Misterele Bibliei(I)

31 03 2015
Genealogia lui IsusGenealogie

Cei care consideră Biblia cuvântul infailibil al unei divinități nu știu sau nu vor să știe multitudinea contradicțiilor din așa-numita „carte sfântă”. Care sunt mai mult decât evidente pentru cei neîndoctrinați în vreun fel. Din imensul șir al contradicțiilor biblice face parte și genealogia lui Isus.

Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare abordează arborele genealogic al lui Isus, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Marcu și Ioan nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Isus dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matei își prezintă versiunea de la Avraam la Iosif. Luca o ia în sens invers, de la Iosif până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Isus este urmașul lui David, sau „Iisus Hristos, fiul lui David”, după cum îl numește Matei, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Iosif. La Matei, în acest interval sunt 27 de persoane, iar la Luca 42. Această diferență are o explicație plauzibilă: Luca prezintă descendenții lui Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matei pe cei ai lui Solomon, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Iosif din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Iosif. La Matei, „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif”. Luca vorbește despre „Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi”. Cine era tatăl lui Iosif? Eli sau Iacov? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matan sau Matat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație mai în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matei, străbunicul lui Iosif se numea Eleazar; la Luca, numele lui era Levi. Continuând până la David, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon, iar cealaltă pe ai lui Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Iosif? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Iosif ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

iosif

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Natan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Iosif, Matan / Matat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram, în timp ce stră-strănepotul lui Natan purta numele Iotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Iosif, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matei spune: „Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud”. La Luca îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorobabel și a tatălui său, Salatiel. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Natan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Iosif, Matan / Matat și Ioram / Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Luca a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Iosif. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Luca afirmând foarte clar că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matei spune la fel de clar că „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iacov susține că tatăl Mariei se numea Ioachim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume total diferite de Eli și de Iacov. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Iosif al lui Iacov (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matan / Matat, Ioram / Iotam, Salatiel și Zorobabel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matei e contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matei. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele 6 nume sunt identice: Solomon, Roboam, Abia, Asa, Iosafat și Ioram. Apoi, la Matei dispar câteva personaje. La Matei citim „Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam”, în timp ce în Cronici găsim „Fiul acestuia este Ioram, al acestuia este Ahazia şi al acestuia este Ioaş. Fiul lui este Amasia, al acestuia este Azaria, iar al acestuia este Ioatam”. Presupunând că Ozia și Ahazia sunt același individ, dintr-un singur foc la Matei au dispărut 3: Ioaș, Amasia și Azaria. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea 20:5 este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Domnul Yahweh al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. Soția regelui Ioram și mama lui Ahazia era Atalia, fiica lui Ahab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, adică Ahazia, Ioaș, Amasia și Azaria. Ultimii 3 au dispărut din Evanghelia lui Matei, însă nu și primul. Matei îl numește Ozia iar Cronicile Ahazia. Este fără îndoială același personaj, ținând cont că în alte cărți ale Vechiului Testament el este numit Ohozia. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, cum se face că primul, Ozia / Ohozia / Ahazia, nu a dispărut, ci doar următorii 3? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matei, dar nu și în realitate, conform Vechiului Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor 3 din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Ahab.

După cei 3 dispăruți, din nou avem 6 personaje comune ambelor liste (Ioatam, Ahaz, Iezechia, Manase, Amon și Iosia), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matei, „Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Iosia au fost: întâiul născut Iohanan, al doilea Ioiachim, al treilea Sedechia şi al patrulea Şalum. Fiii lui Ioiachim au fost: Iehonia, fiul lui; Sedechia, fiul lui”. În prima, Iosia este tatăl lui Iehonia, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Ioachim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matei, care scria că: „toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Iehonia a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la David până la Iehonia sunt 15 generații (fără cei 3 eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare 3 grupe de câte 14 (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului evreilor), Ioachim, tatăl lui Iehonia, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matei, deoarece de la Iehonia până la Isus au mai rămas 13 generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Ioachim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

205px-Zerubbabel

Zorobabel

În ambele cărți, fiul lui Iehonia este Salatiel, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Luca. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matei și a lui Luca, Zorobabel este fiul lui Salatiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iehonia, cel dus în robie, au fost: Salatiel, Malchiram, Pedaia, Şenaţar, Iecamia, Hoşama şi Nedabia. Iar fiii lui Pedaia au fost: Zorobabel şi Şimei”. Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Neemia și Cartea lui Agheu din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zorobabel, fiul lui Salatiel”. Dacă ar fi un meci, Salatiel ar câștiga poziția de tată a lui Zorobabel cu scorul de 5 la 1. De la Zorobabel, fiecare dintre cele 3 cărți biblice alege un drum diferit. Luca vorbește despre „Resa, fiul lui Zorobabel”, Matei afirmă că „Zorobabel a născut pe Abiud”, iar Cronicile spun că „fiii lui Zorobabel au fost: Meşulam şi Hanania, şi sora lor Şelomit”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zorobabel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii și jumătate…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Isus sunt întortocheate, a mai apărut o variantă, care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Celsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Isus a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Celsus, afirmând că Iacov, tatăl lui Iosif în Evanghelia lui Matei, era poreclit Panther. Se pare că nimeni n-a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud   l-au numit pe Isus fiul lui Pantera / Pandera, pe care l-au considerat a fi un soldat roman. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a 9 soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 i.Hr. – 40 d.Hr. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de 40 de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Isus, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr (cel puțin) un soldat numit Pantera. Dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Celsus, n-avem cum să știm. Dar măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Isus din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Isus nu era de natură divină și că nici nu era un urmaș al lui David, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.

De ce era nevoie ca Isus să fie neapărat un urmaș al lui David? Pentru a se împlini profețiile Vechiului Testament referitoare la Mesia, salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui David: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminţia ta şi voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Isaia: „Jilţul lui se va întări prin milostivire şi pe el va şedea de-a pururi în cortul lui David un judecător apărător al pricinei drepte şi râvnitor dreptăţii” (16:5), dar și la Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte” (23:5-6). Tot Isaia proorocea: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe (…)Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! (…) Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Efraim va înceta şi duşmanii lui Iuda vor fi zdrobiţi (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului şi Moabului îşi vor întinde mâna lor, şi copiii lui Amon vor asculta de ei. Domnul va seca limba de mare a Egiptului şi mâna Lui va ameninţa groaznic Eufratul, şi-l va împărţi în şapte râuri şi se va putea trece cu piciorul” (11:1-15).

Misterele Bibliei

Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Luca, un înger îi spune Mariei: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, Pavel vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Isaia: „Şi Se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Isus, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale lui Ieremia. Referindu-se la Iehonia, strămoș al lui Iosif în Evanghelia lui Matei, profetul spunea: „Aşa zice Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Ioachim, tatăl lui Iehonia, pe care Matei l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, aşa zice Domnul despre Ioachim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaş care să şadă pe scaunul lui David; trupul lui va fi aruncat în arşiţa zilei şi în frigul nopţii” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Isus este urmaș al lui Ioachim și Iehonia și a stat pe tronul lui David. Ceea ce contrazice profețiile lui Ieremia. Din fericire pentru creștinism, s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Iehonia s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Isus profețiile despre urmașul lui David? Cu siguranță, nu! Iar asta din 3 motive:

– Isus nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui David”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioan, Isus chiar spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Isus era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui David, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

who-is-Yahweh

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care David va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Solomon, conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Solomon, zeul afirmă că „Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Solomon este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui Meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Solomon: „Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci”. Și Ieremia tot despre Solomon vorbește. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Solomon este acel înțelept despre care auzise tot Pământul, cel care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, David. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Solomon, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Solomon nu e Isus, din câte știm noi…

 Profeția lui Isaia sub nicio formă nu se poate referi la Isus. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, junicile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Isus nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin Iudeea, pentru iudei. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni la apus, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh n-a secat acum 2.000 de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici n-a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Isus, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Solomon ori despre un Mesia viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Isus, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11:1). Este evident că fiul lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Osea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2).Evanghelia lui Matei este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Isus și a lui Iosif, de frica lui Irod care începuse să măcelărească nou-născuți. „Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, continuă senin Matei, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Osea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit, nu despre vreun Mesia.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matei spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matei este Isaia. În cartea sa din Vechiul Testament, Isaia spunea: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16). Este destul de evident că Isus nu s-a numit Emanuel și că nu există vreo legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Isaia, observăm că și aici Matei a înțeles doar ce a vrut el dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic adevărat, ca să fim cât mai exacți. Isaia scrie că „Reţin, regele Siriei, împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Isaia la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Efraim şi cu fiul Remaliei”, regele ar trebui să știe că „Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Isaia l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere şi nu voi ispiti pe Domnul!”. Isaia însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția divină a lui Yahweh: „Ascultaţi voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi pe oameni, de veniţi să obosiţi şi pe Dumnezeul meu? Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel…”. În acest pasaj, pentru „fecioară”Isaia a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății, care nu a născut, deși este la vârsta care îi permite să facă asta. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Avraam căuta o soție pentru Isaac, el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Rebecca a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă era vorba despre virginitate, servitorul lui Avraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moise. În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Solomon are 60 de regine, 80 de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care nu au născut încă. Pasajul indică femeile cu care Solomon făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matei să înțeleagă greșit cuvintele lui Isaia. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Emanuel. Înainte ca acest copil să crească, „pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Domnul cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup şi îi va smulge şi barba”. Așadar, Isaia s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat, pe care l-a numit Emanuel, în anul 734 i.Hr.., nicidecum la Maria și la Isus. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matei și Luca, cei doi care au întocmit arborii genealogici controversați ai lui Isus. Evangheliile lui Marcu și Ioan dar și epistolele lui Pavel nu menționează nașterea dintr-o virgină. Dacă și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Isus, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matei, cât și în cea a lui Luca, Iosif este urmașul lui David. Însă, conform doctrinei creștine, Iosif nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Isus. A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Isus nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iesei”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Isus, ci poate doar în Iosif, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Iosif, Isus devenea moștenitorul legal al lui Iosif, așadar urmaș al lui David. Și Luca ne spune că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Iosif, Isus era moștenitorul legal al tatălui său și descendentul lui David. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Iosif în concepția lui Isus, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mesia evreilor va avea ADN-ul lui David, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Isus nu este urmașul lui David, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matei și Luca s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Iar creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Isus. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui David, prin urmare nu putea fi Mesia evreilor. Dacă era fiul lui Iosif, e posibil să fi fost urmașul lui David (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte. Și atunci, ce e de făcut?

