Zeii grecilor si romanilor

4 02 2019

Cuvântul grec pentru adevăr înseamnă: «a face vizibil ceea ce este ascuns». Adevărul este ascuns şi trebuie descoperit. Nimeni nu îl posedă în mod natural. El sălăşluieşte în adânc, nu la suprafaţă. Suprafaţa existenţei noastre se schimbă, deci este iluzorie. Adâncimea este eternă şi de aceea trainică…” – Paul Tillich (Cutremurarea temeliilor)

Principala

În secolul al XVII-lea î.e.n., Egiptul a fost invadat de hicsoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Josephus, „regii păstori”.

Hicsoșii și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Josephus în Contra Apionen, hicsosul Salitis a devenit faraon la Memphis, după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hicsoșii au fost izgoniți de către o alianță a prinților egipteni din Theba.

Josephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se tot la hicsoși, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre aceștia, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmos, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.

greece

Deosebit de interesantă este relatarea lui Hecateu. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări.

Hecateu spune că o parte dintre hicsoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar afirmație dovedește faptul că grecii și israeliții sunt același popor.

Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”.

Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pirra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaanienilor. Poate cea mai clară dovadă că este vorba despre același popor se găsește în alfabet. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Alfabet

Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, Ypsilon și Omega, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor din Orientul Apropiat. Nu au putut inventa una de la zero, ci au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.

Ouranos

Pe zeul Cerului, grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Geea („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri).

Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a castrat cu o seceră.

Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul Cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiţi.

Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia „us” / „os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” şi „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către popoarele semite din Mesopotamia.

Hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu „sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.

Gaia

Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra sau Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al șaptea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt.

În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag era soția lui An și considerată mama zeilor, la fel ca Geea a grecilor, idee preluată și de egipteni, unde zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița Cerului, Nut. În Geea o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.

Ouranos și Geea au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartar, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „Cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața Cerului” / „cei cărora le-a dat Cerul viață” sau „țărâna Cerului”, titanii fiind divinitățile Anunna / Anunnaki ale mesopotamienilor, „copiii Cerului și ai Pământului”. Însă, prin răzvrătirea împotriva tatălui lor și exilarea în lumea subpământeană, au devenit „zeii decăzuți” Igigi ai sumerienilor.

Kronos

Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci).

Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartar, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea.

Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apophis l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma.

La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rhea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rhea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.

Conform lui Hesiod, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphroditi, pe malul sudic al insulei Cipru.

Aphrodite

Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” sau „a venera” în română), ea era zeiţa frumuseţii, a dragostei şi a sexualităţii, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei.

Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume ce stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”.

Aphroditi era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iştar. Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei.

Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Aphroditi au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphroditi este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rhea / Geea a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphroditi însemnând în traducere liberă „zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.

Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp.

Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iovis.

Zeus

După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu). În greaca modernă, Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus.

Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tinssau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca Enlil în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”.

În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de către Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de către Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de către Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de către cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de către Hekabe.

Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul acestuia. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile mesopotamiene, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu.

Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al Cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus.

În Iliada, Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri”, cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având Cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit şi domeniul lui Anu, Cerul. Grecii l-au păstrat în această treime pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”).

Poseidon

Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele Ennosidas (la Pindar) și Ennosigaios (la Homer).

Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. Poseidon era zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus, având ca simboluri tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul.

În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deşi originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deşi nu există niciun mit care să confirme această ipoteză.

După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală.

Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror fraţi mai mici au devenit regii Pământului.

Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele, dar a fost prins şi pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki.

În Hermopolis, orașul său, se afla în fruntea unui grup de 8 zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de 8 zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei 8 sateliţi naturali ai săi.

Hades

După ce i-au atribuit lui Zeus Cerul şi Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja Cerul şi Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume ce provine din cel al nord-vest semiticului Hadad.

În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane.

La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de soția acestuia, Persephoni.

Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii”, iar pentru Plutarh „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor.

Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, fiul Demetrei și zeul bogăției la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki.

Prometheus

Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Kronos, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor, egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.

Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul.

Hera

Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci, ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca a celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci).

Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-Ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-Ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui.

Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki.

Istoricul Plutarch scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce ne duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rhea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.

Demeter

Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nephtys), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeauVesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Geea.

În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul Despoina („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephoni, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.

Ares

Ares, numit Aris în greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul și mâna dreaptă a lui Zeus. Mama sa era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athina, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athina îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia.

Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Zeus, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Marte sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.

Deși titanii Helios (Hlios în greaca veche și Helius sau Sol în latină) și Selini (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță.

Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman.

Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos.

Apollon

Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lyceus” („Lumină”) sau „Lycegenes” („Cel născut dintr-un lup”).

Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk.

La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon era nu doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profeţiilor, al vindecării şi al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu şarpele uriaş Python, mit ce amintește de cel al lui Marduk și Tiamat.

Istoricii Plutarh şi Herodot îl identificau pe Apollon cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollon, Leto fiind mama sa în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon.

La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era considerat fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea. Oficial, etimologia numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”).

În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor şi al lumii subterane. Pe Nergal, hurienii îl numeau Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența numărului 7 în miturile lor.

Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile sale.

Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite.

Artemis

În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism.

Pentru etrușci, ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă, a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.

Fiica zeiței Demeter era Persephoni sau Kore / Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui său erau Periphona, Persephonia, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”.

Persephoni

Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera.

Pentru etrușci, ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, ce aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților.

Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephoni este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra.

În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes (sau Ermis în greaca veche), mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor.

În greaca miceniană, numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki.

Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer.

Hermes

Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său.

Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiţei Hera” însă, ținând cont că Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci), o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Horus (cel Bătrân)”.

Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Thoth, adică același Enki, în Alexandria elenistică luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia.

Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sublinia faptul că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței hinduse Lakșmi.

Dionisos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi al extazului.

În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XII-XIII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a fost denumit Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Thesalia și Dinnusos în Aeolia.

Dionysos

Numele său a fost tradus ca „zeul copacilor”, indicându-i funcţia de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă.

Era mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică şi dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ţinând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorches” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”).

Epitetul „Adoneus” este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din egipteanul Aton, şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă.

Enorches” face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru subliniat şi prin orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”.

Erikryptos” înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionisos”.

Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionisos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io.

Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soţia lui Dionisos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

Adonis

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor.

Adonis era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz).

Deoarece îl doreau şi Persephoni, şi Aphroditi, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris.

Într-un final, Adonis a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor şi cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru cultele lui Osiris şi Dumuzi.

Hephaestus

O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor.

Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hephaestus cu Ptah. Deşi urât şi şchiop, Hephaistos era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Aphroditi. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.

Athina, numită și Athinaia, Athinaii, Athana sau Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor.

Athena

Din secolul al doilea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promachos” („Prima luptătoare”).

Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athina”, scria Sfântul Iustin în secolul al doilea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Memphisul egiptean, unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o.

În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athina fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athinei în miturile vechi.

Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athinei o identifică cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin.

Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athina / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi.

De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină, alături de Iuppiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o treime divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”.

Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele Minerva.

Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să reînvie cultul Minervei în țara sa.

Ekati sau Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției.

În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și Cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Athena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii.

Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, ce ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară.

În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei.

În Theogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în Cer și în mare”.

Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidouchos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”).

Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni.

Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athina / Minerva.

În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod.

Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.

Nix

Tot ea pare a fi și Nix (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nix era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus.

În Theogonia, Hesiod susținea că Nix s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erevos / Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități, la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt, cum ar fi Aithir (strălucirea) și Hmera (ziua).

Apoi, Nix a născut singură alte entități, printre care gemenii Ypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”.

Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor.

În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripidis în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții.

Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, ce înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo.

Thanatos

Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nix, sau ca un tânăr ce ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”).

Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook.

Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine, Eros era fiul lui Nix, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume.

Cupidon

Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus.

Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).

Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice.

Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani dar, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles.

End

Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în toate culturile, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla detalii suplimentare despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul….





Iluminarea umanitatii in mitologia universala

20 12 2017

Cartea lui Hanok ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtășit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („Zeul răzvrătit”) i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Le-a făcut cunoscute metalele și arta de a le prelucra, le-a arătat cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Samyaza

Samyaza

Samyaza („Rebelul renumit”) i-a învățat tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor. Armaros („Blestematul”) i-a învățat cum să dezlege vrăjitoriile. Baraqiel („Zeul fulgerului”) le-a predat astrologia. Kokabiel („Zeul stelelor”), constelațiile. Ezeqeel („Zeul norilor”) i-a învățat cunoașterea norilor. Arakiel („Zeul pământului”), numit și Aretstikapha („Lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („Zeul Soarelui”) le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („Zeul comenzii”) i-a învățat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă, Penemue („Înlăuntrul”) i-a învățat ce-i amărăciunea și desfătarea, toate secretele înțelepciunii îngerilor și să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdaye le-a arătat toate loviturile duhurilor și ale demonilor, avortul, mușcăturile șarpelui și loviturile care se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoașterea este confirmat și de alte scrieri inspirate din mitologia ebraică. În Cartea lui Adam și Eva este scris că, după ce au fost alungați din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Paisprezece îngeri au ajutat-o pe Eua (Eva în română) să-l nască pe Kain (Cain). Apoi, zeul suprem le-a trimisDays of Creation Tile Panels, sixth angel detail oamenilor diverse semințe prin arhanghelul Mikhael, care i-a învățat cum să lucreze pământul.

Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Hawwah (Eva) și a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („Zeul secretelor”) pe Pământ pentru a-l învăța pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor, a planetelor și legile spirituale ale creației.

Pe lângă acestea, Raziel l-a învățat pe Adam știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului, pe scurt armonia dintre existența fizică și cea spirituală. Toate aceste învățături au fost cuprinse într-o carte, pe care alți îngeri au furat-o de la Adam și au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („Arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea și să i-o înapoieze lui Adam.

Cartea a fost predată din generație în generație până a ajuns la Hanok (Enoh). După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh și a devenit îngerul Metatron, arhanghelul Rafa’el („Zeul vindecător”) i-a luat cartea și i-a dat-o lui Noah (Noe), care i-a folosit învățăturile pentru a-și construi celebra arcă. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns și în mâinile regelui Șelomo (Solomon). Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învățăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor.

Pe lângă scrierile evreiești, toate culturile susțin că au primit învățături de la zei. În Sumer se credea că Enki a inventat artele, magia, ritualurile preoțești, miruirea și pomezile. Zeul Ninurta i-a învățat pe oameni agricultura și alungarea șoarecilor, Dumuzi le-a oferit tainele creșterii animalelor iar zeița Ninkasi i-a învățat cum să fabrice berea. Zeul suprem An a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu, au găsit orzul și l-au adus sumerienilor. Cei șapte abgal, semizeii creați de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meșteșugurile și legile morale.

La egipteni, zeul Asar (Osiris în greacă) a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunțe la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura dar și cum să-și construiască orașe și canale de irigație. Soția sa, Aset (Isis), le-a dat oamenilor legile, limba și agricultura. Zeul Djehuty (Thoth) a inventat calendarul, scrierea și jocul cu zaruri, iar Inpu (Anubis) a inventat îmbălsămarea. În capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, același Djehuty spune că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre, au inventat războaiele și demonii, o afirmație care pare a avea legătură cu darurile zeilor pentru omenire.

În America Centrală, zeii Oxomoco și Cipactonal au creat primul calendar aztec și un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. În alte versiuni, Kukulkan este inventatorul calendarului. În miturile maya, zeul Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), același Kukulkan al aztecilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul și i-a învățat pe oameni muzica și dansul. Itzamna le-a dat mayașilor scrierea, arborele de cacao și calendarul, iar Bochica a dăruit tribului Muisca legile, conceptele morale și agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa și Shennong au creat meșteșugurile și au născocit diverse obiectenuwafuxi folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul și capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul și alte o sută de plante medicinale, a descoperit secretele agriculturii și a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („Împăratul galben”) este considerat părintele multor meșteșuguri și științe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenții și realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soția sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de țesut și creșterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o, după ce a fost izgonit din cer, i-a învățat pe oameni să cultive pământul și a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învățat pe cei din tribul Bamana cum să practice agricultura. Acesta era o ființă jumătate om și jumătate animal, fiul zeiței cerului, Mousso Koroni, și al unui spirit al pământului. Mokele din tribul Mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte i-a apărut într-un vis fiului său, Lonkundo, pentru a-l învăța să vâneze. La rândul său, Lonkundo și-a învățat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoșii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar, și i-a învățat agricultura și fierăritul. Pentru zulușii din Africa de Sud, Unkulunkulu („Cel bătrân”) i-a învățat pe oameni să vâneze, să facă focul și să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâșie din piele. Pentru populația fon din Benin, gemenii divini Mawu și Lisa le-au oferit oamenilor tehnologia, iar zeul Fa și-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i învețe pe pământeni divinația.

Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos. Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoștințe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoștințe de medicină, artă și fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician care se ocupa cu vindecarea trupului și a minții. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Stau mărturie tăblițele descoperite în apropierea localității Tărtăria în 1961, care conțin o scriere mai veche cu cel puțin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile și luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeița Demeter („Mama Pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura și riturile tainice. Semizeul Orpheus („Întunecatul”) le-a predat grecilor și tracilor agricultura, medicina și scrierea. Athena i-a învățat pe greci gătitul și cusutul, iar zeul Dionysos pe cei din Orient cum să cultive vița-de-vie. Titanul Prometheus le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabricaprometheus-fire arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor. Lucifer din creștinism înseamnă în limba latină „Cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc, simbol al cunoașterii divine.

Legendele lumii susțin că zeii le-au oferit oamenilor nu doar cunoștințe, ci și legi. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moșeh (Moise) pe muntele Sinai cele zece porunci și un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susține că lui Moșeh i-au fost dictate patru cărți alehammurabi Vechiului Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuși. Codul lui Ammurapi, redactat în jurul anului 1700 î.e.n,, conține două sute optzeci și două legi. Autorul textului, cel de-al șaselea rege al Babilonului, declara că acele legi i-au fost dictate de zeul Șamaș. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la același zeu Utu / Șamaș. De asemenea, musulmanii cred că arhanghelul Jibrayil i-a dictat Coranul fondatorului islamului, profetul Muhammad. Și, așa cum scriam mai sus, Asar și Aset le-au adus legi egiptenilor, Zamolxis tracilor și ființele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, satanistul Aleister Crowley spunea că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susținea și el că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimele decenii, afirmă că le-au fost dictate de extratereștri diferite informații mai ales prin scriere automată.

Aceste învățături ale zeilor nu erau oferite oricui ci doar anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele, distorsionate, pentru că secretele zeilor nu puteautumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500 fi la îndemâna oricui. La rândul lor, inițiații se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor și francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așatumblr_mv0qmib4jm1rj9sw5o1_1280 mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh. Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă?mason pyramid Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Hanok, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Hanok sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori?

Cartea lui Hanok spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Hanok susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească prin 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Hanok pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte 9 Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.

Zeul de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel în Cartea lui Hanok sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni.baphomet-templars Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”.

Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru alții era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici deasociaciondegeneticahumana hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită iudaică reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă zonele Aargau și Zurich din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, aceasta fiind cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

Pe lângă informațiile secrete, rezervate doar adepților lor cei mai apropiați, zeii au oferit și cunoștințe tehnologice pentru întreaga omenire. Astfel, apare întrebarea: de ce? Considerăm că darurile lor sunt un ajutor, însă de ce ne-ar ajuta Veghetorii? Pentru că ne iubesc? Pentru că ne vor binele? Ori au un interes ascuns? Care sunt adevăratele lor intenții în ceea ce ne privește?

Din relatările celor care susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III se observă că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. Un astfel de exemplu găsim chiar și în Biblie, unde Moșeh și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, iar Yahweh i-a replicat: „Fața mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (Ieșirea 33:20). Cu toate astea, în Vechiul Testament sunt numeroși aleși ai zeului care i-au văzut fața și au trăit după aceea. De asemenea, „extratereștrii” își fac image52apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare.

Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii „extratereștri” că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților.

Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători.

Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul O.Z.N. ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și O.Z.N.-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritual, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” care vizează implantarea unor idei pentru un scop definit în mințile unor aleși și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un plan elaborat și controlat de inteligențe superioare.

Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”.

Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră fermecătoare, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Aceste concluzii ale cercetătorilor moderni nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare.

În hinduism, Krșna este zeul iluzionist care își înșeală dușmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krșna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile și în darurile lor? Mai ales știind că au provocat nenumărate războaie de-a lungul timpului în diferite părți ale lumii, așa cum vom vedea într-un capitol viitor. Ne vor cu adevărat binele aceste zeități care ne mint, ne manipulează și ne cer să ne ucidem între noi?

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenția zeilor în războaiele oamenilor, cât și felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică care face parte din poemul Mahabharata.

Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii și filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte.

Mahabharata prezintă războiul pentru supremație dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi și Pandavi. Conform tradiției hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.e.n. în Kurukșetra („Câmpia Kauravilor”) și a durat optsprezece zile. Totul a început când Dhrtaraștra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastinapura în urma morții fratelui său, Pandu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pandu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, așa că au pornit un război împotriva497438cc56d6b4c87407d841652ad40b verilor lor, fiii lui Dhrtaraștra. De partea Pandavilor au luptat și zeii, Șiva dăruindu-i prințului Arjuna arma Pașupat, Kuvera arma Antaradhana iar Krșna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prințului.

Conform Bhagavad-Gita, prințul Arjuna a avut mustrări de conștiință înainte de începerea luptei, preferând să renunțe la putere decât să fie nevoit să-și omoare rudele. Și-a aruncat armele și a susținut o adevărată pledoarie în fața zeului Krșna, în favoarea renunțării la luptă: „Și nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o, Krșna, nici domnia și nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o, Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viața? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile și plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunțând la viață și la avuții. Învățători, părinți, fii, precum și bunici, unchi, socri, nepoți, cumnați și rubedenii. Pe aceștia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o, Madhusudana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o, Janardana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtaraștra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând acești nelegiuiți înarmați. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtaraștra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiți, o, Madhava? Chiar dacă aceștia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ți distruge familia și păcatul de a-ți ataca prietenul. Cum să nu știm noi să ne oprim de la acest păcat, o, Janardana, noi care cunoaștem ce-i păcatul de a-ți distruge familia? Familia fiind distrusă, pier legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întreaga familie” (1:31-40); „Vai, eram hotărâți să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor și al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun și neînarmat, cei ai lui Dhrtaraștra m-ar ucide cu arma în mână” (1:45-46).

Deși discursul tânărului prinț era menit să înmoaie chiar și cele mai negre inimi, zeul Krșna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o, Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ți deschide cerul și îți strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prtha, aceasta nu ți se potrivește; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o, tu care-ți distrugi dușmanii” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerșind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învățători; ucigându-i pe învățători, chiar când râvnesc la bogăție, aș avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu știu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinși; iată-i stând în fața noastră pe cei ai lui Dhrtaraștra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prințului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krșna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viață și moarte, despre nemurirea sufletului și despre faptul că nu se poate considera păcat33 uciderea cuiva, deoarece crima înseamnă eliberarea victimei din învelișul pământesc.

În plus, zeul a apelat și la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiți sunt războinicii care, o, fiu al lui Prtha, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă” (2:31-32).

Pregătit pentru cazul în care acele cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prințului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ți Legea proprie și renumele, îți vei atrage păcatul. Ființele vor face să se povestească despre nefaima ta veșnică; pentru cel care ține la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oști vor crede că de frică te-ai oprit din luptă și vei ajunge în disprețul celor ce te-au prețuit. Și multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dușmanii, râzând de bărbăția ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorința de faimă și de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat și de disprețul celor care l-ar fi considerat laș trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; așa nu-ți vei atrage păcatul” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prințul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câștiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neapărat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecție de filosofie. Fără îndoială, Krșna nu încerca decât să-l amețească pe bietul prinț, lucru pe care acesta l-a și observat: „Dacă, o, Janardana, socotești cunoașterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă silești la această faptă îngrozitoare, o, Kesava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aș alege ce e mai bine” (3:1-2). Bineînțeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în optsprezece capitole. Pentru că nu te poți baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krșna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-sekrishna-arjuna prințului în toată splendoarea sa. Acea priveliște însă l-a înfricoșat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ți forma ta imensă, cu multe guri și ochi, o, tu cel cu brațul mare, cu multe brațe, coapse și picioare, cu multe pântece, cu mulți colți îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel și eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul ființei mele nu-mi capăt stăpânirea și liniștea” (11:24); „Privind colții tăi îngrozitori și gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai știu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar așa vreau să te văd; fii iar cu forma ta cu patru brațe, o, tu cel cu o mie de brațe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krșna și-a reluat forma umană. Deși era un orator desăvârșit și, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krșna a reușit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariție înfricoșătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care și-au măcelărit cei optzeci de veri și pe cei care au luptat alături de ei.

