Mostenirea lui Ginghis Han

11 09 2014

Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.genghis_khan_by_lun616-d550i3h

Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.

Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.

”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”

Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putinghiut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.

mostenirea lui ginghis han

Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El  a mutat capitala imperială de la Karakorum în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtona Ming.

Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.

Ginghis Han în istoriografia contemporană

Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.

Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.marco polo

O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.

Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.

Revista Historia





Asasini sau hasisini ?

3 12 2013

Asasini sau  hasisini ,unul din ordinele mistice ale Orientului 

Cei cărora lumea întreagă le datorează termenul „asasin” au fost o stranie şi redutabilă conferie religioasă din Orientul Mijlociu. Spaimă a duşmanilor ideologici din sânul Islamului precum şi al creştinilor din Persia şi Siria, Ordinul Haşişinilor a marcat istoria acelor locuri prin asasinatele sale cu substrat politic şi ritual. Astăzi, amintirea le este readusă în memoria colectivă doar de un joc pe computer de mare succes. Assassin’s Creed sună cumva cunoscut ?

Un fondator legendar
 
Neobişnuita confererie de războinici mistici avea să intre pe porţile Istoriei plutind pe norii extatici şi halucinogeni ai fumului de cânepă indiană. Căci temutul Ordin al Asasinilor şi-ar trage numele de la termenul Hashashin care la rândul său provine chiar de la haşişul consumat în mari cantităţi de adepţii şi membrii ordinului. 
 
Cu toate acestea, unii istorici specializaţi în studiul acestui ordin unic în peisajul musulman, precum Farhad Daftari, susţin că denumirea de haşişini, provenită de altfel din sursele şi cronicile istorice musulmane, ar fi una folosită abuziv şi care nu ar corespunde realităţii.
 
Istoricii în cauză susţin că denumirea de haşişini ar trimite mai degrabă cu gândul la persoane excluse social pe motive religioase (este cunoscută ostilitatea majorităţii sunite faţă de minoritea ismailită, provenită din doctrina şiită), comparativ cu imaginea de asasini drogaţi cu haşiş, provenită din povestirile medievale ale cruciaţilor întorşi în Europa, în condiţile în care aceştia din urmă erau nişte ignoranţi notorii în privinţa lumii musulmane cu care fuseseră în contact ostil.
 
Ordinul Asasinilor a luat naştere cu puţin timp înainte de declanşarea primei cruciade (anul 1080). Din nefericire, există foarte puţine surse istorice credibile din acea perioadă, care să aducă lumină asupra acestui eveniment. Majoritatea scrierilor au fost distruse sau pierdute odată cu căderea fortăreţei Alamut, în anul 1256 sub loviturile mongolilor.
 
Istoria ordinului începe, şi se confundă chiar până la un punct, cu figura lui Hassan Ibn Sabbah, un credincios fervent de rit Nizari ismailitean. Acesta a fondat Ordinul, care a fost deosebit de activ şi influent în Siria şi Persia până la finele secolului 13, după Hristos, când a fost distrus de hoardele mongole ale lui Hulagu în Persia şi de trupele sultanului mameluc Baibars în Siria. Tatăl lui Hassan, era născut în provincia Khorasan şi un credincios şiit recunoscut în comunitatea sa.ASSASINI SAU HASISINI
În ciuda acestui fapt, bătrânul fusese silit de circumstanţe să facă apologia ritului sunnit, doctrină aflată de la începuturi într-un conflict ireconciliant cu şiismul. Pentru a trăi în bună înţelegere cu stăpânitorii sunniţi ai Khorasanului din acea perioadă, bătrânul acceptă să-şi trimită fiul zălog pentru ca acesta să studieze sunnismul în cetatea Nishapur.
 