Ținând cont de mult prea multele inadvertențe, confuzii, interpretări eronate, minciuni și contradicții, s-a gândit cineva că poate povestea lui Isus nu este decât o mare invenție, la fel ca descendența lui din David?

https://secretelezeilor.wordpress.com/2015/03/25/misterele-bibliei-genealogia-lui-isus/





Placerile romanilor

15 05 2013

 Placerile romanilor .O „societate de consum”

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia  „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta , calitati mult desupra simplei notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte), tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.


Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman, dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari , nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci, gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz, castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica, dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale – ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav, eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta, dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”, civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.

De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si „homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati ; dar era acceptat si firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave, tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel,stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate, mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

 La mare pret erau statuetele de bronz ; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase), platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.


Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

 

 

 

sursa bibliografica : descopera.ro





Drumul matasii

16 04 2013

Drumul Mătăsii şi călătoriile care au unit două lumi

A fost timp de milenii cea mai importantă axă comercială a lumii. A fost un adevărat liant între culturi şi civilizaţii de multe ori antagoniste. A fost, dacă vreţi, o primă formă arhaică a globalizării, precum şi o adevărată cale de dezvoltare şi comunicare a civilizaţiei umane în ansamblu. Dar, dincolo de atributele sale comerciale, istorice şi culturale, misteriosul Drum al Mătăsii rămâne şi astăzi o destinaţie fascinantă pentru cei care vor să trăiască farmecul şi aventura traseului care pe vremuri unea două lumi.

drumul matasii ,cel ce unea doua lumi

Gândit de chinezi, perfecţionat de trecerea timpului

Primele caravane care au brăzdat necuprinsul Asiei centrale au fost cele ale negustorilor indieni, bactrieni, sogdieni, persani şi arabi. Cu toate acestea, cei care au pus bazele Drumului Mătăsii, aşa cum a fost cunoscut în istorie, au fost vechii chinezi.

Cea mai importantă rută comercială şi culturală a omenirii a fost rodul unor minţi luminate din China Antică. Bazele sale au fost puse în străvechea capitală Changan (oraşul Xi’an de astăzi) centrul politic, cultural şi economic al Chinei din acele vremuri.

drumul matasii

Changan a ajuns astfel să facă legătura dintre vastul imperiu chinez şi restul Asiei, Europa şi chiar Africa. Drumul Mătăsii avea lungimea de peste 6.500 kilometri, iar comerţul desfăşurat prin intermediul său a fost un factor important al dezvoltării civilizaţiilor chineze, indiene, persane, arabe, otomane şi europene.

Totul a început în timpuri îndepărtate, când a călători însemna ceva cu adevărat aparte, iar distanţele aveau altă percepţie pentru călători, neguţători sau pelerini. Legendarul traseu şi-a luat numele de la mult-râvnita mătase, produsă şi exportată de imperiile care s-au succedat în China Antică.

Cu toate acestea, începuturile Drumului Mătăsii au avut legături strânse cu campaniile militare. Astfel, în preajma anului 138 î.e.n., împăratul Wu din dinastia Han a hotărât încheierea unor alianţe strategice cu regatele din vest împotriva unor inamici comuni, anume temutele triburi Xiongnu ale hunilor din nord.

Pentru încheierea cu succes a unor alianţe vitale dezvoltării imperiului, împăratul Wu l-a însărcinat cu această misiune pe destoinicul şi experimentatul general Zhang Qian. Acesta a primit din partea împăratului o unitate alcătuită dintr-un număr de o sută de soldaţi de elită, alături de daruri valoroase pentru a întări noile alianţe.

Expediţia s-a dovedit a fi un eşec, generalul Zhang Qian a fost capturat de huni, reuşind să se întoarcă în imperiu abia peste zece ani. Cu toate că a ratat şansa mult-doritei alianţe, Zhang Qian s-a întors la curtea imperială cu informaţii importante cu privire la existenţa unor regate şi state aflate la mare distanţă de China.

drumul matasii prin China

Generalul evadat a povestit întregii curţi imperiale despre caii magnifici pe care i-a văzut în Valea Fergana (aflată astăzi pe teritoriile Uzbekistanului, Kirghistanului şi Tadjikistanului) – cai dintr-o rasă necunoscută, mai puternici şi mai iuţi decât orice cal din imperiul chinez, cai care ar fi transformat cavaleria chineză într-o forţă invincibilă pe câmpurile de bătălie. Eforturile diplomatice şi militare ale chinezilor au dus în cele din urmă la crearea unor legături cu nomazii din Asia Centrală, iar preţuiţii cai de Fergana au ajuns în sfârşit în China.
Mătase, porţelanuri, arme, hârtie, praf de puşcă şi multe altele…

În anul 53 î.e.n., soldaţii romani din rămăşiţele legiunilor comandate de Marcus Licinius Crassus în timpul dezastruoasei campanii din ţinuturile parţilor raportau, la întoarcerea lor în Roma, despre nişte stindarde făurite dintr-un material nemaivăzut, foarte frumos, strălucitor la vedere şi neasemuit de moale şi catifelat la atingere.
 Era prima relatare în Europa referitoare la existenţa mătăsii!

 Ţesături de mătase din perioada dinastiei Tang

În doar câteva decenii, aristocraţia romană a devenit aproape obsedată de noul material, mult mai preţuit decât togile vopsite în purpură. Fascinaţia romanilor pentru preţioasa şi rara mătase a crescut până într-atât, încât împăratul Tiberius a ordonat tuturor bărbaţilor romani să poarte veşminte din mătase.

Între timp, misterul cu privire la originea şi transportul mătăsii dădea naştere celor mai fanteziste supoziţii. Spre exemplu, Plinius cel Bătrân afirma că „mătasea este obţinută din frunzele opărite ale unui arbore misterios”, iar alţi contemporani ai săi credeau că mătasea creşte pe crengile copacilor precum lâna pe oi…

Între timp, conştienţi de preţul ridicat al mătăsii, precum şi de raritatea sa în afara Chinei, comercianţii chinezi făceau toate eforturile posibile pentru a păstra secretul producţiei şi manufacturii mătăsii. Sericicultura era limitată la o zonă izolată din provincia Sichuan, departe de orice contact cu călătorii sau negustorii străini, iar gărzi înarmate supravegheau orice mişcare a acestora pe întreaga perioadă de şedere în imperiul chinez.

Costum popular femeiesc din Kirghizia

Drumul Mătăsii continua să se consolideze şi să se adapteze evenimentelor istorice şi schimbărilor sociale. Cele două mari artere ale sale înconjurau la nord şi la sud bazinul fluviului Tarim, iar ambele trasee se intersectau înainte de Trecătoarea Yumen, în apropiere de Dunhuang.

În ciuda aşteptărilor, puţine caravane parcurgeau întregul drum, din Antiohia, Damasc, până în destinaţia finală din Changan. În mod obişnuit, neguţătorii distribuiau sau cumpărau bunurile în oraşele importante sau pe pieţele caravanseraiurilor care marcau Drumul Mătăsii, animaţi de obţinerea unui preţ cât mai bun.

Când o caravană de negustori ajungea la marginea teritoriului de baştină, aceştia obişnuiau să vândă mărfurile la punctele de graniţă, de obicei grupurilor etnice şi popoarelor vecine. Aceştia vindeau de obicei bunurile recent achiziţionate la preţuri mai ridicate. Bunăoară, comercianţii chinezi nu se aventurau până în ţinuturile arabe, persane sau ruseşti, ci vindeau bunurile omologilor lor din Asia Centrală, care le vindeau mai departe cu profit, bunurile şi mărfurile ajungând în cele din urmă pe pieţele din Europa.

Caravană de cămile în Deşertul Gobi

Comerţul funcţiona de obicei în felul următor: chinezii îşi vindeau bunurile triburilor din Asia Centrală, acestea le vindeau ulterior persanilor, care le vindeau la rândul lor arabilor care aveau legături comerciale cu greci, armeni şi evrei, de la care bunurile chinezeşti erau cumpărate de romani, iar mai apoi de primele state medievale europene.

Cel mai mare aflux de mărfuri şi bunuri a fost înregistrat în perioada dinastiei Tang (618-907 e.n.). Chinezii importau pietre preţioase, aur, fildeş, sticlă, parfumuri, fructe, legume şi textile şi exportau blănuri, porţelanuri, condimente, jad, mătăsuri, bronz, fier, de asemenea fructe şi legume din restul Asiei, alături de obiecte de artă.

