Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/

Reclame




Elohim, unul din misterele Bibliei

31 03 2016

Cine a creat omul? Dumnezeu, desigur, vor răspunde credincioșii creștini, musulmani, evrei și nu numai. Nu întreb care Dumnezeu ci, mai degrabă, câți. Biblia spune că omul a fost făcut de un singur dumnezeu, ori de mai mulți? Deloc surprinzător, peste 99% dintre credincioși vor da răspunsul greșit.

În primul rând, ce înseamnă Dumnezeu? Este un cuvânt format din „Domnul” și „zeu”, mai corect scris „Domnul zeu”, asemănător cu „Adonai Yahweh” al evreilor, care apare de 310 ori în Biblie, format din „Adonai” („Domnul”) și „Yahweh” (numele dumnezeului evreilor). Deși poate fi un titlu al oricărei zeități, „Dumnezeu” se folosește mai des pentru a desemna o divinitate supremă. Cuvântul românesc „zeu” provine din cel al lui Zeus, regele zeilor în mitologia greacă. La rândul său, numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar („Tatăl Cer”). Grecii și-au numit inițial conducătorul panteonului Dzeus Pater („Tatăl Dzeus”) și mai apoi doar Zeus. Tot de aici a apărut și numele Jupiter la romani. Cuvântul pentru „zeu” în latină, „deus”, provine tot din Dyaus și Dzeus. În română, „zeu” nu este decât numele divinității supreme din panteonul grecilor, fără terminația specifică limbii elene. „God” în engleză sau „gott” în germană, cuvinte ce semnifică atât substantivul comun „zeu”, cât și pe cel propriu „Dumnezeu”, sunt prescurtări ale proto-germanicului „godan”, care provine din sumerianul „gudan” („Taurul Cerului”), epitetul unuia dintre cei mai importanți zei mesopotamieni, Enlil.

În Biblie, dumnezeul evreilor are mai multe nume, cum ar fi Yahweh, Yah, Yahu, Adonai, Baal, El, Elyon, Elohe, Eloah, Elohim, El Șaddai, Sabaoth. Deși toate sunt considerate epitete ale aceleiași divinități, sunt mari șanse ca ele să reprezinte zeități diferite. Dintre toate aceste epitete, unul singur iese în evidență, fiind cel mai controversat: Elohim.

Folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori, Elohim are trei înțelesuri, conform variantei oficiale:

  1. Substantiv propriu la singular, însemnând „Dumnezeu”. De exemplu: „La început a făcut Elohim cerul şi pământul” (Facerea 1:1).
  2. Substantiv comun la singular, însemnând „zeu”. De exemplu: „Nu veţi putea să slujiţi lui Yahweh, căci El este Elohim sfânt, Elohim zelos şi nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voastre” (Iosua Navi 24:19).
  3. Substantiv comun la plural, însemnând „zei”. De exemplu: „Să nu ai alţi Elohim afară de mine” (Deuteronomul 5:7)

Cei care încearcă să ne bage pe gât primele 2 variante și-ar dori să o uităm pe cea de-a treia, cea mai importantă. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „Elohim” reprezentând pluralul substantivului „Eloah”. Prea puțin contează că evreii au hotărât la un moment dat ca „Elohim” să devină și unul dintre epitetele zeului lor, cuvântul rămâne în continuare la plural. Și nu doar în limba ebraică, ci și în cea din care a fost preluat. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „Elohim”, ne spun că acest cuvânt ar170px-Dagon_2e o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). În realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaanieni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaanieni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „Elohim”, canaanienii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim. Așadar, pentru canaanieni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii.

Chiar dacă evreii insistă că „Elohim” este în general un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe: Chayot HaKodeș, Ophanim, Erelim, Hașmallim, Seraphim, Malakim, Elohim, Bene Elohim, Cherubim și Ișim. Kabbalah a adăugat și al unsprezecelea rang angelic, arhanghelii, conducătorii celor zece grupe. În cea de-a șaptea grupă îi găsim pe Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor „Elohim” reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaanienilor. Ceea ce reiese și din pasajele biblice în care cuvântul este folosit pentru a desemna mai multe zeități.

În Geneza biblică, lumea, animalele și oamenii au fost făcuți de Elohim. Credincioșii se încăpățânează să considere că aici earth1cuvântul desemnează o singură divinitate. Însă Vechiul Testament le contrazice ipoteza. „Şi a zis Elohim: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26). Deși primul verb („a zis”) este la singular, din restul enunțului reiese pluralul („să facem”, „după asemănarea Noastră”). La fel și în continuarea poveștii: „Şi a zis Elohim: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2:18), „Şi a zis Elohim: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3:22). De ce un dumnezeu ar vorbi singur și s-ar referi la el folosind pluralul?

Creștinismul a încercat să rezolve problema, considerând că Elohim erau Sfânta Treime, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Însă această treime este inexistentă în Vechiul Testament. În lucrarea 508 Answers to Bible Questions, teologul M.R. DeHaan s-a văzut silit să recunoască: „Nu există niciun verset în Scriptură care să afirme că Dumnezeu este o Treime, care constă din trei persoane”. La fel și teologul Karl-Heinz Ohlig în Ein Gott in drei personen din 1999, care recunoștea că învățătura despre Treime holytrinity„nu conține niciun fel de fundament biblic”. În religiile vechi existau trinități divine cum ar fi, de exemplu: An, Enlil și Enki în Sumer, Marduk, Iștar și Ea în Babilon, Brahma, Vișnu și Șiva în hinduism, Osiris, Isis și Horus în Egipt, Odin, Frigg și Thor în Scandinavia. Creștinismul a combinat ideea trinității divine cu monoteismul iudaic, rezultatul fiind un dumnezeu cu triplă personalitate. Și nu a fost un rezultat imediat, ci unul la care s-a ajuns în timp. La Conciliul de la Niceea din 325 s-a stabilit doar egalitatea dintre Fiu și Tată, considerați a fi „de o ființă”. Abia în 381 s-a pus în discuție opinia conform căreia și Duhul ar fi sfânt. Prin urmare, după aproximativ patru secole după presupusa naștere a lui Isus, Duhul a fost recunoscut ca fiind vrednic de adorare. Trinitatea creștină primordială era însă diferită de cea de astăzi, primii teologi înțelegând-o în moduri diferite. Subordinaționismul vedea treimea ca pe o ierarhie, în care Fiul era subordonat Tatălui. Pentru monarhieni, Isus nu era sub niciun chip identic cu Dumnezeu, considerându-l umplut cu o putere dumnezeiască impersonală. Iar modaliștii își închipuiau un Dumnezeu care lucrează în diferite moduri, ca Tată, ca Fiu sau ca Duh Sfânt.

În anul 553, la al doilea Conciliu de la Constantinopol, s-a hotărât că nu trebuie să se creadă în trei dumnezei, ci într-un „singur Dumnezeu în trei persoane”. În privința ierarhiei treimii, în anul 675, la al unsprezecelea Conciliu de la Toledo, s-a stabilit că Tatăl este același cu Fiul, Fiul același cu Tatăl, iar amândoi ar fi totuna cu Sfântul Duh. Creștinii însă s-au descurcat greu cu aceste concepte. Conciliul al patrulea de la Lateran, din 1215, a încercat să aducă o lămurire: „Fiecare dintre cele trei Persoane împărtășește aceeași realitate, adică substanța, ființa și natura dumnezeiască”. În 1442, Conciliul de la Florența anunța: „În baza acestei unități, Tatăl este întreg în Fiul, întreg în Duhul Sfânt. Fiul este întreg în Tatăl, întreg în Sfântul Duh. Sfântul Duh este întreg în Tatăl, întreg în Fiul”. Rezultatul, numit de Catehismul Bisericii Catolice „taina centrală a credinței creștine”, este produsul unei îndelungi elaborări, necunoscut redactorilor Bibliei. Treimea divină nu există în religia evreilor, prin urmare nici în Vechiul Testament, iar câteva afirmații din Noul Testament, unde se făcea o diferențiere clară între Tată, Fiu și Sfântul Duh, o contrazic. De exemplu, „Iar Iisus i-a răspuns: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Marcu 10:18), „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13:32 și Matei 24:36), „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12:32). Așadar, Elohim din Vechiul Testament, creatorii lumii, nu pot fi Sfânta Treime creștină, ci zeii canaanienilor și îngerii evreilor.

Ideea de unic dumnezeu, propovăduită atât de intens, nu este susținută nici măcar de Vechiul Testament. Scripturile evreilor subliniază foarte clar existența mai multor zeități, dintre care doar Yahweh ar trebui venerat de israeliți. Nu pentru că ar fi singurul dumnezeu, ci pentru că ar fi dumnezeul poporului lor. Iată câteva exemple ale existenței mai multor zei, numiți de obicei Elohim, conform Vechiului Testament. Am lăsat citatele exact așa cum apar în Biblia ortodoxă, notând între paranteze numele zeităților din textele originale ebraice:

– „Să nu ai alţi dumnezei (Elohim) afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu spune că este singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată de către evrei.

– „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci El va distruge pe toţi dumnezeii (Elohim) pământului şi înaintea Lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).

– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor (Elohim) va judeca” (Psalmul 81:1).

– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toţi dumnezeii (Elohim)” (Psalmul 95:4).

– „Că Tu eşti Domnul Cel Preaînalt peste tot pământul; înălţatu-Te-ai foarte, mai presus decât toţi dumnezeii (Elohim)” (Psalmul 96:10).

– „Păziţi toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei (Elohim) să nu le pomeniţi, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).

– „Atunci să nu te închini la dumnezeii (Elohim) lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).

– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei (Elohim), care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.

