Zeii grecilor si romanilor

4 02 2019

Cuvântul grec pentru adevăr înseamnă: «a face vizibil ceea ce este ascuns». Adevărul este ascuns şi trebuie descoperit. Nimeni nu îl posedă în mod natural. El sălăşluieşte în adânc, nu la suprafaţă. Suprafaţa existenţei noastre se schimbă, deci este iluzorie. Adâncimea este eternă şi de aceea trainică…” – Paul Tillich (Cutremurarea temeliilor)

Principala

În secolul al XVII-lea î.e.n., Egiptul a fost invadat de hicsoși, păstori semiți din nord-vestul Mesopotamiei, numele poporului lor însemnând, în traducerea istoricului evreu Flavius Josephus, „regii păstori”.

Hicsoșii și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului. După cum scria același Josephus în Contra Apionen, hicsosul Salitis a devenit faraon la Memphis, după el urmând Bnon, Apahmen, Apophis, Iannas și Assis. După ce au condus nordul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. hicsoșii au fost izgoniți de către o alianță a prinților egipteni din Theba.

Josephus afirma că Thoumosis i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hicsoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se tot la hicsoși, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie. O altă parte dintre aceștia, condusă de căpetenii eminente ca Danaos și Cadmos, au ajuns în Grecia. Hicsoșii izgoniți din Egipt în Canaan, unde au construit Ierusalimul, sunt cei pe care îi numim astăzi israeliți.

greece

Deosebit de interesantă este relatarea lui Hecateu. Istoricii consideră că grecii au venit din Asia, însă nu se știe nici când, nici în ce împrejurări.

Hecateu spune că o parte dintre hicsoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar afirmație dovedește faptul că grecii și israeliții sunt același popor.

Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”.

Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pirra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaanienilor. Poate cea mai clară dovadă că este vorba despre același popor se găsește în alfabet. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Alfabet

Ajunși în Europa, grecii și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, Ypsilon și Omega, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea de bază, a strămoșilor lor din Orientul Apropiat. Nu au putut inventa una de la zero, ci au transformat-o pe cea veche. Din cei șapte mari zei sumerieni, grecii au creat mai multe divinități, la fel ca restul popoarelor antice. Romanii nu s-au obosit să inventeze o religie nouă, ci au preluat-o aproape în totalitate pe cea a grecilor, pe care au amestecat-o pe alocuri cu cea a etruscilor, schimbând doar câteva mici detalii.

Ouranos

Pe zeul Cerului, grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), iar romanii Caelus sau Coelos. Era fiul și soțul zeiței Geea („Pământul”), cu care a avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri).

Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a castrat cu o seceră.

Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul Cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, asemenea lui Anu la hitiţi.

Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia „us” / „os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene „ur” şi „an”. Primul cuvânt, ca substantiv propriu reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce prin „suflet”. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun „cer”. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau ca „sufletul ceresc”, cert este că reprezintă aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către popoarele semite din Mesopotamia.

Hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu „sufletul ceresc” Ouranos al grecilor. Cultul său nu era foarte răspândit în Grecia, la fel ca acela al lui Anu în Asiria și Babilon sau a lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate.

Gaia

Consoarta lui Ouranos se numea Gaia, Ge sau Geea (Terra sau Tellus pentru romani), fiind personificarea Pământului. Etrușcii, a căror cultură domina Italia în secolul al șaptea î.e.n. și care au fost asimilați de Republica Romană trei secole mai târziu, o numeau Cel. Numele ei grecesc provine din sumerianul „gi” sau „ki” („pământ”), la fel ca al lui Geb, zeul Pământului în Egipt.

În religia sumeriană, Ki sau Ninhursag era soția lui An și considerată mama zeilor, la fel ca Geea a grecilor, idee preluată și de egipteni, unde zeul Pământului, Geb, era căsătorit cu zeița Cerului, Nut. În Geea o recunoaștem și pe Devi, zeița-mamă a Pământului pentru locuitorii Văii Indusului.

Ouranos și Geea au avut mai mulți copii, cei mai importanți fiind cei 12 titani. Aceștia s-au răzvrătit împotriva tatălui lor și au fost aruncați în Tartar, lumea subterană. Numele lor este de origine mesopotamiană, „an” însemnând în sumeriană „Cer” iar „tit” în akkadiană „țărână” sau „lut”, provenind din sumerianul „tiit”, care în traducerea scriitorului Zecharia Sitchin înseamnă „ceea ce este cu viață”. Prin urmare, cuvântul „titan” poate semnifica „viața Cerului” / „cei cărora le-a dat Cerul viață” sau „țărâna Cerului”, titanii fiind divinitățile Anunna / Anunnaki ale mesopotamienilor, „copiii Cerului și ai Pământului”. Însă, prin răzvrătirea împotriva tatălui lor și exilarea în lumea subpământeană, au devenit „zeii decăzuți” Igigi ai sumerienilor.

Kronos

Dacă în Mesopotamia conducătorul acestor divinități răzvrătite era Enki, fiul cel mare al împăratului ceresc, grecii l-au transformat în fiul cel mai mic, în încercarea de a se separa de religia originală, numindu-l Kronos (Saturn pentru romani și Satre sau Satres pentru etrușci).

Ajutat de mama sa, Kronos a reușit să evadeze din Tartar, închisoarea subterană, și să-și atace tatăl, pe care l-a castrat, forțându-l să-și ia zborul. Apoi și-a eliberat frații și împreună au condus lumea.

Acest episod este identic cu cel al hitiților, unde Kumarbi l-a castrat pe Anu, și foarte asemănător cu cel al egiptenilor, unde Apophis l-a atacat pe Ra, ori al indienilor, unde Șiva l-a atacat pe Brahma.

La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a devenit conducătorul Pământului, alături de zeii decăzuți Igigi. Secera era simbolul lui Kronos, forma ei fiind cea a semilunii, unul dintre simbolurile familiei lui Enki. Kronos s-a căsătorit cu sora sa, Rhea (Ops sau Opis la romani), și împreună au avut șase copii: Poseidon, Hades, Zeus, Demetra, Hestia și Hera. Rhea, de asemenea zeiță a Pământului, a fost identificată încă din antichitate cu Gaia, mama sa. Iar la sumerieni, Enki și sora sa, Ninhursag / Ki, zeița Pământului, au avut o relație. Traducerea numelui lui Kronos a rămas în continuare o enigmă pentru cercetători. Îndepărtând terminația „os”, specifică limbii elene, este posibil ca numele „kron” să provină din semiticul „qrn” („corn”). Chiar dacă titanul nu a fost reprezentat în Grecia cu coarne, știm deja că ele reprezintă semiluna (la fel ca secera cu care și-a castrat tatăl), simbolul clanului lui Enki.

Conform lui Hesiod, când Kronos l-a castrat pe Ouranos, testiculele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Aphroditi, pe malul sudic al insulei Cipru.

Aphrodite

Numită de romani Venus („dorință sexuală” în latină) sau Venera (din care a rezultat verbul latinesc „venerari” sau „a venera” în română), ea era zeiţa frumuseţii, a dragostei şi a sexualităţii, întocmai ca Hathor la egipteni, Inanna în Sumer sau Iștar în restul Mesopotamiei.

Etrușcii o reprezentau înaripată și o numeau Turan, nume ce stă la baza cuvântului pre-elenic „turannos” („conducător absolut”), devenit în greacă „tyrannos” și în latină „tyrannus”.

Aphroditi era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii și identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus, la fel ca Inanna sau Iştar. Romanii chiar au botezat respectiva planetă cu numele ei.

Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Aphroditi au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Ca zeiță a dragostei, soră a lui Kronos, creatoare a tuturor viețuitoarelor, identificată cu planeta Venus, Aphroditi este Ninhursag / Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Rhea / Geea a grecilor. De fapt, chiar și numele ei îi trădează originea egipteană, Aphroditi însemnând în traducere liberă „zeitatea Africii”. Iar numele ei latin, Venus, provine din sanskritul „vanas” („frumusețe”, „dorință”), unul dintre epitetele zeiței Ușas, pe care am identificat-o deja cu Ninhursag.

Temându-se să nu fie detronat la fel ca tatăl său, Kronos și-a înghițit toți copiii pe măsură ce se nășteau, în afară de Zeus, care a reușit să scape. Când a crescut, Zeus și-a eliberat frații și, ajutați de unchii lor, ciclopii și hecatonchirii, au dus un război împotriva titanilor. Fiind învingători, Zeus și frații lui i-au închis pe titani în Tartar, închisoarea subterană, și au condus lumea de pe vârful muntelui Olimp.

Numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iovis.

Zeus

După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus. Din Dzeus, în limba română a apărut Dzeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu). În greaca modernă, Zeus este numit Dias, denumire care îi subliniază și mai evident proveniența din indianul Dyaus.

Etrușcii îl numeau Tinia, Tin, Tinh, Tinssau Tina. Zeus era reprezentat întotdeauna cu fulgerul în mână, ceea ce îl transformă în zeu al furtunii. Cele mai multe dovezi în această privință găsim în Iliada lui Homer. Autorul îl numește pe Zeus „fulgerătorul din nouri”, „stăpânul furtunii” (ceea ce se traduce ca Enlil în sumeriană), „fulgerătorul ceresc”, „cel care-nvolbură nourii”, „nouraticul”, „viforaticul”, „iubitorul de fulgere”, „împăratul norilor” și „cel care tună-n văzduh”.

În același poem, Zeus este numit „tunătorul” de către Agamemnon și Hektor, „Domnul stăpân peste nouri” de către Diomedes, „cel care bubuie-n nouri” de către Odysseus, Aineias și Hera, „cel care tună și fulgeră-n slavă” de către cei doi Aias și „cel care tună-n văzduh” de către Hekabe.

Însă în Sumer, zeul furtunii care l-a detronat pe Enki era Enlil, fratele său mai mic. Cum a devenit acest zeu din fratele lui Enki / Kronos, fiul acestuia? Răspunsul îl găsim la hitiți, unde zeul furtunii, Teșub, era și fratele lui Kumarbi, dar și fiul acestuia. În încercarea de a-și ascunde rădăcinile mesopotamiene, grecii au eliminat rolul de frate și l-au păstrat doar pe cel de fiu.

Astfel, Zeus / Enlil, din fratele lui Kronos / Enki, a devenit fiul acestuia. Ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al său pe Terra, Enlil primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui ceresc, inclusiv pe cele de „zeu al Cerului” sau de „tată al zeilor”. Iar grecii i-au atribuit aceste funcții lui Zeus.

În Iliada, Homer chiar îl numea „părintele zeilor și-al omenirii” și „părintele nostru din nouri”, cel de-al doilea epitet fiind preluat de creștini pentru zeul lor și transformat în „tatăl nostru care ești în ceruri”.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având Cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai multă importanță noului conducător, Zeus / Enlil. Pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, acesta a primit şi domeniul lui Anu, Cerul. Grecii l-au păstrat în această treime pe Enki, numindu-l Poseidon. În cele mai vechi menționări ale sale, zeul era numit Posedao și Posedawone, fiind rădăcina verbului latin „possidere” („a poseda”).

Poseidon

Un alt nume vechi al său era Enesidaone, un evident cuvânt sumerian din care provin epitetele Ennosidas (la Pindar) și Ennosigaios (la Homer).

Romanii îl numeau Neptunus, nume derivat din Nethuns al etrușcilor. Poseidon era zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus, având ca simboluri tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul.

În Iliada, Homer îl numește pe Poseidon „al lumii cutremur” și „Zeul Cutremur”. Deşi originea numelui zeului rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că Poseidon înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demeter, au avut o legătură intimă, deşi nu există niciun mit care să confirme această ipoteză.

După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală.

Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor, ai căror fraţi mai mici au devenit regii Pământului.

Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele, dar a fost prins şi pedepsit, la fel ca Enki pentru sumerieni. Tridentul și semiluna erau și simbolurile lui Șiva în India, pe care l-am identificat deja cu Enki. Ca o curiozitate, primul Thoth în Egipt era un alter-ego al lui Enki.

În Hermopolis, orașul său, se afla în fruntea unui grup de 8 zeități, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptunus sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, iar zeii erau echivalați cu corpuri cerești, Thoth înconjurat de 8 zei mai mici poate simboliza planeta Neptun cu cei 8 sateliţi naturali ai săi.

Hades

După ce i-au atribuit lui Zeus Cerul şi Pământul, iar lui Poseidon i-au lăsat mările, grecii s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterană? Pentru că nu-i puteau oferi lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja Cerul şi Pământul, i-au atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru a rezulta o trinitate la fel ca în mai toate religiile antice, l-au creat pe Hades, nume ce provine din cel al nord-vest semiticului Hadad.

În greaca veche era numit Ades, preluat din sumerianul Adad. Etruscii îl numeau Aita sau Eita. Astfel, Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane.

La fel ca Osiris al egiptenilor, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, istoricul Plutarh considera că zeul Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de soția acestuia, Persephoni.

Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune, iar Hades cauza răului, recunoscând aici antiteza dintre cei doi frați întâlnită în mai toate culturile. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii”, iar pentru Plutarh „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor.

Grecii au atribuit numele zeului și domeniului acestuia, lumea subterană. Romanii l-au numit Dis Pater, Dispater sau Pluto, ultimul însemnând „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane, nume preluat din cel al lui Plutus, fiul Demetrei și zeul bogăției la greci. Ca opus al zeului furtunii și conducător al lumii subterane, Hades / Pluto / Aita este nimeni altul decât Enki.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („Chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îi acordau credit lui Enki.

Prometheus

Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Kronos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Kronos, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător, Zeus, fiind înlănțuit pe muntele Caucaz. A fost eliberat abia la finalul celui de-al doilea război al zeilor, Gigantomakhia. Pe creatorul oamenilor, egiptenii îl numeau Khnum, iar Kronos și Khnum sunt nume alternative ale sumerianului Enki.

Consoarta lui Zeus era cea mai tânără dintre surorile lui, Hera. Zeiță a familiei, a căsniciilor, a femeilor și a nașterilor, Hera avea ca animale sacre vaca, leul și păunul.

Hera

Romanii au numit-o Iuno, Iunona sau Regina și au considerat-o patroana cetății Roma și a Imperiului Roman. Pentru etrușci, ea era Uni. Proveniența numelui ei grecesc, la fel ca a celorlalte divinități, este încă necunoscută cercetătorilor. Acest lucru se datorează ignorării a ceea ce este evident, adică a faptului că Hera nu este decât forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci).

Hera a grecilor este Isis a egiptenilor sau Ninhursag a sumerienilor. În Egipt, ea a fost soția lui Osiris / Heru-Ur, devenind mai târziu consoarta fratelui acestuia, Seth. Fiind sora geamănă a lui Osiris / Heru-Ur, nu e de mirare că grecii i-au atribuit forma feminină a numelui lui.

Același lucru îl întâlnim și în Mesopotamia: Ninhursag a fost inițial soția lui Enki, devenind ulterior a lui Enlil; pe când era consoarta lui Enki a fost numită Ninki, după fratele și soțul ei. Grecii chiar au inclus în mitologia lor o relație dintre Hera și Poseidon / Enki.

Istoricul Plutarch scria că numele grecesc al zeiței este unul alegoric și o anagramare a cuvântului „aer”, ceea ce ne duce cu gândul la mitologia sumeriană, unde Ninhursag a fost redenumită Ninlil („Doamna furtunii”) după căsătoria ei cu Enlil. În Arcadia și în Hermione (lângă Argos), Hera era numită „Fecioara”. În ritualurile secrete din Nafplio, Hera își reînnoia anual fecioria. Să nu uităm că Ninhursag / Inanna era Marea Fecioară a Mesopotamiei. Vaca, unul dintre animalele sacre ale Herei, era simbolul zeițelor Isis și Ninhursag. Prin urmare, grecii au împărțit o singură divinitate în mai multe: ca soție a lui Ouranos / Anu ea era Gaia, ca soție a lui Kronos / Enki era numită Rhea, iar ca soție a lui Zeus / Enlil a primit numele Hera.

Demeter

Dacă pentru sumerieni copiii zeului suprem erau trei, Enki, Enlil și Ninhursag, iar pentru egipteni patru (au adăugat-o și pe Iștar sub forma zeiței Nephtys), grecii și-au propus să îi întreacă, dublând numărul inițial. Astfel, pe Enlil îl găsim într-o ipostază (Zeus), pe Enki în două (Poseidon și Hades), iar pe Ninhursag în trei (Demetra, Hestia și Hera). Că toate trei reprezintă aceeași zeitate se poate observa cu ochiul liber, datorită asemănărilor evidente dintre ele. Hestia (Estia în greaca veche) era zeița fecioară a vetrei, a căminului, a arhitecturii și a familiei. Romanii o numeauVesta, preotesele ei fiind celebrele fecioare vestale. La fel ca Hera, și ea este o zeiță virgină, protectoare a familiei. Demeter, numită Damater în greaca dorică și Ceres în latină, era zeița recoltelor și a fertilității. Unul dintre epitetele ei era „Thesmophoros”, adică „Cea care aduce legea” sau „Cea care aduce ordinea divină”, Demeter fiind și patroana legii sacre și a ciclului vieții și morții. Ceea ce o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor și cu Ușas a hindușilor. Damater înseamnă „Mama Pământ”, epitet care o identifică cu Geea.

În Arcadia se credea că Demeter și Poseidon au avut o fiică adorată sub epitetul Despoina („Amanta”), adevăratul său nume fiind relevat doar celor inițiați în misteriile ei. Povestea seamănă cu cea a lui Enki și Ninhursag, care au avut o fiică, pe Ninsar / Iștar, zeița sexualității, numită adesea „Amanta zeilor”. În Sumer, ca zeiță a lumii subterane, Iștar a fost numită Ereșkigal. Același lucru se întâlnește și în Grecia: Demeter avea o fiică numită Persephoni, care a devenit zeița lumii subterane. Demeter, Hestia și Hera sunt, în concluzie, aspecte diferite ale sumerienei Ninhursag.

Ares

Ares, numit Aris în greaca veche, Mars sau Martis de romani și Laran de etrușci, era fiul și mâna dreaptă a lui Zeus. Mama sa era regina zeilor olimpieni, Hera. Ares era zeul războiului crud și nemilos, spre deosebire de Athina, care patrona tactica și strategia militară. Acest zeu, numit de Walter Burkert în Greek Religion copleșitor, nesățios în luptă, distructiv și ucigaș”, era însoțit adesea în carul său zburător de sora sa, Enio („Discordia”), și de cei doi fii ai săi, Phobos („Frica”) și Deimos („Teroarea”). În Iliada, Athina îl numea „biciul orașelor, spulberul lumii”. Numele său din greaca veche, Aris, provine din anagramarea epitetului akkadian Asar, păstrat în această formă în Egipt și în Babilon, devenit Așur în Asiria, Asura în India și Ahura în Persia.

Etrușcii își numeau zeii „aisar” („ais” la singular și, mai târziu, „eis”), cuvânt cu aceeași origine. Ținând cont de echivalarea lui Zeus cu Enlil, Ares, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Zeus, este Ninurta, zeul războiului și mâna dreaptă a lui Enlil. Grecii i-au atribuit însă imaginea mesopotamianului Nergal, aspectul negativ al lui Șamaș / Marduk. Se parte că romanii au înțeles acest lucru, din acest motiv numindu-l Marte sau Martis, denumiri care provin din Martu, numele sumerian al lui Marduk.

Deși titanii Helios (Hlios în greaca veche și Helius sau Sol în latină) și Selini (numită Luna de romani) erau personificările Soarelui și Lunii, cei doi au fost înlocuiți de Apollon și Artemis, care i-au depășit în importanță.

Apollon, Apellon, Apeilon sau Aploun, numit Apollo de romani, era zeul luminii, al Soarelui, al adevărului, al profețiilor, al vindecării, al muzicii și al poeziei. Cultul său a fost răspândit atât în Grecia și în coloniile grecești, cât și în întregul Imperiu Roman.

Cu un apetit sexual deosebit de ridicat, se spune că Apollon a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollon a fost exilat pe Pământ, timp în care a păstorit turmele lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.e.n., Apollon a fost echivalat cu Helios, atunci ridicându-se în cinstea sa una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos.

Apollon

Printre epitetele sale se numără „Phoebus” („Radiantul”), „Aegletes” („Lumina Soarelui”), „Phanaeus” („Aducătorul luminii”), „Lyceus” („Lumină”) sau „Lycegenes” („Cel născut dintr-un lup”).

Nu încape îndoială că Apollon / Apollo este identic cu Utu / Șamaș din Mesopotamia, alter-ego-ul pozitiv al lui Marduk.

La fel ca omologul său mesopotamian, Apollon era nu doar zeul Soarelui, ci și al oracolelor, al profeţiilor, al vindecării şi al medicinei. Amândoi aveau câte o soră geamănă, pe Iștar și pe Artemis. Apollon s-a luptat cu şarpele uriaş Python, mit ce amintește de cel al lui Marduk și Tiamat.

Istoricii Plutarh şi Herodot îl identificau pe Apollon cu Horus al egiptenilor, adică același Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollon, Leto fiind mama sa în miturile grecilor. În mod surprinzător pentru cercetători, deși Ares era fiul cel mare și mâna dreaptă a lui Zeus, moștenitorul tronului divin era considerat Apollon.

La fel ca în Mesopotamia, unde Ninurta era considerat fiul cel mare, mâna dreaptă și moștenitorul lui Enlil, însă tronul Terrei i-a revenit lui Marduk. Din fericire, mitologia egipteană face lumină în acest caz, relevându-ne că Horus / Marduk / Apollon s-a luptat cu unchiul și tatăl său adoptiv, Seth / Enlil, după victorie obținând tronul Pământului. Până și numele său îi trădează identitatea. Oficial, etimologia numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii considerând că ar putea deriva din verbul „apollymi” („a distruge”).

În Mesopotamia, aspectul distrugător al lui Marduk era Nergal, zeul Soarelui distrugător de la amiază, al bolilor şi al lumii subterane. Pe Nergal, hurienii îl numeau Aplu, etrușcii Apulu iar hitiții Apaliunas, considerându-l zeitatea ciumei. Este evident că Apollo / Apollon nu poate proveni decât din Aplu / Apulu, ceea ce îl identifică din nou cu Marduk. O altă legătură mai subtilă dintre cei doi este prezența numărului 7 în miturile lor.

Unul dintre epitetele akkadiene ale lui Nergal era „Sibitti”, adică „Șapte”, în timp ce miturile grecilor susțin că Apollon s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Marduk / Apollon a devenit ultimul conducător al Pământului, este firească introducerea acestui număr în miturile sale.

Sora lui Apollon și fiica lui Zeus era Artemis, numită inițial Atemito sau Atimite.

Artemis

În Lydia era venerată sub denumirea Artimus. Romanii o numeau Diana, nume provenit din „dhyana” al indienilor, acea stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui în hinduism, budism și jainism.

Pentru etrușci, ea era Aritimi sau Artumes. În mitologia greacă, a înlocuit-o pe Selene ca zeiță a Lunii fiind, de asemenea, și zeița vânătorii, a animalelor sălbatice, a sălbăticiei, a nașterii și a virginității. Era reprezentată adeseori purtând un arc și săgeți. Ca soră a lui Apollon / Marduk, ea este Ninsar / Iștar. A preluat fecioria de la mama sa, din cauza confuziei la nivel mondial dintre ele. Dacă mesopotamienii considerau că a avut o relație cu tatăl ei, pe care egiptenii îl identificau cu constelația Orion, unul dintre iubiții ei în mitologia greacă era uriașul Orion. Artemis este venerată și astăzi în wiccanismul dianic, o religie neopăgână bazată pe magie.

Fiica zeiței Demeter era Persephoni sau Kore / Core („Fecioara”), soția lui Hades, regina lumii de dedesubt și zeița agriculturii. Alte variante ale numelui său erau Periphona, Persephonia, Persephatta, Persephassa și Phersephassa. În dialogul Kratylos, Platon o numea Pherepapha „pentru că este înțeleaptă și atinge tot ce se află în mișcare”.

Persephoni

Existența unui număr mare de variante sugerează că pronunția numelui ei era dificilă pentru greci, ceea ce demonstrează că și această zeiță a fost importată în cultura greacă. Romanii o cunoșteau sub numele Proserpina sau Proserpine și o echivalau cu una dintre zeitățile lor autohtone, Libera.

Pentru etrușci, ea era Phersipnai, Phersipnei sau Proserpnai. Homer o descria ca fiind o formidabilă și maiestuoasă regină a lumii subterane, ce aplică efectele blestemelor asupra sufletelor decedaților.

Deși era considerată fiica lui Zeus, în Arcadia, unde era numită Despoina („Amanta”), tatăl ei era Poseidon. Persephoni este copia fidelă a sumerienei Ereșkigal, nimeni alta decât Iștar. Până și răpirea este prezentă în miturile amândurora, ambele fiind duse cu forța în lumea subterană și violate. La greci era soția lui Hades / Enki, iar în Mesopotamia a devenit la un moment dat consoarta tatălui ei, căruia i-a născut o fiică. Prezintă multe asemănări și cu Kali și Nirrti ale indienilor, aceeași entitate numită Iștar de akkadieni. Grecii i-au schimbat puțin povestea, atribuindu-i o parte din cea a tatălui ei. În mitologia elenă, ea a fost nevoită să petreacă jumătate de an în lumea subterană și jumătate cu zeii de deasupra.

În Sumer, după ce a fost salvat parțial de Inanna din lumea subpământeană, Dumuzi a trebuit să-și petreacă jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Iar în Egipt, unul dintre epitetele lui Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes (sau Ermis în greaca veche), mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor.