De un mare succes s-au bucurat invenţiile din diferite domenii de activitate şi aplicabilitate, acestea propagându-se cu succes dintr-o parte în alta a lumii prin intermediul acestei artere vitale pentru dezvoltarea culturilor şi civilizaţiilor.
Arteră culturală şi religioasă

Drumul Mătăsii a servit drept cale de răspândire a unor religii importante. Prin intermediul său, călugării creştini au ajuns în inima Asiei, iar Islamul şi budismul au pătruns în multe zone, altfel ermetice, ale acestui imens continent.

Zoroastrismul, iudaismul şi maniheismul au fost puternic influenţate de vecinătatea Drumului Mătăsii. Budismul, o religie străină Chinei, s-a răspândit aici din India şi a pătruns în Asia Centrală prin intermediul călugărilor care s-au aventurat şi au format temple şi comunităţi în noile ţinuturi descoperite cu ajutorul caravanelor de neguţători.

drumul matasii

Răspândirea atâtor curente spirituale şi religii în Eurasia a dus în mod inevitabil şi la naşterea sincretismului cultural şi religios. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este acela al relaţiilor dintre chinezi şi nomazii huni şi mongoli din nord.

În timp ce populaţiile şi triburile turco-mongole au adoptat tehnologiile agricole, modul de viaţă şi elemente de vestimentaţie chineze, vecinii lor din sud au adoptat, la rândul lor, tacticile militare ale nomazilor, teribilul şi eficientul arc mongol, unele elemente de vestimentaţie, precum şi muzicile şi dansurile acestora.

În toată istoria zbuciumată a relaţiilor complexe ale chinezilor cu nomazii din nord, poate cel mai interesant episod este cel al dezertării în masă a unor unităţi de soldaţi imperiali care s-au convertit la obiceiurile şi viaţa turco-mongolilor din stepe, nemaintorcându-se niciodată în China natală.

Un alt domeniu care a beneficiat din plin de influenţele complexe ale Drumului Mătăsii a fost , fără îndoială, cel artistic.

Pictură murală din Bezeklik reprezentând doi călugări budişti

În toată regiunea Asiei Centrale, culturile elenistice, persane, indiene şi chineze s-au amestecat ca într-un creuzet unic la scala istoriei. Arta greco-budistă a fost poate cel mai strălucit exemplu în acest sens. Influenţele artistice s-au putut observa îndeosebi în perioada de răspândire a budismului, când Buddha Sakyamuni a fost reprezentat cu imagine umană, mulţi specialişti atribuind aici o puternică influenţă elenistică.

Amestecul de influenţe greceşti şi indiene a putut fi observat ulterior în arta religioasă budistă târzie din China, precum şi de-a lungul ţinuturilor străbătute de Drumul Mătăsii (cele mai bune exemple fiind picturile budiste de pe teritoriul Afganistanului de astăzi). Sub influenţa sa dinamică şi complexă, multe comunităţi tribale care se ocupau îndeosebi cu păstoritul s-au civilizat în contact cu oameni din alte rase, seminţii şi religii, devenind astfel sedentari.

Expansiunea mongolă dintre anii 1207-1360 din Eurasia a dus nu doar la schimbări politice şi culturale majore în istoria lumii şi civilizaţiei, ci şi la influenţarea rutelor de pe Drumul Mătăsii, marcând un nou punct comercial important la Karakoram. Episodul mongol a dus la sfârşitul monopolului comercial impus de califatele islamice.

Un mare număr de personaje ilustre şi călători celebri precum Marco Polo, Giovanni Carpini, William of Rubruck sau Ibn Battuta au străbătut Drumul Mătăsii şi au adus informaţii preţioase despre popoarele şi culturile întâlnite.
Apusul şi aroma vechilor caravane

Fragmentarea Imperiului Mongol a dus la pierderea unităţii economice a Drumului Mătăsii. Episodul răspândirii ciumei negre şi consolidarea civilizaţiilor sedentare au constituit, de asemenea, factori care au slăbit legendarele trasee.

Drumul a început să-şi piardă din importanţă şi sens după anul 1453, odată cu stabilizarea Imperiului Otoman. Descoperirea Americilor şi stabilirea marilor rute maritime comerciale de către portughezi, spanioli şi mai apoi de olandezi, francezi şi englezi s-au constitui în alternative decisive pentru artera comercială care unea pe vremuri Europa de Asia.

Astăzi, vechile rute ale Drumului Mătăsii sunt parcurse de sute de aventurieri moderni care,prin intermediul motocicletelor sau automobilelor, încearcă să trăiască experienţele şi atmosfera trecutului.

Încă de anul trecut, a fost dat în folosinţă o nouă rută care străbate Eurasia prin zonele unde, pe vremuri, caravanele păşeau agale în ritmul liniştit al animalelor de povară.

Harta Drumului Mătăsii şi a principalelor rute maritime din Lumea Veche

În luna iulie a anului 2011, oraşul Chongqing din China este oficial legat de oraşul Duiburg din Germania prin intermediul unei căi ferate. Distanţa care pe vremuri era traversată în luni de zile  este astăzi parcursă în mai puţin de 13 zile de mers cu trenul.

Drumul Mătăsii a fost readaptat vremurilor actuale, chiar şi în epoca globalizării şi a Internetului.

 

 

 

 

sursa :descopera.ro si BBC History





Celtii ,vanatorii de capete ai Europei

28 03 2013

Celtii,vanatorii de capete din Europa

Orice referire la practica vanatorii de capete ar trimite cu gandul, inevitabil, la misterioasele triburi amazoniene, vest africane sau la cele din insulele Oceaniei. Marturii despre astfel de obiceiuri macabre intalnite in zonele exotice ale Terrei nu sunt putine, iar istoria explorarilor din trecutul mai mult sau mai putin apropiat abunda in povesti terifiante de acest gen. Si totusi, vanatoarea de capete pare sa se regaseasca din plin chiar si in istoria Europei. In plin proces de conturare a popoarelor, in urma cu peste doua milenii, celtii de pe Batranul Continent excelau in ceea ce va ramane cunoscut in istorie drept „cultul capetelor”.

Celtii

In ciuda faptului ca urme ale civilizatiei celtice se regasesc in toata Europa, din sudul Peninsulei Iberice, in Turcia de astazi si pana in nordul Irlandei, putine sunt lucrurile care se stiu cu certitudine despre enigmaticii razboinici antici. Daca in jurul anului 800 i.e.n., proto-celtii puneau bazele culturii Hallstatt in centrul Europei, in urma cu circa 2500 de ani ei ajunsesera deja sa domine cea mai mare parte a continentului european.

CELTII

Primele marturii scrise despre existenta lor apar in 517 i.e.n., in lucrarile eruditului grec Hecatus din Milet, cel care vorbeste despre asa numitii keltoi pe care ii localizeaza in apropierea Massiliei (Marsilia de astazi) si chiar mentioneaza un puternic centru al acestora, orasul Nyrex, locatie inca nedescoperita de catre arheologi.Herodot va merge chiar mai departe si va descrie puternice comunitati de keltoi la izvoarele Dunarii si inIberia, ipoteza plauzibila avand in vedere ca unele dintre cele mai vechi izvoare celtice se regasesc tocmai in aceste zone geografice.

Nici scrierile altor istorici antici nu fac prea multa lumina in ceea ce reprezenta civilizatia celtica. Daca Diodorus Siculus si Strabon considera ca originile acestora se aflau in sudul Frantei, Pliniu cel Batran  vorbeste despre Celtiberia, Tara celtilor iberici, localizata in delta raului Guadalquivir in sudul Portugaliei.

De abia in 1825, odata cu descoperirea sitului La Tene din Elvetia, istoricii au putut oferi o posibila teorie cu privire la zonele populate cu precadere de celti. Ideea general acceptata astazi este aceea ca enigmatica civilizatie se regasea, in mare parte, pe teritoriul de astazi al Elvetiei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, in estul Frantei, sudul Germaniei si in vestul Romaniei. Ipoteza este sustinuta si de arheologul Douglas Palmer care, in volumul intitulat „Neanderthalienii”, mentioneaza existenta primelor valuri de indo-europeni inca de acum 9000 de ani, precum si dovezi ale prezentei proto-celtilor in centrul Europei continentale si in Insulele Britanice inca de acum 6000 de ani.celtii razboinici

Cert este ca, odata cu expasiunea popoarelor de origine germanica, a dacilor si a romanilor, celtii au fost restransi la comunitatile din Insulele Britanice, astfel incat, cel mai tarziu la mijlocul primului mileniu, limbajul celtic disparuse in totalitate din Europa continentala. In prezent, limba celtica se regaseste in cateva dialecte britanice, asa numitele gaelic.

Razboinicii vanatori de capete

Asa cum era de asteptat, cele mai vechi mentiuni despre arta razboiului la celti si despre infioratoarele colectii de capete cu care acestia se mandreau, vin de la romani, cei care ale caror confruntari cu razboinicii antici aveau sa dureze secole intregi. Si cu toate acestea, pana in secolul al XIX-lea scrierile  istoricilor latini au fost aspru combatute, fiind privite ca o propaganda negativa asupra adversarilor lor, lucru des intalnit in analele romane. In fond, ar fi fost acelasi lucru ca si cum i-ai fi intrebat pe colonistii americani ce parere au despre indienii Sioux, sau pe invadatorii germani din timpul celui de al doilea Razboi Mondial despre populatia din Polonia.