Asocierea muritorilor cu zeii, în special cu Veghetorii, avea întotdeauna efecte nefaste asupra oamenilor.

În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk, semizeul Gilgameș, i-a respins avansurile zeiței Iștar și i-a enumerat pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Pentru a înțelege de ce ne mint, ne manipulează și ne folosesc ca sclavi, direct sau indirect, trebuie să îi cunoaștem pe Veghetori.

Dacă despre Enki și Iștar ne-au rămas doar frânturi de informații din textele antice, cele despre Marduk ne oferă o imagine clară a caracterului său în special datorită Bibliei și Coranului. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de lamarduk-2 amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu.

Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător, sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. De fapt, demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan.

În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul Marduk își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).

– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).

– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).

– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).

– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).

– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).

– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Y’hez’qel 9:4-6).

– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).

– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).

În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh / Allah. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru anumite infracțiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moșeh (Moise), adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Marduk au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții lui Yahweh / Allah consideră că frica este absolut normală:

– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).

– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).

– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).

– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zekharya 14:13).

– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).

– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).

– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).

– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).

– „Adu-ți aminte de Domnul tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).

– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).

– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).

– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).

– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).

Răzbunătorul zeu nu este mulțumit doar cu crime în numele său și de teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:

– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zekharya 14:1-2).

– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).

– „Apoi a grăit Yahweh cu Moșeh și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moșeh, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moșeh, la preotul El’azar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).

– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moșeh: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși,Woman-kidnapped atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Benjamin. (…) Și fiii lui Benjamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moșeh, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moșeh pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moșeh: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Balaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care lui Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iștar – n.a.)! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9).

Nu ne trebuie prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.

După cum ne dă de înțeles Biblia, adepții lui Yahweh obișnuiau în mod frecvent să ucidă copii, așa cum susține și Cartea înțelepciunii lui Șelomo: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri” (14:23). Arabii păgâni adesea își îngropau de vii copilele nou născute, având aprobarea lui Allah, așa cum declara Muhammad în Coran: „însă dacă ar fi voit Allah, n-ar fi făcut ei aceasta” (6:138).

Cel mai bun exemplu al pruncuciderii se găsește laelisha-and-bears profetul Elișa care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Eliyahu, s-a gândit să se plimbe până în orașul Betel. La intrarea în oraș niște copii au îndrăznit să râdă de chelia lui. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Și cum mergea pe drum, au ieșit din cetate niște copii și s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleșuvule, hai!» Iar el, întorcându-se și văzându-i, i-a blestemat cu numele lui Yahweh. Atunci, ieșind din pădure doi urși, au sfâșiat din ei patruzeci și doi de copii” (Cartea a patra a Regilor 2:23-24). Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elișa s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria”. Nimic despre uciderea cu bestialitate a patruzeci și doi de copii ori despre puterile kabbalistice ale lui Elișa. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf și alte crime) iar noi nu înțelegem această datină transmisă cu sfințenie până nu demult.

Să ne amintim că și Hordos / Herodes (Irod), regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani în Noul Testament. De unde această oribilă tradiție? Cel mai probabil totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraham să-și sacrifice fiul: „Și Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Yișaq, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta eu!»” (Facerea 22:2). Iar în timpul lui Moșeh, zeul și-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Trebuie să recunoaștem că sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, se practicau în multe culturi ale lumii, toate în numele Veghetorilor.

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Marduk, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Qayin (Cain) își omoară fratele, pe Hebel (Abel). Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Qayin înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Yahweh semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Qayin, din moment ce Adam și Hawwah (Eva) s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea fiului lor. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Qayin, Lemek, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lemek către femeile sale: «Adah și Zillah, ascultați glasul meu! Femeile lui Lemek, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Qayin va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lemek de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lemek a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că ar fi fost deranjat de dubla crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Șimșon (Samson), se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut.

După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Șimșon și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Șimșon s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (Cartea Judecătorilor 15:4-5).

După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Șimșon a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. În peșteră, Șimșon probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. samsonDupă ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorek, pe nume Delilah, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun.

Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Șimșon a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum de au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestația eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moșeh (Moise) care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moșeh le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Lewi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). Cincizeci de mii șapte zeci de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Er, întâiul născut al lui Yehudah, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Er dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că exista un motiv.

În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Er. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamar (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Yehudah (Iuda). După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Yehudah a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, Șela, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Marduk. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Malakhi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Y’hez’qel (Iezechiel) să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Y’hez’qel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Y’hez’qel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).

Gelozia lui Marduk pe celelalte divinități nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecarefallen-dagon-statue deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Nahum  din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități.

Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sepanya (Sofonie): „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).

Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă, și asta fără a lua în calcul faptele lui Marduk din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice.

Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraham, care și-a trimis soția „la produs” de două ori sau regele-păstor Dawid, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Marduk, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor.

Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni 1e5581dde pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sepanya, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”. În aceste condiții, cum ar putea considera cineva întreg la minte că „iluminarea” oferită de aceste zeități malefice este în vreun fel benefică pentru omenire, mai ales când scopul lor declarat este de a ne distruge? Grecii au subliniat consecințele darurilor zeilor în povestea Cutiei Pandorei, din care au fost eliberate în lume toate relele. De ce ne-au oferit Veghetorii informații secrete și în ce fel ne-au afectat ele?

Am văzut că liderii Veghetorilor sunt părți din Sophia, eonul decăzut care a smuls bucăți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a închis alături de ea în lumea materială. Totodată a creat ciclul reîncarnărilor, prin care le-a  lăsat spiritelor, părțile rupte din Enlil, posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială prin evoluție spirituală, care se atinge doar prin suferință, sacrificiu de sine și iubire, din ultima născându-se alte sentimente pozitive precum compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare etc.

La polul opus se află sentimentele și faptele negative, care duc la involuție spirituală, ce ține spiritele închise în lumea materială sau, mai rău, le răpește pentru totdeauna posibilitatea de a se întoarce la sursă. O mulțime de spirite îndepărtate de inamicul Sophiei, temporar sau definitiv, reprezintă un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte pe care eonul decăzut o plănuiește încă de la întemnițarea sa.

Prin urmare, Veghetorii își doresc să ne îndepărteze cât mai mult de evoluția spirituală, pentru a-și asigura victoria în fața eternului lor dușman. Ceea ce se observă din darurile lor pentru întreaga omenire, nu numai pentru aleșii lor. În capitolul 8 din Cartea lui Hanok, Azazel a învățat omenirea în primul rând cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Cu alte cuvinte, Enki / Azazel i-a învățat pe oameni cum să-și facă arme, ceea ce a dus la crime nenumărate și chiar la războaie.

În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. De altfel, în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, Djehuty spunea că Asar, Aset și frații lor (Veghetorii) au făcut ravagii și nedreptăți, au inventat războaiele și au dezlănțuit dezastre.

Crimele în general și războaiele în special macină omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind cea mai eficientă cale către involuția spirituală. Darurile zeilor aueye_of_lightning_by_whyalltheglitter27-d48dj7f pus punct „Epocii de Aur” amintite de multe mituri ale lumii, o eră dominată de pace și dreptate. În aceeași Carte a lui Hanok, Azazel i-a mai învățat pe oameni cum să prelucreze metalele, cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Hainele frumoase, machiajul și bijuteriile au dus la creșterea individualismului, a narcisismului, a aroganței, a trufiei, a invidiei și chiar a egoismului, atribute care au îndepărtat din mințile oamenilor ideea de egalitate și de unitate. Cu ajutorul acestor daruri, oamenii au început să pună din ce în ce mai mult preț pe diferențele dintre ei, care de-a lungul istoriei au dus la nenumărate conflicte. Pe lângă aceste secrete, Cartea lui Hanok susține că Veghetorii le-au oferit oamenilor și altele care duc spre aceeași involuție, cum ar fi avortul, „amărăciunea și desfătarea”. Chiar și cele care par benefice, precum meșteșugurile, agricultura sau creșterea animalelor, duc către același rezultat. Se observă mai ales în ziua de astăzi că evoluția tehnologică este direct proporțională cu involuția spirituală. Cu cât o societate devine tot mai dezvoltată și, implicit, mai preocupată cu materialismul, cu atât mai puțin pune preț pe moralitate, spiritualitate sau artă, în general pe tot ceea ce ține de spirit sau de suflet.

Păstrarea oamenilor în închisoarea Sophiei și menținerea lui Enlil într-o stare de slăbiciune nu este singurul scop al Veghetorilor. Acesta reiese din informațiile tehnologice aduse întregii omeniri, însă nu se aplică în cazul „iluminării” împărtășite celor mai fidelithoth adepți ai lor.

Secretele oferite de zei inițiaților ascund un alt scop. În Cartea lui Hanok, Samyaza / Azazel i-a învățat pe oameni tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor, iar Armaros cum să dezlege vrăjitoriile.

În Sumer se credea că Enki a inventat magia și ritualurile preoțești, care mergeau mână în mână în vechile religii. De altfel, în ritualurile magice mesopotamiene el era de obicei invocat, pentru a i se cere ajutorul. În Egipt, Djehuty (Thoth) era mare maestru în arta magiei, la fel ca Aset (Isis), considerată o magiciană fără pereche. Pentru a înțelege de ce Veghetorii i-au învățat pe muritori tainele magiei, trebuie să înțelegem ce este magia. Așa că vom lua un exemplu concret: Kabbalah evreilor.

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poatăart-to_kabbalah sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm.

Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Unele ritualuri ale Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iesous, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iesous. Să ne amintim și de numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se spune că au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Același înger care, în manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea, l-a învățat pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor și a planetelor, știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului sau armonia dintre existența fizică și cea spirituală.

Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al zecelea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până laTreeofLifeKabbalah romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al doisprezecelea.

Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită „Arborele Vieții”, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah; în final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”, numele ochiului fiind Enhara.

Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, însă descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit34iqsnl doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali.

Sir Isaac Newton și mulți alți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte a Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (în sudul Franței) în secolul al doisprezecelea.

Cu câțiva ani înainte, învățăturile kabbalistice au ajuns la un grup de nouă nobili francezi, care au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului.

Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice evreiești. În Ierusalim au găsit și jefuit templul lui Șelomo (Solomon), despre care tradiția medievală susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabbalei. Se presupune că Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie.

După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie și invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, în special în pisici.

Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, care le transmitea instrucțiuni prin intermediul acelor capete. Mulți templieri au recunoscut că imaginea lui Iesous era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabbalistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, lojă masonică fondată la începutul secolului douăzeci, condusă la un moment dat de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic (ochiul fiind simbolul Veghetorilor).

După ce au fost arestați, mulți templieri și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei de astăzi provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elizabeth II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka’ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă, care la rândul ei provine din cea babiloniană, preluată de la akkadieni. Iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor și Marduk al babilonienilor, astfel că înțelegem transmiterea Kabbalei la adepții lui.

Kabbalah, la fel ca multe alte forme de magie, conține metode de invocare și de comunicare cu entități malefice puternice, nimeni alții decât Veghetorii, acesta fiind motivul pentru care zeii și-au inițiat adepții în tainele magiei. Știm că zeii, după moartea trupurilor lor, ajungeau într-o dimensiune paralelă imaterială, acea lume numită Tartarus de greci.

Însă, spre deosebire de oameni, nu erau prinși în ciclul reîncarnărilor, prin urmare nu sehqdefault puteau întoarce pe Pământ singuri. Era nevoie să fie aduși în lumea noastră de cineva. Probabil zeii Celești au implementat o măsură de siguranță, care împiedică Veghetorii de pe Pământ să-și readucă semenii în lumea materială. Din acest motiv, zeii lui Enki aveau nevoie de oameni, așa că și-au învățat cei mai devotați supuși (inițial doar pe fiii lor semizei) tainele magiei, pentru a putea fi readuși pe Terra în cazul morții lor trupești.

Ritualurile de invocare folosesc simboluri, care funcționează ca niște chei ce deschid portalul către dimensiunea în care sunt închiși Veghetorii, și cuvinte secrete, care atrag în lumea noastră entitățile invocate. Întregul procedeu se realizează cu ajutorul unei anumite cantități de energie negativă, fără de care ritualul nu ar putea avea loc. O parte din acea energie rămâne la magician sau vrăjitor, indiferent de numărul purificărilor pe care le-ar efectua, motiv pentru care în popor se crede că vrăjitorii își găsesc întotdeauna sfârșitul în chinuri groaznice. Dacă există într-adevăr o măsură de siguranță implementată de Celești, probabil se folosește și o infimă cantitate de energie pozitivă, prezentă în oameni însă nu și în Veghetori. Celelalte ritualuri magice, prin care se încearcă obținerea unui câștig pentru vrăjitor ori pentru altcineva, se realizează într-un mod asemănător. Prin simboluri și prin cuvintele secrete se invocă o entitate care îndeplinește dorința magicianului. Bineînțeles, și în acest caz nu poate fi vorba decât despre Veghetori.

O formă mascată de magie este reiki, o practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui, prin care se vindecă diferite afecțiuni cu ajutorul palmelor. Deși este considerat o formă de medicină alternativă, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr vindecă vreo boală, totul fiind pus de cercetători pe seama autosugestiei. Iar mai multe persoane care susțin că au fost totuși vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Puțini știu că în această practică se folosesc simboluri, despre care Bogdan Georgescu, un mare maestru reiki român, spunea în001YVH9jgy6ZEr1ZUDIc6&690 numărul 5 al revistei Jurnalul Conspirației că sunt ca niște chei folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ca într-un ritual magic, în care sunt folosite simboluri pentru a deschide portalul către dimensiunea Veghetorilor și energie negativă.

Unul dintre aceste simboluri se numește Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „șarpele de foc”. „Șarpele de foc” reprezintă „șarpele adormit” Kundalini din ocultismul oriental, despre care se spune că sălășluiește la baza coloanei vertebrale și care deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaștere. Chiar dacă practicanții reiki susțin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puțini știu că Ningișzida este în realitate unul dintre epitetele sumeriene ale lui Enki, conducătorul suprem al Veghetorilor.

Unul dintre gradele reiki se numește „egregor”, nume care provine din „egregori”, cuvântul grecesc pentru Veghetori. De altfel, un practicant mi-a mărturisit că, în timpul cursurilor, a aflat de la un mare maestru că îngerii decăzuți au adus oamenilor reiki-ul.

În numărul 6 al revistei Jurnalul Conspirației, maestrul Georgescu recunoștea că există inițiați care se folosesc de accesul la entități și energii negative și chiar a recunoscut că nu există magie albă, ci doar neagră. Un alt mare maestru reiki român, Ovidiu Dragoș Argeșeanu, scria pe site-ul său personal: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină și am lovit scurt”. Într-una dintre cărţile sale, Argeșeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii și chiar i-a decapitat, iar pe Iesous l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr el. Ceea ce ne amintește de scuiparea și călcarea imaginii lui Iesous în timpul ritualurilor kabbalistice ale cavalerilor templieri și ale masonilor din loja Ordo Templis Orientis. Toate acestea, dar și faptul că vindecările (definitive, temporare sau imaginare) din reiki nu se realizează cu ajutorul biocâmpului, ci prin ritualuri și simboluri, ne ajută să concluzionăm că este vorba despre o formă de magie, oricât de mult ar încerca practicanții să ascundă acest lucru.

Secretele magiei adevărate, cea primită de la Veghetori, au fost păstrate în cercuri intime, în special în cele ale preoților. Deși pare că oferă anumite avantaje practicanților, în realitate îi ajută numai pe zeii decăzuți ai Sophiei, pământenii primind doar iluzia puterii. O iluzie care îi costă mult mai scump decât și-ar putea imagina. Poate ne-ar fi costat pe toți dacă, acum foarte mult timp, un muritor nu ar fi luat atitudine împotriva Veghetorilor, încercând să îi oprească.

secretele zeilor





Razboiul ariano-semitic in mitologie si istorie

2 03 2017

Întreaga istorie este un conflict dintre arieni și semiți.” – Houston Stewart Chamberlain

 

Profitând de haosul creat, în care zeii nu mai țineau cont de teritoriile și rasele primite la tratatul de pace, Iștar și-a creat propria rasă, pe cea semită.

Cercetătorii consideră că semiții au apărut în Levant, în jurul anului 3.750 î.e.n. Formați dintr-un amestec al roșiilor lui Enlil și albii lui Marduk, semiții au mai primit un ingredient special la naștere: o parte din ADN-ul zeiței. Dorindu-și o rasă care să îi ofere un avantaj, Iștar a apelat la propriile ei gene, semiții moștenind de la ea nu doar agresivitatea, ci și lipsa scrupulelor, precum și dorința de putere. Nu întâmplător cu toții o considerau zeița-mamă. Evreii, semiți ai căror elite au ales-o pe Iștar ca divinitate supremă (spre deosebire de mase, care i se închină lui Yahweh / Marduk), se consideră copiii lui Dumnezeu. Sau, mai exact, a zeității lor supreme. Chiar și-au botezat poporul (și, mai târziu, țara) după numele mamei lor, Israel fiind format din „is” (prima parte a numelui akkadian Iștar), „ra” („conducător” în limba sumeriană) și „el” („zeu” în limbile semite). Urmele venerării zeiței în Israel se găsesc chiar și în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor și în cărțile a treia și a patra a Regilor este scris că Astarte era venerată în templul lui Solomon, alături de Yahweh, lucru confirmat și de cronicarul arab Al-Massudi care relata că, în anul 820, oamenii califului Al-Maamun au găsit în Marea Piramidă din Egipt (adevăratul templu al lui Solomon) statuile unui zeu și a unei zeițe. Tot înVechiul Testament se specifică faptul că regele Solomon a început să o slujească pe Astarte. În plus, Cartea a treia a Regilor descrie concursul dintre profetul Ilie și profeții zeilor Baal și Așera, care a avut loc în Canaan.

razboiul-ariano-semitic-in-mitologie-si-istorie

Relatările biblice sunt confirmate de descoperirile arheologice de la Khirbet el Qom, din inima Iudeei și de la Kuntillet Ajrud, la granița vechiului regat. Într-un mormânt de la Khirbet el Qom, din secolul al VIII-lea î.e.n., s-a găsit pe o inscripție o rugăciune pentru YHWH (Yahweh) și Așera, numele ei fiind invocat de trei ori. La Kuntillet Ajrud, situl arheologic este împânzit cu inscripțiile „YHWH și a sa Așera”, una dintre ele ieșind în evidență: „Pentru YHWH de la Șomron și a sa Așera” (Șomron sau Samaria a fost capitala regatului iudeu în secolele IX – VIII î.e.n.). Iar la Mota au fost descoperite numeroase figurine cu chip feminin, care atestă existența unui cult al unei zeițe ca „religie oficială de stat”, după cum a numit-o Erin Darby, profesor de studii religioase la Universitatea Tennessee – Knoxville.

Cum lupta individuală pentru teritorii s-a dovedit a fi haotică, zeii și-au refăcut vechile tabere: Enlil, Ninurta și Ninhursag pe de o parte, Enki, Marduk și Iștar pe cealaltă. Renunțând la teritoriile și rasele primite inițial, Celeștii lui Enlil au ales rasa albă sau ariană, cea mai evoluată în acel moment. Lucru care nu i-a deranjat deloc pe Veghetori, care au preferat rasa semită, creată de Iștar. Astfel, a început un război îndelungat între cele două rase, condus din umbră de cele două tabere de zeități, război invizibil maselor, însă evident în filele istoriei.

Între 2.900 î.e.n. și 2.300 î.e.n., arienii sumerieni din sud și semiții din nord s-au înfruntat pentru a obține supremația în Mesopotamia. În secolul al XXIV-lea î.e.n., conduși de Sargon cel Mare, akkadienii (semiți) au cucerit Sumerul lui Enlil, la ordinul lui Iștar, formându-și astfel Imperiul Akkadian. Lui Naram-Sin, nepotul lui Sargon, zeul Marduk i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. Când Naram-Sin a profanat templul lui Enlil din Nippur la ordinul zeiței Iștar, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium să atace Akkadul. În 2.154 î.e.n., gutienii au distrus Imperiul Akkadian, au șters capitala Agade de pe fața pământului și au condus Mesopotamia timp de nouăzeci și unu de ani și patruzeci de zile. Orașul Lagaș, închinat lui Ninurta, fiul lui Enlil, a fost cartierul lor general. Ca răsplată pentru victoria împotriva semiților, Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, iar Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș (de asemenea, oraș al lui Ninurta) arma Șuhadaku. Deși imperiul le-a fost distrus, akkadienii nu au dispărut din Mesopotamia. Au rămas divizați în două nații aparent diferite: asirienii în nord și babilonienii în sud.