În greaca miceniană, numele său era Emaa sau Emaha. În miturile originale, Hermes (Mercurius pentru romani și Turms pentru etrușci) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki.

Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Ningișzidda / Enki în Sumer.

Hermes

Numele său este format din „her”, care pare a proveni din cel al zeiței Hera, și „mes”, adică „mijloc” în greacă. El era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său.

Hermes s-ar putea traduce ca „Mediatorul zeiţei Hera” însă, ținând cont că Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci), o interpretare mai corectă ar fi „Mediatorul Horus (cel Bătrân)”.

Această variantă îl identifică cu Enki, ceea ce rezultă și din ipostaza sa de zeu al fertilității, inventator al focului și purtător al caduceului. Grecii l-au identificat pe Hermes cu egipteanul Thoth, adică același Enki, în Alexandria elenistică luând naștere Hermes Trismegistos din combinarea celor doi. Dacă în Egipt existau două divinități cu numele Thoth sau Hermes Trismegistos, același lucru s-a întâmplat și în Grecia.

Primul Hermes, zeul fertilității, reprezentat ca un păstor matur, cu barbă, este fără îndoială Enki. Al doilea, ilustrat ca un tânăr (pentru a se sublinia faptul că nu era unul dintre zeii cei vechi), mesager al zeilor și călăuză a spiritelor în lumea subterană, este al doilea Thoth, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, numit Nabu de babilonieni și Mitra de hinduși. Despre cele două zeități numite la fel au amintit mulți autori antici, printre care și preotul egiptean Manethon, care susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes. Grecii și romanii i-au atribuit celui de-al doilea Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Numele mamei lui Hermes, pleiada Maia, provine din cuvântul indian „maya”, care înseamnă „iluzie” și „magie”, fiind în același timp un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. În India, Maya este numele mamei lui Buddha, al regelui lumii subterane și al uneia dintre manifestările zeiței hinduse Lakșmi.

Dionisos pentru greci, Bacchus pentru romani și Fufluns sau Puphluns pentru etrușci era zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi al extazului.

În cea mai veche menționare a sa, de prin secolele XII-XIII î.e.n., era numit Diwonuso. Mai târziu a fost denumit Dionusos în Beotia, Deonusos și Deunusos în Ionia, Dienusos în Thesalia și Dinnusos în Aeolia.

Dionysos

Numele său a fost tradus ca „zeul copacilor”, indicându-i funcţia de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă.

Era mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor (la fel ca Prometheus) prin vin, muzică şi dans, Dionisos era reprezentat într-un car tras de lei sau de tigri, ţinând în mână tirsul, un baston asemănător caduceului lui Hermes. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau ca Dumuzi / Tammuz al mesopotamienilor. Printre epitetele sale se numără „Adoneus” („Conducătorul”), „Aesymnetes” („Domnul”), „Eleutherios” („Eliberatorul”), „Enorches” („Cu testicule”), „Erikryptos” („Complet ascuns”), „Pseudanor” („Omul fals”).

Epitetul „Adoneus” este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, unul dintre epitetele dumnezeului biblic, care provine din egipteanul Aton, şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă.

Enorches” face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru subliniat şi prin orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”.

Erikryptos” înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionisos”.

Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionisos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionisos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionisos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau când sunt în delir. Mnaseas afirma că Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io.

Un alt cronicar, Anticlide, nota că Isis era soţia lui Dionisos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionisos, era numită de egipteni „chenosiris”, adică „iarba lui Osiris”, pentru ei Dionisos, Hades sau Osiris reprezentând aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

Adonis

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î.e.n., fiind adresat exclusiv femeilor.

Adonis era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni sumerianului Dumuzi sau akkadianului Tammuz).

Deoarece îl doreau şi Persephoni, şi Aphroditi, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua, un mit foarte asemănător cu cel al Persephonei, al lui Dumuzi / Tammuz și al lui Osiris.

Într-un final, Adonis a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Aphroditei. Numele său este aproape identic cu Adonai al evreilor şi cu Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionisos. Ca zeu al vegetației și iubit al Afroditei, mort și înviat, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru cultele lui Osiris şi Dumuzi.

Hephaestus

O altă reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaistos, numit Vulcanus sau Volcanus de romani și Sethlans de etrușci. În greaca veche era denumit Hphaistos. Cele mai vechi inscripții îl numesc Apaitijo, Haphaistios și Haphaistion. Fiu al zeilor supremi Zeus și Hera, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor.

Exilat de Zeus de pe muntele Olimp, a fost nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Gibil / Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot chiar l-a echivalat pe Hephaestus cu Ptah. Deşi urât şi şchiop, Hephaistos era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Aphroditi. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki, identitatea reală a lui Hephaistos fiind cât se poate de clară.

Athina, numită și Athinaia, Athinaii, Athana sau Athini, supranumită adesea Pallas, era zeița virgină a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor.

Athena

Din secolul al doilea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promachos” („Prima luptătoare”).

Avea ca simboluri bufnița și ramura de măslin. Se spunea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athina”, scria Sfântul Iustin în secolul al doilea, această poveste fiind foarte asemănătoare cu cea din Memphisul egiptean, unde Ptah a creat lumea din capul său, gândind-o.

În altă variantă, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athina fiind nevoită să iasă din capul tatălui ei atunci când a sosit momentul să se nască. Istoricul fenician Sankhouniathon o considera fiica lui Kronos și sora lui Zeus. Pallas și Triton joacă și ei rolul de tată al Athinei în miturile vechi.

Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea. Grecii au identificat-o cu Neith a egiptenilor, adică zeița-mamă primordială numită Namma de sumerieni, Tiamat de babilonieni și Aditi / Șakti de hinduși. Până și virginitatea Athinei o identifică cu Neith, care era numită „Zeița-mamă fecioară” deoarece a dat naștere lumii și zeilor fără ajutor masculin.

Prin atributele ei se aseamănă și cu Ma’at a egiptenilor, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, aceeași Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti. Deși grecii nu au specificat acest lucru în miturile lor, inițiații știau că Athina / Minerva era zeița creatoare a lumii. Astfel înțelegem importanța care i-a fost acordată din cele mai vechi timpuri până astăzi.

De exemplu, în Roma făcea parte din triada capitolină, alături de Iuppiter și Iunona. Și la etrușci se găsea într-o treime divină, alături de cei doi zei conducători ai panteonului. Al treilea grad al grupării masonice Illuminati se numește „Minerval” sau „Fratele Minervei”.

Inițierea în ritualurile Ordo Templis Orientis, organizația lui Aleister Crowley, poartă același nume. Cea mai veche lojă masonică din orașul britanic Kingston Upon Hull se numește „Loja Minerva”. Institutul Pregătitor al Forțelor Armate din India poartă tot numele Minerva.

Imaginea ei apare pe Medalia de Onoare a Statelor Unite, cea mai înaltă distincție militară americană, pe Sigiliul Californiei, pe sigla Union College din New York și pe cea a Societății Max Planck din Germania. I-au fost ridicate statui în întreaga lume, inclusiv în timpuri moderne, iar la începutul secolului al XX-lea, președintele Guatemalei, Manuel Jose Estrada Cabrera, chiar a încercat să reînvie cultul Minervei în țara sa.

Ekati sau Hekate era zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției.

În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, mărilor și Cerului, ca salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Athena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii.

Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, ce ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată tot o zeiță fecioară.

În scrierile ezoterice grecești, inspirate din cele egiptene, este descrisă cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Tracia și în Grecia erau sacrificați câini în cinstea ei.

În Theogonia, Hesiod scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în Cer și în mare”.

Această onoare acordată de Zeus se pare că se datorează faptului că ea a fost singura titanidă care l-a ajutat în războiul împotriva titanilor. Printre epitetele ei se numără „Kleidouchos” („Deținătoarea cheilor”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”), „Propylaia” („Din fața porții”), „Soteira” („Salvatoarea”) și „Trimorphe” („Cu formă triplă”).

Bineînțeles că și etimologia numelui ei este necunoscută cercetătorilor care încă mai au curajul să se considere specialiști. Ei bănuiesc că Hekate a fost importată din Anatolia, fără să reușească să vadă că zeița nu este decât versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni.

Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. Cum „heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, zeitățile Hekate și Heka o reprezintă tot pe zeița primordială, creatoarea Universului, Neith / Namma / Tiamat / Aditi / Șakti / Athina / Minerva.

În Textele Sarcofagelor chiar se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”. Astfel înțelegem de ce „era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori”, după cum nota Hesiod.

Și egiptenii, și grecii, o respectau mai mult decât pe celelalte zeități, cerându-i protecția împotriva zeităților supărate, a spiritelor malefice și a bolilor. Hekate este venerată și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.

Nix

Tot ea pare a fi și Nix (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nix era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus.

În Theogonia, Hesiod susținea că Nix s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erevos / Erebus (întunericul). Cei doi au dat naștere primelor zeități, la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer ori Neith în Egipt, cum ar fi Aithir (strălucirea) și Hmera (ziua).

Apoi, Nix a născut singură alte entități, printre care gemenii Ypnos (somnul) și Thanatos (moartea), pe care Hesiod îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”.

Thanatos, numit de romani Mors sau Letumi, este aproape identic cu Namtar, fiul și vizirul zeiței Ereșkigal în Mesopotamia, dar și cu cel de-al doilea Anubis al egiptenilor.

În tragedia ateniană Alkistis, scrisă de Euripidis în 438 î.e.n., Thanatos este descris purtând haine negre și o sabie. Adesea era reprezentat cu aripi, cu o sabie la brâu și cu o torță întoarsă în mâni, reprezentând stingerea vieții.

Când frica de moarte a început să se diminueze, raiul din viața de apoi devenind tot mai atractiv, Thanatos a fost imaginat ca un adolescent de o frumusețe răpitoare, ce înlesnea trecerea liniștită în lumea de dincolo.

Thanatos

Uneori era portretizat ca un copil somnoros în brațele mamei sale, Nix, sau ca un tânăr ce ținea un fluture (cuvântul grecesc „psikhi” înseamnă și „fluture”, și „suflet”, și „viață”). În multe sarcofage romane apare ca un băiat înaripat, aidoma lui Eros („Dorință”), numit de romani Cupido sau Amor („Iubire”).

Eros cu picioarele încrucișate și cu o torță întoarsă a devenit cel mai frecvent dintre toate simbolurile morții”, observa istoricul și arheologul britanic Arthur Bernard Cook.

Dacă de obicei Eros era considerat fiul Aphroditei și al lui Ares, în cele mai vechi surse grecești era unul dintre zeii primordiali, născut din Khaos. În misteriile orfice și eleusine, Eros era fiul lui Nix, întocmai ca Thanatos. Pe lângă înfățișarea identică, ambii aveau câte un frate geamăn și purtau câte o torță, iar aceste asemănări duc la concluzia că nu avem decât două aspecte diferite ale aceleiași divinități. Cu toate astea, anticii au observat că este vorba despre mai multe zeități cu același nume.

Cupidon

Politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero credea că au existat trei zei cu numele Cupido și trei zeițe numite Venus: primul Cupido era fiul lui Mercurius și al Dianei, al doilea al lui Mercurius și al celei de-a doua Venus, iar al treilea al lui Mars și al celei de-a treia Venus.

Dacă Cicero avea dreptate, unul dintre acești Eros / Cupido este Thanatos, Namtar și cel de-al doilea Anubis (despre care se credea în perioada greco-romană că prin filtrele sale de dragoste contribuia la viitorul omenirii).

Pe lângă aceste principale zeități, pentru greci existau multe altele, mai puțin importante, semizei și tot felul de creaturi fantastice.

Remarcăm importanța deosebită acordată numărului 12, numărul principalilor titani dar, al marilor zei olimpieni și al muncilor semizeului Herakles.

End

Mitologia grecilor nu doar ne-a confirmat identitatea zeilor întâlniți în toate culturile, ci ne-a și oferit detalii suplimentare despre luptele dintre ei. Dacă din miturile Mesopotamiei abia ieșea la iveală un conflict între cele două tabere de divinități, relatat de egipteni și de indieni, din legendele grecilor aflăm că au avut loc două mari războaie ale zeilor, numite de eleni Titanomakhia și Gigantomakhia. Pentru a afla detalii suplimentare despre aceste divinități, cât și povestea lor, trebuie „scormonit” în continuare trecutul….