Acolo, Hassan Ibn Sabbah se împrieteneşte cu  Nizam-ul-Mulk, cel care avea să devină vizirul sultanului selgiukid Malik-Shah. În timpul domniei redutabilului Alp-Arslan, Hassan a ales să fie o figură obscură la curtea duşmanilor religioşi ai neamului său. A învăţat obiceiurile acestora, tacticile militare, punctele slabe şi cele tari, dar mai presus de toate Hassan a învăţat să tacă şi să observe…
 
Nu a fost uitat nici de fostul său prieten ajuns vizir, care i-a facilitat şederea la curte până când din motive rămase necunoscute, Hassan a fost silit să plece spre Cairo, unde a fost primit cu mari onoruri în rândul comunităţii musulmanilor ismailiţi. În scurt timp a avansat atât de mult încât a atras simpatia Califului Mostansir, precum şi invidia generalului trupelor din Egipt.
 
În ciuda faptului că fusese desemnat de calif drept succesor la tron, Hassan a trebuit să fugă. Şeful armatei era totuşi un adversar mult prea puternic. Pe baza simpatiei populare de care se bucura în Cairo, Hassan a avut ideea îndrăzneaţă de a fonda un ordin secret care să acţioneze eficient pentru propagarea politică a minoritarilor ismailiţi în toate straturile societăţilor musulmane unde aceştia trăiau.
 
După multe aventuri, a trecut prin Alep şi Damasc pentru a-şi găsi refugiu în Persia natală care în ciuda unei conduceri sunnite, avea un popor care îmbrăţişase toate ramurile şi doctrinele şiite. Fire pragmatică şi vizionară, Hassan a ales drept cartier general, capitală şi loc de instruire al viitorilor săi adepţi, o locaţie inexpugnabilă situată în munţii sălbatici din nord-vestul Persiei.
 
Este vorba de legendara fortăreaţă Alamut de mai târziu. Din acel loc, Hassan a răspândit gradual propria sa versiune modificată a doctrinei ismailite a fondatorului Nizar.
 
Nu se cunoaşte cu exactitate nici în prezent, dacă Hassan a construit fortăreaţa din temelii sau a refăcut cetatea pe ruinele unei contrucţii anterioare. În orice caz, anacronicul lider de sectă musulmană a adaptat Alamutul astfel încât să corespundă nevoilor şi viziunilor sale. Nu avea nevoie doar de o fortăreaţă care să aibă strict rol de apărare şi respingere a salturilor duşmane, ci în egală măsură şi de un templu aparte care să reproducă o atmosferă iniţiatică deosebit de eficientă pentru minţile şi sufletele celor care aveau să-i fie adepţi.
ALAMUT
 
Pentru început, Sabbah şi-a trimis agenţii de influenţă în ţinuturile din împrejurimi pentru a intimida şi a obţine sprijinul populaţiilor locale.
 
Îşi petrecea existenţa la Alamut unde depunea eforturi considerabile pentru definitivarea propriei căi spirituale. Nu a mai părăsit niciodată fortăreaţa până la sfârşitul zilelor sale. Acolo, între zidurile masive şi perdelele grele de mătăsuri care ascundeau o lume tainică şi inaccesibilă celor mulţti, printre arome suave şi interioare luxoase, aveau să fie instruiţi unii dintre cei mai eficienţi şi originali asasini din istorie. Acolo, Hassan a reuşit să clădească o adevărată societate secretă strict ierarhizată şi compusă din ucigaşi fanatici, condusă de maeştri iscusiţi.
   
 
Hassan Ibn Sabbah s-a autointitulat „Bătrânul de pe Munte” (Sheikh al Jebel) şi era autoritatea supremă a întregii comunităţi din Alamut. Imediat sub el, în ordine ierarhică, era un număr de trei Mari Preoţi, sau Mari Propagandişti (Da’i-al-Kirbal) care conduceau de facto cele trei mari provincii peste care se extindea autoritatea ismailiţilor. Sub autoritatea acestora era un mare grup de prelaţi comuni intitulaţi Rafiq (companioni), urmaţi de membri simpli denumiţi Lasiq (adepţi, aderenţi). Aceşti Lasiq-şi erau cei care se ocupau până în ultimul detaliu de instruirea, antrenarea şi îndoctrinarea Fidai-ilor, temuţii agenţi de sacrificiu, trimişi în misiuni, şi care aveau să fie cunoscuţi ulterior în toată lumea drept faimoşii Asasini.
 
