Testamentul lui Petru cel Mare si dorinta Rusiei de a ajunge la Marea Neagra

31 01 2016
Importanta economica si geostrategica a axei Dunare-Marea Neagra a trezit, de-a lungul vremii, interesele tuturor statelor din aceasta regiune si a marilor puteri europene, interese care uneori s-au acutizat generând vii dispute. Referindu-se la acest aspect marele istoric Nicolae Iorga afirma: „Când orientul a pornit spre occident, când rasaritul si-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut sa se întâlneasca cu sudul, aici s-au întâlnit”. Însa, cu toate eforturile depuse, doar trei imperii au reusit subordonarea totala a litoralului Marii Negre si transformarea acesteia într-un „lac interior”: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin si Imperiul Otoman.

O împaratie cât o lume

Profitând de declinul Imperiului Otoman dupa asediul Vienei din 1683, Petru cel Mare, care fixase principalele linii de forta ale expansionismului tarist (în nord în directia Marii Baltice, în est în Asia Centrala, dar cu precadere spre apus în regiunea Marii Negre si a Dunarii de Jos) initiaza primele actiuni serioase de creare a unei brese sigure Imperiului Otoman la Marea Neagra. De aici înainte, prioritatea tuturor tarilor rusi s-a îndreptat spre o singura directie – cucerirea pe rând a teritoriilor stapânite de turci si întinderea Imperiului Rus pâna la Dardanele.Testamentul lui Petru cel Mare si dorinta Rusiei de a ajunge la Marea Neagra

În numele crucii si sub masca luptei pentru apararea popoarelor ortodoxe supuse Imperiului Otoman, Rusia a întreprins lupta cea seculara împotriva închinatorilor lui Mahomed si la umbra ei a putut sa dezvolte cu deplina îndrazneala politica sa de cucerire.

„Împaratia ruseasca” – afirma poetul national Mihai Eminescu – „nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreaga, care, negasind în sine nimic de o maretie intensiva, cauta mângâierea propriei mariri în dimensiunile mari. Lupta între turci si rusi este o consecinta fireasca a deosebirilor de credinte; dar mai mult decât din aceasta deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omeneasca, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Tarul este puternic si nu stie ce sa faca cu puterile de care dispune. Chiar în launtrul împaratiei sale, nici prin munca pacinica, nici prin lucrare sufleteasca aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea, ei redau mereu navala în afara – astfel ar trebui sa se mistuiasca în lupte interne […]”. „Ei nu sunt poporul plin de îndaratnica mândrie, ce provoaca pe alte popoare la lupta dreapta si întaritoare; sunt poporul ce-si da mereu silinta sa dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi sa si le supuna. Pentru aceia ocuparea pe cât se poate de îndelungata a tarilor straine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei rusesti; e peste putinta ca o tara sa fie timp mai îndelungat ocupata de ostiri straine, si mai ales de ostiri ce au în purtatea lor dulceata omorâtoare, fara ca în populatia tarii sa nu scada energia vitala, fara ca ocupatia sa nu devie o deprindere si încetul cu încetul o trebuinta din ce în ce tot mai viu simtita”.

Refacerea Imperiului Bizantin prin panortodoxie

Nereusita petroviana, prin dezastrul de la Stanilesti pe Prut din 1711 a amplificat si îmbogatit în forma, sub aspect teoretic, expansiunea rusa în timpul Ecaterinei cea Mare (1761-1796), care si-a dorit cu insistenta reînvierea Imperiului Bizantin ce avea ca suport ideologic ortodoxia crestina.

Practic apare o noua faza în dezvoltarea Imperiului uzitându-se ideea de mostenire si refacere a Imperiului Bizantin, care ulterior ar fi fost înglobat în Imperiul Rus; bineînteles, aceasta teorie avea un suport ideologic – ideea panortodoxa. „În drumul ei pe tarmul european spre Bosfor, afara de români, Rusia întâlneste numai slavi. Comunitatea de origine si de religie, dibacia Rusiei în mânuirea intrigii, în arta de a semana discordia, de a provoca competitiuni, de a se servi de dihoniile dintre partide, de a face uz când de dezmierdari si de daruri, când de amenintari, nestând la îndoiala pentru a atâta revolte militare si a alcatui societati secrete, nedându-se înapoi nici de la mijloace si mai drastice, îi permit a se servi de popoarele slave din peninsula balcanica ca de niste auxiliari adesea pretiosi. În caz de izbânda a Rusiei, nu încape îndoiala ca ele se vor trezi pe neasteptate si fara a fi fost întrebate, supuse ale tarului drept-credincios, iar pâna atunci vor fi fost oarbele lui unelte”.

La doi ani de la urcarea pe tronul Rusiei a tarinei Ecaterina a II-a, în anarhia în care cazuse Polonia, Rusia a reusit usor a face ca prin banii si armatele sale sa fie ales ca rege fostul ei favorit Stanislaus Poniatowsky. Cu toate strigatele de ajutor ale confederatilor patrioti, Turcia a ramas nepasatoare, cu atât mai mult cu cât rusii nu au crutat deloc banii pentru a face Poarta sa închida ochii asupra încalcarilor lor. Vazând polonezii ca fara bani nu pot dobândi nimic de la dregatorii turci, au trimis si ei juvaerurile femeilor lor la sultanele din harem opunând astfel coruptia coruptiei si cautând macar prin acest mijloc extrem sa izbuteasca în cererile lor.

Tarul îsi largeste granitele

Luarea Cracoviei cu asalt de catre rusi în ziua de 18 august, a determinat rasturnarea marelui vizir Muhsinsade si înlocuirea lui cu Hamsa Pasa, care a declarat razboi Rusiei în octombrie 1768. Imediat Rusia a ocupat Moldova si a ordonat „sub amenintarea de mari pedepse a se da pe fata toata zahareaua turceasca, precum si a se opri exportarea din tara a orice fel de bucate, care ar putea fi de folos armatei rusesti, si, în sfârsit, cere de la toata tara ca sa se „aleaga un obraz din clerosul bisericii, si doi din boierii care s-ar socoti, ca sa mearga la luminatele picioare a preaputernicii împaratese sa caza si sa-i multumeasca pentru mila ce au aratat Maria Sa cu trimiterea ostirilor, cu care i-au scos din jugul robiei””.

Apoi trupele rusesti au trecut în Tara Româneasca, de unde, pentru ca au fost bine primite, l-au luat pe domnitorul Grigore Ghica si l-au dus la Petersburg „cu toate onorurile”. „Împarateasa îi daruieste o tabatiera împodobita cu briante si primeste pe fiul sau în corpul cadetilor; apoi ea da lui Ghica si deputatilor munteni o suma de bani pentru calatorie si, în sfârsit, însarcineaza pe acela a merge la armata spre a începe negocierile cu turcii si a cerca ce ar fi dispusi sa conceada Rusiei pentru încheierea pacii”.

Între timp au loc primele doua împartiri ale Poloniei (1772 si 1773) la care Rusia, în pofta ei nebuna de cucerire si de sugrumare a unei natiuni constiente si civilizate, a luat parte alaturi de Austria si Prusia. Multumita de succesul sau în Polonia, Rusia, obosita de razboi, a încheiat pacea cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi (1774), în urma careia a obtinut întregul teritoriu dintre Nistru si Bug. Prin dreptul pe care si l-au rezervat rusii „de a vorbi în favoarea Principatelor”, s-a îngaduit amestecul Rusiei în treburile interne ale tarilor noastre. Tot acum rusii au obtinut eliberarea tatarilor din Crimeea de sub suprematia Portii.

… si pierderea Bucovinei

Prima consecinta a împartirii Poloniei a fost rapirea Bucovinei (1775) de catre Austria care s-a folosit de Razboiul ruso – turc, pretextând ca are neaparata nevoie de o cale de comunicatie între Galitia si Ardealul românesc. „Cumparati cu multi bani, oamenii Portii satisfacura cererea Austriei cu tot protestul pe care-l ridicara domnii si boierii moldoveni împotriva înstrainarii celui mai clasic pamânt istoric al Moldovei. Rusia fiind satisfacuta de câstigurile teritoriale pe care le facuse, închidea siret ochiul la târgul odios ce se facea la Constantinopol pe socoteala Moldovei gândindu-se probabil în ascuns la prada teritoriala ce avea sa o faca curând ea însasi în Moldova”.

