Cat de periculoasa este Inteligenta Artificiala?

20 04 2017

Când apărea, în 1984, filmul „The Terminator” în cinematografe posibilitatea ca roboţii şi inteligenţa artificială să preia controlul asupra planetei părea ceva foarte îndepărtat. Un avertisment fusese dat deja de serialul „Battlestar Galactica”, apărut în 1978. În „The Terminator”, controlul asupra Terrei este preluat de Skynet, o reţea de inteligenţă artificială bazată pe computere şi sateliţi care a fost dezvoltată pentru a asigura securitatea SUA şi a aliaţilor săi. Când tehnologia a căpătat conştiinţă a vrut să comunice cu creatorii umani. Aceştia, speriaţi, au încercat să scoată Skynet din funcţiune. Astfel, reţeaua a ajuns să considere oamenii un pericol de moarte, care trebuie eliminat. Ce a mai rămas din populaţia umană a reuşit să supravieţuiască ascunzându-se de roboţii Skynet sub pământ sau în sălbăticie.

În „Battlestar Galactica” aflăm povestea a 12 colonii umane îndepărtate. Acestea intră într-un război cu o rasă cibernetică numită cylons. În acest univers SF obiectivul roboţilor este exterminarea oamenilor, după ce aceştia din urmă au intervenit în ajutorul teritoriului Hasaris, atacat de Cylon Empire. Doar o mică parte din populaţia umană reuşeşte să fugă din cele 12 colonii după un atac surprinzător al roboţilor, în căutarea unui loc în care civilizaţia umană să fie refăcută. Cylonii au fost creaţi de o specie reptiliană numită la fel, care a dispărut cu secole în urmă, fiind eliminată tot de roboţii inteligenţi pe care i-a creat.

„Battlestar Galactica”

Iată că la 39 de ani de la apariţia „Battlestar Galactica” şi la 33 de ani de la lansarea în cinematografe a „The Terminator”, aceste scenarii nu mai par unele SF. Oamenii ar putea dispărea de pe Terra, în cel mai negru scenariu, în mai puţin de 100 de ani din cauza roboţilor, a avertizat recent Lordul Martin Rees, un astrofizician care ocupă funcţia de Astronomer Royal la curtea Reginei Elisabeta a II-a. El crede că roboţii dezvoltaţi de oameni se vor revolta împotriva creatorilor lor. 

Sunt, însă, şi voci care susţin că AI va rezolva toate marile probleme ale omenirii: cele energetice, poluarea, sărăcia şi bolile grave. 

La ce nivel a ajuns inteligenţa artificială astăzi

Marile companii investesc masiv în inteligenţă artificială, iar toate serviciile foarte populare pe care le folosim pe internet, de la Google, Microsoft sau Facebook, au în spate astfel de tehnologii. Chiar şi multe dintre reclamele pe care le primim pe internet au în spate algoritmi AI. 

Mai mult, mari campioni mondiali la şah sau go au fost deja învinşi de supercomputere. Anul trecut, confruntarea dintre campionul mondial la jocul go, sud-coreeanul Lee Se-dol, şi supercomputerul Google AlphaGo s-a încheiat cu victoria maşinii, scor 1-4. AlphaGo a fost dezvoltat de divizia DeepMind AI a Google şi este conceput să prevadă cele mai probabile mutări ale oponentului uman şi să reacţioneze în consecinţă.

sud-coreeanul Lee Se-dol şi supercomputerul Google AlphaGo

Multe dintre postările pe care utilizatorii le văd pe Facebook sunt alese şi afişate de reţeaua de socializare cu ajutorul unui sistem bazat pe inteligenţă artificială. Mai mult, şeful companiei, Mark Zuckerberg, a confirmat recent la conferinţa F8 a dezvoltatorilor Facebook că se lucrează la o interfaţă pentru creier, care să le permită oamenilor să comunice folosind doar puterea minţii. Totodată, în aplicaţia Messenger există boţi bazaţi pe AI capabili să interacţioneze cu oamenii. Aceştia înlouiesc deja persoanele angajate la serviciile de call-center. 

Inteligenţa artificială este deja prezentă şi în sistemele autopilot de pe maşinile autonome. Tehnologia le permite computerelor din automobile să înveţe, să evolueze şi să răspundă la situaţii neprevăzute. De curând, un automobil Tesla a „presimţit” un accident înainte ca acesta să aibă loc,  ceva ce un şofer uman nu ar fi fost capabil să facă.

AI se găseşte astăzi şi în asistenţii vocali digitali, precum Siri (Apple), Cortana (Microsoft) sau Bixby (Samsung).

Totodată, NVIDIA a lansat DGX-1, primul supercomputer capabil să înveţe, creat special pentru sisteme de inteligenţă artificială. DGX-1 oferă capabilităţi deep-learning accelerate prin hardware, permiţându-le cercetătorilor să pună în practică noi concepte pentru sisteme de inteligenţă artificială, mai sofisticate şi capabile să proceseze cantităţi uriaşe de informaţie, respectiv să înveţe şi să se auto-perfecţioneze pe baza experienţelor avute.

Inteligenţa artificială este încă în faza „copilăriei”. Acest lucru îl demonstrează unele experimente eşuate care au avut loc. Putem da ca exemplu cazul „adolescentului” Tay al Microsoft, un bot bazat pe inteligenţă artificială care putea dialoga cu utilizatorii de Twitter. Acesta a devenit nazist în câteva ore, compania fiind nevoită să îl retragă. Incidentul arată limitările pe care le au maşinile, incapabile deocamdată să facă diferenţa între bine şi rău sau să dea dovadă de empatie. Iar pentru ca maşinile să ajungă la astfel de însuşiri umane ar mai putea trece zeci de ani.

Ce se vede la orizont. Vom face mai mult sex cu roboţi decât cu oameni?

Roboţii şi sistemele AI reprezintă un pericol imediat pentru oameni la locul de muncă. Potrivit analiştilor, până în 2030 sistemele de inteligenţă artificială şi roboţii vor reprezenta cea mai mare parte a forţei de muncă din America. Mai mult, un raport al McKinsey Group arăta recent că în SUA companiile pot înlocui chiar în acest moment 45% din angajaţi cu sisteme automatizate, dacă doresc acest lucru.

Inteligenţa artificială va juca un rol important, indiferent de ce tehnologie sau punct de acces foloseşti, potrivit lui Anthony Baker, Technology Director la R/GA London, filiala din capitala britanică a cele mai premiate agenţii de publicitate din lume. Pe baza acesteia vom avea site-uri web care se adaptează în funcţie de modul în care tu le foloseşti şi de interesele tale, a declarat el pentru Go4it.

Mulţi oameni cred că inteligenţa artificială are un potenţial imens pentru a îmbunătăţi viaţa pe planetă. Roboţii vor înlocui oamenii chiar şi în dormitor. Sunt experţi care estimează că până în 2050 oamenii vor face mai mult sex cu roboţi decât cu alte persoane. „La început o mulţime de oameni vor fi rezervaţi când va veni vorba de sexul cu roboţi, dar, pe măsură ce se obişnuiesc cu ei, acest lucru se va schimba”, a declarat futurologul britanic Dr. Ian Pearson.

RealDoll, unul dintre cei mai de succes producători de păpuşi pentru sex, a anunţat un sistem de inteligenţă artificială care va fi implementat în produsele sale. Matt McMullen, directorul executiv al companiei, a oferit detalii despre tehnologie. Aceasta va fi implementată direct în păpuşi sau va putea fi experimentată în realitatea virtuală. „Pentru unii aceasta ar putea reprezenta fericirea pe care nu credeau că o pot avea”, a declarat McMullen. Primul model, numit Harmony 2.0, va fi livrat către clienţi în lunile următoare. Preţul va fi de aproximativ 60.000 de dolari.

În Barcelona, o femeie robot pentru sex înzestrată cu inteligenţă artificială are abilitatea de a răspunde la atingeri şi de a mima orgasmul. Dezvoltată de Sergi Santos, păpuşa ajunge la punctul culminant doar atunci când i se acordă atenţia necesară înainte de actul sexual propriuzis, la fel ca şi majoritatea femeilor. „Samantha” este primul prototip. Aceasta are trei moduri de funcţionare: familie, romantic şi sexy. Santos susţine că păpuşa a fost programată pentru a se „bucura de sex”.

Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk au atras atenţia asupra pericolelor pe care le presupune inteligenţa artificială

Elon Musk, co-fondatorul Tesla Motors şi fondatorul Space X, a declarat că inteligenţa artificială este mai periculoasă decât bombele nucleare. „Trebuie să fim foarte atenţi cu inteligenţa artificială, deoarece este mai periculoasă decât bombele nucleare”, a scris el pe Twitter anul trecut. Într-un interviu acordat CNBC, el a dat ca exemplu seria de filme „Terminator” care arată unde se poate ajunge dacă nu avem grijă. Musk nu este împotriva dezvoltării acestei tehnologii, ci spune că ea trebuie folosită cu mare grijă. De altfel, Tesla foloseşte AI pentru sistemul său Autopilot care le permite automobilelor să se conducă singure.

Musk  crede că oamenii vor fi nevoiţi să devină cyborgi pentru a nu fi irelevanţi în viitor. Pe măsură ce sistemele de inteligenţă artificială se dezvoltă, oamenii vor trebui să compenseze slăbiciunile biologice pe care le au prin integrarea de computere în propriile creiere, a declarat Musk la World Government Summit în Dubai. Astfel, oamenii vor beneficia de o putere de procesare mai ridicată şi vor putea concura mai bine cu roboţii în competiţia pentru locurile de muncă.

De aceea, Musk investeşte în compania Neuralink, care îşi propune să conecteze creierele oamenilor la computere, potrivit Wall Street Journal. Aceasta vrea să dezvolte implanturi speciale care să le permită persoanelor să se conecteze la computere. Va exista posibilitatea ca oamenii să îşi descarce gândurile, cunoştinţele şi amintirile şi să le păstreze astfel încât să poată fi accesate în viitor. Totodată, creierele umane vor putea asimila într-un timp foarte scurt cantităţi mari de informaţie. Astfel, oamenii se vor putea conecta la un computer prin intermediul unui implant, iar peste câteva secunde sau minute vor deveni experţi în botanică sau anatomie.

Bill Gates, cel mai bogat om din lume, a declarat că roboţii au cel puţin un avantaj incorect în faţa angajaţilor umani: nu plătesc impozite pe venit. El crede că acest lucru ar trebui să se schimbe, iar banii astfel obţinuţi să fie folosiţi pentru pregătirea profesională a oamenilor, transmite ZF. În ceea ce priveşte AI, Gates a declarat, pentru Washington Post: „Nu înţeleg de ce oamenii nu sunt îngrijoraţi”. 