Istorici clasici precum Strabon, Titus Livius, Julius Florus sau Pausanius priveau cu dispret modul in care celtii isi purtau bataliile asemanandu-i, in cel mai fericit caz, cu animalele salbatice. Mai mult, Dionisius din Halicarnas, istoricul grec contemporan cu Iulius Cezar, care a trait nu mai putin de 22 de ani in mijlocul elitei intelectuale de la Roma, ii va descrie amanuntit pe adversarii armatelor imperiale, intr-un mod care tradeaza dispretul romanilor fata de barbarii din afara granitelor: „Maniera lor de lupta este asemanatoare, in mare masura, cu cea a salbaticiunilor, bazata pe intamplare si pe furie. In momentul atacului ei isi ridica sabiile si se arunca cu toata greutatea corpului asupra adversarului asemenea unor taietori de lemne, lovind la intamplare ca si cum ar vrea sa despice in bucati tot corpul inamicului, impreuna cu scutul, cu armura protectoare, cu tot..”

Dovezile arheologice din ultimele doua secole arata insa ca descrierea lui Dionisius nu este decat o exagerare. In fond, romanii ajunsi in Britania se vor simti net inferiori in fata carelor de lupta, a coifurilor si scuturilor celtice precum si in fata inventiilor pe care le vor prelua ulterior si pe care si le vor atribui.

razboinicii celti

Conform istoricilor, stilul de lupta al celtilor era unul care se baza, in mare parte, pe intimidarea inamicului. Daca pana in secolul IV i.Hr., acestia alegeau sa lupte complet goi, singura diferenta dintre nobili si razboinicii de rand facand-o colanele din aur sau bronz pe care liderii armatelor le purtau la gat, celtii vor inventa, dupa aceasta data, armura alcatuita din inele de fier precum si coifurile solide impodobite cu motive zoomorfe menite sa inspaimante adversarii.

Succesul celtilor pe campul de lupta se baza pe o strategie simpla: aceea de a starni groaza adversarilor si de a-i sili sa se retraga. Infruntarile erau precedate de sunetul infricosator al carnyx-urilor, instrumente muzicale asemanatoare unor tuburi verticale, dotate in varf cu reproduceri ale unor capete de mistret sau de sarpe. Se spune ca sunetul acestora era asemanator zgomotelor emise de salbaticiunile cuprinse de furie. Urma apoi o etalare a strigatelor razboinice si a injuriilor aduse inamicului pentru ca, la un semn, cei mai robusti si mai viteji dintre razboinici sa se arunce asupra armatei adverse. In urma lor, venea gloata dezlantuita a celtilor. Daca o astfel de strategie dadea gres prima oara, luptatorii se retrageau pe pozitiile initiale si, pur si simplu, o luau de la capat.

Ceea ce avea, insa, sa ii oripileze pe romani era practica straveche a celtilor de a colectiona capetele razboinicilor adversi, demni de apreciere. Historia, lucrarea istoricului Diodorus Siculus, descrie detaliat aceasta practica macabra: „Ei reteaza capetele celor invinsi pe campul de lupta si le leaga de gatul cailor sau de centura de la brau. Acasa le imbalsameaza in ulei de cedru si le pastreaza in cufere pentru a le prezenta cu mandrie oaspetilor, spunand ca unul dintre stramosii lor, tatal sau chiar ei insisi au refuzat sume mari de bani pentru ele. Unii dintre ei se lauda chiar ca au refuzat echivalentul in aur al greutatii capului”.

Nu se stie exact momentul in care celtii au inceput sa colectioneze capetele invinsilor. Cert este ca in credintele acestora, sufletul, sau ceea ce numeau ei suflet, salasluia in capul unei persoane. Astfel, pastrarea craniilor razboinicilor demni de respect nu insemna numai o etalare a curajului ci si o practica prin care virtutile invinsului reveneau invingatorului. Celtii mai erau convinsi de faptul ca, expunand capetele adversarilor in curtea casei sau la granitele tarii, acestea vor incepe sa strige in momentul in care inamicii intentionau sa se apropie, alertand pe cei care le detineau. Dovada sta si stravechea legenda celtica in care capul uriasului Bran cel Binecuvantat, protectorul Britaniei in vremuri imemoriale, a fost ingropat pe malul Canalului Manecii pentru a-i proteja pe britoni de orice invazie venita de pe mare.

Comertul cu capete

Invingandu-si oroarea fata de practica celtica de colectionare a capetelor, romanii au vazut in aceasta o posibilitate de a-si asigura granitele. Latinii nu numai ca au incurajat decapitarea adversarilor ba chiar au oferit sume importante de bani celor care aducea capetele talharilor, ale tradatorilor sau, pur si simplu, ale barbarilor inamici. Avea sa inceapa, astfel, una dintre primele actiuni la scara larga a vanatorilor de recompense.

Cronicile romane pomenesc numele unui celt din zona Rinului (Austria de astazi), pe nume Charietto ale carui actiuni de vanatoare vor ingrozi intreaga populatie de origine germanica. Pornind ca un simplu talhar, lui Charietto i se va refuza inrolarea in armata romana, din motive necunoscute, acesta alegand, in schimb, meseria mult mai profitabila de mercenar.celtii,vanatorii de capete ai Europei

Celtul opera, in special, noaptea, folosind saculeti cu grane pentru a suprima strigatele victimelor pe care le decapita in somn. Atat de mult ii crescuse reputatia incat ajunsese, in scurt timp, sa coordoneze o intreaga banda de vanatori de capete. Comandatii legiunilor romane, care ii ofereau recompense generoase pentru terifiantele trofee, il vor folosi chiar si in timpul razboaielor cu triburile germanice, atunci cand Charietto se strecura in taberele inamice pentru a taia capetele celor mai de seama razboinici. Se spune ca numarul victimelor sale era de ordinul sutelor sau chiar miilor.

Norocul avea sa il paraseasca in timpul unei confruntari cu Alemanii, trib germanic, cand, neputandu-se retrage a fost ucis cu mai multe lovituri de sulita.

Vestigiile de pe Somme si La Tene

Desi istoricii combatusera indelung mentiunile romane privitoare la taierea capetelor, descoperirea in 1825 a sitului arheologic de la La Tene, pe malul lacului Neuchatel din Elvetia, avea sa schimbe radical opinia acestora. Situl care continea peste 2500 de artefacte celtice, in marea lor majoritate arme si bijuterii, oferea indicii despre sacrificii umane practicate in cadrul riturilor religioase de catre stravechea civilizatie. De data aceasta, latinii avusesera dreptate. Datorita bogatiei artefactelor descoperite aici, La Tene va deveni sinonim cu misterioasa civilizatie celtica.

O alta descoperire majora in favoarea istoricilor romani, a survenit intamplator in timpul Primului Razboi Mondial. In timp ce sapau transeele de la Ribemont, pe frontul de la Somme, soldatii francezi descopereau urmele unei batalii care avusese loc in acelasi spatiu in urma cu peste 2200 de ani. Ei aveau sa descopere ramasitele a circa 500 de razboinici, cu varste cuprinse inte 15 si 40 de ani, majoritatea acestora prezentand urme ale unor rani majore, asa cum se intampla in cazul plagilor din timpul razboaielor. Ceea ce i-a socat pe descoperitori era, insa, faptul ca nici unul dintre corpurile celor ingropati aici nu avea craniu, iar urmele de taieturi din zona vertebrelor cervicale demonstrau ca acestea fusesera retezate cu ajutorul cutitelor.images (2)

Conform lui Jean-Louis Brunaux, arheologul care a supervizat lucrarile la situl de pe Somme, lupta avusese loc in anul 290 i.e.n. intre doua armate celtice, una apartinand tribului Armoricanilor (trib breton) in timp ce cealalta apartinea tribului Ambienilor (trib belgic). Faptul ca absolut toate cadavrele fusesera decapitate, fie ale celor invinsi, fie ale celor invingatori, arata clar ca razboinicii celti prezentau respectul cuvenit tuturor combatantilor cazuti pe campul de lupta.

Dovezile arheologice ulterioare i-au ajutat pe cercetatori sa isi creeze o imagine a modului in care celtii isi pretuiau strabunii si adversarii demni de respect. Casele acestora erau adevarate temple in care istoria, virtutile si faptele de arme ale celor decedati se regaseau in craniile expuse la vedere. Decapitarea la celti nu era privita absolut deloc ca un act de barbarie ci, mai degraba, ca parte a unei complexe si inca misterioase practici religioase.

 

sursa bibliografica:descopera.ro





Spartacus,nasterea unei legende

19 03 2013

Spartacus ,una din legendele istoriei

Putine intamplari rupte din antichitate pot egala povestea plina de intensitate si dramatism a sclavului care a facut sa tremure cel mai mare imperiu al epocii sale. Timp de trei ani, acesta va strabate de doua ori intreaga Italie invingand trufasele legiuni imperiale de nu mai putin de noua ori si aducand Cetatii Eterne o umilinta cum nu mai vazuse de la razboaiele cu Hannibal. Faptele sale aveau sa depaseasca timpul, iar personalitatea sa remarcabila va fi invocata de-a lungul istoriei alaturi de cele ale marilor cuceritori ai trecutului. Cezar insusi ii va recunoaste fatis meritele, iar trei secole mai tarziu de la moartea sa, imparatul roman Maximinus Trax va face un titlu de glorie din simplul fapt de a avea aceleasi origini cu sclavul care ingenunchea odinioara Roma.

spartacus jpg

Adevaratul Spartacus

Multe controverse sunt legate de originile celui care va ramane in istorie sub numele de Spartacus tracul. Izvoarele antice il prezinta ca pe un razboinic de vita regala al tribului medilor, originar de la sudul Dunarii, desi una dintre cele mai intalnite confuzii la istoricii vremii era aceea de a asocia stilul de lupta al gladiatorilor cu locurile lor de bastina.