Asasinii erau astfel pregătiţi încât deveniseră în egală măsură nişte ucigaşi extrem de eficienţi şi nişte gărzi de corp foarte căutate. Erau selectaţi încă din fragedă pruncie pe baza unor criterii fiziologice riguroase. De asemenea, conta foarte mult abnegaţia şi dăruirea personală precum şi originea socială a Fidai-lor, fiind preferaţi tinerii băieţi care proveneau din familii ismailite remarcate prin acte de credinţă şi fidelitate faţă de cauză.hasisin1
 
Scrierile medievale, inclusiv notele călătorului Marco Polo, relatează că la ordinele exprese ale Bătrânului Muntelui, tinerii ucigaşi de mai târziu erau drogaţi în prealabil cu haşiş, după care erau aduşi în camere amenajate special, unde domnea luxul şi opulenţa. Acolo, tinerilor aflaţi deja în stări extatice provocate de amestecul puternic pentru minţile lor fragede dintre vaporii de haşiş şi îndoctrinarea religioasă, le erau prezentate haine scumpe, băuturi şi mâncăruri delicioase, precum şi tinere femei provocatoare şi senzuale.
 
Odată întorşi la realitatea cazărmile lor aspre, tinerilor li se explica că tocmai „meritaseră” o viziune a Paradisului în versiunea proprie a lui Hassan Ibn Sabbah, şi doar cei care aveau să se achite cu succes de misiunile primite, urmau să ajungă acolo. Este uşor de bănuit ce efecte aveau aceste iniţieri pentru nişte tineri băieţi aflaţi în pragul pubertăţii. Aproape toate misiunile de asasinări aveau să fie îndeplinite cu succes…asasini
 
Cu ajutorul noilor sale arme vii, Hassan a început să ordone eliminarea tuturor rivalilor săi, de la politicieni la conducători de armate. Ca o regulă de aur, agenţii săi fanatizaţi nu au ucis niciodată oameni de rând…
 
Toţi viitorii asasini erau antrenaţi foarte bine atât în tactici şi metode a ucide cu arme sau cu mâinile goale, cât şi în studierea cu abnegaţie a textelor religioase, astfel încât fiecare trebuia să creadă că trăieşte intens Jihadul.
 
Unii autori îi consideră adevăraţi Cavaleri Templieri ai Islamului, cu toate că această comparaţie este cumva forţată, chiar dacă asasinii de la Alamut trăiau într-o confrerie tip ordin cavaleresc cu trepte de iniţiere.
 
 
Mărire şi decădere
 
Timp de aproape două sute de ani, generaţii de asasini plecau din Alamut pentru a răspândi teroare în jurul lor. Prin definiţie, actele de asasinat ale adepţilor lui Hassan, trebuiau să aibă loc ziua în amiaza mare, în locuri publice, cu expunere maximă şi martori cât mai mulţi, pentru a sădi astfel cât mai puternic frica în inimile celor vizaţi.
 
Eficiente, uşor de purtat şi de ascuns, cuţitele şi pumnalele erau armele favorite ale agenţilor morţii, via Alamut.
Cu toate acestea inventivitatea lor nu avea margini. Asemenea luptătorilor ninja din Japonia Medievală, asasinii ismailiţi dădeau dovadă de creativitate şi îndrăzneală putând să improvizeze o armă dintr-un băţ, piatră, unealtă sau obiect disponibil. Ba au existat cazuri în care s-au văzut nevoiţi să-şi sufoce victimele cu perne, pe când acestea dormeau.
 
Una dintre primele victime ale lor, a fost chiar fostul prieten şi protector al lui Hassan, nimeni altul decât Nizam-ul-Mulk, al cărui fiu a fost ucis de asemenea de pumnalele copiilor de suflet ai Bătrânului de pe Munte. Sultanul Malik-Shah a fost de asemenea asasinat prin otrăvire, fapt care a contribuit la faima asasinilor din Persia.
 
Nici succesorul său, sultanul Sinjar nu a avut viaţă uşoară cu ei. Sinjar a pornit război deschis împotriva Alamutului, dar în urma faptului că nicio măsură de precauţie nu părea să fie eficientă în faţa tinerilor antrenaţi de Hassan, sultanul s-a văzut nevoit să încheie pace cu Ordinul Asasinilor în termeni dictaţi de aceştia din urmă. Un număr mare de persoane importante şi-au mai găsit sfârşitul sub pumnalele lor. Califul Mostarshid a fost înjunghiat în propriul cort, aceeaşi soartă având-o şi succesorul său, califul Rashid.
 
