Salvati Braila !

23 12 2013

” Orasul beneficiaza de o arhitectura veche ,unica in Romania ,expresie a bogatelor familii de greci care l-au umplut cu banci ,de negustori dibaci care l-au facut sa fie Bursa Europeana a granelor .Fatadele cladirilor in care a trait aceasta lume bogata stau acum triste si dezolante .In orice tara occidentala , o asemenea zestre arhitecturala ar fi insemnat aur. Edilii ar fi dat doritorilor spre locuire si modernizare toate aceste case vechi ,dar cu o singura obligatie , restaurarea aidoma a fatadei …Braila isi poate rata sansa de a deveni un astfel de obiectiv pe traseul Dunarii .”

Aceste cuvinte nu imi apartin . Sunt ale domnului Victor Simion ,expert in cadrul Centrului pentru Formare , Educatie Permanenta si Management in Domeniul Culturii de pe langa Ministerul Culturii si al Cultelor si au fost spuse in 2007 . Ce s-a intamplat de atunci ? Nimic …sau aproape nimic. Braila are acelasi aer dezolant ,de care lumea se fereste . Tinerii pleaca in continuare ,undeva unde poti face ceva si ” unde se misca lucrurile”.

Orasul imbatraneste ,oamenii se plafoneaza .Sunt mici insule de viata ( gen teatrul Maria Filotti ) .  In rest …ne raman doar fotografiile .

ADMINISTRATIA DOCURILOR

BAILE DIN LACU SARAT

BANCA NATIONALA

BISERICA LIPOVENEASCA

BISERICA SF PETRU

BRAILA-DIONESCU

BULEVARDUL CAROL I

BULEVARDUL CUZA 3

BULEVARDUL CUZA

BULEVARDUL SF. MARIA 1

calea calarasilor

CALEA GALATI

CALEA REGALA (VEST)

CALEA REGALA 2

CALEA REGALA- VEDERE

CALEA REGALA

CALEA VICTORIEI

CARTE POSTALA 1899

CARTE POSTALA 1900

CARTE POSTALA CALEA GALATI

CARTIERUL TIGANESC 1849

casa armatei si banca invatatorilor

CASA ING. BUDEANU

CASA VERONA

CASTEL

CASTELUL DE APA

CAZARMA DE PONTONIERI

CAZARMA GARZILOR COMUNALI

CAZARMA PONTONIERILOR2

CAZINO LACU SARAT

CEAS GRADINA PUBLICA

CEAS

CENTRUL PRINCIPAL

CETATEA BRAILEI 1826

CLUBUL REGAL

din nou strada regala

GRADINA ENGLEZA

GRADINA PUBLICA 2
GRADINA PUBLICA PAVILIONUL DE MUZICA

GRADINA PUBLICA

GRADINA PUBLICA-ALEEA PRINCIPALA

Reclame




De ce Braila?

30 05 2013

Am preluat din mers proiectul „Braila ,capitala culturala europeana in 2021” . La inceput am crezut ca este o gluma. Apoi mi-am zis : De ce  nu ?

Nu voi vorbi despre istoria acestei localitati. Nu cu ea vom castiga competitia .

braila

Vreau doar sa reamintesc ca avem un oras vechi ,de sfarsit de secol XIX ,conservat aproape in intregime.Celebrele hrube ale Brailei sunt ,inca, in perfecta stare. Suntem port la Dunare . Avem doua rezervatii senzationale langa noi : Insula Mica si Muntii Macinului . Avem un teatru cu o trupa de actori foarte talentati si  un muzeu restaurat de curand . Intr-un cuvant : avem baza.

braila noastra

E putin ,pentru moment . Dar e mai mult decat nimic. Merita sa sustinem acest demers pentru a nu lasa orasul sa moara de tot. Avem nevoie sa fim cunoscuti in Europa si sa fim vizitati de cat mai multi turisti.

Braila ,capitala culturala europeana 2021 ,este un proiect perfect realizabil . Castigurile ar fi evidente pe toate planurile …





Machu Picchu -100 de ani de mister

20 02 2013

 

Machu Picchu – 100 de ani de mister

Machu Picchu - 100 de ani de mister

Pe 24 iulie 2011 s-au  împlinit 100 de ani de la descoperirea cetăţii incase Machu Picchu, al cărei nume se traduce prin „piscul bătrân” în limba Quechua, vorbită de-a lungul Anzilor. Hiram Bingham, cel care a descoperit citadela în anul 1911, i-a dat numele muntelui pe care este situată, iar denumirea originală nu a fost descoperită niciodată.

Machu Picchu se situează pe o culme de munte la 450 de metri deasupra fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.Cum a fost „descoperit” Machu Picchu

Hiram Bingham III, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere „ultimul refugiu al civilizaţiei Inca”. El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea „oraşului pierdut” al incaşilor.Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată „Matcho Piccu”, însă nici un european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba.
machu picchu-100 de ani de mister
Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. „Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine”, a relatat exploratorul.
drumul spre machu picchu
Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că „puţin mai departe” va găsi ruinele unui oraş vechi.Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase.Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la „un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment”. Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise „oraşul pierdut al Incaşilor”.
Profesorul de la Yale a făcut un inventar al tuturor structurilor descoperite, iar un an mai târziu s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţând suprafaţa de copaci şi expunând lumii întregi frumuseţea citadelei. Pe parcursul lucrărilor, Bingham a descoperit mii de obiecte – printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică – pe care le-a dus la universitatea Yale, cu acordul guvernului peruan. În ultimele decenii, autorităţile din Peru au ajuns să regrete acordul, susţinând că de fapt acesta stipula doar împrumutul temporar al artefactelor către Yale.Peru a avut o dispută îndelungată cu instituţia de învăţământ americană, solicitând acesteia să returneze artefactele pe care Bingham le-a scos din ţară. Pentru a recupera obiectele ce aparţineau patrimoniului naţional, preşedintele i-a scris preşedintelui american Barack Obama, cerându-i să intervină pentru a facilita repatrierea obiectelor. În cele din urmă, peruanii au avut sorţi de izbândă, universitatea Yale returnând o parte din cele peste 5.000 de obiecte în martie anul acesta, inclusiv 370 de piese de muzeu ce vor fi expuse în Cusco.În ultimii ani, cercetări efectuate de oameni de ştiinţă din Franţa şi Peru au arătat că aventurierul german Augusto Berns vizitase Machu Picchu cu 44 de ani înainte de Bingham. Chiar dacă exploratorul american nu a „descoperit” cu adevărat Machu Picchu, ruinele fiind cunoscute de ţăranii ce trăiau în zonă, el a fost prima persoană care a făcut cunoscut acest sit în întreaga lume, publicând detalii şi imagini din expediţia sa în 1913. De aceea, el este considerat „descoperitorul ştiinţific” al Machu Picchu.Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale. Deloc modest, acesta scria într-unul dintre volumele sale următoarele cuvinte: „Columb a fost cel care a făcut continentul american cunoscut lumii civilizate. În acelaşi sens, eu am «descoperit» Machu Picchu”.
Reputaţia sa de explorator s-a răspândit în întreaga lume, el fiind considerat unul dintre cei care au inspirat personajul hollywoodian „Indiana Jones”, conceput de George Lucas şi Steven Spielberg.Ce reprezenta Machu Picchu

Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întreg teritoriul pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile.Capitala imperiului Inca era Cusco (Q’osqo în Quechua), nume ce înseamnă „buricul pământului”. Cusco era oraşul sfânt al incaşilor şi totodată centrul politic, militar şi cultural al imperiului. Din Cusco porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele Imperiului, aici aflându-se reşedinţa împăraţilor incaşi.
Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.Faptul că Machu Picchu prezintă un singur stil arhitectural, similar cu cel al cetăţii Cusco, indică faptul întregul oraş a fost construit în acelaşi timp, nivelul de detaliu făcând puţin probabil ca aşezarea să fie ridicată în timp ce incaşii fugeau de asupritorii spanioli. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte din alimente provenea din Cusco.
De asemenea, pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, la doar 3 zile de mers pe jos, într-un climat călduros, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Pentru că se află la o altitudine mai joasă decât Cusco şi este situată pe o culme muntoasă în apropierea bazonului Amazonian, cetatea Machu Picchu avea parte de o iarnă mai blândă, cu un climat mai umed şi mai cald.Această ipoteză este susţinută de faptul că în Machu Picchu nu au fost descoperite morminte elaborate, tipice conducătorilor incaşi, fapt ce sugerează că membrii familiei regale incase nu locuiau aici pentru perioade lungi.Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, acest lucru petrecându-se în jurul anului 1450.Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite înconstrucţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.
Citadela era împărţită în 3 secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate zeului-soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.Inti era cel mai important zeu al incaşilor, care credeau că împăraţii sunt descendenţii direcţi ai acestuia. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării.Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a Imperiului Inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori. Majoritatea lucrătorilor erau olari, pietrari, bijutieri pricepuţi în prelucrarea aurului şi argintului, ţesători şi alţi meşteşugari. Cercetările istoricilor indică faptul că aceşti meşteşugari erau aduşi la Machu Picchu din toate colţurile imperiului, având parte de o viaţă bună în această cetate-staţiune.Timp de o sută de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incase, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să desfăşoare activităţile de conducere a imperiului.Arhitectura cetăţiii este impresionantă, templele, terasele destinate agriculturii, apeductele şi grădinile integrându-se perfect în mediul înconjurător. Interesul faţă de natură se reflectă în clădiri şi în instrumentele astronomice ce reflectă mişcările celeste ale soarelui în timpul solstiţiilor anuale.Colina pe care incaşii au ales-o pentru a construi Machu Picchu oferă o panoramă superbă atât asupra vârfului Putucusi, considerat şi astăzi sacru de către localnicii din zonă, cât şi asupra naturii înconjurătoare. Şansa de a trăi în mijlocul unui peisaj superb prezenta însă costuri ridicate, aşa că locuitorii din Machu Picchu depindeau de resursele trimise din Cusco.Cetatea nu a avut o viaţă lungă: aceasta nu a fost locuită nici măcar 100 de ani, oraşul fiind abandonat în jurul anului 1530, odată cu supunerea civilizaţiei Inca de către conchistadorii spanioli.Machu Picchu astăzi şi problemele de conservare