În 1783 Ecaterina a II-a sfidând independenta hanatului tataresc din Crimeea, prin diferite înselaciuni, l-a alipit la statul rus. Patru ani mai târziu a izbucnit un nou Razboi ruso-turc ce a avut ca teatru de operatiuni tot Principatele Române în urma caruia Rusia obtine teritoriul dintre Bug si Nistru, prin pacea de la Iasi (1792). Articolul trei al acestui tratat stipula: „Nistrul va forma linia de demarcatie între sublima Poarta [adica Moldova] si Imperiul Rusiei, astfel încât întregul teritoriu care se afla pe malul drept al Nistrului va fi restituit sublimei Porti [adica Moldovei] si va ramâne pe veci sub stapânirea sa, absoluta si incontestabila; dimpotriva, tot teritoriul care se afla pe malul stâng al aceluiasi fluviu va ramâne sub stapânirea absoluta si incontestabila a Imperiului Rus”.

Secolul XIX – Marea Rusie

Începutul secolului XIX gaseste Rusia în plina expansiune: celei de-a treia împartiri a Poloniei (1795) i-a urmat ocuparea Georgiei (1801); a Principatelor Migrelia, Gurűsk si regatului Imeretinsk (1803-1804) si încorporarea Finlandei (1808-1809). Însa nereusita planului de refacere a Imperiul Bizantin si cucerirea Constantinopolului a dus la aparitia ideii panslavismului care raspundea mult mai bine tendintelor universaliste si imperialiste.

Popor de stepa, cu o puternica atractie, aproape obsesiva catre deschiderea la mare, rusii s-au considerat îndreptatiti a fi principalii beneficiari la împartirea mostenirii „omului bolnav al Europei”. Legând panortodoxia si panslavismul de „problema orientala”, ei au cautat astfel nu numai sa-si creeze o deschidere cât mai mare la Marea Neagra, dar sa se si instaleze în strâmtorile Bosfor si Dardanele si de aici prin Marea Mediterana sa aiba iesire la Oceanul Atlantic. În acest sens, un teoretician rus, Fadeev, declara ca, „chestiunea orientala” este o „chestiune slavica”, dar nu este însa o chestiune proprie a slavilor meridionali, ci a tuturor slavilor si prin urmare a rusilor.

Principatele si Rusia

Prin asezarea lor „ca o lacrima latina într-un imens ocean slav”, „românii au stat mereu în calea expansiunii panslaviste si au încurcat totdeauna planurile cancelariei tariste”. În acest sens, din rapoartele adresate Comitetului de Salvare Public de catre C. Stamati, întâiul agent francez acreditat în Tarile Române aflam ca „în cursul negocierilor pentru încetarea razboiului început la 1787, rusii începura prin a cere Moldova si numai la urma se multumira cu fruntaria Nistrului”. Tot din însemnarile demnitarului francez aflam ca „Principatele Moldovei si Tarii Românesti au devenit obiectul ambitiunii cotropitoare” si ca „dupa extensiunea limitelor sale pâna la tarmurile Nistrului, [rusii proiecteaza în chip vadit cotropirea Moldovei si aceea a Basarabiei, spre a se apropia pas cu pas de Dunare”.

În urma Razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), harta politica a bazinului Marii Negre cunostea primele importante prefaceri de câteva secole.

Rusia tarista, care înca de la Petru cel Mare îsi manifestase tendintele expansioniste, reuseste acum sa încheie o etapa din istoria Marii Negre, în care aceasta era un simplu „lac turcesc”, si sa îsi faca simtita propria prezenta în regiune. În mai putin de o jumatate de secol, Rusia reuseste, gratie a doua paci succesive: Iasi (1792) si Bucuresti (1812) sa ajunga si la Dunare, în zona unde aceasta îsi varsa apele în Marea Neagra.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-lui-petru-cel-mare-rusia-i-obsesia-m-rii-negre





Bazele subterane secrete

4 02 2015

Chiar dacă la o primă vedere par a fi ceva de domeniul SF, tunelurile şi bazele subterane sunt cât se poate de reale pentru cei avizaţi care le-au studiat. Universul subteranelor, al tunelurilor, al bazelor secrete şi al cavernelor este compus din grote, beciuri, misterioase oraşe subpământene şi, mai ales, din tuneluri şi din gigantice baze militare clandestine a căror funcţionare este învăluită pentru omul de rând într-o aură de mister. Exista zvonuri ca in toata lumea se construiesc cu frenezie buncare subterane ( in SUA, se spune, se construiesc 2 baze subterane pe an iar pina in prezent exista deja in jur de 140 ) . Despre aceste baze militare clandestine, deşi sunt secrete, există unele documente.

Aceste baze constituie doar vârful vizibil al aisbergului. Ele reprezintă partea cea mai concretă şi cea mai palpabilă din această problematică, în timp ce oraşele subterane şi celelalte aspecte par să ţină de domeniul mitului, fiind documentate numai de mărturii care au uneori un aspect fantasmagoric.

Vom urmări să discernem între mituri şi realitate, îmbinând intuiţia cu raţiunea, întrucât în cazul martorilor care s-au aventurat în interiorul acestor tărâmuri subterane, experienţele şi relatările lor nu au nimic fictiv. Adesea, realitatea depăşeşte cu mult imaginaţia! In toata lumea ar fi in jur de 1500. In America ele sint denumite DUMB (Deep Underground Military Bases) iar primele dintre ele au fost construite in anii ‘40 ai secolului trecut. Aceste baze sunt, practic, nişte oraşe subterane mari, între care circulă trenuri de mare viteză. Ele funcţionează pe principiul levitaţiei magnetice, care dezvoltă viteze de până la 2 Mach.

In SUA, s-a constatat ca DUMB-urile sint construite, in special, in zona unor obiective strategice, cum ar fi baze militare, sedii DHS (un departament federal care se ocupa cu protejarea tarii impotriva atacurilor teroriste si a dezastrelor naturale) sau celebra zona Area 51. În medie, adâncimea unei astfel de baze este de peste 1,6 km, acestea fiind practic adevărate oraşe subterane. Toate ocupă un spaţiu între 4,3 şi 6,8 km³. Utilajele pentru forat sunt cu laser, ele pot face un tunel de peste 11 km într-o singură zi.

Inceputuri …

Pe 1 decembrie 1974, un Boeing 727 al companiei TWA se zdrobea de piscurile masivului Mount Weather, obturat de ceturile din nordul Virginiei. Nici unul dintre cei 92 de pasageri nu a supravietuit exploziei. Avionul s-a prabusit in apropierea unei baze militare, inconjurata cu un gard de sarma, care nu aparea pe nici o harta.

Dupa accident, un purtator de cuvant militar a refuzat politicos sa comenteze in vreun fel utilitatea, efectivele sau povestea bazei militare de la Mount Weather. In ciuda protestelor armatei americane, ziarul “The Washington Post” a publicat o fotografie a locului, avansand ipoteza conform careia dispozitivele radio ale bazei militare produceau interferente cu sistemul radar al avionului, lucru care ar fi dus la tragicul accident. Realizata chiar de pe Mount Weather, imaginea ofera o vedere interesanta a panourilor si a semnalelor luminoase instalate in jurul bazei. Pe una dintre pancarte se poate citi: “Orice persoana sau vehicul care intra in aceasta zona sunt controlate. Orice fotografie, desen, nota, harta sau alta reprezentare grafica a zonei sau a activitatii din acest perimetru sunt strict interzise”. Desi nu se stie cu adevarat la ce serveste baza din Mount Weather, multi observatori afirma ca ea este destinata gazduirii demnitarilor americani de rang inalt in caz de razboi nuclear. De ce atunci atata paza?

In 1970, Richard Pollack, un ziarist de la publicatia “Progressive”, a stat de vorba cu mai multi muncitori care au lucrat la aceasta baza secreta. El a descoperit ca baza de la Mount Weather era dotata cu apartamente private si dormitoare, strazi, cofetarii, spitale, un sistem de purificare a apei, o centrala electrica si birouri, baza mai avea si un mic lac, alimentat de la o sursa. Ea dispunea de propriul sau sistem de transport colectiv, niste masini electrice mici, dotate cu baterii reincarcabile, care se plimbau pe strazile orasului subteran. Conform unui dosar furat de un fost muncitor de la Mount Weather, in cazul unui razboi nuclear, presedintele Americii s-ar imbarca la bordul unui Boeing 747 special, care poate fi alimentat cu carburant in timpul zborului; astfel, ar putea sa stea in aer timp de trei zile incontinuu. La aterizarea la Mount Weather, presedintele s-ar fi instalat in una dintre aripile bazei, numita bineinteles Casa Alba. Din acest loc, el ar putea guverna fortele militare ale tarii, lovite de un razboi nuclear.