– „Atunci au răspuns lui Ieremia toţi bărbaţii care ştiau că femeile lor tămâiază pe alţi dumnezei (Elohim)” (Ieremia 44:15).

– „Omri a săvârşit fapte rele înaintea ochilor Domnului şi a fost mai nelegiuit decât toţi cei dinaintea lui. El a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat şi întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii (Elohim) lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).

– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.

– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului (lui El) cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.

– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu aşa cum făcuse tatăl său şi mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuţi în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ţinut şi el şi nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.

– „Şi a săvârşit Ahab, fiul lui Omri, fapte rele înaintea ochilor Domnului, mai mult decât toţi cei ce au fost înaintea lui”. Acesta „a început să slujească lui Baal şi să i se închine. Şi a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaniene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.

– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Aşa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).

– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinţii aţâţă focul şi femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeiţa cerului şi să săvârşească turnări în cinstea altor dumnezei (Elohim), ca să Mă rănească pe Mine” (Ieremia 7:18), „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeiţa cerului şi vom săvârşi pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeiţa cerului şi a-i săvârşi jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile şi pierim de sabie şi de foame. Şi femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeiţa cerului şi-i săvârşeam jertfe cu turnare, oare fără ştirea bărbaţilor noştri îi făceam noi turte cu chipul ei şi-i săvârşeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).Elohim

– „A început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor” (Cartea a treia a Regilor 11:5).

– Regele Ohozia „a slujit lui Baal şi i s-a închinat lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foişorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit şi a trimis soli şi le-a zis: «Duceţi-vă şi întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoşi eu oare din boala aceasta?» şi aceştia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanian ce își avea reședința pe muntele Zephon.

– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele şi Aşera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).

– Regele Manase „a făcut din nou înălţimile pe care le stricase tatăl său Iezechia şi a aşezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Aşere, cum făcuse şi Ahab, regele lui Israel, şi s-a închinat la toată oştirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar şi în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele Meu!». Şi a făcut jertfelnice la toată oştirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).

– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toţi Israeliţii care se găseau acolo în cetăţile lui Iuda şi au sfărâmat idolii, au tăiat Aşerele şi au stricat locurile înalte şi jertfelnicele din Iuda şi din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim şi al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).ss-1

– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Aşera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile ţineau veşminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).

– Dintre toți zeii Canaanului, Baal era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiştea lui Baal, au scos idolii din capiştea lui Baal şi i-au ars. Şi au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal şi au dărâmat capiştea lui Baal şi au făcut din ea loc de necurăţenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).

– Cu toată rivalitatea dintre Yahweh și Baal, zeul evreilor a preluat atributele dușmanului său, cu care a ajuns chiar să se identifice. Baal era numit adesea „călărețul norilor”. În Deuteronomul 33:26, Yahweh îl copiază: „Nimeni, o Israele, nu este ca Dumnezeu, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău şi pe nori întru slava Sa”. În Osea 2:18-19, Yahweh recunoaște că era numit și Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea Mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-Mi va mai zice: «Baalul (stăpânul) meu». Şi voi scoate din gura ta numele Baalilor şi nu vor mai fi chemaţi fiecare pe numele lor”.

– Yahweh s-a identificat parțial cu Baal, însă complet cu zeul suprem al Levantului, ceea ce se observă cu ușurință din adoptarea epitetului El. Conducătorul panteonului vest-semitic era soțul zeiței Așerah. Yahweh i-a luat locul, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament sugerează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Aşerei pe care îl făcuse l-a aşezat în casa despre care Dumnezeu îi zisese lui David şi lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta şi în Ierusalim,asherah pe care l-am ales din toate seminţiile lui Israel, voi pune numele Meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Aşera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Dumnezeu toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ţi sădeşti dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 apare scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău şi taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăţi toate pietrele jertfelnicului, ca nişte pietre de var; dumbrăvile Astartei şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).

– Existența mai multor zei se pare că exista și în creștinismul timpuriu. În Evanghelia după Toma, Isus spune: „Unde se află trei zei, aceştia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei”. Un enunț asemănător se găsește în Papirusurile Oxyrhynchus: „Unde se află trei zei, aceştia sunt fără Dumnezeu, şi unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el”. E posibil ca această afirmație să fie interpretarea uneia din Noul Testament: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei 18:20).

Ținând cont că Biblia susține existența mai multor zeități, putem concluziona că Elohim care au făcut omul după chipul și asemănarea lor nu erau un singur Dumnezeu, ci mai mulți. Ceea ce confirmă varianta religiilor vechi, care susțineau că oamenii au fost făcuți de cel puțin doi zei. De exemplu, în Sumer, oamenii au fost creați de Enki și de Ninhursag. În Grecia, Prometheus a făcut corpurile bărbaților iar Hephaestus pe cel al primei femei, cărora Athena le-a insuflat viață. În Egipt, Khnum a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii în corpuri. În Scandinavia, Odin a transformat în oameni două trunchiuri de copaci, Vile i-a dat femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire, Ve oferindu-le amândurora darul vorbirii. Tibetanii consideră că oamenii au apărut datorită unui maimuțoi foarte înțelept și unei diavolițe. Mayaşii îi considerau creatorii oamenilor pe zeii Kukulkan şi Tepeu. Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, Obatala a făcut corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Pentru etnia fang din Africa, oamenii au fost făcuți de zeii Nzame, Mebere şi Nkwa. Iar în mitologia românească, omul este rezultatul muncii a două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul.Elohim 1

În cultele New Age de astăzi, Elohim reprezintă un grup de extratereștri. Din Elohim provine și numele lui Allah, zeitatea islamului. Îndepărtând terminația de plural „im” și transformând particula vest-semitică „el” în „al”, alături de alte artificii lingvistice, arabii pre-islamici l-au creat pe Allah. În panteonul arab politeist, Allah avea trei fiice: Allat, Al-Uzza și Manat, ultima fiind, fără îndoială, Anat a canaanienilor. Înainte de Mahommed, pelerinajul la Mecca se făcea pentru a cere protecție celor trei zeițe. Deși profetul a transformat politeismul arabilor în monoteism, nu a șters toate urmele pluralității zeului său. În Coran, Allah folosește adesea pluralul atunci când vorbește despre sine, demonstrând că nu este decât o reminiscență a zeităților Elohim: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58).Elohim

Monoteismul iudaic, creștin și islamic de astăzi nu este decât rezultatul unui îndelungat proces. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au crezut în mai mulți zei. Politeismul este întâlnit și în Biblie, după cum se observă cu ușurință, israeliții oscilând mult timp între mai multe zeități. Următorul pas a fost henotismul, adică venerarea în mod special a unei singure divinități, fără a nega însă existența altora. Primul henotist înregistrat de istorie a fost faraonul Akhenaton, care a impus egiptenilor cultul lui Aton, interzicând venerarea altor zeități, în special a lui Amon. Faraonul nu a susținut că Aton era singurul zeu, ci doar că era singurul care trebuia venerat. La henotism s-a ajuns și în Babilon când, în timpul regelui Hammurabi, cultul lui Marduk a devenit atât de puternic, încât a fost impus și statelor vecine. La fel s-a întâmplat și în zoroastrism, profetul Zarathustra declarându-l pe Ahura Mazda zeul suprem al perșilor. Henotismul apare și în Vechiul Testament, unde Yahweh nu se consideră singurul zeu, ci doar cere să fie singurul venerat de israeliți („să nu ai alți dumnezei afară de mine”). În timp, zeitățile principale din cultele henotiste au asimilat atributele celorlalte divinități, rezultatul fiind monoteismul. Pentru că nu au putut fi șterși din religii, ceilalți zei au devenit entități cu importanță minoră, cum ar fi îngeri, sfinți sau demoni.

În concluzie, ideea unui singur dumnezeu este una relativ nouă din punct de vedere religios și chiar ilogică, ce nu poate fi susținută nici măcar de religiile monoteiste. Ceea ce explică lipsa dovezilor existenței unui Creator omnipotent, omniscient și omniprezent.

http://www.secretelezeilor.ro/misterele-bibliei-elohim/





Zeii evreilor

2 12 2015

„Vă rătăciți neștiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Isus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejești, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acestei istorii, urmașii lui Abraham (Avraam în română) s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulțit în mod considerabil. Fiind transformați de egipteni în sclavi, s-au întors în Canaan, conduși de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliți, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului și Iudeei, sub conducerea lui Saul. Sub stăpânirea lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiției, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părți: Israel și Iuda. În anul 586 î.e.n. babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul și deportându-i pe localnici în Babilon; poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perșii au cucerit Babilonul și i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorși în Ierusalim, aceștia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n., Alexandros Macedon a cucerit imperiul persan, din care făcea parte și Iudeea. După moartea sa, teritoriul biblic a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n. iudeii s-au răsculat, reușind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Este oare această istorie în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă într-o carte? Sau avem nevoie și de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul unei divinități, așa cum cred evreii și creștinii?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ceea ce știm astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Abraham / Abram, și-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce au rătăcit prin Mesopotamia, Canaan și Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariția în Egipt a hicsoșilor, între 1800 î.e.n. și 1650 î.e.n., urmașii lui Abraham i-au urmat. S-au stabilit la marginea Egiptului, în DeltaCanaan Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoșilor. Fiica unui evreu (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (poreclit Moise, adică „Moștenitorul”), a scos din Egipt o mână de oameni formată din israeliți și din adepții săi egipteni. În deșertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiți, cu toții pornind spre Canaan, unde s-au amestecat cu populația locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici orașe și sate. Nu aveau o religie stabilă, adoptând zeitățile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi, dar și pe cele ale noilor lor vecini, canaaneenii. După ocupația babiloniană evreii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie stabilă, bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoții lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă și astăzi: lunile anului evreiesc au aceleași denumiri ca ale babilonienilor antici. Ba chiar și-au organizat preoțimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionați de templul lui Marduk din Babilon, l-au construit pe cel al lui Yahweh după același model. L-au și adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunțând la vechile lor divinități. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple și preoțime, scrieri sfinte, preoții lui Ezdra s-au pus pe treabă. Și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia canaaneană, babiloniană dar și persană, a lui Zoroastru. Cei întorși din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Torah sau Vechiul Testament biblic. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:

– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.

– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică exact în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.

– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerutenki-si-primul-om-in-gradina-edenului fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-Soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa Enki și Adapa, șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din cartea biblică Facerea, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreilor.

– Lilith, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie este menționată în Cartea lui Isaia, într-o listă a unor animale „necurate” ce vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilith și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).

– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Seth (care mai era numit și Setan). Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.cain_si_abel

– Povestea lui Cain și Abel este o copie a legendei celor doi zei frați sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar fratele său l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gura” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât pe oameni, cât și pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Cain și Abel au adus jertfe zeului lor, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deșertului și al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar și Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.

– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.

– Itinerariul lui Abraham / Abram din Ur până în Canaan este în realitate cel al hicsoșilor, care au cucerit nordul Egiptului în jurul anului 1650 î.e.n. Conform Bibliei, Abraham a plecat din Sumer în Canaan, de acolo în Egipt, apoi în peninsula Sinai și înapoi în Canaan. Hicsoșii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului și l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniți de alianța prinților tebani, hicsoșii s-au întors în Canaan, bineînțeles trecând prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, așa cum susține mitologia ebraică, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus Akhenaton-Moise-1numele Moise (Moșe în ebraică) deoarece, a spus ea, „din apă l-am scos”. Însă în acest caz ar fi trebuit să fie numit Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă și crescut ca un prinț egiptean, era logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil, moștenitor”. După cum au demonstrat câțiva cercetători, printre care și scriitorul egiptean Ahmed Osman, biblicul Moise nu este decât faraonul rebel Akhenaton. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important profet al lor, lucru remarcat și de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise a fost lăsat de mama sa într-un coșuleț pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270-2215 î.e.n.), acesta susține că mama sa era mare preoteasă în orașul Azupiranu, tatăl său fiind necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident plagiatul poveștii akkadiene, așa cum sublinia și Freud. Israeliții au aflat povestea nașterii lui Sargon în timpul exilului babilonian, iar când s-au întors în Ierusalim și au început să-și compună textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până și faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. Este posibil și ca povestea lui Sargon să fie copia unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moștenitor al tronului, zeița Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth, unchiul lui Horus și fratele lui Isis, care îl omorâse pe Osiris și îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moștenitor, fără îndoială că ar fi încercat să își elimine rivalul. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când băiatul a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soția faraonului Seth, la fel cum fiica faraonului în povestea biblică a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– În capitolul 3 din Ieșirea, Moise a vrut să afle identitatea zeului care îi încredințase misiunea eliberării evreilor. „Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul Moise, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moise și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ea m-a trimis la voi”. Folosirea unui nume babilonian dovedește și că scripturile evreilor au fost concepute după întoarcerea din exil, dar și adoptarea de către evrei a zeităților babiloniene. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase. De exemplu, în doar câteva pagini ale Kabbalei scrise, inițiații evrei au ascuns o sumedenie de informații, care nici până în prezent nu au fost complet identificate de cercetători.

– După cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraș de către evrei, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului.hicsosii-poporul-misterios-care-a-cucerit-Egiptul-300x168 Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaton. A doua sursă este exodul hicsoșilor din Egipt. După ce au fost goniți de către prinții tebani prin 1550 î.e.n., hicsoșii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hicsoșii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Conform preotului egiptean Manethon, tot hicsoșii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoșilor, rezultând astfel marele exod biblic.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Abraham. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil egipteanul Moise / Akhenaton le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Abraham.

– Chivotul Legământului, în care Moise a așezat cele zece porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul akkadian al Lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin decorarea sa cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor.

– Se presupune că David și Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susține că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Goliath, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. goliathÎnsă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David și Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan” și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Goliath cu o piatră în frunte este copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thor l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte.

– Același profesor Finkelstein susține că numele lui David și Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și că nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Țoba, înainte să-și întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Qadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth”sau „Tuth”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada atribuită domniilor lui David și Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că ar fi fost imposibil ca regele David să-și fi scris celebrii psalmi. Aceștia au fost redactați mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu știm exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar știm că cel puțin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. Nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionați de măreția templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după același model. Pentru a nu fi acuzați că ar copia templul lui Marduk, au susținut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominație persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulații. Înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Este posibil ca înțeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelor celor doi. Dacă înțelepciunea și numele lui Solomon au fost copiate de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prințese; Amenhotep al III-lea a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese8813729_orig din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte și Moloch la bătrânețe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrânețe o statuie a lui Iștar de la regele Tușratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părți ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secțiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăți din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi orașele Tir, Huzu și Zerbitu din Galileea. Solomon a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Șean și Lachiș. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu și un palat; Amenhotep al III-lea și-a construit un palat la Teba și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane.

– Povestea morții soției lui Lot este copia celei a soției lui Orpheus, Eurydike, din mitologia greacă. În mitul elen, Orpheus a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persephone i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață, Orpheus s-a întors și a privit-o. Iar Eurydike, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de către doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orpheus, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.

– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, și Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soție numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei ai cărții biblice, Estera / Ester și Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.

– Povestea lui Iov (Iyov în ebraică), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500-1200 î.e.n. Regele Keret din Hubur sau Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iov, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.pentateuch

Deși se susține că Biblia a fost scrisă de diferiți patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse și redactate de preoții lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulți patriarhi nu cunoșteau scrierea, așa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei. Deși se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, singura formă de scriere pe care o cunoștea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezdra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a se potrivi scopului evreilor.

Contrar variantei oficiale, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaton, numit Moise de folclorul ebraic, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, henotismul – pasul firesc de la politeism la monoteism -, însă fără succes. Până la întoarcerea din Babilon, israeliții și iudeii au oscilat între diverse divinități, așa cum demonstrează cu succes chiar Vechiul Testament, din care reiese clar credința în mai multe zeități:

– „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu se declară singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată.

– „Atunci Domnul va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).

– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81:1).

– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 95:4).

– „Că tu eşti Domnul cel Preaînalt peste tot pământul; înălțatu-te-ai foarte, mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 96:10).

– „Păziți toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei să nu le pomeniți, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).

– „Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).

– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un vițel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.

– „Atunci au răspuns lui Ieremia toți bărbații care ştiau că femeile lor tămâiază pe alți dumnezei” (Ieremia 44:15).

– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.

– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul lui El cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.

– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu așa cum făcuse tatăl său și mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuți în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ținut și el și nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.

– Omri „a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat și întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).

– Ahab, fiul lui Omri, „a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ahab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel și și-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaneene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.

– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Așa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).

– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinții ațâță focul și femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeița cerului și să săvârșească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să mă rănească pe mine” (Ieremia 7:18); „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeița cerului și vom săvârși pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeița cerului și a-i săvârși jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile și pierim de sabie și de foame. Și femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeița cerului și-i săvârșeam jertfe cu turnare, oare fără știrea bărbaților noștri îi făceam noi turte cu chipul ei și-i săvârșeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).13020564973_e316049b74_b

– „A început Solomon să slujească Astartei, zeița Sidonienilor, și lui Moloh, idolul Amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5).

– Regele Ohozia „a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foișorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit și a trimis soli și le-a zis: «Duceți-vă și întrebați pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoși eu oare din boala aceasta?» și aceștia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanean care își avea reședința pe muntele Zephon.

– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele și Așera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).

– Regele Manase „a așezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Așere, cum făcuse și Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat la toată oștirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar și în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele meu!». Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).

– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toți Israeliții care se găseau acolo în cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, au tăiat Așerele și au stricat locurile înalte și jertfelnicele din Iuda și din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim și al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).

– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Așera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile țineau veșminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).

– Dintre toți zeii Canaanului, Baal Hadad era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei 08020460rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiștea lui Baal, au scos idolii din capiștea lui Baal și i-au ars. Și au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal și au dărâmat capiștea lui Baal și au făcut din ea loc de necurățenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).

