Cine sunt creatorii crestinismului?

15 12 2016

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența celorlalte. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități.

Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770Beijing, Confucius Temple î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria ei cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate.

Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krșna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul 350px-Zoroasterîn India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și cu religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul.

În același timp iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torahsau, Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie.

Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început în Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondategypt-1744-folio-hand-col-print.-ptolemy-lighthouse-of-alexandria-egypt-2-53630-p ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Asklepios iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formează Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinare a tradiției religioase mozaice cu unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. philoȘtim că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu).

Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ultimii doi se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea este tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, care062814 reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, 9115288aa189a8d84411de6d56072d18care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaiosse ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes (Irod), episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului veterotestamentar Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, care se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece Alabarhul era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul fullEgiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales pentru că împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos (Pavel). În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor (carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas) a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.cine-a-inventat-crestinismul

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane.download-1 Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. A acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot istoricul Flavius Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Asemenea putere, bogăție și influență a familiei lui Philon nu poate fi explicată decât prin descendența din dinastia hasmoneană, regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim. Acesta ar putea fi motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, unul des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea.sarpele-de-arama

Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Acolo, urmașii acelui refugiat, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Mai mult, este posibil și ca un alt descendent al acestei familii regale să se refugiat la Roma. La scurt timp după ce Herodes a început să vâneze hasmoneeni, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca cel Tânăr erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Lucius Annaeus Seneca, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului întocmit la Alexandria. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican, centrul apusean al creștinismului, se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.cine-a-creat-crestinismul

Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Moșeh, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției în problemele300px-JanaeusCoinPhoto religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Aștoreth, cunoscută în lumea akkadiană (strămoșii evreilor) ca Iștar, nimeni alta decât zeița adoptată de elita iudaică în timpul exilului babilonian. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de 2000 de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.

Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. Sanhedrin-Dealing-With-JesusConform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72 (unul dintre membri fiind secret), 72 este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al III-lea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma. Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Moșeh (Moise), israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din 70 de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul oficial al membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Moșeh a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Decodificarea miturilor ne-a dezvăluit că acea elită israelită l-a manipulat pe Moșeh / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Ținând cont că Iștar se află în spatele Sanhedrinului, putem presupune că elita din jurul lui Moșeh este aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk. Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație care conduce lumea din umbră, închinată zeiței Iștar, numită în ultima carte biblică „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” și „cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului”, care va fi distrusă la sfârșitul timpului „pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.

http://www.secretelezeilor.ro/inventatorii-crestinismului/





Zeii evreilor

2 12 2015

„Vă rătăciți neștiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Isus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejești, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acestei istorii, urmașii lui Abraham (Avraam în română) s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulțit în mod considerabil. Fiind transformați de egipteni în sclavi, s-au întors în Canaan, conduși de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliți, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului și Iudeei, sub conducerea lui Saul. Sub stăpânirea lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiției, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părți: Israel și Iuda. În anul 586 î.e.n. babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul și deportându-i pe localnici în Babilon; poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perșii au cucerit Babilonul și i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.e.n. Întorși în Ierusalim, aceștia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.e.n., Alexandros Macedon a cucerit imperiul persan, din care făcea parte și Iudeea. După moartea sa, teritoriul biblic a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.e.n. iudeii s-au răsculat, reușind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.e.n., când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Este oare această istorie în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă într-o carte? Sau avem nevoie și de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul unei divinități, așa cum cred evreii și creștinii?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ceea ce știm astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Abraham / Abram, și-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce au rătăcit prin Mesopotamia, Canaan și Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariția în Egipt a hicsoșilor, între 1800 î.e.n. și 1650 î.e.n., urmașii lui Abraham i-au urmat. S-au stabilit la marginea Egiptului, în DeltaCanaan Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoșilor. Fiica unui evreu (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.e.n., devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (poreclit Moise, adică „Moștenitorul”), a scos din Egipt o mână de oameni formată din israeliți și din adepții săi egipteni. În deșertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiți, cu toții pornind spre Canaan, unde s-au amestecat cu populația locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici orașe și sate. Nu aveau o religie stabilă, adoptând zeitățile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi, dar și pe cele ale noilor lor vecini, canaaneenii. După ocupația babiloniană evreii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie stabilă, bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoții lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă și astăzi: lunile anului evreiesc au aceleași denumiri ca ale babilonienilor antici. Ba chiar și-au organizat preoțimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionați de templul lui Marduk din Babilon, l-au construit pe cel al lui Yahweh după același model. L-au și adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunțând la vechile lor divinități. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple și preoțime, scrieri sfinte, preoții lui Ezdra s-au pus pe treabă. Și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia canaaneană, babiloniană dar și persană, a lui Zoroastru. Cei întorși din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Torah sau Vechiul Testament biblic. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:

– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.

– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică exact în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.

– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerutenki-si-primul-om-in-gradina-edenului fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-Soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa Enki și Adapa, șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din cartea biblică Facerea, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreilor.

– Lilith, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie este menționată în Cartea lui Isaia, într-o listă a unor animale „necurate” ce vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilith și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).

– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Seth (care mai era numit și Setan). Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.cain_si_abel

– Povestea lui Cain și Abel este o copie a legendei celor doi zei frați sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar fratele său l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gura” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât pe oameni, cât și pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Cain și Abel au adus jertfe zeului lor, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deșertului și al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar și Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.

– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.

– Itinerariul lui Abraham / Abram din Ur până în Canaan este în realitate cel al hicsoșilor, care au cucerit nordul Egiptului în jurul anului 1650 î.e.n. Conform Bibliei, Abraham a plecat din Sumer în Canaan, de acolo în Egipt, apoi în peninsula Sinai și înapoi în Canaan. Hicsoșii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului și l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniți de alianța prinților tebani, hicsoșii s-au întors în Canaan, bineînțeles trecând prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, așa cum susține mitologia ebraică, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus Akhenaton-Moise-1numele Moise (Moșe în ebraică) deoarece, a spus ea, „din apă l-am scos”. Însă în acest caz ar fi trebuit să fie numit Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă și crescut ca un prinț egiptean, era logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil, moștenitor”. După cum au demonstrat câțiva cercetători, printre care și scriitorul egiptean Ahmed Osman, biblicul Moise nu este decât faraonul rebel Akhenaton. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important profet al lor, lucru remarcat și de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise a fost lăsat de mama sa într-un coșuleț pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270-2215 î.e.n.), acesta susține că mama sa era mare preoteasă în orașul Azupiranu, tatăl său fiind necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident plagiatul poveștii akkadiene, așa cum sublinia și Freud. Israeliții au aflat povestea nașterii lui Sargon în timpul exilului babilonian, iar când s-au întors în Ierusalim și au început să-și compună textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până și faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. Este posibil și ca povestea lui Sargon să fie copia unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moștenitor al tronului, zeița Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth, unchiul lui Horus și fratele lui Isis, care îl omorâse pe Osiris și îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moștenitor, fără îndoială că ar fi încercat să își elimine rivalul. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când băiatul a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soția faraonului Seth, la fel cum fiica faraonului în povestea biblică a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– În capitolul 3 din Ieșirea, Moise a vrut să afle identitatea zeului care îi încredințase misiunea eliberării evreilor. „Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul Moise, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moise și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Israel: Ea m-a trimis la voi”. Folosirea unui nume babilonian dovedește și că scripturile evreilor au fost concepute după întoarcerea din exil, dar și adoptarea de către evrei a zeităților babiloniene. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase. De exemplu, în doar câteva pagini ale Kabbalei scrise, inițiații evrei au ascuns o sumedenie de informații, care nici până în prezent nu au fost complet identificate de cercetători.