Asasinii s-au implicat şi în luptele cu europenii veniţi în cruciade. L-au ucis aşadar şi pe Sir Conrad de Montferrat, înjunghiat de doi asasini deghizaţi în călugări creştini. Edward Longshank, nimeni altul decât regele Angliei care a ordonat martirizarea lui William Wallace, a fost şi el tăiat serios de cuţitele asasinilor, pe când acesta se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Din nefericire pentru scoţieni, regele a scăpat atunci cu viaţă…
 
    Un pumnal folosit de asasini
 
Confreria de ucigaşi devenise într-atât de temută, încât până şi celebrul Saladin, învingătorul cruciaţilor, s-a văzut nevoit să facă o alianţă cu secta rebelă şi periculoasă, pentru a evita astfel o eventuală tentativă de asasinat la adresa sa.
 
Steaua ucigaşilor din Alamut avea să apună odată cu apariţia la orizon a unor nori grei: mongolii.
 
Hanul Hulagu, nepot direct al lui Ginghis Han se pregătea să treacă prin foc şi sabie Horezmul. Căpetenia mongolă Ktibuqa a primit însărcinarea de a cuceri câteva fortăreţe ale haşişinilor, astfel încât grosul armatei condusă de Hulagu să pătrundă fără riscul unor atacuri. Mongolii au asaltat şi cucerit fortăreaţa Alamut în anul 1256. Ordinul a reuşit să-şi recucerească cetatea, dar au stăpănit-o puţin timp.
 
    Ruinele din prezent ale fortăreţei Alamut
 
Un nou asalt mongol s-a soldat cu cucerirea Alamutului care a fost incendiat şi distrus aproape în totalitate. Mai mult de 12.000 de membri ai ordinului au fost ucişi de războinicii mongoli, acesta fiind sfârşitul influenţei lor politice în Persia. Conferiile haşişine din Siria au supravieţuit puţin mai mult, seviciile lor fiind apreciate de sultanii mameluci. Cu toate acestea, istoricii estimează că ultimii membri ai ordinului au pierit în secolul 15.
 
În cele din urmă bizarul şi temutul ordin a reuşit să marcheze Istoria. Termenul de „asasin” intrase deja în Europa sub diverse forme, toate facând trimitere directă la ucigaşi de profesie ale căror servicii puteau fi închiriate. Giovanni Villani, un cronicar florentin care a murit în anul 1348, relata în scrierile sale despre stăpânul din Luca care şi-a trimis „i suoi assassini” în Pisa cu ordin de a-l ucide pe unul dintre duşmanii săi.
 
Adevăraţii asasini, cei din Alamut aveau să fie readuşi la viaţă de abia în secolul nostru prin intermediul unui joc de computer care s-a bucurat de un succes deosebit în rândul „gamerilor” din întreaga lume. Cu specificaţia că există multe diferenţe între pesonajele principale din Assassin’s Creed şi tinerii care credeau cu fanatism într-un Paradis plin de haine scumpe, mâncăruri şi băuturi alese, şi mai ales tinere senzuale mereu la dispoziţia lor…




Drumul matasii

16 04 2013

Drumul Mătăsii şi călătoriile care au unit două lumi

A fost timp de milenii cea mai importantă axă comercială a lumii. A fost un adevărat liant între culturi şi civilizaţii de multe ori antagoniste. A fost, dacă vreţi, o primă formă arhaică a globalizării, precum şi o adevărată cale de dezvoltare şi comunicare a civilizaţiei umane în ansamblu. Dar, dincolo de atributele sale comerciale, istorice şi culturale, misteriosul Drum al Mătăsii rămâne şi astăzi o destinaţie fascinantă pentru cei care vor să trăiască farmecul şi aventura traseului care pe vremuri unea două lumi.

drumul matasii ,cel ce unea doua lumi

Gândit de chinezi, perfecţionat de trecerea timpului

Primele caravane care au brăzdat necuprinsul Asiei centrale au fost cele ale negustorilor indieni, bactrieni, sogdieni, persani şi arabi. Cu toate acestea, cei care au pus bazele Drumului Mătăsii, aşa cum a fost cunoscut în istorie, au fost vechii chinezi.

