Facerea omului in mitologia universala

19 01 2017

„Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el e creaţia materială, dincolo misterul.” – Victor Hugo

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii au demarcat naţiile prin graniţe, au învățat navigația și mineritul. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:

– Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de o sută de ani dar trăiau puţin ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

– Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

– Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

– Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa este cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

– Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost transformați în câini.

– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea și întronarea lui Enlil, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. O grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) şi Australoidă (roșie).

Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar trei sute de mii de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a265A86CB00000578-0-image-m-65_1425603792924 domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Badtibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:

„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”

Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

„Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

„Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.

„Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.

„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.”

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

„De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi (…)

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul (…)

Să facă el toate muncile zeilor!”

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

„Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-mamă instrucțiunile necesare:

„Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

„Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu (…)

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Eliș, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus („Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athina a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creatcreation_prometheus_louvre_ma445 primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care făurea ceea ce nu puteau alţi zei, cel aruncat din Cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athina este Ninhursag a sumerienilor.

religion_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum („Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athina). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkan şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi; zeul Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni, iar „diavoliţa” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe Pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exactnasterea-lui-adam „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, ce posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei şi de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Biblie, în povestea facerii Evei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta ADN-ul extras din Adam și folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărutJunk-DNA în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că vor fi uşor de aflat toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în paisprezece „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o „soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi,556020_443306579074703_2034958458_n schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi.

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii, la fel ca Lilith a evreilor. Supăraţi, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cele trei divinități au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta și soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

În mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi.day-one-creation-of-man-by-lester Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creaţi de către Fârtat şi Nefârtat pentru a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.

Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia lui Homo Sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi de foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

„Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă”.

Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.

Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le16054 păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Biblie, unde primii oameni erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:

„Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie (…)

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Ignorate până acum şi, mai mult ca sigur, neînţelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

„Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl Anubis 14reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor din Lykia, care are cap de câine și despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Sfântul mucenic Hristofor

Sfântul mucenic Hristofor

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (ori egipt-bestii-2şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purușamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nuwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau combinații dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi şase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor („Cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria că „oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar douăegipt-bestii-3capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebius scria în Chronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

Pe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, se pot observa creaturi ținute de oameni în lishtaresă, ce au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.e.n., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă f200px-lion_man_photoiințe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru zeii din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că respectivii monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi zeii care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au găsit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

Chiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentel250px-rhodeislandmonstere genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peştepeshte-cu-dintzi ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuţia sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.facerea-omului

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 deanimal-bigfoot centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agăţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la douăzeci de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri şi lăţimea de șapte. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de douăzeci și unu de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acel os nu aparţine vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul dinjerseydevil_mirage New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai paisprezece ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la treizeci și opt de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât monstrul din Bodmin Moor cât şi Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt rezultatemexic-extraterestru-capturat-in-2007le unor experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu astfel de experimente.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

Pe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii8a6d06d929ba colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni, exact planul lui Enki și al adepților lui. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, lef43dcef0317dfb26f5b3723c8c0f556b montează implanturi şi sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleţii cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty2986340699_1_17_A64m0oD5 Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată adesea de cercetătorii fenomenului OZN, dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală.download Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, la origine, cele două forme de energiewater_flames_fire_elements_fist_elemental_rendered_render_black_background_8955x5970_wallpaper_wallpaper_2560x1600_www-wallpaperswa-com existau în cantități egale în fiecare individ. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare spirit are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli ce reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.

În hinduism, ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, Buddha susținea că poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit ce scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit ce își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, ce urmează ordinele Sophiei sau pe ale lui Enki. Și în acest caz, spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în Pleroma spirituală a eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartar de către greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.

Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință nu vorbesc doar sistemele religioase și filosofice orientale. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Isus spunea: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor0 76O7YA2tDTLNc-Eb Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie ce nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar îndeletnici doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Isus le promite „Împărăția Cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” – Evanghelia lui Matei 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” – Evanghelia lui Matei 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna Isus, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii dCross-FSe când au fost redactate evangheliile. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Isus: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Isus a reușit să ajungă în Cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui Isus au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.

În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Isus este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre.d690d09772a08584e356e20b4ca37c86 Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte. Mai mult, o ședere de durată a respectivelor spirite în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii. Animalele nu sunt capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, ce ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Isus a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare prin citate de genul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Evanghelia lui Matei 5:3) sau „Lăsaţi copiii să vină la Minebrainmaxima3şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Marcu 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace şi dreptate, după părerea poetului roman Publius Ovidius Naso. Grecii, romanii, dar și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut și oamenii, animalele cu rațiune.

În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a afirmat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ douăzeci și două de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu29341802AFB84755B17FF5B54B5DFAC9.ashx înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre cele mai sacre texte ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori, cei doi termeni sunt confundați. Pentru a evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții la Anu / Bythos; prin urmare, la fel și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune ce implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și Pleroma eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.