In fapt, stilul tracic era unul dintre preferatele spectatorilor romani, pasionati de sangeroasele lupte din arena, stil in care gladiatorul lupta inarmat cu un scut rotund si o sabie de mici dimensiuni, asemanatoare celebrelor cutite (daca) din lumea dacilor; desi nu toti cei care foloseau acest stil erau din neamul tracilor. Corespondente ale numelui sau se intalnesc insa in asa numitul Bosfor Cimmerian, tarmul Marii Negre din estul Crimeei, acolo unde istoricii noteaza existenta regelui Spartados sau Sparadakos, lider trac format sub puternica influenta a colonistilor greci.

Cert este ca atat Plutarh, cat si Appian, istoricul roman de origine elena, il mentioneaza pe Spartacus ca pe unul dintre tinerii razboinici traci, racolati cu forta in randurile armatei romane. Acesta se va remarca din start datorita firii sale nesupuse si a refuzului sau de a lupta in randurile legiunilor imperiale, motiv suficient pentru a fi declarat dezertor si pentru a fi vandut ca sclav la minele de aur din Numidia.spartacus ,nasterea unei legende

Printul gladiator

Supus unor munci care solicitau un efort aproape supraomenesc si in care media supravietuitorilor era extrem de redusa, Spartacus avea sa fie remarcat de catre Lentulus Batiatus din Capua, patronul celei mai renumite scoli de gladiatori din intregul Imperiu, si rascumparat pentru a lupta in arena alaturi de alti razboinici sclavi. Vaditele sale calitati de luptator il vor propulsa in rolul de favorit al tribunelor si, mai apoi, in functia de instructor de sclavi, desi avantajele unei asemenea munci erau infime fata de cele ale celorlalti gladiatori.gladiatorii

Totul avea sa ia sfarsit in anul 73 i.e.n. , atunci cand Spartacus, alaturi de 200 dintre camarazii sai, organizeaza o conspiratie impotriva lui Batiatus si a celor ce ii asigurau paza . Inarmati numai cu cutitele sustrase din bucataria scolii de la Capua, gladiatorii se vor arunca intr-o lupta sangeroasa in care numai 69 dintre ei vor reusi sa supravietuiasca si, mai apoi, sa se retraga pe muntele Vezuviu.

Inceputul unei epopei

Cu siguranta, nici unul dintre ei nu prevedea amploarea pe care avea sa o ia miscarea pe care tocmai o incepusera. Cel mai probabil, fugarii isi imaginasera evadarea ca pe o ultima refulare in fata autoritatii romane inainte de a fi prinsi si executati. In fond, moartea era o realitate cotidiana in lumea dura a gladiatorilor.

Revolta si fuga razboinicilor sclavi va avea insa un ecou neasteptat in randurile celor oropsiti, multi dintre sclavii si saracii aflati in apropierea Vezuviului venind sa li se alature. Numarul lor ajunsese in numai cateva zile la cateva sute, iar grupul pestrit de refugiati isi va alege liderii in persoana lui Spartacus si a apropiatului acestuia, germanul Crixus.

Incapabili sa opreasca jafurile celor aflati in subordinea lor, Spartacus si Crixus se vor vedea nevoiti, cat de curand, sa infrunte trupele Senatului furios pe cutezanta si impertinenta celor considerati niste fiinte inferioare. 3000 de legionari, aflati sub comanda pretorului Clodius Glaber, aveau sa fie trimisi catre Vezuviu pentru a stopa mica rascoala.

Tot acesta avea sa fie si momentul in care geniul militar al noului comandat trac va iesi la iveala. Izolati de catre tabara romana de care ar fi fost imposibil sa treaca, gladiatorii condusi de Spartacus vor cobori muntele printr-un loc considerat inaccesibil de catre toti romanii, panta abrupta din spatele propriei tabere. Ascunsi de intunericul noptii si folosind funii create din propriile haine, sclavii vor cobori muntele si vor suprinde trupele romane buimacite de rasturnarea situatiei. Cei mai multi romani vor fi ucisi in timp ce inca dormeau, printre ei numarandu-se chiar Clodius Glaber, cel care platea astfel subestimarea adversarului in fata caruia nu isi luase nicio precautie.

Inca doua legiuni romane vor mai fi infrante de catre armata improvizata a lui Spartacus si, cu fiecare victorie, numarul sustinatorilor sai crestea considerabil. Grupul celor eliberati atinge initial 40.000 de oameni, apoi 70.000, pentru ca intr-un final sa ajunga la 120.000 de oameni.lupta lui spartacus impotriva romanilor

Desi Spartacus se dovedise un tactician desavarsit si un razboinic experimentat, doar putini dintre cei care il urmau puteau spune ca aveau cunostinte in manuirea armelor. In grupul care aducea acum cu un veritabil exod isi gasisera refugiul femei, copii si batrani, o adevarata povara pentru cei care initial isi dorisera numai sa scape cu viata. Liderul trac va improviza totusi o tabara fortificata, in care fiecare individ va face tot ceea ce ii statea in putere pentru pregatirea armatei care sa le asigure salvarea. Gladiatorii ii vor antrena pe recruti, in timp ce toti cei care nu puteau lupta asigurau hrana si armele soldatilor.

Alarmat de continuitatea si amploarea revoltei, Senatul va chema in ajutor pe consulii Gellius Publicola si Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus, fiecare cu cate o legiune formata din veterani, pentru a opri ascensiunea rebelilor. Acesta va fi si momentul in care vor aparea primele disensiuni intre grupurile de rasculati. Departe de a forma o entitate strans unita, armata lui Spartacus se impartea, mai degraba, pe nationalitati, fiecare dintre acestea considerandu-se, intr-un fel sau altul, superioara celorlalte.

Daca liderul trac va opta pentru parasirea teritoriilor romane si traversarea Alpilor catre Galia si Spania, Crixus, in fruntea temutilor razboinici germanici si gali, va cere imperativ sa lupte impotriva romanilor. Alaturi de 30.000 dintre cei mai buni luptatori, Crixus il va ataca pe Gellius Publicola, fiind insa invins si ucis alaturi de cea mai mare parte a soldatilor sai.

Spartacus va lansa al doilea atac doar cateva zile mai tarziu si ii va invinge pe rand pe Lentulus si Clodianus pentru ca, in drumul spre Modena, sa anihileze alte legiuni conduse de Gaius Cassius Longinus, guvernatorul Galiei Cisalpine.

Intentia sa clara era acum aceea de a traversa stramtoarea de la Messina si de a-si stabili tabara in Sicilia, acolo unde spera sa gaseasca terenul prielnic pentru constituirea unei comunitati puternice a fostilor sclavi si gladiatori. In fond, Sicilia fusese macinata in trecutul apropiat de doua mari rascoale ale sclavilor, asa numitele Razboaie Servile.

Pe urmele sale se afla insa Marcus Licinius Crassus, cel mai bogat si influent nobil roman din acea perioada, cel care din propria avere avea sa echipeze nu mai putin de 10 legiuni pana la finalul rascoalei sclavilor. Prima batalie dintre cei doi lideri se va da in apropierea Romei si se va incheia cu victoria zdrobitoare a tracului. Urmarea acesteia va fi decimarea completa a supravietuitorilor celor doua legiuni de catre insusi Crassus. Era un semn clar catre rasculati asupra sortii care ii astepta dar si asupra celorlalte legiuni romane care aveau sa se implice in lupta impotriva acestora.

gladiatorii in coloseum

Tradat de piratii cilicieni cu care isi negociase traversarea catre Sicilia, Spartacus se va vedea blocat in sudul Peninsulei Italice de catre opt legiuni aflate sub comanda directa a lui Crassus. Fara sorti evidenti de izbanda, sclavii vor fi salvati iarasi de catre geniul militar al tracului, cel care, la adapostul noptii, va simula un atac frontal strecurand in acelasi timp armata rasculatilor prin bresele create in randul trupelor romane.

Ultima sa tentativa de a atinge Alpii se va lovi insa de armatele uriase ale generalilor Pompei si Marcus Terentius Varro Lucullus, chemate de urgenta din Spania si Macedonia de catre Senatul care se temea de un atac direct asupra Romei. Sclavii aveau sa fie surprinsi de catre cele trei forte expeditionare in Lucania, in apropierea raului Silarus, si vor fi infranti intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale epocii.

Nasterea legendei

Desi s-a spus ca Spartacus a fost ucis in aceasta batalie, corpul sau nu a fost nicicand descoperit, fapt ce a dus la nasterea unor legende care mai dainuie si astazi. Se spune ca liderul trac ar fi reusit sa scape si sa isi indeplineasca visul de a ajunge in tinuturile galilor, pe atunci inca liberi.

Sclavii capturati aveau sau fie pedepsiti exemplar, nu mai putin de 6.600 de oameni fiind crucificati de-a lungul drumului de la Capua catre Roma.
In ciuda aportului sau, Crassus va primi putine onoruri la Roma, acolo unde adversarii sai politici au acordat intregul credit lui Pompei.

In ciuda infrangerii, grupuri razlete de sclavi vor continua lupta inca mult timp, romanii avand inca de eliberat orasul Thuri din sudul Romei, la mai bine de sase ani dupa incheierea rascoalei.

spartacus php

Amintirea unui erou

Cele 10 legiuni stranse de Crassus depasesc ca numar trupele care i-au fost necesare lui Cezar pentru a cuceri intreaga Galie.

 Se spune ca inaintea ultimei batalii, Spartacus si-ar fi injughiat calul, aratandu-le celor care il urmau ca singurele lor optiuni sunt victoria sau moartea.