Problema politeismului avea să se schimbe în Babilon. Ezdra și acoliții săi, impresionați de civilizația babiloniană, și-au dat seama că este nevoie pentru a atinge acel nivel de o religie foarte bine organizată, așa cum era cea a lui Marduk. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre zeul suprem al Babilonului, în care l-au recunoscut pe al lor Yahu sau Yahweh. Acest nume este compus din „yah”, numele dat de egipteni Lunii, și „weh”, care înseamnă în ebraică „a deveni”, așadar este posibil ca evreii să-și fi denumit astfel zeul după întoarcerea din Egipt. În mai toate religiile lumii, zeitatea numită de babilonieni Marduk a fost privită inițial ca o divinitate solară și mai târziu ca una lunară. Prin urmare, noul zeu al evreilor era „Cel care a devenit Luna”. Însă nu toți au privit cu ochi buni adoptarea acestei divinități, unii evrei rămânând fideli zeului lui Moise / Akhenaton, Soarele Aton. Ceea ce reiese chiar și din Biblie: mulți profeți ai Vechiului Testament, alături de Isus și Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supărați că evreii și-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit și esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populației din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deși restul israeliților îl adoptaseră pe cel lunar. Trecerea de la un zeu la altul reiese și din modificarea simbolului israeliților: de la steaua lui David, cu cinci colțuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu șase. Steaua cu cinci colțuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter, iar cea cu șase colțuri este a șasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Până și numele statului Israel, deși indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iștar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „Cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk și Enlil, pe care tânărul zeu l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH, cele patru litere ale numelui indicănd că zeul este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki și Enlil. De altfel, între mardukMarduk și Yahweh există o serie de asemănări evidente. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban; în Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul și Ierusalimul. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani; Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul; Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii și să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea și a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk; Biblia susține că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obișnuia să-și pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei și iertării”, i se potrivește perfect lui Yahweh, care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl și ierta după ce respecta ordinele. În Enuma Eliș, Marduk este considerat ucigașul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 și capitolul 27 al Cărții lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Yahweh al evreilor este Bel, Marduk sau Șamaș al babilonienilor, Amar Utu, Martu sau Utu al sumerienilor, Baal al canaaneenilor, Baldr al nordicilor, Apollon al grecilor și romanilor, Horus sau Khonsu al egiptenilor, Okuninushi al japonezilor și Illuyanka al hitiților. Mulți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare, așa cum este britanicul Walter Raymond Drake, care în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968 afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii și babilonienii, frați semiți, au avut aceleași legende, aceleași obiceiuri, aceeași zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moștenite de la o aceeași sursă comună”, acea sursă comună fiind Sumerul. Drake mai nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înțelept și bine intenționat – a primit instrucțiunile respective de la Șamaș aproape în aceeași perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidență remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Șamaș și Iehova să fi fost unul și același”. În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas și a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova și Marduk ar fi fost unul și același Dumnezeu”.Nabucodonosor_0

În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare. De exemplu, în Cartea lui Osea, Yahweh recunoaște că în trecut a fost numit și Baal: „Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» și nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” (2:18). În Cartea lui Naum se spune despre Yahweh că „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui” (1:3), o descriere ce duce cu gândul tot la Baal, care mai era numit și „călărețul norilor”. Ceea ce reiese și din Deuteronomul: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău și pe nori întru slava Sa” (33:26). Însă absorbirea de către Yahweh a numelor și faptelor altor divinități se observă cel mai concret în multiplele sale nume și titluri biblice:

– „El” a fost preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat numele și funcția, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament demonstrează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David și lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea aasherah patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 este scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).

– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). z-yorkÎn realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din două sute de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea grupă putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor Elohim reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.

– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, reprezintă varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind, de asemenea, echivalent cu „elohim”.

– Tzevaot sau Sabaoth este un nume preluat de la Sabazios al tracilor și al frigienilor, numit de romani Jupiter Sabazius, echivalat de greci cu al lor Dionysos. După cum relata scriitorul roman Valerius Maximus la începutul primului secol al erei noastre, primii evrei care s-au stabilit în Roma și astrologii caldeeni au fost izgoniți în 139 î.e.n. de către Cornelius Hispalus, pentru propagarea cultului „corupt” al lui Jupiter Sabazius. Și istoricul Plutarchus susținea că evreii îl venerau pe Dionysos, iar ziua lor de Sabbath era o sărbătoare a lui Sabazius.about-promotor-symbol

– Adonai, forma de plural a lui Adon („Domnul”), apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducători pământeni. Pentru fenicieni, Adon era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din numele zeului egiptean Aton, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aton al meu”.

În Babilonul antic, Marduk, devenit zeu suprem, a preluat titlurile și funcțiile celorlalte divinități, mai puțin pe cele ale tatălui său, Ea (numit Enki de sumerieni). Cei doi au fost considerați egali, Enki fiind așezat la loc de cinste de adepții lui Marduk. Drept pentru care, în scripturile evreilor, 40 (numărul lui Enki în religiile mesopotamiene) este cel mai folosit număr. De exemplu: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David și Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac și Esau și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcohuatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.

Istoria ne arată că, după plecarea evreilor din Babilon, a început decăderea orașului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.e.n., Alexandros cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n., Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații evrei, mutându-și reședința în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al șaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriții erau semiți, la fel ca evreii. Asirienii folosiți de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că zeul avea o afinitate pentru semiți, ceea ce ne ajută să nu ne mirăm că a ales poporul evreu, renunțând la cel babilonian. Însă nu a fost singura divinitate care a părăsit Babilonul pentru teritoriul evreilor. După Marduk, cea mai venerată zeitate în Babilon era sora lui, Iștar. Cei doi au dat numele personajelor principale ale Cărții Esterei (a cărei acțiune se petrece în Babilon) din Vechiul Testament, Ester și Mordechai. După întoarcerea din exil, dacă religia lui Marduk / Yahweh se adresa maselor, o mare parte a elitei evreilor a preferat-o pe Iștar. Chiar dacă evreii au oscilat de-a lungul timpului între mai multe zeități, se pare că adesea i-au preferat pe cei doi frați divini. Moise / Akhenaton a încercat să îi atragă către cultul solar al lui Aton (Enlil) însă fără succes, evreii preferându-l pe Yah, zeul Lunii. În Canaan, evreii i-au găsit petumblr_inline_nkt7tvw0up1r7rhsj Baal Zephon și pe Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar, pe care i-au preferat spre disperarea profeților biblici ai zeului lui Moise. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate: Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. Unificarea iudeilor și a israeliților sub un singur zeu s-a făcut după întoarcerea din exilul babilonian, când elita evreiască a preferat să păstreze exclusivitatea asupra cultului lui Iștar, lăsându-l pe Marduk maselor. Timp de câteva secole adoratorii zeiței au stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-au separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât fosta elită evreiască a adoratorilor lui Iștar de după întoarcerea din Babilon. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk.

De ce Iștar și Marduk au părăsit Babilonul, în favoarea Ierusalimului? Poate din pricina semnificației numerice a orașului. Orașul sfânt al celor trei religii avraamice are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Înlăturând zeroul, care nu are valoare, rămâne 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan, una dintre cele mai importante texte ale creștinismului, o religie bazată pe aceleași divinități.

 

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-evreilor/





Zeii Canaanului

6 05 2015

Căci Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum m-am jurat părinţilor lor, şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar pe mine mă vor lepăda şi vor călca legământul meu, pe care l-am dat lor.” – Yahweh (Deuteronomul 31:20)

Canaanul era o regiune din Orientul Apropiat, situată pe teritoriul Libanului, Israelului, Palestinei, vestului Iordaniei și sud-vestului Siriei de astăzi. Printre cele mai mari orașe-state ale Canaanului se numără Ierihon (unul dintre cele mai vechi din regiune), Ebla (parte a Imperiului Akkadian pe vremea lui Sargon cel Mare și a lui Naram-Sin), Meggido, Kadeș, Tyre, Ierusalim, Byblos (primul oraș din Fenicia, conform legendelor, construit de zeul Kronos) și Ugarit. Deși popoarele semite ale Canaanului aveau identități culturale proprii, indiferent dacă vorbim despre fenicieni, amoniți, amoriți, moabiți, aramei sau israeliți, cu toții fac parte din același grup etnic al canaaneenilor. În secolul al XXI-lea i.Hr.., din Canaan au plecat amoriții spre Mesopotamia, unde au distrus ultima dinastie regală sumeriană și au construit orașe-state precum Babilonul. Tot canaaneeni sunt și hycsoșii, care au invadat și condus Egiptul timp de aproximativ o sută de ani, o parte dintre ei întorcându-se în Canaan, iar alta stabilindu-se în sudul Europei ca greci sau eleni. Canaaneeni erau și fenicienii, care în 814 i.Hr. au fondat Cartagina în nordul Africii.

Despre religia canaaneenilor nu s-au știut prea multe, singurele detalii fiind cele din Vechiul Testament și din câteva cronici de la începutul erei noastre. Totul s-a schimbat în 1928, când o peșteră descoperită accidental de un țăran a dus la dezgroparea ruinelor Ugaritului. Săpăturile arheologice au durat din 1929 până în 1970, cu o pauză între 1940 și 1947, din cauza celui de-Al Doilea01a Război Mondial. Alte inscripții din Levant și tăblițele din orașul Ebla, descoperit în 1964, au completat informațiile oferite de textele din Ugarit, ajutându-i pe cercetători să-și facă o idee despre religia canaaneenilor. S-a observat că religia Canaanului a fost puternic influențată de populațiile vecine, demonstrând evidente influențe mesopotamiene și egiptene. De exemplu, în perioada hycsoșilor, Baal al canaanienilor a fost echivalat cu Seth al egiptenilor, fiind chiar reprezentat cu coroana Egiptului Inferior pe cap. Zeițele canaaneene Athtart și Anat erau potretizate cu peruci asemănătoare celei a egiptenei Hathor. Yah, zeul egiptean al Lunii, făcea parte din panteonul de la Ebla, iar zeița huriană Hebat era venerată în Ierusalim. La rândul lor, canaaneenii au influențat religiile altor popoare, cum ar fi egiptenii, care le-au adoptat în panteonul lor pe Qeteș, Athtart și Anat. Grecii, canaaneeni la origine, și-au păstrat și ei câteva elemente ale religiei lor primordiale. De exemplu, împărțirea planetei între Zeus, Poseidon și Hades este identică cu împărțirea între Baal, Yam și Mot, iar cele 12 munci ale lui Herakles sunt copiate din povestea lui Melkart din orașul fenician Tyr.