Merită menționat și că spiritele sunt conectate nu doar la sursa din care au emanat, ci și la un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, ce cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile vieților anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. De asemenea, gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință, subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.

Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

https://www.secretelezeilor.ro/facerea-omului/





Urmele zeilor

30 03 2016

„Cei care sunt nepăsători faţă de trecut, vor fi condamnaţi să îl retrăiască.” (George de Santayana)

Deși există de mult timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut pe 27 iunie nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul OZN, adică Obiect Zburător Neidentificat. În urma observațiilor din ultimele decenii, s-a stabilit că OZN-urile au forme diverse, de la discuri, săgeți, triunghiuri echilaterale, sfere, cupole, cilindri sau mase diforme negre, fără propulsie vizibilă ori audibilă, până la lumini cu capacitatea de a-și schimba rapid direcția sau de a se opri brusc. În multe cazuri, aceste obiecte zburătoare s-au dovedit a fi mijloace de transport ale unor ființe umanoide necunoscute, împărțite de obicei în două mari categorii: cele mici de statură (cu o înălțime ce depășește cu puțin un metru), cu piele de culoare cenușie, cu capete mari și cele înalte (peste 2 metri), cu piele albă, cu păr blond sau alb și cu ochi albaștri, asemănătoare nordicilor din Europa. Nu s-a reușit până în prezent stabilirea naturii ori originii acestor ființe, care sunt totuși considerate extraterestre, deși informațiile pe care le-au transmis oamenilor cu care au intrat în contact sunt adesea contradictorii. De asemenea, nu s-a reușit stabilirea intențiilor acestora ori scopul prezenței lor pe Terra. Din zecile de mii de mărturii adunate până în prezent reiese că acești așa-zis extratereștri obișnuiesc să își facă apariția pe ascuns, la adăpostul nopții, și să răpească oameni pe care îi supun unor experimente misterioase, cel mai adesea de natură sexuală. Au fost lansate diverse teorii despre intențiile cât și despre locul lor de proveniență, însă niciuna nu a fost acceptată în mod convențional. Singurul ipoteză pe care majoritatea omenirii a acceptat-o ca adevăr este cea care susține că misterioșii vizitatori sunt extratereștri iar OZN-urile, navele lor spațiale.

Deoarece aparițiile OZN-urilor s-au înmulțit considerabil, cercetătorii fenomenului au realizat o clasificare a lor. Astfel, dacă un OZN este observat la o distanță mai mică de 150 de metri, fenomenul se numește „întâlnire de gradul 1”. Aflat la aceeași distanță, adică la mai puțin de 150 de metri, obiectul lasă și urme, vorbim despre o „întâlnire de gradul 2”. Dacă apar și ocupanți ai OZN-ului, se consideră o „întâlnire de gradul 3”. Iar răpirea de persoane reprezintă „întâlnirea de gradul 4”, termen introdus mai recent decât primele 3.

Deși fenomenul OZN este considerat unul relativ recent, s-a observat că există dintotdeauna, fiind prezent în cronici din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii. De exemplu:

În 2.346 î.e.n., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul Divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Tot nouă sori au apărut deasupra Japoniei în anul 9 î.e.n. În ambele cazuri, țările au fost afectate de dezordini imediat după aceste apariții.

În 480 î.e.n., câteva OZN-uri au trecut în zbor deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.

În anul 332 î.e.n., Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. Conform Istoriei lui Alexandru cel Mare,a-alien_space_station_ship-571534 deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş”. Trei ani mai târziu, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.e.n., Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală despre un scut de foc care a traversat cerul, aruncând scântei, în timpul consulatului lui Valerius şi Marius.

Un vechi document coreean relata că, în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.

Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut 1085274060_1384167918zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În ziua a douăzecișiuna a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele s-au deplasat împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din Răsărit. Între orele 19-21, constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu, o stea s-a năpustit în sus, către zenit, a mers mai departe împreună cu Pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele LaurisseneÎn descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, Analele Laurissene (din secolul al XII-lea) relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi și-a luat zborul.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 Cartea Theatrum Orbis Terrarumnoiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, ce apăreau ziua. Analele Braşovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra oraşului Târgovişte, oraş aflat pe atunci sub ocupaţie otomană, a apărut o „cometă” bizară care a stat ţintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar şi cele italiene și germane au preluat informaţia. Trebuie menţionat faptul că apariţia cometelor era strict observată şi notată în arhivele vremii de către astronomii europeni. Şi totuşi, nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum, scrisă de amiralul Blaeu, conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou.

Un alt document românesc descrie că, pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, ce a primit numeleThe Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

Madonna & Sf. GiovanninoÎn 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer, deasupra Sibiului, „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

Franta - Moneda din 1680În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Nu doar în cronici sunt întâlnite OZN-uri și ocupanții lor, ci și în textele religioase. Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Iezechiel, Isaia și Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. În A Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, relatează faptul că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia. În apocriful slavon Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a mărturisit că s-au scurs 32 de ani.