Cea mai importantă rută comercială şi culturală a omenirii a fost rodul unor minţi luminate din China Antică. Bazele sale au fost puse în străvechea capitală Changan (oraşul Xi’an de astăzi) centrul politic, cultural şi economic al Chinei din acele vremuri.

drumul matasii

Changan a ajuns astfel să facă legătura dintre vastul imperiu chinez şi restul Asiei, Europa şi chiar Africa. Drumul Mătăsii avea lungimea de peste 6.500 kilometri, iar comerţul desfăşurat prin intermediul său a fost un factor important al dezvoltării civilizaţiilor chineze, indiene, persane, arabe, otomane şi europene.

Totul a început în timpuri îndepărtate, când a călători însemna ceva cu adevărat aparte, iar distanţele aveau altă percepţie pentru călători, neguţători sau pelerini. Legendarul traseu şi-a luat numele de la mult-râvnita mătase, produsă şi exportată de imperiile care s-au succedat în China Antică.

Cu toate acestea, începuturile Drumului Mătăsii au avut legături strânse cu campaniile militare. Astfel, în preajma anului 138 î.e.n., împăratul Wu din dinastia Han a hotărât încheierea unor alianţe strategice cu regatele din vest împotriva unor inamici comuni, anume temutele triburi Xiongnu ale hunilor din nord.

Pentru încheierea cu succes a unor alianţe vitale dezvoltării imperiului, împăratul Wu l-a însărcinat cu această misiune pe destoinicul şi experimentatul general Zhang Qian. Acesta a primit din partea împăratului o unitate alcătuită dintr-un număr de o sută de soldaţi de elită, alături de daruri valoroase pentru a întări noile alianţe.

Expediţia s-a dovedit a fi un eşec, generalul Zhang Qian a fost capturat de huni, reuşind să se întoarcă în imperiu abia peste zece ani. Cu toate că a ratat şansa mult-doritei alianţe, Zhang Qian s-a întors la curtea imperială cu informaţii importante cu privire la existenţa unor regate şi state aflate la mare distanţă de China.

drumul matasii prin China

Generalul evadat a povestit întregii curţi imperiale despre caii magnifici pe care i-a văzut în Valea Fergana (aflată astăzi pe teritoriile Uzbekistanului, Kirghistanului şi Tadjikistanului) – cai dintr-o rasă necunoscută, mai puternici şi mai iuţi decât orice cal din imperiul chinez, cai care ar fi transformat cavaleria chineză într-o forţă invincibilă pe câmpurile de bătălie. Eforturile diplomatice şi militare ale chinezilor au dus în cele din urmă la crearea unor legături cu nomazii din Asia Centrală, iar preţuiţii cai de Fergana au ajuns în sfârşit în China.
Mătase, porţelanuri, arme, hârtie, praf de puşcă şi multe altele…

În anul 53 î.e.n., soldaţii romani din rămăşiţele legiunilor comandate de Marcus Licinius Crassus în timpul dezastruoasei campanii din ţinuturile parţilor raportau, la întoarcerea lor în Roma, despre nişte stindarde făurite dintr-un material nemaivăzut, foarte frumos, strălucitor la vedere şi neasemuit de moale şi catifelat la atingere.
 Era prima relatare în Europa referitoare la existenţa mătăsii!

 Ţesături de mătase din perioada dinastiei Tang

În doar câteva decenii, aristocraţia romană a devenit aproape obsedată de noul material, mult mai preţuit decât togile vopsite în purpură. Fascinaţia romanilor pentru preţioasa şi rara mătase a crescut până într-atât, încât împăratul Tiberius a ordonat tuturor bărbaţilor romani să poarte veşminte din mătase.