Iluminarea umanitatii in mitologia universala

20 12 2017

Cartea lui Hanok ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtășit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („Zeul răzvrătit”) i-a învățat cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Le-a făcut cunoscute metalele și arta de a le prelucra, le-a arătat cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Samyaza

Samyaza

Samyaza („Rebelul renumit”) i-a învățat tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor. Armaros („Blestematul”) i-a învățat cum să dezlege vrăjitoriile. Baraqiel („Zeul fulgerului”) le-a predat astrologia. Kokabiel („Zeul stelelor”), constelațiile. Ezeqeel („Zeul norilor”) i-a învățat cunoașterea norilor. Arakiel („Zeul pământului”), numit și Aretstikapha („Lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („Zeul Soarelui”) le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („Zeul comenzii”) i-a învățat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat muritorilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă, Penemue („Înlăuntrul”) i-a învățat ce-i amărăciunea și desfătarea, toate secretele înțelepciunii îngerilor și să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdaye le-a arătat toate loviturile duhurilor și ale demonilor, avortul, mușcăturile șarpelui și loviturile care se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoașterea este confirmat și de alte scrieri inspirate din mitologia ebraică. În Cartea lui Adam și Eva este scris că, după ce au fost alungați din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Paisprezece îngeri au ajutat-o pe Eua (Eva în română) să-l nască pe Kain (Cain). Apoi, zeul suprem le-a trimisDays of Creation Tile Panels, sixth angel detail oamenilor diverse semințe prin arhanghelul Mikhael, care i-a învățat cum să lucreze pământul.

Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Hawwah (Eva) și a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („Zeul secretelor”) pe Pământ pentru a-l învăța pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor, a planetelor și legile spirituale ale creației.

Pe lângă acestea, Raziel l-a învățat pe Adam știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului, pe scurt armonia dintre existența fizică și cea spirituală. Toate aceste învățături au fost cuprinse într-o carte, pe care alți îngeri au furat-o de la Adam și au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („Arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea și să i-o înapoieze lui Adam.

Cartea a fost predată din generație în generație până a ajuns la Hanok (Enoh). După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh și a devenit îngerul Metatron, arhanghelul Rafa’el („Zeul vindecător”) i-a luat cartea și i-a dat-o lui Noah (Noe), care i-a folosit învățăturile pentru a-și construi celebra arcă. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns și în mâinile regelui Șelomo (Solomon). Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învățăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor.

Pe lângă scrierile evreiești, toate culturile susțin că au primit învățături de la zei. În Sumer se credea că Enki a inventat artele, magia, ritualurile preoțești, miruirea și pomezile. Zeul Ninurta i-a învățat pe oameni agricultura și alungarea șoarecilor, Dumuzi le-a oferit tainele creșterii animalelor iar zeița Ninkasi i-a învățat cum să fabrice berea. Zeul suprem An a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu, au găsit orzul și l-au adus sumerienilor. Cei șapte abgal, semizeii creați de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meșteșugurile și legile morale.

La egipteni, zeul Asar (Osiris în greacă) a inventat flautul și lira. El i-a civilizat pe oameni, scoțându-i din stadiul de semi-animale. Diodoros din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunțe la canibalism. Tot Asar a descoperit vița-de-vie, i-a învățat pe oameni viticultura și pomicultura dar și cum să-și construiască orașe și canale de irigație. Soția sa, Aset (Isis), le-a dat oamenilor legile, limba și agricultura. Zeul Djehuty (Thoth) a inventat calendarul, scrierea și jocul cu zaruri, iar Inpu (Anubis) a inventat îmbălsămarea. În capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, același Djehuty spune că zeii născuți de Nut (Asar, Aset și frații lor) au făcut ravagii și nedreptăți, au dezlănțuit dezastre, au inventat războaiele și demonii, o afirmație care pare a avea legătură cu darurile zeilor pentru omenire.

În America Centrală, zeii Oxomoco și Cipactonal au creat primul calendar aztec și un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. În alte versiuni, Kukulkan este inventatorul calendarului. În miturile maya, zeul Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), același Kukulkan al aztecilor, a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul și i-a învățat pe oameni muzica și dansul. Itzamna le-a dat mayașilor scrierea, arborele de cacao și calendarul, iar Bochica a dăruit tribului Muisca legile, conceptele morale și agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa și Shennong au creat meșteșugurile și au născocit diverse obiectenuwafuxi folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul și capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul și alte o sută de plante medicinale, a descoperit secretele agriculturii și a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („Împăratul galben”) este considerat părintele multor meșteșuguri și științe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenții și realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soția sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de țesut și creșterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o, după ce a fost izgonit din cer, i-a învățat pe oameni să cultive pământul și a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învățat pe cei din tribul Bamana cum să practice agricultura. Acesta era o ființă jumătate om și jumătate animal, fiul zeiței cerului, Mousso Koroni, și al unui spirit al pământului. Mokele din tribul Mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte i-a apărut într-un vis fiului său, Lonkundo, pentru a-l învăța să vâneze. La rândul său, Lonkundo și-a învățat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoșii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar, și i-a învățat agricultura și fierăritul. Pentru zulușii din Africa de Sud, Unkulunkulu („Cel bătrân”) i-a învățat pe oameni să vâneze, să facă focul și să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâșie din piele. Pentru populația fon din Benin, gemenii divini Mawu și Lisa le-au oferit oamenilor tehnologia, iar zeul Fa și-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i învețe pe pământeni divinația.

Pentru aborigenii din Australia, ființele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor și regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos. Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoștințe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoștințe de medicină, artă și fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician care se ocupa cu vindecarea trupului și a minții. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Stau mărturie tăblițele descoperite în apropierea localității Tărtăria în 1961, care conțin o scriere mai veche cu cel puțin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile și luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeița Demeter („Mama Pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura și riturile tainice. Semizeul Orpheus („Întunecatul”) le-a predat grecilor și tracilor agricultura, medicina și scrierea. Athena i-a învățat pe greci gătitul și cusutul, iar zeul Dionysos pe cei din Orient cum să cultive vița-de-vie. Titanul Prometheus le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, știința și înțelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabricaprometheus-fire arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor. Lucifer din creștinism înseamnă în limba latină „Cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc, simbol al cunoașterii divine.

Legendele lumii susțin că zeii le-au oferit oamenilor nu doar cunoștințe, ci și legi. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moșeh (Moise) pe muntele Sinai cele zece porunci și un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susține că lui Moșeh i-au fost dictate patru cărți alehammurabi Vechiului Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuși. Codul lui Ammurapi, redactat în jurul anului 1700 î.e.n,, conține două sute optzeci și două legi. Autorul textului, cel de-al șaselea rege al Babilonului, declara că acele legi i-au fost dictate de zeul Șamaș. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la același zeu Utu / Șamaș. De asemenea, musulmanii cred că arhanghelul Jibrayil i-a dictat Coranul fondatorului islamului, profetul Muhammad. Și, așa cum scriam mai sus, Asar și Aset le-au adus legi egiptenilor, Zamolxis tracilor și ființele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, satanistul Aleister Crowley spunea că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susținea și el că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimele decenii, afirmă că le-au fost dictate de extratereștri diferite informații mai ales prin scriere automată.

Aceste învățături ale zeilor nu erau oferite oricui ci doar anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele, distorsionate, pentru că secretele zeilor nu puteautumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500 fi la îndemâna oricui. La rândul lor, inițiații se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor și francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așatumblr_mv0qmib4jm1rj9sw5o1_1280 mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh. Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă?mason pyramid Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Hanok, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Hanok sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr 200 de Veghetori?

Cartea lui Hanok spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Hanok susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească prin 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Hanok pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte 9 Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.

Zeul de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel în Cartea lui Hanok sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni.baphomet-templars Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”.

Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru alții era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabbalah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă a Kabbalei, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1378, ca ACGH. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici deasociaciondegeneticahumana hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente, cel mai bun exemplu fiind Asociacion Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1378 în litere ebraice, deoarece o elită iudaică reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau AGZH. Dacă cele patru litere reprezintă zonele Aargau și Zurich din Elveția, acestea ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de discreția sistemului bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, care conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, aceasta fiind cel mai probabil una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

Pe lângă informațiile secrete, rezervate doar adepților lor cei mai apropiați, zeii au oferit și cunoștințe tehnologice pentru întreaga omenire. Astfel, apare întrebarea: de ce? Considerăm că darurile lor sunt un ajutor, însă de ce ne-ar ajuta Veghetorii? Pentru că ne iubesc? Pentru că ne vor binele? Ori au un interes ascuns? Care sunt adevăratele lor intenții în ceea ce ne privește?

Din relatările celor care susțin că au avut parte de întâlniri de gradul III se observă că „extratereștrii” mint atunci când vine vorba despre natura lor, despre locul lor de proveniență și despre scopul prezenței lor pe Terra. Un astfel de exemplu găsim chiar și în Biblie, unde Moșeh și-a exprima dorința de a vedea fața zeului său, iar Yahweh i-a replicat: „Fața mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (Ieșirea 33:20). Cu toate astea, în Vechiul Testament sunt numeroși aleși ai zeului care i-au văzut fața și au trăit după aceea. De asemenea, „extratereștrii” își fac image52apariția îndeosebi noaptea, la adăpostul întunericului. Nu apar în public, doar aleg pe ascuns câteva persoane pentru răpiri, experimente sau mesaje de multe ori profetice. Deși s-au încercat destule explicații pentru acest comportament, niciuna nu e destul de satisfăcătoare.

Cert este doar că vizitatorii nu vor ca omenirea să cunoască adevărul despre ei, ci doar să fie conștientă de prezența lor. Dan D. Farcaș remarca în OZN-uri de pe celălalt tărâm că „Profețiile care li se încredințează contactaților sau celor aleși se dovedesc de cele mai multe ori mincinoase”. Francezul Jean Sider spunea despre vizitatorii „extratereștri” că „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, ceea ce se poate observa cu ușurință studiind declarațiile răpiților sau contactaților.

Mai mult, el a ajuns la concluzia că „extratereștrii” crează iluzii încă din cele mai vechi timpuri, mai ales de natură religioasă, concluzie la care au ajuns și alți cercetători.

Profesorul Robert Staiger menționa un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. David Barclay vorbea despre un mare joc interactiv, holografic, pe care fenomenul O.Z.N. ne invită să îl jucăm, întrebându-se dacă aparițiile religioase și O.Z.N.-urile nu sunt cumva holograme. Profesorul american Leo Sprinkle este convins că o inteligență superioară implică omenirea în niște jocuri, unele foarte serioase, altele mai puțin, de tip social, psihologic, spiritual, medical, biologic, sexual, politic, militar, etc. El crede că obiectivul multor răpiri este un „program educațional” care vizează implantarea unor idei pentru un scop definit în mințile unor aleși și răspândirea treptată, prin intermediul lor, a acestor idei în rândul maselor. Aceste fenomene fac parte dintr-un plan elaborat și controlat de inteligențe superioare.

Fizicianul român Florin Gheorghiță, ca și alți autori, avertiza că unele dintre sursele de mesaje cu care venim în contact ar putea fi „spirite înșelătoare” care au vocația de a ne induce în eroare, spre deosebire de „spiritele evoluate”, singurele care merită încredere. În Ovnis: Le Secret des Aliens din 1998, Jean Sider scria: „Vizitatorii sunt capabili, grație mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiți”.

Un exemplu de astfel de iluzie ne este oferit de Irene Rea, care a fost răpită împreună cu prietenul ei în statul american Oregon. El a povestit că a fost silit să facă sex cu o extraterestră fermecătoare, însă Irene își amintea că pe întreg parcursul răpirii un „omuleț cenușiu” l-a fixat intens în ochi pe prietenul ei, ceea ce reprezintă o dovadă clară a unei iluzii induse prin hipnoză. Aceste concluzii ale cercetătorilor moderni nu ar trebui să ne mire, ținând cont că în mai toate culturile au existat dintotdeauna zeități înșelătoare. În creștinism, Satan este considerat „marele înșelător”, chiar și Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament amintind de „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea” (12:9). Loki din mitologia scandinavilor era binecunoscut pentru înșelătoriile lui. Religiile tribale africane sau din Oceania conțin numeroase divinități înșelătoare.

În hinduism, Krșna este zeul iluzionist care își înșeală dușmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. În Bhagavad-Gita, Krșna recunoștea: „Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor” (7:25). Dacă „extratereștrii” sunt experți în iluzii și „mint sistematic în legătură cu tot ce se referă la natura lor, la lumea din care provin, ca și la intențiile lor privind societățile omenești”, cum am putea avea încredere în afirmațiile și în darurile lor? Mai ales știind că au provocat nenumărate războaie de-a lungul timpului în diferite părți ale lumii, așa cum vom vedea într-un capitol viitor. Ne vor cu adevărat binele aceste zeități care ne mint, ne manipulează și ne cer să ne ucidem între noi?

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenția zeilor în războaiele oamenilor, cât și felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică care face parte din poemul Mahabharata.

Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii și filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte.

Mahabharata prezintă războiul pentru supremație dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi și Pandavi. Conform tradiției hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.e.n. în Kurukșetra („Câmpia Kauravilor”) și a durat optsprezece zile. Totul a început când Dhrtaraștra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastinapura în urma morții fratelui său, Pandu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pandu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, așa că au pornit un război împotriva497438cc56d6b4c87407d841652ad40b verilor lor, fiii lui Dhrtaraștra. De partea Pandavilor au luptat și zeii, Șiva dăruindu-i prințului Arjuna arma Pașupat, Kuvera arma Antaradhana iar Krșna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prințului.