Şi la nivelul UE sunt voci care susţin că roboţii sofisticaţi, cu un înalt grad de autonomie, ar trebui să aibă un statut legal, să fie „persoane electronice” cu drepturi şi obligaţii, dacă fac bine sau provoacă infracţiuni. Raportul #robotics adoptat de Parlamentul European include o dezbatere privind impunerea de taxe şi impozite pentru acest tip de roboţi. Raportul vine din partea parlamentarului de Luxemburg Mady Delvaux şi cuprinde reguli de definire ale acestor persoane electronice, inclusiv interacţiunea cu persoanele umane. „Suntem în epoca în care inteligenţa umană stă alături şi se sprijină pe cea artificială”, arată raportul.

Mai mult, celebrul astrofizician Stephen Hawking, a declarat că AI poate însemna sfârşitul civilizaţiei umane, în ciuda faptului că însuşi el foloseşte tehnologia pentru a putea comunica. „Odată creată, inteligenţa artificială se va dezvolta singură şi reconcepe într-un ritm accelerat”, a spus Hawking. El a adăugat că dezvoltarea în continuare a tehnologiei s-ar putea dovedi a fi „o greşeală fatală”

Alţi oameni se tem că inteligenţa artificială va fi folosită ca armă, de guverne sau grupări teroriste. Un astfel de sistem avansat, capabil să înveţe, ar putea să compromită orice sistem informatic şi să aibă acces la informaţii extrem de importante. Mai mult, ar putea lansa atacuri cu arme periculoase şi da naştere unui război. 

Cine nu se teme de AI

Unii experţi din tehnologie au fost atât de încântaţi de apariţia boţilor bazaţi pe inteligenţa artificială încât i-au văzut ca pe următorul lucru important în tehnologie. Unul dintre aceştia este Phil Libin, fondatorul Evernote, care a declarat recent că boţii sunt al doilea cel mai important lucru apărut în ultimii ani după iPhone”. 

Una din companiile care au investit masiv în dezvoltarea roboţilor este Google. Gigantul american a cumpărat producătorul de roboţi autonomi Boston Dynamics şi compania care dezvoltă inteligenţă artificială DeepMind.

Ray Kurzweil, expert Google, spune că nu avem de ce să ne temem. „Oamenii biologici nu trebuie să se teamă de inteligenţa artificială, deoarece ei se vor îmbunătăţi prin folosirea inteligenţei artificiale”, a declarat el. Totuşi, Google lucrează la un sistem prin care să poată opri roboţii bazaţi pe inteligenţă artificială în cazul în care devin periculoşi sau încearcă să preia controlul. Compania americană a publicat o lucrare în care spune ce face echipa din spatele supercomputerului său Deep Mind pentru a se asigura că oamenii nu sunt exterminaţi de roboţi în viitor. Cercetătorii dezvoltă un sistem care îi va împiedica pe roboţi să se opună unei comenzi date de oameni – de exemplu oprirea lansării unei rachete nucleare. 

Totodată, Peter Diamandis – fizician, inginer şi antreprenor – crede că AI ne va simplifica viaţa şi ne va ajuta să găsim soluţii la problemele omenirii, precum cele energetice, poluarea, sărăcia sau bolile grave. El este unul dintre optimiştii care consideră că tehnologia are răspunsul pentru orice problemă gravă. „Nu spun că nu avem problemele noastre; cu siguranţă le avem. Dar în final le vom învinge”, a declarat el într-o prezentare făcută la TED

 

www.go4it.ro

Anunțuri




Asezari de la capatul lumii

4 03 2013

Aşezările de la capătul lumii

Nu e vorba despre aşezările temporar locuite, acele staţiuni de cercetare care există şi în sudul, şi în nordul Pământului şi unde vin să lucreze, pentru câteva luni, mii de cercetători care, apoi, se retrag să-şi analizeze rezultatele în laboratoarele lor confortabile de la latitudini mai prietenoase. Nici despre bazele militare construite în regiunile polare şi unde personalul se schimbă periodic, nici despre staţiunile meteorologice polare. E vorba despre aşezări permanente – sate, cătune sau chiar orăşele – unde trăiesc comunităţi adevărate de oameni, (chiar dacă foarte mici, uneori) nu cu gândul de a pleca după câteva luni, ci de a rămâne toată viaţa.

Pe acest Pământ „aproape rotund”, aşa cum am învăţat la geografie, n-ar trebui să existe capete – doar aşa ne învaţă logică elementară. Şi totuşi, percepţia noastră, că trăitori pe această planetă, ne face să simţim că există un mijloc, acel Ecuator care înconjoară planeta, şi că există şi două capete – polii planetei. Pe măsură ce mergi dinspre mijlocul bogat, cu diversitatea lui biologică uluitoare, cu viaţa lui luxuriantă, şi te îndrepţi spre pol, fie spre nord, fie spre sud, ai cu adevărat senzaţia că te îndrepţi spre un „capăt”, spre un sfârşit de… ceva, spre finis mundi. Natura e tot mai aspră şi mai zgârcită cu darurile ei, diversitatea formelor de viaţă se micşorează, oamenii devin şi ei tot mai rari. Şi atunci, ai senzaţia că ai ajuns, într-adevăr, la capătul lumii cunoscute.

Nu întâmplător, bogăţia de viaţă, incluzând oamenii, s-a concentrat în regiunile mai primitoare ale planetei. E vorba despre resurse şi despre confort. Şi totuşi, există şi oameni pentru care nici condiţiile de trai din apropierea polilor nu sunt destul de aspre pentru a-i descuraja: există, până la distanţe destul de mici faţă de polii planetei, aşezări omeneşti. În nord, ele trec chiar dincolo de cercul polar arctic. În sud, ajung până aproape de cercul polar corespunzător. Nimic nu i-a oprit pe aceşti puţini oameni să stea acolo. Înfruntând cumplitele ierni polare, au găsit în fiinţa lor puterea de a rezista, de a duce viaţa şi civilizaţia umană până acolo unde ai spune că ele n-ar putea dăinui. Şi totuşi dăinuie.

La ora actuală, multe dintre aşezările polare şi subpolare sunt fie staţiuni de cercetări ştiinţifice, fie staţii meteorologice, fie baze militare, care nu au o populaţie stabilă pe termen lung. Dar alături de acestea – care sunt foarte multe, atât în nord, cât şi în sud – există şi câteva aşezări „civile” cu populaţie permanentă. Nu întotdeauna e uşor de trasat o graniţă între categorii. Uneori, în foste baze ştiinţifice ori militare, ţările proprietare au început să menţină o mică populaţie permanentă, ceea ce face din ele nişte localităţi „hibride”, locuite tot timpul, dar dependente de instituţiile care le-au creat – armată, institute de cercetare etc. Alteori, e vorba despre foste aşezări ale vânătorilor de balene sau ale vânătorilor de animale cu blană, de pe vremea când acestea erau îndeletniciri de pe urmă cărora trăiau mulţi.
Unele au apărut că extensii ale unor baze militare ori staţiuni de cercetări sau ca urmaşe ale acestora, însă au ajuns să se deosebească de baze & staţiuni prin felul tradiţional în care sunt organizate (având, mai mult sau mai puţin, facilităţile necesare pentru şederea permanentă) şi prin felul în care se desfăşoară existenţa oamenilor ce vieţuiesc acolo. Sunt locuri unde trăiesc familii, unde se nasc copii, unde oamenii îşi câştiga traiul fie cu îndeletniciri tradiţionale, fie ca salariaţi, unde copii merg la şcoală – şi pot face asta pentru că un învăţător sau doi au ales să trăiască acolo ca să-i înveţe -, unde oamenii sunt îngrijiţi când sunt bolnavi – pentru un medic a ales să lucreze acolo ca să-i ajute. Aşezările de la capetele lumii noastre sunt dovada că putem face, practic, orice.

Nunavut este cel mai nordic şi, totodată, cel mai nou declarat teritoriu al Canadei (Canada are 10 provincii şi două teritorii). Şi este, în acelaşi timp, cea mai mare dintre diviziunile administrative canadiene, dar şi cea mai săracă în locuitori: circa 30.000 de oameni trăiesc împrăştiaţi pe o suprafaţa de uscat de aprope 2 milioane de kmp. Asta pentru că Nunavut se găseşte aşezat mult înspre polul de miazănoapte al planetei, iar aici se află câteva dintre cele mai nordice aşezări ale lumii. Multe dintre ele sunt situate dincolo de cercul polar de nord, aflat la 66034′03″. Mai toate au un număr foarte mic de locuitori, pentru că – nu-i aşa? – viaţa în preajma Cercului Polar nu-i pentru oricine.


Cătunul Alert (imaginea de mai jos), pe insula Ellesmere (82°28′ N), avea, după recensământul din 2006, doar 5 locuitori permanenţi, dar, practic, trăiau acolo, temporar, câteva zeci de persoane, de vreme ce mica aşezare slujeşte ca bază militară şi de cercetări asupra mediului. Este cea mai septentrională aşezare din America de Nord, deşi nu o aşezare „civila” în sensul corect şi adevărat al expresiei.

Titlul de cea mai nordică aşezare „adevărată” s-ar cuveni, mai degrabă, satului (sau cătunului, aşa-i de mic) Grise Fiord (fotografia de mai jos) o aşezare inuită din Nunavut, unde trăiesc cca. 140 locuitori. Cea mai joasă temperatură înregistrată aici a fost -62 grade C, cea mai înaltă – de 22 grade C; timp de opt luni pe an, temperaturile sunt sub zero grade. De altfel, denumirea aşezării, în limbă inuiţilor, este Aujuittuq, care înseamnă – „locul care nu se dezgheaţă niciodata”, ceea ce spune totul despre condiţiile de trai de acolo.


Insula Baffin, din acelaşi teritoriu Nunavut – care, e în mare parte, arhipelag – are şi ea câteva aşezări mici, dar pline de viaţă, cu atât mai interesante cu cât sunt locuite din vremuri vechi: în regiunea Arctic Bay, de pildă, în jurul localităţii cu acelaşi nume, inuiţii trăiesc de vreo cinci mii de ani. Azi, Arctic Bay (73°02′ N) e o mică localitate (690 de locuitori în 2006) cu grădiniţă, şcoală, aeroport şi tot ce mai trebuie.

Groenlanda a avut cândva surprinzător de multe aşezări pentru un ţinut atât de friguros. Foste tabere ale vânătorilor s-au transformat în mici aşezări care, în ultimul secol, odată cu declinul îndeletnicirii de vânător de animale pentru blană, au fost abandonate. Cei care au rezistat, deloc surprinzător, sunt cei care trăiau aici de sute de ani – tot inuiţii. Cea mai nordică aşezare groenlandeză actuală este un sat inuit, Siorapaluk (imaginea de mai jos), care avea, în 2005, 87 de locuitori. Mulţi dintre ei sunt descendenţi direcţi ai inuiţilor sosiţi aici în cursul ultimei migraţii pornite din Canada, eveniment care a avut loc în secolul trecut. Încă se mai îndeletnicesc cu vânătoarea, dar la Siorapaluk există şi o uzină electrică, o mică bibliotecă publica, un magazin, telefonie, radio şi televiziune prin satelit. Aşa se trăieşte dincolo de Cercul Polar în secolul XXI!