Între timp, misterul cu privire la originea şi transportul mătăsii dădea naştere celor mai fanteziste supoziţii. Spre exemplu, Plinius cel Bătrân afirma că „mătasea este obţinută din frunzele opărite ale unui arbore misterios”, iar alţi contemporani ai săi credeau că mătasea creşte pe crengile copacilor precum lâna pe oi…

Între timp, conştienţi de preţul ridicat al mătăsii, precum şi de raritatea sa în afara Chinei, comercianţii chinezi făceau toate eforturile posibile pentru a păstra secretul producţiei şi manufacturii mătăsii. Sericicultura era limitată la o zonă izolată din provincia Sichuan, departe de orice contact cu călătorii sau negustorii străini, iar gărzi înarmate supravegheau orice mişcare a acestora pe întreaga perioadă de şedere în imperiul chinez.

Costum popular femeiesc din Kirghizia

Drumul Mătăsii continua să se consolideze şi să se adapteze evenimentelor istorice şi schimbărilor sociale. Cele două mari artere ale sale înconjurau la nord şi la sud bazinul fluviului Tarim, iar ambele trasee se intersectau înainte de Trecătoarea Yumen, în apropiere de Dunhuang.

În ciuda aşteptărilor, puţine caravane parcurgeau întregul drum, din Antiohia, Damasc, până în destinaţia finală din Changan. În mod obişnuit, neguţătorii distribuiau sau cumpărau bunurile în oraşele importante sau pe pieţele caravanseraiurilor care marcau Drumul Mătăsii, animaţi de obţinerea unui preţ cât mai bun.

Când o caravană de negustori ajungea la marginea teritoriului de baştină, aceştia obişnuiau să vândă mărfurile la punctele de graniţă, de obicei grupurilor etnice şi popoarelor vecine. Aceştia vindeau de obicei bunurile recent achiziţionate la preţuri mai ridicate. Bunăoară, comercianţii chinezi nu se aventurau până în ţinuturile arabe, persane sau ruseşti, ci vindeau bunurile omologilor lor din Asia Centrală, care le vindeau mai departe cu profit, bunurile şi mărfurile ajungând în cele din urmă pe pieţele din Europa.

Caravană de cămile în Deşertul Gobi

Comerţul funcţiona de obicei în felul următor: chinezii îşi vindeau bunurile triburilor din Asia Centrală, acestea le vindeau ulterior persanilor, care le vindeau la rândul lor arabilor care aveau legături comerciale cu greci, armeni şi evrei, de la care bunurile chinezeşti erau cumpărate de romani, iar mai apoi de primele state medievale europene.

Cel mai mare aflux de mărfuri şi bunuri a fost înregistrat în perioada dinastiei Tang (618-907 e.n.). Chinezii importau pietre preţioase, aur, fildeş, sticlă, parfumuri, fructe, legume şi textile şi exportau blănuri, porţelanuri, condimente, jad, mătăsuri, bronz, fier, de asemenea fructe şi legume din restul Asiei, alături de obiecte de artă.

De un mare succes s-au bucurat invenţiile din diferite domenii de activitate şi aplicabilitate, acestea propagându-se cu succes dintr-o parte în alta a lumii prin intermediul acestei artere vitale pentru dezvoltarea culturilor şi civilizaţiilor.
Arteră culturală şi religioasă

Drumul Mătăsii a servit drept cale de răspândire a unor religii importante. Prin intermediul său, călugării creştini au ajuns în inima Asiei, iar Islamul şi budismul au pătruns în multe zone, altfel ermetice, ale acestui imens continent.

Zoroastrismul, iudaismul şi maniheismul au fost puternic influenţate de vecinătatea Drumului Mătăsii. Budismul, o religie străină Chinei, s-a răspândit aici din India şi a pătruns în Asia Centrală prin intermediul călugărilor care s-au aventurat şi au format temple şi comunităţi în noile ţinuturi descoperite cu ajutorul caravanelor de neguţători.

drumul matasii

Răspândirea atâtor curente spirituale şi religii în Eurasia a dus în mod inevitabil şi la naşterea sincretismului cultural şi religios. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este acela al relaţiilor dintre chinezi şi nomazii huni şi mongoli din nord.