În jurul anului 2.400 î.e.n. apar în Canaan și Siria amoriții, un popor semit numit Mar.tu de sumerieni, Tidnum sau Amurru de akkadieni și Amar de egipteni. După cum susțin textele mesopotamiene, ei purtau numele zeității lor supreme. Martu la sumerieni, numit inițial Amar Utu, este Marduk al babilonienilor. În secolul al XXI-lea î.e.n., triburile amorite au migrat în sudul Mesopotamiei, unde au distrus a treia dinastie sumeriană din Ur. Deveniseră o forță atât de impresionantă, încât regele sumerian Șu-Sin a fost nevoit să construiască, pentru a-i opri, un zid lung de 270 de kilometri, de la Tigru până la Eufrat. În textul sumerian Lugalbanda și pasărea Anzu se spune că a fost nevoie de construirea unui zid în jurul orașului Uruk (închinat lui Anu și Ninhursag), pentru a-l proteja de invazia amoriților. Distrugând a treia dinastie din capitala Ur, amoriții au reușit astfel să distrugă Imperiul Sumerian. Au cucerit și alte orașe sumeriene, pe care le-au transformat în orașe-state independente, cum ar fi Isin, Larsa, Kiș sau Babilon. În 1.894 î.e.n. au înființatbabylon-04 prima dinastie amorită în Babilon. La ordinul zeului lor, Marduk, regii amoriți au ridicat Babilonul (care până atunci era doar un orășel), au construit temple pentru Marduk, Iștar și Ea / Enki, precum și zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel. Fiind declarat de către conducătorii săi succesorul fostului oraș al lui Enki, Eridu, Babilonul a devenit orașul sfânt al Mesopotamiei, eclipsând Nippurul lui Enlil. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, Hammurabi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi dar și o armă foarte puternică. Probabil ajutat de arma zeului, Hammurabi și-a cucerit vecinii, înființând astfel Primul Imperiu Babilonian.

La începutul celui de-al doilea mileniu î.e.n., în centrul și nordul Anatoliei (Turcia de astăzi) au apărut hitiții (arieni) care, în jurul anului 1.600 î.e.n., și-au format un imperiu. Un secol mai târziu, Imperiul Hitit cuprindea cea mai mare parte a Asiei Mici, nordul Levantului și cel al Mesopotamiei. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului furtunii, Teșub (Enlil), conducătorul panteonului lor, care a și luptat adeseori alături de ei. Regele hitit Hattusili I și moștenitorul său, Mursili I, s-au războit cu statele amorite (semite) din Siria. În 1.595 î.e.n., Babilonul a fost cucerit și prădat de hitiții conduși de Mursili I, ceea ce a dus la sfârșitul dinastiei amorite și al Primului Imperiu Babilonian. Hitițiihititi nu au încorporat Babilonul în imperiul lor, ci l-au lăsat kasiților (tot arieni), aliații lor, care încercaseră să-l cucerească cu două secole în urmă, fiind atunci învinși de regii amoriți Samsu-iluna și Abi-Eșuh. Deși hitiții au aruncat statuia lui Marduk din Babilon, conducătorii kasiți au adus-o înapoi, iar pe Marduk l-au considerat egalul propriului lor zeu, Shuqamuna. Ba chiar au semnat acorduri de pace cu semiții asirieni în secolele al XVI-lea și al XV-lea î.e.n. Cu toate acestea, se pare că n-au reușit să evite mânia lui Marduk și a celorlalți Veghetori. În 1.365 î.e.n., Așuruballit I a format Primul Imperiu Asirian (semit). Asirienii au prădat de câteva ori Babilonul, regele Adad-nirari I chiar anexându-l Imperiului Asirian. Regele asirian Tukulti-Ninurta I a cucerit, la rândul său, Babilonul și chiar și-a condus imperiul timp de opt ani din acel loc, din 1.235 î.e.n. până în 1.227 î.e.n. În zadar kasiții au refăcut Nippurul, orașul lui Enlil; Celeștii nu i-au ajutat în lupta cu semiții. În secolul al XII-lea î.e.n., dominația lor asupra Babilonului a ajuns la final, când elamiții l-au învins pe regele kasit Enlil-nadin-ahi. Au recucerit orașul pentru scurt timp, în 1.025 î.e.n., însă după douăzeci și unu de ani au fost învinși de aramei (semiți din Siria de astăzi). Kasiții s-au retras în munții Luristanului, unde au trăit în pace până în 702 î.e.n., când au fost învinși lângă Hulwan (în Iran) de către regele asirian Sennacherib.

În jurul anului 1.650 î.e.n., Egiptul condus de faraoni arieni a fost invadat de hicsoși, un grup semit de nomazi. După ce au condus Egiptul timp de un secol, formând Dinastia a XV-a, hicsoșii au fost expulzați de Ahmose I. O parte dintre ei a ajuns în Canaan, unde au construit Ierusalimul, iar o parte a migrat în Grecia, locuită în acel moment de traci. Această migrație a putut avea loc cu ușurință deoarece tracii se retrăseseră din sudul Europei din cauza erupției vulcanului Santorini, ce a avut loc în jurul anului 1.600 î.e.n.

În secolul al XV-lea î.e.n., faraonul arian Tuthmosis III a cucerit Fenicia, Palestina și Siria, zone locuite de semiți. După aceste victorii, el a transformat Egiptul într-o super-putere mondială, fiind considerat unul dintre cei mai mari regi ai Egiptului. Faraonul susținea că zeul Amon i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. În 1.457 î.e.n., la Meggido, Tuthmosis III a învins o coaliție a regilor canaanieni (semiți) la ordinul aceluiași zeu, care l-a învățat să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Înfrânți, canaanienii au fost nevoiți să recunoască suveranitatea lui Amon.

Pe o stelă din 1.393 î.e.n., faraonul Tuthmosis IV (pelasg) este numit „cuceritorul Siriei” (teritoriu semit). Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aton în fruntea armatei faraonului în luptă. Pentru a menține pacea, Tuthmosis IV a încheiat o alianță cu statul arian Mitanni (localizat în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei), căsătorindu-se cu o prințesă mitanniană. Tuthmosis IV este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Gizeh, după ce zeul Horus i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru.

În 1.207 î.e.n., faraonul Merneptah a obținut o victorie împotriva israeliților. Aversiunea faraonilor arieni față de semiții israeliți reiese și din Vechiul Testament, unde i-au înrobit pe timpul lui Moise.

Se pare că, după un timp, națiunile pelasge / ariene au început să-și renege rădăcinile și divinitățile și chiar să se lupte între ele. În Egipt, zeul Ra (Anu) a fost înlocuit din fruntea panteonului cu Amon (Enki), odată cu izgonirea hicsoșilor de către alianța prinților tebani, conduși de Ahmose I. Tuthmosis III susținea că a înființat Imperiul Egiptean la ordinul lui Amon. Faraonul Akhenaton a încercat să readucă Egiptul la zeii Celești, interzicând cultul lui Amon și ridicându-l pe Aton (Enlil) la rangul de zeu suprem. Însă, în timpuldp32 domniei fiului său, Tutankhamon, zeul Amon și-a recăpătat locul pierdut cu puțin timp în urmă. Ba, mai mult, în 1.286 î.e.n., în bătălia de la Kadeș (în Liban), zeul a apărut pe câmpul de luptă, ajutându-l pe Ramses II. Lupta a avut loc împotriva altor arieni, hitiții. La rândul lor, și aceștia și-au renegat zeii și ordinele primite de la aceștia. În jurul anului 1.500 î.e.n., regele hitit Telepinu s-a aliat cu un stat hurian (tot arian), Kizzuwatna, împotriva altuia, Mitanni. După un secol, și regele hitit Tudhaliya I s-a aliat cu Kizzuwatna, distrugând statele huriene Mitanni și Aleppo. În timpul Regatului Mijlociu, hitiții au adoptat câteva zeități și ritualuri religioase de la hurieni. Iar în timpul Imperiului Hitit, conducătorii hitiților s-au declarat supraoameni (la fel ca regii egipteni), egali cu zeii, supușii lor adresându-li-se cu epitetul „soarele meu”. Aceste fapte ale egiptenilor și hitiților nu au rămas nepedepsite de către restul populațiilor ariene. În jurul anului 1.200 î.e.n. a avut loc invazia Popoarelor Mării, alcătuite din traci, cretani și ionieni din Anatolia, cu toții arieni. Aceștia au lovit doar Egiptul, pe hitiți și zonele ocupate de semiți. După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, pentru a se proteja de invazia Popoarelor Mării. Cu toate acestea, în 1.198 î.e.n., invadatorii au reușit să distrugă Imperiul Hitit însă, șapte ani mai târziu, invazia lor a fost oprită de către faraonul Ramses III cu ajutorul aceluiași zeu, Amon. O parte dintre Popoarele Mării s-au oprit în Canaan, Biblia numindu-i filisteni, aceștia aflându-se într-un continuu conflict cu israeliții. Tot ei sunt atlanții despre care scria Platon, acel popor mai dezvoltat tehnologic decât restul, care a atacat statele grecești (semite) și Egiptul.

În 1.198 î.e.n., odată cu distrugerea Imperiului Hitit a început războiul troian, sfârșit zece ani mai târziu. Națiunile grecești (semite) s-au unit împotriva cetății ariene din Anatolia. De partea troienilor au luptat multe triburi tracice, printre care și amazoanele din nordul Mării Negre, cu toții aparținând rasei ariene. Cetatea a fost distrusă iar o parte dintre troieni au migrat spre vest, în Italia de astăzi.

Când Asiria (stat semit) a devenit o putere în Orientul Mijlociu, nu a pierdut ocazia de a ataca statele ariene. În 1.365 î.e.n., ajuns pe tronul Asiriei, Ashur-uballit I a cucerit statele Mattiwaza și Mitanni, în ciuda eforturilor regelui hitit Suppiluliuma I de a le apăra. Teritoriile mitannienilor și hurienilor au fost asimilate de asirieni, care au redus astfel influența hitiților în Asia Mică. Regele asirian Adad-nirari I chiar a anexat regatului său orașul Carchemiș, aflat până înassyrians-3acel moment sub controlul hitiților. Fiul acestuia, Șalmaneser I, i-a învins și el pe hurrieni și mitannieni, cărora le-a preluat teritoriile. În zadar hitiții au încercat să sprijine militar regatul mitannian. Speriați de forța asirienilor, regele hitit Hattusili III și faraonul Ramses II au încheiat în 1.258 î.e.n. un tratat de pace la Kadeș. Fiul lui Hattusili III, Tudhaliya IV, a fost ultimul rege hitit destul de puternic pentru a-i ține pe asirieni departe de centrul regatului său, chiar dacă a pierdut teritorii importante, însă a fost învins la Nihiriya de regele asirian Tukulti-Ninurta I. Ultimul rege hitit, Suppiluliuma II, a reușit câteva victorii împotriva asirienilor, însă era prea târziu pentru regatul său. Asirienii cuceriseră până în acel moment o mare parte din teritoriile hitite din Asia Mică și Siria. În plus, atacurile Popoarelor Mării au lăsat regatul hitit vulnerabil. Astfel, în jurul anului 1.180 î.e.n., capitala Hattusa a fost distrusă și, odată cu ea, și regatul hitit. Două decenii mai târziu, regele asirian Tiglath-Pileser I a reușit să-i învingă pe frigienii (arieni, parte din Popoarele Mării) care încercau să cucerească coloniile asiriene din sudul Anatoliei. Chiar dacă regatul hitit a dispărut, în timp au apărut câteva regate neo-hitite în Anatolia și în nordul Siriei, cele mai importante fiind Carchemiș și Milid. Aceste regate neo-hitite au căzut treptat sub controlul Imperiului Neo-Asirian (911 – 608 î.e.n.). Carchemiș și Milid au devenit vasale ale Asiriei sub domnia lui Șalmaneser III (858 – 823 î.e.n.) și au fost asimilate de Asiria în timpul regelui Sargon II (722 – 705 î.e.n.). Șalmaneser III este cel care susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.

Asirienii nu s-au luptat doar cu popoarele ariene, ci și cu frații lor semiți. Între 705 și 681 î.e.n., tronul Imperiului Asirian a fost ocupat de Sennacherib, fiul lui Sargon II. Prima sa campanie militară a avut loc în 703 î.e.n., împotriva lui Marduk-apla-iddina II, regele Babilonului, care se aliase cu caldeenii, arameii și elamiții (cu toții semiți) împotriva asirienilor. Au urmat și alte campanii împotriva Babilonului, cea din 689 î.e.n. ducând la distrugerea orașului. Sennacherib a înăbușit și revolta iudeilor din 701 î.e.n., ce erau sprijiniți de egipteni și de babilonieni. Deși a asediat Ierusalimul, Sennacherib s-a întorsncd07731 brusc în Ninive, renunțând la asediu aparent fără niciun motiv. Cartea lui Isaia din Vechiul Testament susține că „a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra şi a plecat şi s-a oprit la Ninive” (37:36-37). El a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. I-a învins și pe egiptenii săriți în ajutorul orașelor cucerite de asirieni. Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, într-o noapte, din cauza zeului Ptah, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, Sennacherib scria că a fost ajutat de zei pe câmpul de luptă: „M-am rugat lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor”. După ce a cucerit Babilonul în 689 î.e.n., le-a ordonat soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul, spre deosebire de Ierusalim sau Egipt, acolo unde zeii l-au împiedicat să facă acest lucru. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său, vinovatul principal fiind „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut”. Pentru distrugerea Babilonului, Sennacherib a fost ucis de către doi dintre fiii săi, care au încercat să-l omoare și pe fratele lor, Asarhaddon. Însă, după cum nota chiar el, a fost ascuns de către zei, apoi Iștar i-a învins dușmanii. Ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Asarhaddon a primit de la zeul Așșur „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și ordinul de a ataca Egiptul, după cum nota regele pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord).

Ultimul mare conducător al Imperiului Neo-Asirian a fost Așșurbanipal, fiul lui Asarhaddon. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. Mai mult, susținea că a folosit Arma Strălucirii, primită de la zei, împotriva egiptenilor. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de dec12bacb3997be83580fe04bf3ace7aaureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O inscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșurbanipal împotriva Egiptului, pe drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. După moartea lui Așșurbanipal în 628 î.e.n., hoardele aliate ale sciților, cimmerienilor, mezilor și perșilor (cu toții arieni) au invadat Asiria, ceea ce a dus la distrugerea Imperiului Neo-Asirian.

Babilonienii au profitat de situație și, la un an după moartea lui Așșurbanipal, în 627 î.e.n., s-au răzvrătit împotriva asirienilor, sub conducerea caldeanului (semit) Nabopolassar, care a înființat astfel Imperiului Neo-Babilonian. Aliați cu mezii din Persia, babilonienii au cucerit capitala asiriană Ninive în 612 î.e.n. În anul 609 î.e.n., Nabopolassar a cucerit și orașul Harran, unde se refugiaseră forțele asiriene. În 610 î.e.n., Nabopolassar a început un război împotriva Egiptului, care se aliase cu asirienii. În 605 î.e.n., fiul regelui, Nebuchadnezzar II, a învins la Carchemiș armata faraonului Necho II, precum și rămășițele armatei asiriene. Imediat după această victorie, Nabopolassar a abdicat în favoarea fiului său, constructorul grădinilor suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Înainte de a abdica, Nabopolassar a început restaurarea zigguratului Etemenanki din Babilon sau Turnul Babel, „poarta stelară” a lui Marduk, la ordinul zeului său, după cum declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer”. Fiul acestuia, Nebuchadnezzar II, a terminat babylonreconstrucţia turnului, la ordinul aceluiași zeu: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul”. Conform cronicilor babiloniene, tot Marduk este cel care i-a ordonat lui Nebuchadnezzar II să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui regelui babilonian să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh / Marduk a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și pentru Babilonul său cu ceva timp în urmă, conform cronicilor babiloniene. Motivul pedepsirii iudeilor este faptul că aceștia și-au părăsit zeul, în favoarea altor divinități.

În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El a scris că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin (Enki), utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Haran templul lui Sin, E.hul.hul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Șamaș (Marduk) și Iștar. Mai mult, a adus în templul lui Marduk din Babilon pe vechii zei ai Sumerului și ai Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabu-na’id cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care chiar a mărșăluit alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

Cyrus cel Mare a fondat Imperiul Ahemenid, cucerind imperiul mezilor, pe cel al lydienilor și pe cel neo-babilonian. Deși făcea parte din dinastia ariană a Ahemenizilor, într-o vreme când arienii dispăruseră din Mesopotamia, găsindu-se în număr restrâns doar prin Persia și India, și l-a ales ca zeu suprem cyruspe Marduk, pe care îl numea Ahura Mazda, influențat fiind de profetul Zoroastru. Evreii l-au numit Mesia, considerându-l, conform Vechiului Testament, „unsul lui Yahweh”. La ordinul zeului său, Cyrus a încercat să-și mărească imperiul cucerindu-și frații arieni. În anul 530 î.e.n. a pornit un război împotriva massageților conduși de regina Tomyris, fiind învins și ucis de către aceștia. Fiul său, Cambyses II, a reușit să-i recupereze cadavrul, pe care l-a înmormântat în Parsagadae, capitala imperiului. Mai târziu, acesta a reușit să cucerească și Egiptul. Conform lui Herodot, Cambyses II a trimis 50.000 de soldați pentru a amenința oracolul lui Amon din oaza Siwa. O furtună de nisip i-a îngropat pe toți de vii, în deșert, nelăsând nicio urmă. Tot Herodot scria că regele a fost lovit de zei cu nebunie, deoarece a ucis taurul sacru Apis, nebunia ducând în cele din urmă la moartea sa.

După o scurtă domnie de doar câteva luni a lui Bardiya, fratele lui Cambyses II, tronul Imperiului Persan a fost preluat de Darius I. Deși tot arian, precum predecesorii săi ahemenizi, și el era un adept devotat al lui Ahura Mazda / Marduk, așa cum reiese și dintr-o inscripție descoperită pe Muntele Behistun. Elam_Darius_2Darius I susținea că zeul său i-a oferit tronul Imperiului Persan. Mai mult, el credea că toate revoltele din Imperiul Persan erau rodul forțelor întunecate ale minciunii. A finanțat construirea templului lui Yahweh din Ierusalim, respectând decretul lui Cyrus cel Mare, a construit un templu pentru Amon (Enki, tatăl lui Marduk) în Egipt, a sprijinit preoții elamiți și câteva culte grecești. A fost nevoit să înăbușe revolte în întreg imperiul său, rezultate a faptului că nu avea parte de susținerea maselor. A pedepsit statele grecești Athena și Eretria pentru ajutorul acordat statelor ioniene răzvrătite împotriva perșilor, a cucerit Macedonia, și o mare parte din Tracia, din Egipt și din India. Ba chiar a îndrăznit în 514 î.e.n. să treacă Dunărea și să invadeze Dacia, tărâmul zeilor, însă a părăsit locul în scurt timp, cu mâna goală. Herodot scria că Darius trăgea zilnic câte o săgeată spre cer, cerându-i lui Zeus răzbunare împotriva atenienilor care au sprijinit revolta ioniană. Acest gest amenințător se pare că nu a fost pe placul zeului, deoarece în 490 î.e.n. atenienii i-au învins pe perși ca prin minune la Marathon. Istoricul grec Herodot afirma în Historiai că un număr mare de atenieni l-a văzut pe zeul Pan coborând din ceruri în mijlocul lor, pentru a lupta și a semăna teroare în rândurile perșilor. Atenienii jurau că doar datorită zeului au reușit să obțină victoria. Un alt istoric, Plutarh, nota în Theseus că fantoma semizeului Theseus, fondatorul Athenei, a luptat atunci împotriva armatei lui Darius. După cum scria politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero în Despre natura zeilor, cu 9 ani înainte se petrecuse un eveniment asemănător, gemenii divini Kastor și Poludeukes ajutându-i pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.