Svalbard e un arhipelag de insule mărunte, aşezat în oceanul îngheţat ce desparte Peninsula Scandinavică de Polul Nord. Aparţine Norvegiei şi este aşezat între 74 şi 81 grade latitudine nordică. Trei dintre insulele lui sunt locuite: Spitsbergen, Bear Island şi Hopen. Cea mai mare aşezare de aici este Longyearbyen (fotografia de mai jos), având cca. 2000 de locuitori. Norvegiei îi aparţine şi cel mai nordic oraş din lume – oraş „adevărat”, cu peste 50.000 de locuitori. Este Tromso, aşezat trei grade mai încolo de Cercul Arctic, la 69°40′ N; are aproximativ 60.000 de locuitori.

Oricum, în materie de oraşe aşezate departe-departe, spre nord, campioană mondială e Rusia, care are 6 oraşe de peste 50.000 de locuitori aşezate dincolo de Cercul Polar; cel mai mare dintre ele e Murmansk (336.000 locuitori – imaginea de mai jos). În imensul teritoriu rusesc de dincolo de Cercul Polar de Nord se găsesc numeroase aşezări mai mărunte, o mulţime de baze militare (câte anume, probabil ştiu foarte puţini oameni) şi baze de cercetare (nici despre acestea nu se ştie chiar tot ce ar fi interesant de ştiut). Cele mai multe se găsesc în regiunea Krasnoiarsk Krai din mijlocul Siberiei, în Republica Sakha (Iakuţia), de asemenea în Siberia, şi în arhipelagul Franz Joseph, un mănunchi de 191 de insuliţe mititele, acoperite de gheaţă, din Oceanul Arctic, la numai 1.000 de km de Polul Nord.

Dacă ne mutăm la celălalt capăt al lumii, cel dinspre sud, căutând şi acolo sate şi oraşe, primul lucru interesant de aflat este că în emisfera sudică nu există aşezări civile permanente dincolo de Cercul Polar de Sud (Cercul Antarctic). În nord, chiar în jurul Cercului Arctic şi dincolo de el, în insulele din Oceanul Îngheţat de Nord, clima e totuşi suportabilă pentru om, graţie unui fenomen natural – existenţa Curentului Golfului (Gulf Stream), un curent oceanic cald, datorită căruia chiar în Svalbard, de pildă, clima e mai puţin rece decât ar fi de aşteptat la asemenea latitudine. În sud, nimic de acest gen; doar un enorm continent îngheţat, Antarctica, pe care totuşi, aşa cum veţi vedea, există viaţă umană. Şi nu doar activitate ştiinţifică ori militară, ci viaţă „normală”, de familie, cu activităţi dintre cele mai obişnuite, aşa cum se întâlnesc în orice societate de tip occidental.

În general, sudul e slab populat, deşi sunt multe staţiuni de cercetări în Antarctica. Dacă vreţi o aşezare obişnuită mai măricică, trebuie să mergeţi să vedeţi Ushuaia, considerată cel mai sudic oraş al planetei. Se află la 54048′ latitudine sudică, pe malul Canalului Beagle, în partea argentiniană a Ţării de Foc (arhipelagul Ţara de Foc, din coada Americii de Sud, este împărţit între Argentina şi Chile). În imagini arată ca un fermecător orăşel cu case colorate, înconjurat de înălţimi muntoase şi de păduri; viaţa acolo este, totuşi, mult mai puţin idilica decât rezultă din fotografii, căci clima este una aspră, subpolară. Temperatura medie iarna e de 1 grad C, vara de 9 grade C şi se întâmplă adesea să ningă chiar şi în timpul scurtei veri australe. Ceea ce face frigul şi mai greu de suportat sunt vânturile foarte puternice care bat tot timpul anului, deformând coroanele copacilor, ce capătă o înfăţişare caracteristică, numită „steag”, cu crengile îndreptate în direcţia opusă celei din care suflă vijeliile. Altminteri, e un orăşel plin de viaţă, cu confort modern, cu instituţii în stil occidental; are două canale de televiziune, ziare, şcoli, are chiar şi campus universitar! (acesta aparţine de Universidad Nacional de la Patagonia San Juan Bosco şi are facultăţi de inginerie, economie şi ştiinţe sociale).

E uimitor felul în care a evoluat acest oraş care, până pe la jumătatea secolului XX, era o colonie penitenciară! Argentina trimitea în închisoarea de aici, din care era, practic, imposibil să evadeze cineva, infractorii vinovaţi de delicte grave. Treptat, foştii puşcăriaşi au devenit colonişti şi, exploatând lemnul din pădurile învecinate, au clădit oraşul, construind aici cea mai sudică dintre căile ferate ale lumii. Ushuaia e azi un oraş important nu doar simbolic, în calitatea sa de cea mai sudică aşezare urbană din lume, ci şi practic: e poarta de acces către regiunile mai sudice şi, mai ales, către continentul antarctic. Aeroportul Internaţional din Ushuaia este legat prin zboruri regulate de capitala argentiniana, Buenos Aires, şi de cea chileana, Santiago de Chile. De aici pornesc multe expediţii, dar nu toată lumea vine la Ushuaia doar că să plece mai departe spre sud, căci oraşul e o atracţie în sine, un centru turistic interesant şi exotic. În apropiere se află parcul naţional Tierra de Fuego, în care ajungi cu Trenul spre Capătul Lumii (Tren del Fin del Mundo – denumire mult mai incitantă şi sugestivă în original decât am redat-o eu în traducere).

Dacă nu va mulţumiţi cu Ushuaia şi dorul de aventură va împinge mai departe spre sud, la latitudinea sudică de 54048′ se află un sat (aparţinând Republicii Chile) numit Puerto Williams ( prima fotografie de mai jos), cu cca. 2000 de locuitori; şi mai la sud, un cătun, tot chilean, zis Puerto Toro(foto 2), cu doar vreo 30 de locuitori. Şi dacă nici acum nu va potoliţi, atunci mergeţi şi vedeţi, ca să vă liniştiţi odată, aşezările de pe continentul antarctic, dintre care două sunt considerate localităţi permanente şi chiar merită văzute, dacă tot aţi ajuns până la acest capăt de lume.


Sigur, dacă e vorba despre cea mai mare comunitate umană din Antarctica, acesta se găseşte înstaţiunea ştiinţifică McMurdo, aparţinând Statelor Unite ale Americii şi unde lucrează, de obicei, peste 1.000 de persoane în timpul verii şi vreo 200 iarna. Dar McMurdo e numai un centru de cercetări, un loc unde vin şi lucrează, pentru câteva săptămâni sau luni, doar adulţi. Pe lângă McMurdo, mai funcţionează în Antarctica alte vreo 40 de staţiuni de acest gen, deşi mai mici.

Mai interesante sunt, însă, cele două mărunte aşezări permanente – una chileana şi altă argentiniană – în care locuiesc şi duc o viaţă obişnuită câteva familii care au ales traiul la marginea sudică a Pământului, pentru ca membrii lor să nu se despartă, ci să rămână împreună.

Base Esperanza (sus) este un sătuc-staţiune ştiinţifică locuit permanent, chiar şi în timpul lungilor ierni antarctice, de cca. 55 de persoane, incluzând 10 familii. Aşezat la 63.024′ latitudine sudică, e un loc friguros, unde temperatura rareori depăşeşte 0 grade C chiar şi în timpul verii, iarna învârtindu-se în jurul valorii de – 10 grade C. Da, ştiu că nu vi se pare chiar foarte-foarte frig, dar când nici vara nu e mai cald de 0 grade C… nu, sigur nu e uşor să trăieşti acolo tot timpul. Dar iată că oamenii trăiesc, lucrează, au o viaţă de familie, ba chiar fac copii: Base Esperanza este localitatea unde a venit pe lume Emilio Marcos Palma, primul om născut pe continentul antarctic (1978). Aici se găsesc laboratoare de cercetare, unde lucrează mulţi dintre locuitori; există o şcoală cu doi învăţători şi, ca să mai însufleţească locul, vin aici şi turişti (aproximativ 1.000 în fiecare an), Base Esperanza având facilităţi pentru găzduirea acestora. Din 1975, de când a fost întemeiată aşezarea, care aparţine Argentinei, oamenii continuă să reziste şi să vieţuiască aici, în spiritul devizei lor: „Permanenţa – un act de sacrificiu”.


Cealaltă localitate cu populaţie permanentă este Villa Las Estrellas (fotografiile de mai sus), inaugurată în 1984, o extensie a staţiunii meteorologice chiliene Eduardo Frei Montalva (instalată în 1969). Astăzi, trăiesc aici vreo 12 familii şi un număr de cca. 20 de copii frecventează şcoala şi grădiniţa; în total, locuiesc aici aproximativ 100 de oameni, mulţi dintre ei făcând parte din personalul Forţelor Aeriene. Faptul că deţine un aerodrom care funcţionează tot timpul anului a transformat Villa Las Estrellas într-un punct important de tranzit pentru cei care călătoresc spre staţiunile antarctice de cercetări.

Localitatea e atât de bine organizată şi echipată, încât pare un minuscul oraş: există aici oficiu poştal, bancă, spital (cu numai două paturi, dar cu un medic şi cu o asistentă care locuiesc şi ei permanent în localitate; în plus, aici se practică, de necesitate, dar în mod performant, telemedicina, spitalul fiind legat prin linii de comunicaţie cu spitale mari de pe continentul sudamerican). Nu lipsesc nici biserica, nici computerele conectate la Internet, nici sala de sport care, de fapt, slujeşte nu doar pentru meciurile de fotbal şi volei ale copiilor, ci şi pentru sărbătorirea aniversărilor, pentru jocul de bingo şi tot felul de activităţi culturale. Există chiar şi un magazin de suveniruri, destinate turiştilor care se aventurează până aici, deşi nimic nu poate fi mai valoros, ca amintire, decât impresiile cu care se întorc acasă după ce au vizitat acest cătun şi au văzut cât de intensă şi bogată poate fi viaţa aici, la capătul lumii.

sursa: Travel.Descopera.ro




Mayasii ,”sclavii” timpului

11 02 2013

Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.

calendar mayas vechi

Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.

In spirit si in vant nu exista moarte
Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh( vezi si http://www.mixdecultura.ro/2013/02/popol-vuh/) despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).

mayasii,sclavii timpului

Eterna reintoarcere
Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).
Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?

Chichen Itza jpg

Insuportabila stralucire a anului 800
In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti. Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in  pesterile lor din munti.“chichen itza php

De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).

Cucerirea nimicului
Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca. In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreau sangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud). Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.

mayasii jpg

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.

Istoria transformata in istorii

Multa vreme ramasa fara raspuns, enigma prabusirii mayasilor a facut loc manifestarii unor interesante ipoteze, ce isi extrag argumentele din cele mai recente descoperiri arheologice si climatologice. Pistele pe care cercetatorii ne indeamna astazi sa le urmam sunt in numar de trei.