Din afirmatiile mai multor surse americane, care din motive lesne de inteles au dorit sa-si pastreze anonimatul, se stie ca la Mount Weather este organizata de doua ori pe luna o simulare de lupta pentru a antrena personalul prin mai multe scenarii de catastrofe nucleare. O data pe an, membrii cabinetului prezidential si alti oficiali de la Casa Alba, veniti cu avionul de la Washington, iau parte la aceste exercitii.

Acest amplasament, foarte atent supravegheat, nu a fost recunoscut de guvernul britanic. Hotarata sa-si duca pana la capat investigatia, presa americana considera ca ce se stie pana in prezent despre baza de la Mount Weather e doar partea vizibila a aisbergului. Pentru a descoperi intreg adevarul, cercetatorii problemei au colectat o biblioteca intreaga de informatii despre baze de acelasi tip, situate in intreaga lume. Surpriza! Desi Razboiul Rece nu mai este decat o amintire, multe dintre ele sunt inca 100% operationale.

Cel mai important lucru care trebuie clarificat este motivul pentru care fondurile publice sunt inghitite in construirea unor astfel de adaposturi, desi Razboiul Rece s-a terminat de mult, iar amenintarea unui conflict nuclear pare sa se fi indepartat. Absenta oricaror informatii publice in legatura cu astfel de baze da foarte mult de gandit.

Cum e posibil sa fie construite asa de multe locatii subterane si atit de multe tuneluri care insumeaza mii de kilometri lungime? Ei bine, americanii se pare ca ar dispune de o masina de produs tuneluri care functioneaza cu energie nucleara si foloseste laserul pentru a “sapa” pe sub pamint. Am pus in ghilimele cuvintul “sapa” deoarece nu e vorba propriu-zis de o sfredelire a pamintului ci de … o topire a lui. Cu ajutorul reactorului nuclear, masina dezvolta o temperatura de 1000 de grade Celsius cu care topeste pamintul si rocile pe care le intilneste in cale. In acest fel se creaza si peretii tunelului care, in faza finala, au un aspect sticlos si sint foarte duri. Un alt avantaj al acestui mijloc de produs tuneluri este ca nu lasa in urma deseuri sau moloz, care sa trebuiasca sa fie scoase in exterior cu benzi rulante, trenulete sau camioane.

buncar 10

Nuclear Subterrene, cum se cheama masina, poate produce tuneluri de peste 12 metri diametru intr-un ritm de pina la 10 kilometri pe zi. Da, ati inteles bine, 10 (zece) kilometri de tunel pe zi. O astfel de masina costa 13 milioane de dolari. Nu se stie de cite astfel de masinarii dispune SUA. La construirea unui singur DUMB lucreaza intre 10.000 si 18.000 de americani. Costul realizarii unui oras subteran se ridica in jur la 20 miliarde de dolari. Banii investiti in asemenea structuri se spune ca ar proveni din asa-zisul Buget Negru, din care sint finantate proiectele secrete. Se apreciaza ca in 2009, Bugetul Negru al SUA ar fi fost de 50 de miliarde de dolari.

Asadar, sume imense de bani se investesc in aceste orase subterane. Intrigant este faptul ca ele se construiesc in secret, daca se construiesc. De ce? Care e scopul lor? E normal ca orice guvern din lume, orice presedinte de stat, sa poata dispune de un astfel de buncar, baza subterana, pentru a se refugia in cazul unui razboi, unui cataclism natural. E logic! Dar, numai SUA ar dispune de 140 de DUMB-uri! Pentru cine? Pentru ce? Se prefigureaza vreo catastrofa naturala planetara? Vreun razboi nuclear? Vreo schimbare climatica dramatica?

6089_6

Localizarea celor mai celebre baze subterane:
SUA 

– Imensul complex al Bancii Rezervei Federale sub Muntele Pony, aproape de Culpepper;
– Baza de la Mount Wheather din Virginia, se intinde pe aproximativ 3,5 km², la 30 de km vest de Washington, Mount Weather este una dintre cele mai mari enigme ale Americii. Accesul in interiorul acestei constructii “sapate in granitul cel mai dur din estul Americii” se face printr-o usa asemanatoare cu aceea a unui seif urias. Construit pe vremea presedintelui Truman, la inceputul anilor ’50, orasul este pazit 24 de ore din 24. Se poate ajunge la el pe drumul 601, la vest de Bluemont. Cei care locuiesc in zona stiu de mult ca acest drum duce intr-un loc secret, pentru ca, atunci cand ninge, el este primul drum curatat.
– Standard Oil are un centru subteran aproape de Hudson in New Jersey; – Northroy detine un complex aproape de Tehochop Mountains, in nord-vestul Californiei;
– Mc Donnel Douglas isi desfasoara activitatea in baze care sunt amplasate tot in California, la Hellandale si la Llona.

Scopul initial al constructiei acestor baze subterane secrete a fost acela de a oferi capilor din industrie si finante un adapost pentru a putea supravietui unui atac nuclear. Insa unii cercetatori considera ca aceste scopuri s-au schimbat in ultimii ani.

Observatori militari au observat transportul unor dispozitive robotice către Polul Sud şi au existat speculaţii conform cărora Forţele Aeriene Americane au transportat gigantica lor maşină sfredelitoare “Subterrene” (alimentată cu energie nucleară) către o bază secretă din Antarctica. Armata americană a cenzurat orice informaţii cu privire la această descoperire senzaţională. În ciuda embargoului informaţional impus, au circulat diverse rapoarte prin care americanii au început, în secret, excavarea locului acestei descoperiri senzaţionale.

Preşedintele Parlamentului Francez confirmă că e vorba de o structură veche de peste 12.000 de ani. Unele ţări europene chiar au protestat faţă de lucrările de excavaţie întreprinse de armata SUA, întrucât se ştie că Antarctica este teritoriu internaţional protejat de orice exploatări făcute de mâna omului. Nicole Fontaine, fost preşedinte al Parlamentului francez, chiar a declarat următoarele: “Dacă armata americană a construit ceva acolo, ea violează Tratatul internaţional privind Antarctica. Dacă nu, trebuie să vedem despre ce e vorba. Poate fi ceva ce are o vechime de cel puţin 12.000 de ani, ce a fost acoperit de gheţurile Antarcticii. Aceasta ar reprezenta cea mai veche structură artificială de pe planeta noastră. Pentagonul trebuie să dezvăluie ceea ce ascunde”.

6089_1

Rusia

Jurnaliştii ruşi au dezvăluit informaţii despre cea mai mare bază secretă din subteranul Uniunii Sovietice. GTS-825 este numele conspirativ al uneia dintre cele mai mari baze secrete de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Potrivit site-ului englishrussia.com, baza a fost constriuta in perioada Razboiului Rece, intre 1957 si 1961. Baza este situata in muntii Tavros, are doua intrari si acces la apa.

În interiorul sau pot fi stocate 100 kilotone de arsenal nuclear si are un tunel acvatic subteran cu docuri pentru submarine, depozite de combustibili si de munitie nucleara. In Golful Balaklava se vede una dintre intrarile in buncar, care putea fi inchisa, in caz de urgenta, cu un cheson de 150 de tone. Cealalta iesire spre mare este situata in partea de nord a muntelui Tavros, ambele cai de acces fiind mascate in mod profesional. 14 submarine pot intra in tunel si 3000 de persoane, populatia orasului Balaklava in momentul construirii bazei. În tunel existau si provizii pentru supravituirea celor 3000 de oameni timp de trei ani. Locuitorii stiau insa ca in acel loc se afla o statie telefonica Buncarul avea propriul spital, o brutarie si magazine alimentare.

but-theres-no-guarantee-and-the-us-has-only-a-handful-of-mop-bombs-if-it-uses-them-it-wont-likely-be-on-chinese-hangars

China si bazele sale subterane

China detine ( cel putin in mod oficial ) in jur de 40 de buncare subterane. Aceste 40 de baze subterane au capacitatea de proteja cam 1500 de avioane, asadar nu sunt simple structuri subpamantene, ci dimpotriva baze aeriene in adevaratul sens al termenului. In cazul unui atac, avioanele surprinse pe piste si facilitatile tehnice ale bazei, la care se adauga si depozitele, sunt mult mai importante decat bombardarea pistelor de decolare-aterizare. Pentru remedierea unei piste sunt necesare cateva ore, dar daca baza respectiva isi pierde tehnicienii si capacitatile de reparatii si intretinere, depozitele de carburant sau piese de schimb, situatie este atunci cu adevarat dramatica.

Aceste baze aeriene subterane sunt in mod clar gandite defensiv si au in vedere prevenirea unei lovituri preventive din partea unui inamic, lovitura care ar avea ca scop distrugerea la sol a aviatiei chineze si, poate mai important, distrugerea bazei tehnice de intretinere si reparatii a avioanelor.