– După cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraș de către evrei, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului.hicsosii-poporul-misterios-care-a-cucerit-Egiptul-300x168 Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaton. A doua sursă este exodul hicsoșilor din Egipt. După ce au fost goniți de către prinții tebani prin 1550 î.e.n., hicsoșii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hicsoșii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Conform preotului egiptean Manethon, tot hicsoșii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoșilor, rezultând astfel marele exod biblic.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Abraham. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil egipteanul Moise / Akhenaton le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Abraham.

– Chivotul Legământului, în care Moise a așezat cele zece porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul akkadian al Lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin decorarea sa cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor.

– Se presupune că David și Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susține că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Goliath, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. goliathÎnsă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David și Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan” și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Goliath cu o piatră în frunte este copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thor l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte.

– Același profesor Finkelstein susține că numele lui David și Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și că nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Țoba, înainte să-și întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Qadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth”sau „Tuth”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada atribuită domniilor lui David și Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că ar fi fost imposibil ca regele David să-și fi scris celebrii psalmi. Aceștia au fost redactați mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu știm exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar știm că cel puțin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. Nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionați de măreția templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după același model. Pentru a nu fi acuzați că ar copia templul lui Marduk, au susținut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominație persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulații. Înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Este posibil ca înțeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelor celor doi. Dacă înțelepciunea și numele lui Solomon au fost copiate de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prințese; Amenhotep al III-lea a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese8813729_orig din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte și Moloch la bătrânețe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrânețe o statuie a lui Iștar de la regele Tușratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părți ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secțiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăți din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi orașele Tir, Huzu și Zerbitu din Galileea. Solomon a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Hațor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Șean și Lachiș. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu și un palat; Amenhotep al III-lea și-a construit un palat la Teba și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane.

– Povestea morții soției lui Lot este copia celei a soției lui Orpheus, Eurydike, din mitologia greacă. În mitul elen, Orpheus a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persephone i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață, Orpheus s-a întors și a privit-o. Iar Eurydike, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de către doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orpheus, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.

– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, și Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soție numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei ai cărții biblice, Estera / Ester și Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.

– Povestea lui Iov (Iyov în ebraică), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500-1200 î.e.n. Regele Keret din Hubur sau Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iov, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.pentateuch

Deși se susține că Biblia a fost scrisă de diferiți patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse și redactate de preoții lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulți patriarhi nu cunoșteau scrierea, așa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei. Deși se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, singura formă de scriere pe care o cunoștea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezdra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a se potrivi scopului evreilor.

Contrar variantei oficiale, evreii nu au fost niciodată monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul popoarelor antice. Faraonul Akhenaton, numit Moise de folclorul ebraic, a încercat să le impună adepților săi, inclusiv israeliților pe care i-a scos din Egipt, henotismul – pasul firesc de la politeism la monoteism -, însă fără succes. Până la întoarcerea din Babilon, israeliții și iudeii au oscilat între diverse divinități, așa cum demonstrează cu succes chiar Vechiul Testament, din care reiese clar credința în mai multe zeități:

– „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu se declară singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată.

– „Atunci Domnul va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).

– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81:1).

– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 95:4).

– „Că tu eşti Domnul cel Preaînalt peste tot pământul; înălțatu-te-ai foarte, mai presus decât toți dumnezeii” (Psalmul 96:10).

– „Păziți toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei să nu le pomeniți, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).

– „Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).

– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un vițel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.

– „Atunci au răspuns lui Ieremia toți bărbații care ştiau că femeile lor tămâiază pe alți dumnezei” (Ieremia 44:15).

– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.

– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul lui El cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.

– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu așa cum făcuse tatăl său și mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuți în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ținut și el și nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.

– Omri „a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat și întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).

– Ahab, fiul lui Omri, „a început să slujească lui Baal și să i se închine. Și a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ahab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel și și-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaneene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.

– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Așa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).

– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinții ațâță focul și femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeița cerului și să săvârșească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să mă rănească pe mine” (Ieremia 7:18); „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeița cerului și vom săvârși pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeița cerului și a-i săvârși jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile și pierim de sabie și de foame. Și femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeița cerului și-i săvârșeam jertfe cu turnare, oare fără știrea bărbaților noștri îi făceam noi turte cu chipul ei și-i săvârșeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).13020564973_e316049b74_b

– „A început Solomon să slujească Astartei, zeița Sidonienilor, și lui Moloh, idolul Amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5).

– Regele Ohozia „a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foișorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit și a trimis soli și le-a zis: «Duceți-vă și întrebați pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoși eu oare din boala aceasta?» și aceștia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanean care își avea reședința pe muntele Zephon.

– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele și Așera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).

– Regele Manase „a așezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Așere, cum făcuse și Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat la toată oștirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar și în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele meu!». Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).

– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toți Israeliții care se găseau acolo în cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, au tăiat Așerele și au stricat locurile înalte și jertfelnicele din Iuda și din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim și al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).

– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Așera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile țineau veșminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).

– Dintre toți zeii Canaanului, Baal Hadad era cel mai mare rival al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei 08020460rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiștea lui Baal, au scos idolii din capiștea lui Baal și i-au ars. Și au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal și au dărâmat capiștea lui Baal și au făcut din ea loc de necurățenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).