Imaginea lui Spartacus a fost folosita intens de liderii comunisti pentru a promova ideea creatorului primului stat al celor asupriti. Karl Marx, alaturi de scriitorii comunisti ai epocii, l-a declarat pe Spartacus drept „cel mai bun exemplu pe care istoria il poate da”.

In cinstea sa, Uniunea Sovietica va deschinde o competitie sportiva, numita Spartakiada, competitie ce se dorea egala Jocurilor Olimpice.

 

 

Sursa bibliografica: descopera.ro,mixdecultura.ro,BBC History.





BABA NOVAC

4 12 2012

HAIDUCIA CA MIJLOC DE REZISTENTA IMPOTRIVA IMPERIULUI OTOMAN

In zilele apogeului sau, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta militara care zdrobea fara drept de apel orice armata europeana. Frica si groaza semanate de turci au dat de fapt un imbold fara precedent dezvoltarii diplomatiei in Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de osti care infrunta cu vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un batran haiduc sarb care l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte, legende si inimile oamenilor.

Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.baba-novac

Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale luiMihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.

Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.

BABA NOVAC,BATRANUL CU SUFLET DE HAIDUC

Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona. Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarataparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam. Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit tragicul sau destin.

baba novac

Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.

Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.

O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”

Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.

“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa”

In aceeasi perioada in Balcani isi desfasura activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia, raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Patrascu Voda, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta, domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. “Ne sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.

La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawskisi secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.

Novac

In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatuluipasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci”- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.

Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.

MOARTEA UNUI EROU

In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel, conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si condamnati la moarte. 

Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.

La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoniconsemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…

Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .

Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

OMUL INTRAT IN LEGENDA

”Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n tapa alinat”

Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al luiGruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.

Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.

Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor dinRomania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta…

 

sursa :descopera.ro





Braila-istoria unui oras

30 11 2012

Braila este un oras cu o istorie interesanta, traita cu demnitate, care depaseste cu mult prezentul.

Istorie

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 15381540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

VEDERE GENERALA4

Perioada antica

Un studiu al originilor Brăilei arată că regiunea a fost locuită din vremuri imemoriale. Există numeroase vestigii arheologice dovedind prezența omului neolitic (Boian-Giulești) 5000 i.Hr., la Brailița (vârful Cațagaței), viața a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestată o puternică așezare getică între secolele IV și III î.Hr. aflată pe terasa înaltă a Dunării și întreținând legături cu grecii – de la pontul Euxin, până la Elada. În era noastră descoperirile atestă prezența civilizației Sântana de Mureș, continuată cu o așezare medievală din secolele X-XI.

Brăila în perioada medievală

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. În1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

3

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ținut, așezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopisețul Cantacuzinesc și Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăși intemeierea Țării Românești prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila; iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deși folosește vechiul letopiseț scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat și de Cantacuzino, amintește doar că domnul întemeietor „Radu Vodă… au început a-și tocmi și a-și îndrepta țara cu județe, cu judecători…, lățindu-se până la Dunăre și până la Siret… ”.

CETATEA BRAILEI 1826

Izvoare exterioare Țării Românești, Letopisețul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopisețele de la Putna (numărul 1 și numărul 2) ne dau una și aceeași știre și anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ștefan cel Mare (1457 – 1504) la 27 februarie 1470, marți în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea și al XV-lea este Laonic Chalcocondil, unul din cronicarii Bizanțului.

PORTUL BRAILEI

Izvoarele beletristice, puține ca număr și nu întru totul concludente în privința valorii informațiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepția Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părți ale sale, date și fapte legate de relațiile Țării Românești cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Așa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediție navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 și 1341. Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediția din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Țării Românești, condusă de Vlad Țepeș. Este și locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăși prezența sultanului în oraș: „Șahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Și de acolo a pornit spre Adrianopol”.

18

Izvoarele diplomatice din cancelaria Țării Românești își încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor brașoveni și din Țara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodată și cea mai veche dovadă a existenței Brăilei ca așezare a Țării Românești. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum și un altul, posterior cu trei decenii aceluiași moment. Este vorba, pentru cel din urmă de știrile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.

125

Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean și gurile Dunării au fost în atenția și intersul negustorilor și călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche mențiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.

O altă sursă cartografică, pe care socotim a fi, a doua mențiune a Brăilei ca vechime, ar fi o hartă nautică probabil italiană ca realizare aflată în Arhivele de stat din Zagreb și datată de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 13201370.GRADINA PUBLICA 2

Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărți nautice, mai mult sau mai puțin folosite de istoricii români în ceea ce privește descifrarea realităților din stațiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 și 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărțile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 14801493, unde orașul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creștere spectaculoasă a numărului de portulane, așa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca1520) numele apare sub forma Brelago.

VEDERE GENERALA6

Ultimele izvoare ce scot în evidență arealul brăilean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de două monede de la Roman III Argyros (10281034) și de la Mihail al IV-lea (10341041). Ambele sunt găsite la Brăila, ultima foarte recent adică în timpul cercetărilor arheologice din 1993. Veacurile următoare sunt relativ bogate în mărturii numismatice explicația fiind circulația monetară datorită comerțului, proveniența lor fiind diversă: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

VEDERE GENERALA 2

Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, și anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceștia, avându-și centrul puterii lor tot în Panonia, ca și hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul țărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuți din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediții, izvoarele bizantine afirmă că ținutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu. Afirmația aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga țară carpato-dunăreană, deci și la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.

VEDERE DIN 1913

Populația de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populației autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populația se regăsește în regiunea intermediară dintre Chiscani și Baldovinești, adică pe locul Brăilei și Brăiliței. Numărul locuitorilor din această regiune crește o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerț activ cu peștele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimițându-l cu carele atât în Muntenia și în Moldova, cât și mai departe, până în Polonia, acești locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporește prin cei ce vin să se așeze aici atrași de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în așezare de caracter urban. La această transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse și mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menționată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.

STRADA REGALA

După părerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs înainte de întemeierea Țării Românești, adică înainte de circa 1300. Istoricul își susține punctul de vedere prin amintirea unei mărturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscută și sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referă la expediția întreprinsă de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniază concentrarea de mărfuri și produse care are loc la Dunărea de jos. În ceea ce priveste numele de Brăila, acestă este un nume romănesc, vine de la numele de persoană Brăila, numele acestea terminate în –ilă, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brăila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brăila din Drăgoiani” ca martor la împărțeala pe care o făcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplată înainte de data documentului. Numele de Brăila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoană, terminate în –ai. Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al căror înțeles originar s-a pierdut. După întemeierea Țării Românești, Brăila va cunoaște o deosebită înflorire, fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunăre și Carpați într-o singură formațiune politică. Viața acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datorită faptului că drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât și pentru sașii din Transilvania, târgurile crescând ca număr și amploare, importul și exportul prin Brăila vor crește și ele.

STR. MIHAI EMINESCU

Întemeierea statului Țării Românești a însemnat și înființarea județelor ca unități administrative în cadrul lui. De fapt, ca realități geografice și economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de așezări omenești din bazinul unui râu sau dintr – o porțiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formațiuni sunt încadrate în noul stat și fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuții militare, administrative și judecătorești și o reședință cunoscută. Un asemenea județ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a țării, între județele Râmnicul Sărat, Buzău și Ialomița: a fost județul Brăila al cărui pârcălab și-a avut reședința, în mod firesc, în orașul ce a dat numele sau noii unități administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a județelor Țării Românești se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul județ al Brăilei adoptă numele reședinței sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reședință.

POSTA SI STR. CALARASI

Dar întemeierea județului a însemnat și un spor de populație, de însemnătate și de putere economică pentru târgul sau orașul Brăilei. La reședința, unde cârmuia, în mod obișnuit, pârcălabul, s-au stabilit dregătorii subalterni, care-l însoțeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pază, ostașii priveghind atât târgul propriu-zis cât și portul, cu viața lui caracteristică și amestecată. A sporit numărul mesteșugarilor și negustorilor, care se îndreaptă în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populație sporită, centre care ofereau, prin ostașii lor, o protecție mai bună împotriva eventualelor atacuri și prădăciuni. Am arătat că în jurul orașului Brăila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Țării Românești, un județ care, nu si-a luat numele de la vreo apă, pădure, formă de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la orașul care i-a servit drept capitală, de la Brăila.IMPARATUL TRAIAN

Și întocmai după cum prima mențiune documentară certă a orașului este mult posterioară începuturilor existenței sale, tot așa și prima mențiune documentară a județului; ea datează din 1481, când Ștefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari și mici, judecilor, judecătorilor și săracilor „din tot ținutul Brăilei”; domnul Moldovei întrebuințează termenul „ținut”, obișnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „județ”, din Țăra Românească. Răspunsul la această scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor și rumânilor „brăileni”, deci din județul Brăilei.

STRADA GALATZ

Nu avem știri precise asupra întinderii județului Brăila în epoca veche, înainte ca orașul să fi fost ocupat de turci și să i se fi adăugat raiaua. Se crede însă că nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost județul după 1829. El avea drept hotar de miazănoapte Siretul, a cărui albie veche venea însă mai spre sud decât cea de azi. Spre apus se mărginea cu județele Râmnicul Sărat și Buzău, iar spre miazăzi cu județul Ialomița, a cărui capitală era la Orașul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraș. Înspre răsărit, hotarul îl forma Dunărea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componența județului Brăila.

CALEA GALATI

Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldovenești sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, orașul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetății și constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a orașului dar și a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a orașului de către turci duce la controverse, raportul polon din1540 arată că: „turcul, luând un oraș mare și puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale și a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea orașului ar fi avut loc între iunie 1539 și 30 octombrie 1540 și nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareș. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele așa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, și cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, și s-au mulțumit să-l pronunțe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Și întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici și documente, au facut Ismail tot așa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuințat și de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila și în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce orașul reintrase în stăpânirea politică românească.