6089_4

Marea Britanie

La treizeci de metri adancime, dedesubtul colinelor batute de vant din Corsham, in comitatul Wiltshire din Anglia, este ingropat un complex subteran dotat cu toate facilitatile unui oras. Numita Burlington, asezarea a fost construita in anii ’60, in timpul Razboiului Rece. Conceputa drept adapost antiatomic pentru demnitarii englezi, ea dispune de apartamente, un spital, o brutarie, ba chiar si de cinematograf si bar. Daca s-ar fi declansat un bombardament atomic asupra Angliei, in acest adapost s-ar fi putut refugia 5000 de persoane, timp de un an intreg.

Pana in anii ’80, Burlington a fost postul secret de comanda al britanicilor in caz de razboi. Din incinta sa, conducatorii Angliei ar fi regizat operatiunile militare in cazul unui atac nuclear. Dupa ce a fost redus la un statut “semioperational” de catre guvernul Thatcher, in anii ’80, acest complex a continuat, totusi, sa fie inconjurat de mister pana intr-o perioada recenta. In ianuarie 1999, el si-a deschis portile in fata camerelor de filmat ale canalului de televiziune Chanel 4, primul post care a fost autorizat sa filmeze in acest loc. Tim MacDonald, fost ofiter al marinei regale, le-a declarat jurnalistilor: “Orasul se intinde sub pamant pe o suprafata de 14,6 hectare (…) si numeroase tunele se ramifica in toate directiile”. Acum cativa ani, o astfel de declaratie ar fi fost de neconceput. Se pare ca, in prezent, autoritatile sunt dispuse sa discute despre existenta unor astfel de baze.

Burlington nu este singurul oras de acest fel din Marea Britanie. Multe alte constructii, a caror amplasare ramane confidentiala, sunt presarate pe intregul ei teritoriu. In cartea sa, intitulata “Secret Underground Cities” (“Orase Subterane Secrete”), Nick McCamley descrie constructia primelor buncare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Aceste edificii aveau drept functie adapostirea materialului militar, a atelierelor de constructie mecanica si a operelor de arta din calea bombelor germane devastatoare.

Odata cu sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si inceputul Razboiului Rece, inaltarea oraselor subterane a devenit o afacere serioasa. Construirea unei retele de baze secrete, care sa-i permita aparatului de stat sa faca fata unui atac nuclear, a devenit o necesitate. Anvergura proiectului este in continuare necunoscuta, la fel ca si costurile sale exorbitante. Faptul ca toate aceste adaposturi antiatomice, construite in cel mai mare secret, gratie fondurilor publice, nu sunt accesibile publicului larg, poate fi considerat drept un atentat la principiul democratiei occidentale.

download

Svalbard: ultima reduta

Buncarul este sapat in platoul montan, langa satul Longyearbyen, din Svalbard – un arhipelag situat la nord de Norvegia. Climatul arctic asigura congelarea naturala a semintelor, in timp ce instalatii aditionale coboara temperatura constant la -18 grade Celsius. Muntele si zapada asigura protectia naturala uriasului adapost. Regiunea care inconjoara buncarul cu seminte este izolata si nu este populata nici macar de ursi polari. Valoarea nepretuita a semintelor este reflectata si de natura inaccesibila a buncarului. Oricine ar incerca sa ajunga la seminte va avea de trecut de patru porti ferecate: poarta grea de otel de la intrare, o a doua situata la 115 metri mai jos, in tunel, si in fine alte doua usi care se inchid automat.

Cheile sunt codate in asa fel incat sa ofere acces la diferite niveluri ale facilitatii. Nu toate cheile descuie toate portile. Acest buncar nu este singular. Seminţe din toate cerealele folosite acum au fost depozitate în alte două bănci imense, plasate în zona Oceanului Îngheţat şi în Anglia. Banca de seminţe Millennium se află la doar o oră de Londra şi adăposteşte cam un miliard de seminţe. Tehnologia folosită aici este la fel cu cea din Insulele Svalbard. Există totuşi o diferenţă esenţială. Seminţele depozitate lângă Londra sunt folosite în tot felul de experimente, în timp ce suratele lor din grotele norvegiene sunt păstrate pentru vremuri grele.

In cartea sa devenita bestseller, “Underground Bases and Tunnels: What is the Government Trying to Hide?” (“Baze si tuneluri subterane: ce incearca sa ne ascunda guvernul?”), ufologul Richard Sauder afirma ca fortaretele subterane secrete, detinute si intretinute de catre anumiti particulari, sunt prezente in tot subsolul Statelor Unite.

In afara unor imense baze militare, cum este aceea de la Mount Weather, exista numeroase alte constructii de talie mai modesta, care apartin unor intreprinderi private si sunt destinate sa-i adaposteasca pe patronii acestora in caz de catastrofa nucleara. Gigantul telecomunicatiilor AT&T, firma de constructii Lockheed si Standard Oil, una dintre cele mai mari companii petroliere americane, si-ar fi construit asemenea adaposturi. Daca afirmatiile lui Sauder sunt exacte, in cazul unui conflict nuclear, Statele Unite n-ar mai fi populate decat de reprezentantii guvernului, de generali si de directorii marilor antreprize.Următoarele pasaje au fost extrase din cartea „Underground Bases and Tunnels“ de Richard Sauder, Ph. D.:

baze_subterane_secrete-pr_or-600x400

„Utilajul pentru forări la adâncime, numit Nuclear Subterrene, a fost proiectat la Los Alamos National Laboratory, din New Mexico. Un număr de brevete şi câteva documente tehnice federale au fost depuse pe aceasta temă de către oamenii de ştiinţă la Los Alamos, dar apoi toate acestea au dispărut fără urmă. Acest utilaj bazat pe energie nucleară înaintează topind solul şi roca din calea lui, vitrificând solul şi lăsând în urmă un tunel solid, neted, ca de sticlă.

Căldura este furnizată de un reactor nuclear compact, care recirculă un fluid, format din litiu lichid, de la miezul reactorului până la suprafaţa de contact, unde acesta topeşte roca. În procesul de topire a rocii, litiul îşi pierde o parte din căldură. Apoi, acesta este trimis înapoi, de-a lungul exteriorului maşinii, pentru a ajuta la răcirea rocii vitrificate, în timp ce maşina înaintează. Litiul răcit este introdus înapoi în reactor şi ciclul se repetă. În acest mod, Nuclear Subterrene pătrunde prin rocă, la o temperatură de 2.000 grade Fahrenheit (1.100 Celsius), croindu-şi drum în adâncime.

Primul brevet pentru utilaje de tip Nuclear Subterrenes a fost patentat de către Comisia pentru Energie Atomică din SUA în 1972. Ulterior, în mod foarte semnificativ, Comisia pentru Energie Atomică din SUA şi Administraţa pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Energetică din Statele Unite au interzis aceste brevete.

Nuclear Subterrene are un avantaj considerabil faţă de TMS-urile mecanice, deoarece ele nu lasă în urmă niciun fel de moloz, care ar fi trebuit eliminat cu cărucioare, trenuri, camioane etc. Acest lucru simplifică foarte mult construcţia de tuneluri. Dacă există Nuclear Subterrene acum, atunci prezenţa lor, cât şi tunelurile pe care le fac, ar fi foarte greu de observat, din simplul motiv că nu ar exista urme sau resturi, aşa cum se petrece cu dispozitivele convenţionale pentru construcţia de tuneluri.

În 1972, brevetul dispozitivului afirma limpede acest lucru. Rezumatul explicativ consemna:
«… resturile pot fi eliminate sub formă de rocă topită, atât pentru consolidarea tunelului, cât şi prin împrăştiere în fisurile apărute în rocile din jur. Burghiul de topire al rocilor are o formă care, datorită presiunii de propulsie suficient de mari, poate să producă crăpături în rocile situate radial faţă de burghiu, datorită presiunii hidrostatice ce se formează în rocile topite înaintea burghiului. Toată topitura nefolosită la consolidarea tunelului este forţată să pătrundă în crăpături, unde aceasta rămâne cristalizată.»

«…O astfel de consolidare (vitroasă) elimină, în majoritatea cazurilor, costisitoarea şi dificila problemă a eliminării resturilor şi, în acelaşi timp, are avantajul producerii unei carcase protectoare pentru tunel.» (U. S. Patent No. 3.693.731 din data de 26 septembrie, 1972) Astfel, avem o maşină de realizat tuneluri care nu lasă resturi şi produce o căptuşeală protectoare vitroasă care îmbracă tunelul în urma sa.