La patru ani după această înfrângere, Darius I a murit, lăsându-i tronul imperiului fiului său, Xerxes I. Se pare că noul împărat nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său, punând preț pe zeitățile arienilor. În anul 484 î.e.n. a topit statuia de aur a zeului Marduk din Babilon, ceea ce a dus la o revoltă a babilonienilor, înăbușită de perși abia doi ani mai târziu. Ca răzbunare, XerxesXerxes a ordonat distrugerea parțială a Turnului Babel, zigguratul Etemenanki sau „poarta stelară” a lui Marduk. În plus, a refuzat titlul tatălui său de Rege al Babilonului, preferându-le pe cele de Rege al Persiei și Mediei, Rege al Națiilor sau Rege al Regilor. În 480 î.e.n. i-a atacat pe greci (semiți), continuând ceea ce începuse Darius I. Având cea mai numeroasă armată strânsă de cineva până în acel moment, l-a învins pe regele spartan Leonidas la Thermopylae, apoi a cucerit Athena. Deoarece la Artemisium o mare parte din flota grecilor a fost distrusă de o furtună, Xerxes I și-a continuat atacul, fiind convins că avea zeii de partea lui. Însă lucrurile nu au stat chiar așa, perșii fiind învinși la Salamina, probabil Marduk nelăsând nepedepsită insolența lui Xerxes. Cronicarii vremii notau că, în timpul bătăliei, pe cer și-au făcut apariția câteva obiecte zburătoare neidentificate. Împăratul persan a fost nevoit să-și trimită cea mai mare parte a armatei în Babilon, pentru a împiedica o nouă revoltă, lăsând în Grecia puțini soldați, care au fost înfrânți în anul următor la Plataea. Grecii au distrus și restul flotei persane, ancorate la Mycale. După eșecul din Grecia, Xerxes I și-a îndreptat atenția către terminarea construcțiilor începute de tatăl său, în orașele Susa și Persepolis. În 465 î.e.n., Xerxes I a fost asasinat de către Artabanius, comandantul gărzii regale și cel mai puternic oficial de la curtea persană.

În 336 î.e.n., tronul Macedoniei a fost ocupat de Alexandros III, supranumit „cel Mare”. Mama sa, Olympias, era dacă, iar tatăl său, Fillipos II, macedonean (un amestec de traci și greci). După spusele Olympiei, adevăratul tată al lui Alexandros era zeul Dyonisos (Enki), băiatul însă se considera fiul lui Zeus (Enlil). Cu pielea albă și părul blond, Alexandros Macedon făcea parte, fărăalexandruîndoială, din rasa ariană. După o scurtă incursiune în Dacia, unde i s-a interzis accesul către Izvorul Vieții din Grădina Zeilor, Alexandros a căutat nemurirea printre cele mai vechi civilizații din lume, astfel ajungând în Egipt, Babilon și India. Nu părea a fi interesat de războiul ariano-semit, el luptându-se cu toate rasele pe care le-a întâlnit. Cu toate astea, zeii i-au urmărit îndeaproape acțiunile și chiar le-au influențat. În ziua în care s-a născut a ars Templul lui Artemis din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, istoricul Hegesias din Magnesia considerând că incendiul s-a datorat faptului că zeița supraveghea în acel moment nașterea lui Alexandros. În Dacia a fost gonit de un înger sau de doi oameni-pasăre, conform diferitelor variante ale cronicilor. În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., macedonenii au fost ajutați de cinci „minunate scuturi zburătoare”, aranjate în formă de V, care au spart zidul cetății, după cum susține Istoria lui Alexandru cel Mare. Ajuns în Egipt, oracolul din oaza Siwa l-a declarat fiu al zeului Amon (Enki). După ce i-a învins pe perși în 331 î.e.n. și a cucerit Babilonul, Alexandros și-a propus să restaureze zigguratul Etemenanki al lui Marduk, distrus de Xerxes I, însă nu a mai apucat să o facă. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandros se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, câteva discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Șase ani mai târziu, Alexandros și-a găsit sfârșitul în palatul lui Nebuchadnezzar II din Babilon.

Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni după nouă ani de la sacrilegiul lui Alexandros. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug) a asediat Olbia (Parutino), însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând să se întoarcă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. Cronicarii spun că Alexandros Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său. După moartea lui Alexandros, Lysimachos (un grec din Thessalia, deci semit) a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lysimachos i-a atacat pe dacii conduși de Dromichaites. Fiind învins, Lysimachos a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lysimachos s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichaites, Lysimachos a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichaites de soție pe propria sa fiică.

În anul 82 î.e.n., pe fostul tărâm al zeilor și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat în anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socburebistaotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe”. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși. Caesar nu a mai apucat să-și ducă invazia la îndeplinire, deoarece a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge iar mai târziu, împăratul Octavius Augustus a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Tacitus spunea că, la înmormântarea lui Caesar, cinci sute de evrei se aflau în fruntea cortegiului, rupându-și hainele de durere, mai mult ca sigur deoarece invadarea Daciei nu a mai avut loc.

În anul 6, romanii (arieni) conduși de Octavius Augustus au cucerit Iudeea (stat semit), transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care a dus la retragerea trupelor romane din Ierusalim, aparent fără niciun motiv. În Războiul iudeilor, istoricul Flavius Josephus a scris despre motivul retragerii romanilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat Ierusalimul, distrugând templul lui Yahweh / Marduk ca pedeapsă pentru răzvrătire. În 132, sub conducerea lui Simon Bar Kohba, evreii s-au răsculat din nou împotriva stăpânirii romane. Revolta a fost stinsă abia în 135, din acel moment Iudeea fiind numită Palestina de către romani.

Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 1incerc2187, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Fuscus a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus, care și-a schimbat ulterior numele în Decebalus. În anul următor, Decebalus a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. Cu toate că romanii au învins, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebalus o pace rușinoasă pentru imperiul roman. Domițian a atacat Dacia doar la îndemnul prietenului și sfetnicului său, evreul Flavius Josephus, care nu a renunțat la visul poporului său de a invada tărâmul zeilor, locul de proveniență al rasei ariene. De ce își doreau atât de mult evreii să subjuge Dacia? Deoarece, conform profețiilor evreiești, pieirea lor va veni de la Gog și Magog, adică geți și masageți. Împrăștiați de romani în toată Europa, evreii au ajuns în cele din urmă și în Dacia, inițial în grupuri mici. În secolul al XIV-lea au migrat în număr ceva mai mare din Europa Centrală în Principatele Dacice, un alt val făcându-și apariția din Ucraina în secolul al XVI-lea. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la începutul secolului al XX-lea, și mai mulți evrei s-au refugiat în Moldova și Ardeal, din cauza înăspririi situației în Galiția. După căderea comunismului din Europa, din anii 1989 – 1990, care scosese în afara legii masoneria condusă de evrei, aceștia au reușit să se infiltreze în conducerea României, de unde au început distrugerea fostei Dacii, tărâmul zeilor. Însă, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944, „ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”.

O parte importantă a războiului ariano-semit o reprezintă cruciadele dintre 1096 și 1270, în care s-au înfruntat în numeroase rânduri creștinii europeni (arieni) și musulmanii asiatici (semiți). Proclamate „războaie sfinte”, cele opt cruciade au avut loc sub stindardul crucii (simbolul cerului și, implicit, al zeilor Celești) și cel al semilunii (simbolul Veghetorilor). Nu au lipsit entitățile supranaturale din aceste lupte crâncene, duse în special pentru controlul Ierusalimului, orașul lui Yahweh / Marduk. În timpul primei cruciade, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac, după cum nota Matthew de Paris în Historia Anglorum. Îmbărbătați de Documente-secrete-schimba-istoria-Cavalerilor-Templieriacel personaj misterios, cruciații au reușit să-și învingă adversarii și să cucerească Ierusalimul. După prima cruciadă a luat naștere la Ierusalim Ordinul Cavalerilor Templieri, despre care se spune că primeau ordine de la demonul Baphomet prin intermediul unui craniu, folosit ca mijloc de comunicare. Desființat în 1312, Ordinul Cavalerilor Templieri reapare în Europa sub numele de Francmasonerie, organizație condusă din umbră de evrei.

Cel mai recent război ariano-semit de amploare se ascunde în spatele celui de-Al Doilea Război Mondial. Ajuns la conducerea Germaniei, Adolf Hitler a început lupta împotriva evreilor, în timp ce încerca să recreeze rasa ariană pură, descendentă a zeilor. Aceste idei îi erau alimentate de către Societatea Thule, care primea ordine de la „o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreținazi ai Celui de-al Treilea Ordin”, numiți extratereștri de către unii sau demoni de către alții, printre care și scriitorul Trevor Ravenscroft. Acesta susținea că respectivele „Inteligențe Malefice” acordau membrilor Societății Thule „puteri magice fenomenale”. Doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, vorbea în 1959, la rândul său, despre niște „forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută”, despre care nu poate spune mai multe, în afara faptului că „suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. În cadrul experimentelor CIA-ului din timpul Războiului Rece, doctorul Andrija Puharich a intrat în contact cu nouă entități care se declarau a fi zeii din vechime. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă afirmau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, evreii uciși în această conflagrație „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. În aceste condiții, nu ne miră declarația lui Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Început acum câteva milenii, războiul dintre arieni și semiți continuă și în ziua de astăzi, ascuns de ochii omului de rând. Chiar dacă zeii Celești au părăsit demult Pământul iar semiții s-au împărțit în două tabere, închinate celor două căpetenii ale Veghetorilor, Marduk și Iștar, ura genetică dintre cele două rase a rămas la fel de vie ca la început. Poate lucrurile ar fi evoluat într-o direcție complet diferită dacă nu ar fi avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Pământului: moartea primului conducător al planetei noastre, Enki.

https://secretelezeilor.wordpress.com/2014/10/03/38-razboiul-ariano-semit/





Urzeala tronului

17 08 2016

Ajuns pe tronul Pământului acum aproximativ patru milenii, Marduk nu s-a putut bucura de domnia pe care o visase. Aflat sub stricta supraveghere a Celeștilor, prin urmare limitat în a-și exercita puterea, noul rege s-a văzut nevoit să împartă conducerea Terrei cu sora sa, Iștar, a cărei sete de putere a determinat-o să încerce să-și detroneze fratele. Veghetorii s-au trezit împărțiți în două tabere și aruncați într-un nou război, nevăzut de omenire, care totuși îi simte efectele pe propria piele. Totul din cauza dorinței de putere a zeiței, pe care nu s-a sfiit să o afișeze de-a lungul întregii istorii a Pământului. Ca exemplu avem textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, unde Iștar a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile lor, și „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”. Ea a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk, închinat lui Anu, textul susținând că

„A schimbat complet legile Sfântului Anu,

Nu s-a temut de marele Anu.

I-a luat lui Anu E-Anna,

Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.

Acelei case i-a adus nimicirea;

Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.

În 2048 î.e.n., Marduk a încheiat o înțelegere cu prințul akkadian Abraam, căruia i-a oferit Canaanul pentru a păzi muntele Moriah din Ierusalimul de astăzi. Un secol mai târziu prințul a murit, iar urmașii săi au ajuns, în cele din urmă, în Egipt. Uitați de zeul lor, care și-a îndreptat atenția către Babilon, orașul său de suflet, urmașii lui Abraam (autointitulați iacobiți sau israeliți după nepotul lui Abraam, cel care i-a dus în Egipt) au rămas în țara faraonilor aproape trei secole, până când au fost goniți de acolo odată cu hyksoșii. O parte dintre ei s-a întors după câtva timp, însă în jurul anului 1293 î.e.n. evreii au fost nevoiți să părăsească din nou Egiptul, conduși de fostul faraon Akhenaten, pe care l-au numit Mose. Acesta le-a adus cultul lui Enlil, numit de egiptenii acelor vremuri Aten. Ajunși în Canaan, evreii au renunțat la zeul lui Mose, oscilând între Baal-Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel (Yisra’el în ebraică) se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar.

În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de babilonieni, majoritatea iudeilor fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât divinitatea pe care o adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de perșii lui Kuruș (Cyrus cel Mare), la ordinul divinității sale, Ahura Mazda / Marduk. Zeul a renunțat la Babilon, în care cultul lui Iștar se dezvoltase amenințător, și s-a reorientat către Ierusalim. Întorși în Canaan, o serie de preoți, conduși de profetul Ezra, au creat o religie pentru toți evreii, indiferent dacă erau israeliți sau iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, elita religioasă preferând-o pe Iștar, zeița-mamă a semiților. Când au compus scripturile noii religii, care au format Torah sau Vechiul Testament, preoții lui Ezra i-au ascuns pe Marduk și pe Iștar în Cartea Esterei sub numele Mordekhay și Ester (Marduheu și Estera în română). Evreul Philon din Alexandria, inventatorul creștinismului, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea sa: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda (numit Ioudas în Noul Testament) a devenit trădătorul Domnului deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk.

Am văzut că filosoful evreu Philon din Alexandria a inventat creștinismul în urmă cu aproximativ două milenii. Pe atunci familia sa, care probabil a condus din umbră Biserica Creștină în tot acest timp, era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din întreaga lume elenistică. Despre alabarhul Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Unul dintre fiii acestuia a ales o carieră militară în Imperiul Roman, ajungând procuratorphilon-alexandrie-pf ale Iudeei, prefect al Egiptului și mâna dreaptă a viitorului împărat Titus în timpul asediului Ierusalimului; cel de-al doilea s-a căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Nu se știe nimic despre strămoșii lui Philon, cu excepția faptului că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. În aceste condiții, am avansat posibilitatea ca Philon din Alexandria și fratele său, alabarhul Alexander, să fi fost urmași ai regilor din dinastia hasmoneană, ceea ce le-ar explica puterea, bogăția și influența. Dar și motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, acesta fiind un nume des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Este posibil și ca un alt descendent să se refugiat la Roma. La scurt timp după acea perioadă, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Mose, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției300px-JanaeusCoinPhoto în problemele religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Iștar. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de două mii de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Conform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din șaptezeci și unu de membri și neoficial din șaptezeci și doi (unul dintre membri fiind secret), șaptezeci și doi este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al treilea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma.

Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Mose, israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din șaptezeci de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Mose a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Am văzut că elita israelită l-a manipulat pe Mose / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Am presupus că respectiva divinitate era Marduk, ținând cont că arma putea fi manevrată doar de cineva cu ADN-ul zeului. Dar dacă Iștar era cea din spatele elitei israelite, care i-a furat arma fratelui său? Am întâlnit de-a lungul istoriei Sanhedrinul, o elită a leviților, care respectă ordinele zeiței. Prin urmare, cea din jurul lui Mose pare a fi aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk.

Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație închinată zeiței Iștar.

Războiul celor două zeități a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl 35-islam-crown8x8întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamului, o religie care păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei, fără îndoială cauzată de aversitatea zeului musulmanilor față de sora sa, Iștar. Simbolul islamului este semiluna, simbolul familiei lui Enki (și, implicit, al lui Marduk, noul cap al familiei după moartea tatălui său), lângă o pentagramă mică, care reprezintă superioritatea zeului față de Enlil (steaua cu cinci raze semnifică a cincea planetă din sistemul nostru solar, Jupiter, zeitate echivalată cu Enlil). Timp de aproape șaisprezece secole, evreii lui Iștar și musulmanii lui Marduk au dus o îndelungată luptă care continuă chiar și astăzi.

În momentul în care elita evreiescă (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan (pământul făgăduit de Marduk urmașilor lui Abraam), a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem admira în6846118-the-statue-of-liberty-and-4th-of-july-fireworks New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. O țară războinică, la fel ca zeitatea sa, care în două sute patruzeci de ani de existență a avut doar douăzeci și șase de ani de pace. În secolul al XIX-lea, adepții evrei ai lui Iștar s-au autodenumit sioniști, cei rămași credincioși lui Marduk fiind considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de cei ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. Sioniștii și-au luat numele de la muntele Sion sau Moriah din Ierusalim, cel pe care și-l dorea zeul adversarilor. Acest nume îl ascunde pe cel al zeiței: „si” inversat reprezintă prima silabă a numelui ei babilonian, iar „on” este varianta grecească a sumerianului „an”, cuvântul pentru „cer”. Prin urmare, Sion înseamnă „Cereasca Iștar”.

În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare Alex Jones s-a înfiltrat în Bohemian Grove din California, locul în care cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, și a reușit să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Această pasăre, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Putem astfel observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii.

Povestea celor doi frați divini există ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Ya’akov (numit ulterior Yisra’el) și Esaw s-au luptat pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Merită menționat și că „york” este un cuvânt celtic care desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și în Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, care împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie…

În 2013, sioniștii au înființat Statul Islamic al Irakului și Levantului (abreviat ISIL), numit de mass-media Statul Islamic al Irakului și Siriei (ISIS). Scopul acestei grupări este de a da naștere unui mare război în Orientul Mijlociu, pentru că doar astfel se poate îndeplini planul de cucerire a lui Iștar, așa-numita Nouă Ordine Mondială. Observăm că abrevierea numelui dat de presă este cel al zeiței egiptene Isis, care în original o reprezenta pe Ninhursag. Însă, după plecarea Celeștilor de pe Pământ de acum patru milenii, Marduk a preluat toate funcțiile și atributele lui Enlil iar Iștar pe cele ale mamei sale. Așadar, ISIS o reprezintă astăzi pe zeița sioniștilor.

Sioniștii nu au scăpat nicio ocazie de a-și promova pe ascuns zeița. Unul dintre ei, masonul Zecharia Sitchin, a lansat în seria sa de volume Cronicile Pământului ipoteza existenței planetei Nibiru. Conform lui Sitchin, textele sumeriene susțin că zeii Anunnaki provin de pe această planetă, care se află mult dincolo de Pluto și care revine în sistemul nostru solar odată la trei mii șase sute de ani. Acești Anunnaki ar fi sosit pe Pământnibiru-via-lactea-sitchin pentru a extrage aur, pe care să îl împrăștie în atmosfera planetei lor. Bineînțeles că ipotezele lui Sitchin sunt atât de fanteziste, încât depășesc orice limită a logicii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici măcar un singur om de știință n-a fost atât de bătut în cap încât să-i dea dreptate. Însă masoneria a promovat intensiv cărțile lui Sitchin, implicit imaginara planetă Nibiru, din motive lesne de înțeles. Cum Sitchin le-a îndeplinit planul cu brio, îndepărtându-și cititorii de adevăr printr-o serie de minciuni foarte credibile, planeta inventată de el a fost prezentată ca adevăr și promovată corespunzător, pentru a intoxica cât mai eficient creierele maselor. Degeaba s-au chinuit numeroși cercetători să demaște minciunile lui Sitchin; pentru foarte mulți oameni Nibiru este o planetă reală, unde locuiesc Anunnaki, căutătorii de aur.

Vorbesc într-adevăr textele sumeriene despre planeta Nibiru? Categoric nu! Cuvântul „nibiru” nu există în limba sumerienilor. Însă există unul asemănător în akkadiană, „neberu”, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, fiind folosit în special pentru râuri. De exemplu, într-un text sumero-akkadian, un sat este numit „Nebarti Așșur”, adică „Locul de trecere al lui Așșur”. Un alt text vorbește despre un barcagiu care trecea călători peste apă contra cost, pasagerii fiind nevoiți să plătească „shiqil kaspum sha nebiritim” („argint ca taxă de traversare”). Un text akkadian vorbește despre o campanie militară: „Aramu nakirma bab nibiri sha GN itsbat” („Arameii au fost sfidători și au luat poziție la intrarea în vad / punct de trecere”). În altul, despre elamiți se spune că „ina ID Abani nebiru uchaduu” („au tăiat podul / locul de trecere de pe râul Abani”).

În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” era un termen care reprezenta punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, are și alte înțelesuri: sunt numite „Neberu” planetele Jupiter și Mercur, o stea și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii. E drept că toate aceste sensuri ale cuvântului akkadian pot crea confuzii, dar acesta nu este un motiv pentru a accepta varianta fantezistă a masonului Sitchin, care nu are niciun fel de acoperire.

Ideea lui Sitchin nu este una originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți astronomi au făcut speculații despre existența unei planete dincolo de Neptun, care a fost numită Planeta X de astronomul american Percival Lowell. Descoperite ulterior, nici Pluto și nici9fdc89123a8be7153940f36033571843 Eris nu sunt considerate a fi controversata Planetă X, care a fost echivalată cu Nibiru a lui Sitchin. Deși nu sunt puțini cei care chiar și astăzi cred în existența Planetei X / Nibiru, sondele spațiale Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 și Voyager 2 au demonstrat inexistența ei. În primul rând, acestea au determinat mult mai precis masa planetelor pe lângă care au trecut, iar conform acestor mase, discrepanțele în orbitele planetelor au dispărut. În al doilea rând, traiectoriile sondelor spațiale nu au pus în evidență niciun fel de influență care ar putea fi atribuită forței gravitaționale a unui alt obiect mare nedescoperit din sistemul solar.