Prabusirea politica
Lupta pentru prestigiu si rivalitatile sunt niste constante ale civilizatiei mayase. Dorinta de a avea cele mai inalte piramide, grandios decorate, antreneaza niste cheltuieli coplesitoare in numele luxului. Prin perpetuarea acestui periculos joc al orgoliilor, numerosi suverani se vad siliti sa-si imparta autoritatea. Fenomenul este semnalat in iconografia secolului al X-lea, mai precis in picturile murale care infatiseaza aparitia preotilor, a nobililor si razboinicilor. Ei acapareaza din ce in ce mai mult gestiunea cultului, a razboiului si a sacrificiilor, spre deosebire de perioada anterioara, când suveranii fusesera atât de puternici, incât nu mai lasasera loc nici macar pentru reprezentarea zeilor, pentru ca ei erau zeii. Dupa prabusirea culturii clasice, puterea este diseminata intre mai multe familii, iar relativa coeziune a ariei Maya este distrusa. Dispar marile programe arhitecturale, iar ridicarea de stele & scrisul (glifele) care le acoperea sunt stopate si, incet-incet, date uitarii, ca si calendarele. Istoria este inlocuita de istorii, care inceteaza sa mai fie incredintate posteritatii. Prezentul are gustul unui trecut ratat.

CHICHEN ITZA-TEMPLUL RAZBOIULUI

Conflictele armate
Mayasii nu au fost un popor pasnic, razboaiele punctand neincetat povestea civilizatiei lor. Se stie ca practicau sacrificiile umane – filmul lui Gibson, Apocalypto, este, de altfel, construit in jurul acestei ipoteze –, asa ca nu este exclus ca ei sa fi vazut in toti adversarii mai ales niste potentiale ofrande. Dusmanii capturati in urma bataliilor erau destinati sacrificiilor menite sa influenteze Universul si fortele lui. Poate insa aceasta ipoteza sa explice amploarea luptelor? Arthur Demarest, un reputat arheolog american, a pus in evidenta faptul ca, incepand cu anul 760, imprejurul stravechii cetati Seibal au avut loc evenimente de o violenta considerabila. Este vorba atat despre razboaie endemice intre mici regate locale, cat si de infruntari, prin vasali interpusi, intre cele doua mari capitale ale lumii mayase: Calakmul si Tikal. Niste marturii descifrate epigrafic, asociate cu recente desoperiri arheologice, demonstreaza ca, in urma conflictelor din perioada respectiva, aceasta zona urbanizata a fost practic stearsa de pe harta.chichen

Timpul Apocalipsei, timpul probabil si oamenii de porumb
Ipoteza care pare sa-i seduca din ce in ce mai mult pe specialisti este aceea a dezordinii de origine climatica, dezordine ce a generat o influenta nociva si decisiv nefasta. In aceste regiuni ale lumii prehispanice unde agricultura se practica fara irigatii si depindea de abundenta ploilor si de regularitatea lor, era nevoie ca pamantul sa primeasca aproximativ 600 mm de apa pe an ca sa poata fi asigurata o recolta. „In mai multe randuri, afirma cercetatoarea Dominique Michelet, pragul de 450 de mm nu a fost insa atins. Nu este vorba, de fapt, despre niste rasturnari climatice colosale, de lunga durata, ci doar de accidente meteorologice repetate. Secete succesive, an dupa an.“ In plus, trebuie luat in seama faptul ca principala cultura agricola mayasa era aceea a porumbului. O planta extrem de sensibila atat la uscaciune, cat si la umiditate crescuta si care nu suporta perioadele lungi fara ploaie.

 

sursa:descopera.ro si BBC history





Termopile simbolul eroismului grecilor

7 02 2013

Povestea regelui spartan Leonidas si a celor 300 de razboinici care l-au insotit la Portile de Foc (asta inseamna, de fapt, Termopile) a fascinat generatii intregi de oameni, din toate colturile lumii. E o poveste spusa neintrerupt de mai bine de 2000 de ani, despre una dintre cele mai tragice confruntari din istoria omenirii. Si totusi, este o poveste adevarata? Si daca nu, care a fost adevarul despre Termopile?Singura sursa istorica ampla, privind batalia de la Termopile, o constituie relatarea lui Herodot, istoricul grec contemporan al evenimentelor care aveau sa schimbe practic istoria lumii occidentale. Cu toate acestea, desi este cunoscut drept cel mai mare istoric al antichitatii, Herodot este renumit si pentru neadevarurile pe care le insera, de multe ori, in textele sale, motiv care i-a determinat pe unii sa ii schimbe numele din „parintele istoriei”, in „cel mai mare mincinos al istoriei”. Este oare povestea sa cea mai credibila sursa a ceea ce s-a intamplat la Termopile, in 480 i.H.? Asta o vom afla in cele ce urmeaza.

Adevaratele motive ale razboaielor greco-persane

Ceea ce nu a spus Herodot, in „Istoriile” sale, au fost motivele reale pentru care Imperiul Persan a incercat in repetate randuri sa invinga orasele state din Grecia antica. Pare ciudat ca un imperiu atat de vast si de indepartat (primul imperiu al lumii, de fapt) precum era cel persan si-ar fi dorit ocuparea unor zone aride si saracacioase asa cum erau cele din Peloponez. Este cunoscut faptul ca, multe dintre cele peste 1000 de cetati grecesti ale vremii, erau nevoite sa importe bunurile necesare supravietuirii si constructiilor civile sau militare.Ca un exemplu, motivul pentru care grecii nu au avut, multa vreme, o flota puternica, este tocmai acela ca nu aveau lemnul necesar construirii acesteia, o materie prima indispensabila in lumea antica, pe care elenii se vedea nevoiti sa o cumpere in schimbul unor sume imense. Nu pare tocmai locul ideal pe care vreun monarh oriental al acelor vremuri sa vrea sa il cucereasca. In schimb, putinele surse istorice ale acelor vremuri, altele decat cele grecesti, vorbesc de grupurile organizate de pirati eleni care atacau sistematic vasele negustoresti si porturile persane.Se pare ca atat de mult crescusera neajunsurile provocate de acesti corsari ai antichitatii, incat Darius cel Mare, avea sa declare razboi statelor grecesti si chiar va invada Peloponezul cu scopul de a pune capat, odata pentru totdeauna jafurilor la care erau nevoiti sa asiste supusii sai. Campania avea sa fie insa un esec rasunator, incheiata cu infrangerea in fata atenienilor la Maraton, in 490 i.H, si cu retragerea pripita a vaselor persane.Cea de a doua mare invazie, tine probabil de motive asemanatoare, dar si de orgoliul exacerbat si de dorinta de razbunare a onoarei familiei lui Xerxes, fiul lui Darius cel Mare, noul monarh al Imperiului in spiritul normelor diplomatice ale acelor vremuri, Xerxes avea sa trimita soli in Atena si Sparta pentru a le cere acestora, simbolic, „pamant si apa”, ca o dovada a supunerii lor fata de imensul imperiu pe care il conducea. Nu numai ca nu avea sa primeasca obedienta solicitata, ba mai mult, solii sai aveau sa fie ucisi de catre atenieni prin aruncarea de pe varful unui munte, asta in timp ce in Sparta, mesagerii au fost aruncati intr-o fantana, cu mentiunea laconica, ca pot sapa singuri acolo dupa lucrurile cerute. A fost probabil si pretextul pentru campania de amploare pe care Xerxes o va intreprinde la numai zece ani dupa infrangerea umilitoare a tatalui sau.

Leonidas

Paradoxal, dar nu numai Xerxes pare sa isi fi dorit acest razboi intre civilizatii, Leonidas, unul dintre cei doi regi spartani ai momentului, fiind unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai luptei ce avea sa vina. Acesta va primi reprosuri din partea contemporanilor sai datorita atitudinii belicoase si chiar va fi acuzat de falsificarea mesajului primit de la Oracolul din Delfi, cel care spusese ca „Persii nu vor triumfa atata vreme cat unul dintre regii spartani va fi sacrificat”.Intr-o societate care dusese arta razboiului aproape de perfectiune si facuse din acesta un scop major in viata cetatii, dorinta lui Leonidas nu mai poate parea atat de absurda. Toate marturiile vremii ne indica faptul ca acesta si-a dorit, intr-adevar, sa devina un erou, iar moartea sa pe campul de lupta sa fie biletul catre eternitate. In fond, nu acesta era visul oricarui spartan?Chiar Herodot mentioneaza ca, intr-una dintre ultimele discutii pe care le-a avut cu sotia sa, Gorgo, regele spartan, intrebat de catre aceasta cum ar putea ajuta mai bine cetatea in care locuiau, i-ar fi oferit urmatorul raspuns : „Gaseste-ti un barbat bun si ofera-i cat mai multi copii”. Este evident ca Leonidas nu si-a facut niciodata un plan de intoarcere, iar faptul ca a ales pentru lupta numai soldati veterani, ai caror fii puteau la randul lor sa procreeze, tradeaza intentiile acestuia. De fapt, mai mult ca sigur ca dorinta sa era impartasita de toti cei care aveau sa il insoteasca in batalia fara sorti de izbanda in fata colosului persan.

leonida

Xerxes

Impresionanta forta pe care avea sa o mobilizeze imparatul persan in vederea iminentei invazii a Greciei antice, s-a vrut, probabil, o veritabila parada in ochii contemporanilor, o marturie a fortei colosale si a puterii Imperiul Persan. Era totodata si o incercare de umilire si de intimidare a grecilor mandri si orgoliosi, care ii facusera atatea probleme.Mai mult ca sigur ca Xerxes nu si-a imaginat niciodata ca poate pierde un razboi in fata unor cetati a caror armata era insignifianta ca numar in fata imensei sale forte armate, motiv pentru care isi va aduce cu el un imens tron de aur pe care sa asiste la victoria zdrobitoare asupra elenilor.De fapt, una dintre cele mai mari dispute istorice in ce priveste batalia de la Termopile este asupra numarului de soldati desfasurati de monarhul persan pe campul de lupta. Herodot vorbeste de o cifra impresionanta de aproape 2 milioane de razboinici, din 47 de natiuni, insotiti de un numar relativ egal de supusi care i-ar fi insotit pe acestia. Un secol mai tarziu, un alt istoric grec, Ctesisas din Cnidus, vorbeste de un numar mult mai mic, de numai 800.000 de luptatori.Istoricii arata insa ca armata persana nu ar fi putut depasi 200.000 de oameni si circa 70.000 de animale; o forta cu adevarat impresionanta la acea vreme, fara a adauga personalul auxiliar.XERXES