Trei ani mai târziu a fost depus un alt brevet, pentru o maşină de săpat tuneluri mari în rocă moale sau umedă, argiloasă sau în sol cu bolovani, care separă simultan miezul tunelului de topitura termică, formând o căptuşeală de sprijin prin separarea materiei topite de pereţii escavaţi şi detaşând materia din faţa tunelului cu ajutorul unui mecanism în care căldura necesară topirii şi materialele pentru căptuşeală sunt prelucrate de un reactor nuclear compact. Practic, după solidificare apare un zid vitros care căptuşeşte în mod uniform tunelul.

Acest brevet din 1975 specifică în continuare că echipamentul este destinat escavării de tuneluri de 12 metri în diametru sau chiar mai mult. Resturile din săpătură, pe care utilajul de escavare le preia în timp ce înaintează, ajung să formeze partea interioară a peretelui tunelului. Deci, într-un limbaj mai simplu, acest echipament va croi un tunel având o suprafaţă perfect cilindrică. Din resturile topite de rocă şi sol, utilajul de escavat tuneluri va realiza o căptuşeală solidă, vitroasă. În acelaşi timp, acest echipament de făcut tuneluri va măcina o parte din roca şi solul desprinse din scobitura topită şi o va transporta în partea din spate a utilajului, pentru eliminare cu ajutorul cărucioarelor, amestecătoarelor de moloz etc. Un al treilea brevet a fost trimis către Administraţia pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Energetică din Statele Unite (United States Energy Research and Development Administration) cu doar 21 de zile după cel precedent, în 27 mai 1975, pentru un utilaj asemănător cu cel patentat la 6 mai 1975. Poate că unii dintre cititori au auzit acelaşi zvon pe care l-am auzit şi eu, care circulă ca un vârtej în literatura OZN şi în cea neoficială: poveşti despre tuneluri secrete sau tuneluri vitroase escavate cu ajutorul unor utilaje cu laser. Nu ştiu dacă aceste lucruri sunt adevărate. Dacă sunt, atunci poate că acele tuneluri vitroase sunt făcute de către acele Nuclear Subterrene, descrise în aceste brevete. Un cititor atent va observa că toate aceste brevete au fost obţinute de către agenţii ale guvernului SUA. În plus, toţi, mai puţin unul dintre inventatori sunt din Los Alamos, New Mexico. Desigur, însuşi Laboratorul Los Alamos este subiectul unor zvonuri despre existenţa încăperilor şi a tunelurilor subterane, despre micii cenuşii şi multe alte fenomene sub acoperire ce se desfăşoară acolo.“

Surse:

conspiratiisimistere.wordpress.com

 





Enigmaticele tuneluri ale civilizatiilor antice

29 09 2014

Deschideri şi intrări ascunse spre tărâmuri subterane, tuneluri misterioase care te conduc spre regiuni interzise, situate în interiorul Pământului, au fost găsite în multe zone ale lumii. De mii de ani multe civilizaţii ne-au lăsat moștenire legende, mituri și povești incredibile despre tuneluri și peșteri locuite de o rasă misterioasă de fiinţe inteligente. Multe documente sugerează că o anumită civilizație subterană a ajuns la niveluri avansate de ştiinţă. Cine este aceasta şi care este rolul ei pe această planetă? 


Teoria reţelei de tuneluri antice, care înfăşoară aproape întregul globul, s-a născut datorită unui eveniment misterios care s-a consumat în 2003, în apropiere de orașul Solnechnogorsk, pe lacul, denumit sugestiv Bezdonnye (fără fund), din Rusia. Lacul apare menționat si în scrierile poetului rus Alexandr Blok, în care un pădurar din zonă îi spune o legendă despre apariția misterioasă a lacului care este legat prin canale tainice cu marile oceane ale planetei. Legenda mai spune că în timpuri străvechi, pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. Într-una dintre zile un conducător auto local a văzut plutind pe lacul respectiv o vestă de salvare. Judecând după eticheta de identificare, vesta aparținuse marinarului american Sema Belovsky, care servise pe distrugătorul al forţelor navale ale SUA, în 12 octombrie 2000.

Distrugătorul, la acea dată, a fost aruncat în aer de către terorişti. Tragedia a avut loc în portul Aden, Yemen. În explozie și-au pierdut viața patru marinari, printre care și Sema Belovsky care a și fost dat dispărut. Conform analizelor s-a constatat că vesta de salvare aparţinuse într-adevăr lui Sema Belovsky. Dar aici se pune întrebarea fenomenală: cum a putut să călătorească o vestă de salvare, în linie dreaptă, aproape trei ani, aproximativ 4000 de kilometri, din portul Aden până în adâncurile lacului din Rusia? De aici a plecat ideea existenței unui tunel ce leagă oceanul Indian de Rusia. Și cum această ideea prinsese mai de mult timp contur pe baza a zecilor de tuneluri antice descoperite în lume, problema a început să pară credibilă. Dar cine a creat aceste legături subterane, când şi în ce scop, rămâne o poveste de mister. Conform cercetătorilor au o vechime de 30 de milioane de ani. Și nu o dată mulți speologi, mineri s-au ingineri constructori au atras atenţia asupra existenţei în paralel cu peșterile naturale, ale liniilor de metrou sau ale galeriilor miniere, a unor cavităţi subterane ciudate, create de civilizaţiile antice. Și nu sunt simple tuneluri.

Au fost descoperite, de exemplu, săli uriaşe subterane, ale căror pereți au fost creați și capitonați printr-o tehnologie necunoscută. Acești pereţii aproape că ascund complet procesele secundare naturale: stalactite, stalagmite, fisuri. Interesant e că la începutul acestui secol, a crescut considerabil frecvenţa descoperirilor de fragmente ale acestor „treceri”, în diferite părţi ale planetei noastre. Conform unor arheologi, tunelurile au fost construite pentru a-i proteja pe  de un asteroid sau de o calamitate. Dar ce fel de oameni  trăiau acum 30 de milioane de ani?  Aveau cunoștințe avansate de inginerie geologică, putand să calculeze sau să anticipeze anumite procese naturale de transformare a scoarţei pământului şi a cavităţilor subterane care apar  de-a lungul timpului.Cunoșteau tehnica de supraviețuire și de muncă în subteran. Tunelurile au o direcție clară. Cine i-a ghidat să mențină această direcție? Extratereștrii sau sateliții?

Pereții au avut parte de un tratament special, probabil împotriva umezelii și a altor acțiuni care apar în asemenea direcție, pentru conservare, prin metode si tehnologii necunoscute în ziua de azi. Toate acestea sunt deocamdată inaccesibile pentru a înţelegerea umană. Peșterile – și mai nou tunelurile antice – au fost dintotdeauna un subiect care a atras atât atenția oamenilor de știință, cât și a celor pasionați de mistere. În străfundurile planetei se ascund enigme de nepătruns. Pe aceasta temă s-au iscat controverse, au fost scrise o mulțime de cărți și au fost realizate sute de filme de aventuri. Cert este că acestea există peste tot în lume, fie că vorbim despre galeriile antice descoperite sub Rusia, Germania, Ierusalim, Anglia, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane săpate pe sub Mexic. Arheologii și oamenii de știință și-au pus tot mai des întrebarea dacă nu cumva aceste rețele subterane au fost cândva conectate între ele. 
Lungimea lor nu a putut fi determinată, pierzându-se într-un nesfârșit labirint spre centrul pământului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite în aceeași perioadă. Peninsula Crimeea este străpunsă de o rețea complexă de tuneluri, parte dintre ele plecând din Peștera de Marmură sau Poarta de Aur, una dintre cele mai populare cavități din lume. Numele vine ca urmare a faptului că are formațiuni din marmură de calcar. Într-un top al speologilor, este pe locul cinci ca frumusețe și complexitate. Este situată în muntele Chatyr Doug, la o altitudine de 920 de metri deasupra nivelului mării. După coborârea în peşteră vizitatori sunt întâmpinaţi de o sală imensă, în formă de tub, de aproximativ 100 de metri lungime și 28 de metri înălțime. Peștera are patru cavități, jumătate dintre ele umplute cu blocuri de piatră, prăbuşite din cauza cutremurelor și alunecărilor de pământ.

Din aceasta se desprinde un imens (nenatural)tunel  care pur și simplu îți sufocă sufletul prin mulțimea pădurilor de stalactite şi stalagmite. E o experienţă fascinantă. Zeci de „candelabre” atârnă de tavanul acoperit cu „flori de corralite” unele dintre ele ajung aproape de podea. Dar puţini oameni acordă atenţie faptului că iniţial a fost un tunel cu pereţi perfect netezi, prelucrați la temperaturi înalte, având o căptușeală specială. Sunt bine conservați şi nu au urme de eroziune sau cavităţi carstice. Această cavitate duce la aproximativ un kilometru de nivelul Mării Negre și se presupune ca este un fragment dintr-un tunel mai vechi. Având în vedere că bazinul Mării Negre a fost format la sfârşitul erei Eocen (peste 30 de milioane de ani în urmă), ca urmare a căderii unui asteroid care a distrus creasta principală a Munţilor Crimeii. Se presupune că Peștera de Marmură este un fragment dintr-un tunel vechi, partea principală care făcea legătura cu altă zonă a lumii se afla în porțiunea de munte distrusă de asteroid.