Chiar dacă nu există nici planeta, nici cuvântul „nibiru”, masoneria promovează excesiv fabulația lui Sitchin. De ce? După cum spuneam, inventatul „nibiru” provine din akkadianul „neberu”, cuvânt cu o mulțime de înțelesuri și cu o origine necunoscută. Cel puțin pentru cercetătorii cu minți limitate. Spre surprinderea acestora, akkadianul „neberu” își are originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Heru (Horus). A fost tradus convențional prin „Casa lui Horus”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „Nebheru” înseamnă „Soția lui Heru”, acesta fiind și rolul zeiței Hathor. Așa cum a observat și Sitchin, anticii echivalau zeii cu corpuri cerești. Pentru egipteni, Venus era planeta asociată cu zeița Hathor. În antichitate, Venus era considerată adeseori aducătoare de nenorociri, molime și distrugeri. Miturile egiptene susțin că Hathor / Nebheru a încercat să distrugă omenirea de câteva ori, ceea ce poate fi privit ca un efect al planetei Venus.

Ar putea Venus să fie planeta Nibiru a lui Sitchin? În niciun caz. În astrologia babiloniană, Neberu este punctul cel mai înalt al eclipticii, iar în Enuma Eliș este ori o stea, ori planetele Jupiter sau Mercur, ori zeul Marduk. Nu există niciun motiv să considerăm Neberu / Nibiru a fi Venus. În plus, pentru a demonta complet minciuna lui Sitchin, pentru mesopotamieni locul nașterii zeilor Anunna era Duku, care înseamnă „Colina sfântă”. Care nu este nici planeta Venus, nici vreo planetă născută din imaginația lui Sitchin.

De ce vor masonii să credem în existența planetei Nibiru? Și de ce este atât de importantă pentru ei? Din moment ce nu există, nu poate fi importantă. Ceea ce înseamnă că nu planeta este cea care contează, ci numele ei. Sau, mai exact, numele zeității pe care o reprezintă. Zeița elitei levite este Iștar, numită Hathor de egipteni. Prin urmare, „Nibiru” nu este decât forma americanizată a lui „Nebheru”, transformat de akkadieni în „neberu”, epitetul zeiței masonilor. Promovarea intensivă a acestei inexistente planete nu reprezintă decât slăvirea intensivă a zeiței Iștar / Hathor / Nebheru. Motivul este același ca în orice cult: atragerea binecuvântărilor și ajutorului respectivei divinități. Ca amănunt suplimentar, dacă la egipteni „Nebheru” era „Casa zeului Heru”, pentru Sitchin și adepții săi Nibiru este casa zeilor Anunnaki. Coincidență?

În urma celui de-Al Doilea Război Mondial orchestrat de sioniștii conduși din umbră de elita levită, în 1948, a fost înființat statul Israel. A fost îndeplinită în sfârșit promisiunea făcută de Marduk lui Abraam, urmașii acestuia primind fostul Canaan. Momentul nu a fost unul întâmplător, ci bine programat. Abraam a murit în 1948 î.e.n., iar promisiunea lui Marduk s-a îndeplinit tot în 1948, însă în actuala eră. Din nou, nu putem considera că avem de a face cu o coincidență. Se pare că și această promisiune a fost îndeplinită doar pentru public, din moment ce elita închinată lui Iștar s-a stabilit de mult timp în „Noul Canaan”, Statele Unite ale Americii.

Păziți îndeaproape de Celești, Veghetorii s-au văzut nevoiți să se supună ordinului lui Anu de a nu interveni în dezvoltarea omenirii. Rămânând ascunși muritorilor de rând (cu excepția celor aleși de ei pentru îndeplinirea unor misiuni), Marduk și Iștar au fost obligați2014_06_15_german_rsz_crp să renunțe la confruntări directe, mulțumindu-se cu luptele adepților lor. Totuși, istoria medievală consemnează două bătălii între Veghetori, care nu au mai putut fi ascunse. O foaie volantă de știri din Germania, de pe 14 aprilie 1561, susținea că locuitorii orașului Nüremberg au fost treziți de un „spectacol înfricoșător”: multe obiecte ciudate se luptau pe cer la răsăritul Soarelui. Aveau forme diferite, de sfere, cruci și tuburi. Unele dintre ele au căzut pe pământ iar altele au dispărut în nori de fum sau aburi. Acea foaie volantă există astăzi în Biblioteca Centrală din Zürich (Elveția), acolo unde s-a păstrat și descrierea unui eveniment similar din 7 august 1566, petrecut deasupra orașului Basel. Fără a ne supune la un exercițiu de imaginație prea intens, ne dăm seama că acele obiecte zburătoare care se luptau erau aparate de zbor. Cine le putea deține dacă nu zeii rămași pe Pământ?

Ca oricare alt război, și cel dintre Marduk și Iștar va avea un sfârșit. Într-un capitol precedent am avansat posibilitatea ca textele apocaliptice să descrie un eveniment din trecut, nu din viitor. Însă cum timpul pare a fi ciclic, sunt mari șanse ca aceleași evenimente să se petreacă într-un mod asemănător la intervale regulate de timp. Scrierile apocaliptice afirmă că bătălia finală dintre cele două zeități va avea loc înainte de întoarcerea lui Enlil pe Pământ. Omenirea va fi împărțită în două tabere conduse de cele două căpetenii ale Veghetorilor iar războiul va începe odată cu învierea lui Enki. Am văzut că marele conducător al Veghetorilor a fost ucis în 2051 î.e.n. de Enlil, însă spiritele nu pot fi distruse, ci doar corpurile lor materiale. În mod normal, după moartea fizică, spiritele Veghetorilor ajung într-o dimensiune numită Tartaros de greci, din care pot fi readuse în lumea materială de adepții lor prin anumite ritualuri magice. Același lucru s-a întâmplat și în 2051 î.e.n. cu Enki. Însă, pentru a fi sigur că marele său rival nu își va putea părăsi închisoarea, ci va rămâne închis pentru multă vreme, Enlil a apelat la o măsură de siguranță… mai puțin convențională. Așa cum ne-a obișnuit deja.

Betty Andreasson-Luca a devenit celebră pentru numeroasele sale întâlniri de gradul III, pe care susținea că le-a avut de-a lungul timpului cu diverși extratereștri. Sub hipnoză spunea că, la un moment dat, niște omuleți cenușii au dus-o pe o altă planetă și i-au spus: „Aceasta este adevărata ta casă!”. Acolo l-a întâlnit pe Tatăl, Unicul sau Întâiul: „sunt înbettyandreasson2 afara Porții. Și e un om înalt acolo. Are părul alb și o cămașă lungă, albă. Cămașa îi strălucește. Are ochii albaștri. E strălucitor acolo și cred că mai văd încă doi. Mai înalți. Sunt foarte înalți și au niște ferigi în mâini”.

Ce este Marea Poartă? „Este intrarea în cealaltă lume. Lumea unde este lumină”. Ea a mai spus: „Tatăl iubește lumea atât de mult și mulți îl resping!”. Înainte de acea întâlnire i s-a spus că „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic”. În Tatăl sau Întâiul îl recunoaștem pe Enki, primul zeu al Pământului, cel care a creat omul alături de sora sa geamănă, Ninhursag. În Evanghelia lui Ioannes din Noul Testament, Iesous chiar îl numea pe Enki tată al oamenilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (8:44). Acea „Mare Poartă”, despre care Betty Andreasson-Luca spunea că este „intrarea în cealaltă lume”, nu reprezintă decât portalul subteran către dimensiunea imaterială în care a fost închis Enki de Enlil în 2051 î.e.n., Tartaros al grecilor. Cum acel portal, așa cum am văzut deja, este în realitate o gaură neagră în miniatură, adesea confundată cu un mic soare din cauza interiorului său extrem de luminos, care atrage lumina, înțelegem motivul pentru care Betty Andreasson-Luca se referea la „Lumea unde este lumină”. Prezența bio-roboților cenușii alături de entitățile înalte și blonde confirmă că este vorba despre portalul din lumea subterană, nicidecum despre unul de pe o altă planetă, așa cum i s-a spus femeii. De asemenea, prin faptul că ea „nu putea trece dincolo de Marea Poartă pentru a-l întâlni pe Întâiul, în corpul ei fizic” înțelegem că, într-adevăr, era vorba despre portalul către o lume imaterială, în care era închis spiritul lui Enki.

Cum ar fi putut Enki reținut în Tartaros, fără posibilitatea de a fi readus în această lume? Există o singură variantă plauzibilă: o barieră energetică deosebit de puternică în dreptul portalului, care să permită accesul spiritelor într-un singur sens, doar din lumea fizică în cea imaterială. Din punct de vedere logic, acea barieră nu putea fi realizată decât dintr-o imensă cantitate de energie negativă. Dacă ar fi fost vorba despre energie pozitivă, o parte dintre Veghetori (energii negative) s-ar fi putut sacrifica pentru a distruge bariera, ținând cont că ciocnirea dintre două energii opuse și egale cantitativ duce la eliminarea lor reciprocă. Însă o barieră realizată din aceeași energie negativă ca și Veghetorii ar fi fost impenetrabilă pentru ei. Pentru a o distruge, ar avea nevoie de o imensă cantitate de energie pozitivă, care le lipsește cu desăvârșire.

În acest caz, cum ar putea rezolva problema? Răspunsul îl găsim tot în legendele religioase, unde adesea se vorbește despre o bătălie pentru suflete. Multe religii susțin că demonii încearcă să obțină sufletele noastre prin diverse metode, în special prin celebrele pacte, însă niciuna nu ne oferă un motiv plauzibil pentru așa ceva. De ce au nevoie de sufletele noastre? Pentru a le chinui veșnic în cazane cu smoală? Prea puțin probabil. Unii consideră că aceste entități se hrănesc cu suflete, ceea ce este o ipoteză la fel de aberantă. Fiind entități spirituale, nu au nevoie de hrană. În plus, fiecare astfel de entitate este formată dintr-o cantitate fixă de energie, care nu se poate modifica, ci doar își poate schimba polaritatea (sau procentajul de energie pozitivă ori negativă). Există în mituri cazuri în care unele zeități au fost asimilate de altele (Theletos de Sophia în gnosticism, de exemplu), însă acest procedeu nu a fost comparat de antici cu hrănirea, ci cu împerecherea; cele două entități se uneau într-una singură, formând o nouă ființă care deținea caracteristicile celor două inițiale, deși una dintre personalități era dominantă. Aceste asimilări se realizau doar în cazul spiritelor, nicidecum în cel al unui spirit cu un suflet, forme de energie diferite. Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă zeitățile au nevoie de suflete pentru a distruge bariera care îl împiedică pe Enki să se întoarcă în lumea noastră. Sufletele sunt forme de energie pozitivă care fac legătura dintre spiritele încarnate în lumea materială și dimensiunea din care provin, pleroma spirituală a eonilor. O cantitate însemnată de suflete ar putea sparge bariera și l-ar putea elibera pe conducătorul suprem al Veghetorilor. Acesta să fie oare motivul colectării sufletelor din folclorul religios?

Dacă această ipoteză ar fi adevărată, procedeul nu ar fi greu de intuit. Sufletele ar fi amestecate pentru a forma o imensă cantitate compactă de energie pozitivă, care apoi ar fi aruncată în barieră cu o viteză destul de mare, pentru ca ambele forme de energie să se poată anihila reciproc. Pentru aceasta, mai mult ca sigur Veghetorii ar apela la tehnologie, ținând cont că lucrurile se întâmplă pocnind din degete doar în basme. Nu știm dacă dețin deja o astfel de minune tehnologică, însă știm că la granița dintre Elveția și Franța se află cel mai mare laborator din lume pentru generarea particulelor elementare, aparținândShort-Circuit-Stalls-Large-Hadron-Colliders-Restart1 Consiliului European pentru Cercetări Nucleare (C.E.R.N.). Laboratorul deține un decelerator de particule și șase acceleratoare de particule, cel mai mare și cel mai performant fiind Large Hadron Collider („Mare Accelerator de Hadroni”), abreviat L.H.C., pus în funcțiune pe 10 septembrie 2008, situat la o sută de metri sub pământ și care are forma unui cerc cu diametrul de douăzeci și șapte de kilometri. Oficial, acest imens accelerator de particule ascuns în subteran, la care au lucrat peste șapte mii de savanți, a fost construit pentru reproducerea primei fracțiuni de secundă de după Big Bang. Însă criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanțarea unui astfel de proiect extravagant (L.H.C. a costat peste trei miliarde de lire sterline) doar pentru obținerea unei fracțiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului dă de înțeles că rolul lui este deosebit de important. Dacă ținem cont de faptul că în fața sediului C.E.R.N. se află8eb950f2f94361ac35190647f1be03163417a665 statuia zeului indian Șiva (Enki al sumerienilor) într-un cerc care seamănă izbitor cu un portal, putem bănui că adevăratul rol al L.H.C. este de a sparge bariera dimensiunii în care este închis Enki, pentru a-l ajuta să se întoarcă în lumea noastră. Large Hadron Collider poate accelera atomi până la o viteză de 99,999999% din viteza luminii.

În 2012, cercetătorii C.E.R.N. au anunțat că au descoperit bosonul Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu”, pe care speră să îl poată crea cu ajutorul L.H.C. prin coliziunea a doi protoni de înaltă energie. Însă celebrul fizician britanic Stephen Hawking a avertizat că descoperirea și exploatarea bosonului Higgs poate duce la distrugerea Universului. După spusele lui, „particula lui Dumnezeu” este un element destul de fragil, cu o capacitate incredibilă de distrugere, care se bazează pe comprimarea raportului spațiu-timp, ceea ce ar duce la dizolvarea Universului chiar înainte să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu adevărat. De ce ar crea cercetătorii C.E.R.N. o particulă cu o capacitate incredibilă de distrugere, dacă nu pentru a distruge bariera care îl ține pe Enki departe de lumea noastră?

Din moment ce încă nu a fost eliberat marele stăpân al Veghetorilor, putem presupune că nu s-a reușit încă strângerea numărului necesar de suflete. După ce bariera va fi distrusă, ar urma întruparea lui Enki, realizată cel mai probabil de fiul său credincios, Marduk. În poemul babilonian Enuma Eliș sunt menționate cele „50 de nume” pe care le-a primit zeul5033871-9a1770e6fea389cd6b2a815f72625149 odată cu înscăunarea sa pe tronul Pământului. Cercetătorii consideră că toate puterile celorlalți zei erau incluse în acele nume, care ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra.

Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin fiecare câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o Marduk. Capacitate pe care mai mult ca sigur o va folosi pentru a-și elibera tatăl din Tartaros, odată ce bariera energetică va fi distrusă. Doar dacă va reuși să depășească obstacolele surorii sale, care face tot posibilul să împiedice reîntoarcerea lui Enki.

Un exemplu în această privință găsim în România. În anii 1989-1990, elita levită a adepților lui Iștar a reușit să distrugă comunismul din Europa, care se opunea masoneriei. În România, comunismul a căzut în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat mascată în revoluție. Instalați la conducere, trădătorii supuși masoneriei au vândut țara pe bucăți, pentru a distruge odată pentru totdeauna fostul tărâm al zeilor. Cei care au profitat de resursele României, date de pomană străinilor, au fost, bineînțeles, tot masonii. Sărim peste toate așa-zisele privatizări și ne referim la un singur caz, probabil cel mai clar dintre ele. În 1997 s-a înființat Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC), care a primit licența de concesionare a resurselor de la Roșia Montană din Munții Apuseni, unde studiile geologice și de explorare au evidențiat existența a trei sute paisprezece tone de aur și o mie patru sute optzeci tone de argint. 80,69% la sută din totalul acțiunilor R.M.G.C. sunt deținute de compania canadiană Gabriel Resources, al cărei acționarbasescu_aur_rosia-montana majoritar este Beny Steinmetz, un evreu sionist, prin urmare adept al lui Iștar. În septembrie 2013, guvernul României a aprobat în secret începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Trădarea s-a aflat imediat iar românii au ieșit în stradă după numai câteva zile. Se spune că organizatorul protestelor a fost miliardarul american George Soros, un evreu ortodox, deci adept al lui Marduk. A doua zi după primele proteste a avut loc moartea suspectă a unui copil de patru ani, pe nume Ionuț Anghel, pentru care s-a dat vina pe o haită de câini maidanezi. Întreaga presă românească a vuit pe marginea acestui subiect, instigând la uciderea câinilor. Politicienii s-au unit și ei în acest demers, hotărând eutanasierea maidanezilor. Deși moartea copilului prezenta urmele implicării serviciilor secrete române, ancheta oficială a fost făcută de mântuială, lăsând în urmă o mulțime de întrebări fără răspunsuri. Iar presa a promovat intens acest caz, în timp ce ignora protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, în speranța că ura românilor față de maidanezi îi va face să uite de străinii veniți să le fure aurul. Însă lucrurile nu au stat deloc așa. După masacrarea câtorva mii de câini maidanezi, românii au continuat protestele și mai înverșunați ca la început.

Una dintre marile curiozități ale acestei afaceri o reprezintă dorința R.M.G.C. de a utiliza la Roșia Montană treisprezece mii de tone de cianuri pe an pentru extragerea aurului, deși în toate țările Uniunii Europene se folosesc aproximativ o mie de tone în astfel de exploatări. Intervenția trebuia să aibă loc pe un perimetru de o mie două sute cincizeci și opt de hectare; se plănuiau raderea a patru munți și săpături la o adâncime de patru sute de metri, ceea ce ar fi dus la formarea unui crater gigantic, cu un diametru de aproximativ opt kilometri, vizibil și de pe Lună. În urma acestui proiect, România ar fi rămas pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri) înconjurat de un baraj care ar trebui să reziste veșnic, lucru prea puțin probabil. Exploatarea trebuia să aibă loc doar la suprafață, nu în galerii ca până acum, ceea ce ar fi dus la distrugerea aproape completă a respectivei zone. Deși sunt și alte metode pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, sionistul Steinmetz nu voia nici în ruptul capului să renunțe la cea cu cianuri. În aceste condiții nu putem să nu ne întrebăm de ce se voia varianta cea mai distrugătoare. Scopul adeptului lui Iștar era de a extrage aurul sau de a distruge? Dacă a doua variantă era planul său, ce anume își dorea să distrugă?

Grecii antici susțineau că în Munții Apuseni exista un oraș subteran, în care Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul care voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmareRosia-Montana-orasul-subteran-al-zeilor este vorba despre orașul său subteran. Sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăreau îngroparea intrării în orașul subteran sub două sute cincisprezece milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încerca să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu părea să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Yahweh / Marduk, ambele luptând cât mai înverșunat. Sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel. Într-un final au pierdut iar lucrările de la Roșia Montană au fost sistate. Cel puțin pentru moment. Să fie acel oraș subteran al lui Marduk cel în care se găsește portalul către Tartaros? Să fi încercat astfel Iștar să împiedice reîntoarcerea lui Enki? Și ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și măcelărirea câinilor maidanezi?

Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală care avea loc cu patruzeci de zile înainte de Paște și la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, care erau învârtite în aer și aruncate în apă de pe poduri. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, în 2011, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege care îl interzice.

Dintotdeauna câinii au fost sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „cea de nerostit”, Hekate, poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când o simt în apropiere, conform credinței populare. Câinii îi erau sacrificați zeiței pentru a-i respinge influența negativă dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câine erau adesea îngropați la baza fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru alungarea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea acestora pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate era inițial Sophia gnosticilor și mai târziu Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât este posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei care oferă sacrificiile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele.

Prin aceste jertfe, adepții zeiței nu doar se protejează de influența ei negativă, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Nu este o coincidență faptul că politicienii români de vârf, slujitori ai sioniștilor care i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii. Nici faptul că presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat poporul la ură împotriva câinilor, la modul cel mai agresiv posibil. Mai mult ca sigur Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al lui Marduk. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se găsea pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Probabil ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată spre capătul opus al țării, sud-estul României fiind lovit de viituri la scurt timp după sacrificarea câinilor. Iar Marduk pare să-și continue nestingherit planul de a-și readuce tatăl în lumea noastră.