Conform Bhagavad-Gita, prințul Arjuna a avut mustrări de conștiință înainte de începerea luptei, preferând să renunțe la putere decât să fie nevoit să-și omoare rudele. Și-a aruncat armele și a susținut o adevărată pledoarie în fața zeului Krșna, în favoarea renunțării la luptă: „Și nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o, Krșna, nici domnia și nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o, Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viața? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile și plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunțând la viață și la avuții. Învățători, părinți, fii, precum și bunici, unchi, socri, nepoți, cumnați și rubedenii. Pe aceștia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o, Madhusudana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o, Janardana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtaraștra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând acești nelegiuiți înarmați. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtaraștra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiți, o, Madhava? Chiar dacă aceștia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ți distruge familia și păcatul de a-ți ataca prietenul. Cum să nu știm noi să ne oprim de la acest păcat, o, Janardana, noi care cunoaștem ce-i păcatul de a-ți distruge familia? Familia fiind distrusă, pier legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întreaga familie” (1:31-40); „Vai, eram hotărâți să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor și al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun și neînarmat, cei ai lui Dhrtaraștra m-ar ucide cu arma în mână” (1:45-46).

Deși discursul tânărului prinț era menit să înmoaie chiar și cele mai negre inimi, zeul Krșna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o, Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ți deschide cerul și îți strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prtha, aceasta nu ți se potrivește; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o, tu care-ți distrugi dușmanii” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerșind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învățători; ucigându-i pe învățători, chiar când râvnesc la bogăție, aș avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu știu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinși; iată-i stând în fața noastră pe cei ai lui Dhrtaraștra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prințului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krșna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viață și moarte, despre nemurirea sufletului și despre faptul că nu se poate considera păcat33 uciderea cuiva, deoarece crima înseamnă eliberarea victimei din învelișul pământesc.

În plus, zeul a apelat și la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiți sunt războinicii care, o, fiu al lui Prtha, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă” (2:31-32).

Pregătit pentru cazul în care acele cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prințului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ți Legea proprie și renumele, îți vei atrage păcatul. Ființele vor face să se povestească despre nefaima ta veșnică; pentru cel care ține la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oști vor crede că de frică te-ai oprit din luptă și vei ajunge în disprețul celor ce te-au prețuit. Și multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dușmanii, râzând de bărbăția ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorința de faimă și de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat și de disprețul celor care l-ar fi considerat laș trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; așa nu-ți vei atrage păcatul” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prințul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câștiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neapărat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecție de filosofie. Fără îndoială, Krșna nu încerca decât să-l amețească pe bietul prinț, lucru pe care acesta l-a și observat: „Dacă, o, Janardana, socotești cunoașterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă silești la această faptă îngrozitoare, o, Kesava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aș alege ce e mai bine” (3:1-2). Bineînțeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în optsprezece capitole. Pentru că nu te poți baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prințul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krșna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-sekrishna-arjuna prințului în toată splendoarea sa. Acea priveliște însă l-a înfricoșat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ți forma ta imensă, cu multe guri și ochi, o, tu cel cu brațul mare, cu multe brațe, coapse și picioare, cu multe pântece, cu mulți colți îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel și eu” (11:23); „Cutremurat în adâncul ființei mele nu-mi capăt stăpânirea și liniștea” (11:24); „Privind colții tăi îngrozitori și gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai știu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar așa vreau să te văd; fii iar cu forma ta cu patru brațe, o, tu cel cu o mie de brațe, care iei toate formele” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krșna și-a reluat forma umană. Deși era un orator desăvârșit și, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krșna a reușit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariție înfricoșătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care și-au măcelărit cei optzeci de veri și pe cei care au luptat alături de ei.

Asocierea muritorilor cu zeii, în special cu Veghetorii, avea întotdeauna efecte nefaste asupra oamenilor.

În Epopeea lui Gilgameș, regele cetății Uruk, semizeul Gilgameș, i-a respins avansurile zeiței Iștar și i-a enumerat pe toți cei care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”.

Pentru a înțelege de ce ne mint, ne manipulează și ne folosesc ca sclavi, direct sau indirect, trebuie să îi cunoaștem pe Veghetori.

Dacă despre Enki și Iștar ne-au rămas doar frânturi de informații din textele antice, cele despre Marduk ne oferă o imagine clară a caracterului său în special datorită Bibliei și Coranului. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de lamarduk-2 amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu.

Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător, sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. De fapt, demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan.

În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul Marduk își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).

– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).

– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).

– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).

– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).

– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).

– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Y’hez’qel 9:4-6).

– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).

– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).

În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh / Allah. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru anumite infracțiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moșeh (Moise), adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Marduk au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții lui Yahweh / Allah consideră că frica este absolut normală:

– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).

– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).

– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).

– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zekharya 14:13).

– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).

– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).

– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).

– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).

– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).

– „Adu-ți aminte de Domnul tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).

– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).

– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).

– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).

– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).

– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).

Răzbunătorul zeu nu este mulțumit doar cu crime în numele său și de teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:

– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zekharya 14:1-2).

– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).

– „Apoi a grăit Yahweh cu Moșeh și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moșeh, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moșeh, la preotul El’azar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).

– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moșeh: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși,Woman-kidnapped atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Benjamin. (…) Și fiii lui Benjamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moșeh, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moșeh pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moșeh: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Balaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care lui Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iștar – n.a.)! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9).

Nu ne trebuie prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.

După cum ne dă de înțeles Biblia, adepții lui Yahweh obișnuiau în mod frecvent să ucidă copii, așa cum susține și Cartea înțelepciunii lui Șelomo: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri” (14:23). Arabii păgâni adesea își îngropau de vii copilele nou născute, având aprobarea lui Allah, așa cum declara Muhammad în Coran: „însă dacă ar fi voit Allah, n-ar fi făcut ei aceasta” (6:138).

Cel mai bun exemplu al pruncuciderii se găsește laelisha-and-bears profetul Elișa care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Eliyahu, s-a gândit să se plimbe până în orașul Betel. La intrarea în oraș niște copii au îndrăznit să râdă de chelia lui. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Și cum mergea pe drum, au ieșit din cetate niște copii și s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleșuvule, hai!» Iar el, întorcându-se și văzându-i, i-a blestemat cu numele lui Yahweh. Atunci, ieșind din pădure doi urși, au sfâșiat din ei patruzeci și doi de copii” (Cartea a patra a Regilor 2:23-24). Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elișa s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria”. Nimic despre uciderea cu bestialitate a patruzeci și doi de copii ori despre puterile kabbalistice ale lui Elișa. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf și alte crime) iar noi nu înțelegem această datină transmisă cu sfințenie până nu demult.

Să ne amintim că și Hordos / Herodes (Irod), regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani în Noul Testament. De unde această oribilă tradiție? Cel mai probabil totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraham să-și sacrifice fiul: „Și Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Yișaq, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta eu!»” (Facerea 22:2). Iar în timpul lui Moșeh, zeul și-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Trebuie să recunoaștem că sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, se practicau în multe culturi ale lumii, toate în numele Veghetorilor.

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Marduk, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Qayin (Cain) își omoară fratele, pe Hebel (Abel). Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Qayin înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Yahweh semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Qayin, din moment ce Adam și Hawwah (Eva) s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea fiului lor. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Qayin, Lemek, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lemek către femeile sale: «Adah și Zillah, ascultați glasul meu! Femeile lui Lemek, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Qayin va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lemek de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lemek a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că ar fi fost deranjat de dubla crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Șimșon (Samson), se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut.

După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Șimșon și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Șimșon s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (Cartea Judecătorilor 15:4-5).

După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Șimșon a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. În peșteră, Șimșon probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. samsonDupă ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorek, pe nume Delilah, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun.

Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Șimșon a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum de au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestația eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moșeh (Moise) care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moșeh le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Lewi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). Cincizeci de mii șapte zeci de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Er, întâiul născut al lui Yehudah, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Er dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că exista un motiv.

În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Er. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamar (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Yehudah (Iuda). După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Yehudah a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, Șela, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Marduk. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Malakhi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Y’hez’qel (Iezechiel) să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Y’hez’qel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Y’hez’qel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).

Gelozia lui Marduk pe celelalte divinități nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecarefallen-dagon-statue deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Nahum  din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități.

Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sepanya (Sofonie): „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11).

Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă, și asta fără a lua în calcul faptele lui Marduk din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice.

Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraham, care și-a trimis soția „la produs” de două ori sau regele-păstor Dawid, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Marduk, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor.

Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sepanya din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni 1e5581dde pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sepanya, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”. În aceste condiții, cum ar putea considera cineva întreg la minte că „iluminarea” oferită de aceste zeități malefice este în vreun fel benefică pentru omenire, mai ales când scopul lor declarat este de a ne distruge? Grecii au subliniat consecințele darurilor zeilor în povestea Cutiei Pandorei, din care au fost eliberate în lume toate relele. De ce ne-au oferit Veghetorii informații secrete și în ce fel ne-au afectat ele?

Am văzut că liderii Veghetorilor sunt părți din Sophia, eonul decăzut care a smuls bucăți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a închis alături de ea în lumea materială. Totodată a creat ciclul reîncarnărilor, prin care le-a  lăsat spiritelor, părțile rupte din Enlil, posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială prin evoluție spirituală, care se atinge doar prin suferință, sacrificiu de sine și iubire, din ultima născându-se alte sentimente pozitive precum compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare etc.

La polul opus se află sentimentele și faptele negative, care duc la involuție spirituală, ce ține spiritele închise în lumea materială sau, mai rău, le răpește pentru totdeauna posibilitatea de a se întoarce la sursă. O mulțime de spirite îndepărtate de inamicul Sophiei, temporar sau definitiv, reprezintă un Enlil slăbit și vulnerabil în eventualitatea unei lupte pe care eonul decăzut o plănuiește încă de la întemnițarea sa.

Prin urmare, Veghetorii își doresc să ne îndepărteze cât mai mult de evoluția spirituală, pentru a-și asigura victoria în fața eternului lor dușman. Ceea ce se observă din darurile lor pentru întreaga omenire, nu numai pentru aleșii lor. În capitolul 8 din Cartea lui Hanok, Azazel a învățat omenirea în primul rând cum să făurească săbii, cuțite, pavăze și zale. Cu alte cuvinte, Enki / Azazel i-a învățat pe oameni cum să-și facă arme, ceea ce a dus la crime nenumărate și chiar la războaie.

În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte și armele pentru luptă. De altfel, în capitolul 175 din Cartea egipteană a morților, Djehuty spunea că Asar, Aset și frații lor (Veghetorii) au făcut ravagii și nedreptăți, au inventat războaiele și au dezlănțuit dezastre.

Crimele în general și războaiele în special macină omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind cea mai eficientă cale către involuția spirituală. Darurile zeilor aueye_of_lightning_by_whyalltheglitter27-d48dj7f pus punct „Epocii de Aur” amintite de multe mituri ale lumii, o eră dominată de pace și dreptate. În aceeași Carte a lui Hanok, Azazel i-a mai învățat pe oameni cum să prelucreze metalele, cum să-și facă brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să întrebuințeze pietrele prețioase și tot soiul de culori.

Hainele frumoase, machiajul și bijuteriile au dus la creșterea individualismului, a narcisismului, a aroganței, a trufiei, a invidiei și chiar a egoismului, atribute care au îndepărtat din mințile oamenilor ideea de egalitate și de unitate. Cu ajutorul acestor daruri, oamenii au început să pună din ce în ce mai mult preț pe diferențele dintre ei, care de-a lungul istoriei au dus la nenumărate conflicte. Pe lângă aceste secrete, Cartea lui Hanok susține că Veghetorii le-au oferit oamenilor și altele care duc spre aceeași involuție, cum ar fi avortul, „amărăciunea și desfătarea”. Chiar și cele care par benefice, precum meșteșugurile, agricultura sau creșterea animalelor, duc către același rezultat. Se observă mai ales în ziua de astăzi că evoluția tehnologică este direct proporțională cu involuția spirituală. Cu cât o societate devine tot mai dezvoltată și, implicit, mai preocupată cu materialismul, cu atât mai puțin pune preț pe moralitate, spiritualitate sau artă, în general pe tot ceea ce ține de spirit sau de suflet.

Păstrarea oamenilor în închisoarea Sophiei și menținerea lui Enlil într-o stare de slăbiciune nu este singurul scop al Veghetorilor. Acesta reiese din informațiile tehnologice aduse întregii omeniri, însă nu se aplică în cazul „iluminării” împărtășite celor mai fidelithoth adepți ai lor.