Canaaneenii își numeau zeii Elohim, după cum demonstrează și o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 i.Hr., unde zeul Dagon era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim. Numele se traduce prin „Copiii lui El”, Elohim fiind identic cu sumerianul Anunna („Copiii lui An”) sau cu akkadianul Anunnaki („Copiii lui An și Ki”). El era zeitatea supremă în Canaan, autoritatea divină și creatorul lumii. Epitetele sale îi indică aria competențelor: „ab șnm” („Tatăl anilor”), „mlk” („Regele”), „’b’adm” („Tatăl bărbaților”), „batnyu binwati” („Creatorul creaturilor”), „’El gibbor” („Războinicul El”), „qaniyunu ’olam” („Eternul creator”) și „’abu bani ’ili” („Tatăl zeilor”). Avea mulți copii, cei mai importanți fiind Baal Hadad, Yam și Mot. Iconografia îl înfățișează cu o barbă lungă și așezat, spre deosebire de Baal care apare în mers, aruncând un fulger. Taurul era simbolul său, din acest motiv fiind reprezentat cu o pereche de coarne pe cap șinumit „Toru ’El” („Taurul El” sau „Zeul taur”). Într-un mit este numit Elqunirșa („El, creatorul pământului”), iar în câteva texte El-wa-Elyon. Zeul suprem El este identic cu An al sumerienilor sau Anu al akkadienilor, la fel ca Ra al egiptenilor, Ouranos al grecilor sau Brahma al hindușilor. Cum cultul lui Ouranos nu era foarte răspândit în Grecia, al lui Anu în lumea akkadiană sau al lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate, în Ugarit nu s-a descoperit nici măcar un singur templu închinat lui El. Remarcăm că și canaaneenii au preferat pentru zeul suprem un nume format din două litere, la fel ca sumerienii și egiptenii. Pe lângă acest El, conducător al panteonului, a mai existat încă unul, echivalat cu Enlil. Chiar dacă „el” înseamnă în limbile vest-semitice „zeu”, provenind din akkadianul „il / ilu”, este în același timp și prescurtarea lui Ellil, numele dat uneori de akkadieni zeului sumerian Enlil. După cum notau autori antici, precum Philo din Byblos și fenicianul Sanchuniathon, El sau Elus nu era zeul suprem, ci fiul lui Epigeius (Cerul) și Ge (Pământul). Acest al doilea El, fratele zeului apelor și fertilității, Dagon, se afla în conflict cu nepotul său, Baal, la fel ca Enlil / Seth cu nepotul său, Marduk / Horus. Atribuirea aceluiași nume mai multor zeități (de obicei două) era o practică obișnuită în lumea antică.

Într-un text ritual cu pasaje mitologice, numit de obicei Nașterea zeilor binevoitori, El lasă însărcinate două zeițe, care îi nasc pe Șahr sau Șahar și Șalim, numiți în ugaritică „șhr w slm” (probabil „Zori” și „Amurg”), ce aveau ca epitet „ilm n’mm wjsmm” („Zei binevoitori și plini de îndurare”). Aceștia au o poftă de mâncare uriașă, devorând totul în calea lor cu gurile deschise de la Cer la pământ. Zeul El îi trimite în deșert, unde cei doi caută mâncare timp de mulți ani. Nu se știu prea multe despre acești doi zei, care apar doar în acest mit, în unele texte votive și în câteva nume de persoane. Însă identificarea lui El cu An și cu Ra face lumină și în acest caz. Pentru egiptenii antici, Soarele avea trei nume: Atum la răsărit, Ra la amiază și Khepri la asfințit. Cum aceste trei ipostaze ale Soarelui nu reprezintă o zeitate cu trei nume, ci trei divinități-soare (conducători) după modelul mesopotamian, unde în Consiliul Zeilor Anu îl avea la dreapta pe Enlil și la stânga pe Enki, același lucru se întâlnește și în Canaan. Șahr („Zori”) reprezintă Soarele la răsărit (Atum) sau pe Enlil din dreapta, iar Șalim („Amurg”) Soarele la apus (Khepri) sau pe Enki din stânga tatălui ceresc. Orașul Ierusalim din Israel, numit Urușalim în Scrisorile din Amarna ale lui Abdi-Heba și Yerușalem sau Yerușalayim în Cartea lui Iosua din Vechiul Testament, i-a fost închinat zeului Șalem, Yerușalem traducându-se prin „Așezarea lui Șalem”.

Dagon (Dgn în ugaritică și Dagan, Dagana sau Daguna în akkadiană) era venerat în special în regiunea Eufratului de Mijloc. Era zeul fertilității, al grânelor și al pescuitului, fiind reprezentat cu trup de peşte, două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă (identic cu Uan / Oannes în Babilon și cu Ea / Enki în reliefurile asiro-babiloniene) sau cu partea superioară de om și cea inferioară de pește. Într-un poem asirian, Dagon judecă morții alături de Nergal, iar un text babilonian îl numește paznicul închisorii subterane în care se aflau cei șapte copii ai zeului Emmeșarra. Dagon conducea panteonul din Ebla și juca un rol deosebit în Tuttul și Mari. În timpul perioadei Ur III era integrat în cultul oficial sumerian, având un important sanctuar în Puzriș-Dagon, centrul pentru dragon-the-fish-godvite din Nippur. În perioada babiloniană veche avea un templu și în Isin. În a doua jumătate a celui de-al doilea mileniu i.Hr.., cultul său s-a răspândit în vestul Siriei și în Palestina. În Epoca de Fier se bucura de popularitate în rândul filistenilor, fiind prezent de pildă în nume de cetăți, precum Beth-Dagon. De asemenea, era venerat în Ebla, în Ugarit și în rândul amoriților. Deși avea temple în Ugarit și multe persoane îi purtau numele, nu se găsește în textele mitologice ale acestei cetăți, cu excepția numirii lui Baal „fiul lui Dagon”. Ca „bel pagre” („Stăpânul trupurilor neînsuflețite”), în Mari și Ugarit primea sacrificii pentru cei morți. În Ebla, unde era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim, era numit „Be-Dingir-Dingir” („Stăpânul zeilor”) și „Bekalam” („Stăpânul ținutului”). Consoarta sa era Belatu („Doamna”), amândoi fiind venerați într-un complex templier impresionant, numit E-Mul („Casa Stelei”). Un sfert din oraș și una dintre porțile principale purtau numele lui Dagon. În unele surse, soția sa este Șala, iar în altele Ișara. Dagon era numit „stăpân” în multe orașe, cum ar fi Tuttul, Irim, Ma-Ne, Zarad, Uguaș, Siwad și Sipișu. Printre epitetele lui se mai găsesc „Ti-lu ma-tim” („Roua Pământului”) și „Be-ka-na-na” („Stăpânul Canaanului”). În prologul celebrului său cod de legi, regele amorit Hammurabi, fondatorul Imperiului Babilonian, se intitula „cuceritorul așezărilor de-a lungul Eufratului, cu ajutorul lui Dagan, creatorul său”. O inscripție despre expediția împăratului akkadian Naram-Sin în Munții Libanului spune: „Naram-Sin a distrus Arman și Ibla cu arma zeului Dagan, care a ajutat la creșterea regatului său”. O stelă a împăratului asirian Așunasirpal II îl numește pe acesta favorit al lui Anu și Dagan. Numele zeului poate fi întâlnit și în nume regale mesopotamiene: Iddin-Dagan și Ișme-Dagan din Isin sau regii asirieni Ișme-Dagan I și Ișme-Dagan II. De asemenea, tribul dogonilor din Mali, ai căror zei erau amfibieni, i-a preluat numele. Acest zeu al apelor și al fertilității, cu aspect identic cu al lui Enki, venerat în Mesopotamia, Canaan și Africa, considerat conducător al zeilor, frate al lui El, al cărui fiu s-a luptat cu acesta, este fără îndoială zeul înțelepciunii, fiul cel mare al zeului suprem Anu.

Baal sau B’l este titlul câtorva zei semitici, însemnând „domn, stăpân”, ce provine din akkadianul „bel”. Pot fi deosebiți între ei prin epitetele care le-au fost atribuite, ce se referă la reședințele lor, anumite orașe sau munți. Baal-Zephon locuia pe muntele Jebel el-Aqra din Siria. Avea temple în Ugarit și era venerat în Egipt în timpul Dinastiei a XIX-a. Baal-Carmelos era zeul muntelui Carmelos din Palestina și este menționat în Vechiul Testament. Când fenicienii au colonizat nordul Africii, au adus cu ei cultul lui Baal-Hammon, nimeni altul decât Amon al egiptenilor. Cel mai cunoscut dintre ei este ugariticul Baal-Hadad, zeul vremii, una dintre cele mai importante zeități pentru regiunile vestice ale Orientului Apropiat. Ca „Rkb’rpt” („Călărețul norilor”), era prezent în furtunile care anunță toamna cu tunete și fulgere, norii groși ad08-02-04/60ucători de ploaie și briza de coastă. La fel ca Baal-Zephon, sălașul său se afla pe vârfurile pierdute în nori ale muntelui Jebel el-Aqra. Un alt epitet al său era „zbl” („prinț”), originea numelui Baal-Zebub din Vechiul Testament. Tatăl său este Dagon în unele texte și El în altele. La fel ca fenomenele naturale pe care le reprezintă, Baal-Hadad este o forță elementară dar imprevizibilă și instabilă. Numele său provine din cel al lui Adad, zeul furtunii la akkadieni, numit Ișkur de sumerieni, nimeni altul decât Enlil. Și în Canaan, și în Mesopotamia, era reprezentat cu o coroană cu coarne de taur, ținând în mâini fulgerul și trăsnetul. Baal-Hadad s-a luptat cu dragonul marin Lotan, ca egipteanul Seth cu Apophis, ca indianul Indra cu Vritra, ca hititul Teșub cu Illuyanka sau ca Zeus al grecilor cu Typhon. De fapt chiar a fost echivalat de antici cu Teșub al hitiților, cu Seth al egiptenilor, cu Zeus al grecilor și cu Jupiter al romanilor, toate aceste nume reprezentându-l pe Enlil, zeul furtunii, fiul lui Anu și regele Pământului.