Inclus pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1983, Machu Picchu atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti în fiecare an. „Machu Picchu are pentru Peru aceeaşi însemnătate pe care o au piramidele în Egipt”, spune Luis Lumbreras, fost conducător al Institutului Naţional de Cultură.În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Machu Picchu nu a fost vizitat de prea mulţi turişti, costurile pentru a ajunge într-un loc atât de îndepărtat fiind extrem de mari. Începând cu anii 1980 şi continuând până în 1999, turiştii au avut încă un motiv pentru a evita zona: un conflict între gherilele maoiste Sendero Luminoso şi guvernul peruan.Cu toate acestea, în anul 1991 aproximativ 77.000 de turişti au vizitat Machu Picchu. După încheierea conflictului intern, numărul turiştilor a crescut de aproximativ 10 ori în ultimul deceniu, în 2009 vizitând cetatea incasă mai mult de 800.000 de oameni.În ianuarie 2010, calea ferată ce leagă citadela de Cusco a fost distrusă de inundaţii, turiştilor fiindu-le imposibil să poată ajunge la sit timp de luni bune, fapt ce a generat pierderi de zeci de milioane de dolari. Acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către oficialii UNESCO, îngrijoraţi de efectul pe care un număr atât de mare de vizitatori îl poate avea asupra sitului arheologic. Aceştia au cerut autorităţilor locale să limiteze numărul de persoane ce pot vizita într-o zi Machu Picchu la 1.800. În clipa aceasta, limita impusă de oficialităţi este de 2.500 de vizitatori.O altă problemă o reprezintă autorităţile locale, pentru care nu primează întodeauna interesul arheologic şi istoric. „Autorităţile din zonă nu ştiu ce este UNESCO, nu înţeleg ce înseamnă o zonă protejată”, susţine Fernando Astete, directorul Parcului Arheologic Machu Picchu.În anul 2000, oficialităţile au permis unei companii producătoare de bere să filmeze o reclamă în cetate. În timpul filmărilor, un braţ al unei macarale s-a prăbuşit peste Intihuatana, o piatră incasă sacră folosită în timpul festivalurilor pentru adorarea celei mai importante zeităţi, zeul-soare Inti, şi care era totodată un instrument ştiinţific ce indica mişcările lunii, solstiţiile şi echinocţiile. Piatra a fost afectată, fiind ciobită în partea superioară, însă autorităţile au continuat să permită accesul carelor de filmare în Machu Picchu, singura consecinţă a evenimentului fiind condamnarea la 6 ani de închisoare a cameramanului vinovat. Recent, oficialităţile locale au autorizat filmarea unor scene de dans pentru Enhiran, un film de la Bollywood.
Cum ajungem la Machu Picchu?
Condor Airlines zboară pe ruta Bucureşti-Lima cu escale la Frankfurt, Santo Domingo şi Panama City. Zborul de la Lima la Cusco e operat de LAN Airlines. Odată ajunşi în Cusco, va trebui să luaţi luaţi trenul. Majoritatea călătorilor optează pentru o călătorie până la Aguas Calientes (orăşel cunoscut şi sub numele de Machu Picchu Pueblo), călătoria de-a lungul celor 112 kilometri parcurgând un peisaj spectaculos. Există trei trenuri turistice spre Aguas Calientes, în funcţie de gradul de confort pe care îl doriţi, cel mai ieftin costând aproximativ 50$ pe segment. Trenul de lux poartă numele lui Hiram Bingham, iar o călătorie costă aproximativ 350$ pe segment, tarif ce include două mese şi un ghid care vă va însoţi în vizita prin Machu Picchu.
Din Aguas Calientes va trebui să luaţi un autobuz până la intrarea în Machu Picchu. Drumul durează doar 15 minute, însă vi se va părea cu siguranţă mai lung datorită serpentinelor care compun ruta.Dacă preferaţi să mergeţi pe jos, urcuşul până la Machu Picchu durează aproximativ o oră. Poate vă aşteptaţi la o plimbare uşoară, însă nu este, mai ales dacă nu v-aţi obişnuit cu cantitatea redusă de oxigen din aer la această altitudine. Pentru a rezista mai bine condiţiilor climatice, localnicii mestecă frunza de coca şi beau ceaiuri din această plantă.Dacă aveţi spirit de aventură, puteţi lua trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, iar de acolo puteţi porni în explorarea regiunii la pas. Călătoria pe Camino del Inca (Calea Incaşilor) este preferată de mulţi turişti, cei 43 de kilometri ce despart Ollantaytambo de Machu Picchu constituind o experienţă unică. Atenţie, însă: nu puteţi parcurge acest traseu decât ca parte a unui grup organizat de o agenţie de turism locală. Această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anual în urma celor 75.000 de turişti ce călătoreau pe această rută rămâneau prea multe gunoaie care afectau mediul înconjurător.Pentru că nu trebuie să rataţi răsăritul la Machu Picchu, este obligatoriu să trageţi peste noapte la unul dintre hotelurile din zonă. De asemenea, acest lucru vă va permite să exploraţi mai pe îndelete ruinele cetăţii incase, evitând aglomeraţia.Când să vizităm Machu Picchu?

Între lunile noiembrie şi martie, adică în anotimpul ploios, veţi avea parte de precipitaţii în fiecare zi şi nu vă veţi putea bucura de răsăritul de soare, Machu Picchu fiind învăluit de nori dimineaţa. De aceea, cei mai mulţi turişti vizitează cetatea incasă între lunile mai şi octombrie. Un vârf de vizitatori se înregistrează şi cu ocazia celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), când mii de curioşi vin să vadă cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră situat în centrul încăperii. Clădirea avea un rol spiritual, fiind dedicată venerării zeului Inti.
Numărul crescând de turişti îi îngrijorează pe specialişti, mulţi temându-se că Machu Picchu îşi va pierde aspectul unic, cetatea fiind unul dintre cele mai bine conservate monumente pre-columbiene. Şi comunitatea arheologică a tras un semnal de alarmă, mulţi specialişti considerând că această bijuterie arhitectonică nu va rezista în timp dacă autorităţile nu vor lua măsuri. „În 10 ani, valea aceasta va fi un imens parc de distracţii, un fel de Disneyland”, avertizează Jose Canziani, un specialist în arheologie de la Universitatea Catolică din Lima.Aşadar, dacă doriţi să descoperiţi citadela incasă în forma ei originală, cât încă nu este afectată iremediabil de miile de turişti ce o vizitează zilnic, grăbiţi-vă!
sursa bibliografica:descopera.ro,BBC history si travel.ro




Braila-istoria unui oras

30 11 2012

Braila este un oras cu o istorie interesanta, traita cu demnitate, care depaseste cu mult prezentul.

Istorie

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 15381540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

VEDERE GENERALA4

Perioada antica

Un studiu al originilor Brăilei arată că regiunea a fost locuită din vremuri imemoriale. Există numeroase vestigii arheologice dovedind prezența omului neolitic (Boian-Giulești) 5000 i.Hr., la Brailița (vârful Cațagaței), viața a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestată o puternică așezare getică între secolele IV și III î.Hr. aflată pe terasa înaltă a Dunării și întreținând legături cu grecii – de la pontul Euxin, până la Elada. În era noastră descoperirile atestă prezența civilizației Sântana de Mureș, continuată cu o așezare medievală din secolele X-XI.

Brăila în perioada medievală

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. În1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

3

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ținut, așezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopisețul Cantacuzinesc și Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăși intemeierea Țării Românești prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila; iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deși folosește vechiul letopiseț scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat și de Cantacuzino, amintește doar că domnul întemeietor „Radu Vodă… au început a-și tocmi și a-și îndrepta țara cu județe, cu judecători…, lățindu-se până la Dunăre și până la Siret… ”.

CETATEA BRAILEI 1826

Izvoare exterioare Țării Românești, Letopisețul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopisețele de la Putna (numărul 1 și numărul 2) ne dau una și aceeași știre și anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ștefan cel Mare (1457 – 1504) la 27 februarie 1470, marți în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea și al XV-lea este Laonic Chalcocondil, unul din cronicarii Bizanțului.

PORTUL BRAILEI

Izvoarele beletristice, puține ca număr și nu întru totul concludente în privința valorii informațiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepția Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părți ale sale, date și fapte legate de relațiile Țării Românești cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Așa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediție navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 și 1341. Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediția din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Țării Românești, condusă de Vlad Țepeș. Este și locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăși prezența sultanului în oraș: „Șahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Și de acolo a pornit spre Adrianopol”.