Cel mai cunoscut text care vorbește despre învierea lui Enki este Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament. Autorul susține că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtva vreme” (20:1-3). Cum acel „balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana” este cu siguranță Enki, pasajul descrie întemnițarea lui în acea dimensiune imaterială numită Tartaros de greci imediat după distrugerea trupului său din 2051 î.e.n., acum mai bine de patru mii de ani. Ioannes mai spune că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:7-9). Apocalipsa lui Ezra susține aceeași variantă: „cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartaros şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Este posibil ca reîntâlnirea dintre Enki și Marduk să fi fost reprezentată pe Stela Bărbosului, descoperită în anii 1940 în La Venta120 La Venta Stela 3 Decodng King Lib's Monument_image001 de arheologul american Matthew Stirling. Pe această stelă de piatră, înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, a fost reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu haine bogate și încălțări elegante. Chipul unuia dintre ei a fost complet distrus. Celălalt, un bărbat cu trăsături caucaziene, cu nasul proeminent și cu o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat Unchiul Sam, era intact. Stela era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În Fingerprints of the Gods din 1995, Graham Hancock nota: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Dimensiunile stelei chiar sugerează că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi (trăsături caucaziene, barbă, înălțime și haine bogate) dă de înțeles că erau doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, ar putea fi cea din viitor, dintre Marduk și tatăl său. Este posibil ca olmecii să fi considerat înfricoșătoare reîntâlnirea zeilor, care va cauza imense distrugeri, drept pentru care au ales să o îngroape și să o înconjoare cu șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte, pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la acea informație. Nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, Stela Bărbosului. Probabil un conducător olmec a comandat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său a ordonat ascunderea ei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, odată eliberat, Enki va antrena omenirea într-un crunt război mondial. Într-o inscripție apocaliptică, veche de cincizeci de mii de ani, descoperită în vara anului 1999 de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța, se spune: „Inamicii se vor răscula ca să cucerească Pământul. Iar uriașii din vechime se vor trezi și se vor alătura armatelor care luptă împotriva fiilor Pământului. Și va urma un mare război, în care mulți vor muri. Tatăl se va întoarce”. Cine va forma cele două tabere combatante? Fără îndoială, de o parte vor fi oamenii conduși de Enki și Marduk, iar de cealaltă adepții lui Iștar. Într-un manuscris descoperit în apropierea Mării Moarte, intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, se spune că „prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Lewi, Yehudah și Benjamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. Recunoaștem în acest război state musulmane (adepte ale lui Marduk) împotriva Israelului condus de trei triburi, dintre care nu puteau lipsi „copiii lui Lewi”, adică elita levită închinată lui Iștar. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce mai multe informații: „În primul an […] vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Us, Hul, Geter și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23 – n.a.), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpakșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor3364973-3771896347-Armag asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Yișma’el și Qetura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5 – n.a.). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor […] oriunde li s-ar afla așezările”. Și Apocalipsa lui Ioannes vorbește despre atacarea Ierusalimului; după ce va fi eliberat, Enki „va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (20:8-9). Același „Gog din țara lui Magog” se găsește și în Cartea lui Y’hez’qel din Vechiul Testament, unde de asemenea se spune că va ataca Israelul. Despre Magog, Facerea 10:2 susține că era unul dintre fiii lui Yapheth (strămoșul europenilor în tradiția iudaică) și nepotul lui Noah. Pentru istoricul Flavius Iosephus, Magog era strămoșul sciților (dacilor) din nordul Mării Negre, ceea ce sugerează posibilitatea ca Gog și Magog să reprezinte de fapt geții și massageții.  În Talmud, Magog va duce o mare bătălie în care vor muri foarte mulți oameni, însă într-un final Yahweh va interveni și va salva evreii.

Iștar este unul dintre personajele Apocalipsei lui Ioannes. În capitolul 17, autorul a fost chemat de un înger pentru a vedea „judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei” (1-2). El mai spunea că a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama6a00d8341bffb053ef0148c7f1245d970c-500wi desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (3-5). Faptul că femeia era împodobită cu aur şi pietre scumpe ne spune că nu era un om de rând, ci o regină sau o zeiţă. Cea numită „Mama desfrânatelor” sau „Desfrânata cea mare” era marea zeiță a Babilonului, „Stăpâna prostituatelor” sau „Curtezana zeilor”, Iștar. Fiara roşie pe care o călăreşte este descrisă ca fiind „asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu” (13:2). De cele mai multe ori, Iștar era reprezentată în Mesopotamia stând pe un leu.

În Proslăvirea zeiței Inanna (numele sumerian al zeiţei Iștar), un text vechi de peste patru mii două sute de ani, preoteasa Enheduanna o numește pe zeiţă „Stăpână călărind o fiară, traduci în fapte hotărârea după a lui An poruncă sfântă”, o descriere asemănătoare celei din Apocalipsă. Ioannes susține că Iștar va fi învinsă de Marduk. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16), i-a spus îngerul care i-a arătat viitorul. Un glas din cer a completat: „Fiindcă în inima ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot” (18:7-8). Cum a devenit zeița „mai mare decât mama care i-a dat naștere” și „a schimbat complet legile Sfântului Anu”, după cum susține textul sumerian Regina tuturor ME-urilor, îndrăznind să ducă un îndelungat război împotriva fratelui ei, regele Pământului?

Cunoaștem soarta tuturor personajelor principale ale istoriei zeilor, după 2051 î.e.n. Enki a fost ucis de Enlil iar spiritul său a fost închis în Tartaros. Ca pedeapsă, Enlil a fost luat de Anu de pe Pământ, întorcându-se în dimensiunea originară. Marduk a primit conducerea Terrei, pentru care a fost nevoit să se lupte cu sora sa, Iștar. Ninurta probabil a rămas pe Lună, împreună cu un grup de Celești, pentru a-i supraveghea pe Veghetori; din acest motiv, aztecii îl numeau Tecciztecatl, zeul iepure din Lună, fiul lui Tlaloc (Enlil) și Chalchiuhtlicue, zeița lacurilor și a râurilor. Însă despre Ninhursag nu se știe nimic. S-a întors cu Enlil în pleroma eonilor? Puțin probabil, ținând cont că era o parte din Sophia, eonul exilat. A rămas pe Pământ, alături de copiii ei? Miturile nu spun nimic. Răspunsul s-ar putea găsi în religia aztecilor, unde zeii stelelor au conspirat să-și omoare mama, pe Coatlicue (Ninhursag). Ea a fost decapitată de una dintre fiicele ei, Coyolxauhqui (Iștar). Ca răzbunare, zeul războiului, Huitzilopochtli (Marduk), i-a ucis pe toți zeii celești și pe sora sa, Coyolxauhqui. O zeiță decapitată întâlnim și în hinduism și budism, numităCalcutta_art_studio_Chinnamasta Chhinnamasta, simbol al energiei sexuale și întruparea energiei Kundalini, dar și un aspect al zeiței-mamă Devi. Deși pare a fi vorba despre aceeași Ninhursag, în miturile indiene zeița s-a decapitat singură.

În Egipt, Isis (Ninhursag) a fost decapitată de fiul ei, Heru / Horus, însă Djehuty / Thoth a înviat-o după ce i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În mitologia nordică îl găsim pe Mimir, o divinitate înțeleaptă, asociată cu magia și cunoașterea, decapitată de zeii Vanir (Veghetorii); pentru a nu i se pierde înțelepciunea, Odin (Enlil) i-a păstrat capul tăiat. Chiar dacă este vorba despre o zeitate masculină, Mimir se aseamănă cu Ninhursag, care era considerată de antici o magiciană fără pereche, deosebit de înțeleaptă. Să fi fost zeița ucisă într-adevăr? Dacă da, cine a ucis-o? Să-și fi luat singură viața, așa cum susțineau indienii? Să fi fost decapitată de Marduk, ca în mitologia egipteană? Sau criminala să fi fost fiica ei, Iștar, așa cum considerau aztecii? Ultima variantă pare a fi cea mai potrivită dacă ținem cont că, în hinduism, zeița Kali (Iștar) are o centură formată din capetele unor oameni decapitați, ghirlanda ei este alcătuită din cincizeci de cranii și este reprezentată mai mereu cu capul unui demon într-o mână, pe care ea însăși l-a retezat. Este posibil ca indienii să fi sugerat astfel că Iștar, zeița înnebunită după decapitări, să fi fost cea care și-a ucis mama prin acest procedeu. Dacă așa au stat lucrurile, de ce Iștar a apelat la crimă?

Am văzut că Sophia a reușit să-și asimileze eonul pereche, Theletos, devenind de două ori mai puternică. După ce a fost divizată forțat de Enlil în două entități diferite, Enki și Ninhursag, Sophia s-a divizat și mai mult în copiii acestora. Enki și-a asimilat două dintre cele trei fiice, pe Ninkurra și Uttu, la fel ca Sophia pe Theletos. Iar în final eonul decăzut a rămas împărțit în patru zeități diferite: Enki, Ninhursag, Iștar și Marduk. După închiderea lui Enki în Tartaros din 2051 î.e.n. și plecarea lui Enlil de pe Pământ, Iștar a rămas cu un singur rival la tronul planetei: fratele său, Marduk. Prin urmare, pentru a avea șansa de a-l învinge, și-a asimilat mama, fiind astfel formată din două părți dintre cele patru ale Sophiei. Fiind de două ori mai puternică decât fratele ei, adepții săi au reușit să 94 MDAwMDU3MV9USFJELmpwZw==cucerească o mare parte din lume. Astfel înțelegem și de ce Marduk face tot posibilul pentru a-l elibera pe Enki: nu îl împinge iubirea pentru tatăl său, ci are nevoie de ultimul sfert din Sophia pentru a deveni egal cu rivala sa. Întoarcerea lui Enki în lumea materială ar însemna contopirea lui cu Marduk. Inițiații în secretele zeilor au simbolizat această contopire prin numărul 12. Marduk este din cele mai vechi timpuri echivalat de adepții săi cu cifra 6; Enki, egal cu el după cum susțineau miturile babiloniene, este reprezentat prin aceeași cifră. Cei doi, ca entități distincte, erau simbolizați prin numărul 66, adică cei doi zei 6 alăturați. Însă contopirea lor (6+6) a fost reprezentată prin numărul 12. Astfel înțelegem și care dintre cele două zeități era cea dominantă în acest amestec. Cifra 1 este primul dintre cei doi, tatăl, iar 2 ultimul, fiul. Dacă Marduk ar fi fost asimilatorul iar Enki cel asimilat, inițiații ar fi reprezentat contopirea lor prin numărul 21 (prima cifră fiind 2 ar fi însemnat că al doilea zeu era la conducere). Însă din numărul 12 reiese că tatăl este cel care își va „înghiți” fiul, la fel cum a făcut-o în mitologia sumeriană cu Ninkurra și Uttu sau în cea greacă unde Kronos își înghițea copiii. După această contopire, zeul 12 o va ucide pe Iștar. Fără îndoială tot pentru a o asimila, astfel încât Sophia să fie din nou întreagă. Apocalipsa lui Ioannes sugerează această ipoteză, afirmând că „cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:16). Dacă Fiara o va mânca pe „desfrânată”, înseamnă că o va „înghiți” la fel ca Kronos și Enki în miturile grecești și sumeriene, adică Sophia va fi din nou completă, într-un singur trup. Abia după această reîntregire a ei, Enlil se va întoarce.

În Apocalipsa neotestamentară, după moartea „desfrânatei celei mari” (sau reîntregirea Sophiei) se va deschide cerul (cel mai probabil un portal din dimensiunea originară a eonilor) și va veni călare pe un cal alb un personaj care „se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate”, „îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele lui se cheamă: Cuvântul (Logos în original – n.a.) lui Theos”, cu ochii „ca para focului şi pe capul lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai el”. Acest personaj, echivalat de creștinism cu Iesous (nimeni altul decât96e2f6c4f55e967defc71fb5b92e3663c6419b51 Enlil), nu va veni singur, ci însoțit de o armată numeroasă: „și oştile din cer veneau după el, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat” (19:15). În Evanghelia lui Matthaios se găsește aceeași variantă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31).

Cartea lui Hanok afirmă și ea că „el vine însoțit de zece mii dintre sfinții săi pentru ca el să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva lui” (1:3-9). În Cartea lui Daniyyel din Vechiul Testament, Enlil este numit Mikha’el: „în vremea aceea se va scula Mikha’el, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Același nume era preferat și de esenieni, în textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, descoperit în apropiere de Marea Moartă, Mikha’el fiind „mâna Domnului” care „se va ridica împotriva lui Belial”. În hinduism, la finalul acestei ere, numite Kali Yuga, zeul Vișnu (același Enlil) se va reîncarna în Kalki și se va întoarce călare pe un cal alb, cu o sabie în mână, pentru a distruge demonii și păcatele din lume. În islam, salvatorul Mahdi va veni călare tot pe un armăsar alb, la fel ca în creștinism și în hinduism. Iar în zoroastrism, salvatorul care va sosi la sfârșitul timpului se numește Saoșiiant.

Toate textele apocaliptice susțin că va urma un război între cele două tabere: de o parte Sophia, Veghetorii și majoritatea oamenilor, iar de cealaltă Enlil, Celeștii și câțiva pământeni care le-au rămas fideli. În Apocalipsa biblică, Ioannes povestea că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce şade pe cal şi cu oştirea lui”. Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține și el că oamenii vor lupta alături de zei: „Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Același text mai spune că „Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile luisons-of-light-vs-sons-of-darkness-1024x819 Belial. Atunci, puterea Domnului le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă” și „El va apărea […] și va face ca adevărul […] aducând blestem asupra Fiilor Întunericului […] și ei se vor da prinși”. Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes susține că zeul Sabaoth va coborî pe Pământ cu oștile sale cerești și îi va învinge pe cei răi. „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci el va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (2:11), este scris în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament. În Cartea lui Yeșa’yahu se spune că „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (27:1). Același sfârșit al Sophiei este preconizat și de Apocalipsa lui Ioannes: „Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:9-10). Tot aici se spune că va urma o judecată a păcătoșilor, care vor fi aruncați în același loc: „cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (20:15). Gnosticii susțineau că Sophia a fost iertată și eliberată la un moment dat, prin urmare bătălia apocaliptică lipsește din scrierile lor. În Pistis Sophia, Iesous spune că a eliberat-o din Haos „iar Gabriel și Mikhael au adus șuvoiul de lumină peste trupul materiei lui Pistis Sophia și au pus în ea toate puterile de lumină ce fuseseră luate de la ea. Și trupul materiei ei a primit lumină cu totul. Și toate puterile din ea, a căror lumină a6bf01aa5fef63a2e0aa89aa9dd128ca2-d4xvswp fost luată, au primit lumină și au încetat să mai ducă lipsă de lumină, fiindcă ele au primit lumina lor care a fost luată de la ele, căci li s-a dat lumina prin mine” (capitolul 64). Apoi, mai spunea el, „am luat-o pe Pistis Sophia și am urcat-o într-un tărâm ce se află sub cel de-al treisprezecelea eon. Și i-am dat ei un nou mister al Luminii, care nu este cel al eonului ei, tărâmul celor nevăzuți. Și i-am dat ei un cânt de laudă al Luminii, ca de acum înainte arhonții eonilor să nu mai poată avea putere asupra ei. Și am așezat-o în tărâmul acela până ce voi veni după ea, ca să o duc în tărâmul ei, ce se află în înalt” (capitolul 74). Tot atunci, i-a făcut și o promisiune: „voi pecetlui tărâmurile lui Authades și pe toți arhonții care te dușmănesc pe tine, căci tu ai crezut în Lumină. Și voi mai pecetlui tărâmurile lui Adamas și ale arhonților săi, pentru ca niciunul dintre aceștia să nu lupte împotriva ta, până când nu li se va plini vremea și până când nu va veni vremea hotărâtă când Tatăl meu îmi va porunci să iau de la ei lumina lor” (capitolul 75). În cele din urmă, Iesous a dus-o în cel de-al treisprezecelea eon, printre „cei douăzeci și patru de nevăzuți”. Însă, ținând cont că gnosticii o venerau pe Sophia, considerând-o cea care le-a adus cunoașterea, este normal să fi preferat un sfârșit fericit al poveștii ei. Care nu este obligatoriu unul adevărat.

Apocalipsa lui Ioannes susține că, după câștigarea bătăliei finale, Iesous / Enlil va locui pe Pământ, alături de adepții săi, care vor trăi veșnic într-o stare eternă de fericire. Cel puțin asta este interpretarea creștinilor deși, la fel ca restul textelor apocaliptice, Apocalipsa neotestamentară dă de înțeles că Pământul va fi distrus. „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Sabaoth, în ziua iuţimii mâniei lui” (13:9-13), afirmă Cartea lui Yeșa’yahu din Vechiul Testament. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească692x360xPAMANTUL-a-inceput-sa-se-DEZINTEGREZE-Materia-INTUNECATA-este-MOTIVUL-692x360.jpg,q518a58.pagespeed.ic.xs9jyItoaH nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (1:18), se spune în Cartea lui Sepanya.

În Apocalipsa lui Ezra, zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”, „Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”. În zoroastrism, metalele din munți vor fi topite și vor umple Pământul ca niște râuri de lavă, care vor arde păcătoșii. În Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes, zeul Sabaoth anunța: „Atunci voi trimite îngerii mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”. La fel ca în Apocalipsa neotestamentară, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare se va evapora iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”. Îngerul Temeluchus va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, apoi va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți. În final, demonii și oamenii vor fi judecați.

În zeul care se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori îl recunoaștem pe Enlil. De ce însă plănuiește el distrugerea întregului Pământ, ținând cont că e apărătorul omenirii? Să se fi răzgândit în ceea ce ne privește? Apocalipsa lui Ioannes spune că Sophia, Veghetorii și restul adepților lor vor fi aruncați „în iezerul de foc şi de pucioasă” și „vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Adică vor fi închiși pentru totdeauna într-o dimensiune imaterială, cel mai probabil același Tartaros. Prin urmare lumea materială, prima închisoare a Sophiei, va deveni inutilă.

Așadar, Enlil plănuiește să distrugă Universul material și să elibereze spiritele captive în ciclul reîncarnărilor, care astfel se vor întoarce la sursă. În cartea sa biblică, Ioannes sugerează subtil această variantă: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). „Cer nou şi pământ nou” nu înseamnă decât o lume diferită de cea în care ne aflăm în prezent, idee care reiese și din versetul: „Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (20:11). În alte pasaje, Ioannes mai spune: „Iată, cortul lui Theos este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi însuşi Theos va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4), „Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc” (20:14), „Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Theos le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). O lume fără moarte, suferință și Soare nu poate fi cea materială, ci doar cea din care provin toate ființele, pleroma spirituală a eonilor, după cum o numeau gnosticii. Pistis Sophia vorbește și ea despre „plinirea eonului, care este înălțarea universului; adică desfacerea universului și înălțarea completă a numărului sufletelor desăvârșite ale moștenirilor Luminii” (capitolul 86), pasaj din care reiese distrugerea universului material și întoarcerea spiritelor în lumea eonilor. În același capitol se mai spune că „toți arhonții care s-au căit vor sălășlui și ei în tărâmul în care au fost așezați, până când sufletele Luminii vor fi înălțate toate laolaltă” și că „toate sufletele oamenilor ce vor primi misterele Luminii vor fi înaintea tuturor arhonților care s-au căit și vor fi înaintea tuturor celor din tărâmul din Mijloc și a celor din întregul tărâm din Dreapta și vor fi înaintea celor din întregul tărâm al Comorii Luminii”.

