numitii keltoi pe care ii localizeaza in apropierea Massiliei (Marsilia de astazi) si chiar mentioneaza un puternic centru al acestora, orasul Nyrex, locatie inca nedescoperita de catre arheologi.Herodot va merge chiar mai departe si va descrie puternice comunitati de keltoi la izvoarele Dunarii si inIberia, ipoteza plauzibila avand in vedere ca unele dintre cele mai vechi izvoare celtice se regasesc tocmai in aceste zone geografice.

Nici scrierile altor istorici antici nu fac prea multa lumina in ceea ce reprezenta civilizatia celtica. Daca Diodorus Siculus si Strabon considera ca originile acestora se aflau in sudul Frantei, Pliniu cel Batran  vorbeste despre Celtiberia, Tara celtilor iberici, localizata in delta raului Guadalquivir in sudul Portugaliei.

De abia in 1825, odata cu descoperirea sitului La Tene din Elvetia, istoricii au putut oferi o posibila teorie cu privire la zonele populate cu precadere de celti. Ideea general acceptata astazi este aceea ca enigmatica civilizatie se regasea, in mare parte, pe teritoriul de astazi al Elvetiei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, in estul Frantei, sudul Germaniei si in vestul Romaniei. Ipoteza este sustinuta si de arheologul Douglas Palmer care, in volumul intitulat „Neanderthalienii”, mentioneaza existenta primelor valuri de indo-europeni inca de acum 9000 de ani, precum si dovezi ale prezentei proto-celtilor in centrul Europei continentale si in Insulele Britanice inca de acum 6000 de ani.celtii razboinici

Cert este ca, odata cu expasiunea popoarelor de origine germanica, a dacilor si a romanilor, celtii au fost restransi la comunitatile din Insulele Britanice, astfel incat, cel mai tarziu la mijlocul primului mileniu, limbajul celtic disparuse in totalitate din Europa continentala. In prezent, limba celtica se regaseste in cateva dialecte britanice, asa numitele gaelic.

Razboinicii vanatori de capete

Asa cum era de asteptat, cele mai vechi mentiuni despre arta razboiului la celti si despre infioratoarele colectii de capete cu care acestia se mandreau, vin de la romani, cei care ale caror confruntari cu razboinicii antici aveau sa dureze secole intregi. Si cu toate acestea, pana in secolul al XIX-lea scrierile  istoricilor latini au fost aspru combatute, fiind privite ca o propaganda negativa asupra adversarilor lor, lucru des intalnit in analele romane. In fond, ar fi fost acelasi lucru ca si cum i-ai fi intrebat pe colonistii americani ce parere au despre indienii Sioux, sau pe invadatorii germani din timpul celui de al doilea Razboi Mondial despre populatia din Polonia.

Istorici clasici precum Strabon, Titus Livius, Julius Florus sau Pausanius priveau cu dispret modul in care celtii isi purtau bataliile asemanandu-i, in cel mai fericit caz, cu animalele salbatice. Mai mult, Dionisius din Halicarnas, istoricul grec contemporan cu Iulius Cezar, care a trait nu mai putin de 22 de ani in mijlocul elitei intelectuale de la Roma, ii va descrie amanuntit pe adversarii armatelor imperiale, intr-un mod care tradeaza dispretul romanilor fata de barbarii din afara granitelor: „Maniera lor de lupta este asemanatoare, in mare masura, cu cea a salbaticiunilor, bazata pe intamplare si pe furie. In momentul atacului ei isi ridica sabiile si se arunca cu toata greutatea corpului asupra adversarului asemenea unor taietori de lemne, lovind la intamplare ca si cum ar vrea sa despice in bucati tot corpul inamicului, impreuna cu scutul, cu armura protectoare, cu tot..”

Dovezile arheologice din ultimele doua secole arata insa ca descrierea lui Dionisius nu este decat o exagerare. In fond, romanii ajunsi in Britania se vor simti net inferiori in fata carelor de lupta, a coifurilor si scuturilor celtice precum si in fata inventiilor pe care le vor prelua ulterior si pe care si le vor atribui.

razboinicii celti

Conform istoricilor, stilul de lupta al celtilor era unul care se baza, in mare parte, pe intimidarea inamicului. Daca pana in secolul IV i.Hr., acestia alegeau sa lupte complet goi, singura diferenta dintre nobili si razboinicii de rand facand-o colanele din aur sau bronz pe care liderii armatelor le purtau la gat, celtii vor inventa, dupa aceasta data, armura alcatuita din inele de fier precum si coifurile solide impodobite cu motive zoomorfe menite sa inspaimante adversarii.

Succesul celtilor pe campul de lupta se baza pe o strategie simpla: aceea de a starni groaza adversarilor si de a-i sili sa se retraga. Infruntarile erau precedate de sunetul infricosator al carnyx-urilor, instrumente muzicale asemanatoare unor tuburi verticale, dotate in varf cu reproduceri ale unor capete de mistret sau de sarpe. Se spune ca sunetul acestora era asemanator zgomotelor emise de salbaticiunile cuprinse de furie. Urma apoi o etalare a strigatelor razboinice si a injuriilor aduse inamicului pentru ca, la un semn, cei mai robusti si mai viteji dintre razboinici sa se arunce asupra armatei adverse. In urma lor, venea gloata dezlantuita a celtilor. Daca o astfel de strategie dadea gres prima oara, luptatorii se retrageau pe pozitiile initiale si, pur si simplu, o luau de la capat.