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt, de asemenea, prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În1601117_1474924099415284_4254106538514548300_n Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de șapte mii de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre fiinţe, majoritatea venite din Cer, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste entități, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, au arme teribile, locuiesc în Cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în anumite perioade de timp și în anumite locuri au purtat diverse denumiri, fiind numiți îngeri, demoni, spirite, zâne, spiriduși, fauni ori satiri. Iată câteva exemple:

În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim, aparent fără niciun motiv, romanii întorcându-se pentru a asedia orașul abia după patru ani. O explicație pentru această retragere misterioasă se găsește în în Războiul iudeilor a istoricului Flavius Josephus scria: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor. Înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. O armată asemănătoare apare și în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Când armata siriană a asediat cetatea Dotan pentru a-l prinde pe Elisei, profetul i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (6:17).

În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), ce avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki. Deodată a apărut un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, ce s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon ce avea o pălărie mare, ce privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.

Marele gramatician sanscrit Panini scria prin anul 400 în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt adesea luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea, în modul cel mai serios, despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.

În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a elfilor, care călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință, dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare, după părerea reverendului.

Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry, iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.

În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Eddie Bullard nota că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.

Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu Luis_Royose tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria înSuma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, în 1489, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre 2: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte, adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.

În tradiția islamică sunt menționați djinii, ființe invizibile care se pot materializa și dematerializa după dorință. Djinii își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în72330164_84e6f9fc05 zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un bătrân tengu, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.

Indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul OZN. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Răpire (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri OZN” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, spunea: „Învățații albi numesc asta OZN deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.

Șamanul Bernardo Peixoto, din localitatea braziliană Para, povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă 3 făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Acestea au afirmat că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri, „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi.

Toate aceste ființe, numite zâne, spirite, demoni ori djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi sau zeii din trecut. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru care reiese din relatările celor care susțin că au avut întâlniri de gradul 3 sau 4. De exemplu:

George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, ce 099dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenite din „Federaţia Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care, pe 26 noiembrie 1972, a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei, pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar.

Tot George Adamski afirma că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, ce se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).

Într-o noapte de iulie în anul 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase. Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este numele dumnezeului biblic din cartea Facerii, precum și numele divinităților ugaritice.

Pe 2 august 1952, mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de către greci. Orion poartă numele vânătorului din mitologia greacă, cel care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spaţiului sau al aerului superior la grecii antici.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon, conform mitologiei ebraice.

„Lab Nine”, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului, dar și Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1974, una dintre aceste entități, ce s-a recomandat drept Tom, a afirmat că este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimele două fiind nume alternative ale lui Horus. O altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni.

Conform celor nouă entități ale grupului „Lab Nine”, Iisus este „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În cartea The Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au mărturisit că Iisus a fost unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, ce afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând că el ar fi chiar Iisus. Taximetristul George King a fost anunţat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.

În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 1285 de mile de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii pentru azteci.

Pe 26 decembrie 1980, un OZN a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 80 de mile nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 6,5 picioare și lată de 9, ce avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, ce indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se spune că a fost casa unei civilizații foarte avansate, ce folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.

Toate aceste date ne indică faptul că în spatele denumirilor de extratereștri, zei, îngeri, demoni, spirite, zâne, etc. se găsesc aceleași entități. Mai mult, se pare că nu se află pe planeta noastră de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Dacă este adevărată această ipoteză, ar trebui să le găsim „amprentele” nu doar în texte, ci și să avem dovezi concrete ale prezenței lor. Dovezi care există din abundență, fiind considerate drept „anomalii” de către oamenii de știință conservatori. Aceste anomalii, în fața cărora știința ridică neputincioasă din umeri, nu pot fi puse decât pe seama ființelor superioare care ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri până astăzi, ori măcar pe tehnologia lor. Iată câteva dintre urmele zeilor, deși metodele de datare sau acuratețea informațiilor rămân, totuși, discutabile:

Urma de pas din Virginia de VestRevista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut descoperi cum funcţionează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London din statul Texas, Statele Unite, a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Aleksander Petrovici Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure din statul Nevada, Statele Unite, avea în interior un şurub de 5 centimetri lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha din California, Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California, Statele Unite, într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud din România s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

Clopotelul din Virginia de VestÎn 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville din statul american Ohio a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea 2 milioane de ani vechime.

La Tihuanaco în Bolivia s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion din Statele Unite s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni. Știința a stabilit că oamenii și dinozaurii nu au fost contemporani, uriașele reptile dispărând cu 65 milioane de ani înaintea apariția omului.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica din Peru înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.

Mozaicul Nilului de la PalestrinaUn mozaic elenistic vechi de cel puţin 2.000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3.300 î.e.n.