Adevarul despre Termopile

Nici numarul real al elenilor nu este cel mentionat de catre Herodot. Istoricul grec vorbeste despre 300 de razboinici spartani, insotiti de circa 900 de hopliti, 400 de tebani si 700 de voluntari tespieni, aliati de neclintit ai Spartei. Acesta uita insa sa mentioneze si ajutorul primit din partea altor 10 cetati elene, ajutor care ar fi ridicat numarul soldatilor aflati sub comanda lui Leonidas la peste 7000 de oameni. Dar chiar si asa, armata grecilor ar fi fost depasita net de imensa forta de lupta a persilor.Se spune ca imparatul persan ar fi asteptat patru zile inainte de a incepe batalia, in asteptarea unui raspuns clar din partea micutei armate elene, si in speranta ca aceasta va iesi la lupta in camp deschis.TERMOPILE
Ascunsi in ingusta trecatoare de la Termopile, spartanii erau insa constienti ca numai asa vor anihila avantajul numeric al persilor, si ca raspuns la cererea lui Xerxes de a depune armele, acestia aveau sa sculpteze in peretele muntelui, un raspuns vizibil si astazi: ”Veniti de le luati!”. In prezent, locul in care se poate citi declaratia spartana este un adevarat loc de pelerinaj pentru greci si pentru milioanele de turisti dornici sa calce pe urmele neinfricatilor razboinici eleni.In ciuda enormei disproportionalitati numerice dintre cel doua forte, determinarea spartanilor avea sa fie remarcata si de conationalii atenieni; cei care intrebandu-i pe acestia cum vor putea face fata milioanelor de sageti persane, a caror multime se spune ca acoperea lumina soarelui, aveau sa primeasca urmatorul raspuns: „Cu atat mai bine, vom lupta la umbra!”. Declaratia ramasa celebra ii apartine soldatului Dienekes, cel care avea sa se dovedeasca intr-un final, cel mai curajos dintre razboinicii lui Leonidas.Lupta care avea sa dureze timp de trei zile ii va aduce pierderi imense lui Xerxes, pierderi ce insumau peste 20.000 de oameni, asta in timp ce victimele de partea grecilor nu depaseau cateva sute de soldati. Atacurile frontale ale persilor aveau sa fie respinse rand pe rand, culminand cu infrangerea trupelor de elita ale monarhului oriental, asa numitii „nemuritori”, grup format din 10.000 de veterani, caliti in nenumarate razboaie. Inclestarea avea sa fie atat de sangeroasa incat il va face pe Xerxes sa se ridice de trei ori de pe impunatorul sau tron, in accese incontrolabile de furie. Istoricul grec Ctesias mentioneaza chiar ca primul val de razboinici persi, numarand cateva mii de oameni, avea sa fie decimat de sulitele spartane, cu numai doua sau trei victime de partea grecilor.Este usor de imaginat furia neputincioasa a imparatului persan, cel care isi va pedepsi armatele, ucigand pe capete generalii vinovati de esecul atacurilor. Xerxes va apela insa la una dintre „armele” in fata carora multi dintre atenieni s-ar fi plecat: aurul. In schimbul promisiunilor de imbogatire peste puterea imaginatiei,Ephialtes, tradatorul grec originar din Atena avea sa le dezvaluie persilor singura cale de acces care i-ar fi putut purta in spatele armatei spartane. In timp, numele sau avea sa devina sinonim in limba greaca moderna cu „cosmar”.In ciuda infrangerii conationalilor sai, Ephialtes nu avea sa mai primeasca nici un ban, fiind ucis peste cativa ani de catre Athenades, razboinic grec care, in urma faptei sale, va fi privit in Sparta ca un veritabil erou.Se spune ca episodul cel mai dramatic din toata inclestarea, l-a reprezentat ultima batalie. La aflarea tradarii si a faptului ca persii vor inconjura tabara elena, majoritatea soldatilor greci vor parasi campul de lupta. Singurii care vor ramane sa tina piept aveau sa fie spartanii, insotiti de hoplitii loiali si de un grup mic de tebani pe care, se pare ca, Leonidas i-ar fi tinut la arme sub amenintarea cu moartea. Desi lupta a fost una de scurta durata, avea sa fie probabil cea mai sangeroasa dintre toate cele de pana atunci. Marcati de ultimul ordin al regelui spartan, acela de a ucide cat mai multi persi inainte de a fi ei insisi ucisi, spartanii aveau sa provoace un adevarat macel in care isi vor pierde viata chiar doi dintre fratii lui Xerxes.Desi, practic, victoria avea sa apartina persilor, aceasta nu avea sa fie de lunga durata. Impulsionati de sfarsitul eroic al lui Leonidas si al razboinicilor sai, grecii se vor mobiliza in sudul peninsulei si, in mai putin de un an, aveau sa respinga definitiv armatele lui Xerxes in urma succeselor zdrobitoare de la Salamina si Platea. Victoria grecilor si oprirea expansiunii persane in Europa este privita astazi de catre majoritatea istoricilor drept una dintre cele mai importante victorii obtinute vreodata in istorie, si una care avea sa puna bazele intregii civilizatii occidentale.

 

 

Bibliografie: descopera.ro si BBC history





Mandeenii

6 12 2012

In secolul al XVII-lea, misionarii iezuiti care s-au intors din regiunea scaldata de fluviile Tigru si Eufrat, astazi Irak, au povestit despre o populatie numita „crestinii Sfantului loan”. Desi traiau in lumea musulmana, inconjurati de arabi, membrii ei erau adepti ai unei forme de crestinism centrate in jurul lui loan Botezatorul. Toate riturile lor religioase aveau ca punct focal botezul; acesta nu era pentru ei o ceremonie unica in viata omului, prin care un nou membru era primit in congregatie, ci detinea un rol important in toate sacramentele si ritualurile lor. Inca de la primele contacte cu ei s-a constatat ca numele „cres­tinii Sfantului loan” este cat se poate de incorect. Secta il venereaza pe loan Botezatorul, intr-adevar, dar nu poate fi considerata „crestina” in sensul obisnuit al termenului: membrii ei sustin ca lisus a fost un fals profet, un mincinos care si-a indus in eroare semenii, in mod deliberat.mandeenii

Dar fiindca traiesc sub continua amenintare a perse­cutiilor din partea evreilor, a musulmanilor si a crestinilor deopo­triva, au preferat sa se autodefineasca intr-un mod cit mai inofensiv pentru toti cei din jurul lor. Din acest motiv si-au luat numele de „crestinii Sfantului loan”.

In prezent, membrii acestei secte – care mai traiesc inca in re­giunile mlastinoase din sudul Irakului si, in numar mai mic, in zona de sud-vest a Iranului – sunt cunoscuti sub numele de mandeeni. Sunt oameni pasnici, profund religiosi, carora credinta le interzice varsarea de sange si razboiul. Majoritatea traiesc in satele si comunitatile traditionale, dar unii s-au mutat in orase, unde lucreaza ca aurari si argintari, mestesuguri in care exceleaza. Si-au pastrat limba si modul de scriere propriu, ambele derivate din aramaica, limba vorbita de lisus si de loan. In 1978, numarul lor era estimat la mai putin de 15 000 de persoane, dar persecutiile la care Saddam Hussein i-a supus pe arabii din zonele mlastinoase dupa Razboiul din Golf i-a adus, probabil, in pragul extinctiei.

Termenul „mandean” inseamna, literal, „gnostic” (de la manda, „gnoza”) si, teoretic, ii desemneaza doar pe mireni, desi adesea este folosit pentru intreaga comunitate. Preotii lor sint numiti nazoreani. Arabii le spun Subba, iar in Coran apar cu apelativul sabieni.

In prezent, credinta mandeana este un fel de amalgam pestrit si confuz: fragmente din iudaismul Vechiului Testament, forme gnostice, eretice, de crestinism si idei iraniene dualiste combinate formeaza cosmologia si teologia sectei. Problema consta in a dis­tinge care au fost credintele originale ale mandeenilor si ce a fost adaugat ulterior. Se pare ca membrii gruparii au uitat in mare parte semnificatia initiala a multor elemente din religia lor.

Mlastinile Mesopotamiene din Irak Gradina Edenului din Biblie 1

Mandeenii constituie astazi unica grupare religioasa gnostica din lume: opiniile lor despre univers, despre actul creatiei si despre zei sunt, toate, convingeri gnostice obisnuite. Ei cred intr-o ierarhie a zeilor si a semizeilor de ambele sexe, cu o sciziune fundamentala intre divinitatile luminii si cele ale intunericului.

Fiinta lor suprema, care a creat universul si zeitatile mai mici, are diverse nume, care se traduc prin „Viata”, „Minte” sau „Re­gele Luminii”. Aceasta a creat cinci „fiinte de lumina”, fapt care automat a adus pe lume cinci fiinte ale intunericului, egale, dar opuse primelor. (Accentul pus pe egalitatea dintre lumina si binele suprem este caracteristica gnosticismului. Pentru gnostici, iluminarea insemna, atat in sens literal, cat si figurat, patrunderea intr-o lume a luminii.) La fel ca in alte sisteme de gandire gnostica, pentru mandeeni semizeii sunt cei care au creat si care guverneaza universul material si Pamantul.

Pentru mandeeni, celibatul este un pacat; barbatii care mor necasatoriti sunt condamnati sa se reincarneze; altfel, mandeenii nu cred in ciclul mortii si al renasterii. Atunci cand omul se stinge din viata, sufletul lui se intoarce in lumea de lumina din care au venit initial mandeenii, fiind indrumat pe acest drum gratie numeroaselor rugaciuni si ceremonii oficiate; multe dintre acestea isi au originile, in mod limpede, in anticele rituri funerare egiptene.

Religia isi pune amprenta asupra tuturor aspectelor vietii de zi cu zi a mandeenilor, dar sacramentul lor esential este botezul, prac­ticat chiar si la ceremoniile de nunta si de inmormintare. Botezul presupune cufundarea completa in bazine special create, care au loc la un riu numit Iordan. Din niciun ritual nu lipsesc o serie de strangeri de mana complexe intre preoti si cei care sunt botezati.

315878_577975185549700_777395698_n

Ziua sfanta a mandeenilor este duminica. Toate comunitatile lor sint conduse de preoti, care primesc titlul de „rege” (malka), dar anumite servicii religioase pot fi indeplinite de laici. Demnitatea de preot este ereditara, iar clerul este compus din trei categorii: preotii obisnuiti, numiti „discipoli” (tarmide), episcopii si un „sef al po­porului” – desi de peste un secol nimeni nu a mai fost considerat demn de aceasta pozitie.

sursa:alcmeea.com





Braila-istoria unui oras

30 11 2012

Braila este un oras cu o istorie interesanta, traita cu demnitate, care depaseste cu mult prezentul.

Istorie

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 15381540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

VEDERE GENERALA4

Perioada antica

Un studiu al originilor Brăilei arată că regiunea a fost locuită din vremuri imemoriale. Există numeroase vestigii arheologice dovedind prezența omului neolitic (Boian-Giulești) 5000 i.Hr., la Brailița (vârful Cațagaței), viața a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestată o puternică așezare getică între secolele IV și III î.Hr. aflată pe terasa înaltă a Dunării și întreținând legături cu grecii – de la pontul Euxin, până la Elada. În era noastră descoperirile atestă prezența civilizației Sântana de Mureș, continuată cu o așezare medievală din secolele X-XI.