MONUMENT 1902

Persistența caracteristicului nume românesc sub dominația otomană este încă o dovadă de vechime considerabilă, dar și de faptul că el ajunsese familiar și străinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit să-l adopte. Îndată ce au luat în stăpânire orașul, ei s-au grăbit să ridice o cetate puternică de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au păstrat descriei și planuri ale cetății din secolul al XVI-lea, dar este sigur, după părerea noastră, că partea centrală sau nucleul ei n-a diferit față de planurile din secolul al XVIII. Această parte centrală, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul războiului din 17871791, și anume 1790, se alcătuia dintr-o incintă pătrată, avînd la cele patru colțuri câte un bastion circular: ea forma inima cetății, punctul ultim de rezistență. Această prima incintă era înconjurată de o a doua, tot pătrată, dar fără bastioane, apoi de o a treia, pentagonală, având la cele cinci colțuri câte un bastion, din care două erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunăre. O a patra incinta pornește în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge și în partea de sud; ea formează unghiuri dar fără bastioane. În sfârșit, o a cincea incintă, cu șapte bastioane, dublată de un șant spre exterior, se află tot sus, pe platou, fără să atingă Dunărea nici la nord, nici la sud. Casele orașului sunt cuprinse între această incintă exterioară și incinta a patra.old_braila

Trei drumuri străbat, prin trei porți, ultima incintă, ducând unul spre miazazi, spre Silistra și orașele din câmpia munteană, altul spre orașele din marginea podgoriei: Focșani, Râmnicul Sărat, Buzău și apoi mai departe spre vechea capitală a Țării Românești, spre Târgoviște și de aici, fie prin Câmpulung, peste munți la Brașov, fie la Pitești, Slatina, trecând după aceea Oltul; cel de-al treilea drum făcea legătura cu Galații și apoi cu întreaga Moldovă. Cetatea nu se mai vede astăzi, ea a fost rasă în 18281829, în timpul războiului ruso-turc, doar o foarte mică porțiune din vechiul zid s-a mai păstrat în dreptul malului, spre port. A mai rămas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbărie sau pulberărie ; astăzi adăpostește budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului șanț care mărginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradă a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevăzute cu bastioane, cu mulțimea de tunuri care o apărau, în 1809 ofițerul rus de origine franceză Langeron le apreciază la aproape 200, dispuse în baterii construite după sistemul turcesc, cetatea Brăila avea un aspect falnic, impunător; bine apărată și bine aprovizionată, ea putea rezista și unui asediu îndelungat.

CASTELUL DE APA

Orașul se întindea în stânga cetății, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiași Langeron: „mare și mai bine construit decât celelalte orașe turcești”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulțime de case spațioase și agreabile vederii”. O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc și aveau streșini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinți ale soarelui de vară, pereții scunzi. Se mai pot vedea și astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiției (între strada Călărași și faleza Dunării).

La orășenii turci mai pricopsiți, tavanele odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al orașului. În timpul ridicării planului cetății, în 1790, de către căpitanul von Vermatti, orașul avea 2580 de case , ceea ce, admițând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind și pe flotanți, destul de numeroși în porturi, și pe cei nedeclarați, din motive fiscale, iarăși numeroși, se crede că cifra locuitorilor depășea 15000. În afară de cetate, noii stăpânitori ai orașului au ridicat și lăcașuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi și geamii. Vechile vederi ale orașului arăta mai multe minarete, deci implică existența mai multor lăcașuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul orașului (în piața V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turcești și reparatș, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea orașului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat și în cuprinsul cetății propriu-zise, adică în spațiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.66

Îndată după constituirea cetății Brăilei a urmat și înființarea raialei sale. Se înțelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea și ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparații, etc. Anul înființării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Țara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foștilor proprietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniștri de atunci, că se va ține seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542”. Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înființării raialei.

BULEVARDUL CUZA

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înființate pe pământul Țării Românești, mai mare decât raiaua Giurgiului și mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicațiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (17741782), 55 de sate și siliști, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Aceeași cifra de 55 de sate și siliști o găsim și în descrierea Țării Românești făcută de generalul Baur, în timpul ocupației rusești din 17681774. Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micșora în vreme de război, din cauza distrugerilor și prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăși. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofițerii ausrtieci în 1789, în timpul războiului ruso – austriaco – turc, găsim numai 35 de sate și siliști.

CEAS GRADINA PUBLICA

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi și de Dunăre până la confluența cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Țara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovinești, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu și Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului și Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparținea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga și de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparțineau Țării Românești, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului și prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Țării Românești .CALEA REGALA 2

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-și întindă stăpânirea spre apus și miazăzi, încălcând pământul țării. Și a trebuit ca domnii, în repetate rânduri, să intervină la Poartă, cu jalbe și cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Așa au făcut Alexandru al II-lea (15681577) și fiul său Mihnea Turcitul (1577158315851591), așa Antonie Vodă din Popești (16691672). Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilitățile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării și restabilirii hotarului raialei. O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco – austriac, în1716.

GRADINA PUBLICA PAVILIONUL DE MUZICA

După ce domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, și până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej și și-au întins stăpânirea; același lucru l-au făcut și turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (17161719), să restabilească vechea situație, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (17191730), a putut fi readus la loc hotarul. Știm faptele din povestirea, detaliată și expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfațișează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii și dârstoreanii trecuseră hotarele țării care le ținea, țara d-început și să tindea brăileanii până la orașul Flocii, pe baltă în sus, și despre Râmnic și Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul și satele și pusese subași prin sate și scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălți și lua dijme dupe moșiile țării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Și au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăție, ca să izgonească subașii si să spargă satele de pe balțile și se rămâie hotarăle iarăși precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având și credință și voe vegheată de la turci și puind nevoința cu toată inima (măcar ca și cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împărațiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-și ridice stăpânirea dupe pământul Țării Românești și să știe numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ținut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile țării și au ținut dupe cum au ținut acei mai denainte și au rămas țară odihnită de aceasta”. O pricina de discuție între domnul Țării Românești și administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moșia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câșla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moșie, daruită la un moment dat de împărăție unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane și era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostași dregători turci care se ocupau de grădinile și domeniile împărătești. Cu vremea, grație protecției de care se bucura moșia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiți din județele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleași județe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual și lua sub administrarea sa moșia. Aceeași operație a făcut mai târziu și voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).CASA VERONA

Cu toate că pierdu-se o mare parte și cea mai bogată a teritoriului său, inclusiv reședința, județul a continuat să existe și să figureze în actele cancelariei domnești. Cea dintâi mențiune în acest sens o găsim îndată după constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (15351545) întărește vechiul asezămșnt ca de episcopia Buzăului să asculte: „județul Buzău și județul Râmnicul Sărat și județul Brăila și județul Săcuieni, aceste patru județe, cu toată hirotonisirea preotească și bisericească”. Peste aproape o jumătate de secol, la 12 iulie 1584 voievodul Petru Cercel (15831585) întărește dreptul episcopului de Buzău , păstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „să ia dijma de la preoții din sat din județul Brăilei pentru brânză și pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme”. Timp de aproape șaizeci de ani, așadar, după constituirea raialei Brăilei, județul cu același nume continua să existe și să fie menționat în actele domnești, în scriptele cancelariei. După aceea însă, pe vremea lui Matei Basarab, constatăm o schimbare: județul Brăila nu mai apare ca o entitate deosebită, de sine stătătoare, ca până atunci, ci este contopit cu județul Râmnicu Sărat. Așa îl găsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordești din „județul Râmnicul Sărat și Brăila”. Această contopire, făcută, desigur, din considerente economice, partea rămasă din județul Brăila sub autoritatea domnească era prea mică și nu justifică cheltuiala legată de conducerea unui județ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat și cu alte județe mici, atât în Muntenia cât și în Moldova. Totuși amintirea vechiului județ, de sine stătător, se mai păstra încă și nu numai în Țara Românească, dar și în Moldova. Iată ce se scrie despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, Descrierea Țării Moldovei și a Țării Românești: „Ținutul Brăila, de asemenea pe Dunăre”.HOTEL SPLENDID2

Dincolo de Siret, nu departe de Galații Moldovei, este un oraș cu același nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stăpânesc încă o parte a acestui ținut.” Județul Brăila se va reînființa temporar, în timpul războiului ruso – turc din 18061812, sub ocupația rusească; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca și celelalte județe muntene; la 3 februarie 1811, acești ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez și slugerul Iancu Fotino. În ceea ce privește autoritatea tutelară, cetatea și raiaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau și Chilia și Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul și Turnul erau sub autoritatea sangeacatului de Nicopole.

PIATA RALLY

Brăilei i s-a acordat de la început din primii ani de după eliberare o deosebită atenție de către guvernul țării dată fiind însemnătatea ei economică. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul ruso – turc, prevedea, prin articolul V și prin actul deosebit privind Țara Românească și Moldova, act dezvoltător al numitului articol și partea integrantă a tratatului, ca cetațile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul fața de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maxima adâncime a ei. În consecință, Brăila reveni, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească; sub raportul economic și etnic am văzut că nu încetase nici o clipă caracterul ei românesc. Operațiunile de demilitarizare a graniței Dunării au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrările ei durară până la 8 octombrie același an.