Secretele oferite de zei inițiaților ascund un alt scop. În Cartea lui Hanok, Samyaza / Azazel i-a învățat pe oameni tot felul de vrăjitorii și însușiri ale rădăcinilor, iar Armaros cum să dezlege vrăjitoriile.

În Sumer se credea că Enki a inventat magia și ritualurile preoțești, care mergeau mână în mână în vechile religii. De altfel, în ritualurile magice mesopotamiene el era de obicei invocat, pentru a i se cere ajutorul. În Egipt, Djehuty (Thoth) era mare maestru în arta magiei, la fel ca Aset (Isis), considerată o magiciană fără pereche. Pentru a înțelege de ce Veghetorii i-au învățat pe muritori tainele magiei, trebuie să înțelegem ce este magia. Așa că vom lua un exemplu concret: Kabbalah evreilor.

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poatăart-to_kabbalah sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm.

Mulți rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Unele ritualuri ale Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iesous, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iesous. Să ne amintim și de numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se spune că au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Același înger care, în manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea, l-a învățat pe Adam legile spirituale ale naturii și ale vieții, inclusiv știința stelelor și a planetelor, știința puterii cuvântului, a gândului și a sufletului sau armonia dintre existența fizică și cea spirituală.

Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al zecelea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până laTreeofLifeKabbalah romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al doisprezecelea.

Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită „Arborele Vieții”, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. Rabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah; în final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, care poartă numele de „ochiul malefic”, numele ochiului fiind Enhara.

Cărțile secrete ale Kabbalei conțin doar câteva mii de cuvinte, însă descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei, idei care au devenit34iqsnl doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, care au fost studiate de alchimiștii medievali.

Sir Isaac Newton și mulți alți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte a Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (în sudul Franței) în secolul al doisprezecelea.

Cu câțiva ani înainte, învățăturile kabbalistice au ajuns la un grup de nouă nobili francezi, care au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului.

Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice evreiești. În Ierusalim au găsit și jefuit templul lui Șelomo (Solomon), despre care tradiția medievală susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabbalei. Se presupune că Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie.

După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie și invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, în special în pisici.

Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint care conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, care le transmitea instrucțiuni prin intermediul acelor capete. Mulți templieri au recunoscut că imaginea lui Iesous era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabbalistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, lojă masonică fondată la începutul secolului douăzeci, condusă la un moment dat de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921 chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic (ochiul fiind simbolul Veghetorilor).

După ce au fost arestați, mulți templieri și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei de astăzi provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elizabeth II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka’ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă, care la rândul ei provine din cea babiloniană, preluată de la akkadieni. Iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor și Marduk al babilonienilor, astfel că înțelegem transmiterea Kabbalei la adepții lui.

Kabbalah, la fel ca multe alte forme de magie, conține metode de invocare și de comunicare cu entități malefice puternice, nimeni alții decât Veghetorii, acesta fiind motivul pentru care zeii și-au inițiat adepții în tainele magiei. Știm că zeii, după moartea trupurilor lor, ajungeau într-o dimensiune paralelă imaterială, acea lume numită Tartarus de greci.

Însă, spre deosebire de oameni, nu erau prinși în ciclul reîncarnărilor, prin urmare nu sehqdefault puteau întoarce pe Pământ singuri. Era nevoie să fie aduși în lumea noastră de cineva. Probabil zeii Celești au implementat o măsură de siguranță, care împiedică Veghetorii de pe Pământ să-și readucă semenii în lumea materială. Din acest motiv, zeii lui Enki aveau nevoie de oameni, așa că și-au învățat cei mai devotați supuși (inițial doar pe fiii lor semizei) tainele magiei, pentru a putea fi readuși pe Terra în cazul morții lor trupești.

Ritualurile de invocare folosesc simboluri, care funcționează ca niște chei ce deschid portalul către dimensiunea în care sunt închiși Veghetorii, și cuvinte secrete, care atrag în lumea noastră entitățile invocate. Întregul procedeu se realizează cu ajutorul unei anumite cantități de energie negativă, fără de care ritualul nu ar putea avea loc. O parte din acea energie rămâne la magician sau vrăjitor, indiferent de numărul purificărilor pe care le-ar efectua, motiv pentru care în popor se crede că vrăjitorii își găsesc întotdeauna sfârșitul în chinuri groaznice. Dacă există într-adevăr o măsură de siguranță implementată de Celești, probabil se folosește și o infimă cantitate de energie pozitivă, prezentă în oameni însă nu și în Veghetori. Celelalte ritualuri magice, prin care se încearcă obținerea unui câștig pentru vrăjitor ori pentru altcineva, se realizează într-un mod asemănător. Prin simboluri și prin cuvintele secrete se invocă o entitate care îndeplinește dorința magicianului. Bineînțeles, și în acest caz nu poate fi vorba decât despre Veghetori.

O formă mascată de magie este reiki, o practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui, prin care se vindecă diferite afecțiuni cu ajutorul palmelor. Deși este considerat o formă de medicină alternativă, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr vindecă vreo boală, totul fiind pus de cercetători pe seama autosugestiei. Iar mai multe persoane care susțin că au fost totuși vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Puțini știu că în această practică se folosesc simboluri, despre care Bogdan Georgescu, un mare maestru reiki român, spunea în001YVH9jgy6ZEr1ZUDIc6&690 numărul 5 al revistei Jurnalul Conspirației că sunt ca niște chei folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ca într-un ritual magic, în care sunt folosite simboluri pentru a deschide portalul către dimensiunea Veghetorilor și energie negativă.

Unul dintre aceste simboluri se numește Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „șarpele de foc”. „Șarpele de foc” reprezintă „șarpele adormit” Kundalini din ocultismul oriental, despre care se spune că sălășluiește la baza coloanei vertebrale și care deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaștere. Chiar dacă practicanții reiki susțin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puțini știu că Ningișzida este în realitate unul dintre epitetele sumeriene ale lui Enki, conducătorul suprem al Veghetorilor.

Unul dintre gradele reiki se numește „egregor”, nume care provine din „egregori”, cuvântul grecesc pentru Veghetori. De altfel, un practicant mi-a mărturisit că, în timpul cursurilor, a aflat de la un mare maestru că îngerii decăzuți au adus oamenilor reiki-ul.

În numărul 6 al revistei Jurnalul Conspirației, maestrul Georgescu recunoștea că există inițiați care se folosesc de accesul la entități și energii negative și chiar a recunoscut că nu există magie albă, ci doar neagră. Un alt mare maestru reiki român, Ovidiu Dragoș Argeșeanu, scria pe site-ul său personal: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină și am lovit scurt”. Într-una dintre cărţile sale, Argeșeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii și chiar i-a decapitat, iar pe Iesous l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr el. Ceea ce ne amintește de scuiparea și călcarea imaginii lui Iesous în timpul ritualurilor kabbalistice ale cavalerilor templieri și ale masonilor din loja Ordo Templis Orientis. Toate acestea, dar și faptul că vindecările (definitive, temporare sau imaginare) din reiki nu se realizează cu ajutorul biocâmpului, ci prin ritualuri și simboluri, ne ajută să concluzionăm că este vorba despre o formă de magie, oricât de mult ar încerca practicanții să ascundă acest lucru.

Secretele magiei adevărate, cea primită de la Veghetori, au fost păstrate în cercuri intime, în special în cele ale preoților. Deși pare că oferă anumite avantaje practicanților, în realitate îi ajută numai pe zeii decăzuți ai Sophiei, pământenii primind doar iluzia puterii. O iluzie care îi costă mult mai scump decât și-ar putea imagina. Poate ne-ar fi costat pe toți dacă, acum foarte mult timp, un muritor nu ar fi luat atitudine împotriva Veghetorilor, încercând să îi oprească.

secretele zeilor





Sarpele (Lucifer) zeul exilat pe Pamant

19 11 2015

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Lucifer_666

Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor?

În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer.

În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”.

Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă.

În Apocalipsa22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană.

Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu.lucifer1

În capitolul 2 al Cărţii lui Zahariadin -Vechiul Testament- Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi.

În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut.

Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea.

Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh.

În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii.

În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa.

Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk.

În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi.

Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet?

Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva.

În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

NingishzidaGudeaVaseLangdon

Simbolul lui Ningishzida

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

osiris

Osiris

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira.images El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel,Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan.images Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. ÎnTextele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”.

În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.Fallenangel_lucifer_by_fallenangel_lucifer-d39gdj6

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

index

HORUS

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Serapis (AKA Sarapis); Egyptian god. From a statue found at Tivoli.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon(„cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

InannaDumuziSeatedDatePalmInvestiture

Inanna si Dumuzi

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

13assur

Assur

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Dagon_by_trufanov-d4udt0c

Dagon

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagonsau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

hades-tunja-colombia+1152_12997753858-tpfil02aw-10651

Hades

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Hermes

Hermes

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios(„eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

adonis9125

Adonis

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana,Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Sataneste conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Loki

Loki

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

susanoo_by_noxypia-d7o5bbh

Susano

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.

http://www.secretelezeilor.ro/sarpele/





Extraterestrii printre noi : desenele enigmatice de pe Terra

18 07 2013

Ne-au vizitat extraterestrii inca din trecutul indepartat?

 

Inca din zorii umanitatii, oamenii au cautat explicatii pentru lucrurile care depaseau puterea lor de intelegere. Astfel au aparut in credintele lor demonii, zeii, fantomele, spiridusii sau alte creaturi fantastice. Privite prin prisma unui om modern, dovezile materiale ale acelor credinte ne par cel putin la fel de bizare si, dat fiind nivelul de dezvoltare tehnologica la care am ajuns in prezent, nu putem sa nu asociem toate acele izvoare stravechi cu mult mai recentele fenomene OZN. Dar daca toate acele dovezi antice sau medievale vorbesc despre extraterestri sau nu, va vom lasa pe voi sa decideti

Petroglifele din Val Camonica si Wondjina

Oficial, UNESCO a recunoscut prezenta a peste 140.000 de petroglife in Val Camonica, Italia, unele dintre ele avand vechimi chiar si de 10.000 de ani. Descoperirile recente arata, insa, ca numarul acestora ajunge chiar si la 300.000. Si totusi, ce este atat de ciudat la petroglifele italiene incat sa atraga atentia ufologilor si adeptilor teoriei astronautilor preistorici? Ei bine, daca cele mai vechi petroglife infatiseaza animale specifice sfarsitului ultimei mari glaciatiuni, o practica des intalnita la popoarele primitive, unele dintre imaginile reprezentate par sa nu isi gaseasca locul in niciun timp istoric. Cele mai bizare dintre ele infatiseaza creaturi cu aspect uman, imbracate aidoma astronautilor. Frapante sunt castile de pe capul siluetelor, prevazute cu antene, la fel ca si impresia ca personajele par sa leviteze sau sa zboare. Si totusi, testele au aratat, fara putinta de tagada, ca imaginile au o vechime de circa 10 milenii.

Si daca imaginile ramase fara o explicatie plauzibila de la Val Camonica vi se par ciudate, sa ne oprim putin asupra unor petroglife similare, descoperite, de aceasta data, in Australia. Membrii tribului aborigen Mowanjum sustin ca stramosii lor sunt creatorii bizarelor imagini rupestre. Nici ei nu stiu, insa, cu exactitate ce anume au vrut sa reprezinte acestia atunci cand au creat respectivele imagini. Este cat se poate de evident ca in imagini apar capetele unor creaturi humanoide, cu ochi mari si oblici, fara gura, si cu cranii perfect sferice, o infatisare aproape identica cu cea in care sunt reprezentati extraterestrii din zilele noastre. Scepticii sustin ca datorita practicii anuale de revopsire a imaginilor, originalul s-a pierdut de multa vreme, si nimeni nu mai poate sti ce anume a fost gravat pe peretii de la Wondjina. Mai mult, ei sunt convinsi ca este vorba de zeitati ale ploii si nicidecum de entitati extraterestre. Dar cum nici oamenii de stiinta si nici ufologii impatimiti nu au putut oferi o ipoteza care sa multumeasca pe toata lumea, suspiciunile asupra picturilor stravechi continua sa inflacareze spiritele si sa genereze dispute aprinse.

Sistemul solar sumerian

Teoriile general acceptate astazi, despre cunostintele de astronomie ale sumerienilor, spun ca acestia remarcasera, inca de la inceputuri, prezenta pe bolta cereasca a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber : Venus, Saturn, Jupiter, Mercur si Marte, cele care, alaturi de Soare si Luna, vor da, in majoritatea culturilor lumii, sistemul saptamanal de sapte zile.

Si cu toate acestea, descoperirea unei placute de lut sumeriene, celebra VA-243, aflata in prezent la Muzeul de Istorie din Berlin, a socat lumea oamenilor de stiinta. Nu numai ca sistemul solar, gravat in detaliu, arata toate planetele cunoscute astazi ( inclusiv Pluto), ba mai mult, alaturi de cele 11 corpuri ceresti recunoscute astazi : Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si Pluto, apare reprezentata, la o distanta considerabila, o alta planeta, numita in mediile academice, si nu numai, Planeta X sau Nibiru.