Problema politeismului avea să se schimbe în Babilon. Ezdra și acoliții săi, impresionați de civilizația babiloniană, și-au dat seama că este nevoie pentru a atinge acel nivel de o religie foarte bine organizată, așa cum era cea a lui Marduk. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre zeul suprem al Babilonului, în care l-au recunoscut pe al lor Yahu sau Yahweh. Acest nume este compus din „yah”, numele dat de egipteni Lunii, și „weh”, care înseamnă în ebraică „a deveni”, așadar este posibil ca evreii să-și fi denumit astfel zeul după întoarcerea din Egipt. În mai toate religiile lumii, zeitatea numită de babilonieni Marduk a fost privită inițial ca o divinitate solară și mai târziu ca una lunară. Prin urmare, noul zeu al evreilor era „Cel care a devenit Luna”. Însă nu toți au privit cu ochi buni adoptarea acestei divinități, unii evrei rămânând fideli zeului lui Moise / Akhenaton, Soarele Aton. Ceea ce reiese chiar și din Biblie: mulți profeți ai Vechiului Testament, alături de Isus și Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supărați că evreii și-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit și esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populației din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deși restul israeliților îl adoptaseră pe cel lunar. Trecerea de la un zeu la altul reiese și din modificarea simbolului israeliților: de la steaua lui David, cu cinci colțuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu șase. Steaua cu cinci colțuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter, iar cea cu șase colțuri este a șasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Până și numele statului Israel, deși indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iștar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „Cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk și Enlil, pe care tânărul zeu l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH, cele patru litere ale numelui indicănd că zeul este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki și Enlil. De altfel, între mardukMarduk și Yahweh există o serie de asemănări evidente. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban; în Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul și Ierusalimul. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani; Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul; Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii și să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea și a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk; Biblia susține că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obișnuia să-și pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei și iertării”, i se potrivește perfect lui Yahweh, care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl și ierta după ce respecta ordinele. În Enuma Eliș, Marduk este considerat ucigașul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 și capitolul 27 al Cărții lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Yahweh al evreilor este Bel, Marduk sau Șamaș al babilonienilor, Amar Utu, Martu sau Utu al sumerienilor, Baal al canaaneenilor, Baldr al nordicilor, Apollon al grecilor și romanilor, Horus sau Khonsu al egiptenilor, Okuninushi al japonezilor și Illuyanka al hitiților. Mulți cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare, așa cum este britanicul Walter Raymond Drake, care în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968 afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii și babilonienii, frați semiți, au avut aceleași legende, aceleași obiceiuri, aceeași zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moștenite de la o aceeași sursă comună”, acea sursă comună fiind Sumerul. Drake mai nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înțelept și bine intenționat – a primit instrucțiunile respective de la Șamaș aproape în aceeași perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidență remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Șamaș și Iehova să fi fost unul și același”. În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas și a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova și Marduk ar fi fost unul și același Dumnezeu”.Nabucodonosor_0

În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare. De exemplu, în Cartea lui Osea, Yahweh recunoaște că în trecut a fost numit și Baal: „Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» și nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” (2:18). În Cartea lui Naum se spune despre Yahweh că „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui” (1:3), o descriere ce duce cu gândul tot la Baal, care mai era numit și „călărețul norilor”. Ceea ce reiese și din Deuteronomul: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău și pe nori întru slava Sa” (33:26). Însă absorbirea de către Yahweh a numelor și faptelor altor divinități se observă cel mai concret în multiplele sale nume și titluri biblice:

– „El” a fost preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat numele și funcția, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament demonstrează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David și lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea aasherah patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 este scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).

– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). z-yorkÎn realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din două sute de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea grupă putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor Elohim reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.

– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, reprezintă varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind, de asemenea, echivalent cu „elohim”.

– Tzevaot sau Sabaoth este un nume preluat de la Sabazios al tracilor și al frigienilor, numit de romani Jupiter Sabazius, echivalat de greci cu al lor Dionysos. După cum relata scriitorul roman Valerius Maximus la începutul primului secol al erei noastre, primii evrei care s-au stabilit în Roma și astrologii caldeeni au fost izgoniți în 139 î.e.n. de către Cornelius Hispalus, pentru propagarea cultului „corupt” al lui Jupiter Sabazius. Și istoricul Plutarchus susținea că evreii îl venerau pe Dionysos, iar ziua lor de Sabbath era o sărbătoare a lui Sabazius.about-promotor-symbol

– Adonai, forma de plural a lui Adon („Domnul”), apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducători pământeni. Pentru fenicieni, Adon era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din numele zeului egiptean Aton, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aton al meu”.

În Babilonul antic, Marduk, devenit zeu suprem, a preluat titlurile și funcțiile celorlalte divinități, mai puțin pe cele ale tatălui său, Ea (numit Enki de sumerieni). Cei doi au fost considerați egali, Enki fiind așezat la loc de cinste de adepții lui Marduk. Drept pentru care, în scripturile evreilor, 40 (numărul lui Enki în religiile mesopotamiene) este cel mai folosit număr. De exemplu: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David și Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac și Esau și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcohuatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.

Istoria ne arată că, după plecarea evreilor din Babilon, a început decăderea orașului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.e.n., Alexandros cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n., Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații evrei, mutându-și reședința în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al șaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriții erau semiți, la fel ca evreii. Asirienii folosiți de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că zeul avea o afinitate pentru semiți, ceea ce ne ajută să nu ne mirăm că a ales poporul evreu, renunțând la cel babilonian. Însă nu a fost singura divinitate care a părăsit Babilonul pentru teritoriul evreilor. După Marduk, cea mai venerată zeitate în Babilon era sora lui, Iștar. Cei doi au dat numele personajelor principale ale Cărții Esterei (a cărei acțiune se petrece în Babilon) din Vechiul Testament, Ester și Mordechai. După întoarcerea din exil, dacă religia lui Marduk / Yahweh se adresa maselor, o mare parte a elitei evreilor a preferat-o pe Iștar. Chiar dacă evreii au oscilat de-a lungul timpului între mai multe zeități, se pare că adesea i-au preferat pe cei doi frați divini. Moise / Akhenaton a încercat să îi atragă către cultul solar al lui Aton (Enlil) însă fără succes, evreii preferându-l pe Yah, zeul Lunii. În Canaan, evreii i-au găsit petumblr_inline_nkt7tvw0up1r7rhsj Baal Zephon și pe Așerah, nimeni alții decât Marduk și Iștar, pe care i-au preferat spre disperarea profeților biblici ai zeului lui Moise. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate: Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. Unificarea iudeilor și a israeliților sub un singur zeu s-a făcut după întoarcerea din exilul babilonian, când elita evreiască a preferat să păstreze exclusivitatea asupra cultului lui Iștar, lăsându-l pe Marduk maselor. Timp de câteva secole adoratorii zeiței au stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-au separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât fosta elită evreiască a adoratorilor lui Iștar de după întoarcerea din Babilon. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk.

De ce Iștar și Marduk au părăsit Babilonul, în favoarea Ierusalimului? Poate din pricina semnificației numerice a orașului. Orașul sfânt al celor trei religii avraamice are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Înlăturând zeroul, care nu are valoare, rămâne 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan, una dintre cele mai importante texte ale creștinismului, o religie bazată pe aceleași divinități.