De aici înțelegem că, după distrugerea lumii materiale, toate spiritele se vor întoarce în lumea eonilor, inclusiv entitățile malefice care se vor căi. În zoroastrism oamenii vor deveni asemenea zeităților nemuritoare Ameșa Spentas, adică vor trăi fără hrană, foame, sete sau răni, corpurile lor vor deveni foarte ușoare și se vor uni cu marele zeu Ahura Mazda. Acestaimage2 este rolul „Judecății de apoi” din creștinism, iudaism, islam, zoroastrism și unele curente esoterice, momentul în care morții vor învia pentru a fi judecați: stabilirea dimensiunii imateriale în care va ajunge fiecare entitate, adică pleroma eonilor sau Tartaros. Despre această judecată, Ioannes scria: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (20:12-13). Dacă spiritele au fost smulse de Sophia din Enlil se pare că, în cele din urmă, cele întoarse în lumea eonilor se vor reuni cu el. Pistis Sophia nu specifică acest amănunt, însă îl sugerează în capitolul 96, unde Iesous anunța: „Acum, în vremea aceasta, nu doar că veți stăpâni împreună cu mine, dar toți oamenii ce vor primi misterul Inefabilului vor fi împărați împreună cu mine în împărăția mea. Și eu sunt ei și ei sunt eu”. Referitor la „fiecare om ce va primi misterul acela al Inefabilului și îl va împlini în toate felurile și în toate înfățișările sale”, Iesous spunea în același capitol: „omul acela este eu însumi și eu însumi sunt omul acela”. Identificându-se cu spiritele aleșilor, Enlil dă de înțeles că se vor uni cu toții într-o singură entitate, așa cum au fost la început. Iar lucrurile vor reveni la normal în acea lume idilică, netulburată de Sophia, închisă pentru totdeauna într-o dimensiune din care nu mai poate evada. Cel puțin asta se speră…

Dacă textele apocaliptice conțin măcar un sâmbure de adevăr și lucrurile vor sta într-adevăr așa, omenirea va afla la timpul potrivit. Dacă nu, oamenii de știință ne spun că în câteva miliarde de ani Soarele se va stinge, așa că viața de pe Pământ tot va dispărea. Bineînțeles, dacă nu ne vom distruge singuri planeta până atunci.

http://www.secretelezeilor.ro/urzeala-tronului/

Save

Save

Save





Miturile esentiale: incrucisarile zeilor cu lumea animalelor

18 01 2016

În majoritatea culturilor antice și chiar în religiile actuale, Enki, conducătorul zeilor exilați pe Pământ, era supranumit „Şarpele”. De ce a primit acest epitet? În Vechiul Testament, cuvântul pentru şarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „nhsh”, care înseamnă „a descifra, a afla”. Cu alte cuvinte, îl descrie pe zeul înţelepciunii, Enki. Însă este posibil și ca șarpele să reprezinte spermatozoidul; spermatozoidul crează viaţă, iar Enki era creatorul oamenilor. Forma spermatozoidului este cea a unui şarpe mic, prin urmare Enki poate fi considerat „şarpele” care crează viaţa. În plus, ținând cont că Sophia a creat întreaga faună a Terrei, Gemenii Divini în care a fost despărțită, simbolizați ca doi șerpi încolăciți, reprezentați pe caduceul lui Enki în culturile sumeriană, greacă și romană, ar putea simboliza ADN-ul. Enki și Ninhursag, jumătățile Sophiei, ar putea fi identificați cu cele două lanțuri organice ale ADN-ului (sau cei doi „șerpi”). Cum niciuna dintre aceste variante nu pare a fi satisfăcătoare, există încă una care ar putea explica natura supranumelui lui Enki.Miturile esentiale incrucisarile zeilor cu lumea animalelor

Folosind scrierea cuneiformă, sumerienii reprezentau atât cerul, cât și pe divinitatea supremă a acestuia, printr-o cruce. Acest simbol a fost preluat de multe culturi ulterioare, care i-au păstrat de cele mai multe ori semnificația originală. Indiferent dacă vorbim despre zvastica lui Brahma în hinduism, crucea în creștinism ori ankh-ul egiptean, toate sunt simboluri ale divinităților celeste ori ale lumii din care acestea provin. Dacă cerul în care locuiau zeii este în realitate Pleroma eonilor, de ce au ales anticii să îl reprezinte printr-o cruce? Ce înseamnă în realitate acest simbol? Cele două linii perpendiculare ne duc cu gândul la o intersecție sau la o răscruce. Însă ce s-ar putea intersecta în lumea zeilor? Două drumuri? Două lumi? Ce fel de drumuri sau lumi? Miturile antice sau mesajele moderne ale extratereștri nu ne oferă niciun indiciu în această privință. Prin urmare, este posibil ca acest simbol să nu reprezinte o intersecție, ci altceva. Cel mai probabil, o încrucișare, cuvânt care are ca rădăcină, de altfel, crucea. Despre ce fel de încrucișare ar putea fi vorba?Sumerian-Hybrid-Winged-Sphinx

Am aflat deja că Sophia (și Enki mai târziu) a modificat constant animalele și plantele pe care le-a creat. Aceste modificări genetice au fost realizate adeseori prin încrucișarea unor specii, ceea ce a dus la îmbunătățirea unora și la apariția altora noi. Ținând cont de aceste încrucișări, putem înțelege de ce lumea zeilor era simbolizată printr-o cruce. Totuși, experimentele genetice nu reprezintă o caracteristică generală a zeilor, prin urmare încrucișările nu îi definesc. Așadar, este posibil ca încrucișarea să nu reprezinte ceea ce fac zeii, ci ceea ce sunt, adică ei să fi fost realizați prin încrucișarea unor specii. Nu ei ca entități spirituale, ci corpurile lor fizice. Am văzut că trupurile oamenilor au fost create prin încrucișarea genelor maimuțelor primitive cu cele ale zeilor. Ceea ce evidențiază posibilitatea ca și corpurile primilor zei, Gemenii Divini, să fi fost create într-o manieră asemănătoare, din cele ale animalelor existente în acel moment pe Terra. În plus, avansăm și posibilitatea ca, de-a lungul timpului, zeii să fi încercat să-și îmbunătățească materialul genetic prin repetate încrucișări cu diverse specii de animale, cu scopul de a căpăta anumite însușiri ale respectivelor animale. Dacă sunt capabili de astfel de încrucișări genetice, așa cum am văzut, de ce nu le-ar realiza chiar și pe ei înșiși? În sprijinul acestei idei avem în mai toate culturile antice reprezentarea zeilor ca hibrizi între oameni și animale. Zeii egiptenilor aveau adeseori capete de animale, în alte culturi aveau aripi de păsări ori corpuri de animale și capete umane. Mai peste tot divinitățile aveau animale sacre ca simboluri. Poate că acesta era modul anticilor de a sugera că zeii erau în realitate hibrizi între umanoizi și animale. De asemenea, foarte mulți oameni, creați „după chipul și asemănarea” zeilor (sau din materialul genetic al zeilor), prezintă trăsături fizice animalice (faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc.), ceea ce poate fi o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi amerindienii) care cred în comuniunea om-animal; fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. În plus, boșimanii din deșertul Kalahari din sudul Africii intră în transă pentru a crea o legătură cu animalele, considerând că o stare profundă de transă îi transformă în animale. Mai exact, îi face să atingă partea animalică ce există în fiecare dintre noi.enki01

Această ipoteză poate explica motivul pentru care Enki a fost numit „Șarpele”: a fost creat prin încrucișarea cu o reptilă. Adepții teoriei reptilienilor ar putea considera că această ipoteză dovedește faptul că zeii antici sau extratereștrii de astăzi sunt în realitate reptilieni. Însă aspectul fizic al zeilor era uman, așa cum ne-au relatat anticii de nenumărate ori. Prin urmare, încrucișarea a constat în inserarea de ADN animalic, ori poate chiar a unor organe, care nu le-ar fi modificat zeităților aspectul fizic, ci doar le-ar fi oferit însușiri diferite. Enki nu era un reptilian în sensul fantezist promovat de scriitori precum David Icke, ci un umanoid. Ținând cont că oamenii au fost creați după ADN-ul său ori, așa cum spune Biblia, „după chipul și asemănarea” sa, privindu-ne pe noi ne putem da seama că Enki nu era o șopârlă. Și tot privindu-ne pe noi putem afla ce organ reptilian i-a fost inserat: creierul reptilian, nucleul fundamental al sistemului nostru nervos.

images

Enki, reprezentat sub forma de sarpe

Din punct de vedere anatomic, creierul uman este alcătuit din patru „subcomputere” diferite, care s-au dezvoltat în timp, cel mai vechi fiind creierul reptilian, pe care îl întâlnim și la șopârle și dinozauri. El este responsabil cu cele mai simple și vitale elemente ale vieții: reproducerea, securitatea, respirația și digestia. În creierul reptilian își au originea câteva comportamente umane: cel obsesivo-compulsiv, superstițiile, conformismul față de legile străvechi, încrederea obedientă în acte normative, reacția la reprezentări parțiale și înșelătoria. De asemenea, tot ceea ce considerăm a fi artă își are originea în acest creier, acolo unde iau naștere și visele. Reptilele sunt animale teritoriale iar comportamentele umane care au la bază teritorialismul (cum ar fi ritualurile, ceremoniile, arta, comportamentele agresive și altele compulsive precum dorința de putere și de dominare) își au originea în creierul reptilian. De fapt, de la reptile am moștenit, pe lângă instinctul de reproducere, două judecăți fundamentale: dorința de putere și compulsivitatea teritorială. Pentru reptile, sexul, agresivitatea și teritorialitatea sunt în principiu același lucru. Principalele emoții emanate din creierul reptilian sunt afecțiunea animalică, ura, frica și dezmățul. Atunci când suntem cuprinși de sentimente negative, cum ar fi ura, creierul reptilian este cel care oprește componenta elevată a rațiunii emisferei cerebrale stângi. Pe scurt, creierul reptilian controlează comportamentele esențiale pentru supraviețuirea speciei, instinctele, reflexele și comportamentele sexuale. Datorită lui, un teritoriu trebuie obținut prin forță, apoi apărat, iar la agresiune se răspunde prin agresiune ori fugăEnki-Enlil-together4jpg

Privind faptele lui Enki, menționate în scrierile antice, observăm că ele sunt în mare parte rezultatul creierului reptilian. Teritorialismul reiese din îndărjirea cu care s-a luptat cu Enlil pentru păstrarea și, mai apoi, recuperarea tronului Pământului. Comportamentul agresiv, dorința de putere și dominarea sunt unele dintre principalele lui caracteristici. Înșelătoria de asemenea. Conform anticilor, el este creatorul artelor și al ritualurilor preoțești. Apetitul său sexual ieșit din comun a fost cel care i-a determinat pe antici să-l reprezinte grafic adeseori cu un penis uriaș în erecție. Limbajul creierului reptilian este imaginativ, simbolist, acesta fiind motivul pentru care primele forme ale scrisului, pe care oamenii l-au învățat de la Enki, erau simbolice, cum ar fi scrierea cuneiformă sau cea hieroglifică (în care într-un simbol era cuprinsă nu o literă, ci o idee). Șerpii sunt animale care hibernează; în miturile sumeriene, Enki era descris de multe ori ca dormind în lumea subterană. Reptilele își mențin metabolismul la un nivel mult mai scăzut și sunt deosebit de longevive, ceea ce ar putea explica durata îndelungată de viață a lui Enki. Reptilele dispun de emisfere cerebrale mari, iar Enki era considerat zeul inteligenței și al înțelepciunii. De asemenea, șerpii au văzul, auzul şi mirosul foarte dezvoltate, fiind și foarte agili, dând dovadă de rapiditate în mişcare atât pe pământ, cât şi în apă. Aceste însușiri fizice probabil i-au oferit lui Enki avantaje deosebite în lupte, miturile considerându-l un războinic feroce, căruia doar Enlil a reușit să-i țină piept.enki11_01

Se pare că Enki nu a primit doar creierul reptilian, ci și sângele rece specific reptilelor. Din mituri știm că, pentru a fi pedepsit, Enki era închis de cele mai multe ori în lumea subterană. Și nu oriunde, ci în sursa apelor freatice. De ce Enlil alegea această formă depedeapsă? Deoarece animalelor cu sânge rece, printre care se numără și reptilele, temperatura scăzută le încetinește timpul de reacție și acțiunea receptorilor vizuali, până în punctul în care nu mai pot detecta mișcarea. De exemplu, vederea și reflexele crocodilului și ale marelui rechin alb variază în funcție de temperatură. Înainte de a ataca, marele rechin alb redirecționează căldura către mușchii din jurul ochilor, iar crocodilul stă la soare pentru a se încălzi. Prin urmare, Enki era închis în apele reci din subteran, departe de căldura Soarelui, pentru a fi ținut într-o stare în care percepția vizuală și timpul de reacție îi erau mult încetinite, ceea ce îl făcea incapabil de a ataca. În aceste condiții, șerpii intră de obicei în stare de hibernare. În mod asemănător, pentru a compensa lipsa hranei, șopârlele cu guler din Australia intră într-o stare de semi-amorțeală, încetinindu-și metabolismul.

Se pare că lui Enki nu i-au fost inserate doar părți reptiliene, ținând cont că era asociat și cu alte animale, cum ar fi peștele și țapul. Despre țapi știm că sunt foarte activi în timpul sezonului de montă, putând lovi practic din orice poziție, fără a avea nevoie de avânt, producând răni grave. Forța loviturii este foarte mare mai ales dacă se ridică pe membrele posterioare, în cădere împingând cu toată greutatea corpului. Indiferent dacă vorbim despre inserarea de ADN ori despre o parte a creierului, încrucișarea lui Enki cu un țap i-a putut oferi forța de care avea nevoie în luptă. Iar de la pești probabil a primit branhii, pentru a fi capabil să respire sub apă, locul în care a fost închis după cum susțineau miturile multor culturi antice.AnuEnlilEnkiNinHurSag112

Știm că Ninhursag a fost creată tot pe cale genetică, fiind clona lui Enki. Însă cei doi nu erau identici, ci aproape, ea fiind încrucișată cu alte specii de animale. Fiind asociată cu felinele (pisici sau leoaice) și vitele și reprezentată adeseori cu aripi pe spate, putem presupune că acestea erau animalele cu care a fost încrucișată. Fiind clona lui Enki, Ninhursag avea aceleași părți reptiliene ca și el, genialitatea ei fiind rezultatul aceluiași creier reptilian. Însă se pare că organul ei reptilian a fost modificat. Zoologii consideră că, de-a lungul unei perioade mari de timp, anumite specii de reptile s-au transformat în păsări, existând o serie de asemănări între ele. Ninhursag era reprezentată cu aripi pe spate și uneori chiar cu gheare, ceea ce înseamnă că partea ei reptiliană a fost modificată într-una aviară. Una dintre marile diferențe dintre cele două specii este că reptilele au sânge rece, în timp ce păsările au sânge cald. Sângele rece al lui Enki reprezenta o modalitate de a fi controlat atunci când era închis în locuri reci. Scopul lui Enlil era de a-l controla doar pe el, prin urmare nu era nevoie ca și ea să aibă sânge rece. Însă principalul motiv pentru care latura reptiliană a lui Ninhursag, moștenită de la Enki, a fost transformată într-una aviară ar putea fi următorul: această transformare a redus comportamentele negative, precum teritorialismul, dorința de putere și de dominare, dar și sentimentele negative, cum ar fi ura și frica. În plus, însușirile aviare i-ar fi oferit lui Ninhursag calități superioare celor ale fratelui său, necesare în cazul unui conflict între ei (ne amintim că planul lui Enlil era de a-l izgoni doar pe Enki din Grădina Zeilor, însă Ninhursag a ales să-și urmeze fratele / iubitul). Mulțumită zoologilor, știm că vederea păsărilor este superioară vederii noastre. Și ele văd lumea în culori, dar multe percep nuanțe suplimentare, cum ar fi ultravioletele. Se crede că păsările văd modelele de polarizare ale luminii solare, care în ultraviolet sunt mai vizibile decât în oricare altă lungime de undă. Acestea formează o hartă a cerului pe care este indicată poziția Soarelui, ajutând astfel păsările să-și găsească cuibul. Retina ochilor păsărilor conține senzori magnetici specializați, care detectează o pată de culoare ce indică poziția polului magnetic. Păsările au auzul foarte ascuțit, ele detectând tunetul la o frecvență aflată mult sub aria noastră de percepție. Păsările migratoare, precum gâștele, au în urechea internă un barometru natural, sensibil la schimbările atmosferice. Păsările pot percepe intervale de timp mai mici. Pentru un porumbel, de exemplu, o clipă trece mai încet decât pentru noi, ceea ce îi poate conferi viteză de reacție superioară. Toate aceste însușiri căpătate de la păsări au transformat-o pe Ninhursag într-un luptător feroce. Însă, pentru a fi un războinic de neoprit, i-au fost inserate și părți de felină și de bovină (ea fiind adeseori simbolizată printr-o vacă, acesta fiind motivul pentru care respectiva bovină a devenit animalul sacru al Indiei). Mai mult ca sigur, de la vite a moștenit forța. Știm că, deși mărimea și localizarea pe glob a felinelor diferă, toți membrii acestei familii au caracteristici comune, atât fizice cât și legate de comportamentul social. Felinele posedă vedere binoculară, care le oferă acuratețe vizuală superioară. Văzul lor este de aproximativ șase ori mai puternic decât al omului, putând distinge chiar și culori. Ochii pisicilor dispun de o a treia membrană oculară, care le permite să vadă în condițiile unei iluminări foarte slabe. Atunci când vânează, felinele nu se bazează doar pe văzul extrem de ascuțit, ci și pe simțul tactil și pe auzul deosebit. De asemenea, mirosul lor este mult mai dezvoltat decât cel al omului. Pisicile pot sări de la de șapte ori propria înălțime și aleargă cu viteze apropiate de 50 de kilometri pe oră, ghepardul, cel mai rapid animal de pe Pământ, putând atinge viteza de 120 kilometri pe oră (însă numai pe distanțe scurte). Pisicile, care au un creier mai apropiat ca structură de cel al oamenilor, sunt foarte afectuoase și se atașează foarte mult de stăpânii lor. Această afecțiune ieșită din comun reiese din mituri, unde Ninhursag era considerată zeița iubirii. Iar atașamentul față de stăpân se observă atât din relația cu Enki, cât și din cea cu Enlil.

ninhursag02

Reprezentarea zeitei Ninhursag

Fiind o clonă a mamei sale, Iștar avea și ea toate aceste însușiri. Dacă felinele sunt vânători excepționali, să ne amintim că în Grecia și în Roma antică Iștar era considerată zeița vânătorii, sub numele Artemis sau Diana. Însă genele primite de la tatăl său au făcut-o diferită de Ninhursag. Din cauza creierului reptilian, Iștar avea dezvoltate atât dorința de putere și de dominare, cât și sentimentele negative. Și ea a fost considerată zeița iubirii, însă mai mult a iubirii fizice, sexuale. Iar atașamentul față de stăpân a făcut-o să rămână de partea tatălui său până la capăt.

În planul material Enlil era fiul lui Ninhursag, prin urmare a moștenit de la ea ADN-ul animalelor cu care a fost încrucișată genetic. Și el era asociat cu păsări, tauri și lei. Știm că taurii au o forță ieșită din comun pe care, mai mult ca sigur, a primit-o și Enlil. Iar de la lei a moștenit atât forța, cât și ferocitatea. Despre lei mai știm că sunt singurele feline cu adevărat sociale, care formează grupuri compuse dintr-un singur mascul ori o coaliție de masculi, până la douăzeci de femele și pui. Cel mai adesea, un grup are doi masculi care apără femelele și teritoriul, competiția pentru șefie fiind foarte dură. Știm despre Enlil că, alături de fiul său, Ninurta, a condus grupul zeilor Celești, care li se opunea Veghetorilor. De asemenea, știm că a dus lupte crâncene pentru conducerea Pământului atât împotriva lui Enki, cât și împotriva lui Marduk. De obicei leoaicele participă la vânătoare, masculii făcându-și apariția după ce prada a fost omorâtă, ei intervenind doar în cazul în care este nevoie de forța lor pentru a pune la pământ animale mari; miturile egiptene susțin că, în timpul revoltei oamenilor împotriva zeului suprem, a fost trimisă leoaica Sekhmet (Ninhursag) pentru a-i pedepsi. De asemenea, în timpul Bătăliei Piramidelor, tot ea este cea care a luptat alături de Ninurta împotriva Veghetorilor închiși în Marea Piramidă de la Giza, Enlil făcându-și apariția abia la final. Aceste întâmplări confirmă caracterul moștenit de la feline al lui Enlil și al mamei sale. Despre lei mai știm că, atunci când un mascul reușește să cucerească un grup iar femelele au deja pui, ele nu acceptă să se împerecheze cu noul mascul. Prin urmare, pentru a se putea împerechea, leul ucide atât vechii masculi, cât și puiii leoaicelor. Și aceste trăsături de caracter se întâlnesc în povestea lui Enlil, amintindu-ne că, atunci când a sosit pe Pământ, a luat-o pe Ninhursag de soție și a început un război împotriva fostului ei soț, Enki. Tot leii exclud din grup masculii ajunși la pubertate, aceștia trăind în sălbăticie, căutându-și propria familie. Pentru a deveni membrii unui nou grup, masculii tineri poartă bătălii sângeroase cu masculii dominanți ai grupului vizat, pentru a le lua locul. Într-un mod similar, pe vremea când Marduk era considerat fiul lui Enlil, el a părăsit grupul Celeștilor, a trecut de partea Veghetorilor și apoi a încercat să-și detroneze unchiul, ducând împotriva lui un teribil război.images (1)

Despre Marduk știm că era clona lui Enki, însă a primit și însușiri ale mamei sale, Ninhursag, din ADN-ul moștenit de la ea. Fiind un zeu-șarpe, la fel ca tatăl său, creierul reptilian i-a creat atât teritorialismul dus la extrem, dorința de putere și inteligența superioară, cât și sentimentele negative și înclinația către sexualitate (Herodotus scria că, în fiecare an, zeul apărea în Babilon pentru a se împerechea cu o virgină). De la mama sa a primit părți de taur, pasăre și leu. Numele sumerian al lui Marduk, Amar Utu, înseamnă „Vițelul solar”, egiptenii îl reprezentau cu cap de șoim atunci când îl numeau Horus, iar în Mesopotamia era numit uneori „Tânărul leu”. Dacă de la tauri a moștenit forța excepțională iar de la lei ferocitatea, vederea superioară și auzul ascuțit sunt însușirile primite de la păsări. În plus, atunci când l-a creat pe cale genetică, se pare că Enki l-a încrucișat cu un nou animal: câinele. Dacii, care locuiau în teritoriul lui Marduk, aveau ca stindard șarpele cu cap de lup, iar egiptenii susțineau că fiul cel mare al lui Osiris era Anubis, zeul cu cap de câine sau de șacal. Încrucișarea lui Marduk cu un câine putea avea un singur scop: inserarea principalei calități a caninelor, și anume fidelitatea. Când l-a creat pe Marduk, Enki nu a dorit doar un adversar pentru Enlil, superior atât fizic, cât și intelectual, ci și un urmaș care să îi fie fidel. Și știm prea bine că Marduk a urmat întotdeauna ordinele tatălui său, exact ca un câine credincios.