Brăila în perioada medievală

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. În1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

3

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ținut, așezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopisețul Cantacuzinesc și Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăși intemeierea Țării Românești prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila; iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deși folosește vechiul letopiseț scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat și de Cantacuzino, amintește doar că domnul întemeietor „Radu Vodă… au început a-și tocmi și a-și îndrepta țara cu județe, cu judecători…, lățindu-se până la Dunăre și până la Siret… ”.

CETATEA BRAILEI 1826

Izvoare exterioare Țării Românești, Letopisețul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopisețele de la Putna (numărul 1 și numărul 2) ne dau una și aceeași știre și anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ștefan cel Mare (1457 – 1504) la 27 februarie 1470, marți în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea și al XV-lea este Laonic Chalcocondil, unul din cronicarii Bizanțului.

PORTUL BRAILEI

Izvoarele beletristice, puține ca număr și nu întru totul concludente în privința valorii informațiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepția Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părți ale sale, date și fapte legate de relațiile Țării Românești cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Așa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediție navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 și 1341. Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediția din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Țării Românești, condusă de Vlad Țepeș. Este și locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăși prezența sultanului în oraș: „Șahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Și de acolo a pornit spre Adrianopol”.

18

Izvoarele diplomatice din cancelaria Țării Românești își încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor brașoveni și din Țara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodată și cea mai veche dovadă a existenței Brăilei ca așezare a Țării Românești. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum și un altul, posterior cu trei decenii aceluiași moment. Este vorba, pentru cel din urmă de știrile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.

125

Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean și gurile Dunării au fost în atenția și intersul negustorilor și călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche mențiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.

O altă sursă cartografică, pe care socotim a fi, a doua mențiune a Brăilei ca vechime, ar fi o hartă nautică probabil italiană ca realizare aflată în Arhivele de stat din Zagreb și datată de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 13201370.GRADINA PUBLICA 2

Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărți nautice, mai mult sau mai puțin folosite de istoricii români în ceea ce privește descifrarea realităților din stațiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 și 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărțile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 14801493, unde orașul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creștere spectaculoasă a numărului de portulane, așa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca1520) numele apare sub forma Brelago.

VEDERE GENERALA6

Ultimele izvoare ce scot în evidență arealul brăilean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de două monede de la Roman III Argyros (10281034) și de la Mihail al IV-lea (10341041). Ambele sunt găsite la Brăila, ultima foarte recent adică în timpul cercetărilor arheologice din 1993. Veacurile următoare sunt relativ bogate în mărturii numismatice explicația fiind circulația monetară datorită comerțului, proveniența lor fiind diversă: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

VEDERE GENERALA 2

Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, și anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceștia, avându-și centrul puterii lor tot în Panonia, ca și hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul țărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuți din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediții, izvoarele bizantine afirmă că ținutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu. Afirmația aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga țară carpato-dunăreană, deci și la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.

VEDERE DIN 1913

Populația de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populației autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populația se regăsește în regiunea intermediară dintre Chiscani și Baldovinești, adică pe locul Brăilei și Brăiliței. Numărul locuitorilor din această regiune crește o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerț activ cu peștele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimițându-l cu carele atât în Muntenia și în Moldova, cât și mai departe, până în Polonia, acești locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporește prin cei ce vin să se așeze aici atrași de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în așezare de caracter urban. La această transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse și mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menționată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.

STRADA REGALA

După părerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs înainte de întemeierea Țării Românești, adică înainte de circa 1300. Istoricul își susține punctul de vedere prin amintirea unei mărturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscută și sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referă la expediția întreprinsă de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniază concentrarea de mărfuri și produse care are loc la Dunărea de jos. În ceea ce priveste numele de Brăila, acestă este un nume romănesc, vine de la numele de persoană Brăila, numele acestea terminate în –ilă, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brăila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brăila din Drăgoiani” ca martor la împărțeala pe care o făcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplată înainte de data documentului. Numele de Brăila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoană, terminate în –ai. Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al căror înțeles originar s-a pierdut. După întemeierea Țării Românești, Brăila va cunoaște o deosebită înflorire, fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunăre și Carpați într-o singură formațiune politică. Viața acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datorită faptului că drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât și pentru sașii din Transilvania, târgurile crescând ca număr și amploare, importul și exportul prin Brăila vor crește și ele.

STR. MIHAI EMINESCU

Întemeierea statului Țării Românești a însemnat și înființarea județelor ca unități administrative în cadrul lui. De fapt, ca realități geografice și economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de așezări omenești din bazinul unui râu sau dintr – o porțiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formațiuni sunt încadrate în noul stat și fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuții militare, administrative și judecătorești și o reședință cunoscută. Un asemenea județ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a țării, între județele Râmnicul Sărat, Buzău și Ialomița: a fost județul Brăila al cărui pârcălab și-a avut reședința, în mod firesc, în orașul ce a dat numele sau noii unități administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a județelor Țării Românești se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul județ al Brăilei adoptă numele reședinței sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reședință.

POSTA SI STR. CALARASI

Dar întemeierea județului a însemnat și un spor de populație, de însemnătate și de putere economică pentru târgul sau orașul Brăilei. La reședința, unde cârmuia, în mod obișnuit, pârcălabul, s-au stabilit dregătorii subalterni, care-l însoțeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pază, ostașii priveghind atât târgul propriu-zis cât și portul, cu viața lui caracteristică și amestecată. A sporit numărul mesteșugarilor și negustorilor, care se îndreaptă în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populație sporită, centre care ofereau, prin ostașii lor, o protecție mai bună împotriva eventualelor atacuri și prădăciuni. Am arătat că în jurul orașului Brăila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Țării Românești, un județ care, nu si-a luat numele de la vreo apă, pădure, formă de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la orașul care i-a servit drept capitală, de la Brăila.IMPARATUL TRAIAN

Și întocmai după cum prima mențiune documentară certă a orașului este mult posterioară începuturilor existenței sale, tot așa și prima mențiune documentară a județului; ea datează din 1481, când Ștefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari și mici, judecilor, judecătorilor și săracilor „din tot ținutul Brăilei”; domnul Moldovei întrebuințează termenul „ținut”, obișnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „județ”, din Țăra Românească. Răspunsul la această scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor și rumânilor „brăileni”, deci din județul Brăilei.

STRADA GALATZ

Nu avem știri precise asupra întinderii județului Brăila în epoca veche, înainte ca orașul să fi fost ocupat de turci și să i se fi adăugat raiaua. Se crede însă că nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost județul după 1829. El avea drept hotar de miazănoapte Siretul, a cărui albie veche venea însă mai spre sud decât cea de azi. Spre apus se mărginea cu județele Râmnicul Sărat și Buzău, iar spre miazăzi cu județul Ialomița, a cărui capitală era la Orașul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraș. Înspre răsărit, hotarul îl forma Dunărea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componența județului Brăila.

CALEA GALATI

Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldovenești sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, orașul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetății și constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a orașului dar și a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a orașului de către turci duce la controverse, raportul polon din1540 arată că: „turcul, luând un oraș mare și puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale și a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea orașului ar fi avut loc între iunie 1539 și 30 octombrie 1540 și nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareș. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele așa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, și cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, și s-au mulțumit să-l pronunțe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Și întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici și documente, au facut Ismail tot așa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuințat și de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila și în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce orașul reintrase în stăpânirea politică românească.

MONUMENT 1902

Persistența caracteristicului nume românesc sub dominația otomană este încă o dovadă de vechime considerabilă, dar și de faptul că el ajunsese familiar și străinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit să-l adopte. Îndată ce au luat în stăpânire orașul, ei s-au grăbit să ridice o cetate puternică de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au păstrat descriei și planuri ale cetății din secolul al XVI-lea, dar este sigur, după părerea noastră, că partea centrală sau nucleul ei n-a diferit față de planurile din secolul al XVIII. Această parte centrală, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul războiului din 17871791, și anume 1790, se alcătuia dintr-o incintă pătrată, avînd la cele patru colțuri câte un bastion circular: ea forma inima cetății, punctul ultim de rezistență. Această prima incintă era înconjurată de o a doua, tot pătrată, dar fără bastioane, apoi de o a treia, pentagonală, având la cele cinci colțuri câte un bastion, din care două erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunăre. O a patra incinta pornește în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge și în partea de sud; ea formează unghiuri dar fără bastioane. În sfârșit, o a cincea incintă, cu șapte bastioane, dublată de un șant spre exterior, se află tot sus, pe platou, fără să atingă Dunărea nici la nord, nici la sud. Casele orașului sunt cuprinse între această incintă exterioară și incinta a patra.old_braila

Trei drumuri străbat, prin trei porți, ultima incintă, ducând unul spre miazazi, spre Silistra și orașele din câmpia munteană, altul spre orașele din marginea podgoriei: Focșani, Râmnicul Sărat, Buzău și apoi mai departe spre vechea capitală a Țării Românești, spre Târgoviște și de aici, fie prin Câmpulung, peste munți la Brașov, fie la Pitești, Slatina, trecând după aceea Oltul; cel de-al treilea drum făcea legătura cu Galații și apoi cu întreaga Moldovă. Cetatea nu se mai vede astăzi, ea a fost rasă în 18281829, în timpul războiului ruso-turc, doar o foarte mică porțiune din vechiul zid s-a mai păstrat în dreptul malului, spre port. A mai rămas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbărie sau pulberărie ; astăzi adăpostește budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului șanț care mărginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradă a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevăzute cu bastioane, cu mulțimea de tunuri care o apărau, în 1809 ofițerul rus de origine franceză Langeron le apreciază la aproape 200, dispuse în baterii construite după sistemul turcesc, cetatea Brăila avea un aspect falnic, impunător; bine apărată și bine aprovizionată, ea putea rezista și unui asediu îndelungat.

CASTELUL DE APA

Orașul se întindea în stânga cetății, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiași Langeron: „mare și mai bine construit decât celelalte orașe turcești”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulțime de case spațioase și agreabile vederii”. O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc și aveau streșini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinți ale soarelui de vară, pereții scunzi. Se mai pot vedea și astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiției (între strada Călărași și faleza Dunării).

La orășenii turci mai pricopsiți, tavanele odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al orașului. În timpul ridicării planului cetății, în 1790, de către căpitanul von Vermatti, orașul avea 2580 de case , ceea ce, admițând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind și pe flotanți, destul de numeroși în porturi, și pe cei nedeclarați, din motive fiscale, iarăși numeroși, se crede că cifra locuitorilor depășea 15000. În afară de cetate, noii stăpânitori ai orașului au ridicat și lăcașuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi și geamii. Vechile vederi ale orașului arăta mai multe minarete, deci implică existența mai multor lăcașuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul orașului (în piața V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turcești și reparatș, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea orașului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat și în cuprinsul cetății propriu-zise, adică în spațiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.66

Îndată după constituirea cetății Brăilei a urmat și înființarea raialei sale. Se înțelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea și ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparații, etc. Anul înființării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Țara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foștilor proprietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniștri de atunci, că se va ține seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542”. Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înființării raialei.