 

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-evreilor/





Drumul matasii

16 04 2013

Drumul Mătăsii şi călătoriile care au unit două lumi

A fost timp de milenii cea mai importantă axă comercială a lumii. A fost un adevărat liant între culturi şi civilizaţii de multe ori antagoniste. A fost, dacă vreţi, o primă formă arhaică a globalizării, precum şi o adevărată cale de dezvoltare şi comunicare a civilizaţiei umane în ansamblu. Dar, dincolo de atributele sale comerciale, istorice şi culturale, misteriosul Drum al Mătăsii rămâne şi astăzi o destinaţie fascinantă pentru cei care vor să trăiască farmecul şi aventura traseului care pe vremuri unea două lumi.

drumul matasii ,cel ce unea doua lumi

Gândit de chinezi, perfecţionat de trecerea timpului

Primele caravane care au brăzdat necuprinsul Asiei centrale au fost cele ale negustorilor indieni, bactrieni, sogdieni, persani şi arabi. Cu toate acestea, cei care au pus bazele Drumului Mătăsii, aşa cum a fost cunoscut în istorie, au fost vechii chinezi.

Cea mai importantă rută comercială şi culturală a omenirii a fost rodul unor minţi luminate din China Antică. Bazele sale au fost puse în străvechea capitală Changan (oraşul Xi’an de astăzi) centrul politic, cultural şi economic al Chinei din acele vremuri.

drumul matasii

Changan a ajuns astfel să facă legătura dintre vastul imperiu chinez şi restul Asiei, Europa şi chiar Africa. Drumul Mătăsii avea lungimea de peste 6.500 kilometri, iar comerţul desfăşurat prin intermediul său a fost un factor important al dezvoltării civilizaţiilor chineze, indiene, persane, arabe, otomane şi europene.

Totul a început în timpuri îndepărtate, când a călători însemna ceva cu adevărat aparte, iar distanţele aveau altă percepţie pentru călători, neguţători sau pelerini. Legendarul traseu şi-a luat numele de la mult-râvnita mătase, produsă şi exportată de imperiile care s-au succedat în China Antică.

Cu toate acestea, începuturile Drumului Mătăsii au avut legături strânse cu campaniile militare. Astfel, în preajma anului 138 î.e.n., împăratul Wu din dinastia Han a hotărât încheierea unor alianţe strategice cu regatele din vest împotriva unor inamici comuni, anume temutele triburi Xiongnu ale hunilor din nord.

Pentru încheierea cu succes a unor alianţe vitale dezvoltării imperiului, împăratul Wu l-a însărcinat cu această misiune pe destoinicul şi experimentatul general Zhang Qian. Acesta a primit din partea împăratului o unitate alcătuită dintr-un număr de o sută de soldaţi de elită, alături de daruri valoroase pentru a întări noile alianţe.

Expediţia s-a dovedit a fi un eşec, generalul Zhang Qian a fost capturat de huni, reuşind să se întoarcă în imperiu abia peste zece ani. Cu toate că a ratat şansa mult-doritei alianţe, Zhang Qian s-a întors la curtea imperială cu informaţii importante cu privire la existenţa unor regate şi state aflate la mare distanţă de China.

drumul matasii prin China

Generalul evadat a povestit întregii curţi imperiale despre caii magnifici pe care i-a văzut în Valea Fergana (aflată astăzi pe teritoriile Uzbekistanului, Kirghistanului şi Tadjikistanului) – cai dintr-o rasă necunoscută, mai puternici şi mai iuţi decât orice cal din imperiul chinez, cai care ar fi transformat cavaleria chineză într-o forţă invincibilă pe câmpurile de bătălie. Eforturile diplomatice şi militare ale chinezilor au dus în cele din urmă la crearea unor legături cu nomazii din Asia Centrală, iar preţuiţii cai de Fergana au ajuns în sfârşit în China.
Mătase, porţelanuri, arme, hârtie, praf de puşcă şi multe altele…

În anul 53 î.e.n., soldaţii romani din rămăşiţele legiunilor comandate de Marcus Licinius Crassus în timpul dezastruoasei campanii din ţinuturile parţilor raportau, la întoarcerea lor în Roma, despre nişte stindarde făurite dintr-un material nemaivăzut, foarte frumos, strălucitor la vedere şi neasemuit de moale şi catifelat la atingere.
 Era prima relatare în Europa referitoare la existenţa mătăsii!

 Ţesături de mătase din perioada dinastiei Tang

În doar câteva decenii, aristocraţia romană a devenit aproape obsedată de noul material, mult mai preţuit decât togile vopsite în purpură. Fascinaţia romanilor pentru preţioasa şi rara mătase a crescut până într-atât, încât împăratul Tiberius a ordonat tuturor bărbaţilor romani să poarte veşminte din mătase.

Între timp, misterul cu privire la originea şi transportul mătăsii dădea naştere celor mai fanteziste supoziţii. Spre exemplu, Plinius cel Bătrân afirma că „mătasea este obţinută din frunzele opărite ale unui arbore misterios”, iar alţi contemporani ai săi credeau că mătasea creşte pe crengile copacilor precum lâna pe oi…

Între timp, conştienţi de preţul ridicat al mătăsii, precum şi de raritatea sa în afara Chinei, comercianţii chinezi făceau toate eforturile posibile pentru a păstra secretul producţiei şi manufacturii mătăsii. Sericicultura era limitată la o zonă izolată din provincia Sichuan, departe de orice contact cu călătorii sau negustorii străini, iar gărzi înarmate supravegheau orice mişcare a acestora pe întreaga perioadă de şedere în imperiul chinez.

Costum popular femeiesc din Kirghizia

Drumul Mătăsii continua să se consolideze şi să se adapteze evenimentelor istorice şi schimbărilor sociale. Cele două mari artere ale sale înconjurau la nord şi la sud bazinul fluviului Tarim, iar ambele trasee se intersectau înainte de Trecătoarea Yumen, în apropiere de Dunhuang.

În ciuda aşteptărilor, puţine caravane parcurgeau întregul drum, din Antiohia, Damasc, până în destinaţia finală din Changan. În mod obişnuit, neguţătorii distribuiau sau cumpărau bunurile în oraşele importante sau pe pieţele caravanseraiurilor care marcau Drumul Mătăsii, animaţi de obţinerea unui preţ cât mai bun.

Când o caravană de negustori ajungea la marginea teritoriului de baştină, aceştia obişnuiau să vândă mărfurile la punctele de graniţă, de obicei grupurilor etnice şi popoarelor vecine. Aceştia vindeau de obicei bunurile recent achiziţionate la preţuri mai ridicate. Bunăoară, comercianţii chinezi nu se aventurau până în ţinuturile arabe, persane sau ruseşti, ci vindeau bunurile omologilor lor din Asia Centrală, care le vindeau mai departe cu profit, bunurile şi mărfurile ajungând în cele din urmă pe pieţele din Europa.