Au fost găsite câteva urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon din statul american Nevada acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta din Utah, Statele Unite, a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Pe platoul de la Marcahuasi, în Peru, sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struţi, animale care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată, în timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau care poartă doar măşti negre.

Brandberg Black and WhiteÎn celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franţa se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout din Mongolia desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

OZN in MexicÎn 1969, pe o stâncă din Fergana din Uzbekistan a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna din Kazahstan reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy din Uzbekistan, vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Desen rupestru din Val CamonicaStatuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica din Elveţia, arheologul Emmanuel Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe capete au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei din Nigeria s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are acelaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

Astronaut din KievLa Tihuanaco în Bolivia s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer în Australia au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000 – 300 î.e.n., descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.

14 apr 2011

Celebrul „Cal alb de la Abingdon”

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 kilometri pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa Pictura din sec. XVorbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. Desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800-1.000 m, şi este atât de clar conturat încât în cel de-Al II-lea Război Mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset din Anglia, o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

La Mochica din Peru s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.e.n., ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.e.n.) şi la Baradostian (30.000 î.e.n.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.e.n.), în America de Sud, în Egipt, în Astronauti in EcuadorPolinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.e.n.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Șanidar, pe fostul teritoriu sumerian, a fost descoperit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Astronaut din GuatemalaPe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.e.n. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco din Bolivia, pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.e.n. au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios OZN la botezul lui IisusAkropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Becul din DenderaŢinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad din Irak au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoşii noştri cunoșteau electricitatea.

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco din Bolivia, oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş megalitic extrem de vechi.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor 3 stele ale constelaţiei Centura Orion. Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

Blocuri de piatra din Puma PunkuÎn Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

OZN-uri la rastignirea lui IisusPe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de tone, ajungând chiar şi până la 350 de tone, care formează figuri geometrice. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.e.n. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12.000 de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o reţea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, potrivit arheologului german Heinrich Kusch. Acesta susţine într-o carte că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de aşezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoţia, până la Marea Mediterană”, spune arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de centimetri, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colţuri, spaţii mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă reţea subterană”, susţine Heinrich Kusch.

La 800 de kilometri de sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are 7 milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 225 kilometri sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o jumătate de kilometru. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de 10 milenii, ce reprezintă ființe ciudate.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu 4 etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, 3 bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă 2 petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Giza (ce indică oraşul Heliopolis).

Steaua Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute. Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum 4 milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul.

Ahura MazdaÎn provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

OZN pe un cilindru sumerianÎn Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de 2 stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqarah din Egipt, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de 5 ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

Hieroglifele din AbydosTot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

Multe picturi din Evul Mediu înfățișează obiecte zburătoare neidentificate, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi înfățișează pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, ce seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar OZN-uri conduse de oameni ce asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un OZN ce lansează o rază spre capul fecioarei Maria. Numărul 1 al revistei Supermagazin afirma că, în 1991, o echipă de arheologi englezi și israelieni a descoperit în Ierusalim un manuscris vechi de două milenii, ce conține 30.000 de cuvinte. Acest manuscris, care a fost restaurat după 2 ani, menționează „trăsuri de foc” care au coborât din cer în Nazaret, în ziua răstignirii lui Iisus.

Știința rămâne în continuare incapabilă să ne ofere răspunsuri referitoare la aceste „anomalii”, ignorând faptul că ființele considerate extraterestre, aflate astăzi pe Terra, sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se găsesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli. Strămoşii noştri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm fabulații ceea ce diferă de ceea ce ştim şi să încercăm să găsim substratul acestor aşa-numite basme. Iar pentru a afla istoria ascunsă a lumii, trebuie să aflăm cine sunt zeii, ce sunt, de unde provin și care este adevăratul motiv al prezenței lor pe planeta noastră.

http://www.secretelezeilor.ro/urmele-zeilor/





Verigile lipsa ale evolutiei omului

27 09 2013

10 verigi lipsa din evolutia umana

10 verigi lipsa din evolutia umana

Cine s-ar fi gandit vreodata ca niste discipline care se ocupa cu studierea trecutului si catalogarea vietuitoarelor disparute, pot oferi surprize si reevaluari ale teoriilor si ipotezelor specifice? Paleontologia, Arheologia si Antropologia in ciuda renumelui lor de stiinte “invechite” sunt printre cele mai dinamice domenii ale cunoasterii iar indiciile care fie demonteaza vechile teorii, fie creaza unele absolut noi si surpinzatoare, apar an de an. De la celebrul autralopitec Lucy si pana la celalalt Homo sapiens (Homo Sapiens Idaltu) istoria evolutiei umane continua sa ne apara si sa ne surprinda in toata splendoarea ei.