BULEVARDUL CUZA

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înființate pe pământul Țării Românești, mai mare decât raiaua Giurgiului și mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicațiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (17741782), 55 de sate și siliști, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Aceeași cifra de 55 de sate și siliști o găsim și în descrierea Țării Românești făcută de generalul Baur, în timpul ocupației rusești din 17681774. Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micșora în vreme de război, din cauza distrugerilor și prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăși. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofițerii ausrtieci în 1789, în timpul războiului ruso – austriaco – turc, găsim numai 35 de sate și siliști.

CEAS GRADINA PUBLICA

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi și de Dunăre până la confluența cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Țara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovinești, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu și Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului și Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparținea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga și de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparțineau Țării Românești, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului și prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Țării Românești .CALEA REGALA 2

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-și întindă stăpânirea spre apus și miazăzi, încălcând pământul țării. Și a trebuit ca domnii, în repetate rânduri, să intervină la Poartă, cu jalbe și cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Așa au făcut Alexandru al II-lea (15681577) și fiul său Mihnea Turcitul (1577158315851591), așa Antonie Vodă din Popești (16691672). Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilitățile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării și restabilirii hotarului raialei. O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco – austriac, în1716.

GRADINA PUBLICA PAVILIONUL DE MUZICA

După ce domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, și până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej și și-au întins stăpânirea; același lucru l-au făcut și turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (17161719), să restabilească vechea situație, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (17191730), a putut fi readus la loc hotarul. Știm faptele din povestirea, detaliată și expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfațișează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii și dârstoreanii trecuseră hotarele țării care le ținea, țara d-început și să tindea brăileanii până la orașul Flocii, pe baltă în sus, și despre Râmnic și Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul și satele și pusese subași prin sate și scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălți și lua dijme dupe moșiile țării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Și au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăție, ca să izgonească subașii si să spargă satele de pe balțile și se rămâie hotarăle iarăși precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având și credință și voe vegheată de la turci și puind nevoința cu toată inima (măcar ca și cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împărațiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-și ridice stăpânirea dupe pământul Țării Românești și să știe numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ținut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile țării și au ținut dupe cum au ținut acei mai denainte și au rămas țară odihnită de aceasta”. O pricina de discuție între domnul Țării Românești și administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moșia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câșla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moșie, daruită la un moment dat de împărăție unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane și era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostași dregători turci care se ocupau de grădinile și domeniile împărătești. Cu vremea, grație protecției de care se bucura moșia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiți din județele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleași județe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual și lua sub administrarea sa moșia. Aceeași operație a făcut mai târziu și voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).CASA VERONA

Cu toate că pierdu-se o mare parte și cea mai bogată a teritoriului său, inclusiv reședința, județul a continuat să existe și să figureze în actele cancelariei domnești. Cea dintâi mențiune în acest sens o găsim îndată după constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (15351545) întărește vechiul asezămșnt ca de episcopia Buzăului să asculte: „județul Buzău și județul Râmnicul Sărat și județul Brăila și județul Săcuieni, aceste patru județe, cu toată hirotonisirea preotească și bisericească”. Peste aproape o jumătate de secol, la 12 iulie 1584 voievodul Petru Cercel (15831585) întărește dreptul episcopului de Buzău , păstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „să ia dijma de la preoții din sat din județul Brăilei pentru brânză și pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme”. Timp de aproape șaizeci de ani, așadar, după constituirea raialei Brăilei, județul cu același nume continua să existe și să fie menționat în actele domnești, în scriptele cancelariei. După aceea însă, pe vremea lui Matei Basarab, constatăm o schimbare: județul Brăila nu mai apare ca o entitate deosebită, de sine stătătoare, ca până atunci, ci este contopit cu județul Râmnicu Sărat. Așa îl găsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordești din „județul Râmnicul Sărat și Brăila”. Această contopire, făcută, desigur, din considerente economice, partea rămasă din județul Brăila sub autoritatea domnească era prea mică și nu justifică cheltuiala legată de conducerea unui județ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat și cu alte județe mici, atât în Muntenia cât și în Moldova. Totuși amintirea vechiului județ, de sine stătător, se mai păstra încă și nu numai în Țara Românească, dar și în Moldova. Iată ce se scrie despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, Descrierea Țării Moldovei și a Țării Românești: „Ținutul Brăila, de asemenea pe Dunăre”.HOTEL SPLENDID2

Dincolo de Siret, nu departe de Galații Moldovei, este un oraș cu același nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stăpânesc încă o parte a acestui ținut.” Județul Brăila se va reînființa temporar, în timpul războiului ruso – turc din 18061812, sub ocupația rusească; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca și celelalte județe muntene; la 3 februarie 1811, acești ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez și slugerul Iancu Fotino. În ceea ce privește autoritatea tutelară, cetatea și raiaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau și Chilia și Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul și Turnul erau sub autoritatea sangeacatului de Nicopole.

PIATA RALLY

Brăilei i s-a acordat de la început din primii ani de după eliberare o deosebită atenție de către guvernul țării dată fiind însemnătatea ei economică. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul ruso – turc, prevedea, prin articolul V și prin actul deosebit privind Țara Românească și Moldova, act dezvoltător al numitului articol și partea integrantă a tratatului, ca cetațile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul fața de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maxima adâncime a ei. În consecință, Brăila reveni, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească; sub raportul economic și etnic am văzut că nu încetase nici o clipă caracterul ei românesc. Operațiunile de demilitarizare a graniței Dunării au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrările ei durară până la 8 octombrie același an.

CLUBUL REGAL

Acum se reînființează și județul Brăila, având doua plăși: Vădenii, cu 20 de sate și Balta cu 38. Primul ispravnic al noului județ a fost serdarul Grigore Tăutu. Se institui de asemenea, domeniul Brăilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al județului. În aprilie 1831, se publicau dispozițiile luate de Obșteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moșiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunăre; 3)”ostroavele din șanalul Dunării”. Se urmărea și colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se așeze aici, români sau străini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama și de eventualele revendicări ale foștilor stăpâni de moșii.

126

Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerțului pe Dunăre și mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Această libertate face ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care ofera prețurile cele mai bune. De acum se termină monopolul turcesc, obligația de a aproviziona Imperiul otoman, în special capitala și armata lui. Rezultatul acestei mișcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului și a orașului Brăila. Acest lucru este observat și de străini: consulul francez Minaut subliniază la 18 septembrie 1834, „mișcarea acestor două porturi, a căror importanță, în special a Brăilei, crește în fiecare zi și care tind să ia o dezvoltare realmente considerabilă .

CALEA REGALA (VEST)

Încă de la 10 mai 1830, locotenent – colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraș, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita orașului, precum și străzi regulate, drepte, apoi piețe și amplasamente pentru viitoarele instituții municipale. În același an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituții, împreună cu devizele corespunzătoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului țării de către generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu găsit însă satisfăcător, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicării diferitelor binale, nu ținuseră seama de prevederile lui , așa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însărcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectă exactitate”, plan care, definitivat, să fie adus apoi la cunoștința cetațenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn execută într-adevăr noul plan și, împreună cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobării domnești. Se aduceau prin acest nou plan, care ținea seama totuși de cel vechi, o serie de rectificări și îmbunătățiri străzilor, piețelor și locurilor destinate clădirilor publice. Principalele îmbunătățiri priveau cele două coborâșuri spre port, piața cea mare din mijlocul orașului, o nouă piață situată în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazărmi și a unei școli, deschiderea de noi străzi, alinierea unora vechi și desființarea câtorva străzi rău trasate. Locul fostei cetăți urma să fie nivelat la înălțimea terenului înconjurător. Viitoarele clădiri trebuiau să fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piața cea mare a orașului, casele urmau să fie exclusiv din cărămidă și cu o fațadă anume .

CASTELUL DE APA

Pentru a atrage noii locuitori, se hotarăște parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetăți și vânzarea lor la prețuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaștri stânjenul pătrat , a doua categorie cu 2 lei și a treia cu 1 leu. Suprafețele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pătrați pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de – a doua și 100 000 pentru cea de-a treia.

BULEVARDUL CUZA 3

Armatorii bineînteles că nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpărat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . Și deși prețul era atât de redus, totuși o seama dintre cumpărători nu-l achitară, iar alții nu ridicară imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatorați. Așa încât, la 18 august 1831, se luă hotărarea ca acelora care până la 1 iulie 1832 nu vor achita prețul convenit, să li se retragă terenul și să fie vândut altora. Măsura nu se aplica însă sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanțieri în ceea ce privește obligația de a construi . După aceste parcele, administrația orașului urma să încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .

LACU SARAT-ALEEA PRINCIPALA

Paralel cu construcțiile particularilor, se începură o serie de lucrări și construcții publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieței centrale, se aliniară o seamă de străzi sau ulițe și se așezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului, pescăria din fața portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se inființă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină, tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca: ”pe fiecare an, să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase și, după plan meșteșugit și doveditor de un simțitor folos al Statului, în curgere de vreo câțiva ani să se săvârșească portul, întru aceeași asemănare cu alte porturi europinești ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul șant al cetății, pe care aveau să se ridice cazarma miliției și temnița. Se înfrumusețează grădina publică, numită „Belvedere” din cauza priveliștii admirabile spre Dunăre, baltă și Munții Măcinului, și se îngriji monumentul ridicat în amintirea campaniei din 18281829. În 1836, începură studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.piata_traian

În 1839, orașul se întinsese dincolo de fostul șanț al cetății, existau acum, așa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate orașului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul șanț, ci erau considerate ca „sate”. Pe langă foburguri, erau și două sate situate pe izlazul orașului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce și Piscul Brăilii.CALEA REGALA

Organizarea orașului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu orașe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” și se alcătuia din patru „mădulari” sau membrii, dintre care unul era președinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca președinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-și avea așezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu și pe Grigore Ahtaru.