Caravană de cămile în Deşertul Gobi

Comerţul funcţiona de obicei în felul următor: chinezii îşi vindeau bunurile triburilor din Asia Centrală, acestea le vindeau ulterior persanilor, care le vindeau la rândul lor arabilor care aveau legături comerciale cu greci, armeni şi evrei, de la care bunurile chinezeşti erau cumpărate de romani, iar mai apoi de primele state medievale europene.

Cel mai mare aflux de mărfuri şi bunuri a fost înregistrat în perioada dinastiei Tang (618-907 e.n.). Chinezii importau pietre preţioase, aur, fildeş, sticlă, parfumuri, fructe, legume şi textile şi exportau blănuri, porţelanuri, condimente, jad, mătăsuri, bronz, fier, de asemenea fructe şi legume din restul Asiei, alături de obiecte de artă.

De un mare succes s-au bucurat invenţiile din diferite domenii de activitate şi aplicabilitate, acestea propagându-se cu succes dintr-o parte în alta a lumii prin intermediul acestei artere vitale pentru dezvoltarea culturilor şi civilizaţiilor.
Arteră culturală şi religioasă

Drumul Mătăsii a servit drept cale de răspândire a unor religii importante. Prin intermediul său, călugării creştini au ajuns în inima Asiei, iar Islamul şi budismul au pătruns în multe zone, altfel ermetice, ale acestui imens continent.

Zoroastrismul, iudaismul şi maniheismul au fost puternic influenţate de vecinătatea Drumului Mătăsii. Budismul, o religie străină Chinei, s-a răspândit aici din India şi a pătruns în Asia Centrală prin intermediul călugărilor care s-au aventurat şi au format temple şi comunităţi în noile ţinuturi descoperite cu ajutorul caravanelor de neguţători.

drumul matasii

Răspândirea atâtor curente spirituale şi religii în Eurasia a dus în mod inevitabil şi la naşterea sincretismului cultural şi religios. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este acela al relaţiilor dintre chinezi şi nomazii huni şi mongoli din nord.

În timp ce populaţiile şi triburile turco-mongole au adoptat tehnologiile agricole, modul de viaţă şi elemente de vestimentaţie chineze, vecinii lor din sud au adoptat, la rândul lor, tacticile militare ale nomazilor, teribilul şi eficientul arc mongol, unele elemente de vestimentaţie, precum şi muzicile şi dansurile acestora.

În toată istoria zbuciumată a relaţiilor complexe ale chinezilor cu nomazii din nord, poate cel mai interesant episod este cel al dezertării în masă a unor unităţi de soldaţi imperiali care s-au convertit la obiceiurile şi viaţa turco-mongolilor din stepe, nemaintorcându-se niciodată în China natală.

Un alt domeniu care a beneficiat din plin de influenţele complexe ale Drumului Mătăsii a fost , fără îndoială, cel artistic.

Pictură murală din Bezeklik reprezentând doi călugări budişti

În toată regiunea Asiei Centrale, culturile elenistice, persane, indiene şi chineze s-au amestecat ca într-un creuzet unic la scala istoriei. Arta greco-budistă a fost poate cel mai strălucit exemplu în acest sens. Influenţele artistice s-au putut observa îndeosebi în perioada de răspândire a budismului, când Buddha Sakyamuni a fost reprezentat cu imagine umană, mulţi specialişti atribuind aici o puternică influenţă elenistică.

Amestecul de influenţe greceşti şi indiene a putut fi observat ulterior în arta religioasă budistă târzie din China, precum şi de-a lungul ţinuturilor străbătute de Drumul Mătăsii (cele mai bune exemple fiind picturile budiste de pe teritoriul Afganistanului de astăzi). Sub influenţa sa dinamică şi complexă, multe comunităţi tribale care se ocupau îndeosebi cu păstoritul s-au civilizat în contact cu oameni din alte rase, seminţii şi religii, devenind astfel sedentari.

Expansiunea mongolă dintre anii 1207-1360 din Eurasia a dus nu doar la schimbări politice şi culturale majore în istoria lumii şi civilizaţiei, ci şi la influenţarea rutelor de pe Drumul Mătăsii, marcând un nou punct comercial important la Karakoram. Episodul mongol a dus la sfârşitul monopolului comercial impus de califatele islamice.

Un mare număr de personaje ilustre şi călători celebri precum Marco Polo, Giovanni Carpini, William of Rubruck sau Ibn Battuta au străbătut Drumul Mătăsii şi au adus informaţii preţioase despre popoarele şi culturile întâlnite.
Apusul şi aroma vechilor caravane

Fragmentarea Imperiului Mongol a dus la pierderea unităţii economice a Drumului Mătăsii. Episodul răspândirii ciumei negre şi consolidarea civilizaţiilor sedentare au constituit, de asemenea, factori care au slăbit legendarele trasee.

Drumul a început să-şi piardă din importanţă şi sens după anul 1453, odată cu stabilizarea Imperiului Otoman. Descoperirea Americilor şi stabilirea marilor rute maritime comerciale de către portughezi, spanioli şi mai apoi de olandezi, francezi şi englezi s-au constitui în alternative decisive pentru artera comercială care unea pe vremuri Europa de Asia.

Astăzi, vechile rute ale Drumului Mătăsii sunt parcurse de sute de aventurieri moderni care,prin intermediul motocicletelor sau automobilelor, încearcă să trăiască experienţele şi atmosfera trecutului.

Încă de anul trecut, a fost dat în folosinţă o nouă rută care străbate Eurasia prin zonele unde, pe vremuri, caravanele păşeau agale în ritmul liniştit al animalelor de povară.

Harta Drumului Mătăsii şi a principalelor rute maritime din Lumea Veche

În luna iulie a anului 2011, oraşul Chongqing din China este oficial legat de oraşul Duiburg din Germania prin intermediul unei căi ferate. Distanţa care pe vremuri era traversată în luni de zile  este astăzi parcursă în mai puţin de 13 zile de mers cu trenul.

Drumul Mătăsii a fost readaptat vremurilor actuale, chiar şi în epoca globalizării şi a Internetului.