Sub numele Baal-Hadad par a se ascunde două personaje. Unul era fiul lui El, celălalt al lui Dagon. Unul era regele Pământului, celălalt avea titlul de prinț. Unul s-a aflat în conflict cu fiii zeului suprem El, celălalt chiar cu El. Canaaneenii îi atribuiseră zeului de pe muntele Jebel el-Aqra două nume: Baal-Hadad și Baal-Zephon. Cum mai multe zeități purtau titlul Baal („domn, stăpân”), avem și în acest caz două personaje. Primul Baal-Hadad este Enlil, iar al doilea nu poate fi decât nepotul său, Marduk. Când sub numele El se ascundea zeul suprem, Anu, Baal era fiul său, Enlil, ce se lupta cu frații săi pentru tron. Când El era Enlil, fratele lui Dagon / Enki, inamicul său, Baal, era Marduk.

Attrt sau Athtart în ugaritică, Aștart pentru fenicieni, Aștoret în Vechiul Testament, Astarte pentru greci ori Uni-Astre pentru etrușci, numită și Așerah sau „Stăpâna Așerah a Mării”, era binecunoscută în întregul Orient Apropiat și în Egipt începând cu cel de-al doilea mileniu i.Hr. În textele babiloniene este numită Așratu și considerată „Stăpâna belșugului și fertilității” și „nora lui Anu”. Era zeița fertilității, a sexualității și a războiului, simbolurile sale fiind leul, calul, sfinxul, porumbelul și planeta Venus. În Ugarit, numele ei apare în liste de ofrande, texte despre sacrificii, ritualuri și liste de zei, dar nu și în nume de persoane. În miturile ugaritice pare să-și fi pierdut din importanță în favoarea lui Anat, iubita lui Baal. Athtart este consoarta lui El, căruia i-a născut 70 de fii, dar trăiește separat de soțul ei, „lângă mare”. Ea este „mama tuturor zeilor”, inclusiv a lui Baal, deși pare să prefere alți câțiva dintre copiii săi, ca în mitul Baal și Mot, unde se bucură de moartea zeului furtunii.ishtar Un alt epitet al ei este „doică a zeilor”, care îi subliniază funcția de zeiță-mamă. Mai era numită Elat sau Ilt („Zeița”), forma feminină a lui El. În panteonul fenician, conform descrierii lui  Sanchuniathon, Aștart era sora lui El și fiica Cerului şi a Pământului. După ce a fost detronat şi izgonit de către fiul său, zeul Cerului a încercat să-l păcălească trimiţându-i-o pe „fiica sa cea virgină”,Aștart. Ea îi naşte lui El şapte fiice (numite de greci titanide sau artemide) şi doi fii, Pothos şi Eros. Mai târziu, cu acordul lui El, Aștartşi Hadad conduc Pământul împreună. Pentru a-şi arăta suveranitatea, zeița purta pe cap capul unui taur. În Fenicia mai era numită și Ba’alat Gebal („Doamna Byblosului”). Cultul ei a intrat în Egipt în timpul Dinastiei a XVIII-a (între secolele XVI și XIII i.Hr..), de multe ori făcând pereche cu Anat. Cele două zeiţe apar ca fiicele lui Ra şi îi sunt date ca soţii lui Seth. Grecii au identificat-o cu Hathor, cu Sekhmet și cu Isis. În Israel și Iuda a fost venerată ca soție a lui Yahweh, Vechiul Testament susținând că statuia ei a stat multă vreme la loc de cinste în Marele Templu al lui Yahweh din Ierusalim. În folclorul iudaic medieval a fost transformată într-un demon al dorinței, Astaroth. Indiferent dacă este numită Athtart, Aștart, Aștoret, Așerah, Astarte, Uni-Astre, Așratu sau Astaroth, cert este că numele ei derivă din cel al akkadienei Iștar. Într-un ritual de invocare a zeității principale a wiccanismului, Astarte este a doua în lista epitetelor zeiței: „Isis, Astarte, Diana, Hekate, Demeter, Kali, Inanna”. Toate aceste nume, precum și rolurile ei în mituri, o identifică cu Ninhursag a sumerienilor.

O altă manifestare a ei era zeiţa Qeteș, adoptată și de mitologia egipteană, numită și Quadșu,Qudșu, Qodeș, Qadeș, Qadașu, Qadeșa, Qedeșet, Kedeș şi Kodeș, care provin din BSBA270303220rădăcina semitică „qdș”, ce înseamnă „sfânta”. Pe Stela lui Kaha din Dinastia a XIX-a, Qeteș apare goală, călărind un leu, flancată de doi zei, întinzând lotuşi către egipteanul Min (zeul fertilităţii) şi şerpi către canaaneeanul Reșep (zeul războiului). Cei doi zei semnifică cele două aspecte ale zeiţei dar şi pe soţul şi fiul ei. Qeteș este numită „Amanta zeilor” (la fel ca Inana şi Iștar), „Stăpâna stelelor din Cer”, „Mare magiciană, amanta stelelor” („Mare magiciană” era titlul lui Isis), „Iubita lui Ptah” (titlul luiSekhmet), „Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathorşi Sekhmet), ceea ce ne dezvăluie adevărata identitate a zeiței.

Anat, al cărei nume apare ca ’nt în textele ugaritice, era o zeiță populară în regiunile vestice ale Orientului Apropiat și în Egipt, de la jumătatea celui de-al doilea mileniu î.e.n. până în epoca elenistă. Zeița este cel mai bine cunoscută din textele cuneiforme găsite în Ugarit și din reprezentările de pe monumentele egiptene. Epitetele ei „blt ’nt” („Fecioara Anat”) și „’nt hbly” („Anat distrugătoarea”) indică asemănări cu zeița babiloniană Iștar. Ca și aceasta, ea este frumoasă, o amantă pasională dar și o războinică feroce și însetată de sânge, „îmbrăcată precum un bărbat și prinsă cu cingătoarea precum o femeie”. În acest rol marțial ea îl apăra pe faraon de dușmanii săi. În Miturile lui Baal din Ugarit ea este fiica marelui zeu El iar relația cu tatăl său se aseamănă cu purtarea lipsită de respect a lui Iștar față de Anu în Epopeea lui Ghilgameș. După cum arată epitetul său de „fecioară”, ea rămâne fără soț, deși textele fac aluzie la relații intime cu Baal. Relația lor sexuală constituie subiectul unui număr de texte ugaritice, cunoscute în mod obișnuit sub numele de Iubirile lui Baal și Anat. Deși atracția erotică dintre cele două zeități este descrisă în detaliu, actul sexual propriu-zis are loc doar indirect. Anat trebuie să se transforme într-o junică, pe care „Taurul” Baal o încalecă pătimaș. Deși nu este asociată în mod explicit cu procrearea și cu maternitatea, pe monumentele egiptene ea apare alături de zeul fertilității, Min. În Concursul dintre Horus și Seth, ea și Astarte sunt fiicele lui Ra care i-au fost date lui Seth ca soții, înlocuindu-le pe Isis și Nepthys din mitul original. Într-o inscripție din Memphis, din secolele XV-XII i.Hr.., Anat este numită „Bin-Ptah”, adică „Fiica lui Ptah”. În Elephantina din Egipt, un papirus din secolul al V-lea menționează o zeiță numită Anat-Yahu, venerată în templul construit la granița cu Nubia de iudeii refugiați din cauza cuceritorilor babilonieni, venerată ca iubita zeului Yahu. În Vechiul Testament nu este menționată ca zeiță, însă numele ei apare în cele ale unor orașe precum Beth Anath și Anathoth. Soția egipteancă a patriarhului Iosif este numită Asenath, adică „Sfântă pentru Anat”. În Cartea Judecătorilor apare eroul Șamgar, fiul lui Anat. Această „fiică a lui Ptah”, iubită a unuia dintre cei doi Baal, mai exact a celui numit de iudei Yahu, care făcea pereche cu Astarte / Ninhursag, nu poate fi decât fiica ei și a lui Enki, Ninsar / Iștar.

Kothar-wa-Khasis era meșteșugarul zeilor, echivalat de egipteni cu Ptah al lor. Este aproape identic nu doar cu Ptah, ci și cu Hephaistos al grecilor și cu Gibil al sumerienilor. Numele său în ugarită, Ktr.w.hss, ar putea fi tradus ca „Priceput-și-Înțelept”. Apare în miturile ugaritice ca fierar, argintar, arhitect și făuritor de arme. În Miturile lui Baal el face palatul lui Baal, darurile pentru Așera și armele pe care Baal le folosește pentru a-l înfrânge pe Yam. Se credea că locuia într-un loc îndepărtat, numit fie Kptr, fie Hkpt. Ultimul se poate citi ca Hikaptah („Casa ka-ului lui Ptah”), numele dat de egipteni orașului Memphis. Cum Ptah, Hephaistos și Gibil reprezintă unul dintre aspectele lui Enki, identitatea lui Kothar este clară.