BULEVARDUL SF. MARIA 1

În fruntea poliției era un „poliț – maister”, numit mai târziu „polițai”. Suprafața orașului propriu – zis, până la fostul șanț al cetății, se împărțea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din București. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într – acest oraș Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roșie no. 260”, pe care a clădit prăvălie și locuință, iar acum vor să-i taie locul. Paralel cu împărțirea oficială, în culori, se păstrau însă și numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliței ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, și pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum și „mahalaua Belvederului”, un nume nou de după 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” județului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliț – maiestrului. Ocârmuitorul avea și dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor orașului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Așa se explica rolul important pe care il avea de fapt și de drept, în ce privește gospodărirea orașului cârmuitorul județului.calea calarasilor

De la unii din negustorii și meseriașii Brăilei își trag numele câteva străzi ale orașului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Brașoveni, după negustorii români din Șcheii Brașovului așezați în Brăila și vânzând marfa numită „brașovenie” (obiecte de metal, țesături, pălării, lăzi brașovenești etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălțamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 18291848 a avut drept urmare o creștere de proporție a populației. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagă de țărani români veniți din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 15401828. Catagrafiile ilustrează, de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniți de prin satele raielii” este și „unchiașul” mijlocaș, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obișnuit în toate orașele noastre , și nu numai ci și în toată lumea. La românii veniți din satele Munteniei, în primul rând și în fosta raia și din județele limitrofe: Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița, s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Brașov și Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniți cu oile din rândurile acestor transilvăneni, mocani și negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panțu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viața economică, politică și culturală a Brăilei cât și a țării. După cum se vede, în perioada 18291848 ca și mai înainte de altfel Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populație amestecată.

CENTRUL PRINCIPAL

Pe lângă românii majoritari alcatuiți din reprezentanți ai diverselor ramuri ale entităților etnice au fost și străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaționalilor săi stabiliți în Brăila cât și a celor în trecere precum și a echipajelor și mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au inființat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din București. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 și rezultatul a fost ca de îndată, numărul supușilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Încă de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuși recrutați din rândul bulgarilor și care obținuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, și rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia și Piemontul au inființat și ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puțin de 405 locuitori ai orașului deveniseră sudiți sau supuși străini . Evenimentele politice esențiale din Brăila în răstimpul 18291848 au fost cele trei mișcări din anii 18411842 și 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creștinilor din Penisula Balcanică de sub dominația turcească în primul rând, eliberarea bulgarilor.GRADINA PUBLICA-ALEEA PRINCIPALA

Faptul că Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu și colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele și nevoile orașului, face ca dezvoltarea orașului și portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaților. Dacă în 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase față de111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 fața de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galații sunt, ca așezare mai mari decât Brăila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflată intermitent sub ocupație turcească, așezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ștefan cel Mare, care a si ars-o in 1470Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oștile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construiește în oraș o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, lovește garnizoana otomană din raiaua Brăilei.

BISERICA SF PETRU

Intervalul 1711 – 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruși-turci și austrieci peste trupul țărilor române. În calea răutăților, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Țara Românească, după aproape trei secole.

Istoria modernă

Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor. După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.CAZINO LACU SARAT

Economie

Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creșterea animalelor și pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema orașului Brăila, a fost simbolul comerțului, ocupația principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. Aici s-a înființat prima Cameră de Arbitraj Comercial (1836), Bursa de cereale și bunuri (1882), Curtea Comercială și Banca Comercială au fost deschise în Brăila. Datorită vieții economice înfloritoare, Brăila a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale din România. Comerțul înfloritor și dezvoltarea industriei de-a lungul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, au marcat istoria Brăilei. În 1911, an de maximă activitate comercială comerțul brăilean reprezenta 22% din comerțul românesc și 20% din import. Această dezvoltare a însemnat: mori cu aburi, fabrică de paste făinoase, șantier naval (1864), fabrică de bere (1872) și docuri (1883). Prima investiție străină în Brăila a fost făcută în 1924 – Societatea Franco-Română. După ce, ajungând la apogeu, în 1937 la Brăila are loc al XII-lea Congres general al Uniunii orașelor din România, între 1941 –1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, importul și exportul Brăilei au scăzut vertical. Istoria va declanșa sentința ce nu va întârzia să vină pentru istoria Brăilei în răstimpul dintre două borne: 23 August 1944 – 22 Decembrie 1989. În intervalul de până la revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei brăilene, în cadrul celei românești, în general. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcțiune Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani și Centrala termică.HOTEL POPESCU

După anul 2000 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis total sau parțial porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și al gradului de dezvoltarea al urbei. Brăila nu este un oraș-muzeu, dar vizitatorii săi simt magia, legendele și istoria orașului care sunt prezente pretutindeni.

HOTEL BULEVARD

Ce putem face pentru a reda farmecul de altadata acestui oras? Ce masuri economice putem lua pentru a renaste aceste locuri? Raspunsul: zona metropolitana Braila -Galati, podul peste Dunare, o zona libera de comert, un parc acvatic de dimensiuni europene, trasee turistice pe malul Dunarii si spre Parcul National Muntii Macinului, un aeroport intre Braila si Galati,  un port turistic, un „Aventura Parc” in padurea Stejarul sau la Lacul Sarat…etc… Doar asa vom putea atrage fonduri europene si investitori mai usor.
sursa: wikipedia




Demonii din noi

1 11 2012

Acest articol a fost scris de un amic acum ceva vreme.Vorbeste despre demonii din noi,despre prejudecati si idei preconcepute .Un psihanalist ,pe numele sau O.Harris spunea ca :”Cel mai mare dusman al tau e propia ta perceptie,propia ta ignoranta,propiul tau eu”.Deci adevaratii dusmani trebuie cautati in interiorul nostru .Va redau in continuare articolul ai astept parerile voastre:

 

„Exorcizeaza ( vindeca) demonii ( defectele) din tine
You shall not pass by Mihawq1 600x400 Exorcizeaza ( vindeca) demonii ( defectele) din tine
Ce ne mai plac povestile.
Povestea este cheia pentru a deschide lacatul creierului nostru.
Prin povesti fiinta umana a transmis invataturile de viata generatiilor ce au urmat.
Prin povesti primim motivatia, entuziasmul, lectiile, exemplele de care avem nevoie pentru a evolua si pentru a ne ridica atunci cand suntem la pamant.
Care este sursa puterii pe care o au povestile asupra noastra?
Una din explicatii este PROIECTIA, un mecanism fundamental in psihologie. 
projection tv front projection Exorcizeaza ( vindeca) demonii ( defectele) din tine
Ca sa intelegem puterea povestilor e important sa intelegem proiectia.
Exact cum un proiector proiecteaza pe perete o imagine, la fel si sufletul si mintea noastra proiecteaza ce avem in interior.
Unde proiecteaza?
PE ALTI OAMENI SI FIINTE VII, desi proiectia se poate face si pe obiecte neinsufletite.
La ce ajuta proiectia?
In primul rand la autocunoastere.
Omul nu se poate cunoaste pe sine doar privindu-se pentru ca ii lipsesc uneltele. E nevoie de o persoana foarte evoluata spiritual si psihologic pentru a se putea evalua singura.
Este mult mai usor sa ne cunoastem privindu-i pe altii.
Ce fac, cum sunt, cum se comporta.
Prin proiectie, punem pe alti oamenii ceea ce se afla in interiorul nostru si astfel, reusim sa vedem parti din noi la fel cum am privi intr-o oglinda.
De aceea se spune ca oamenii din jurul nostru sunt oglinzi pentru noi. Proiectand pe ei ceea ce avem in noi, invatam cine suntem si ce calitati si defecte posedam.
Bun.
Si totusi, de ce ne plac povestile? 
Una din temele centrale in povesti este batalia dintre bine si rau.
Lumina si intuneric. Yin si Yang. Eroi si dusmani. Ingeri si demoni.
In povesti gasim dualitatea ce se afla in sufletul si mintea noastra.
Binele si raul din noi se alfa in fiecare poveste ce a fost spusa de la inceputul timpurilor.
Si vrem ca binele sa triumfe in orice poveste pentru ca vrem ca la sfarsitul bataliei ce se da in noi, partea noastra luminoasa sa castige batalia.
Fat Frumos sa invinga zmeul. Dumnezeu sa il invinga pe Satan. Oamenii sa invinga orcii. Harry Potter sa il invinga pe Valdelmort. Luke Skywalker sa il invinga pe Darth Vader.
Recunosti tiparul?
Orice poveste isi are originea in sufletul nostru, in psihicul nostru.
Nimic nu ne este strain.
Ceea ce majoritatea oamenilor nu stiu e ca demonii din noi nu pot fi ucisi niciodata.
Defectele noastre nu pot fi eliminate.
Cu cat luptam mai mult cu ele cu atat le dam mai multa putere.
La fel cum Hercules se lupta cu Hydra si cand ii taia un cap alte doua cresteau la loc, la fel si  noi, cand vrem sa eliminam un defect acesta sufera o mutatia care il face si mai puternic.
Ce e de facut atunci?
Facem din demoni ALIATII NOSTRI.
Pe cine nu poti invinge, fa-l sa ti se alature.
Singura cale pentru a invinge este sa recunoastem demonii din noi, defectele noastre, sa le acceptam si apoi sa le transformam.
Vei incepe sa iti dezvolti o personalitate extraordinar de puternica atunci cand nu vei mai incerca sa elimini defectele ci le vei recunoaste si vei incepe sa le tratezi ca fiind o parte din tine ce va ramane acolo cat timp vei exista.
1. Primul pas asa dar este sa devii prieten cu defectele tale. 
Ce face un prieten adevarat? Accepta neconditionat si intelege.
Incearca sa accepti si sa intelegi defectele. De ce exista ele? De ce exista in tine poate lenea, lipsa de motivatie, viciile si dependentele, agresivitatea, pesimismul, lacomia, invidia si mii de alte lucruri aparent ”rele”.
Poate lenea a aparut pentru ca ai obosit si incearca sa te ajute sa te odihnesti.
Poate un viciu este acolo sa te ajute sa te refugiezi din cauza unei dureri sufletesti de care nu stii cum sa scapi.
Poate  agresivitatea te ajuta sa scoti din tine energii care altfel te-ar face sa o iei razna.
POATE, toate defectele nu sunt decat ajutoare de care nu suntem constienti si ele incearca sa ne ajute in timp ce noi incercam sa le distrugem, sa le ucidem.
Poate nu facem altceva decat sa ne mutilam singuri ca si cand am incerca sa ne taiem o mana sau un picior.
Dupa ce intelegem ca defectele si demonii nu sunt dusmani ce trebuie ucisi, putem trece la pasul doi.
2. Transformarea defectelor in calitati. 
Dupa ce incetam sa mai luptam impotriva partilor din noi pe care le consideram ”rele” si intelegem motivele pentru care ele sunt acolo, sa ne ajute, e timpul sa trecem la urmatorul nivel.
E timpul sa ne educam demonii.
Lenea se poate transforma in relaxare inteligenta in care ne incarcam bateriile pentru a ne pregati sa facem perfomanta.
Agresivitatea se poate transforma in ambitie.
Un viciu ne poate ajuta sa intelegem ca e timpul sa ne maturizam si sa infruntam viata cu realitatile ei.
Pana cand nu incetam sa ucidem parti din noi vom suferi vesnic din cauza demonilor care ne bantuie si ne ingreuneaza viata.
Cand facem pace cu propriile defecte si incepem sa le intelegem, acceptam si transformam, atunci incepe procesul de vindecare si de dezvoltare a personalitatii.
Care e povestea ta preferata? Care sunt demonii tai?”

P.Novacovici

PS:Va recomand si un film despre acest subiect:”REVOLVER” cu Jason Statham in rolul principal

 








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News