 

 

 

 

sursa :descopera.ro si BBC History





Mandeenii

6 12 2012

In secolul al XVII-lea, misionarii iezuiti care s-au intors din regiunea scaldata de fluviile Tigru si Eufrat, astazi Irak, au povestit despre o populatie numita „crestinii Sfantului loan”. Desi traiau in lumea musulmana, inconjurati de arabi, membrii ei erau adepti ai unei forme de crestinism centrate in jurul lui loan Botezatorul. Toate riturile lor religioase aveau ca punct focal botezul; acesta nu era pentru ei o ceremonie unica in viata omului, prin care un nou membru era primit in congregatie, ci detinea un rol important in toate sacramentele si ritualurile lor. Inca de la primele contacte cu ei s-a constatat ca numele „cres­tinii Sfantului loan” este cat se poate de incorect. Secta il venereaza pe loan Botezatorul, intr-adevar, dar nu poate fi considerata „crestina” in sensul obisnuit al termenului: membrii ei sustin ca lisus a fost un fals profet, un mincinos care si-a indus in eroare semenii, in mod deliberat.mandeenii

Dar fiindca traiesc sub continua amenintare a perse­cutiilor din partea evreilor, a musulmanilor si a crestinilor deopo­triva, au preferat sa se autodefineasca intr-un mod cit mai inofensiv pentru toti cei din jurul lor. Din acest motiv si-au luat numele de „crestinii Sfantului loan”.

In prezent, membrii acestei secte – care mai traiesc inca in re­giunile mlastinoase din sudul Irakului si, in numar mai mic, in zona de sud-vest a Iranului – sunt cunoscuti sub numele de mandeeni. Sunt oameni pasnici, profund religiosi, carora credinta le interzice varsarea de sange si razboiul. Majoritatea traiesc in satele si comunitatile traditionale, dar unii s-au mutat in orase, unde lucreaza ca aurari si argintari, mestesuguri in care exceleaza. Si-au pastrat limba si modul de scriere propriu, ambele derivate din aramaica, limba vorbita de lisus si de loan. In 1978, numarul lor era estimat la mai putin de 15 000 de persoane, dar persecutiile la care Saddam Hussein i-a supus pe arabii din zonele mlastinoase dupa Razboiul din Golf i-a adus, probabil, in pragul extinctiei.

Termenul „mandean” inseamna, literal, „gnostic” (de la manda, „gnoza”) si, teoretic, ii desemneaza doar pe mireni, desi adesea este folosit pentru intreaga comunitate. Preotii lor sint numiti nazoreani. Arabii le spun Subba, iar in Coran apar cu apelativul sabieni.

In prezent, credinta mandeana este un fel de amalgam pestrit si confuz: fragmente din iudaismul Vechiului Testament, forme gnostice, eretice, de crestinism si idei iraniene dualiste combinate formeaza cosmologia si teologia sectei. Problema consta in a dis­tinge care au fost credintele originale ale mandeenilor si ce a fost adaugat ulterior. Se pare ca membrii gruparii au uitat in mare parte semnificatia initiala a multor elemente din religia lor.

Mlastinile Mesopotamiene din Irak Gradina Edenului din Biblie 1

Mandeenii constituie astazi unica grupare religioasa gnostica din lume: opiniile lor despre univers, despre actul creatiei si despre zei sunt, toate, convingeri gnostice obisnuite. Ei cred intr-o ierarhie a zeilor si a semizeilor de ambele sexe, cu o sciziune fundamentala intre divinitatile luminii si cele ale intunericului.

Fiinta lor suprema, care a creat universul si zeitatile mai mici, are diverse nume, care se traduc prin „Viata”, „Minte” sau „Re­gele Luminii”. Aceasta a creat cinci „fiinte de lumina”, fapt care automat a adus pe lume cinci fiinte ale intunericului, egale, dar opuse primelor. (Accentul pus pe egalitatea dintre lumina si binele suprem este caracteristica gnosticismului. Pentru gnostici, iluminarea insemna, atat in sens literal, cat si figurat, patrunderea intr-o lume a luminii.) La fel ca in alte sisteme de gandire gnostica, pentru mandeeni semizeii sunt cei care au creat si care guverneaza universul material si Pamantul.

Pentru mandeeni, celibatul este un pacat; barbatii care mor necasatoriti sunt condamnati sa se reincarneze; altfel, mandeenii nu cred in ciclul mortii si al renasterii. Atunci cand omul se stinge din viata, sufletul lui se intoarce in lumea de lumina din care au venit initial mandeenii, fiind indrumat pe acest drum gratie numeroaselor rugaciuni si ceremonii oficiate; multe dintre acestea isi au originile, in mod limpede, in anticele rituri funerare egiptene.

Religia isi pune amprenta asupra tuturor aspectelor vietii de zi cu zi a mandeenilor, dar sacramentul lor esential este botezul, prac­ticat chiar si la ceremoniile de nunta si de inmormintare. Botezul presupune cufundarea completa in bazine special create, care au loc la un riu numit Iordan. Din niciun ritual nu lipsesc o serie de strangeri de mana complexe intre preoti si cei care sunt botezati.

315878_577975185549700_777395698_n

Ziua sfanta a mandeenilor este duminica. Toate comunitatile lor sint conduse de preoti, care primesc titlul de „rege” (malka), dar anumite servicii religioase pot fi indeplinite de laici. Demnitatea de preot este ereditara, iar clerul este compus din trei categorii: preotii obisnuiti, numiti „discipoli” (tarmide), episcopii si un „sef al po­porului” – desi de peste un secol nimeni nu a mai fost considerat demn de aceasta pozitie.

sursa:alcmeea.com





Mithraismul si crestinismul

12 11 2012

Mithraismul îşi are rădăcinile în religia veche a Persiei, fiind grefat pe vechea concepţie dualistă iraniană a rivalităţii între bine şi rău şi purtând amprenta severităţii morale persane. Rolul lui Mithra în această luptă perpetuă e acela de aliat al forţelor binelui.

Mithraismul îşi începe peregrinările pe meleaguri străine, unde primeşte noi influenţe, care vor contura caracterul sau specific. Contactul cu teologia chaldeană a dat un caracter astral religiei mithraice, pe care magii au transformat-o apoi, în Asia Mica, intr-un cult de mistere. Plecată din Persia, unde-şi avea rădăcinile încă din timpuri imemoriale, religia lui Mithra a străbătut o cale plină de cotituri şi compromisuri, în cele din urmă ajungând să apară într-o formă şi cu o limbă elenă, dar trădând totuşi conţinutul său oriental şi chiar persan. În felul acesta, ajunge să bată la porţile Romei.