În Miturile lui Baal, Yam („Marea”), zeul apelor, este unul dintre dușmanii lui Baal Hadad, pe care îl provoacă la luptă, fiind în 8c98fa38834640c8132512914aa826cffinal înfrânt cu ajutorul armelor magice făcute de Kothar-wa-Khasis. Numit și Judecătorul Nahar, are ca epitete „zbl jm” („Stăpânul mării”) și „tpț nhr” („Prinț fluviu”). Fiind foarte important pentru popoarele de navigatori, primea în mod regulat ofrande. Palatul său se afla în abisul asociat cu adâncimea apelor, la fel ca Abzu, casa lui Enki pentru sumerieni. Era numit „Șarpele”, fiind asociat și cu dragonul cu șapte capete Lotan. Într-un mit, Yam a fost alungat de zei de pe muntele divin Sappan (numit astăzi Jebel Aqra). În Miturile lui Baal este numit Yw sau Yaw. Ca zeitate-șarpe, prezintă asemănări cu Apophis al egiptenilor, care de asemenea s-a luptat cu zeul furtunii, Seth. Ca zeu al mărilor, este identic cu Poseidon al grecilor, fiind în același timp similar cu Enki al sumerienilor și cu Dagon din Canaan. Până și lupta sa cu Baal Hadad / Enlil este aceeași întâlnită în toate religiile lumii.

În Canaan, Mot era zeul morții. Etimologia numelui său derivă din semiticul „mwt” („a muri”) și akkadianul „mutum” („moarte”). În textele mitologice din Ugarit el este marele adversar al lui Baal Hadad. Domeniul său în mituri este „cea mai adâncă parte a pământului”, o țară de „putreziciune, murdărie, salivă și mucozități”. Se spunea că poate apărea uneori cu formă de șarpe. Triada grecilor, formată din Zeus, Poseidon și Hades, este copiată din cea a Canaanului, compusă din Baal Hadad, Yam și Mot. Zeul lumii subterane, ce avea uneori aspect de șarpe, dușman al lui Baal Hadad / Enlil, similar cu Hades, este același Enki.

Reșep este unul dintre vechii zei, aparținând panteonului din Ebla. În Ugarit, deși se găsește prea puțin în mituri, era sufici8dea9d42-b460-4e6d-b6b5-fa0a74241abdent de popular pentru a i se aduce în mod regulat ofrande. Apărea foarte des și în nume de persoane. Se presupune că numele său este legat de „rșp” („foc”). Egiptenii l-au adoptat și ei; ca zeu al molimelor era invocat pentru a lupta împotriva forțelor răului. Fenicienii au lăsat în Cipru, Anatolia și Siria un număr de sculpturi reprezentându-l pe zeu. A fost identificat încă din antichitate cu zeul htonic babilonian Nergal, aspectul distrugător al lui Marduk.

Hauran, Hawran sau Horon este un zeu htonic ce apare în numele de persoane de la începutul mileniului al doilea până în circa 600 i.Hr.., în special în Siria, Palestina și Mari. A fost venerat și în Egipt în timpul dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a. Horon este unul dintre zeii înspăimântători, populari datorită răului pe care îl puteau aduce dușmanilor cuiva. Era menționat în texte magice și în blesteme. De asemenea, și el se aseamănă foarte mult cu mesopotamianul Nergal. Numele său pare a proveni din cel al egipteanului Horus, fiind format din prima parte a numelui acestuia, „hor”, și sumerianul „an” (sau „on” pentru canaaneeni), adică „Cer”. Iar Horus și Nergal sunt același Marduk.

Șapaș era zeița ugaritică a Soarelui. Este menționată în liste votive și în câteva texte mitologice din Ugarit. Epitetul ei era „nrt woman-sun-goddessilm” („Făclia zeilor”). Numele ei este legat de „șmș” („Soare”), fiind în realitate aspectul feminin al akkadianului Șamaș. Ca și la arabii presargonizi și la huriți, în Ugarit zeitatea solară era feminină. Nu există dovezi că în Ugarit s-a dezvoltat o teologie solară puternică, în care să fi fost inclus elementul de justiție divină ca în Mesopotamia și Egipt, prin urmare este de înțeles rolul minor precum și aspectul feminin acordat lui Șamaș.

Aștar sau Attar, scris în ugaritică ’ttr, era personificarea aspectului masculin al planetei Venus ca luceafăr de dimineață. Era venerat și în sudul Arabiei, unde reprezenta o combinație între luceafărul de dimineață și cel de seară. În Siria el era fiul lui Astarte. Nu există dovezi ale unui cult al lui Aștar în Ugarit, dar un text grecesc din secolul al V-lea îi menționează numele în legătură cu sacrificiile de copii din triburile de beduini din Sinai. Este evident că numele său provine din cel al akkadienei Iștar, prin urmare Aștar / Attar nu este decât zeificarea laturii ei masculine, ceea ce explică și absența cultului lui în Ugarit.

Yarikh, Jerah, Jarah sau Jorah era zeul Lunii în religia Canaanului. Printre epitetele lui se numărau „Iluminătorul cerurilor”, „Iluminătorul miriadelor de stele” și „Stăpânul secerii”. Orașul Ierihon îi poartă numele. A fost identificat cu Nanna al sumerienilor și Sin al akkadienilor, adică cu Enki. Soția lui Yarikh era Nikkal, varianta canaaneeană a sumerienei Ningal, consoarta lui Nanna.

În mileniul al doilea i.Hr.., Kamoș sau Kamiș era venerat în mare măsură în Siria, în special în Ebla și în Karkemiș. În primul mileniu i.Hr.. era zeul național al moabiților. În Vechiul Testament, unde este numit Chemoș, se spune că Solomon i-a adus cultul în Ierusalim, iar Iosia l-a eradicat. Tradiția greacă l-a identificat cu Ares, adică cu Ninurta al mesopotamienilor, zeul războiului și fiul cel mare al lui Enlil.

În Ebla, o zeitate importantă era Malik, căruia multe persoane îi purtau numele. Cu toate acestea, apare rareori în textele de cult oficiale ori în listele de ofrande. Numele lui derivă de la cuvântul „mlk” („rege”). Se bănuiește că Malik nu era o zeitate propriu-zisă, ci un sinonim sau un epitet pentru o altă zeitate. Prin urmare, ar putea fi același cu Moloch, Molech, Molekh, Moloch_Sargent_BPL250x300Molok, Molek,Melek, Molock, Moloc, Melech, Milcom sau Molcom, care în primul mileniu i.Hr.. era zeitatea națională a amoniților. Numele său provine din același „mlk”, adică „rege”. Este menționat în Vechiul Testament, unde este numit „urâciunea amoniților”, căci Solomon    i-a instituit cultul în Iudeea. Tot acolo se spune că i se sacrificau copii prin foc în Gehenna sau Gehinnom, o vale din apropierea Ierusalimului. Afirmația biblică a fost comparată cu cele din surse greci și latine, care vorbeau despre sacrificii ale copiilor în Cartagina, colonie feniciană (adică tot canaaneeană). Cleitarchus, Diodorus Siculus și Plutarh au menționat arderea copiilor ca ofrandă pentru Baal Hammon, zeul suprem cartaginez, pe care l-au echivalat cu Kronos / Saturn. Cu toate astea, se bănuiește că acele relatări au fost exagerate. După ce romanii au distrus Cartagina, au dus o propagandă intensă de transformare a foștilor lor inamici în ființe crude și prea puțin civilizate, fiind posibil ca sacrificiile copiilor să facă parte din acea propagandă. Nici în Canaan arheologii nu au găsit urme ale vreunei zeități numite Moloch, ceea ce ar putea însemna că redactorii biblici au folosit aceeași propagandă ca și romanii împotriva dușmanilor lor. Totuși, în cartea Molech: A God of Human Sacrifice in the Old Testament (1989), profesorul John Day susține că în două texte antice zeul Malik a fost echivalat cu Nergal al babilonienilor. Există o ușoară asemănare între numele Malik și Marduk (primele două litere și ultima), ceea ce ar sugera că sunt șanse ca profesorul Day să aibă dreptate.

În perioada feniciană, Melqart sau Melek-qart („Rege al orașului”) era principala zeitate a cetății Tyr și, mai târziu, a coloniei sale, Cartagina, care a și primit numele zeului. În akkadiană era numit Milqartu. Purta titlul „Ba’l Șur”, adică „Stăpân al Tyrului”. A fost venerat în întreaga lume feniciană și punică din Siria până în Spania. Grecii și romanii l-au identificat cu semizeul Herakles / Hercules, fiul lui Zeus și cel mai mare erou al antichității, ceea ce ne duce cu gândul tot la mesopotamianul Ninurta.

