Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/





Natura zeilor

6 07 2016

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krişna (Bhagavad-Gita 7:26)

Deși exista de ceva timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 27 iunie 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul „O.Z.N.”, adică Obiect Zburător Neidentificat. La doar câteva zile de la declarația lui Kenneth Arnold, mai exact pe 8 iulie, fermierul Mac Brazel din Roswell, New Mexico, a raportat autorităților prăbușirea unei astfel de „farfurii” pe proprietatea sa. Imediat și-au făcut apariția câțiva soldați, care au recuperathis-10-mysterious-ufo-sightingst rămășițele navei dar și cadavrele unor creaturi cenușii, de mici dimensiuni. Ziarul local din 8 iulie 1947 susținea că, la ordinul colonelului Blanchard, locotenentul Walter Haugh a declarat că Armata a recuperat resturile navei, ce au fost duse la Fort Worth. Pe 9 iulie, într-un comunicat de presă, generalul Ramey a afirmat că a fost vorba doar despre un balon meteorologic. Documentul, numit Unitatea pentru Fenomene Interplanetare, care are ștampila Departamentului de Război cu data de 22 iulie 1947, susține că la Roswell au fost găsite corpuri extraterestre care arătau de parcă au fost disecate ca niște broaște.

Locotenent colonelul Philip J. Corso (care a făcut parte din Statul Major al generalului Mac Arthur în Coreea, apoi a fost membru al Consiliului de Securitate Naţională şi şef al Diviziei de Tehnologii Străine a Departamentului de Cercetare-Dezvoltare al Armatei Terestre a1334366491_Roswell Statelor Unite) a publicat în 1997 cartea The Day After Roswell („Ziua de după Roswell”). Aici el afirma că, în 1961, generalul Arthur Trudeau i-a încredinţat un fişet secret conţinând obiecte provenite dintr-un OZN prăbuşit la Roswell. Corso a prezentat companiilor IBM, Hughes, Aircraft şi Bell Labs respectivele obiecte ca fiind procurate de la sovietici. În acest mod, industria Statelor Unite ar fi realizat, începând cu anii ’60, microprocesoarele, armele cu laser de mare energie, antisatelit şi antirachetă, aparatură bazată pe fibre optice, binoclurile cu infraroşu, kevlarul folosit la vestele antiglonţ, etc. După spusele lui Corso, informaţiile obţinute astfel au permis americanilor să câştige războiul rece. În urma numeroaselor solicitări, Armata Statelor Unite şi C.I.A. au răspuns că „nu pot nici să confirme, nici să dezmintă” afirmaţiile din cartea lui Corso.

Pe 18 noiembrie 1952, contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter, fost director al C.I.A., a elaborat un document de opt pagini, clasificat „Top Secret / Majic”. Acest document, ce servea ca o informare preliminară a noului președinte al Statelor Unite din acea perioadă, Dwight D. Eisenhower, afirma că, pe 24 septembrie 1947, președintele Truman a autorizat înființarea unui grup de lucru ultrasecret, numit Majestic-12 (adesea prescurtat MJ-12 sau Majic-12), pentru a monitoriza fenomenul OZN la cel mai înalt nivel. Acest grup urma să răspundă exclusiv în fața președintelui Statelor Unite. Din grupul inițial făceau parte personalități de prim rang ale vremii:

– contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter, primul director al C.I.A.

– doctorul Vannevar Bush, omul de știință numărul 1 al cercetării militare.

– James V. Forrestal, secretar al Marinei și prim secretar al Apărării.

– generalul Nathan Twining, șeful serviciilor tehnice ale Forțelor Aeriene.

– generalul Hoyt S. Vandenberg, șeful Statului Major al Forțelor Aeriene.

– doctorul Detlev Bronk, fiziolog și președinte al Universităților John Hopkins și Rockefeller.

– doctorul Jerome Hunsaker, inginer de aeronautică.

– contraamiralul Sidney W. Souers, primul director al Central Intelligence Group.

– Gordon Gray, secretarul Forțelor Terestre ale Armatei.

– doctorul și astronomul Donald Menzel, directorul Observatorului Universității Harvard.

– generalul Robert M. Montague, comandant la Fort Bliss (lângă White Sands) și al Centrului pentru armament special de la baza Sandia (Albuquerque).

– doctorul Lloyd V. Berkner, conducătorul unui program spațial.

Întrucât James Forrestal a demisionat în martie 1949 din cauza unei depresii nervoase iar peste două luni s-a sinucis, el a fost înlocuit cu generalul Walter Bedell Smith, al doilea director al C.I.A. Documentul confirma prăbușirea unui OZN la Roswell precum și recuperarea navei alături de patru ființe umanoide.

Tot în 1952, o escadrilă formată din șase OZN-uri s-a luptat deasupra Washingtonului cu avioane de vânătoare F-93.

Într-o scrisoare trimisă pe 16 aprilie 1954 către Meade Layne, fost director al unui centru de cercetări din San Diego, Gerard Light afirma că asistase timp de două zile la baza Air Force Muroc (azi Edwards) din California la demonstrații făcute de extratereștri, cu vehiculele lor spațiale. La demonstrații a participat o seamă de somități politice și științifice, printre care și președintele Dwight Eisenhower. Light scria: „Am văzut cinci tipuri distincte de aparate de zbor, studiate și mânuite de oficialii noștri din Air Force, cu asistența și permisiunea Eterienilor”. Contele Clancarty, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, a declarat în anii ’90 că un pilot britanic, pe care îl considera „un gentleman de maximă integritate”, i-a povestit că în februarie 1954 a văzut la Palm Springs mai mulți extratereștri coborând din navele lor spațiale, ce doreau să-și oficializeze prezența pe Terra. Președintele american Eisenhower s-a opus iar vizitatorii i-au acceptat punctul de vedere, nu înainte de a oferi câteva8a6d06d929bademonstrații aeriene, menite să sublinieze avansul lor tehnologic. După ce extratereștrii au plecat, cei prezenți au fost obligați să jure că vor păstra secretul asupra a tot ce au văzut. Doctorul Hank Krastman din Encino (California) a declarat în numărul 2 din 1993 al revistei Unexplained că, în perioada respectivă, a participat ca militar al Marinei Regale Olandeze la un program de antrenamente NATO, la baza Edwards. Pe 20 februarie 1954 a văzut într-un hangar câțiva extratereștri și navele acestora. Acolo se aflau mai multe personalități, precum președintele Dwight Eisenhower, Wernher von Braun, Albert Einstein, Victor Schauberger și Howard Hughes. Și scriitorul francez Robert Charroux, care îl citează pe Meade Layne, este ferm convins că în 1954 au aterizat extratereștri la baza Muroc. La discuțiile cu ei au participat președintele Eisenhower, un înalt funcționar guvernamental și doi ofițeri. Unul dintre aceștia a declarat ulterior: „cei doi bărbați coborâți din navă cunoșteau bine engleza și spuneau că vin dintr-o planetă din preajma stelei Betelgeuse. Condițiile de viață de pe planeta aceea ar fi identice cu cele de pe Terra. Este tot ce vă pot spune…”.

Generalul american Douglas Mac Arthur, comandant suprem în războiul din Coreea, declara în 1955 ziarului New York Times, după trecerea sa în rezervă: „Națiunile lumii vor trebui să se unească, pentru că următorul război va fi unul interplanetar. Națiunile Pământului vor trebui într-o bună zi să facă front comun împotriva atacurilor ființelor de pe alte planete”. Șapte ani mai târziu, într-un discurs susținut în fața absolvenților academiei militare West Point, el afirma că „suntem martorii conflictului final dintre rasa umană și forțe sinistre venite dintr-o altă galaxie”.

În 1959, doctorul Wernher Von Braun, părintele rachetelor V-1 și V-2, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniențăAlien-vs-Predatorne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. În 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri.

În 1972, doi producători de film independenți din Los Angeles, Alan Sandler și Robert Emenegger, au fost chemați la Pentagon, unde li s-au arătat fotografii și un film, în care apăreau ființe extraterestre cu pielea cenușie, vii și moarte. La începutul anului următor au fost chemați la baza Air Force Norton din San Bernardino (California), unde s-au întâlnit cu șeful Biroului de Investigații Speciale al Forțelor Aeriene, care le-a dezvăluit că, pe 25 martie 1964, la baza militară Holloman, White Sands (New Mexico), în jurul orei 5:30, radarul a observat trei OZN-uri care se apropiau. Unul dintre ele a aterizat pe pistă, din el © Copyright 2010 CorbisCorporationcoborând trei umanoizi nepământeni, înalți cam de 1,55 metri, îmbrăcați cu salopete mulate și purtând niște căști ce păreau împletite cu funii. Aveau tenul cenușiu-albăstrui, ochi depărtați, cu pupile verticale, ca de pisică, și nasuri foarte mari. S-au îndreptat către o clădire a bazei, unde au avut loc discuții. Întreg evenimentul a fost filmat. Radioamatorul Terry Clarke din Alamogordo afirma că pe 30 aprilie 1964 a surprins o convorbire între un avion militar și Centrul de Control al bazei Air Force de la Holloman, White Sands. Pilotul unui B-57, care zbura într-o misiune de rutină, a strigat: „Am reperat un OZN! Are formă de ou și e alb!”, iar peste câteva minute: „E pe sol! OZN-ul e pe sol!”.

Pe 9 aprilie 1983, la baza militară Kirtland, jurnalista Linda Moulton Howe a văzut un document secret în care se vorbea despre OZN-uri prăbușite la Aztec, Roswell, Kingman și în nordul Mexicului, din care s-au recuperat resturi de nave și creaturi „cenușii”. Unul dintre extratereștri era viu și a fost dus în baza de la Los Alamos, unde a trăit până în 1952. Documentul susținea că pe 25 aprilie 1964, la baza militară Holloman, a avut loc o întâlnire cu extratereștrii, unde guvernul american a înapoiat câteva cadavre ale nepământenilor iar vizitatorii au dat „ceva” nespecificat la schimb.