Observăm așadar că acele părți animalice care le-au fost inserate zeilor, indiferent dacă vorbim despre ADN ori despre anumite organe, sunt responsabile pentru majoritatea acțiunilor lor. Pentru altele, vina o poartă energia negativă a Sophiei, pe care au moștenit-o toate entitățile ajunse în lumea materială. Prin urmare, pentru a afla adevăratele caractere ale zeilor nu este necesară doar psihologia umană, ci și cunoștințe zoologice, care ne pot ajuta să le înțelegem modul de gândire. Doar astfel vom putea să le cunoaștem adevărata față, ascunsă mii de ani în spatele unor mituri, devenite pentru majoritatea doar simple povești, și poate chiar să le anticipăm viitoarele mișcări în marele lor „joc de șah” care are loc pe planeta noastră.

http://www.secretelezeilor.ro/incrucisarile-zeilor/





Zeii evreilor

2 12 2015

„Vă rătăciți neștiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Isus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejești, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acestei istorii, urmașii lui Abraham (Avraam în română) s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulțit în mod considerabil. Fiind transformați de egipteni în sclavi, s-au întors în Canaan, conduși de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliți, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului și Iudeei, sub conducerea lui Saul. Sub stăpânirea lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiției, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părți: Israel și Iuda. În anul 586 î.e.n. babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul și deportându-i pe localnici în Babilon; poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perșii au cucerit Babilonul și i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorși în Ierusalim, aceștia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n., Alexandros Macedon a cucerit imperiul persan, din care făcea parte și Iudeea. După moartea sa, teritoriul biblic a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n. iudeii s-au răsculat, reușind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Este oare această istorie în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă într-o carte? Sau avem nevoie și de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul unei divinități, așa cum cred evreii și creștinii?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ceea ce știm astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Abraham / Abram, și-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce au rătăcit prin Mesopotamia, Canaan și Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariția în Egipt a hicsoșilor, între 1800 î.e.n. și 1650 î.e.n., urmașii lui Abraham i-au urmat. S-au stabilit la marginea Egiptului, în DeltaCanaan Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoșilor. Fiica unui evreu (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (poreclit Moise, adică „Moștenitorul”), a scos din Egipt o mână de oameni formată din israeliți și din adepții săi egipteni. În deșertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiți, cu toții pornind spre Canaan, unde s-au amestecat cu populația locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici orașe și sate. Nu aveau o religie stabilă, adoptând zeitățile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi, dar și pe cele ale noilor lor vecini, canaaneenii. După ocupația babiloniană evreii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie stabilă, bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoții lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă și astăzi: lunile anului evreiesc au aceleași denumiri ca ale babilonienilor antici. Ba chiar și-au organizat preoțimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionați de templul lui Marduk din Babilon, l-au construit pe cel al lui Yahweh după același model. L-au și adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunțând la vechile lor divinități. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple și preoțime, scrieri sfinte, preoții lui Ezdra s-au pus pe treabă. Și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia canaaneană, babiloniană dar și persană, a lui Zoroastru. Cei întorși din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Torah sau Vechiul Testament biblic. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:

– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.

– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică exact în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.

– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerutenki-si-primul-om-in-gradina-edenului fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-Soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa Enki și Adapa, șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din cartea biblică Facerea, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreilor.

– Lilith, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie este menționată în Cartea lui Isaia, într-o listă a unor animale „necurate” ce vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilith și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).

– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Seth (care mai era numit și Setan). Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.cain_si_abel

– Povestea lui Cain și Abel este o copie a legendei celor doi zei frați sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar fratele său l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gura” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât pe oameni, cât și pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Cain și Abel au adus jertfe zeului lor, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deșertului și al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar și Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.

– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.

– Itinerariul lui Abraham / Abram din Ur până în Canaan este în realitate cel al hicsoșilor, care au cucerit nordul Egiptului în jurul anului 1650 î.e.n. Conform Bibliei, Abraham a plecat din Sumer în Canaan, de acolo în Egipt, apoi în peninsula Sinai și înapoi în Canaan. Hicsoșii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului și l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniți de alianța prinților tebani, hicsoșii s-au întors în Canaan, bineînțeles trecând prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, așa cum susține mitologia ebraică, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus Akhenaton-Moise-1numele Moise (Moșe în ebraică) deoarece, a spus ea, „din apă l-am scos”. Însă în acest caz ar fi trebuit să fie numit Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă și crescut ca un prinț egiptean, era logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil, moștenitor”. După cum au demonstrat câțiva cercetători, printre care și scriitorul egiptean Ahmed Osman, biblicul Moise nu este decât faraonul rebel Akhenaton. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important profet al lor, lucru remarcat și de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise a fost lăsat de mama sa într-un coșuleț pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270-2215 î.e.n.), acesta susține că mama sa era mare preoteasă în orașul Azupiranu, tatăl său fiind necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident plagiatul poveștii akkadiene, așa cum sublinia și Freud. Israeliții au aflat povestea nașterii lui Sargon în timpul exilului babilonian, iar când s-au întors în Ierusalim și au început să-și compună textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până și faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. Este posibil și ca povestea lui Sargon să fie copia unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moștenitor al tronului, zeița Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth, unchiul lui Horus și fratele lui Isis, care îl omorâse pe Osiris și îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moștenitor, fără îndoială că ar fi încercat să își elimine rivalul. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când băiatul a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soția faraonului Seth, la fel cum fiica faraonului în povestea biblică a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– În capitolul 3 din Ieșirea, Moise a vrut să afle identitatea zeului care îi încredințase misiunea eliberării evreilor. „Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul Moise, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moise și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ea m-a trimis la voi”. Folosirea unui nume babilonian dovedește și că scripturile evreilor au fost concepute după întoarcerea din exil, dar și adoptarea de către evrei a zeităților babiloniene. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase. De exemplu, în doar câteva pagini ale Kabbalei scrise, inițiații evrei au ascuns o sumedenie de informații, care nici până în prezent nu au fost complet identificate de cercetători.

– După cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraș de către evrei, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului.hicsosii-poporul-misterios-care-a-cucerit-Egiptul-300x168 Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaton. A doua sursă este exodul hicsoșilor din Egipt. După ce au fost goniți de către prinții tebani prin 1550 î.e.n., hicsoșii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hicsoșii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Conform preotului egiptean Manethon, tot hicsoșii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoșilor, rezultând astfel marele exod biblic.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Abraham. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil egipteanul Moise / Akhenaton le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Abraham.

– Chivotul Legământului, în care Moise a așezat cele zece porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul akkadian al Lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin decorarea sa cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor.

– Se presupune că David și Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susține că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Goliath, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. goliathÎnsă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David și Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan” și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Goliath cu o piatră în frunte este copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thor l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte.

– Același profesor Finkelstein susține că numele lui David și Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și că nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Țoba, înainte să-și întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Qadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth”sau „Tuth”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada atribuită domniilor lui David și Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că ar fi fost imposibil ca regele David să-și fi scris celebrii psalmi. Aceștia au fost redactați mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu știm exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar știm că cel puțin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. Nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionați de măreția templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după același model. Pentru a nu fi acuzați că ar copia templul lui Marduk, au susținut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominație persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulații. Înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Este posibil ca înțeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelor celor doi. Dacă înțelepciunea și numele lui Solomon au fost copiate de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prințese; Amenhotep al III-lea a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese8813729_orig din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte și Moloch la bătrânețe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrânețe o statuie a lui Iștar de la regele Tușratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părți ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secțiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăți din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi orașele Tir, Huzu și Zerbitu din Galileea. Solomon a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Șean și Lachiș. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu și un palat; Amenhotep al III-lea și-a construit un palat la Teba și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane.

– Povestea morții soției lui Lot este copia celei a soției lui Orpheus, Eurydike, din mitologia greacă. În mitul elen, Orpheus a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persephone i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață, Orpheus s-a întors și a privit-o. Iar Eurydike, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de către doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orpheus, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.

– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, și Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soție numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei ai cărții biblice, Estera / Ester și Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.

– Povestea lui Iov (Iyov în ebraică), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500-1200 î.e.n. Regele Keret din Hubur sau Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iov, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.pentateuch

Deși se susține că Biblia a fost scrisă de diferiți patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse și redactate de preoții lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulți patriarhi nu cunoșteau scrierea, așa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei. Deși se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, singura formă de scriere pe care o cunoștea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezdra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a se potrivi scopului evreilor.

Contrar variantei oficiale, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaton, numit Moise de folclorul ebraic, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, henotismul – pasul firesc de la politeism la monoteism -, însă fără succes. Până la întoarcerea din Babilon, israeliții și iudeii au oscilat între diverse divinități, așa cum demonstrează cu succes chiar Vechiul Testament, din care reiese clar credința în mai multe zeități:

– „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu se declară singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată.

– „Atunci Domnul va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).

– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81:1).

– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 95:4).

– „Că tu eşti Domnul cel Preaînalt peste tot pământul; înălțatu-te-ai foarte, mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 96:10).

– „Păziți toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei să nu le pomeniți, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).

– „Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).

– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un vițel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.

– „Atunci au răspuns lui Ieremia toți bărbații care ştiau că femeile lor tămâiază pe alți dumnezei” (Ieremia 44:15).

– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.

– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul lui El cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.

– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu așa cum făcuse tatăl său și mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuți în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ținut și el și nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.

– Omri „a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat și întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).

– Ahab, fiul lui Omri, „a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ahab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel și și-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaneene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.

– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Așa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).

– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinții ațâță focul și femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeița cerului și să săvârșească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să mă rănească pe mine” (Ieremia 7:18); „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeița cerului și vom săvârși pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeița cerului și a-i săvârși jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile și pierim de sabie și de foame. Și femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeița cerului și-i săvârșeam jertfe cu turnare, oare fără știrea bărbaților noștri îi făceam noi turte cu chipul ei și-i săvârșeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).13020564973_e316049b74_b

– „A început Solomon să slujească Astartei, zeița Sidonienilor, și lui Moloh, idolul Amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5).

– Regele Ohozia „a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foișorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit și a trimis soli și le-a zis: «Duceți-vă și întrebați pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoși eu oare din boala aceasta?» și aceștia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanean care își avea reședința pe muntele Zephon.

– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele și Așera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).

– Regele Manase „a așezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Așere, cum făcuse și Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat la toată oștirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar și în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele meu!». Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).

– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toți Israeliții care se găseau acolo în cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, au tăiat Așerele și au stricat locurile înalte și jertfelnicele din Iuda și din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim și al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).

– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Așera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile țineau veșminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).

– Dintre toți zeii Canaanului, Baal Hadad era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei 08020460rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiștea lui Baal, au scos idolii din capiștea lui Baal și i-au ars. Și au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal și au dărâmat capiștea lui Baal și au făcut din ea loc de necurățenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).

Problema politeismului avea să se schimbe în Babilon. Ezdra și acoliții săi, impresionați de civilizația babiloniană, și-au dat seama că este nevoie pentru a atinge acel nivel de o religie foarte bine organizată, așa cum era cea a lui Marduk. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre zeul suprem al Babilonului, în care l-au recunoscut pe al lor Yahu sau Yahweh. Acest nume este compus din „yah”, numele dat de egipteni Lunii, și „weh”, care înseamnă în ebraică „a deveni”, așadar este posibil ca evreii să-și fi denumit astfel zeul după întoarcerea din Egipt. În mai toate religiile lumii, zeitatea numită de babilonieni Marduk a fost privită inițial ca o divinitate solară și mai târziu ca una lunară. Prin urmare, noul zeu al evreilor era „Cel care a devenit Luna”. Însă nu toți au privit cu ochi buni adoptarea acestei divinități, unii evrei rămânând fideli zeului lui Moise / Akhenaton, Soarele Aton. Ceea ce reiese chiar și din Biblie: mulți profeți ai Vechiului Testament, alături de Isus și Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supărați că evreii și-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit și esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populației din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deși restul israeliților îl adoptaseră pe cel lunar. Trecerea de la un zeu la altul reiese și din modificarea simbolului israeliților: de la steaua lui David, cu cinci colțuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu șase. Steaua cu cinci colțuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter, iar cea cu șase colțuri este a șasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Până și numele statului Israel, deși indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iștar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „Cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk și Enlil, pe care tânărul zeu l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH, cele patru litere ale numelui indicănd că zeul este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki și Enlil. De altfel, între mardukMarduk și Yahweh există o serie de asemănări evidente. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban; în Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul și Ierusalimul. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani; Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul; Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii și să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea și a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk; Biblia susține că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obișnuia să-și pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei și iertării”, i se potrivește perfect lui Yahweh, care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl și ierta după ce respecta ordinele. În Enuma Eliș, Marduk este considerat ucigașul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 și capitolul 27 al Cărții lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Yahweh al evreilor este Bel, Marduk sau Șamaș al babilonienilor, Amar Utu, Martu sau Utu al sumerienilor, Baal al canaaneenilor, Baldr al nordicilor, Apollon al grecilor și romanilor, Horus sau Khonsu al egiptenilor, Okuninushi al japonezilor și Illuyanka al hitiților. Mulți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare, așa cum este britanicul Walter Raymond Drake, care în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968 afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii și babilonienii, frați semiți, au avut aceleași legende, aceleași obiceiuri, aceeași zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moștenite de la o aceeași sursă comună”, acea sursă comună fiind Sumerul. Drake mai nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înțelept și bine intenționat – a primit instrucțiunile respective de la Șamaș aproape în aceeași perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidență remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Șamaș și Iehova să fi fost unul și același”. În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas și a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova și Marduk ar fi fost unul și același Dumnezeu”.Nabucodonosor_0

În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare. De exemplu, în Cartea lui Osea, Yahweh recunoaște că în trecut a fost numit și Baal: „Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» și nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” (2:18). În Cartea lui Naum se spune despre Yahweh că „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui” (1:3), o descriere ce duce cu gândul tot la Baal, care mai era numit și „călărețul norilor”. Ceea ce reiese și din Deuteronomul: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău și pe nori întru slava Sa” (33:26). Însă absorbirea de către Yahweh a numelor și faptelor altor divinități se observă cel mai concret în multiplele sale nume și titluri biblice:

– „El” a fost preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat numele și funcția, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament demonstrează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David și lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea aasherah patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 este scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).

– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). z-yorkÎn realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din două sute de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea grupă putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor Elohim reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.

– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, reprezintă varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind, de asemenea, echivalent cu „elohim”.

– Tzevaot sau Sabaoth este un nume preluat de la Sabazios al tracilor și al frigienilor, numit de romani Jupiter Sabazius, echivalat de greci cu al lor Dionysos. După cum relata scriitorul roman Valerius Maximus la începutul primului secol al erei noastre, primii evrei care s-au stabilit în Roma și astrologii caldeeni au fost izgoniți în 139 î.e.n. de către Cornelius Hispalus, pentru propagarea cultului „corupt” al lui Jupiter Sabazius. Și istoricul Plutarchus susținea că evreii îl venerau pe Dionysos, iar ziua lor de Sabbath era o sărbătoare a lui Sabazius.about-promotor-symbol

– Adonai, forma de plural a lui Adon („Domnul”), apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducători pământeni. Pentru fenicieni, Adon era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din numele zeului egiptean Aton, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aton al meu”.

În Babilonul antic, Marduk, devenit zeu suprem, a preluat titlurile și funcțiile celorlalte divinități, mai puțin pe cele ale tatălui său, Ea (numit Enki de sumerieni). Cei doi au fost considerați egali, Enki fiind așezat la loc de cinste de adepții lui Marduk. Drept pentru care, în scripturile evreilor, 40 (numărul lui Enki în religiile mesopotamiene) este cel mai folosit număr. De exemplu: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David și Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac și Esau și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcohuatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.

Istoria ne arată că, după plecarea evreilor din Babilon, a început decăderea orașului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.e.n., Alexandros cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n., Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații evrei, mutându-și reședința în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al șaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriții erau semiți, la fel ca evreii. Asirienii folosiți de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că zeul avea o afinitate pentru semiți, ceea ce ne ajută să nu ne mirăm că a ales poporul evreu, renunțând la cel babilonian. Însă nu a fost singura divinitate care a părăsit Babilonul pentru teritoriul evreilor. După Marduk, cea mai venerată zeitate în Babilon era sora lui, Iștar. Cei doi au dat numele personajelor principale ale Cărții Esterei (a cărei acțiune se petrece în Babilon) din Vechiul Testament, Ester și Mordechai. După întoarcerea din exil, dacă religia lui Marduk / Yahweh se adresa maselor, o mare parte a elitei evreilor a preferat-o pe Iștar. Chiar dacă evreii au oscilat de-a lungul timpului între mai multe zeități, se pare că adesea i-au preferat pe cei doi frați divini. Moise / Akhenaton a încercat să îi atragă către cultul solar al lui Aton (Enlil) însă fără succes, evreii preferându-l pe Yah, zeul Lunii. În Canaan, evreii i-au găsit petumblr_inline_nkt7tvw0up1r7rhsj Baal Zephon și pe Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar, pe care i-au preferat spre disperarea profeților biblici ai zeului lui Moise. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate: Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. Unificarea iudeilor și a israeliților sub un singur zeu s-a făcut după întoarcerea din exilul babilonian, când elita evreiască a preferat să păstreze exclusivitatea asupra cultului lui Iștar, lăsându-l pe Marduk maselor. Timp de câteva secole adoratorii zeiței au stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-au separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât fosta elită evreiască a adoratorilor lui Iștar de după întoarcerea din Babilon. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk.

De ce Iștar și Marduk au părăsit Babilonul, în favoarea Ierusalimului? Poate din pricina semnificației numerice a orașului. Orașul sfânt al celor trei religii avraamice are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Înlăturând zeroul, care nu are valoare, rămâne 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan, una dintre cele mai importante texte ale creștinismului, o religie bazată pe aceleași divinități.

 

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-evreilor/





Sarpele (Lucifer) zeul exilat pe Pamant

19 11 2015

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Lucifer_666

Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor?

În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer.

În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”.

Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă.

În Apocalipsa22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană.

Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu.lucifer1

În capitolul 2 al Cărţii lui Zahariadin -Vechiul Testament- Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi.

În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut.

Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea.

Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh.

În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii.

În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa.

Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk.

În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi.

Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet?

Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva.

În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

NingishzidaGudeaVaseLangdon

Simbolul lui Ningishzida

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

osiris

Osiris

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira.images El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel,Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan.images Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. ÎnTextele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”.

În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.Fallenangel_lucifer_by_fallenangel_lucifer-d39gdj6

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

index

HORUS

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Serapis (AKA Sarapis); Egyptian god. From a statue found at Tivoli.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon(„cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

InannaDumuziSeatedDatePalmInvestiture

Inanna si Dumuzi

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

13assur

Assur

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Dagon_by_trufanov-d4udt0c

Dagon

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagonsau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

hades-tunja-colombia+1152_12997753858-tpfil02aw-10651

Hades

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Hermes

Hermes

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios(„eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

adonis9125

Adonis

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana,Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Sataneste conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Loki

Loki

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

susanoo_by_noxypia-d7o5bbh

Susano

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.

http://www.secretelezeilor.ro/sarpele/








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News