 

10. Australopithecus afarensis


A existat in perioada cuprinsa intre acum 3,9 si 3 milioane de ani. Australopitecus afarensis aveau trasaturi faciale asemanatoare maimutelor antropoide, cu fruntea tesita, o formatiune osoasa deasupra ochilor, nasul turtit si lipsa barbiei. Indivizii speciei aveau maxilare proeminente cu molari mari. Cel mai faimos membru al acestei specii este Lucy (mai nou Lucifer), un schelet apartinand unui adult in varsta de 25 de ani, descoperit in anul 1974, la Hadar, in Etioptia. Scheletul sau a fost identificat si recuperat in proportie de 40%, pelvisul, femurul si osul tibial, toate demonstrand mersul biped. Lucy a trait pe Pamant cu aproximativ 3.2 milioane de ani in urma.

9. Australopithecus africanus

Specia este una descendenta din cea din care provenea Lucy si a trait cu trei pana la doua milioane de ani in urma. Creierul indivizilor acestui tip umanoid era de dimensiuni mai mari decat cel al lui Lucy, iar trasaturile faciale erau asemanatoare cu cele umane, De notat este faptul ca A. africanus este primul tip de australopithec identificat. Doctorul sud-african Raymond Dart considera ca acesti indivizi ar fi creat asa-numita cultura osteodontokeratica (unelte produse din oase, fildes/dinti de animal si lemn), ipoteza dezmintita astazi de oamenii de stiinta

8. Paranthropus aethiopicus

Paranthropus aethiopicus a existat cu 2,6 pana la 2,3 milioane de ani in urma. Specia se defineste de la un specimen major – Craniul Negru – descoperit in Turkana, Kenya si dupa mandibula cazuta a altor cateva specimene, posibil apartinand aceleiasi specii. S-ar putea se fie un stramos al speciei Paranthropus boisei, insa are un amestec indoielnic de trasaturi primitive si avansate. Volumul creierului este foarte redus; pe baza masuratorilor craniului, oamenii de stiinta au conchis ca aceasta specie avea cel mai mic creier hominid descoperit vreodata. Alte caracteristici, precum masivitatea fetei, a musculaturii acesteia precum si creasta sagitala proeminenta sunt mai degraba, reminiscente ale speciei Paranthropus boisei.

7. Paranthropus boisei

P.bosei este un hominid stravechi, adesea descris drept cel mai mare din specia Paranthropus. A trait in teritoriile impadurite din preajma savanelor din estul Africii, cu 1,4 pana la 2,6 milioane de ani in urma. A mers pe o linie evolutiva paralela cu genul Homo, avand o talie cuprinsa intre 120 – 140 cm si cantarind pana la 60 kilograme. Era vegetarian si comunica prin sunete nearticulate si expresii faciale. Prima fosila descoperita este un craniu ce a fost identificat in anul 1959, in Tanzania.

DIGITAL CAMERA

6. Homo habilis

Homo habilis, „omul indemanatic”, a fost numit astfel datorita uneltelor descoperite impreuna cu fosilele sale. A existat cu 1.5 pana la 2,4 milioane de ani in urma.. Se asemana in multe privinte cu Australopitecus. Fata sa era la fel de primitiva, insa mai putin proeminenta; molarii mai mici, insa considerabil mai mari decat la omul actual. Marimea creierului era mai mare decat la Australopitecus iar forma acestuia era de asemenea, asemanatoare hominizilor. Protuberanta sferei lui Broca, esentiala vorbirii, este vizibila in mulajele facute dupa creierul lor si indica faptul ca specia era probabil capabila sa comunice intr-un limbaj rudimentar. Se crede ca Homo habilis avea in jur de 127 cm inaltime si cantarea aproximativ 45 kg. Unii oameni de stiinta sunt de parere ca toate specimenele de Homo habilis ar trebui sa fie atribuite genului Australopithecus, fie celor din categoria Homo erectus. In prezent, multi considera ca Homo habilis combina exemplare din cel putin doua specii diferite.

HOMO HABILIS

5. Homo ergaster

Homo ergaster, sau “muncitorul” este o specie umanoida preistorica, posibil precursor al oamenilor moderni, care a trait in sudul Africii, in perioada cuprinsa intre acum 1.9 si acum 1.4 milioane de ani. H. ergaster este uneori catalogat si ca subspecie a lui Homo erectus, de care se deosebeste totusi printr-o cutie craniana mai subtire. Alte caracteristici ale acestei specii includ dimorfismul sexual, chipul mai mic si mai drept decat al lui Homo erectus, maxilarul mai redus si o capacitate craniana mai mare. Se estimeaza ca Homo ergaster ar fi masurat circa 1,9 metri in inaltime. Ramasite au fost gasite in Tanzania, Etiopia, Kenya si Africa de sud. Cel mai complet schelet a fost identificat in anul 1984, in apropierea lacului Turkana, din Kenya si a fost estimat la varsta de 1.6 milioane de ani.