Și tot în Caucaz, în defileul sub Gelendzhik, din timpuri antice a fost descoperită o mină, săpată vertical, cu un diametru de aproximativ cinci metri, și o adâncime de 100 m. Caracteristic acestei mine sunt pereții netezi, care arată de parcă ar fi topiți. Oamenii de știință au ajuns la concluzia ca șlefuirea pereților a fost făcută sub efecte termice și mecanice, care au creat un strat extrem de rezistent cu grosimea 1-1,5 mm. Cu ajutorul tehnologiei moderne crearea unei astfel de structuri este imposibilă. În plus, mina este puternic radioactivă. Dar speologi din Crimeea au găsit o cavitate mare în partea de sus a muntelui Ai-Petri şi tuneluri vechi care conectează peninsula Crimeea cu Caucaz. În timpul unei expediții, ufologii din Caucaz au stabilit că, sub creasta Uvarov, vizavi de muntele Arus, există tuneluri vaste, dintre care unul duce spre peninsula Crimeea prin orașul Krasnodar, Eisk, Rostov-pe-Don, ajungând pana în regiunea Volga.

În timpul expediţiei din regiunea Krasnodar, a fost înregistrată o ramură  care se îndreptată spre Marea Caspică. Membrii expediției nu au reuşit să ofere un raport mai detaliat. În Rusia există un lanț de dealuri, cunoscut sub numele de Medveditki, situat 15-18 de kilometri de oraşul Zhirnovka a regiunii Volgograd.Acesta a fost studiat în detaliu de organizația „Kosmopoisk” începând cu anul 1997. Este considerată una dintre principalele zone anormale din Rusia. Este un loc unde motorul mașinii se îneacă, frânele pot ceda brusc și ceasul merge înapoi. Martorii vorbesc despre apariția unei perdele ceaţă argintie care lasă arsuri pe piele. Aici a fost depistată și cartografiată o rețea extinsă de tuneluri, cercetată pe o distanță de zeci de kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de la șapte până la 20 de metri și, pe măsură ce se apropie de creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând până la 120 de metri, transformându-se sub munte într-o sală imensă.


De aici, se ramifică alte trei tuneluri în diferite unghiuri. La începutul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de miniștri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Strâmtoarea Tatara, care desparte Rusia continentală de insula Sahalin și care leagă Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condițiile declanșării războiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevăzut cu cale ferată, între insula Sahalin și Rusia. Dar in 1953, conducătorul suprem moare și proiectul este abandonat. După destrămarea imperiului sovietic, planul strict secret a fost dat publicității. Specialiștii care lucraseră ani de zile în acest tunel, au făcut dezvăluiri senzaționale. Ei au mărturisit că, de fapt, tunelul fusese săpat din timpuri imemoriale, posibil de către o altă civilizație, și că proiectanții ruși îl descoperiseră întâmplător. Tunelul fusese trasat si construit ținând cont de geologia dificilă a solului de sub fundul apelor.

Pereții săi erau foarte netezi, acoperiți cu un material care semăna a lava vulcanică. Toți cercetătorii ruși au fost de acord că materialul respectiv nu era unul creat de natură. În urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra pereților se acționase simultan termic și mecanic, iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistentă. Conform afirmațiilor cercetătorilor, nici o tehnologie modernă nu ar putea realiza o asemenea lucrare. Totodată au amintit despre găsirea unor obiecte stranii în tunel, a unor mecanisme de neînțeles, instrumente și echipamente necunoscute, și chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat după abandonarea acestui gigantic și ambițios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care în decursul deceniilor s-au pierdut”.
Dar nu numai Rusia dispune de asemenea rețele subterane. Au fost raportate tuneluri identice și în Polonia şi Slovacia. În regiunea montană Beskid de exemplu un pădurar a povestit că, în anii ’60 , el şi tatăl său în timp ce traversau o creastă au observat ceva suspect. Acolo, la o altitudinea de 600 de metri, au scos o piatră proeminentă.

S-a dovedit că piatra ascundea de fapt intrarea într-un tunel. Spațiul este atât de mare încât se poate intra cu uşurinţă, nu doar un cal şi căruţă, ci cu un întreg lanț de căruțe. Cavitatea este ovală și pereţii, foarte netezi, par de sticlă. După ce au traversat un culoar, tatăl şi fiul au intrat într-o cameră ciudată, care dădea în mai multe tuneluri de diferite forme, în secţiune transversală (triunghiulare şi rotunde). Din declarațiile cercetătorilor reiese faptul că din aceste tuneluri enigmatice se poate ajunge în diferite puncte ale planetei: Germania, Anglia şi chiar America. Rămâne un mister, de către cine şi în ce scop au fost construite aceste tuneluri.

Dar este clar că respectiva civilizație, care popula planeta noastră cu milioane de ani în urmă, şi, eventual, ascunsă în măruntaiele pământului, a avut o cunoaştere profundă. Parte dintre geologi aproximează că tunelurile au o vechime de la 50.000 până la 30.000.000 de ani. Și se pare că doar un procent de aproximativ 2% a fost studiat, restul de 98% rămâne un mister. Doar poate să se facă o cartografiere cu ajutorul unor sateliți, dar costurile ar fi imense. În Germania şi Austria, au fost explorate mai mult de 1000 de un astfel de tuneluri, arheologii declarând că acesta e un procent de doar 11% dintr-un total aproximat în 1687. Dimensiunile lor variază. Unele tuneluri au o lungime de 25 de metri, în timp ce altele depăşesc 100 de metri. În unele tuneluri au fost găsite uşi cu încuietori. Oare la ce a folosit un tunel care începe din Italia, trece pe sub Austria, Germania, Rusia şi ajunge undeva în deşertul Gobi, din Mongolia? Aceste enigmatice rețele încep de la o adâncime de 40 de metri și ajung chiar și la 450 de metri. Și peste tot cam același model de pereți netezi ca sticla. Exact cum cineva ar fi folosit o armă de fuziune să topească granitul. Există o reţea de tuneluri și sub România. O aproximare efectuată de către un profesor ieșean,  presupune că acestea se află la patru, cinci kilometri adâncime sub pământ. Sunt specialiști în paranormal care au vizualizat asemenea enigmatice spații subpământene construite de entități mult mai avansate decât noi. Conform hărţilor profesorului, un asemenea tunel misterios, aflat la o adâncime de 1.500 m sub pământ, leagă Munţii Retezat (Sargesia) de Bucegi (Buşteni), Ceahlău (Sucidava) şi Satu Mare. În vara anului 2007, dl profesor Bursuc a efectuat cercetări în Masivul Godeanu, la vest de Mânăstirea Tismana, unde a găsit alte construcţii subpământene. Existenţa acestor tipuri de tuneluri a fost confirmată și pe teritoriul american. Geologii au declarat că multe dintre experimentele nucleare efectuate de-a lungul timpului eu scos l-a iveală o vastă rețea de tuneluri (chiar și piramide subpământene, exemplul ar fi Alaska) care încep din Canada și fac legătura cu Mexic. În 1965, cercetătorul Juan Moricz a descoperit o vastă rețea de tuneluri vechi în provincia ecuadoriană Morona-Santiag. Au fost estimate că se întind pe mii de kilometri. Omul de știință a atras atenția că: „Rețele nu sunt rezultatul unor procese naturale. Dacă ar fi fost rezultatul unor procese naturale, nu aș fi descoperit deschideri atent tăiate pentru uşi!”





Extraterestrii printre noi : desenele enigmatice de pe Terra

18 07 2013

Ne-au vizitat extraterestrii inca din trecutul indepartat?