Milton William Cooper, subofițer al Forțelor Aeriene Americane, a afirmat în 1989 că în 1972, pe când lucra la Comandamentul Flotei din Pacific, a consultat două materiale: Raportul nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book și un rezumat privind operațiunea Majority (MJ-12). În Raportul 13 scria că între 1947 și 1953 au avut loc 27 de prăbușiri de OZN-uri, din care s-au recuperat 41 de cadavre și 5 extratereștri vii. OZN-urile au o bază pe fața neluminată a Lunii, bază filmată de cosmonauții americani dar despre care autoritățile refuză să vorbească. În raport se găseau fotografii ale aterizării din 1964 de la baza Holloman, imagini ale extratereștrilor și ale unor autopsii. La Holloman s-a încheiat un tratat care prevedea că extratereștrii vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informațiile privind prezența extratereștrilor pe Pământ (care datează de cel puțin 25.000 de ani). Anumite societăți secrete țin legătura cu extratereștrii de mii de ani, cel mai bun exemplu fiind Illuminati, care reunesc astăzi vârfurile marii finanțe mondiale. Raportul 13 a mai fost văzut și de o altă persoană, numită Bill English, care a reușit să scape ca prin minune de două atentate la viața sa. Conform lui Milton William Cooper, guvernul Statelor Unite s-a angajat să construiască un număr de baze subterane în care să se adăpostească OZN-uri și ocupanții lor și unde să aibă loc schimbul de informații tehnologice. Președintele John Fitzgerald Kennedy ar fi dat în 1963 un ultimatuum grupului MJ-12 ca să înceteze aceste activități, amenințând că va face publică toată afacerea. De asemenea, a cerut grupului ca în decurs de un an să informeze poporul american despre prezența extratereștrilor pe041911-tmzlive-1 Pământ, acesta fiind motivul real al asasinării sale pe 22 noiembrie 1963.

Printre aceste documente se găsește și o notă a lui J.F. Kennedy din 28 iunie 1961, prin care îi cerea președintelui C.I.A. un raport cu privire la operațiunile grupului MJ-12 și legăturile lor cu aspectele psihologice ale Războiului Rece. De asemenea, un raport C.I.A. din 3 august 1963 vorbește despre o convorbire telefonică interceptată, în care actrița Marilyn Monroe declara reporteriței Dorothy Kilgallen că vrea să dezvăluie detalii ale relațiilor sale amoroase cu John și Robert Kennedy, dar și alte secrete. Primul dintre acestea se referea la „o vizită pe care președintele Kennedy o făcuse la o bază Air Force, pentru a inspecta obiecte din spațiul extraterestru”. După două zile de la acea convorbire, actrița s-a „sinucis” în condiții suspecte. După înlăturarea acestor piedici, construcția bazelor subterane a continuat nestingherită, mai ales în rezervațiile unor populații de indieni din New Mexico, Utah, Colorado sau Nevada, sub pretextul realizării unor adăposturi antiatomice.

Se spune că, în timpul Războiului Rece, pentru a perturba activitatea sateliților sovietici, americanii au aruncat pe orbită o mare cantitate de ace, pe care un OZN imens le-a aspirat imediat. Americanii au aruncat mai multe ace, însă OZN-ul le-a aspirat și pe acestea.

În 1961, astronomul și fizicianul Frank Drake, împreună cu un grup de astronomi, fizicieni și biologi, a fondat organizația S.E.T.I. (Search for Extra-Terrestrial Inteligence), în scopul descoperirii vieții pe alte planete. Pe 15 august 1977, astronomul doctor Jerry Ehman, ce lucra la proiectul S.E.T.I. la Universitatea de Stat din Ohio, a interceptat un semnal intermitent venit dinspre constelația Săgetător. Semnalul a durat 72 de secunde.

În 1978, Maurice Chatelain, fost șef al Sistemului de comunicații NASA și proiectant al sistemelor de prelucrare a datelor și de comunicații ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în timpul misiunii Apollo 11 din 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe Lună. Otto Binder, un fost angajat NASA, a confirmat povestea. Iar la începutul anilor ’90, doctorul Serghei Bojici și profesorii Vladimir Ajaja și Alexandr Kazanțev de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării din 1969, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Centrul de control de la Houston, din care reieșea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost vă1429600500_spectacular-ufo-footage-from-nasa-sts-48-discovery-space-shuttle-releasedzute în preajma modului lunar american. Se spune că nu doar misiunea Apollo 11 a avut parte de un contact extraterestru. Apollo 12 a fost urmărit de două OZN-uri pe parcursul întregii sale călătorii spre Lună. Echipajul Apollo 15 a observat în craterul selenar Hadley-Apenini urme paralele de șenile, imprimate în praful lunar, ca și când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astronauții misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 și 17 s-au întors cu sute de fotografii înfățișând OZN-uri. În 1996, fostul astronaut Edgar Mitchell a vorbit, în timpul unui inteviu acordat unui post radio, despre credința sa că extratereștrii au vizitat Pământul. Iar într-un film realizat pe 15 septembrie 1991, în cadrul misiunii STS-48 a navetei spațiale Discovery, se observă cam o duzină de puncte luminoase ce se deplasau în direcții diferite, cu viteze variabile. La un moment dat, unul dintre obiecte s-a apropiat de navetă. După o izbucnire de lumină, obiectul și-a schimbat brusc traiectoria într-un unghi de 120 de grade și, accelerând, a dispărut în spațiu. Peste numai două secunde, locul ocupat mai înainte de acel obiect a fost traversat de două dâre luminoase.

În 1972, NASA a atașat de o sondă Pioneer o tăbliță cu un mesaj pentru extratereștri, conceput de Carl Sagan și Frank Drake. Cinci ani mai târziu a fost atașat de o sondăurl Voyager un alt mesaj, compus tot de Sagan. Acesta era sub forma unui album făcut din cupru aurit, pe care erau înregistrate plânsetul unui copil, vântul, valurile, ploaia, animale, muzică populară și clasică, plus imagini cu cele mai mari structuri făcute de om și saluturi în 55 de limbi. În același an, pe 26 noiembrie, emisiunile TV în sudul Angliei s-au întrerupt, pentru a fi înlocuite de un mesaj extraterestru. Reprezentantul acestora, numit Aștar, a anunțat că vor ateriza în curând și a îndemnat omenirea să renunțe la armele nucleare.

Singurul pilot din lume deținător al tuturor certificatelor de zbor eliberate de Federal Aviation Administration, John Lear din Nevada, spunea în 1987 că a aflat de la prietenii săi din C.I.A. că, printr-o înțelegere încheiată de MJ-12, specia umană a fost vândută unor extratereștri. În laboratoare subterane multietajate din baze din Nevada și New Mexico (printre care baza Dulce) se află mii de extratereștri care efectuează experimente sinistre pe oameni și pe animale. Tot acolo se află un număr mare de pământeni, închiși pentru totdeauna. În 1979, la baza Dulce, a izbucnit o confruntare în care au fost uciși 44 de cercetători și un număr mare de soldați. După 1980, grupul MJ-12 a început să-și dea seama de greșeala făcută, răpirile de persoane fiind mai multe decât se convenise iar tehnologiile primite fiind sialien-experimentsmple surogate, departe de performanțele armelor și vehiculelor extratereștrilor. Prin urmare, MJ-12 a realizat un sistem defensiv, prin care să poată distruge navele extraterestre venite din spațiu. Acesta ar fi adevăratul motiv al înființării programului Inițiativa de Apărare Strategică Războiul Stelelor, nicidecum apărarea împotriva rachetelor nucleare sovietice. Același lucru îl afirma și Philip Corso în cartea The Day After Roswell din 1997.

Bill Hamilton, fost angajat al Forțelor Aeriene, a declarat că a primit în 1979 informații de la un angajat guvernamental despre participarea armatei americane la experimente genetice monstruoase efectuate de extratereștri în baze subterane. Iar un fost fotograf în laboratorul subteran de la Dulce, ofițerul serviciilor de informații, Thomas C., alături de un fost membru al personalului acestei baze, un individ cu pseudonimul Jasson Bishop, au spus că acolo au loc experimente înfiorătoare, mutilări și hibridări. Condamnații la acele tratamente s-au revoltat de câteva ori, unii chiar reușind să evadeze.

Investigatorul OZN ucrainean Anton A. Anfalov susține că primul OZN recuperat de ruși a fost cel căzut pe 21 ianuarie 1959 lângă Gdynia, în Polonia. Atunci s-a găsit și un cadavru extraterestru, ce a fost autopsiat la un institut al Academiei Sovietice de Științe. Au urmat cazuri similare, cadavrele și OZN-urile fiind transportate la centrul militar de cercetări OZN de la Unitatea 25.840 din Odințovo, lângă Moscova. Într-un laborator subteran lângă Dimitrievka sunt studiate „entitățile biologice extraterestre” capturate, vii sau moarte. Și Unitatea Militară 73.790, aflată lângă satul Jitkur, se ocupă de OZN-uri. Și aici se examinează vehicule capturate, pentru a fi reproduse. Iar în munții Ural s-a construit un complex subteran asemănător celui de la baza Dulce din New Mexico. Anfalov a dezvăluit localizarea altor nouă unități militare implicate, susținând că autoritățile rusești au fost corupte prin mici „cadouri” de la extratereștri, pentru a închide ochii la ilegalitățile pe care le comit pe Terra.

Germanul Jan Van Helsing, alături de Milton William Cooper, un fost ofițer de la Informațiile Marinei militare americane, au dezvăluit publicului că Războiul Rece a fost doar o imensă diversiune menită să capteze fonduri uriașe folosite pentru colaborarea cu extratereștrii. Van61779_373667569398129_1686446449_n Helsing scria și că, în 1943, un trimis al planetei Venus a apărut în fața biroului lui Stalin. Când o santinelă a vrut să îl prindă, extraterestrul a dispărut. De asemenea, și Hitler a avut parte de vizita unei ființe tot de pe Venus. Un alt venusian, numit Estes Plateu, a apărut în fața lui Churchill. Când prim-ministrul britanic a vrut să îl lovească, a nimerit doar aerul. La următoarea apariție a lui Plateu, Churchill, sfătuit de renumitul medium englez Edgerton Sykes, i-a ținut în față o cruce druidă și i-a spus să plece, venusianul dispărând fără cuvinte.

Fizicianul Paul Bennewitz era convins în 1984 că Statele Unite sunt pe cale să fie invadate de două rase de extratereștri care se dușmănesc între ele.