4. Homo erectus

Homo erectus („omul erect”) este o alta specie umanoida preistorica, posibila precursoare a omului modern. Avea o talie de peste 1,50 m si un volum cranian de 1000 cm3 in medie. Craniul era alungit si aplatizat, fruntea relativ tesita iar cutia craniana cu pereti masivi avea, cel putin la unele exemplare, creasta sagitala si barbie redusa. Dar dentitia si membrele sunt asemanatoare celor ale lui Homo sapiens. Poate cea mai importanta achizitie la nivel anatomic este cresterea cutiei craniene, astfel ca s-a si formulat ipoteza unui nivel de crestere a masei cerebrale la care schimbarile sunt mai degraba calitative decat pur si simplu cantitative – cum ar fi cresterea numarului de conexiuni neuronale si dezvoltarea sistemului de circumvolutiuni. Acoperind o perioada foarte lunga de timp, diferentele dintre primele exemplare si ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, exista si diferente regionale. Fenomenul principal care l-a caracterizat pe Homo erectus este expansiunea speciei in afara Africii. Chiar daca exista si ipoteza policentrica, directiile de expansiune par sa indice, totusi, o origine africana pentru populatia umana de pe glob. Homo erectus a trait atat in Africa, cat si in Asia si Europa.

homo-erectus

3. Cro-Magnon

Reprezinta unul dintre principalele tipuri de Homo sapiens din Paleoliticul European Superior, asemanator cu omul modern si care a trait cu 40.000 pana la 10.000 de ani in urma. Denumirea de Cro-Magnon a fost imprumutata de la numele pesterii aflate in sud-vestul Frantei, unde primul specimen a fost descoperit. Arheologii au identificat aceasta fosila in anul 1868, in pestera Cro-Magnon din Les Eyzies, Dordogne, Franta. Scheletul identificat avea aceeasi frunte inalta si aceeasi postura zvelta cu cea a oamenilor moderni. Alte specimene au fost mai tarziu descoperite in zone diferite ale Europei precum si in Orientul Mijlociu. Omul de Cro-Magnon era modern din punct de vedere anatomic, diferit de descendentii sai moderni din Europa numai prin fiziologia mai robusta si capacitatea craniana putin mai mare. Dintre nationalitatile moderne, finlandezii sunt cei mai apropiati de oamenii de Cro-Magnon in termeni de masurari antropologice. Artefactele create de Cro-Magnoni numara picturi rupestre, obiecte cioplite si sulite. Ramasitele de ustensile sugereaza ca erau capabili sa-si teasa haine. Aveau colibe, construite din pietre, oase si blanuri de animale. Acesti oameni timpurii au folosit mangan si oxizi ferosi pentru a picta si se pare ca tot ei au creat primul calendar, cu 15.000 de ani in urma.

2. Homo neanderthalensis

Omul de Neanderthal a fost o specie distincta de cea a oamenilor moderni, ce a locuit in Europa si in parti ale Asiei Centrale si de Vest, de acum aproximativ 230.000 de ani pana acum 28.000 de ani. Trasaturi neanderthaliene au aparut in randul creaturilor umanoide cu 600.000 de ani in urma, insa caracteristicile complete ale acestei specii s-au conturat acum 130.000 de ani. Neanderthalienii au disparut din Asia in urma cu 50.000 de ani, iar in Europa de doar 28.000 de ani . Ultimele ramasite ale culturii Mousteriana, un tip de unelte din piatra asociate cu neanderthalienii, au fost descoperite in Pestera Gorhan, din coasta sudica a Gibraltarului. Se crede ca oamenii de Neaderthal aveau o capacitate craniana la fel, daca nu chiar mai mare, decat cea a omului modern, indicand o dimensiune a creierului cel putin egala cu a noastra. In medie, inaltimea unui neaderthalian era comparabila cu cea a lui Homo sapiens, membrii acestei specii inaltandu-se pana la 165-168 centimetri si avand o constitutie robusta, cu osatura puternica. Erau insa mult mai puternici decat omul modern, musculatura acestuia fiind comparabila cu cea a culturistilor de astazi.

Neanderthaler_Fund

1.Homo sapiens idaltu

Acum aproximativ 160.000 de ani, in timpul Pleistocenului, pe necuprinsul Continentului Negru, traia un hominid asemanator si totusi deosebit de Homo sapiens. A fost de fapt pentru multa vreme considerat o subspecie a oamenilor moderni fiind denumit “idaltu” ceea ce in limba afarita vorbita in provincia Afar din Etiopia, inseamna primul nascut. Ramasitele sale au fost descoperite pentru prima data in anul 1997 in regiunea Herto Bouri de catre antropologul Tim White. Fosilele cu pricina difera sensibil de cele ale oamenilor de Cro-Magnon descoperite in Europa si in alte locuri din lume. Morfologia acestui hominid prezenta multe trasaturi arhaice neobisnuite pentru un Homo sapiens. Din cauza acestor particularitati, Homo sapiens idaltu a fost considerat un hominid mai primitiv decat a fost in realitate. Noile studii si estimari au dezvaluit insa ca subspecia idaltu ar fi cel mai apropiat stramos al omului modern, Homo sapiens sapiens.