18

Izvoarele diplomatice din cancelaria Țării Românești își încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor brașoveni și din Țara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodată și cea mai veche dovadă a existenței Brăilei ca așezare a Țării Românești. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum și un altul, posterior cu trei decenii aceluiași moment. Este vorba, pentru cel din urmă de știrile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.

125

Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean și gurile Dunării au fost în atenția și intersul negustorilor și călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche mențiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.

O altă sursă cartografică, pe care socotim a fi, a doua mențiune a Brăilei ca vechime, ar fi o hartă nautică probabil italiană ca realizare aflată în Arhivele de stat din Zagreb și datată de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 13201370.GRADINA PUBLICA 2

Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărți nautice, mai mult sau mai puțin folosite de istoricii români în ceea ce privește descifrarea realităților din stațiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 și 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărțile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 14801493, unde orașul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creștere spectaculoasă a numărului de portulane, așa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca1520) numele apare sub forma Brelago.

VEDERE GENERALA6

Ultimele izvoare ce scot în evidență arealul brăilean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de două monede de la Roman III Argyros (10281034) și de la Mihail al IV-lea (10341041). Ambele sunt găsite la Brăila, ultima foarte recent adică în timpul cercetărilor arheologice din 1993. Veacurile următoare sunt relativ bogate în mărturii numismatice explicația fiind circulația monetară datorită comerțului, proveniența lor fiind diversă: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

VEDERE GENERALA 2

Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, și anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceștia, avându-și centrul puterii lor tot în Panonia, ca și hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul țărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuți din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediții, izvoarele bizantine afirmă că ținutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu. Afirmația aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga țară carpato-dunăreană, deci și la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.

VEDERE DIN 1913

Populația de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populației autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populația se regăsește în regiunea intermediară dintre Chiscani și Baldovinești, adică pe locul Brăilei și Brăiliței. Numărul locuitorilor din această regiune crește o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerț activ cu peștele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimițându-l cu carele atât în Muntenia și în Moldova, cât și mai departe, până în Polonia, acești locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporește prin cei ce vin să se așeze aici atrași de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în așezare de caracter urban. La această transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse și mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menționată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.

STRADA REGALA

După părerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs înainte de întemeierea Țării Românești, adică înainte de circa 1300. Istoricul își susține punctul de vedere prin amintirea unei mărturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscută și sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referă la expediția întreprinsă de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniază concentrarea de mărfuri și produse care are loc la Dunărea de jos. În ceea ce priveste numele de Brăila, acestă este un nume romănesc, vine de la numele de persoană Brăila, numele acestea terminate în –ilă, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brăila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brăila din Drăgoiani” ca martor la împărțeala pe care o făcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplată înainte de data documentului. Numele de Brăila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoană, terminate în –ai. Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al căror înțeles originar s-a pierdut. După întemeierea Țării Românești, Brăila va cunoaște o deosebită înflorire, fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunăre și Carpați într-o singură formațiune politică. Viața acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datorită faptului că drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât și pentru sașii din Transilvania, târgurile crescând ca număr și amploare, importul și exportul prin Brăila vor crește și ele.

STR. MIHAI EMINESCU

Întemeierea statului Țării Românești a însemnat și înființarea județelor ca unități administrative în cadrul lui. De fapt, ca realități geografice și economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de așezări omenești din bazinul unui râu sau dintr – o porțiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formațiuni sunt încadrate în noul stat și fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuții militare, administrative și judecătorești și o reședință cunoscută. Un asemenea județ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a țării, între județele Râmnicul Sărat, Buzău și Ialomița: a fost județul Brăila al cărui pârcălab și-a avut reședința, în mod firesc, în orașul ce a dat numele sau noii unități administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a județelor Țării Românești se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul județ al Brăilei adoptă numele reședinței sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reședință.

POSTA SI STR. CALARASI

Dar întemeierea județului a însemnat și un spor de populație, de însemnătate și de putere economică pentru târgul sau orașul Brăilei. La reședința, unde cârmuia, în mod obișnuit, pârcălabul, s-au stabilit dregătorii subalterni, care-l însoțeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pază, ostașii priveghind atât târgul propriu-zis cât și portul, cu viața lui caracteristică și amestecată. A sporit numărul mesteșugarilor și negustorilor, care se îndreaptă în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populație sporită, centre care ofereau, prin ostașii lor, o protecție mai bună împotriva eventualelor atacuri și prădăciuni. Am arătat că în jurul orașului Brăila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Țării Românești, un județ care, nu si-a luat numele de la vreo apă, pădure, formă de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la orașul care i-a servit drept capitală, de la Brăila.IMPARATUL TRAIAN

Și întocmai după cum prima mențiune documentară certă a orașului este mult posterioară începuturilor existenței sale, tot așa și prima mențiune documentară a județului; ea datează din 1481, când Ștefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari și mici, judecilor, judecătorilor și săracilor „din tot ținutul Brăilei”; domnul Moldovei întrebuințează termenul „ținut”, obișnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „județ”, din Țăra Românească. Răspunsul la această scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor și rumânilor „brăileni”, deci din județul Brăilei.

STRADA GALATZ

Nu avem știri precise asupra întinderii județului Brăila în epoca veche, înainte ca orașul să fi fost ocupat de turci și să i se fi adăugat raiaua. Se crede însă că nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost județul după 1829. El avea drept hotar de miazănoapte Siretul, a cărui albie veche venea însă mai spre sud decât cea de azi. Spre apus se mărginea cu județele Râmnicul Sărat și Buzău, iar spre miazăzi cu județul Ialomița, a cărui capitală era la Orașul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraș. Înspre răsărit, hotarul îl forma Dunărea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componența județului Brăila.

CALEA GALATI

Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldovenești sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, orașul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetății și constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a orașului dar și a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a orașului de către turci duce la controverse, raportul polon din1540 arată că: „turcul, luând un oraș mare și puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale și a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea orașului ar fi avut loc între iunie 1539 și 30 octombrie 1540 și nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareș. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele așa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, și cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, și s-au mulțumit să-l pronunțe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Și întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici și documente, au facut Ismail tot așa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuințat și de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila și în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce orașul reintrase în stăpânirea politică românească.