La sfârșitul anului 1988, Bob Lazar a fost angajat la „dispozitivul S-4” din Zona 51. Aici a studiat un document de circa 120 de pagini, din care a aflat că Statele Unite sunt în posesia mai multor vehicule de tip OZN. În dosar se mai găseau rapoarte de autopsie și fotografii alb-negru ale unor „entități biologice”, informații privind civilizațiile extraterestre, conflicte sau cooperarea între extratereștri și autoritățile americane. În această bază, Lazar a văzut 9 farfurii zburătoare și chiar a examinat un disc cu diametrul de 8 metri și grosimea de 4,5 metri, sarcina sa fiind de a reproduce reactorul navei și mecanismele de propulsie gravitațională. George Knapp, reporterul TV din Las Vegas care l-a prezentat publicului pe Bob Lazar în 1989, afirma că a descoperit peste 12 persoane care confirmă aceste dezvăluiri, printre care un ofițer ce a condus câteva programe militare la baza Nellis.

La începutul anului 1990, preşedintele Gorbaciov declara că „fenomenul OZN există şi trebuie tratat cu seriozitate”. Iar în aprilie 1990, generalul-colonel de aviaţie Igor Malţev a dat publicităţii sinteza a peste o sută de observaţii OZN, raportate de diferiţi comandanţi de unităţi militare.

Nick Pope, care a condus între 1991 şi 1994 secretariatul 2(a) al Statului Major Aerian din Ministerul Apărării al Marii Britanii (secretariat la care se examinau rapoartele privind OZN-uri), a publicat în 1996 cartea Open Skies, Closed Minds: For the First Time a Government UFO Expert Speaks Out, ce a devenit bestseller. Aici afirma că pe Pământ există circa 13 milioane de oameni care „au văzut ceva”. 90-95% dintre aceste observaţii pot fi explicate în termeni obişnuiţi, dar rămân cel puţin 650.000 de observaţii pentru care nu există explicaţii. De asemenea, susţinea şi că „nu avem nici dovezi că un fenomen foarte real, precum OZN-urile, este inofensiv”, adăugând: „dacă subestimarea inamicului este considerată o greşeală în lumea militarilor, incapacitatea de a-i recunoaşte existenţa este o greşeală fatală”.

O știre ce a făcut înconjurul lumii în 1991 anunța descoperirea de către observatoarele americane și rusești a unui „satelit artificial situat pe orbita Terrei, neobișnuit prin dimensiuni mari și grad avansat de tehnicitate, de forma cristalului de diamant-prismă în unghi de 52 de grade”. NASA declara atunci că satelitul este indestructibil și că poate observa „toate aspectele vieții umane”.

În martie 1997, posturi de televiziune din întreaga Americă (printre care și CNN) au difuzat imagini cu OZN-uri asemănătoare unor bumeranguri, ce au trecut peste Phoenix, Arizona, îndreptându-se către granița mexicană.

Pe 16 iulie 1999 a fost înaintat oficial preşedintelui francez Jacques Chirac şi primului ministru Lionel Jospin un document de 90 de pagini, intitulat OZN-urile şi Apărarea. Pentru ce trebuie să ne pregătim (numit şi Raportul COMETA), document dat ulterior publicităţii. Prefaţa e semnată de generalul de aviaţie Bernard Norlain, fost director al Institutului de Studii Avansate pentru Apărarea Naţională (IHEDN), iar introducerea e scrisă de André Lebeau, fost preşedinte al Centrului Naţional pentru Studii Spaţiale. Grupul de lucru „COMETA” a fost prezidat de generalul de aviaţie Denis Letty, iar printre membrii săi s-au numărat generalul de aviaţie Bruno Lemoine, amiralul Marc Merlo, doctorulBeings în ştiinţe politice Michel Algrin, generalul Pierre Bescond (inginer de armamente), Denis Blancher (superintendent-şef al poliţiei naţionale, din cadrul Ministerului de Interne), Christian Marchal (director de cercetare la Oficiul Naţional al Cercetării Aeronautice) şi generalul Alain Orszag (doctor în fizică). Documentul are şapte anexe, privind observaţii radar în Franţa, observaţii OZN făcute de astronomi, viaţa în Univers, colonizarea spaţiului cosmic, cazul Roswell şi posibila dezinformare, vechimea fenomenului OZN şi elemente de cronologie, reflecţii privind aspecte psihologice, sociologice şi politice ale fenomenului OZN. În raport se arată că oficialităţile franceze au luat OZN-urile în serios încă din urmă cu un sfert de veac, începând cu instrucţiunile date în acest sens jandarmeriei în 1974 şi continuând cu înfiinţarea în 1977 a Grupului de Studii asupra Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate şi apoi a Serviciului de Expertiză a Fenomenelor de Intrare Atmosferică. Rezultatul acestor cercetări i-a făcut pe autorii studiului să declare că „ipoteza extraterestră, chiar dacă nu poate fi încă dovedită, este singura care poate explica toate datele disponibile la ora actuală, fiind extrem de serioasă prin posibilele consecinţe”.

Medicul Steven Macon Greer, iniţiatorul proiectului numit Dezvăluirea („The Disclosure Project”), avea la începutul anului 2001 o listă cu peste 400 de persoane care afirmau că, prin atribuţiile lor de serviciu, au văzut OZN-uri, pe ocupanţii lor, fragmente recuperate, tehnologii extraterestre utilizate pe Pământ, etc. Ei au fost obligaţi să jure că nu vor divulga nimic din toate acestea, fiind ameninţaţi chiar cu moartea, dar ar fi dispuşi să depună mărturie în faţa Congresului american despre cele văzute, dacă ar fi dezlegaţi de jurământ.NY_Night_cool_ufo Doctorul Greer a înregistrat pe casete video 120 de ore de depoziţii a circa 100 dintre aceşti martori. Pe 9 mai 2001, la Clubul Presei Naționale din Washington D.C., a avut loc o conferinţă de presă dedicată proiectului Disclosure, unde peste douăzeci de personalităţi (militari, cercetători, funcţionari guvernamentali) au vorbit despre evenimente la care susţineau că au fost martori: OZN-uri prăbuşite, extratereştri capturaţi, tehnologii extraterestre utilizate de armată, înregistrări radar, urme pe Lună, fotografii văzute în documente secrete, incidente la silozuri cu rachete nucleare. Printre martori se aflau oficialităţi precum generalul de brigadă Steven Lovkin (care şi-a făcut serviciul la Casa Albă începând din 1959, sub preşedinţii Eisenhower şi Kennedy), locotenent colonelul Charles Brown (erou din Al Doilea Război Mondial), precum şi alţi ofiţeri şi angajaţi ai Forţelor Aeriene şi NASA.

După ce aproape două mii de ani Biserica creştină şi-a menţinut părerea că suntem singuri în Univers (în afară de Dumnezeu, îngeri, sfinţi şi demoni), părintele Jose Gabriel Funes, şeful Observatorului Astronomic al Vaticanului şi consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea, a admis în mai 2008 posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete. Departe de a fi o coincidenţă, NASA a făcut în aceeaşi zi o declaraţie asemănătoare. În octombrie 2011, același părinte Funes a declarat din nou că pot exista extratereştri, cu completarea că, dacă aceștia există, şi ei sunt copiii lui Dumnezeu. „De ce nu putem vorbi despre un «frate extraterestru»? Ar fi o parte a creaţiei”, spunea el.

Pe 6 martie 2009, NASA a lansat în spațiu o rachetă Delta 2, la bordul căreia se afla un nou telescop, numit după fizicianul german Johannes Kepler, pentru a căuta viață extraterestră. Telescopul este focalizat pe o anumită zonă a Căii Lactee, numită Brațul Orion sau „pintenul local”.

În noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, afirma că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura lor, doctorul Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, doctorul Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu piramidele.

Un grup de cercetători care lucrează în Proiectul Genomului Uman susţine că a gasit gene extraterestre în ADN-ul uman. Acest proiect a fost început în 1989 în Statele Unite și, de-a lungul anilor, a atras oameni de știință din Marea Britanie, Franța, Japonia, Germania și China. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori, în mai multe perioade ale evoluției umane, în interiorul celulelor noastre, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapida față de celelalte viețuitoare. Cercetătorii au chiar și o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că „o formă extraterestră de viață a creat noi viețuitoare, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv Terra”.

Pe 11 aprilie 2011, Biroul Federal de Investigaţii (FBI) a făcut publice dosare până atunci secrete, peste două mii de pagini care dovedesc prezenţa extratereştrilor printre noi. Poate cel mai așteptat dosar este cel despre cazul Roswell, după 64 de ani recunoscându-se public faptul că în 1947 au fost recuperate resturile unei nave și patru cadavre extraterestre.

Pe lângă toate aceste declaraţii, există zeci de mii de mărturii ale unor oameni de pe întreg cuprinsul Globului, care susţin că au văzut OZN-uri sau au avut întâlniri de gradul III cu fiinţe din alte lumi. Indiferent că este vorba despre contactați sau răpiți, numărul acestora crește simțitor de la an la an. În 1991 s-a stabilit că 2% dintre americanii adulţi aveau în trecutul lor o serie de experienţe ce sugerau posibile răpiri de către extratereştri.

Din toate aceste mărturii tragem concluzia că pe Terra există ființe venite de pe alte planete, ce colaborează cu marile puteri ale lumii, pilotează nave ultrasofisticate, trăiesc în baze1595832-aliens subterane secrete, răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice (în special de natură sexuală) și sunt responsabili pentru saltul tehnologic al omenirii cel puțin din ultimile decenii. Cei mai mulți dintre ei afirmă că se află pe Terra de foarte mult timp, ei fiind zeii din vechime. În fața acestor dovezi, existenţa vieţii pe alte planete poate fi negată cu greu de orice persoană deținătoare de măcar puțină materie cenușie. Ceea ce nu mă împiedică să o fac eu. Nu pun la îndoială existența acestor entități, prezente în toate timpurile și în toate culturile lumii. Dar provin ele într-adevăr de pe alte planete? Ni se spune că sunt aproape la fel ca noi: niște ființe umanoide, cu un ADN asemănător cu al nostru, mult mai dezvoltate tehnologic și mental, capabile să străbată mari distanțe în spațiul cosmic. Sunt ele oare așa cum ni se spune?