Homo-sapiens-idaltu-pic

sursa :descopera.ro





OARE SUNTEM SINGURI IN UNIVERS?

6 12 2012

Suntem singuri în Univers? Până acum, oamenii de ştiinţă au considerat că Pământul este singura planetă care poate suporta viaţa. Dar noi cercetări ale experţilor americani vin să aducă dovezi privitoare la existenţa unor locaţii chiar mai locuibile decât Pământul.

oare suntem singuri in univers

Geologii şi astronomii de la Universitatea din Ohio au realizat mai multe cercetări în căutarea vieţii extraterestre. Mai exact, ei au analizat sistemele solare asemănătoare cu al nostru şi au urmărit dacă acestea conţin elemente radioactive precum toriu şi uraniu. Aceste elemente au rolul de a menţine cald interiorul unei planete, lucru care controlează plăcile tectonice.

Plăcile tectonice ajută la menţinerea apei pe suprafaţa Pământului, motiv pentru care existenţa acestor formaţiuni poate fi un element cu ajutorul căruia oamenii de ştiinţă pot recunoaşte „ospitalitatea” unei planete.

Dintre cele opt sisteme solare pe care le-au studiat până acum specialiştii americani, 7 par să conţină mai mult toriu decât soarele nostru, lucru ce sugerează că orice planete care orbitează acestor stele conţin şi ele toriu. Prin urmare, interiorul acestor planete este chiar mai cald decât cel al Terrei.

Terra este situată în zona Goldilocks, adică în regiunea din apropierea unei stele care îi permite unei planete să menţină apa lichidă pe suprafaţa sa.

Iar acum, cei de la Universitatea din Ohio cred că dacă planetele din jurul celor 7 sisteme solare studiate sunt mai calde decât se credea, atunci înseamnă că zona Goldilocks este mult mai întinsă decât bănuim. Prin urmare, posibilitatea de a găsi planete care găzduiesc viaţa este mult mai mare decât ştiam până acum.

sursa :descopera.ro





Labirintul

15 11 2012

Labirintul întotdeauna are o dublă raţiune de a fi. El există  atât pentru a permite , cât şi pentru a opri accesul spre un anume loc unde  nu poate pătrunde oricine. Prin aceasta dublă funcţiune a labirintului se poate observa apariţia unei selecţii ce se află evident în raport cu iniţierea. NU oricine poate pătrunde în Centrul Labirintului, echivalent întotdeauna cu Terra Sacra, Ţara Sfântă.

La nivel individual această „ţară sfântă” este inima considerată ca centru vital al organismului uman. Dintr-un alt punct de vedere, Centrul Labirintului se identifică cu Centrul Spiritual al Lumii, adevărata Ţara Sfântă, acolo unde se află Osia Lumii, Axis Mundi, locul unde Pământul comunică cu Cerul.

În simbolismul iniţiatic al labirintului se află, deloc marginal, ideea călătoriei, legată din punctul de vedere al iniţierii creştine, de semnificaţiile pelerinajului. Nu este , oare, legitim să credem, în acest caz ,că doctrina predicată de Iisus îşi are izvoarele  în tradiţia primordială? Si, unde, oare, şi-ar putea avea centrul legitim această tradiţie primordială dacă nu în „Grădina Maicii Domnului”? Iată ce simbolizau  constructorii catedralelor gotice prin trasarea Labirintului pe pardoseala acestor edificii. Parcursul mental sau chiar „cu pasul” a Labirintului însemna atât în cazul pelerinajului , cât şi în cadrul iniţierii antice revenirea la Centru sau la spiritualitatea  Centrului, la „locul de unde emană „lumina”! Această călătorie spre Centru, spre Principiu se aseamănă foarte mult  cu „căutarea labirintică” (a se înţelege călătoria plină de încercări) a  Sfântului Graal!

Etimologia cuvântului labirint este de asemenea dublă, tocmai după  cum Principiul, exprimat în simbolul Svasticii, este dublu.

Etimologia labirintului se raportează, cum spuneam, în acelaşi timp, la labrys, denumirea purtată de securea dublă cretană, şi la lapis cuvânt ce tălmăcit înseamnă piatră. Ori securea dublă cretană nu este altceva , în plan simbolic, decât reunirea  polilor (masculin – feminin) în vârful Caduceului lui Hermes  sau în vârful cârjei episcopale! Pe de altă parte, securea dublă cretană simbolizează însăşi Axa Lumii!

Este cazul s-o spunem pe şleau…Svastica, caduceul, piatra, Axis Mundi sunt simboluri pelasge iar „Grădina Maicii Domnului” este  Hiperboreea, vechea Dacie, actuala Românie. Cu atât mai mult cu cât  sensul primar şi profan al labirintului este aceea de construcţie din piatră aprţinând genului  ciclopic. Ciclopii, uriaşii cu un singur ochi în frunte din mitologia greacă antehomerică, ochi ce nu este altceva decât acel „al treilea ochi” al tradiţiei indiene, cu privirea căruia omul dobândeşte „simţul eternităţii”. Şi singurii dacii din toată lumea antică credeau în nemurirea trăită etern  alături de Zamolxe!