MONUMENT 1902

Persistența caracteristicului nume românesc sub dominația otomană este încă o dovadă de vechime considerabilă, dar și de faptul că el ajunsese familiar și străinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit să-l adopte. Îndată ce au luat în stăpânire orașul, ei s-au grăbit să ridice o cetate puternică de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au păstrat descriei și planuri ale cetății din secolul al XVI-lea, dar este sigur, după părerea noastră, că partea centrală sau nucleul ei n-a diferit față de planurile din secolul al XVIII. Această parte centrală, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul războiului din 17871791, și anume 1790, se alcătuia dintr-o incintă pătrată, avînd la cele patru colțuri câte un bastion circular: ea forma inima cetății, punctul ultim de rezistență. Această prima incintă era înconjurată de o a doua, tot pătrată, dar fără bastioane, apoi de o a treia, pentagonală, având la cele cinci colțuri câte un bastion, din care două erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunăre. O a patra incinta pornește în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge și în partea de sud; ea formează unghiuri dar fără bastioane. În sfârșit, o a cincea incintă, cu șapte bastioane, dublată de un șant spre exterior, se află tot sus, pe platou, fără să atingă Dunărea nici la nord, nici la sud. Casele orașului sunt cuprinse între această incintă exterioară și incinta a patra.old_braila

Trei drumuri străbat, prin trei porți, ultima incintă, ducând unul spre miazazi, spre Silistra și orașele din câmpia munteană, altul spre orașele din marginea podgoriei: Focșani, Râmnicul Sărat, Buzău și apoi mai departe spre vechea capitală a Țării Românești, spre Târgoviște și de aici, fie prin Câmpulung, peste munți la Brașov, fie la Pitești, Slatina, trecând după aceea Oltul; cel de-al treilea drum făcea legătura cu Galații și apoi cu întreaga Moldovă. Cetatea nu se mai vede astăzi, ea a fost rasă în 18281829, în timpul războiului ruso-turc, doar o foarte mică porțiune din vechiul zid s-a mai păstrat în dreptul malului, spre port. A mai rămas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbărie sau pulberărie ; astăzi adăpostește budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului șanț care mărginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradă a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevăzute cu bastioane, cu mulțimea de tunuri care o apărau, în 1809 ofițerul rus de origine franceză Langeron le apreciază la aproape 200, dispuse în baterii construite după sistemul turcesc, cetatea Brăila avea un aspect falnic, impunător; bine apărată și bine aprovizionată, ea putea rezista și unui asediu îndelungat.

CASTELUL DE APA

Orașul se întindea în stânga cetății, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiași Langeron: „mare și mai bine construit decât celelalte orașe turcești”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulțime de case spațioase și agreabile vederii”. O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc și aveau streșini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinți ale soarelui de vară, pereții scunzi. Se mai pot vedea și astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiției (între strada Călărași și faleza Dunării).

La orășenii turci mai pricopsiți, tavanele odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al orașului. În timpul ridicării planului cetății, în 1790, de către căpitanul von Vermatti, orașul avea 2580 de case , ceea ce, admițând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind și pe flotanți, destul de numeroși în porturi, și pe cei nedeclarați, din motive fiscale, iarăși numeroși, se crede că cifra locuitorilor depășea 15000. În afară de cetate, noii stăpânitori ai orașului au ridicat și lăcașuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi și geamii. Vechile vederi ale orașului arăta mai multe minarete, deci implică existența mai multor lăcașuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul orașului (în piața V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turcești și reparatș, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea orașului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat și în cuprinsul cetății propriu-zise, adică în spațiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.66

Îndată după constituirea cetății Brăilei a urmat și înființarea raialei sale. Se înțelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea și ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparații, etc. Anul înființării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Țara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foștilor proprietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniștri de atunci, că se va ține seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542”. Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înființării raialei.

BULEVARDUL CUZA

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înființate pe pământul Țării Românești, mai mare decât raiaua Giurgiului și mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicațiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (17741782), 55 de sate și siliști, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Aceeași cifra de 55 de sate și siliști o găsim și în descrierea Țării Românești făcută de generalul Baur, în timpul ocupației rusești din 17681774. Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micșora în vreme de război, din cauza distrugerilor și prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăși. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofițerii ausrtieci în 1789, în timpul războiului ruso – austriaco – turc, găsim numai 35 de sate și siliști.

CEAS GRADINA PUBLICA

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi și de Dunăre până la confluența cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Țara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovinești, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu și Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului și Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparținea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga și de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparțineau Țării Românești, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului și prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Țării Românești .CALEA REGALA 2

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-și întindă stăpânirea spre apus și miazăzi, încălcând pământul țării. Și a trebuit ca domnii, în repetate rânduri, să intervină la Poartă, cu jalbe și cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Așa au făcut Alexandru al II-lea (15681577) și fiul său Mihnea Turcitul (1577158315851591), așa Antonie Vodă din Popești (16691672). Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilitățile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării și restabilirii hotarului raialei. O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco – austriac, în1716.

GRADINA PUBLICA PAVILIONUL DE MUZICA

După ce domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, și până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej și și-au întins stăpânirea; același lucru l-au făcut și turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (17161719), să restabilească vechea situație, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (17191730), a putut fi readus la loc hotarul. Știm faptele din povestirea, detaliată și expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfațișează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii și dârstoreanii trecuseră hotarele țării care le ținea, țara d-început și să tindea brăileanii până la orașul Flocii, pe baltă în sus, și despre Râmnic și Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul și satele și pusese subași prin sate și scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălți și lua dijme dupe moșiile țării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Și au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăție, ca să izgonească subașii si să spargă satele de pe balțile și se rămâie hotarăle iarăși precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având și credință și voe vegheată de la turci și puind nevoința cu toată inima (măcar ca și cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împărațiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-și ridice stăpânirea dupe pământul Țării Românești și să știe numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ținut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile țării și au ținut dupe cum au ținut acei mai denainte și au rămas țară odihnită de aceasta”. O pricina de discuție între domnul Țării Românești și administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moșia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câșla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moșie, daruită la un moment dat de împărăție unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane și era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostași dregători turci care se ocupau de grădinile și domeniile împărătești. Cu vremea, grație protecției de care se bucura moșia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiți din județele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleași județe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual și lua sub administrarea sa moșia. Aceeași operație a făcut mai târziu și voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).CASA VERONA