 

Inca din zorii umanitatii, oamenii au cautat explicatii pentru lucrurile care depaseau puterea lor de intelegere. Astfel au aparut in credintele lor demonii, zeii, fantomele, spiridusii sau alte creaturi fantastice. Privite prin prisma unui om modern, dovezile materiale ale acelor credinte ne par cel putin la fel de bizare si, dat fiind nivelul de dezvoltare tehnologica la care am ajuns in prezent, nu putem sa nu asociem toate acele izvoare stravechi cu mult mai recentele fenomene OZN. Dar daca toate acele dovezi antice sau medievale vorbesc despre extraterestri sau nu, va vom lasa pe voi sa decideti

Petroglifele din Val Camonica si Wondjina

Oficial, UNESCO a recunoscut prezenta a peste 140.000 de petroglife in Val Camonica, Italia, unele dintre ele avand vechimi chiar si de 10.000 de ani. Descoperirile recente arata, insa, ca numarul acestora ajunge chiar si la 300.000. Si totusi, ce este atat de ciudat la petroglifele italiene incat sa atraga atentia ufologilor si adeptilor teoriei astronautilor preistorici? Ei bine, daca cele mai vechi petroglife infatiseaza animale specifice sfarsitului ultimei mari glaciatiuni, o practica des intalnita la popoarele primitive, unele dintre imaginile reprezentate par sa nu isi gaseasca locul in niciun timp istoric. Cele mai bizare dintre ele infatiseaza creaturi cu aspect uman, imbracate aidoma astronautilor. Frapante sunt castile de pe capul siluetelor, prevazute cu antene, la fel ca si impresia ca personajele par sa leviteze sau sa zboare. Si totusi, testele au aratat, fara putinta de tagada, ca imaginile au o vechime de circa 10 milenii.

Si daca imaginile ramase fara o explicatie plauzibila de la Val Camonica vi se par ciudate, sa ne oprim putin asupra unor petroglife similare, descoperite, de aceasta data, in Australia. Membrii tribului aborigen Mowanjum sustin ca stramosii lor sunt creatorii bizarelor imagini rupestre. Nici ei nu stiu, insa, cu exactitate ce anume au vrut sa reprezinte acestia atunci cand au creat respectivele imagini. Este cat se poate de evident ca in imagini apar capetele unor creaturi humanoide, cu ochi mari si oblici, fara gura, si cu cranii perfect sferice, o infatisare aproape identica cu cea in care sunt reprezentati extraterestrii din zilele noastre. Scepticii sustin ca datorita practicii anuale de revopsire a imaginilor, originalul s-a pierdut de multa vreme, si nimeni nu mai poate sti ce anume a fost gravat pe peretii de la Wondjina. Mai mult, ei sunt convinsi ca este vorba de zeitati ale ploii si nicidecum de entitati extraterestre. Dar cum nici oamenii de stiinta si nici ufologii impatimiti nu au putut oferi o ipoteza care sa multumeasca pe toata lumea, suspiciunile asupra picturilor stravechi continua sa inflacareze spiritele si sa genereze dispute aprinse.

Sistemul solar sumerian

Teoriile general acceptate astazi, despre cunostintele de astronomie ale sumerienilor, spun ca acestia remarcasera, inca de la inceputuri, prezenta pe bolta cereasca a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber : Venus, Saturn, Jupiter, Mercur si Marte, cele care, alaturi de Soare si Luna, vor da, in majoritatea culturilor lumii, sistemul saptamanal de sapte zile.

Si cu toate acestea, descoperirea unei placute de lut sumeriene, celebra VA-243, aflata in prezent la Muzeul de Istorie din Berlin, a socat lumea oamenilor de stiinta. Nu numai ca sistemul solar, gravat in detaliu, arata toate planetele cunoscute astazi ( inclusiv Pluto), ba mai mult, alaturi de cele 11 corpuri ceresti recunoscute astazi : Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si Pluto, apare reprezentata, la o distanta considerabila, o alta planeta, numita in mediile academice, si nu numai, Planeta X sau Nibiru.

Unii cercetatori sunt, insa, sceptici cu privire la desenul sumerian, a carui autenticitate, de altfel, se afla dincolo de orice banuiala. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degraba, ar fi simbolul Zeului Soare, inconjurat de stele. Si totusi, asezarea respectivelor stele/planete, identica cu cea a planetelor din sistemul solar, lasa loc, pe mai departe, speculatiilor de orice natura.

Misterul se adanceste in momentul in care descoperim ca in religia sumeriana existau 12 zeitati majore, numar identic cu cel al corpurilor ceresti de pe VA-243, zeitati numite in limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sange regal). Mai mult, sumerienii credeau ca originea zeitatilor lor se afla in spatiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde acestia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, intr-un loc numit E-den (legatura mai mult decat evidenta cu mitul biblic al creatiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat in religia sumeriana cu Nibiru, planeta considerata a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de alta parte, ipotetica planeta reprezentata pe placuta de lut.

Asa cum era de asteptat, teoriile pseudo-stiintifice cu privire la eventuale influente din spatiul extrasolar in aparitia umanitatii pe Terra nu au intarziat sa apara, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar cativa dintre autorii care au vazut in mitologia sumeriana o veritabila descriere a creatiei de sorginte extraterestra. 

Extraterestrii in stravechiul Irak?

Istoria omenirii incepe, practic, cu sumerienii. Ei sunt cei care, au facut trecerea de la preistorie catre istorie, prin inventarea scrisului si mentionarea, in premiera, a tuturor cunostintelor si credintelor pe care le aveau. Chiar daca s-a dovedit ca in Orientul Mijlociu au existat orase locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor considera Sumerul drept prima mare civilizatie a lumii. Si daca inventiile enigmaticilor sumerieni depaseau cu mult cunostintele si tehnologia vremii, punand bazele culturilor ce aveau sa le urmeze, o parte insemnata a mostenirii lor nu isi gaseste nici astazi explicatia in randul oamenilor de stiinta. In schimb, izvoarele scrise ale stramosilor irakienilor de astazi au o explicatie pentru acest salt tehnologic fara precedent, o explicatie care, insa, nu poate decat sa frapeze.

Un preot sumerian, pe nume Berossus, mentiona ca zeii au fost cei care i-au invatat pe oameni cum sa se ridice de la stadiul de animale si cum sa deprinda tainele stiintelor. Berossus scria ca in urma cu peste 8 milenii, un amfibian, Oannes, ar fi iesit din apele Golfului Persic si le-ar fi vorbit oamenilor despre matematica, medicina, astronomie, politica, etica si drept, punand bazele marii civilizatii sumeriene. Oannes a fost descris ca o creatura cu trup de peste dar care, pe langa trasaturile ihtiomorfe, prezenta si un cap uman si membre identice cu cele ale oamenilor. De fiecare data, la inserat, Oannes se retragea in mare, acolo unde se odihnea, pentru a reveni in zorii zilei urmatoare si a-si relua misiunea. Sa fie doar o intamplare faptul ca sumerienii stiau ca planetele orbiteaza in jurul Soarelui, si asta cu milenii bune inaintea Renasterii, si ca matematicienii lor foloseau numere formate din 15 cifre, pe cand in epoca de aur a stiintelor din Grecia Antica, matematicienii eleni nu stiau sa numere mai mult de 10.000?

Masinile moderne din cel mai vechi templu egiptean

Putine locuri au fost atat de venerate de catre vechii egipteni precum stravechiul oras Abydos. Centru al credintelor egiptene si loc de pelerinaj vreme de mii de ani, Abydos era considerat de catre locuitorii Egiptului antic drept locul in care se afla cea mai de pret relicva a religiei lor, capul lui Osiris. Teoria general acceptata este aceea ca Abydos a fost intemeiat de faraonii predinastici, asa numitii faraoni din dinastia 0. Cu toate acestea, templele si mormintele deja existente in perioada respectiva arata ca orasul ar putea avea o vechime mult mai mare. Monumentul este impresionant atat prin grandoarea constructiei cat si prin modul de decorare oarecum atipic fata de alte temple egiptene. Basorelifurile si gravurile sunt de o acuratete senzationala, unele dintre ele pastrandu-si pana astazi culorile originale.

Si totusi, celebritatea templului a atins apogeul de abia in ultimii zece ani, atunci cand un eveniment avea sa uimeasca lumea oamenilor de stiinta si sa inflacareze imaginatia multora dintre ei. Datorita infiltratiilor, templul se pare ca a fost inundat de mai multe ori de apele Nilului, o parte a inscriptiilor hieroglifice de pe frontispiciul unei coloane s-a desprins, scotand la iveala o gravura mai veche. Martorii au fost socati de ceea ce au vazut, multora dintre ei nevenindu-le sa creada ca asa ceva este posibil. Gravura din spatele hieroglifelor reprezenta in detaliu ….un elicopter, un submarin, si doua masini de zbor. Imediat s-a facut trimitere si la alte inscriptii misterioase care, dupa cum afirma adeptii existentei OZN-urilor, ar reprezenta tehnologii mult mai apropiate de epoca moderna sau de cea futurista decat de cea a Egiptului antic.