În primul rând, trebuie analizate sursele din care provin toate informațiile pe care le deținem despre extratereștri. Pe lângă oamenii simpli, ce susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III, avem multe „dezvăluiri” ale unor foști militari, politicieni, oameni de știință sau clerici. Militari care au lucrat sau încă mai lucrează pentru guvernele lor, oameni de știință care lucrează pentru guverne sau doar primesc finanțări guvernamentale. Despre politicieni nu mai vorbim. Cum putem ști că acei oameni au dezvăluit secrete ale guvernelor lor și nu au îndeplinit niște ordine, făcând publice informații date chiar de șefii lor, împotriva cărora par să se fi răzvrătit? De unde știm că aceste povestiri incredibile sunt adevărate și nu un teatru ieftin? Când vreodată guvernele au împărtășit maselor adevărul în problematici sensibile? Se adună din ce în ce mai multe dovezi ale minciunilor conducătorilor noștri în cazuri precum aselenizarea din 1969, moartea lui J.F. Kennedy sau atentatele din 11 septembrie 2001. Știm că Statele Unite, de exemplu, s-a folosit de minciuni pentru a ataca la începutul mileniului III Afghanistanul și Irakul. Au trecut câțiva ani buniAliens-Colonial-Marines-Foreign-Ksenomorfov-Aliens-Monster-Teeth-Ikla-Mucus-Soldiers de când a fost ucis liderul irakian din acea vreme, Saddam Hussein, și tot nu au fost descoperite acele arme de distrugere în masă care au servit ca pretext pentru invadarea țării. Statul Islamic (ISIL sau ISIS), cea mai puternică organizație teroristă din toate timpurile, este condusă de agenți CIA. După incidentul de la Roswell, un purtător de cuvânt al Armatei SUA a declarat că s-a prăbușit un OZN, a doua zi un comunicat al Armatei spunea că a fost vorba despre un balon meteorologic, iar câteva decenii mai târziu un dosar declasificat al FBI-ului susține că într-adevăr a fost un OZN prăbușit în acea zi. Cine spune adevărul și cine minte? În mod oficial, în 1945, Hitler s-a sinucis într-un bunker în Berlin; peste câteva zeci de ani, tot un dosar declasificat al FBI-ului susține că fostul lider nazist s-a refugiat în Argentina. Iar acestea sunt doar câteva exemple ale minciunilor cu care ne îndoapă sistemele de conducere.

În acest caz, cum putem avea încredere în guverne și în armatele pe care le conduc, când ni s-a dovedit de prea multe ori că ne bombardează cu minciuni dintotdeauna? Cum putem crede că foști politicieni sau militari, oameni cu funcții mai mult sau mai puțin importante, nu lucrează în continuare pentru statele lor, ci și-au pus viețile în pericol pentru a ne împărtăși adevărul? La fel stau lucrurile și în cazul reprezentanților unor instituții religioase, care fac parte dintr-un sistem dovedit a fi cea mai eficientă metodă de manipulare. Mai mult, observăm că extratereștrii sunt promovați intens în ultimele decenii, făcându-și apariția în filme, seriale, documentare, emisiuni radio și TV, cărți, reviste sau în mediul online. Creșterea aparițiilor extratereștrilor în materialele de orice fel, audio, video și tipărite, nu sugerează o scurgere de informații, ci o promovare intensă. Dacă guvernele marilor puteri ar vrea să țină ascunsă existența ființelor de pe alte planete, cum se face că nu pot opri această promovare asiduă? Ținând cont că guvernele controlează media, logica de bun simț ne spune că ele sunt cele care promovează ipoteza extraterestră. De ce ar face asta? Pentru că brusc își doresc să ne împărtășească adevărul, dar nu au curaj să o facă direct, ci prin așa-zise „scurgeri de informații”, regizate cu multă grijă? Ne-au ascuns adevărul dintotdeauna, însă acum ne permit să îl aflăm într-o privință? Înființată în 1958, NASA (National Aeronautics and Space Administration), agenție responsabilă cu programul spațial al Statelor Unite și cu cercetarea aerospațială civilă și militară, nu a făcut decât să ne spună în mod constant că există viață pe alte planete, deși încă nu am descoperit-o. Certitudinea NASA este una curioasă, ținând cont că în aproape șase decenii nu a adus nici măcar o singură dovadă, limitându-se doar la afirmații publice fără acoperire. De ce NASA, militari, politicieni, clerici și oameni de știință ne tot spun că există viață pe alte planete, deși nimeni nu prezintă vreo dovadă cât de mică, iar această ipoteză este promovată intens? În plus, se spune de multă vreme, și chiar apar dovezi în această privință, că lumea este guvernată de o organizație secretă malefică, condusă de o elită sionistă, ce are ca scop înrobirea populației pământului prin orice mijloc, de natură economică, socială, politică și religioasă. Dacă această organizație puternică ne vrea în postura de sclavi, în timp ce controlează cam tot ce ține de media, de ce ar permite să ni se dezvăluie adevărul în problematica extratereștrilor? Cum ar fi dacă lucrurile ar fi diferite de varianta oficială? Dacă nu mai poate fi ascunsă existența acestor entități, care conduc din umbră acea organizație secretă care, la rândul ei, conduce marile guverne ale lumii, astfel încât suntem îndepărtați de adevărul referitor la natura și la scopul lor pe planeta noastră, prin promovarea intensă a ipotezei extratereștrilor? Dacă zeii nu sunt ceea ce par a fi?

Promotorii ipotezei paleoastronauților sau a vizitatorilor de pe alte planete își bazează teoria doar pe tehnologia avansată a așa-zișilor extratereștri. Avem ca exemplu scriitori precum Erich Von Daniken, Zecharia Sitchin sau David Icke, ori documentare ca Ancient Aliens, produs de postul TV History. Este promovată doar partea materială a acestor făpturi și ignorată cu bună știință cea spirituală. Manipulatorii și-ar dori să nu ajungă la urechile publicului faptul că multe contacte cu „extratereștrii” nu se realizează prin întâlniri de gradul III, categorie în care sunt incluse și răpirile OZN, ci și prin clarviziune, prin chaneling sau prin dicteu automat. Un număr destul de mare de contactați a reușit să scrie texte fără înțeles prin dicteu automat, uneori folosindu-se chiar de caractere hieroglifice. Mulți susțin că au reușit să realizeze călătorii pe alte planete sau în alte dimensiuni prin proiecție astrală. Iată câteva exemple:

– În cartea You Are Responsible, scrisă în anii ’50, taximetristul londonez George King susținea că a fost ajutat de extratereștri să viziteze planeta Marte în stare de extracorporalitate.

– Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut contacte prin clarviziune cu ființe „supracerești” de pe Marte și Venus.

– Teosoful suedez Emanuel Swedenborg pretindea că a efectuat călătorii psihice pe alte planete ale sistemului nostru solar, unde s-a întâlnit cu sfântul Augustin și cu apostolul Pavel.

– Betty Andreasson-Luca spunea că într-o seară de octombrie din 1978 s-a dedublat după ce a auzit un vâjâit deasupra acoperișului și a ajuns într-un loc unde o mulțime de omuleți trebăluiau în jurul a trei mese pe care erau trei persoane acoperite cu cearșafuri. În iulie 1986 s-a dedublat după ce a apărut lângă ea un omuleț cenușiu, îmbrăcat într-un costum tip salopetă.

– În cartea Encounters din 1989, psihiatra Edith Fiore expunea cazul pacientei Sherry, care a fost răpită și dusă în interiorul unei nave unde, în timpul unei operații abdominale, corpul ei eteric îi plutea prin cameră, privindu-și de sus corpul fizic întins pe masa înconjurată de omuleți.

– După o întâlnire de gradul III pe 2 octombrie 1984, Karen L. din Norvegia a fost contactată de mai multe ori prin dicteu automat și prin călătorii astrale. Ea a intrat în contact și cu o entitate numită Tzador, care i-a mărturisit că majoritatea contactelor cu pământenii se realizează „la nivel astral”, în special pentru a se evita imensa teamă pe care ar determina-o un contact fizic.

– După o serie de întâlniri cu ființe ce pretindeau că vin din constelația Taurului, suedeza Helena Gustavsson a început să primească de la ele mesaje prin telepatie sau prin dicteu automat. Cu puterile conferite de aceștia ea a vindecat o bătrână paralizată.

Așa cum este cazul Helenei Gustavsson, după contactul cu vizitatorii din alte lumi, indiferent de natura contactului, multora li s-au dezvoltat capacități așa-zis paranormale, de tipul clarviziunii sau precogniției. Însă publicul ar trebui să ignore această parte și să creadă că suntem vizitați de ființe asemănătoare cu noi, de pe alte planete, avansate doar tehnologic și mental, ce străbat Universul cu ajutorul unor nave spațiale precum cele din filmele science-fiction.

Răpirile OZN nu se realizează întotdeauna în plan material, ci și în cel spiritual, după cum povestea și Betty Andreasson-Luca, care s-a dedublat în 1978 și în 1986 sub influența vizitatorilor. Un asemenea caz apare, în mod surprinzător, chiar și în Noul Testament. În A doua epistolă către Corinteni, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dusEs-cientificamente-posible-que-nos-hayan-visitado-los-extraterrestres-672x372 până în al treilea cer, recunoscând că nu știe dacă respectivul a fost răpit cu tot cu trup sau fără: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (12:2-4). Aceasta nu este singura menționare a unei răpiri OZN în Biblie. În Vechiul Testament, Enoh și Ilie au fost luați la cer de către Domnul, pentru a locui alături de el în lumea celestă. Prin urmare, nu ar trebui să ne mire existența unei legături între fenomenul OZN și religie. De exemplu, mulți „extratereștri” le-au transmis contactaților mesaje profetice; unii s-au declarat a fi zeii din vechime sau chiar reprezentanți ai unui dumnezeu. Aștar Șeran, despre care vorbeau George Van Tassel, George Adamski și alții, se consideră „învățător spiritual și comandant al celui de-al optulea sector galactic”. Ruth Montgomery îi numea pe extratereștrii cu care era în contact „ghizi spirituali”. Conform declarațiilor lui Frank Stranges, venusianul Val Thorn se credea un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, ce avea impresia că omenirea s-a îndepărtat prea mult de Dumnezeu și are nevoie de ajutor pentru a fi adus înapoi pe drumul cel drept. Ba, mai mult, a dat de înțeles că el ar fi biblicul Isus. Sociologul și profesorul de politologie la o universitate din Atlanta (din statul american Georgia) Courtney Brown a efectuat mai multe ședințe de clarviziune, în timpul că387719_293321370767703_811323202_nrora s-a văzut transpus pe un tărâm îndepărtat, unde a întâlnit o ființă ce avea aspectul lui Buddha. Tot prin clarviziune pretindea că a călătorit pe alte planete teosoful suedez Emanuel Swedenborg, unde s-a întâlnit cu sfântul Augustin și cu apostolul Pavel. Cele 9 entități cu care lua legătura în mod constant grupul Lab 9, condus de Andrija Puharich, spuneau că Dumnezeu „nu este altcineva decât noi împreună, Cele 9 Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei 9, uniți”. Cei 9 au mai afirmat că ei sunt Elohim ai evreilor și eonii gnosticilor, Isus fiind „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În septembrie 1974, unul dintre ei se declara a fi Harmakus și Atum, zei ai egiptenilor antici.