Cu toate că pierdu-se o mare parte și cea mai bogată a teritoriului său, inclusiv reședința, județul a continuat să existe și să figureze în actele cancelariei domnești. Cea dintâi mențiune în acest sens o găsim îndată după constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (15351545) întărește vechiul asezămșnt ca de episcopia Buzăului să asculte: „județul Buzău și județul Râmnicul Sărat și județul Brăila și județul Săcuieni, aceste patru județe, cu toată hirotonisirea preotească și bisericească”. Peste aproape o jumătate de secol, la 12 iulie 1584 voievodul Petru Cercel (15831585) întărește dreptul episcopului de Buzău , păstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „să ia dijma de la preoții din sat din județul Brăilei pentru brânză și pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme”. Timp de aproape șaizeci de ani, așadar, după constituirea raialei Brăilei, județul cu același nume continua să existe și să fie menționat în actele domnești, în scriptele cancelariei. După aceea însă, pe vremea lui Matei Basarab, constatăm o schimbare: județul Brăila nu mai apare ca o entitate deosebită, de sine stătătoare, ca până atunci, ci este contopit cu județul Râmnicu Sărat. Așa îl găsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordești din „județul Râmnicul Sărat și Brăila”. Această contopire, făcută, desigur, din considerente economice, partea rămasă din județul Brăila sub autoritatea domnească era prea mică și nu justifică cheltuiala legată de conducerea unui județ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat și cu alte județe mici, atât în Muntenia cât și în Moldova. Totuși amintirea vechiului județ, de sine stătător, se mai păstra încă și nu numai în Țara Românească, dar și în Moldova. Iată ce se scrie despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, Descrierea Țării Moldovei și a Țării Românești: „Ținutul Brăila, de asemenea pe Dunăre”.HOTEL SPLENDID2

Dincolo de Siret, nu departe de Galații Moldovei, este un oraș cu același nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stăpânesc încă o parte a acestui ținut.” Județul Brăila se va reînființa temporar, în timpul războiului ruso – turc din 18061812, sub ocupația rusească; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca și celelalte județe muntene; la 3 februarie 1811, acești ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez și slugerul Iancu Fotino. În ceea ce privește autoritatea tutelară, cetatea și raiaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau și Chilia și Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul și Turnul erau sub autoritatea sangeacatului de Nicopole.

PIATA RALLY

Brăilei i s-a acordat de la început din primii ani de după eliberare o deosebită atenție de către guvernul țării dată fiind însemnătatea ei economică. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul ruso – turc, prevedea, prin articolul V și prin actul deosebit privind Țara Românească și Moldova, act dezvoltător al numitului articol și partea integrantă a tratatului, ca cetațile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul fața de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maxima adâncime a ei. În consecință, Brăila reveni, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească; sub raportul economic și etnic am văzut că nu încetase nici o clipă caracterul ei românesc. Operațiunile de demilitarizare a graniței Dunării au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrările ei durară până la 8 octombrie același an.

CLUBUL REGAL

Acum se reînființează și județul Brăila, având doua plăși: Vădenii, cu 20 de sate și Balta cu 38. Primul ispravnic al noului județ a fost serdarul Grigore Tăutu. Se institui de asemenea, domeniul Brăilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al județului. În aprilie 1831, se publicau dispozițiile luate de Obșteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moșiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunăre; 3)”ostroavele din șanalul Dunării”. Se urmărea și colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se așeze aici, români sau străini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama și de eventualele revendicări ale foștilor stăpâni de moșii.

126

Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerțului pe Dunăre și mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Această libertate face ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care ofera prețurile cele mai bune. De acum se termină monopolul turcesc, obligația de a aproviziona Imperiul otoman, în special capitala și armata lui. Rezultatul acestei mișcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului și a orașului Brăila. Acest lucru este observat și de străini: consulul francez Minaut subliniază la 18 septembrie 1834, „mișcarea acestor două porturi, a căror importanță, în special a Brăilei, crește în fiecare zi și care tind să ia o dezvoltare realmente considerabilă .

CALEA REGALA (VEST)

Încă de la 10 mai 1830, locotenent – colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraș, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita orașului, precum și străzi regulate, drepte, apoi piețe și amplasamente pentru viitoarele instituții municipale. În același an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituții, împreună cu devizele corespunzătoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului țării de către generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu găsit însă satisfăcător, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicării diferitelor binale, nu ținuseră seama de prevederile lui , așa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însărcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectă exactitate”, plan care, definitivat, să fie adus apoi la cunoștința cetațenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn execută într-adevăr noul plan și, împreună cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobării domnești. Se aduceau prin acest nou plan, care ținea seama totuși de cel vechi, o serie de rectificări și îmbunătățiri străzilor, piețelor și locurilor destinate clădirilor publice. Principalele îmbunătățiri priveau cele două coborâșuri spre port, piața cea mare din mijlocul orașului, o nouă piață situată în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazărmi și a unei școli, deschiderea de noi străzi, alinierea unora vechi și desființarea câtorva străzi rău trasate. Locul fostei cetăți urma să fie nivelat la înălțimea terenului înconjurător. Viitoarele clădiri trebuiau să fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piața cea mare a orașului, casele urmau să fie exclusiv din cărămidă și cu o fațadă anume .

CASTELUL DE APA

Pentru a atrage noii locuitori, se hotarăște parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetăți și vânzarea lor la prețuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaștri stânjenul pătrat , a doua categorie cu 2 lei și a treia cu 1 leu. Suprafețele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pătrați pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de – a doua și 100 000 pentru cea de-a treia.

BULEVARDUL CUZA 3

Armatorii bineînteles că nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpărat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . Și deși prețul era atât de redus, totuși o seama dintre cumpărători nu-l achitară, iar alții nu ridicară imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatorați. Așa încât, la 18 august 1831, se luă hotărarea ca acelora care până la 1 iulie 1832 nu vor achita prețul convenit, să li se retragă terenul și să fie vândut altora. Măsura nu se aplica însă sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanțieri în ceea ce privește obligația de a construi . După aceste parcele, administrația orașului urma să încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .

LACU SARAT-ALEEA PRINCIPALA

Paralel cu construcțiile particularilor, se începură o serie de lucrări și construcții publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieței centrale, se aliniară o seamă de străzi sau ulițe și se așezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului, pescăria din fața portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se inființă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină, tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca: ”pe fiecare an, să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase și, după plan meșteșugit și doveditor de un simțitor folos al Statului, în curgere de vreo câțiva ani să se săvârșească portul, întru aceeași asemănare cu alte porturi europinești ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul șant al cetății, pe care aveau să se ridice cazarma miliției și temnița. Se înfrumusețează grădina publică, numită „Belvedere” din cauza priveliștii admirabile spre Dunăre, baltă și Munții Măcinului, și se îngriji monumentul ridicat în amintirea campaniei din 18281829. În 1836, începură studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.piata_traian

În 1839, orașul se întinsese dincolo de fostul șanț al cetății, existau acum, așa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate orașului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul șanț, ci erau considerate ca „sate”. Pe langă foburguri, erau și două sate situate pe izlazul orașului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce și Piscul Brăilii.CALEA REGALA

Organizarea orașului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu orașe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” și se alcătuia din patru „mădulari” sau membrii, dintre care unul era președinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca președinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-și avea așezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu și pe Grigore Ahtaru.

BULEVARDUL SF. MARIA 1

În fruntea poliției era un „poliț – maister”, numit mai târziu „polițai”. Suprafața orașului propriu – zis, până la fostul șanț al cetății, se împărțea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din București. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într – acest oraș Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roșie no. 260”, pe care a clădit prăvălie și locuință, iar acum vor să-i taie locul. Paralel cu împărțirea oficială, în culori, se păstrau însă și numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliței ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, și pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum și „mahalaua Belvederului”, un nume nou de după 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” județului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliț – maiestrului. Ocârmuitorul avea și dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor orașului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Așa se explica rolul important pe care il avea de fapt și de drept, în ce privește gospodărirea orașului cârmuitorul județului.calea calarasilor

De la unii din negustorii și meseriașii Brăilei își trag numele câteva străzi ale orașului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Brașoveni, după negustorii români din Șcheii Brașovului așezați în Brăila și vânzând marfa numită „brașovenie” (obiecte de metal, țesături, pălării, lăzi brașovenești etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălțamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 18291848 a avut drept urmare o creștere de proporție a populației. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagă de țărani români veniți din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 15401828. Catagrafiile ilustrează, de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniți de prin satele raielii” este și „unchiașul” mijlocaș, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obișnuit în toate orașele noastre , și nu numai ci și în toată lumea. La românii veniți din satele Munteniei, în primul rând și în fosta raia și din județele limitrofe: Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița, s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Brașov și Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniți cu oile din rândurile acestor transilvăneni, mocani și negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panțu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viața economică, politică și culturală a Brăilei cât și a țării. După cum se vede, în perioada 18291848 ca și mai înainte de altfel Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populație amestecată.

CENTRUL PRINCIPAL

Pe lângă românii majoritari alcatuiți din reprezentanți ai diverselor ramuri ale entităților etnice au fost și străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaționalilor săi stabiliți în Brăila cât și a celor în trecere precum și a echipajelor și mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au inființat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din București. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 și rezultatul a fost ca de îndată, numărul supușilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Încă de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuși recrutați din rândul bulgarilor și care obținuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, și rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia și Piemontul au inființat și ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puțin de 405 locuitori ai orașului deveniseră sudiți sau supuși străini . Evenimentele politice esențiale din Brăila în răstimpul 18291848 au fost cele trei mișcări din anii 18411842 și 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creștinilor din Penisula Balcanică de sub dominația turcească în primul rând, eliberarea bulgarilor.GRADINA PUBLICA-ALEEA PRINCIPALA

Faptul că Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu și colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele și nevoile orașului, face ca dezvoltarea orașului și portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaților. Dacă în 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase față de111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 fața de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galații sunt, ca așezare mai mari decât Brăila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflată intermitent sub ocupație turcească, așezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ștefan cel Mare, care a si ars-o in 1470Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oștile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construiește în oraș o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, lovește garnizoana otomană din raiaua Brăilei.

BISERICA SF PETRU

Intervalul 1711 – 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruși-turci și austrieci peste trupul țărilor române. În calea răutăților, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Țara Românească, după aproape trei secole.

Istoria modernă

Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor. După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.CAZINO LACU SARAT

Economie

Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creșterea animalelor și pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema orașului Brăila, a fost simbolul comerțului, ocupația principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. Aici s-a înființat prima Cameră de Arbitraj Comercial (1836), Bursa de cereale și bunuri (1882), Curtea Comercială și Banca Comercială au fost deschise în Brăila. Datorită vieții economice înfloritoare, Brăila a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale din România. Comerțul înfloritor și dezvoltarea industriei de-a lungul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, au marcat istoria Brăilei. În 1911, an de maximă activitate comercială comerțul brăilean reprezenta 22% din comerțul românesc și 20% din import. Această dezvoltare a însemnat: mori cu aburi, fabrică de paste făinoase, șantier naval (1864), fabrică de bere (1872) și docuri (1883). Prima investiție străină în Brăila a fost făcută în 1924 – Societatea Franco-Română. După ce, ajungând la apogeu, în 1937 la Brăila are loc al XII-lea Congres general al Uniunii orașelor din România, între 1941 –1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, importul și exportul Brăilei au scăzut vertical. Istoria va declanșa sentința ce nu va întârzia să vină pentru istoria Brăilei în răstimpul dintre două borne: 23 August 1944 – 22 Decembrie 1989. În intervalul de până la revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei brăilene, în cadrul celei românești, în general. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcțiune Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani și Centrala termică.HOTEL POPESCU

După anul 2000 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis total sau parțial porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și al gradului de dezvoltarea al urbei. Brăila nu este un oraș-muzeu, dar vizitatorii săi simt magia, legendele și istoria orașului care sunt prezente pretutindeni.