Desi le-au confirmat originalitatea, istoricii cred totusi ca desenele nu reprezinta altceva decat rezultatul unor rescrieri ale hieroglifelor initiale, aceasta fiind o practica des intalnita in Egiptul antic. Ei au identificat trei straturi de hieroglife suprapuse care dateaza atat din perioada lui Seti I, cat si din cea a lui Ramses al II-lea. Explicatia pe care o dau acestia este ca prima inscriptie a fost acoperita cu tencuiala, celelalte doua care i-au urmat fiind sapate in piatra deasupra acesteia. In momentul in care tencuiala s-a prabusit, suprapunerea celor trei gravuri a creat iluzia unor masini moderne, o explicatie care, evident, nu a fost suficienta pentru adeptii teoriei astronautilor antici.

Vimana – masinile zburatoare din scrierile sanscrite

Vimana nu mai este de multa vreme un termen necunoscut oamenilor de stiinta si, mai ales, pasionatilor de studii indice si de ufologie. Este termenul prin care sunt desemnate bizare masinarii zburatoare, numite de stravechii locuitori ai Indiei „carele zeilor”. Nu numai ca mentiuni ale lor apar atat in Vede cat si in Ramayana, dar autorii antici au lasat inclusiv intructiuni de construire si folosire a lor. Mai mult, in Mahabharata, o astfel de masinarie zburatoare este descrisa ca un veritabil avion de lupta capabil sa se faca invizibil si sa lanseze o arma distrugatoare, Sageata lui Indra, a carei explozie asurzitoare pare similara cu cea a unei bombe atomice.

Chiar daca multe dintre vechile texte sanscrite inca isi asteapta traducerea, informatiile obtinute pana in prezent din Vede, Ramayana sau Mahabharata dovedesc o inalta cunoastere a aerodinamicii si a fizicii de catre autorii acestor lucrari monumentale. Nu trebuie uitate nici masurile de prim ajutor recomandate in aceste opere celor care au scapat de sageata lui Indra. Oamenilor afectati de uriasul val de caldura li se recomanda sa isi lepede hainele si armele si sa se imbaieze cat mai repede, masuri de prin ajutor recomandate astazi supravietuitorilor unui cataclism nuclear. Iar pentru a va face o idee asupra amplorii acestor detalii bizare, trebuie mentionat ca toate textele au fost scrise cu sute sau chiar mii de ani inainte de Hristos.

Dogu – bizarele statuete nepamantene din Japonia

Dogu este denumirea unor statuete de mici dimensiuni, cu varste cuprinse intre 16.000 si 2.400 de ani, descoperite in estul Japoniei. Aspectul lor neobisnuit le-a facut cu atat mai interesante in ochii oamenilor de stiinta, cu cat vechimea lor nu implica si cunostintele unor detalii vestimentare asa cum sunt cele ale statuetelor in cauza, asta ca sa nu mai pomenim de fizionomia ce aminteste de extraterestrii descrisi in secolul XX.

Unele dintre ele prezinta costume complexe, de care par atasate tuburi sau furtunuri, iar pe fata poarta ochelari care acopera ochi uriasi oblici – o imagine asociata imediat cu cea a extraterestrilor sau, macar, cu cea a astronautilor din zilele noastre. Ca misterul sa fie si mai adanc, nimeni nu poate spune cu exactitate care a fost scopul lor, desi au fost scoase la lumina peste 15.000 de astfel de statuete. O alta bizarerie este acea ca statuetele Dogu, in marea lor majoritate, au membrele posterioare distruse, in timp ce mainile par foarte mult reduse in comparatie cu dimensiunile craniului sau ale trupului.

„Harta lui Dumnezeu” – un mister de 120 de milioane de ani

Atunci cand, in anul 1995, profesorul de matematica si fizica din cadrul Universitatii de stat Bashkir din Rusia, Aleksandr Chuvyrov, a intreprins un larg studiu cu privire la migratia stravechilor chinezi catre Siberia si Urali, acesta a intrat in posesia unei misterioase pietrve gravate, descoperita in secolul al XVIII-lea de taranii din satul Chandar din sudul Uralilor. Initial, profesorul rus a crezut ca este vorba de o straveche harta chineza a locurilor, dar ceea ce a descoperit pe parcurs avea sa dea nastere unuia dintre cele mai mari mistere actuale. Studii amanuntite ale pietrei au revelat faptul ca este, intr-adevar, vorba de o harta, si inca una extrem de exacta a canionului Ufa si a raurilor Belya, Ufimka si Sutolka. Mai mult, pe harta apar reprezentari ale unui urias complex de irigatii, complex format din 12 baraje, fiecare larg de circa 400 de metri si lung de 10 kilometri. Impropriu sa mai spunem ca astfel de constructii nu au fost nicicand mentionate in analele istoriei cunoscute.

Atunci cand au incercat sa dateze varsta hartii, oamenii de stiinta au identificat doua tipuri de scoici preistorice inpregnate in piatra (Navicopsina munitus si Ecculiomphalus Princeps). Prima a trait in urma cu circa 500 de milioane de ani, in timp ce a doua ar fi disparut in urma cu cel putin 120 de milioane de ani. Pe langa toate acestea, modul extrem de delicat in care piatra a fost gravata indica o tehnologie avansata, iar marginile rupte ale acesteia i-a determinat pe cercetatori sa creada ca, in fapt, este vorba de o harta mult mai ampla, probabil o harta a intregului Pamant. Se estimeaza ca in sudul Uralilor ar exista cel putin 300 de astfel de fragmente inca nedescoperite.

Scuturile de foc ale lui Charlemagne

Marturii bizare ale unor creaturi sau obiecte zburatoare neidentificate nu vin numai din Antichitate sau din timpurile moderne. Una dintre cele mai frapante si mai misterioase marturii vine din anul 776 d.Hr., la opt ani dupa incoronarea lui Carol cel Mare, in timpul unei asediu al saxonilor asupra castelului Sigiburg din Franta. Evenimentul a fost mentionat in Annales Laurissenses, unul dintre cele mai importante documente medievale privind domnia lui Charlemagne si a ramas, pana astazi, fara nicio explicatie plauzibila. Ce s-a intampat atunci?

Profitand de lipsa imparatului Carol cel Mare, aflat in razboi cu cetatile italiene, trupele saxone au asediat Sigiburg cu intentia de a-l recuceri de sub ocupatia franca. Desi sortii inclinau de partea saxonilor, un fenomen misterios a oprit atacul si a determinat retragerea atacatorilor. Martorii declara ca, la un moment dat, pe cer si-au facut aparitia mai multe discuri luminoase, pe care localnicii le-au numit scuturi de foc si care, din relatarile acelorasi martori oculari, reiese ca pluteau deasupra bisericii din cetate. Inspaimantati, saxonii au aruncat armele si s-au retras in dezordine, convinsi fiind ca au asistat la o manifestare a fortei divine. Reprezentarile grafice ale epocii le puteti vedea in fotografia de mai sus.

sursa :descopera .ro





Pagini brailene-despre Panait Istrati

24 08 2012

Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate și al unui contrabandist grec. A copilărit în Baldovinești,printre baltile fluviului , a terminat șase ani de școală primară . Ura aceasta institutie  si invata prost . Mai presus de toate nu  intelegea de ce mama lui trebuia sa spele rufele strainilor ca sa-si creasca copilul , ”unica ei fericire” ,si de ce ea nu dorea decat un singur lucru: ”ca odorul ei sa aiba bunastarea unui burghez”.
Ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: BucureștiConstantinopol,Alexandria din Egipt, CairoNapoliParis și Lausanne.

panait istrati

Primele încercări literare datează din 1907, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc. Se apropie incet-incet  de cercurile socialiste.
Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta ,afland despre actul necugetat al lui Panait Istrati , îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: Ciulinii Bărăganului, Les récits d’Adrien Zograffi („Povestile lui Adrian Zograffi”).
Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati,comparandu-l cu „un hamal dunarean”. 

În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl intâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei Vers l’autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunță abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?”. Antologia”Vers l’autre flamme” cuprinde nu doar textul ”Spovedania unui învins” a lui Istrati, ci și alte scrieri . Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).

chira chiralina

În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul L’homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
Se imbolnaveste de TBC ,fiind tratat in Franta ,la Nisa . Se intoarce in Bucuresti unde , izolat si singur moare  la sanatoriul Filaret,in 1935 . 

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.Dintre operele sale amintim: Chira Chiralina (1924)  , Moș Anghel (1924) , Codin (1925) , Prezentarea haiducilor (1925) , Domnița din Snagov (1926), Mihail (1927) , Ciulinii Bărăganului (1928) , Casa Thüringer (1933) , Biroul de plasare (1933) , Răsarit de soare (1934) si  Spovedania unui învins (1929)








Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News