Împrejurările pentru ca mithraismul să triumfe şi în Occident erau propice. Vechea religie oficială, greco-romană, pierduse controlul şi influenţa asupra sufletelor credincioşilor. Rămăsese numai forma, adică riturile şi gesturile exterioare. Fiindcă misterele mithraice şi învăţăturile acestui cult impresionau prin ceremonialul lor fastuos şi, respectiv, prin promisiuni soteriologice, mulţi erau cei care aderau la această religie, în special soldaţii, Mithra fiind pentru ei războinicul invincibil. Potrivit istoricului Plutarh, romanii au venit în contact cu acest cult prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I i. d. Hr., de către Pompei (60-48), a acestei provincii din Asia Mică. Către sfârşitul secolului I, Mithra începe să fie cunoscut la Roma, fapt datorat în special deplasărilor de trupe auxiliare din Orient în Occident. Începând cu această dată, sunt semnalate şi primele documente ce atestă răspândirea mithraismului în Italia. Printre iniţiaţii acestui cult se remarcă şi Commodus (180-192), iar Diocleţian (284-305), împreună cu Galeriu (293-311) şi Liciniu (308-324), după ce s-au iniţiat în misterele cultului mithraic la Carnuntum, în 307, l-au proclamat pe Mithra protectorul întregului Imperiu roman. În această localitate, a fost centrul cultului, de unde s-a extins în mai multe ţări dunărene. Ultimul împărat adorator al lui Mithra a fost Iulian Apostatul (361-363), pentru ca, în 391, un edict să interzică la Roma celebrarea cultului mithraic. Se poate spune că poziţia pe care a căpătat-o acest cult în Imperiul roman s-a datorat în primul rând bunăvoinţei celor mai mulţi cezari, care i-au creat diferite căi de acces şi dezvoltare, ridicând mithraismul aproape la rangul de religie de stat.

 

Când Dacia a fost cucerită şi a avut loc procesul colonizării ei cu populaţii „ex loto orbe romano”, drept consecinţă imediată, a apărut un nou fenomen, caracterizat printr-un impetuos exod al orientalilor. Situată în partea nord-estică a Imperiului roman, Dacia a primit influenţele disparate din partea populaţiilor, care au locuit provincia după cucerire şi care nu au renunţat la cultura şi zeii lor naţionali. Cea mai largă răspândire a avut-o mithraismul, care în secolul al III-lea era cel mai puternic curent religios din Dacia.

Printre factorii de propagare a acestui cult în Dacia armata a avut un rol primordial. Fiind un zeu al victoriei şi venerat de soldaţi, el era invocat înainte de orice luptă pentru ajutor la izbândă. Aşa s-a ajuns ca Mithra să fie o divinitate populară în tot cuprinsul imperiului. Soldaţii armatelor romane venite în Dacia nu au uitat obiceiurile şi zeii lor strămoşeşti. Printre aceştia era şi Mithra, zeu oriental foarte răspândit între armatele auxiliare ale imperiului, recrutate în special din Orient. Şi veteranii, adică soldaţii „lăsaţi la vatră” după 20-25 de ani de serviciu militar, au jucat un rol în răspândirea mithraismului în Dacia. Importante diplome militare descoperite pe teritoriul dacic dovedesc existenţa acestor veterani în provincia romană de pe malurile Dunării. Aici, în patria  adoptivă,  ei duceau o viaţă liniştită, practicându-şi în voie cultul lor propriu.

În răspândirea mithraismului în Imperiul roman şi prin urmare în Dacia au avut-o negustorii şi mai ales marfa lor umană – sclavii. Ne referim la negustorii orientali, care, profitând din plin de „pax romana”, traversau de la un capăt la altul imperiul, căutând să-şi plaseze „marfa”. Sclavii, aduşi din Orient ca prizonieri de război, transportau o data cu ei şi zeii lor tradiţionali, venerându-i şi ridicându-le altare în localităţile unde erau strămutaţi. De asemenea, nu trebuie să uitam şi pe coloniştii civili, veniţi şi ei cu obiceiurile şi credinţele lor şi căutând să le implanteze în regiunile colonizate.

Savantul olandez N. J. Vermaseren, in lucrarea sa Corpus Inscriptionum Monumentlorum Religionis Mithriacae, indica pentru Dacia 274 de monumente şi inscripţii mithraice.

Se pare că centrul cultului mithraic în Dacia a fost la Ulpia Traiana, capitala provinciei, unde se atestă existenţa unui bogat material arheologic. Unic prin dimensiunile sale între toate mithreele descoperite până acum în regiunile mithraizate, este cel situat pe valea Hobiţei şi pe malul stâng al pârâului Apa Mică, din ruinele căruia s-au scos circa 250 monumente sculpturale şi inscripţii. Printre acestea se pot consemna altare cu dedicaţii, cărămizi stampilate, opere statuare, opaiţe etc. Astfel, se poate aminti un altar de marmură, având sculptat pe fronton frunze de acant, un taur, un cap de bou şi o pasăre cu o frunză în cioc. Un mic altar, cu inscripţia Soli Invicto Mithrae Aniceto, e darul lui Dacian-Hermadio, un grec sau un oriental. Recent, în 1966, s-au descoperit, în apropierea mithreului, alte două reliefuri, care înfăţişează obişnuitul sacrificiu al taurului. Databile din secolul al III-lea, primul dintre aceste reliefuri prezintă unele particularităţi faţă de modelul tipic al acestor reliefuri descoperite la Ulpia Traiana, dar, în linii mari, păstrează elementele obişnuite ale unor astfel de monumente. Dat fiind faptul că reversul plăcii primului relief este şlefuit, se pare că această piesă n-a fost aplicată pe vreun perete, ci era păstrată liber, aşezată, probabil, în vreo nişă sau în   case   particulare.

Şi la Apulum (Alba Iulia) materialul documentar destul de numeros indică existenţa aici a unor credincioşi mithraici, care au lăsat numeroase urme arheologice. S-au descoperit circa 60 de monumente de piatră inscripţionate sau sculptate, datând, în majoritate, din prima jumătate a secolului al III-lea – epoca de glorie a religiei mithraice – în Dacia.

Susţinătorii ipotezei care afirmă că Mithra  şi Iisus sunt una şi aceeaşi persoană consideră că Mithra, zeu proslăvit cu mult înaintea apariţiei creştinismului, ar fi fost  născut dintr-o fecioară, a cutreierat pământul, adunând 12 discipoli, a învăţat oamenii utilizând parabole, a fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi a înviat trei zile mai apoi. Se remarcă similitudinea între viaţa lui Mithra şi cea a lui Iisus. Cei care susţin ideea „împrumutului” au următoarele argumente pe care le vom discuta, luând în consideraţie textele, relicvele, picturile, sculpturile adepţilor cultului Mithraic.
1.    Mithra, ca şi Iisus, a fost născut dintr-o fecioară. Argumentul nu este acceptat ca fiind real de către istorici. Multiple relicve prezintă naşterea lui Mithra, iar în toate acestea zeul se naşte din stâncă: Mithra e prezentat la naştere cu bustul ieşind din stânca dură. În unele sculpturi, ţâşnesc flăcări  din pământ în jurul stâncii din care Mithra apare. Câteva dintre relicvele care prezintă naşterea îl înfăţişează pe Mithra ţinând în mână un arc cu săgeţi într-o poziţie de vânătoare.
2.    Mithra a avut 12 discipoli. În tradiţia hindusă Mithra a avut un însoţitor pe nume Varuna, care era şi el zeu. În tradiţia Mithraismului Roman, Mithra are doi însoţitori care duc torţele, denumiţi Cautes şi Cautopatres. Câteva sculpturi îi prezintă pe cei doi însoţitori ajutându-l pe Mithra să iasă din stâncă, la naştere. Cei doi însoţitori nu sunt oameni, ei sunt creaturi asemănătoare zeilor. Nicăieri nu sunt înfăţişaţi cei doisprezece discipoli. În multe dintre picturi, Mithra este prezentatat stând între stele. Într-o sculptură apare cu două rânduri de câte şase persoane în fiecare parte a capului său. S-ar putea presupune că este vorba despre cei doisprezece discipoli. Se poate ca această reprezentare să fie o imagine a semnelor zodiacale cu Mithra în centru în locul soarelui. În antichitate, zodiacul era o temă comună, iar ca zeitate solară, locul potrivit pentru Mithra este în centru.