HOTEL BULEVARD

Ce putem face pentru a reda farmecul de altadata acestui oras? Ce masuri economice putem lua pentru a renaste aceste locuri? Raspunsul: zona metropolitana Braila -Galati, podul peste Dunare, o zona libera de comert, un parc acvatic de dimensiuni europene, trasee turistice pe malul Dunarii si spre Parcul National Muntii Macinului, un aeroport intre Braila si Galati,  un port turistic, un „Aventura Parc” in padurea Stejarul sau la Lacul Sarat…etc… Doar asa vom putea atrage fonduri europene si investitori mai usor.
sursa: wikipedia




Londra-scurta prezentare

4 09 2012

1.Prezentare 

Capitala a Angliei si a Regatului Unit al Marii Britanii,Londra este al 9 lea mare oras al lumii.

Situata in partea de sud-est ,pe malul Tamisei,este alcatuita din :The City of London(Cetatea Londrei-centrul financiar si de afaceri al regatului),The City of Westminster,care gazduieste Parlamentul si mare parte a vietii politice si alte 31 de primarii.Impreuna formeaza orasul cunoscut sub denumirea de Great London.

Inceputurile orasului dateaza din anul 43 d.Hr,cand,in urma invaziei,romanii au fondat Londinium.Aceasta colonie a facut parte din Imperiu timp de 400 de ani.

Dupa formarea regatelor anglo-saxone si ,mai ales,dupa cucerirea normanda din 1066 ,zona cunoaste o dezvoltare rapida.Atunci sunt construite Turnul Londrei(1078) si catedrala din Canterbury.In 1167 este fondata, de catre profesorii de la Paris, Universitatea Oxford .

In 1666 Londra este distrusa in proportie se 2\3 datorita unui incendiu devastator.Reconstructia orasului a durat mai bine de 10 ani si nu s-a mai ingaduit folosirea lemnului in ansamblarea cladirilor.(rolul determinant l-a jucat Christopher Wren cel care a proiectat majoritatea edificiilor importante).In 1703 se construieste si Palatul Buckingham,destinat ducelui de Buckingham.Tot atunci sunt puse temeliile primelor spitale.La 1800 devenise cel mai mare oras al lumii avand 1 milion de persoane populatie.

Cladirile cu o arhitectura mai moderna sunt construite dupa al II lea Razboi Mondial .

2.Atractii turistice

Inainte de toate ,capitala Angliei atrage un numar impresionant de turisti nu neaparat datorita aspectului deosebit ,cat mai ales datorita reclamei de care se bucura si a nenumaratelor muzee si cladiri istorice.Enumar aici:Buckingham Palace,London Eye,British Museum,Tower Bridge etc.

Despre acestea voi vorbi in articolele urmatoare.





Orasul fantoma-Ordos

4 09 2012

China-tara cu o dezvoltare economica fantastica in ultimul deceniu -devine pe zi ce trece ‘”un colos cu picioare de lut”.Orasul Ordos este un exemplu de esec in implementarea unor politici economice fara sustinere .

Ordos, este cel mai cunoscut oraș fantomă. Aici a fost construit un campus, proiectat ca să găzduiască 2,3 de milioane de studenți, dar acum nu locuiesc decât maximum 30.000.

Ordos este „sediul” unei șesimi din totalul rezervelor totale de cărbune a Chinei, iar liderii de la Beijing încearcă de ani de zile să formeze aici o comunitate într-un oraș fantomă care are deja tradiție în acest status, scrie publicația chineză de limbă engleză Caixin.Acum, în Ordos sunt 600.000 de locuitori, în condițiile în care orașul are o capacitate de milioane de oameni.

Deși autoritățile spun că încă mai au speranțe, dezvoltatorii din zonă spun că 70% din proiectele de construcții au fost abandonate.

Probabil că este greu de crezut pentru o țară care are un excedent bugetar fantastic de mare, dar problema de la Ordos este rezumată în cuvinte foarte puține: „Nu mai sunt bani!”

Cei care mai construiesc ceva la Ordos sunt companii de stat sau companii foarte mari de energie.

O altă cifră care vine să completeze dezastrul de la cel mai cunoscut oraș fantomă din China și probabil din lume: vânzările, și așa mici din 2011, s-au prăbușit cu 93% în primul trimestru al acestui an față de perioada similară a anului trecut. Practic, s-au vândut doar câteva zeci de apartamente de dimensiune medie.

In aceste conditii este greu de presupus ca acest oras se va popula in urmatorii ani mai ales ca se construiesc mult mai multe locuinte ,decat este nevoie in toata tara.

sursa citata:revista „Capital”





Temistocle,omul politic atenian

27 08 2012

Studiind istoria Greciei antice am inteles de ce poporul elen are inca mandrie nationala si accepta ,cu greu,sa i se impuna ceva.Azi va voi prezenta ,in cateva cuvinte,figura unui personaj reprezentativ pentru nasterea democratiei.

Temistocle (Themistocles in lb greaca) a fost un faimos om politic atenian in sec V BC.Era un populist convins ,sprijinindu-se pe patura de oameni saraci ,ai acestui oras.Nu as fi vorbit despre el aici daca nu mi-ar fi atras atentia un amanunt despre moartea sa.

Intreaga viata si-a dedicat-o ATENEI.A facut din ea cea mai mare putere navala a timpului respectiv(a fost cel care i-a convins pe cetatenii sai sa construiasca 200 de corabii numite trireme ,deoarece erau cu 3 randuri de vasle).A luptat la Marathon,fiind unul din cei zece strategi.A fost artizanul victoriilor  de la Salamina si de la Plateea ,impotriva persilor,contribuind decisiv la eliberarea orasului sau .A fortificat zidurile acestuia impotriva vointei Spartei.In 472 BC este ostracizat si pleaca in exil ,intai in Asia Mica si apoi la curtea regelui persilor, Artaxerxes.A fost numit guvernatorul unei provincii imperiale si i s-au dat  venituri consistente.Cu toate acestea nu a acceptat sa-si tradeze tara ,care-l renegase  si s-a sinucis in 459 BC.

Pare incredibil acum sa-i ceri unui politician sa mai fie credincios tarii ,dupa ce aceasta l-a aruncat in exil si pare si mai putin verosimil sa prefere sinuciderea in locul tradarii…E una din lectiile frumoase ,pe care ne-o ofera istoria….








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News