CLUBUL REGAL

Acum se reînființează și județul Brăila, având doua plăși: Vădenii, cu 20 de sate și Balta cu 38. Primul ispravnic al noului județ a fost serdarul Grigore Tăutu. Se institui de asemenea, domeniul Brăilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al județului. În aprilie 1831, se publicau dispozițiile luate de Obșteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moșiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunăre; 3)”ostroavele din șanalul Dunării”. Se urmărea și colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se așeze aici, români sau străini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama și de eventualele revendicări ale foștilor stăpâni de moșii.

126

Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerțului pe Dunăre și mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Această libertate face ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care ofera prețurile cele mai bune. De acum se termină monopolul turcesc, obligația de a aproviziona Imperiul otoman, în special capitala și armata lui. Rezultatul acestei mișcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului și a orașului Brăila. Acest lucru este observat și de străini: consulul francez Minaut subliniază la 18 septembrie 1834, „mișcarea acestor două porturi, a căror importanță, în special a Brăilei, crește în fiecare zi și care tind să ia o dezvoltare realmente considerabilă .

CALEA REGALA (VEST)

Încă de la 10 mai 1830, locotenent – colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraș, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita orașului, precum și străzi regulate, drepte, apoi piețe și amplasamente pentru viitoarele instituții municipale. În același an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituții, împreună cu devizele corespunzătoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului țării de către generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu găsit însă satisfăcător, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicării diferitelor binale, nu ținuseră seama de prevederile lui , așa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însărcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectă exactitate”, plan care, definitivat, să fie adus apoi la cunoștința cetațenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn execută într-adevăr noul plan și, împreună cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobării domnești. Se aduceau prin acest nou plan, care ținea seama totuși de cel vechi, o serie de rectificări și îmbunătățiri străzilor, piețelor și locurilor destinate clădirilor publice. Principalele îmbunătățiri priveau cele două coborâșuri spre port, piața cea mare din mijlocul orașului, o nouă piață situată în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazărmi și a unei școli, deschiderea de noi străzi, alinierea unora vechi și desființarea câtorva străzi rău trasate. Locul fostei cetăți urma să fie nivelat la înălțimea terenului înconjurător. Viitoarele clădiri trebuiau să fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piața cea mare a orașului, casele urmau să fie exclusiv din cărămidă și cu o fațadă anume .

CASTELUL DE APA

Pentru a atrage noii locuitori, se hotarăște parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetăți și vânzarea lor la prețuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaștri stânjenul pătrat , a doua categorie cu 2 lei și a treia cu 1 leu. Suprafețele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pătrați pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de – a doua și 100 000 pentru cea de-a treia.

BULEVARDUL CUZA 3

Armatorii bineînteles că nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpărat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . Și deși prețul era atât de redus, totuși o seama dintre cumpărători nu-l achitară, iar alții nu ridicară imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatorați. Așa încât, la 18 august 1831, se luă hotărarea ca acelora care până la 1 iulie 1832 nu vor achita prețul convenit, să li se retragă terenul și să fie vândut altora. Măsura nu se aplica însă sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanțieri în ceea ce privește obligația de a construi . După aceste parcele, administrația orașului urma să încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .

LACU SARAT-ALEEA PRINCIPALA

Paralel cu construcțiile particularilor, se începură o serie de lucrări și construcții publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieței centrale, se aliniară o seamă de străzi sau ulițe și se așezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului, pescăria din fața portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se inființă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină, tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca: ”pe fiecare an, să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase și, după plan meșteșugit și doveditor de un simțitor folos al Statului, în curgere de vreo câțiva ani să se săvârșească portul, întru aceeași asemănare cu alte porturi europinești ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul șant al cetății, pe care aveau să se ridice cazarma miliției și temnița. Se înfrumusețează grădina publică, numită „Belvedere” din cauza priveliștii admirabile spre Dunăre, baltă și Munții Măcinului, și se îngriji monumentul ridicat în amintirea campaniei din 18281829. În 1836, începură studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.piata_traian

În 1839, orașul se întinsese dincolo de fostul șanț al cetății, existau acum, așa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate orașului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul șanț, ci erau considerate ca „sate”. Pe langă foburguri, erau și două sate situate pe izlazul orașului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce și Piscul Brăilii.CALEA REGALA

Organizarea orașului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu orașe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” și se alcătuia din patru „mădulari” sau membrii, dintre care unul era președinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca președinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-și avea așezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu și pe Grigore Ahtaru.

BULEVARDUL SF. MARIA 1

În fruntea poliției era un „poliț – maister”, numit mai târziu „polițai”. Suprafața orașului propriu – zis, până la fostul șanț al cetății, se împărțea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din București. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într – acest oraș Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roșie no. 260”, pe care a clădit prăvălie și locuință, iar acum vor să-i taie locul. Paralel cu împărțirea oficială, în culori, se păstrau însă și numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliței ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, și pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum și „mahalaua Belvederului”, un nume nou de după 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” județului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliț – maiestrului. Ocârmuitorul avea și dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor orașului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Așa se explica rolul important pe care il avea de fapt și de drept, în ce privește gospodărirea orașului cârmuitorul județului.calea calarasilor

De la unii din negustorii și meseriașii Brăilei își trag numele câteva străzi ale orașului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Brașoveni, după negustorii români din Șcheii Brașovului așezați în Brăila și vânzând marfa numită „brașovenie” (obiecte de metal, țesături, pălării, lăzi brașovenești etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălțamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 18291848 a avut drept urmare o creștere de proporție a populației. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagă de țărani români veniți din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 15401828. Catagrafiile ilustrează, de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniți de prin satele raielii” este și „unchiașul” mijlocaș, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obișnuit în toate orașele noastre , și nu numai ci și în toată lumea. La românii veniți din satele Munteniei, în primul rând și în fosta raia și din județele limitrofe: Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița, s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Brașov și Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniți cu oile din rândurile acestor transilvăneni, mocani și negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panțu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viața economică, politică și culturală a Brăilei cât și a țării. După cum se vede, în perioada 18291848 ca și mai înainte de altfel Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populație amestecată.

CENTRUL PRINCIPAL

Pe lângă românii majoritari alcatuiți din reprezentanți ai diverselor ramuri ale entităților etnice au fost și străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaționalilor săi stabiliți în Brăila cât și a celor în trecere precum și a echipajelor și mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au inființat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din București. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 și rezultatul a fost ca de îndată, numărul supușilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Încă de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuși recrutați din rândul bulgarilor și care obținuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, și rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia și Piemontul au inființat și ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puțin de 405 locuitori ai orașului deveniseră sudiți sau supuși străini . Evenimentele politice esențiale din Brăila în răstimpul 18291848 au fost cele trei mișcări din anii 18411842 și 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creștinilor din Penisula Balcanică de sub dominația turcească în primul rând, eliberarea bulgarilor.GRADINA PUBLICA-ALEEA PRINCIPALA

Faptul că Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu și colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele și nevoile orașului, face ca dezvoltarea orașului și portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaților. Dacă în 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase față de111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 fața de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galații sunt, ca așezare mai mari decât Brăila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflată intermitent sub ocupație turcească, așezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ștefan cel Mare, care a si ars-o in 1470Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oștile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construiește în oraș o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, lovește garnizoana otomană din raiaua Brăilei.

BISERICA SF PETRU

Intervalul 1711 – 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruși-turci și austrieci peste trupul țărilor române. În calea răutăților, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Țara Românească, după aproape trei secole.

Istoria modernă

Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor. După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.CAZINO LACU SARAT

Economie

Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creșterea animalelor și pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema orașului Brăila, a fost simbolul comerțului, ocupația principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. Aici s-a înființat prima Cameră de Arbitraj Comercial (1836), Bursa de cereale și bunuri (1882), Curtea Comercială și Banca Comercială au fost deschise în Brăila. Datorită vieții economice înfloritoare, Brăila a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale din România. Comerțul înfloritor și dezvoltarea industriei de-a lungul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, au marcat istoria Brăilei. În 1911, an de maximă activitate comercială comerțul brăilean reprezenta 22% din comerțul românesc și 20% din import. Această dezvoltare a însemnat: mori cu aburi, fabrică de paste făinoase, șantier naval (1864), fabrică de bere (1872) și docuri (1883). Prima investiție străină în Brăila a fost făcută în 1924 – Societatea Franco-Română. După ce, ajungând la apogeu, în 1937 la Brăila are loc al XII-lea Congres general al Uniunii orașelor din România, între 1941 –1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, importul și exportul Brăilei au scăzut vertical. Istoria va declanșa sentința ce nu va întârzia să vină pentru istoria Brăilei în răstimpul dintre două borne: 23 August 1944 – 22 Decembrie 1989. În intervalul de până la revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei brăilene, în cadrul celei românești, în general. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcțiune Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani și Centrala termică.HOTEL POPESCU

După anul 2000 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis total sau parțial porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și al gradului de dezvoltarea al urbei. Brăila nu este un oraș-muzeu, dar vizitatorii săi simt magia, legendele și istoria orașului care sunt prezente pretutindeni.

HOTEL BULEVARD

Ce putem face pentru a reda farmecul de altadata acestui oras? Ce masuri economice putem lua pentru a renaste aceste locuri? Raspunsul: zona metropolitana Braila -Galati, podul peste Dunare, o zona libera de comert, un parc acvatic de dimensiuni europene, trasee turistice pe malul Dunarii si spre Parcul National Muntii Macinului, un aeroport intre Braila si Galati,  un port turistic, un „Aventura Parc” in padurea Stejarul sau la Lacul Sarat…etc… Doar asa vom putea atrage fonduri europene si investitori mai usor.
sursa: wikipedia







Cabal in Kabul

Cabal in Kabul

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News