Ceea ce avea, insa, sa ii oripileze pe romani era practica straveche a celtilor de a colectiona capetele razboinicilor adversi, demni de apreciere. Historia, lucrarea istoricului Diodorus Siculus, descrie detaliat aceasta practica macabra: „Ei reteaza capetele celor invinsi pe campul de lupta si le leaga de gatul cailor sau de centura de la brau. Acasa le imbalsameaza in ulei de cedru si le pastreaza in cufere pentru a le prezenta cu mandrie oaspetilor, spunand ca unul dintre stramosii lor, tatal sau chiar ei insisi au refuzat sume mari de bani pentru ele. Unii dintre ei se lauda chiar ca au refuzat echivalentul in aur al greutatii capului”.

Nu se stie exact momentul in care celtii au inceput sa colectioneze capetele invinsilor. Cert este ca in credintele acestora, sufletul, sau ceea ce numeau ei suflet, salasluia in capul unei persoane. Astfel, pastrarea craniilor razboinicilor demni de respect nu insemna numai o etalare a curajului ci si o practica prin care virtutile invinsului reveneau invingatorului. Celtii mai erau convinsi de faptul ca, expunand capetele adversarilor in curtea casei sau la granitele tarii, acestea vor incepe sa strige in momentul in care inamicii intentionau sa se apropie, alertand pe cei care le detineau. Dovada sta si stravechea legenda celtica in care capul uriasului Bran cel Binecuvantat, protectorul Britaniei in vremuri imemoriale, a fost ingropat pe malul Canalului Manecii pentru a-i proteja pe britoni de orice invazie venita de pe mare.

Comertul cu capete

Invingandu-si oroarea fata de practica celtica de colectionare a capetelor, romanii au vazut in aceasta o posibilitate de a-si asigura granitele. Latinii nu numai ca au incurajat decapitarea adversarilor ba chiar au oferit sume importante de bani celor care aducea capetele talharilor, ale tradatorilor sau, pur si simplu, ale barbarilor inamici. Avea sa inceapa, astfel, una dintre primele actiuni la scara larga a vanatorilor de recompense.

Cronicile romane pomenesc numele unui celt din zona Rinului (Austria de astazi), pe nume Charietto ale carui actiuni de vanatoare vor ingrozi intreaga populatie de origine germanica. Pornind ca un simplu talhar, lui Charietto i se va refuza inrolarea in armata romana, din motive necunoscute, acesta alegand, in schimb, meseria mult mai profitabila de mercenar.celtii,vanatorii de capete ai Europei

Celtul opera, in special, noaptea, folosind saculeti cu grane pentru a suprima strigatele victimelor pe care le decapita in somn. Atat de mult ii crescuse reputatia incat ajunsese, in scurt timp, sa coordoneze o intreaga banda de vanatori de capete. Comandatii legiunilor romane, care ii ofereau recompense generoase pentru terifiantele trofee, il vor folosi chiar si in timpul razboaielor cu triburile germanice, atunci cand Charietto se strecura in taberele inamice pentru a taia capetele celor mai de seama razboinici. Se spune ca numarul victimelor sale era de ordinul sutelor sau chiar miilor.

Norocul avea sa il paraseasca in timpul unei confruntari cu Alemanii, trib germanic, cand, neputandu-se retrage a fost ucis cu mai multe lovituri de sulita.

Vestigiile de pe Somme si La Tene

Desi istoricii combatusera indelung mentiunile romane privitoare la taierea capetelor, descoperirea in 1825 a sitului arheologic de la La Tene, pe malul lacului Neuchatel din Elvetia, avea sa schimbe radical opinia acestora. Situl care continea peste 2500 de artefacte celtice, in marea lor majoritate arme si bijuterii, oferea indicii despre sacrificii umane practicate in cadrul riturilor religioase de catre stravechea civilizatie. De data aceasta, latinii avusesera dreptate. Datorita bogatiei artefactelor descoperite aici, La Tene va deveni sinonim cu misterioasa civilizatie celtica.

O alta descoperire majora in favoarea istoricilor romani, a survenit intamplator in timpul Primului Razboi Mondial. In timp ce sapau transeele de la Ribemont, pe frontul de la Somme, soldatii francezi descopereau urmele unei batalii care avusese loc in acelasi spatiu in urma cu peste 2200 de ani. Ei aveau sa descopere ramasitele a circa 500 de razboinici, cu varste cuprinse inte 15 si 40 de ani, majoritatea acestora prezentand urme ale unor rani majore, asa cum se intampla in cazul plagilor din timpul razboaielor. Ceea ce i-a socat pe descoperitori era, insa, faptul ca nici unul dintre corpurile celor ingropati aici nu avea craniu, iar urmele de taieturi din zona vertebrelor cervicale demonstrau ca acestea fusesera retezate cu ajutorul cutitelor.images (2)

Conform lui Jean-Louis Brunaux, arheologul care a supervizat lucrarile la situl de pe Somme, lupta avusese loc in anul 290 i.e.n. intre doua armate celtice, una apartinand tribului Armoricanilor (trib breton) in timp ce cealalta apartinea tribului Ambienilor (trib belgic). Faptul ca absolut toate cadavrele fusesera decapitate, fie ale celor invinsi, fie ale celor invingatori, arata clar ca razboinicii celti prezentau respectul cuvenit tuturor combatantilor cazuti pe campul de lupta.

Dovezile arheologice ulterioare i-au ajutat pe cercetatori sa isi creeze o imagine a modului in care celtii isi pretuiau strabunii si adversarii demni de respect. Casele acestora erau adevarate temple in care istoria, virtutile si faptele de arme ale celor decedati se regaseau in craniile expuse la vedere. Decapitarea la celti nu era privita absolut deloc ca un act de barbarie ci, mai degraba, ca parte a unei complexe si inca misterioase practici religioase.

 

sursa bibliografica:descopera.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News