Cercetătorul francez Jean Sider a remarcat că aparițiile religioase sunt în strânsă legătură cu aparițiile de OZN-uri. Până în 1991, Lucien Blaise din Lyon inventariase 29.654 apariții religioase, petrecute în 1.272 de locuri din 69 de țări. Dintre acestea, peste trei sferturi aparțineau Fecioarei Maria și cam de 10 ori mai puține lui Isus. După cel de-Al Doilea Război Mondial, anii în care se înmulțeau aceste apariții erau și anii în care se intensificau „valurile” de OZN-uri. Pe lângă toate acestea, au apărut curente religioase închinate extratereștrilor, cum ar fi cultul scientologic, secta raelienilor, secta Heaven’s Gate, Societatea Aetherius sau Congregația Internațională a lui Enki. Creștinismul s-a adaptat și el la curentul extraterestru prin declarațiile șefului Observatorului Astronomic al Vaticanului, care a admis posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete, vorbind chiar despre un „frate extraterestru”. Ținând cont și de legăturile fenomenului OZN cu religia, nu putem ignora partea spirituală a poveștii „extratereștrilor”, oricât și-ar dori să o facem cei care dețin frâiele omenirii.

Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii OZN că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților. Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători. Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul OZN ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și OZN-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritualaliensaint, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” vizând „implantarea” unor idei pentru un scop „definit”, în mințile unor „aleși”, și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un „plan” elaborat și controlat de inteligențe superioare. Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliensdin 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”. Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră nurlie, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Toate aceste concluzii moderne nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare. În hinduism, Krișna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krişna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile lor? Mai ales în cele legate de adevărata lor natură și de locul lor de proveniență?

Mulți răpiți au observat că vizitatorii au capacitatea de a deveni invizibili și de a penetra corpuri solide, nu puțini fiind cei care declară că au văzut „extratereștri” trecând prin uși sau prin pereți. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria că aceste entități pot „penetra orice materie, oarecum în maniera în care o fac undele electromagnetice, avânt acces la orice creier uman care-i interesează”. Întrebați cum reușesc așa ceva, vizitatorii au pus „minunea” pe seama tehnologiei. Ruth Montgomery declara că „ghizii” ei spirituali, care călătoresc prin Univers doar cu puterea gândului, i-au explicat că abilitățile lor se bazează doar pe cunoașterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, nu le-am descoperit încă. Acestea le permit să dezintegreze și să reasambleze corpuri solide, după dorihqdefaultnță. Iar pe 12 iulie 1988, într-o scrisoare către Ray Fowler, Betty Andreasson-Luca a reprodus informații primite de la „extratereștri”. Când i-a întrebat cum de pot trece prin uși, i-au răspuns că ei profită de dualitatea undă-particulă și de anumite proprietăți ale mecanicii cuantice. Trecerea printr-un obiect solid se poate face „prin controlul nivelurilor de vibrație; e o operație foarte simplă; aceste structuri sunt foarte laxe”. La fel i s-a explicat modalitatea prin care pot deveni invizibili. Metoda include un control al văzului și auzului martorilor, dar și o subtilă anihilare, prin suprapunerea unei unde complementare, a energiilor disipate cu această ocazie. De asemenea, de multe ori ei călătoresc doar cu esența spirituală. Așa să fie, oare? Să se ajute de tehnologie pentru a penetra materia solidă sau și aici avem parte de o altă minciună? Ori poate de o nouă iluzie?

Capacitatea acestor entități de a deveni invizibile ochiului uman apare nu doar în cercetările moderne, ci și în cronicile trecutului. În Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament, când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, „tot muntele era plin de cai şi care de foc” invizibile. La rugămintea profetului Elisei, Yahweh i-a orbit pe atacatorii sirieni. Armata zeului a fost văzută și de Iacov în Facerea: „a văzut oştirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retrasangels heel veel trupele din Ierusalim aparent fără niciun motiv. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat orașul. Despre motivul retragerii romanilor în 66 a scris istoricul Flavius Josephus în Războiul iudeilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Cele mai multe menționări ale invizibilității se găsesc însă în Iliada lui Homer, unde zeii de multe ori influențau cursul luptelor nevăzuți de oameni. Când se hotărau să apară în fața muritorilor, nu o făceau niciodată cu adevărata lor înfățișare, ci doar cu aspect uman. În Cântul 5, Athena i-a luat războinicului Diomedes negura de pe ochi, dându-i astfel darul de a vedea zeii. Primind acest dar, Diomedes a atacat-o și rănit-o pe Aphrodite, silind-o să se retragă din luptă, și pe Apollo de trei ori, renunțând doar după ce zeul l-a amenințat. Reținem până acum că zeii / „extratereștrii” pot trece prin materie solidă, pot fi invizibili și își pot schimba înfățișarea, probabil prin iluziile pe care nu se sfiesc să le ofere muritorilor, pe care îi mint cu nerușinare dintotdeauna.

Din declarațiile celor care au avut parte de întâlniri de gradul III, vizitatorii „spațiali” se împart în două categorii, din punct de vedere al aspectului fizic: cei înalți și blonzi, cu aspect nordic, și cei mici și cenușii, cu capete mari. Acesta este aspectul lor real, sau și aici avem parte de o iluzie? Doctorul Frank E. Stranges, care susținea că s-a întâlnit în clădirea Pentagonului cu venusianul Val Thorn, spunea despre acesta că, deși avea o înfățișare perfect umană, mâinile sale erau moi, ca și cum n-ar fi fost făcute din carne și oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Scriitorul Whitley Strieber declara că, într-o noapte din 1986, s-a trezit dus de mâini de două făpturi mărunte până într-o cameră plină de apariții aproape translucide, cu înfățișare de cadavre. În cartea Abduction: Human Encounters with Aliens din 1994, a profesorului John E. Mack, Sara de 28 de ani și-a amintit sub hipnoză că în timpul unei răpiri OZN a întâlnit entități scheletice, iar altă dată a văzut pe un tron dintr-un metal argintiu o ființă al cărei cap era înconjurat de o sferă filamentoasă translucidă, îndărătul căreia se distingea un cap de schelet uman. În textul antic sanscrit Bhagavad Gita se găsește cea mai clară menționare a aspectului real al zeilor, care este unul înfricoșător, total diferit de cel afișat muritorilor. În timpul războiului Kurukșetra, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata înfățișare a zeului Krișna: „Doresc să-ți văd forma ta de stăpân divin, o Spirite Suprem. Dacă crezi că e cu putință a fi văzut de mine, puternice Stăpân Divin peste yoga, atunci arată-mi Sinele tău neclintit”. (11:3-4) Zeul i-a îndeplinit rugămintea, nu înainte de a-l avertiza: „Tu nu mă poți însă privi cu propria-ți vedere; îți dau vederea divină; privește la forța mea magică divină!” (11:8), într-un mod asemănător cu cel din Iliada, când Athena i-a oferit lui Diomedes darul de a vedea zeii. Adevărata înfățișare a zeului nu a fost deloc ceea ce își imagina prințul: „Cu ochi și guri nenumărate, cu nenumărate arătări uluitoare, cu nenumărate podoabe, cu nenumărate arme cerești ridicate, purtând ghirlande și veșminte divine, uns cu balsamuri divine, întrupare a tuturor minunilor, zeu fără de sfârșit cu fața în toate părțile. Dacă o mie de sori s-ar ridica deodată pe cer, strălucirea lor ar fi asemenea strălucirii acestui mare suflet. Atunci a văzut fiul lui Pandu întreaBhagavad-Gitaga lume fărâmițată la nesfârșit, stând la un loc în trupul zeului zeilor” (11:10-13); „Te văd cu nenumărate brațe, pântece, guri și ochi, pretutindeni formă nesfârșită; nici sfârșitul, nici mijlocul și nici chiar începutul nu ți le văd, Stăpân al Lumii! Formă a Lumii!” (11:16); „Văzându-ți forma ta uluitoare și groaznică, cele trei lumi sunt cutremurate, o Mare Suflet. Mulțimile de zei se îndreaptă spre tine; unii speriați, cu mâinile împreunate rugător te preamăresc” (11:20-21). Nu doar zeii erau speriați ci și Arjuna, adevărata înfățișare a lui Krișna făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ţi forma ta imensă, cu multe guri şi ochi, o tu cel cu braţul mare, cu multe braţe, coapse şi picioare, cu multe pântece, cu mulţi colţi îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel şi eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul fiinţei mele nu-mi capăt stăpânirea şi liniştea” (11:24); „Privind colţii tăi îngrozitori şi gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai ştiu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Şi toţi aceşti fii ai lui Dhrtarastra împreună cu mulţimea regilor pământeni, Bhişma, Drona şi fiul lui Suta cu căpeteniile noastre de oşti se îndreaptă în grabă spre gurile tale înfiorătoare, cu dinţi îngrozitori; unii, prinşi între dinţi, se văd cu ţestele sfărâmate” (11:26-27); „Precum spre flacăra aprinsă fluturii merg în grabă la pieire, aşa merge în grabă şi omenirea spre gurile tale, la pieire” (11:29); „Spune-mi cine ești Tu, formă îngrozitoare?” (11:31); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd; fii iar cu forma Ta cu patru braţe, o Tu cel cu o mie de braţe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krişna şi-a reluat forma umană, pe care o cunoaștem cu toții din iconografia indiană. Prințul a fost norocos că a supraviețuit unei asemenea priveliști, probabil și fără traume notabile. În Ieșirea din Vechiul Testament, Moise și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, Yahweh replicându-i: „Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască” (33:20). Ceea ce este de înțeles, ținând cont de descrierea adevăratei înfățișări a lui Krișna din Bhagavad Gita. Yahweh a găsit totuși o modalitate de a-și mulțumi supusul, arătându-i… spatele: „Când va trece slava mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna mea peste tine până voi trece. Iar când voi ridica mâna mea, tu vei vedea spatele meu, iar faţa mea nu o vei vedea!” (33:22-23). Ceea ce nu l-a satisfăcut pe deplin pe Moise, dar măcar l-a salvat de la traume psihice severe. Și nu putem să nu ne întrebăm din nou: este aceasta adevărata înfățișare a zeilor sau este vorba din nou despre o iluzie?