În timp ce populaţiile şi triburile turco-mongole au adoptat tehnologiile agricole, modul de viaţă şi elemente de vestimentaţie chineze, vecinii lor din sud au adoptat, la rândul lor, tacticile militare ale nomazilor, teribilul şi eficientul arc mongol, unele elemente de vestimentaţie, precum şi muzicile şi dansurile acestora.

În toată istoria zbuciumată a relaţiilor complexe ale chinezilor cu nomazii din nord, poate cel mai interesant episod este cel al dezertării în masă a unor unităţi de soldaţi imperiali care s-au convertit la obiceiurile şi viaţa turco-mongolilor din stepe, nemaintorcându-se niciodată în China natală.

Un alt domeniu care a beneficiat din plin de influenţele complexe ale Drumului Mătăsii a fost , fără îndoială, cel artistic.

Pictură murală din Bezeklik reprezentând doi călugări budişti

În toată regiunea Asiei Centrale, culturile elenistice, persane, indiene şi chineze s-au amestecat ca într-un creuzet unic la scala istoriei. Arta greco-budistă a fost poate cel mai strălucit exemplu în acest sens. Influenţele artistice s-au putut observa îndeosebi în perioada de răspândire a budismului, când Buddha Sakyamuni a fost reprezentat cu imagine umană, mulţi specialişti atribuind aici o puternică influenţă elenistică.

Amestecul de influenţe greceşti şi indiene a putut fi observat ulterior în arta religioasă budistă târzie din China, precum şi de-a lungul ţinuturilor străbătute de Drumul Mătăsii (cele mai bune exemple fiind picturile budiste de pe teritoriul Afganistanului de astăzi). Sub influenţa sa dinamică şi complexă, multe comunităţi tribale care se ocupau îndeosebi cu păstoritul s-au civilizat în contact cu oameni din alte rase, seminţii şi religii, devenind astfel sedentari.

Expansiunea mongolă dintre anii 1207-1360 din Eurasia a dus nu doar la schimbări politice şi culturale majore în istoria lumii şi civilizaţiei, ci şi la influenţarea rutelor de pe Drumul Mătăsii, marcând un nou punct comercial important la Karakoram. Episodul mongol a dus la sfârşitul monopolului comercial impus de califatele islamice.

Un mare număr de personaje ilustre şi călători celebri precum Marco Polo, Giovanni Carpini, William of Rubruck sau Ibn Battuta au străbătut Drumul Mătăsii şi au adus informaţii preţioase despre popoarele şi culturile întâlnite.
Apusul şi aroma vechilor caravane

Fragmentarea Imperiului Mongol a dus la pierderea unităţii economice a Drumului Mătăsii. Episodul răspândirii ciumei negre şi consolidarea civilizaţiilor sedentare au constituit, de asemenea, factori care au slăbit legendarele trasee.

Drumul a început să-şi piardă din importanţă şi sens după anul 1453, odată cu stabilizarea Imperiului Otoman. Descoperirea Americilor şi stabilirea marilor rute maritime comerciale de către portughezi, spanioli şi mai apoi de olandezi, francezi şi englezi s-au constitui în alternative decisive pentru artera comercială care unea pe vremuri Europa de Asia.

Astăzi, vechile rute ale Drumului Mătăsii sunt parcurse de sute de aventurieri moderni care,prin intermediul motocicletelor sau automobilelor, încearcă să trăiască experienţele şi atmosfera trecutului.

Încă de anul trecut, a fost dat în folosinţă o nouă rută care străbate Eurasia prin zonele unde, pe vremuri, caravanele păşeau agale în ritmul liniştit al animalelor de povară.

Harta Drumului Mătăsii şi a principalelor rute maritime din Lumea Veche

În luna iulie a anului 2011, oraşul Chongqing din China este oficial legat de oraşul Duiburg din Germania prin intermediul unei căi ferate. Distanţa care pe vremuri era traversată în luni de zile  este astăzi parcursă în mai puţin de 13 zile de mers cu trenul.

Drumul Mătăsii a fost readaptat vremurilor actuale, chiar şi în epoca globalizării şi a Internetului.

 

 

 

 

sursa :descopera.ro si BBC History








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News