Unii cercetatori sunt, insa, sceptici cu privire la desenul sumerian, a carui autenticitate, de altfel, se afla dincolo de orice banuiala. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degraba, ar fi simbolul Zeului Soare, inconjurat de stele. Si totusi, asezarea respectivelor stele/planete, identica cu cea a planetelor din sistemul solar, lasa loc, pe mai departe, speculatiilor de orice natura.

Misterul se adanceste in momentul in care descoperim ca in religia sumeriana existau 12 zeitati majore, numar identic cu cel al corpurilor ceresti de pe VA-243, zeitati numite in limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sange regal). Mai mult, sumerienii credeau ca originea zeitatilor lor se afla in spatiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde acestia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, intr-un loc numit E-den (legatura mai mult decat evidenta cu mitul biblic al creatiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat in religia sumeriana cu Nibiru, planeta considerata a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de alta parte, ipotetica planeta reprezentata pe placuta de lut.

Asa cum era de asteptat, teoriile pseudo-stiintifice cu privire la eventuale influente din spatiul extrasolar in aparitia umanitatii pe Terra nu au intarziat sa apara, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar cativa dintre autorii care au vazut in mitologia sumeriana o veritabila descriere a creatiei de sorginte extraterestra. 

Extraterestrii in stravechiul Irak?

Istoria omenirii incepe, practic, cu sumerienii. Ei sunt cei care, au facut trecerea de la preistorie catre istorie, prin inventarea scrisului si mentionarea, in premiera, a tuturor cunostintelor si credintelor pe care le aveau. Chiar daca s-a dovedit ca in Orientul Mijlociu au existat orase locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor considera Sumerul drept prima mare civilizatie a lumii. Si daca inventiile enigmaticilor sumerieni depaseau cu mult cunostintele si tehnologia vremii, punand bazele culturilor ce aveau sa le urmeze, o parte insemnata a mostenirii lor nu isi gaseste nici astazi explicatia in randul oamenilor de stiinta. In schimb, izvoarele scrise ale stramosilor irakienilor de astazi au o explicatie pentru acest salt tehnologic fara precedent, o explicatie care, insa, nu poate decat sa frapeze.

Un preot sumerian, pe nume Berossus, mentiona ca zeii au fost cei care i-au invatat pe oameni cum sa se ridice de la stadiul de animale si cum sa deprinda tainele stiintelor. Berossus scria ca in urma cu peste 8 milenii, un amfibian, Oannes, ar fi iesit din apele Golfului Persic si le-ar fi vorbit oamenilor despre matematica, medicina, astronomie, politica, etica si drept, punand bazele marii civilizatii sumeriene. Oannes a fost descris ca o creatura cu trup de peste dar care, pe langa trasaturile ihtiomorfe, prezenta si un cap uman si membre identice cu cele ale oamenilor. De fiecare data, la inserat, Oannes se retragea in mare, acolo unde se odihnea, pentru a reveni in zorii zilei urmatoare si a-si relua misiunea. Sa fie doar o intamplare faptul ca sumerienii stiau ca planetele orbiteaza in jurul Soarelui, si asta cu milenii bune inaintea Renasterii, si ca matematicienii lor foloseau numere formate din 15 cifre, pe cand in epoca de aur a stiintelor din Grecia Antica, matematicienii eleni nu stiau sa numere mai mult de 10.000?

Masinile moderne din cel mai vechi templu egiptean

Putine locuri au fost atat de venerate de catre vechii egipteni precum stravechiul oras Abydos. Centru al credintelor egiptene si loc de pelerinaj vreme de mii de ani, Abydos era considerat de catre locuitorii Egiptului antic drept locul in care se afla cea mai de pret relicva a religiei lor, capul lui Osiris. Teoria general acceptata este aceea ca Abydos a fost intemeiat de faraonii predinastici, asa numitii faraoni din dinastia 0. Cu toate acestea, templele si mormintele deja existente in perioada respectiva arata ca orasul ar putea avea o vechime mult mai mare. Monumentul este impresionant atat prin grandoarea constructiei cat si prin modul de decorare oarecum atipic fata de alte temple egiptene. Basorelifurile si gravurile sunt de o acuratete senzationala, unele dintre ele pastrandu-si pana astazi culorile originale.

Si totusi, celebritatea templului a atins apogeul de abia in ultimii zece ani, atunci cand un eveniment avea sa uimeasca lumea oamenilor de stiinta si sa inflacareze imaginatia multora dintre ei. Datorita infiltratiilor, templul se pare ca a fost inundat de mai multe ori de apele Nilului, o parte a inscriptiilor hieroglifice de pe frontispiciul unei coloane s-a desprins, scotand la iveala o gravura mai veche. Martorii au fost socati de ceea ce au vazut, multora dintre ei nevenindu-le sa creada ca asa ceva este posibil. Gravura din spatele hieroglifelor reprezenta in detaliu ….un elicopter, un submarin, si doua masini de zbor. Imediat s-a facut trimitere si la alte inscriptii misterioase care, dupa cum afirma adeptii existentei OZN-urilor, ar reprezenta tehnologii mult mai apropiate de epoca moderna sau de cea futurista decat de cea a Egiptului antic.

Desi le-au confirmat originalitatea, istoricii cred totusi ca desenele nu reprezinta altceva decat rezultatul unor rescrieri ale hieroglifelor initiale, aceasta fiind o practica des intalnita in Egiptul antic. Ei au identificat trei straturi de hieroglife suprapuse care dateaza atat din perioada lui Seti I, cat si din cea a lui Ramses al II-lea. Explicatia pe care o dau acestia este ca prima inscriptie a fost acoperita cu tencuiala, celelalte doua care i-au urmat fiind sapate in piatra deasupra acesteia. In momentul in care tencuiala s-a prabusit, suprapunerea celor trei gravuri a creat iluzia unor masini moderne, o explicatie care, evident, nu a fost suficienta pentru adeptii teoriei astronautilor antici.

Vimana – masinile zburatoare din scrierile sanscrite

Vimana nu mai este de multa vreme un termen necunoscut oamenilor de stiinta si, mai ales, pasionatilor de studii indice si de ufologie. Este termenul prin care sunt desemnate bizare masinarii zburatoare, numite de stravechii locuitori ai Indiei „carele zeilor”. Nu numai ca mentiuni ale lor apar atat in Vede cat si in Ramayana, dar autorii antici au lasat inclusiv intructiuni de construire si folosire a lor. Mai mult, in Mahabharata, o astfel de masinarie zburatoare este descrisa ca un veritabil avion de lupta capabil sa se faca invizibil si sa lanseze o arma distrugatoare, Sageata lui Indra, a carei explozie asurzitoare pare similara cu cea a unei bombe atomice.

Chiar daca multe dintre vechile texte sanscrite inca isi asteapta traducerea, informatiile obtinute pana in prezent din Vede, Ramayana sau Mahabharata dovedesc o inalta cunoastere a aerodinamicii si a fizicii de catre autorii acestor lucrari monumentale. Nu trebuie uitate nici masurile de prim ajutor recomandate in aceste opere celor care au scapat de sageata lui Indra. Oamenilor afectati de uriasul val de caldura li se recomanda sa isi lepede hainele si armele si sa se imbaieze cat mai repede, masuri de prin ajutor recomandate astazi supravietuitorilor unui cataclism nuclear. Iar pentru a va face o idee asupra amplorii acestor detalii bizare, trebuie mentionat ca toate textele au fost scrise cu sute sau chiar mii de ani inainte de Hristos.

Dogu – bizarele statuete nepamantene din Japonia

Dogu este denumirea unor statuete de mici dimensiuni, cu varste cuprinse intre 16.000 si 2.400 de ani, descoperite in estul Japoniei. Aspectul lor neobisnuit le-a facut cu atat mai interesante in ochii oamenilor de stiinta, cu cat vechimea lor nu implica si cunostintele unor detalii vestimentare asa cum sunt cele ale statuetelor in cauza, asta ca sa nu mai pomenim de fizionomia ce aminteste de extraterestrii descrisi in secolul XX.

Unele dintre ele prezinta costume complexe, de care par atasate tuburi sau furtunuri, iar pe fata poarta ochelari care acopera ochi uriasi oblici – o imagine asociata imediat cu cea a extraterestrilor sau, macar, cu cea a astronautilor din zilele noastre. Ca misterul sa fie si mai adanc, nimeni nu poate spune cu exactitate care a fost scopul lor, desi au fost scoase la lumina peste 15.000 de astfel de statuete. O alta bizarerie este acea ca statuetele Dogu, in marea lor majoritate, au membrele posterioare distruse, in timp ce mainile par foarte mult reduse in comparatie cu dimensiunile craniului sau ale trupului.

„Harta lui Dumnezeu” – un mister de 120 de milioane de ani

Atunci cand, in anul 1995, profesorul de matematica si fizica din cadrul Universitatii de stat Bashkir din Rusia, Aleksandr Chuvyrov, a intreprins un larg studiu cu privire la migratia stravechilor chinezi catre Siberia si Urali, acesta a intrat in posesia unei misterioase pietrve gravate, descoperita in secolul al XVIII-lea de taranii din satul Chandar din sudul Uralilor. Initial, profesorul rus a crezut ca este vorba de o straveche harta chineza a locurilor, dar ceea ce a descoperit pe parcurs avea sa dea nastere unuia dintre cele mai mari mistere actuale. Studii amanuntite ale pietrei au revelat faptul ca este, intr-adevar, vorba de o harta, si inca una extrem de exacta a canionului Ufa si a raurilor Belya, Ufimka si Sutolka. Mai mult, pe harta apar reprezentari ale unui urias complex de irigatii, complex format din 12 baraje, fiecare larg de circa 400 de metri si lung de 10 kilometri. Impropriu sa mai spunem ca astfel de constructii nu au fost nicicand mentionate in analele istoriei cunoscute.

Atunci cand au incercat sa dateze varsta hartii, oamenii de stiinta au identificat doua tipuri de scoici preistorice inpregnate in piatra (Navicopsina munitus si Ecculiomphalus Princeps). Prima a trait in urma cu circa 500 de milioane de ani, in timp ce a doua ar fi disparut in urma cu cel putin 120 de milioane de ani. Pe langa toate acestea, modul extrem de delicat in care piatra a fost gravata indica o tehnologie avansata, iar marginile rupte ale acesteia i-a determinat pe cercetatori sa creada ca, in fapt, este vorba de o harta mult mai ampla, probabil o harta a intregului Pamant. Se estimeaza ca in sudul Uralilor ar exista cel putin 300 de astfel de fragmente inca nedescoperite.

Scuturile de foc ale lui Charlemagne

Marturii bizare ale unor creaturi sau obiecte zburatoare neidentificate nu vin numai din Antichitate sau din timpurile moderne. Una dintre cele mai frapante si mai misterioase marturii vine din anul 776 d.Hr., la opt ani dupa incoronarea lui Carol cel Mare, in timpul unei asediu al saxonilor asupra castelului Sigiburg din Franta. Evenimentul a fost mentionat in Annales Laurissenses, unul dintre cele mai importante documente medievale privind domnia lui Charlemagne si a ramas, pana astazi, fara nicio explicatie plauzibila. Ce s-a intampat atunci?

Profitand de lipsa imparatului Carol cel Mare, aflat in razboi cu cetatile italiene, trupele saxone au asediat Sigiburg cu intentia de a-l recuceri de sub ocupatia franca. Desi sortii inclinau de partea saxonilor, un fenomen misterios a oprit atacul si a determinat retragerea atacatorilor. Martorii declara ca, la un moment dat, pe cer si-au facut aparitia mai multe discuri luminoase, pe care localnicii le-au numit scuturi de foc si care, din relatarile acelorasi martori oculari, reiese ca pluteau deasupra bisericii din cetate. Inspaimantati, saxonii au aruncat armele si s-au retras in dezordine, convinsi fiind ca au asistat la o manifestare a fortei divine. Reprezentarile grafice ale epocii le puteti vedea in fotografia de mai sus.

sursa :descopera .ro





Imperiu dupa imperiu

9 05 2013
<Imperiile si istoricii impart un urias handicap. Pe de o parte, nici un imperiu nu si-a prevestit vreodata caderea. Mai mult, fiecare dintre ele – chiar cunoscand istoria celorlalte – si-a imaginat ca vesnicia ii apartine. La fel, istoricii: desi cunoasterea trecutului este un mare avantaj, nimic din aceasta cunoastere nu le lumineaza prin ceva ziua de maine.