În cartea Encounters, doctorul Edith Fiore descria cazul unei paciente, Victoria, care avea impresia că făpturi invizibile intrau și ieșeau din trupul ei, furându-i „lucruri”. Una a rămas cu ea, încercând să o controleze, iar Victoria simțea nevoia să ducă o permanentă bătălie cu acea entitate pentru a-și putea păstra personalitatea. O altă pacientă, Diane Tai, își amintea de niște răpiri OZN și se plângea de o posedare de către făpturi venite din necunoscut. Acestea au determinat-o pe doctorița Fiore să scrie că „extratereștrii se pot încorpora, temporar sau permanent”. Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viață ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp și spațiu după dorință”, stare care a durat 4 ani. În cartea Extra-Terrestrials Among Us, George C. Andrews descria povestea doamnei Ida Kannenberg din Hillsboro (Oregon) care, începând din 1940, a avut niște întâlniri stranii. Ea considera că în minthe-possessiontea sa se instalase o prezență care răspundea la numele Hweig, care s-a prezentat ca trimis al stăpânilor OZN-urilor și care a recunoscut că ei posedau mijloacele tehnice pentru a „invada” mințile oamenilor. După spusele acelei entități, majoritatea „răpirilor” sunt iluzii induse mental de o inteligență superioară. Vizitatorii sunt invizibili și dispun de puteri mult dincolo de tot ce ne-am putea imagina. Pastorul Bob Larson este de părere că Pământul e un obiect de dispută între diferite civilizații nu tocmai binevoitoare, în acest război spiritele răului punând stăpânire pe trupurile unor oameni, spre a domina prin ei anumite grupuri. În UFOs and the Alien Agenda, el era convins că obiectivul extratereștrilor este de natură spirituală și că ei intenționează să abată omenirea de la dreapta credință. „Este clar că o forță sinistră construiește în mod deliberat un nou sistem religios, în pregătirea dominației spirituale asupra lumii”, nota el. Scriitorul Louis Whitley Strieber îi poate confirma pastorului ipoteza, el notând în Transformation că un extraterestru i-a mărturisit următoarele: „Noi reciclăm suflete”. Dacă luăm în calcul și miile de cazuri de posedare care nu pot fi puse pe seama unor afecțiuni psihice, aceste relatări dau naștere unei imagini a zeilor / „extratereștrilor” complet diferite de cea care se promovează intens.

Posedările nu ar putea avea loc în cazul unor entități materiale, ca noi. În timpul unor ședințe de clarviziune, sociologul și profesorul de politologie s-a văzut transpus pe un tărâm îndepărtat, într-o clădire imensă, sediul Federației Galactice, despre care crede că este ohuman-spirit organizație a unei lumi invizibile, eterice, transcendente, o organizație de pe celălalt tărâm. Aceste spirite, pe care le considerăm extratereștri de pe alte planete, petrec în lumea materială un timp limitat, după care se întorc în perenele sfere astrale. O ființă din acea lume i-a spus: „Ființele fizice nu ar fi în stare să coordoneze Galaxia”. I s-a spus și că locuitorii lumilor care fac parte din Federația Galactică există în permanență, simultan, și în lumea fizică, și în cea transcedentală. În cartea Abduction: Human Encounters with Aliens din 1994, profesorul John Mack descria cazul unuia dintre pacienții săi, numit convențional Peter, pe care l-a examinat în 1992, care afirma că „extratereștrii” care l-au răpit l-au asigurat că, în esența lor, sunt spirite fără formă. Un alt pacient spunea sub hipnoză că, atunci când a fost răpit, i s-a transmis că Pământul face obiectul unor dispute între diferite forțe „din tot Universul”, extratereștrii recunoscându-i că aveau o altă natură, diferită de a noastră, fără formă, ceea ce ne-ar putea determina să-i considerăm lipsiți de viață.

Multe relatări despre presupuse întâlniri cu extratereștri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”, ceea ce nu ar fi posibil în cazul unei lumi tridimensionale, ce este nevoită să se supună legilor fizicii. Prin urmare, locul de proveniență al „extratereștrilor” nu poate fi sub nicio formă o altă planetă. Ființe imateriale, care au nevoie de corpuri pentru a supraviețui lumii noastre tridimensionaleCosmic-Spirit-500x282(ceea ce explică posedările), nu pot veni decât dintr-o lume imaterială. Concluzie la care au ajuns și alți cercetători. Pentru Courtney Brown Federația Galactică este o organizație a unei lumi invizibile, eterice, transcendente, de pe celălalt tărâm. Fiul de 4 ani al lui David Palladin spunea că a fost răpit cu un OZN de niște ființe interdimensionale din Confederația Kantariană, care își aveau originea în afara Universului nostru. Astronomul Raymond Fowler afirma că OZN-urile „vin de acolo unde noi vom merge după moarte”. Încă din 1950, ocultistul N. Meadne Layne din California opina că OZN-urile și ocupanții lor nu vin de pe alte planete, ci dintr-o altă stare a realității, pe care a numit-o Etheria, și despre care spunea că ne înconjoară din toate părțile, deși este invizibilă. În 1969, astrofizicianul francez Jacques Vallée scria și el despre Magonia, o țară îndepărtată din ceruri, un soi de univers paralel, care coexistă cu al nostru. În As It Was din 1976, Cyril Henry Hoskins spunea că spiritul unui lama tibetan, Lobsang I, a fost mutat în corpul său de niște ființe care i-au extras din zona cefei o micuță „coardă de argint”, înlocuind-o cu cea a tibetanului. Mai spunea că într-o realitate paralelă există niște ființe numite „Grădinarii Pământului”, care uneori aleg indivizi cărora le extrag coardele de argint, pe care le înlocuiesc cu cele ale unor grădinari.Spirit-Healer În cartea Abduction: Human Encounters with Aliens din 1994, a profesorului John E. Mack, psihoterapeutul Joe a pomenit sub hipnoză de „un fir de aur care unește laolaltă tot ce e viu… el te hrănește”, asemănător cu „coarda de argint” a lui Cyril Henry Hoskins. Tot sub hipnoză, Sara de 28 de ani și-a amintit de „ființe de lumină” dar și de entități mici, întunecate. Ocultistul Stanislas de Guaita scria în 1897 că fantomele și spiritele care bântuie lumea noastră „sunt simulacre care vin din astral (…) sunt îngerii sau demonii legendari (…) Astralul este un agent variabil și convertibil”. Tot el mai preciza: „Manifestările fugare ale invizibilului (apariția unor viețuitoare, ectoplasme, entități diverse etc.) NU AU NICIO EXISTENȚĂ FIZICĂ, nici virtualitate astrală: acestea sunt miraje, măști, rezultând dintr-un compromis anormal dintre două clase ale realității (…) Cea mai importantă poartă de comunicare între lumea astrală și lumea fizică este SUFLETUL”.

Zei, extratereștri, îngeri, demoni, spirite… Cu toții reprezintă aceleași entități, de natură imaterială, prezente pe planeta noastră dintotdeauna, aici unde au fost exilate, după cum6310422535_5a8d2e9d0a_o1 am văzut în povestea lui Enki și Ninhursag. Fiind entități imateriale, locul lor de baștină nu poate fi unul tridimensional, prin urmare nu pot proveni decât dintr-o lume imaterială, așa cum reiese din cercetările din ultimul secol. Culturile tribale, pe care le considerăm pe nedrept inferioare, numesc aceste entități „spirite”. Șamanii efectuează călătorii în lumea spiritelor, adesea sub influența unor substanțe halucinogene, asemănătoare călătoriilor prin clarviziune. Unii chiar le permit acestor spirite să le folosească trupurile pentru scurte perioade de timp, ca mulțumire pentru informațiile împărtășite. Argumente în favoarea acestei ipoteze sunt destule, însă prea puțin promovate de cei care vor să credem că suntem vizitați de ființe de pe alte planete, asemănătoare cu noi din punct de vedere fizic. Haideți să enumerăm câteva dintre ele:

– OZN-urile efectuează de multe ori mișcări ciudate, ceea ce ar fi imposibil pentru niște obiecte materiale. Cel mai probabil sunt iluziile amintite de unii contactați și de vechile religii, ori induse observatorilor umani prin manipulare psihică / hipnoză, ori doar banale holograme.

– Ocultiștii susțin că de multe ori spiritele apar în lumea noastră sub forma unor sfere, aceeași formă pe care o au multe OZN-uri, în special celebrele „Foo Fighters” din Al Doilea Război Mondial.

– Extratereștrii susțin că vin de pe planete aflate la distanțe enorme, pe care materia nu le-ar putea străbate decât în mii sau chiar milioane de ani. Mărirea prea mult a vitezei, pentru a se micșora timpul de deplasare, este imposibilă, ținând cont de punctul de dezintegrare al materiei. Chiar dacă un obiect ar reuși să depășească viteza luminii fără a se dezintegra, ar călători în timp, adică s-ar produce un paradox, ținând cont că ar ajunge la destinație înainte de a pleca. Ceea ce este imposibil.

– Centura de radiații Van Allen, care înconjoară Pământul, nu permite trecerea niciunui organism viu prin ea. Formată din 3 centuri (prima aflată între 1.000 și 6.000 km altitudine, a doua la o înălțime de peste 7.000 km și a treia între 15.000 și 25.000 km altitudine), este350px--Van_Allen_Belts.ogv compusă în special din protoni de mare energie (10-200 megaelectronvolți), electroni de mare energie (1-200 kiloelectronvolți) și chiar antimaterie. Din 1962, centura Van Allen este acompaniată de o altă centură, ce are radiații mult mai periculoase, creată artificial de armata Statelor Unite prin explozia a 1,4 megatone de TNT la 400 de kilometri deasupra Pământului. În 2002, centura artificială era de 25 de ori mai periculoasă decât cea naturală. Într-un interviu acordat în 1994 jurnalistei Sheena McDonald, șeful NASA, Dan Godlin, a recunoscut faptul că omenirea nu se poate aventura în spațiu mai mult de 400 de kilometri, până nu va găsi o modalitate de a traversa centura de radiații mortale. „Electronii de radiaţii pot penetra diverse materiale, inclusiv costumele de astronauţi şi pot trece prin pereţii navelor spaţiale”, relata postul de televiziune CNN. Cum nimic viu nu poate supraviețui trecerii prin centura Van Allen, sub nicio formă planeta noastră nu poate fi vizitată de extratereștri veniți din spațiul cosmic.