3.    Mithra ar fi propovăduit oamenilor prin parabole. Mithraismul roman a fost învăluit de mister şi scrierile nu ne spun mai nimic despre aceasta religie. Tot ce se ştie despre acesta este relevat din picturi, sculpturi şi statuete.  Ca zeu al alianţelor Mithra cerea supuşilor săi sa fie sinceri şi să îşi ţină promisiunile făcute. Cerea oamenilor să fie buni, dar acest lucru nu era cerut într-un mod metaforic sau propovăduit prin poveşti cu tâlc.

4.    Mithra ar fi luat parte la o ultimă cină unde s-au împărţit vin şi pâine. În câteva dintre camerele romane din subteran în care se desfăşurau ritualuri mithraice, există o scenă care prezintă ceea ce ar putea fi interpretat drept un ritual de iniţiere, O persoană legată (care pare a fi iniţiatul) bea dintr-o cupă în timp ce ţine ceea ce ar părea a fi o bucată de pâine. Iniţiatul este apoi înjunghiat simbolic. Avem aici ceea ce ar putea fi caracterizat drept un ritual ce implică o ultimă cupă şi o ultimă îmbucătură. Paralela aceasta între Cina cea de taină şi ritualul mithraic este cat se poate de reala.
5.    Mithra ar fi fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi după trei zile ar fi înviat. Nici unul din textele sfinte nu prezintă că Mithra din Iran sau India a fost sacrificat şi nici nu există nicio descriere sau pictură ori sculptură care să facă vreo referire la moartea sa. Avesta nu conţine nicio istorisire despre moartea lui Mithra şi nicio sugestie nu se găseşte referitoare la sacrificarea acestuia pentru păcatele oamenilor. Acelaşi lucru se poate afirma si despre Rig Veda, unde Mithra nu este descris ca fiind mort sau murind. În Mithraismul roman târziu, zeul este prezentat ucigând un taur. Aceste portrete îl înfăţişează pe Mithra ca fiind cel care face sacrificiul şi nu drept cel care se sacrifică. Motivul taurului ucis este dezvoltat mult mai târziu în mitul lui Mithra datează noţiunea iudaică a sacrificării unui animal pentru păcatele oamenilor. Nicio sculptură, pictură sau statuetă asociată cu Mithraismul roman nu prezintă zeitatea ca fiind ucisă sau înviind. 
6.    Moartea şi învierea, în Mithraism. Exista relicve în templele mithraice din peşteri care prezintă un rit al iniţierii. Iniţiatul îngenunchiază cu mâinile legate, în timp ce un adept al cultului ridică o sabie deasupra capului său. Mai târziu, după ce iniţiatul bea din cupă, el este eliberat.  Aceasta se crede ar fi o ceremonie care imită simbolic moartea şi învierea iniţiatului. Un amănunt interesant este legarea mâinilor. Multe din religiile păgâne antice cereau sacrificarea unei fiinţe umane zeului lor, acest lucru fiind ceva obişnuit în acele timpuri. Pentru că cei sacrificaţi încercau deseori să fugă, mâinile lor erau legate, pentru a putea fi obligaţi să îngenunchize şi să poată fi prinşi uşor. Actul în ritualul mithraic de iniţiere poate fi privit ca o reproducere a ritualului uman de sacrificare a unei fiinţe umane. Tema morţii şi a învierii, simbolizată de eliberarea iniţiatului după uciderea lui simbolică, este prezentă în mithraism. Ritualul se folosea doar pentru noii adepţi ai cultului şi nu există dovezi că zeul Mithra a trebuit să îndure o asemenea soartă.
7.    Mithra  a fost născut dintr-o fecioară, pe 25 Decembrie într-o peşteră şi la naşterea sa au asistat păstori. Nu exista suport material (picturi, sculpturi şi statuete) pentru ideea că Mithra s-ar fi născut dintr-o fecioară însă este adevărat că 25 decembrie era ziua de nastere a unui popular zeu roman cunoscut sub numele de Soarele Necucerit, cu care Constantin se identifica inainte convertirii la crestinism, asociat lui Mithra. Aici se pare ca crestinismul a suferit o influenta din partea mithraismului. Relicvele sustin o singura versiune a nasterii lui Mithra…dintr-o stanca si nu dintr-o pestera. Exista texte care sustin ca pastori ar fi fost prezenti la nasterea lui Mithra si l-au ajutat  sa iasa din munte, dar textele romane care sustin aceasta dateaza dupa al II-lea secol A.D. si se poate presupune ca au fost influentate de scrierile din Noul Testament si nu invers.
8.    Mithra a fost considerat “ Calea, Adevarul si Lumina” precum si “Mantuitorul”, “Messiah”. Mithra  a fost cunoscut drept “zeu al soarelui” , “ucigasul de tauri” si singura denumire cu titlu comun este cea de Salvator insa in ceea ce il priveste pe Mithra, el era denumit Salvatorul initiatilor cultului sau. Totusi amandoua figurile erau vazut drept Mantuitori si cei ce le erau adepti cautau mantuirea pacatelor.

9.    Festivalul lui Mithra a ajuns mai tarziu cunoscut drept Paste. Mithra a avut mai multe zile dedicate, dar toate erau in Septembrie si Octombrie. Adeptii mithraismului celebrau se pare inceperea fiecarui sezon, in concluzie celebrau si inceperea primaverii dar acesta nu era principalul festival dedicat lui Mithra ci un festival dedicat primaverii.

10.    Ziua sfântă a lui Mithra era dumineca, ziua Domnului, cu sute de ani înainte de apariţia lui Cristos. Adepţii Mithraismului au dedicat această zi zeului lor în realitate abia post- Creştinism, susţin artefactele.

Subiectul ramane deschis.Concluziile care se impun sunt ca religia crestina a avut ca sursa de inspiratie si mithraismul,religie monoteista din Orient.E normal si firesc sa se intample asa ceva.

Sursa de inspiratie :BBC history








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News