Elohim ai canaaneenilor nu sunt cu nimic diferiți de zeitățile celorlalte popoare. Deși departe de a fi completă, mitologia Canaanului ne poate ajuta să înțelegem mitologia biblică, implicit pe cea iudaică, creștină și musulmană, părți esențiale ale istoriei zeilor.

http://secretelezeilor.ro/8-zeii-canaaneenilor/





Semnificatia cifrei 7

18 10 2012

Exista o multime de 7 care ne inconjoara…

• exista 7 minuni ale lumii antice sunt: Marea Piramida de la Giza, Gradinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeitei Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos si Farul din Alexandria

 

• 7 minuni ale Evului Mediu: Colosseum-ul din Roma, Catacombele din Alexandria, Marele Zid Chinezesc, Stonehenge, Turnul din Pisa, Turnul de Portelan din Nanjing, Moscheea de la Hagia

 

• 7 minuni naturale ale lumii si anume: muntele Everest, cascada Victoria, Marele Canion, Marele Recif de Corali, Aurora Boreala, vulcanul Paricutin, portul Rio de Janeiro

 

• exista 7 continente (Europa, America de Nord, America de Sud, Africa, Asia, Antarctica, Australia sau Oceania) si 7 mari

 

• curcubeul are 7 culori

 

• cerul este impartit in 7: atmosfera, exosfera, lonosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera si troposfera

 

• cele 7 pacate capitale sunt lacomia, desfraul, avaritia, invidia, mania, lenea, trufia

 

• cele sapte virtuti ale omului sunt smerenia, darnicia, bunatatea, rabdarea, modestia, abstinenta si sarguinta

 

• in Biblie se descriu cele 7 zile in care Dumnezeu a creat lumea

 

• grupul de 7 stele denumit “Pleiade” este singura constelatie cunoscuta in fiecare cultura de pe Pamant, actuala sau disparuta, datand de cel putin 40.000 de ani; in mitologia greaca, Pleiadele erau sase surori impreuna cu mama lor care au fost fugarite prin paduri de Orion Vanatorul pana ce Zeus s-a indurat de ele si le-a transformat in stele; aborigenii numesc aceasta constelatie “Wurunna” si o asociaza cu zeul vanatorii, iar amerindienii o cunosc sub numele de “Constelatia celor Sapte Fecioare” urmarite de un urs; Pleiadele se regasesc si in legendele aztecilor, ale incasilor, polinezienilor, chinezilor, hindusilor, africanilor, precum si la egipteni

 

• cobra de la Angkor Wat din Cambogia are 7 capete, copacul cosmic al samanilor are 7 ramuri si tot 7 sunt sferele sau treptele ceresti

 

• exista 7 zile ale saptamanii denumite dupa cei 7 zei romani care la randul lor au fost numiti dupa cele 7 planete ce se puteau observa cu ochiul liber

 

• 7 este considerat un numar norocos in mai multe culturi; de exemplu, in Japonia, mitologia vorbeste despre Cei Sapte Zei ai Norocului (Shichifukujin)

 

• in cultura chinezilor, numarul 7 este proeminent; de exemplu, a saptea zi dupa prima luna plina din an este Ziua Omului; aceasta zi este considerata ziua universala a tuturor fiintelor umane de pe planeta; de aceea fiecare chinez isi sarbatoreste ziua de nastere la data respectiva (nu inseamna totusi ca nu o sarbatoreste si in ziua calendaristica in care a aparut pe Pamant)

• traditia spune ca cine sparge o oglinda va avea 7 ani de ghinion

• se spune ca daca visezi cifra 7 iti vei intalni sufletul pereche

• cultura hindusa vedica sustine ca omul are 7 puncte energetice, chakrele

• vaca, un animal sacru in India, are 21 de nume – de trei ori cifra sapte

• Bushido sau “calea razboinicului” din cultura japoneza este un cod ce ajuta samuraii sa insuseasca 7 virtuti

• in legendele budiste se spune ca dupa ce s-a nascut, Buddha s-a ridicat in picioare si a facut 7 pasi

• consiliul suprem al babilonienilor se compunea din 7 zei, fiecare legat de un astru

• in folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice; in folclorul romanesc, acesta este vampir

• in folclorul iranian, pisica are 7 si nu 9 vieti si isi poarta pisoii de sapte ori in sapte locuri diferite

• potrivit mai multor credinte, exista sapte trepte ale Raiului ce corespund celor sapte corpuri ceresti (Pamant, Soare si celelalte 5 planete ce se pot vedea cu ochiul liber); in iudaism, al saptelea Rai este denumit Araboth si este casa Tronului Gloriei care este pazit de cei sapte arhangheli

• la nuntile evreiesti, exista sapte zile de binecuvantari (Sheva Brachot)

 

• dintre multele denumiri pe care vechii evrei le aveau pentru Dumnezeu, cele sapte nume ale acestei Divinitati pe care scribii trebuiau sa se ingrijeasca sa le scrie corect erau: El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova), Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai si Zebaot

 

• templul lui Solomon avea 7 trepte

 

• Roma a fost construita pe sapte coline: Palatina, Capitolina, Quirinal, Viminal, Esquilina, Caelan, Aventina; Roma a fost de asemenea condusa, la inceput, de o linie de sapte imparati

 

• exista 7 perioade ale elementelor in tabelul chimic al lui Mendeleev

 

• 7 note muzicale

 

• 7 compusi principali ai celulei vii: apa, substante proteice, lipide, polizaharide, acizi nucleici ADN si ARN, molecule organice, saruri minerale

 

• 7 este neutru pe scara PH-ului; apa pura are PH-ul 7

 

• exista 7 stadii ale dezvoltarii umane: embrionul, fatul, sugarul, copilul, adolescentul, adultul, batranul

 

• marimea capului intra de 7 ori in inaltimea corpului

 

• dimensiunea ochiului este a 7-a parte din latimea totala a capului

 

• sunt 7 articulatii ale membrelor superioare

 

• potrivit studiilor stiintifice, 7 este numarul de ore pe care trebuie sa il doarma un om pe noapte

 

• in traditia hipocratica, numarul 7 guverneaza bolile corpului uman

 

• invataturile antice ne spun ca sufletul omului sau eu-l interior are 7 proprietati care sunt influentate de cele 7 planete; focul anima, pamantul ne ajuta sa simtim, apa ne da grai, aerul ne ajuta sa gustam, ceata sa vedem, florile ne dau auzul, iar vantul din sud mirosul; astfel, cele “sapte simturi antice” sunt mirosul, auzul, vederea, gustul, vorbirea, simtul tactil si miscarea

Magicul cifrei 7 poate fi dovedit si stiintific. Din punct de vedere matematic, sapte nu poate fi dedus nici ca produs, nici ca factor al cifrelor de la unu la zece. Deci sapte nu se obtine nici din impartirea, nici din inmultirea primelor zece numere. Este, dupa cum spuneau antecesorii nostri, „dumnezeiesc” – nu creeaza, nici nu poate fi creat. Din punct de vedere psihologic, cifra 7 are o pozitie mediana intre prea mult si prea putin. Se spune ca cele mai importante constructii ale omenirii care s-au bazat pe cifrele unu, doi sau trei au dispus de o paleta foarte redusa de posibilitati. Minunile lumii, daca ar fi depasit cifra zece, s-ar fi demonetizat

Care este explicatia ca aceasta cifra intervine atat de des in traditiile mitologice,istorice,legendare ,folclorice ale popoarelor?Sau -in literatura?”Cei 7 contra Thebei”(Eschil),”Cele 7 ziel ale Creatiunii”(T .Tasso),”Cei 7 infanti de Lara”(Spania medievala),”Cele 7 mari”(R.Kipling),”Cei 7 stalpi ai intelepciunii”(T.E.Lawrence)-si seria nu se termina aici.Explicatii exista ,dar sunt controversate sau confuze si contradictorii.

Exista ,insa,ceva ce nu poate fi controversat:cele 7 zile ale saptamanii.De fapt ,a spune „saptamana de 7 zile”e un pleonasm,pentru ca septimana,cuvant din latina populara,inseamna „grupare de 7”.Diviziunea timpului intr-o grupare de 7 zile nu este universala;unele popoare ,mai neevoluate sub raportul civilizatiei,mentin si azi perioade calendaristice compuse dintr-un numar diferit de zile -de 3,de 5,de 9 sau de 10 zile.Grecii antici ,de pilda,aveau saptamana de 10 zile.La mayasii din America Precolumbiana saptamana era de 20 de zile.Iar romanii ,abia tarziu,in timpul lui Octavian Augustus au adoptat saptamana de 7 zile.

Sumero-babilonienii , egipteniisi vechii evrei adoptasera deja acest sistem de masurare a timpului in urma cu patru milenii.Cei din urma ,rezervand ultima zi din saptamana practicilor de cult,strict obligatorii,zi in care orice activitate manuala era interzisa,au introdus in civilizatia moderna ziua de odihna saptamanala ,repaosul duminical-care la ei era sambata.Aceasta zi a fost transferata duminica ,in anul 321d.Chr ,de catre imparatul Constantin cel Mare,printr-un decret care interzicea orice activitate in acea zi.Grecii si romanii nu au cunoscut repaosul duminical (decat in Bizant ,incepand cu sec IV d.Chr).Aveau si romanii sarbatori si zile asa zis „nefaste” in care nu se lucra ,dar acestea nu se succedau cu o anumita regularitate.Ei si-au dedicat fiecare zi cate unui zeu:prima ,zeului Soarelui,divinitatii supreme,stapanului,Domnului-dies dominica;a doua-Lunei;apoi zeului Marte,lui Mercur,lui Jupiter,apoi Venerei si ultima lui Saturn.Numele acestora s-a transmis si popoarelor romanice(afara de sambata-cuvant derivat din ebraicul sabbath).S-a mai incercat in epoca moderna sa se instaureze saptamana de 5 zile;sau de 10 zile ,precum in Franta,dupa revolutia din 1789.Dar reformele nu au durat.

De ce s-a impus totusi cifra 7?

La vechile popoare pastorale impartirea unei luni in 4 grupe de cate 7 zile avea o explicatie:era justificata de cele 4 faze ale Lunei-luna plina,un sfert,o jumatate si trei sferturi-fiecare durand 7 zile.Babilonienii au atribuit cifrei 7 un caracter sacru,pentru ca o legau de cele 7  planete vizibile si cunoscute in Antichitate(Mercur,Venus,Marte,Jupiter si Saturn plus Soarele si Luna ,care erau considerate tot planete).Alchimistii Evului Mediu i-au atribuit puteri supranaturale cifrei 7,legand-o de proprietatile „misterioase”,inchipuite ale ei,ale celor 7 metale nobile(aurul,argintul,mercurul,plumbul,staniul,fierul si cuprul),metale care s-au format sub influenta uneia din cele 7 planete ,in conceptia lor.

Oricum ar fi nu se stie cand ,cum si de ce au aparut aceste superstitii care considera cifrele 3,7 si 10 ca cifre perfecte sau dimpotriva purtand ghinion.Tine de perceptia fiecaruia.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News