– Până în secolul trecut, aceste entități erau considerate spirite, mai ales sub influența ocultismului secolelor XVIII-XIX. Odată cu dezvoltarea literaturii science-fiction, vechile spirite s-au transformat în ființe de pe alte planete. Un bun exemplu îl reprezintă Lam, unul dintre spiritele cu care ocultistul Aliester Crowley a intrat în contact în 1918, o creatură mică de statură cu un cap foarte mare. Câteva decenii mai târziu, aceste făpturi au devenit binecunoscuții extratereștri gri. Implementarea masivă a ipotezei extratereștrilor s-a realizat prin Lab 9, un program secret al CIA-ului, care a creat nouă entități așa-zis extraterestre. Lab 9 a atras o mulțime de oameni importanți, care au promovat prin diverse mijloace informațiile primite de la cele 9 entități, fără să-și dea seama că nu fac decât jocul CIA-ului.

Se observă cu ochiul liber că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. De asemenea, își fac apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare. Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Adepții acestor „extratereștri”, cuprinși în acea grupare secretă condusă de o elită sionistă, ce are ca scop înrobirea omenirii prin orice mijloc, promovează intens ipoteza vizitatorilor de pe alte planete, în timp ce se îndeletnicesc cu ritualuri antice de invocare a vechilor spirite. Prin urmare, nu fac decât să protejeze identitatea zeilor lor, inducând omenirea pe o pistă falsă, pentru a se îndepărta de adevăr. Însă, după cum spunea Evanghelia lui Toma, „nu-i nimic ascuns care să nu iasă la lumină”. Pentru a afla cine sau ce sunt zeii cu adevărat, locul lor de proveniență dar și motivul real pentru care au fost exilați pe Pământ, trebuie să călătorim mult în trecut, până la originea Universului.

http://www.secretelezeilor.ro/natura-zeilor/

Save

Save





Misterele Bibliei: Invierea lui Isus

2 05 2016

Dacă tot sărbătoresc creștinii astăzi Paștele, e musai să vorbim despre învierea lui Isus. Măcar pentru a înțelege ce anume sărbătorim.

Presupunând că Isus a existat, că a fost răstignit și că a înviat, întrebarea care mă roade este: după cât timp de la crucificare a înviat? Majoritatea creștinilor (și nu numai) vor da ca răspuns trei zile, pentru că asta spune Biblia. Dar se vor înșela. Biblia spune și că învierea a avut loc a treia zi de la crucificare. A treia zi înseamnă după trei zile? Sub nicio formă!Misterele Bibliei Invierea lui Isus

Toate cele patru evanghelii susțin că a fost răstignit vineri și că a înviat duminică, adică a treia zi. Prima zi este vineri, a doua sâmbătă iar a treia duminică. La Ioan, procesul lui Isus a avut loc de „Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas”. Nu se spune cât a durat drumul de la Pilat până la Golgota, când a fost crucificat sau când a murit. La Marcu, „când L-au răstignit, era ceasul al treilea”, iar când „a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea”. La Matei, „de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea”, Isus dându-și duhul puțin după a noua oră. La Luca e aceeași poveste: „era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea”. Înmormântarea lui (drumul până la mormânt, spălatul, îmbălsămatul și tot ce mai făcea parte din ritualul de înmormântare) a durat toată noaptea: „Şi ziua aceea era vineri, şi se lumina spre sâmbătă”. Pentru iudeii acelor vremuri, ziua începea la răsăritul Soarelui, moment considerat a fi prima oră a zilei. Cum în aprilie Soarele răsare în Israel în jurul orei 6:20 și apune la 19, ceasul al treilea al zilei este ora 9, ceasul al șaselea este ora 12, iar ceasul al nouălea este ora 15. Prin urmare, din trei evanghelii înțelegem că Isus a fost crucificat vineri, în jurul orei 12, și a murit puțin după ora 15. Însă când a înviat? La Matei, „după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul”. La Marcu, „dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Luca spune că „în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt”. Iar la Ioan, „în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric”. Cum Soarele răsare în jurul orei 6:20, aceea este ora la care femeile au descoperit mormântul gol, iar Isus înviase până la sosirea lor. Dar cum abia atunci începea a treia zi pentru evrei, odată cu răsăritul Soarelui, înseamnă că a înviat cu puțin timp înainte de sosirea femeilor la mormântul său, probabil nu cu mult după ora 6. Așadar, conform Noului Testament, Isus nu a fost mort trei zile, cum consideră în mod eronat majoritatea creștinilor, ci puțin mai mult de o zi și jumătate, aproximativ 39 de ore sau o zi și 15 ore.

Dacă tot am început să analizăm învierea, să o facem până la capăt. Povestea e binecunoscută: Isus a fost crucificat, după trei zile a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.

Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea acestora, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Isus dispăruse?

– Matei: două femei, „Maria Magdalena şi cealaltă Marie”.

– Marcu: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea”.

– Luca: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele”.Misterele Bibliei Invierea lui Isus (2)

– Ioan: o singură femeie, „Maria Magdalena”.

A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.

– Matei: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.

– Marcu: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.

– Luca: „foarte de dimineaţă”.

– Ioan: înainte de răsărit, „dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric”.

Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?

– Matei: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.

– Marcu: era deschis – „ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

– Luca: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.

– Ioan: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.

Doar Matei amintește de paznicii ce aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.

– Matei: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.

– Marcu: pe „un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb”.

– Luca: „doi bărbaţi” cu „veşminte strălucitoare”Misterele Bibliei Invierea lui Isus (3)

– Ioan: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petru şi celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veşminte albe”.

Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Era unul sau doi? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Isus nu mai era acolo.

Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției lui Isus?

– Matei: „cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui”.

– Marcu: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

– Luca: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi”.

– Ioan: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.

Dacă tot a înviat, Isus nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?

– Matei: Maria Magdalena și cealaltă Marie, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat”.

– Marcu: „și înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.

– Luca: Pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau şi se întrebau între ei. Și Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei”.

– Ioan: Rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petru și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus”.

Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Isus după înviere?

– Matei: Pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat”.

– Luca: Cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască”.

– Ioan: Maria Magdalena „nu ştia că este Iisus”, ea „crezând că este grădinarul”.

La Matei, Maria Magdalena și cealaltă Marie l-au recunoscut imediat pe Isus. Marcu nu oferă detalii despre reacția ei. Însă la Luca și la Ioan, Maria Magdalena și cei doi ucenici nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Isus de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască”? Dacă e așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matei, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?

În Evanghelia lui Ioan, dându-și seama că Isus trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie. Însă el a oprit-o. „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”, i-a zis Isus. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer nu ar fi putut fi atins de ea, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara, Isus a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile şi coasta Sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate acestea, pentru apostolul Toma interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios”, i-a spus Isus, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Toma, dar poate Isus nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matei, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat”. La Luca, Isus chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?NGC346

Pe lângă multele elemente fantastice, Matei descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele de groază, cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a scris despre acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari atât iudei, cât și romani. Să fi fost zombii pentru ei ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a lui Matei, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?

Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Isus. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat sau s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Isus prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Măcar am stabilit că Isus nu a înviat după trei zile, ci doar după una și aproximativ 15 ore, dar asta nu ne ajută prea mult. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Isus le-a apărut doar discipolilor săi. Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Isus în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilat ori în fața regelui Irod? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr Dumnezeu / fiul lui Dumnezeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. ochi2Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Marcu, Luca și Ioan spun că apostolii nu i-au crezut pe cei ce susțineau că l-au văzut pe Isus, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze, pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al Dumnezeului lor, nu e logic că ar fi crezut cu atât mai puțin ceilalți? De ce ar fi ales Isus cea mai dificilă cale? Răspunsul logic este unul singur: acei oameni care se considerau apostoli ai lui Hristos au inventat povestea învierii, pentru a convinge prostimea de natura divină a lui Isus. Indiferent dacă el a existat și a murit, ori a fost doar un personaj inventat, învierea lui a fost o minciună. Astfel se explică și multitudinea contradicțiilor și fabulațiilor din evanghelii, dar și presupusa apariție a lui Isus pe ascuns, doar în fața discipolilor săi. Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Osiris în Egipt, Dionisos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldur în Scandinavia. Prin urmare, învierea unei divinități nu era ceva neobișnuit în acele vremuri, așa că acei apostoli i-ar fi putut inventa cu lejeritate una și lui Isus. Ceea ce, mai mult ca sigur, au și făcut.

Bine mai spunea apostolul Pavel în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit” (15:13-18).

Adevărat a înviat?

Misterele Bibliei: Învierea lui Isus





Misterele Bibliei(I)

31 03 2015
Genealogia lui IsusGenealogie

Cei care consideră Biblia cuvântul infailibil al unei divinități nu știu sau nu vor să știe multitudinea contradicțiilor din așa-numita „carte sfântă”. Care sunt mai mult decât evidente pentru cei neîndoctrinați în vreun fel. Din imensul șir al contradicțiilor biblice face parte și genealogia lui Isus.

Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare abordează arborele genealogic al lui Isus, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Marcu și Ioan nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Isus dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matei își prezintă versiunea de la Avraam la Iosif. Luca o ia în sens invers, de la Iosif până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Isus este urmașul lui David, sau „Iisus Hristos, fiul lui David”, după cum îl numește Matei, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Iosif. La Matei, în acest interval sunt 27 de persoane, iar la Luca 42. Această diferență are o explicație plauzibilă: Luca prezintă descendenții lui Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matei pe cei ai lui Solomon, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Iosif din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Iosif. La Matei, „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif”. Luca vorbește despre „Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi”. Cine era tatăl lui Iosif? Eli sau Iacov? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matan sau Matat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație mai în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matei, străbunicul lui Iosif se numea Eleazar; la Luca, numele lui era Levi. Continuând până la David, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon, iar cealaltă pe ai lui Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Iosif? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Iosif ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

iosif

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Natan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Iosif, Matan / Matat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram, în timp ce stră-strănepotul lui Natan purta numele Iotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Iosif, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matei spune: „Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud”. La Luca îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorobabel și a tatălui său, Salatiel. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Natan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Iosif, Matan / Matat și Ioram / Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Luca a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Iosif. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Luca afirmând foarte clar că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matei spune la fel de clar că „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iacov susține că tatăl Mariei se numea Ioachim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume total diferite de Eli și de Iacov. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Iosif al lui Iacov (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matan / Matat, Ioram / Iotam, Salatiel și Zorobabel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matei e contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matei. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele 6 nume sunt identice: Solomon, Roboam, Abia, Asa, Iosafat și Ioram. Apoi, la Matei dispar câteva personaje. La Matei citim „Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam”, în timp ce în Cronici găsim „Fiul acestuia este Ioram, al acestuia este Ahazia şi al acestuia este Ioaş. Fiul lui este Amasia, al acestuia este Azaria, iar al acestuia este Ioatam”. Presupunând că Ozia și Ahazia sunt același individ, dintr-un singur foc la Matei au dispărut 3: Ioaș, Amasia și Azaria. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea 20:5 este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Domnul Yahweh al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. Soția regelui Ioram și mama lui Ahazia era Atalia, fiica lui Ahab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, adică Ahazia, Ioaș, Amasia și Azaria. Ultimii 3 au dispărut din Evanghelia lui Matei, însă nu și primul. Matei îl numește Ozia iar Cronicile Ahazia. Este fără îndoială același personaj, ținând cont că în alte cărți ale Vechiului Testament el este numit Ohozia. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, cum se face că primul, Ozia / Ohozia / Ahazia, nu a dispărut, ci doar următorii 3? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matei, dar nu și în realitate, conform Vechiului Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor 3 din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Ahab.

După cei 3 dispăruți, din nou avem 6 personaje comune ambelor liste (Ioatam, Ahaz, Iezechia, Manase, Amon și Iosia), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matei, „Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Iosia au fost: întâiul născut Iohanan, al doilea Ioiachim, al treilea Sedechia şi al patrulea Şalum. Fiii lui Ioiachim au fost: Iehonia, fiul lui; Sedechia, fiul lui”. În prima, Iosia este tatăl lui Iehonia, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Ioachim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matei, care scria că: „toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Iehonia a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la David până la Iehonia sunt 15 generații (fără cei 3 eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare 3 grupe de câte 14 (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului evreilor), Ioachim, tatăl lui Iehonia, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matei, deoarece de la Iehonia până la Isus au mai rămas 13 generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Ioachim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

205px-Zerubbabel

Zorobabel

În ambele cărți, fiul lui Iehonia este Salatiel, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Luca. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matei și a lui Luca, Zorobabel este fiul lui Salatiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iehonia, cel dus în robie, au fost: Salatiel, Malchiram, Pedaia, Şenaţar, Iecamia, Hoşama şi Nedabia. Iar fiii lui Pedaia au fost: Zorobabel şi Şimei”. Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Neemia și Cartea lui Agheu din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zorobabel, fiul lui Salatiel”. Dacă ar fi un meci, Salatiel ar câștiga poziția de tată a lui Zorobabel cu scorul de 5 la 1. De la Zorobabel, fiecare dintre cele 3 cărți biblice alege un drum diferit. Luca vorbește despre „Resa, fiul lui Zorobabel”, Matei afirmă că „Zorobabel a născut pe Abiud”, iar Cronicile spun că „fiii lui Zorobabel au fost: Meşulam şi Hanania, şi sora lor Şelomit”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zorobabel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii și jumătate…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Isus sunt întortocheate, a mai apărut o variantă, care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Celsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Isus a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Celsus, afirmând că Iacov, tatăl lui Iosif în Evanghelia lui Matei, era poreclit Panther. Se pare că nimeni n-a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud   l-au numit pe Isus fiul lui Pantera / Pandera, pe care l-au considerat a fi un soldat roman. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a 9 soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 i.Hr. – 40 d.Hr. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de 40 de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Isus, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr (cel puțin) un soldat numit Pantera. Dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Celsus, n-avem cum să știm. Dar măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Isus din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Isus nu era de natură divină și că nici nu era un urmaș al lui David, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.

De ce era nevoie ca Isus să fie neapărat un urmaș al lui David? Pentru a se împlini profețiile Vechiului Testament referitoare la Mesia, salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui David: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminţia ta şi voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Isaia: „Jilţul lui se va întări prin milostivire şi pe el va şedea de-a pururi în cortul lui David un judecător apărător al pricinei drepte şi râvnitor dreptăţii” (16:5), dar și la Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte” (23:5-6). Tot Isaia proorocea: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe (…)Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! (…) Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Efraim va înceta şi duşmanii lui Iuda vor fi zdrobiţi (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului şi Moabului îşi vor întinde mâna lor, şi copiii lui Amon vor asculta de ei. Domnul va seca limba de mare a Egiptului şi mâna Lui va ameninţa groaznic Eufratul, şi-l va împărţi în şapte râuri şi se va putea trece cu piciorul” (11:1-15).

Misterele Bibliei

Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Luca, un înger îi spune Mariei: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, Pavel vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Isaia: „Şi Se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Isus, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale lui Ieremia. Referindu-se la Iehonia, strămoș al lui Iosif în Evanghelia lui Matei, profetul spunea: „Aşa zice Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Ioachim, tatăl lui Iehonia, pe care Matei l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, aşa zice Domnul despre Ioachim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaş care să şadă pe scaunul lui David; trupul lui va fi aruncat în arşiţa zilei şi în frigul nopţii” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Isus este urmaș al lui Ioachim și Iehonia și a stat pe tronul lui David. Ceea ce contrazice profețiile lui Ieremia. Din fericire pentru creștinism, s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Iehonia s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Isus profețiile despre urmașul lui David? Cu siguranță, nu! Iar asta din 3 motive:

– Isus nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui David”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioan, Isus chiar spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Isus era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui David, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

who-is-Yahweh

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care David va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Solomon, conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Solomon, zeul afirmă că „Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Solomon este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui Meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Solomon: „Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci”. Și Ieremia tot despre Solomon vorbește. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Solomon este acel înțelept despre care auzise tot Pământul, cel care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, David. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Solomon, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Solomon nu e Isus, din câte știm noi…

 Profeția lui Isaia sub nicio formă nu se poate referi la Isus. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, junicile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Isus nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin Iudeea, pentru iudei. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni la apus, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh n-a secat acum 2.000 de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici n-a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Isus, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Solomon ori despre un Mesia viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Isus, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11:1). Este evident că fiul lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Osea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2).Evanghelia lui Matei este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Isus și a lui Iosif, de frica lui Irod care începuse să măcelărească nou-născuți. „Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, continuă senin Matei, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Osea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit, nu despre vreun Mesia.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matei spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matei este Isaia. În cartea sa din Vechiul Testament, Isaia spunea: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16). Este destul de evident că Isus nu s-a numit Emanuel și că nu există vreo legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Isaia, observăm că și aici Matei a înțeles doar ce a vrut el dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic adevărat, ca să fim cât mai exacți. Isaia scrie că „Reţin, regele Siriei, împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Isaia la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Efraim şi cu fiul Remaliei”, regele ar trebui să știe că „Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Isaia l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere şi nu voi ispiti pe Domnul!”. Isaia însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția divină a lui Yahweh: „Ascultaţi voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi pe oameni, de veniţi să obosiţi şi pe Dumnezeul meu? Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel…”. În acest pasaj, pentru „fecioară”Isaia a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății, care nu a născut, deși este la vârsta care îi permite să facă asta. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Avraam căuta o soție pentru Isaac, el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Rebecca a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă era vorba despre virginitate, servitorul lui Avraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moise. În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Solomon are 60 de regine, 80 de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care nu au născut încă. Pasajul indică femeile cu care Solomon făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matei să înțeleagă greșit cuvintele lui Isaia. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Emanuel. Înainte ca acest copil să crească, „pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Domnul cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup şi îi va smulge şi barba”. Așadar, Isaia s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat, pe care l-a numit Emanuel, în anul 734 i.Hr.., nicidecum la Maria și la Isus. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matei și Luca, cei doi care au întocmit arborii genealogici controversați ai lui Isus. Evangheliile lui Marcu și Ioan dar și epistolele lui Pavel nu menționează nașterea dintr-o virgină. Dacă și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Isus, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matei, cât și în cea a lui Luca, Iosif este urmașul lui David. Însă, conform doctrinei creștine, Iosif nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Isus. A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Isus nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iesei”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Isus, ci poate doar în Iosif, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Iosif, Isus devenea moștenitorul legal al lui Iosif, așadar urmaș al lui David. Și Luca ne spune că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Iosif, Isus era moștenitorul legal al tatălui său și descendentul lui David. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Iosif în concepția lui Isus, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mesia evreilor va avea ADN-ul lui David, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Isus nu este urmașul lui David, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matei și Luca s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Iar creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Isus. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui David, prin urmare nu putea fi Mesia evreilor. Dacă era fiul lui Iosif, e posibil să fi fost urmașul lui David (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte. Și atunci, ce e de făcut?

Ținând cont de mult prea multele inadvertențe, confuzii, interpretări eronate, minciuni și contradicții, s-a gândit cineva că poate povestea lui Isus nu este decât o mare invenție, la fel ca descendența lui din David?

https://secretelezeilor.wordpress.com/2015/03/25/misterele-bibliei-genealogia-lui-isus/





Isus ne iubeste in mod diferit

25 08 2012

Mergand azi prin centrul Londrei,mai exact pe Oxford Street,primesc un biletel cu Jessus Love People.Este ciudat cum poti imparti asa ceva in locul unde luxul este predominant,acolo unde banul este singura religie.

Asadar putem sa ne calcam in picioare in continuare ,sa ne scuipam unii pe ceilalti,sa ne injuram ca nu este nici cea mai mica problema.Participi la o rugaciune colectiva si gata…se iarta tot.Poti sa o iei de la capat.Am intrat intr-unul din magazinele, ce emana un miros select de parfum si am vazut ca Isus ne iubeste ,dar pe unii mai mult si pe altii mai putin,adica diferentiat.Cum face aceasta partajare.Nu stiu ,sincer.Nu am gasit ,inca,un criteriu viabil.

Mai jos aveti link-ul unui mic documentar de prezentare intitulat :”TIME TO CHANGE”.Se refera la umanitate …

http://www.youtube.com/watch?v=QXzdRLCZUvg&feature=share








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News