Să ne oprim un pic si asupra semnificaţiei  pietrei căci este una dintre cele ai interesante. Densuşianu în lucrarea sa Dacia Preistorică ne atrage atenţia că cel mai vechi  simulacru al  romanilor închipuindu-l pe Saturn/Zamolxe, datând probabil de pe vremea când primele triburi pelasge s-au stabilit în Italia, purta epitetul de lapis, adică „de piatră” Pe acest  simulacru se  făceau cele mai crâncene jurăminte şi se consacrau tratatele de pace. Acelaşi lucru se întâlneşte azi la poporul român, pe alocuri; atunci când este prestat vreun jurământ sau legământ  omul ia în mană o piatră luând astfel de martor pe Zeu! Toate acestea ne aduc aminte de prestarea jurămintelor iniţiatice, în care adeptul se lega, uneori chiar sub pedeapsa cu moartea, să nu divulge secretele iniţierii. Prin urmare labirintul „cretan”, precum şi alte construcţii ciclopice   precum şi spiritualitatea atestată  în insula Creta sunt de sorginte pelasgă-dacă după cum ne demonstrează cu lux de amănunte  tot N. Densuşianu.

Dacă luam în considerare că labirintul este în conexiune cu „Ţara Sfântă”, atât din punct de vedere iniţiatic, cât şi din punct de vedere mitico-geografic, pe care o înconjoară cu sinusoidele sale, şi la care totuşi se poate ajunge în final, aceasta, ocupă punctul cel mai lăuntric al labirintului ceea ce corespunde perfect ideii de Centru spiritual, indferent în care dintre cele două prisme îl privim.

sursa:N.Densusianu-„Dacia Preistorica”





Voi trai ….

17 10 2012

‎” Voi trai aceasta zi ca si cum ar fi ultima.

Si ce voi face cu aceasta ultima, pretioasa zi ramasa in seama mea? mai intai, voi sigila vasul vietii, astfel incat nici un strop sa nu se risipeasca pe pamant. Nu voi irosi nici macar o clipa jelindu-mi nenorocul de ieri, infrangerile si strangerile de inima ale zilei trecute, caci pentru ce sa arunc binele in schimbul raului? Poate nisipul sa curga in sus in clepsidra? Poate soarele sa rasara de unde apune si sa apuna unde rasare? Pot sa traiesc inca o data ziua de ieri si sa indrept greselile? Pot sa aduc inapoi ziua de ieri si sa fac ranile sa dispara? Pot deveni mai tanar decat ieri? Pot sa iau inapoi rautatea ce s-a spus, piatra ce a fost aruncata, durerea pricinuita? NU. Ziua de ieri este ingropata pentru totdeauna si n-am sa ma mai gandesc la ea.
Si ce voi face apoi? Uitand ziua de ieri, nu ma voi gandi nici la ziua de maine. De ce trebuie sa arunc prezentul clipei aceste

ia pentru un poate? Poate nisipul zilei de maine sa curga in clepsidra inaintea celui de astazi? Pot face lucrurile de maine, oprindu-ma astazi din drum? Trebuie sa ma preocupe lucruri la care poate ca nu voi mai fi niciodata martor? Trebuie sa ma chinui cu probleme prin care probabil nu voi trece niciodata? NU!
Aceasta zi este tot ce am, iar aceste ore sunt acum eternitatea mea. Voi intampina rasaritul soarelui cu strigate de bucurie, ca un condamnat caruia i se amana pedeapsa cu moartea. Imi voi ridica bratele in semn de multumire pentru nepretuitul dar al unei zile noi. Si, de asemenea, inima mea va bate cu recunostinta, gandindu-ma la toti cei care au intampinat rasaritul zilei de ieri si nu mai sunt in viata astazi. Sunt cu adevarat un om norocos si orele zilei de astazi nu sunt nimic altceva decat un dar, un dar nemeritat. De ce mi s-a ingaduit sa traiesc aceasta zi in plus, cand altora, mai buni decat mine, le-a fost refuzat acest lucru? Sa se intample asa pentru ca dorintele lor au fost implinite, in timp ce ale mele inca nu?
Sa fie oare asta o noua ocazie de a deveni cel ce stiu ca pot deveni? Exista un plan al naturii? Este aceasta ziua in care voi excela?
Am o singura viata, iar viata este zadarnica, daca este doar o masura a timpului. Cand irosesc una, o distrug pe cealalta. Daca irosesc ziua de astazi, distrug ultima pagina a vietii mele. De aceea, voi indragi fiecare ora a acestei zile pentru ca ea nu se va mai reantoarce niciodata. Nu poate fi economisita astazi pentru a fi traita maine, caci cine poate prinde vantul? Ce pret as putea indrazni sa pun pe vreuna dintre ore? Le voi face nepretuite. „







Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News