In ziua de Craciun a anului 800, la Roma, imparatul Carol cel Mare era incoronat de Papa, iar granitele imperiu  sau deveneau granitele Occidentului latin. Mintile cele mai luminate ale timpului erau convinse ca, prin aceasta, fostul Imperiu Roman reinvia din propria cenusa, o data pentru totdeauna. In 843, cei trei nepoti ai imparatului semnau la Verdun un tratat prin care-si imparteau fericiti uriasul teritoriu – prefatand, fara sa stie, o prabusire definitiva, care avea sa urmeze peste alte patru decenii, spulberand cu ea, pentru eternitate, visul imperial al fostei lumi romane.

In 1452, Constantinopolul era inca, la capatul a mai bine de o mie de ani, centrul lumii crestin-orientale si era, mai ales, o cetate fericita; un an mai tarziu, Imperiul Bizantin disparea de pe harta lumii. In 1986, in fine, la un an dupa ce preluase conducerea in centrul lumii comuniste, Mihail Gorbaciov incepea seria unor reforme ce promiteau revigorarea imperiului sovietic; patru ani mai tarziu, fara ca vreo scoala istorica sau politologica s-o fi anuntat in vreun fel, acest imperiu era deja capitol intr-o istorie pe care fostii cetateni imperiali, redeveniti letoni sau cehi, romani sau polonezi, o contestau cu vehementa redescoperirii libertatii.

Inceputul, adica Sumer, teritoriu din partea vestica a Asiei, nucleu urban din sudul Mesopotamiei (cca 3000-2950 i.Hr.) – un imperiu difuz, locuit de oameni a caror origine este inca, la drept vorbind, necunoscuta. Orasele-state care-l alcatuiesc (Lagas, Ur, Uruk, Nippur, Girsu) se afla intr-o confruntare continua. Spre 2600 i.Hr., o populatie razboinica si inventiva – akkadienii – se apropie de ele. Cetatile-stat ajung la o uniune impusa de primejdie, dar akkadienii regelui Sargon I le cuceresc cu usurinta. In 2340 i.Hr., apare, astfel, primul imperiu al lumii, intr-un sens apropiat de acceptiunea moderna a termenului.

Dupa inceputul mileniului al II-lea i.Hr., regatul dinastiei din         Ur devine din nou fructul dorit de migratori. Amoritii si, mai apoi, elamitii contesta stabilitatea imperiului cetatilor-state.

Urmeaza doua secole de tulburari, in care Ur-ul ajunge ruina, adesea fumeganda. In 1894 i.Hr., dinastia amorita se refugiaza intr-un oras modest si tanar al vremii: Babilon. Hammurabi (1792-1750 i.Hr.), cel de-al saselea rege al dinastiei amori te, stabileste aici capitala regatului , ulterior a imperiului sau. Marduk, cel mai important zeu al religiei politeiste babiloniene, are in grija soarta celor vazute si nevazute; statuia lui este centrul cetatii si al lumii – dar un regat in continua extindere are nevoie de mai mult: este Codul de legi de care Hammurabi isi va lega numele, primul act legislativ cunoscut al umanitatii. In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului. Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu (intre 1670 si 1335 i.Hr. apar si decad doua regate Hatti). In apropierea lor, regatul egiptean al lui Ramses al II-lea are propriile sale ambitii. Conflictul este inevitabil: la Kades, in 1285, hititii si egiptenii lupta pentru suprematie in regiunea cea mai evoluata a lumii acelei vremi.

In apropierea lor, catre 1365, asirienii din orasul-stat Assur devin si ei actori pe scena geopolitica. In 1270 i.Hr., regatul Hatti si Egiptul lui Ramses al II-lea semneaza un tratat de pace – primul cunoscut de istoria civilizatiei umane.

Latinitatea imperiala

De-a lungul ultimului mileniu si jumatate, imperiul cezarilor a fost deseori invocat; de la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini, Imperiul Roman a ramas, constant, reperul principal pentru orice vis imperial autentic. Marire si prabusire, sobrietate si  decadenta, litera si spada – istoria Imperiului Roman le cuprinde pe toate. Spre 1200 i.Hr., italicii ajung pe teritoriul peninsulei; in jurul anului 800 i.Hr., etruscii isi fac aparitia in centrul Italiei. Potrivit legendei si traditiei istoriografice,  fondarea Romei ar fi avut loc in anul 753 i.Hr. Este probabil ca inceputurile reale sa se fi produs un secol mai tarziu, spre 650 i.Hr., prin familia aristocratica etrusca Ruma – adevaratii fondatori . Regalitatea a avut la inceput o situatie discutabila; traditia etrusca si legaturile cu zonele de iradiere grecesti au condus la dominatia aristocratiei latifundiare. In 510 sau 508 i.Hr., apare, in istoria Romei, republica.

Tribunii poporului, ca reprezentanti ai plebei, si Senatul reprezinta garantia acestui sistem politic. In 396 i.Hr. incepe expansiunea romana, mai intai intre limitele peninsulei; in secolul urmator, intre 264-201 i.Hr., Roma poarta doua razboaie cu puternica cetate a Cartaginei, pentru controlul vestului Mediteranei. In 218 i.Hr., are loc trecerea Alpilor de catre armata regelui Hanibal, fascinant capitol in orice istorie militara a umanitatii. Dupa trei victorii asupra romanilor si aflat foarte aproape de portile Romei, Hanibal se pierde totusi in indecizie; romanii, condusi de Cornelius Scipio, trec la contraofensiva. Pacea, semnata in 201 i.Hr., pecetluieste infrangerea definitiva a Cartaginei. Pe ruinele acesteia, viitorul Imperiu Roman se impune ca principala forta a lumii mediteraneene: Macedonia devine provincie romana in 148 i.Hr., ii urmeaza Siria (63 i.Hr.) si Egiptul (30 i.Hr.).

Pe plan intern, lumea romana este intr-o continua schimbare: reformele fratilor Gracchus, tribuni ai plebei (133-123 i.Hr.), si cele doua triumvirate – primul, in 60 i.Hr., prin Cezar, Pompei si Crassus (Cezar ii va invinge) si al doilea, dupa asasinarea lui Cezar, prin Marc Antoniu, Octavian si Lepidus (43 i.Hr.). Dintre ei, Octavian se impune si, dupa 27 i.Hr., incepe epoca de 41 de ani a principatului acestuia. Epoca imperiala, a maximei extinderi prin Traian si Hadrian, da contur viitoarelor doua secole de istorie romana. Imperiul carolingian va fi impartit intre urmasii lui Carol cel Mare, pana la scindarea totala (888): in mare fie spus, spatiul francilor, germanilor si italicilor se va dezvolta pentru fiecare separat, in amintirea unei uniuni la care nu se va mai ajunge decat prin Comunitatea Europeana, in secolul XX. In 961, incoronarea lui Otton I ca imparat al Sfantului Imperiu Romano-German a mai prelungit putin iluzia imperiala.

Dupa 1152, Frederic I Barbarossa, imparat pe marca de est a fostului Imperiu carolingian, incearca reimpunerea controlului in zona; o data cu infrangerea sa la Legnato, de catre Liga oraselor italiene, controlul german asupra peninsulei italice ia sfarsit. In 1410, Polonia (ajutata de Lituania si de Moldova lui Alexandru cel Bun) infrange cavalerii teutoni (sprijiniti de regatul maghiar); prin aceasta, colonizarea germana spre Est e stopata.

Visul imperial al Romei de altadata va dainui in Europa, in fiecare regat mai puternic; trecut prin Reforma si Contrareforma religioasa, prin razboaie si rivalitati, continentul va merge insa spre o continua divizare: in 1648, Pacea de la Westfalia pune capat Razboiului de 30 de ani, dar Europa occidentala este rupta intre o jumatate de nord protestanta si o jumatate de sud catolica. La Est, ecourile unui alt imperiu, ortodox, nu se stinsesera inca.

De la gloria eterna a Crucii la Lumina semilunii

Imperiul Bizantin, imperiul roman al Rasaritului, este pastratorul tainelor crestine si al civilizatiei pret de inca un mileniu dupa disparitia Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altadata mai dainuie aici, in fosta cetate a lui Constantin cel Mare, unde soarele apune printre cele mai mari bazilici, iar rugile si crucea par a fi protectia eternitatii imperiale. Intarit sub Justinian I (527-565) si adus aproape la marimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman, Bizantul pierde un secol mai tarziu Siria si Egiptul in favoarea persilor (636-642) si se framanta in „disputa icoanelor“ dintre iconoclasti si iconoduli.

In 1054 se produce marea schisma intre Roma si Bizant: Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Cherularios se excomunica reciproc, refunzandu-si unul altuia gratia divina; cetatile-surori nu se vor mai intalni niciodata in mileniul ce se deschide astfel, iar ortodoxia greceasca si catolicismul latin vor intra ele insele in competitie. Orientul si Occidentul crestin se vor mai apropia periodic si cu accidente, dupa 1096, in cruciade – frumoasele aventuri de recucerire a pamanturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.

In 1453, Imperiul Bizantin este cucerit de turcii otomani. Un imperiu, cazut, facea loc astfel gloriei unui alt imperiu.

In anul 571, se naste, la Mecca, Mahomed – viitorul profet al religiei musulmane –, ca fiu al familiei unui conducator de caravane, nu foarte bogat. De tanar, el se casatoreste cu Khadija, o vaduva in varsta si foarte bogata, care va muri la scurt timp, lasandu-i o situatie materiala net imbunatatita. Spre anul 610, Mahomed are o viziune a arhanghelului Gabriel, care-i transmite esenta unei noi spiritualitati – islamul. Ca atare, istoria Imperiului Otoman incepe spre 1290, cand Osman I se desprinde de sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia si preia titlul de sultan independent. Expansiunea noului sultanat incepe repede, indreptata ferm impotriva Bizantului. Cuceririle vin una dupa alta: Brusa (prima capitala) in 1326, Gallipoli si Adrianopole (1354-1361), Macedonia si Bulgaria (1372-1389).

In 1402, sultanul Baiazid este infrant si umilit de catre cel care se autorevendica a fi urmasul lui Gingis Han si refondator al Imperiului Mongol, Timur Lenk. Dupa 1421, Murad al II-lea reia expansiunea spre Europa Centrala; in 1453, sultanul Mahomed al II-lea duce semiluna in chiar inima crestinatatii, prin cucerirea Constantinopolului. La inceputul secolului al XVI-lea, Selim I cucereste Siria si Egiptul, iar succesorul sau, Soliman Magnificul, duce Imperiul la apogeu – ajungand, prin Ungaria cucerita (1526), pana la portile Vienei (1529; al doilea asediu al Vienei, tot nereusit, va fi in 1683).

Primul adevarat recul al Imperiului Otoman in Europa se produce in 1699, prin tratatul de la Karlowitz;Imperiul Austriac si, mai apoi, Imperiul Tarist devin adversari redutabili. Declinul lumii otomane este constant: in secolul al XIX-lea, Imperiul pierde de sub control, printre altele, Grecia (1830), Egiptul (1840), Serbia, Romania si Bulgaria. In primul Razboi Mondial, el intra in tabara perdanta, alaturi de Germania; la finalul conflictului, Imperiul incape sub ocupatia aliantei adverse si se vede obligat sa accepte un tratat de pace care va duce direct la desfiintarea sa (1924).

Marile imperii ale Vestului

Imperiul celor doi Napoleoni

Inainte de a fi un imperiu politic, Franta a fost unul colonial: insulele Cayenne (1604), Martinica si Guadelupe (1635), Senegalul atat de necesar in comertul cu sclavi (1638), dar mai ales Canada (dupa 1608) i-au adus Frantei plusul de glorie si bogatie de care viitorul rege-soare, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea nevoie. Criza economica apare spre mijlocul secolului al XVIII-lea, iar intentiile de reforma economica ale unor tehnocrati ai vremii precum Turgot sau Necker se impotmolesc in conservatorismul paturii nobiliare. Aici isi are radacinile Revolutia din 1789. 

Unul dintre putinii beneficiari ai primului deceniu postrevolutionar francez este Napoleon Bonaparte.Ajuns prim-consul in 1799, in urma unei lovituri de stat, Bonaparte devine, intre 1804 si 1814, Napoleon I, capul unui imperiu ce aspira sa refaca Europa lui Carol cel Mare, din urma cu 1.000 de ani. Hartuit de Anglia (la vest) si de Rusia (la est), Imperiul napoleonian va ramane o frumoasa poveste si atat, fundalul unui destin exceptional cum a fost cel al Empereur-ului Napoleon I.

Visul imperial francez revine in 1815 (regimul celor 100 de zile, pana la dezastrul final din 18 iunie 1815, la Waterloo) si spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand Louis Napoleon Bonaparte (nepotul de frate al fostului imparat), dupa ce este ales presedinte in decembrie 1848, devine in 1852 imparatul Napoleon al III-lea. Inceput sub bune auspicii, Cel de-al II-lea Imperiu se prabuseste in 1870, cand Franta intra in razboiul cu Prusia, pe care-l pierde in 1871, fapt ce va provoca o trauma de proportii nationale, din care se va iesi, greu, abia dupa 1950.

De la saxonul Otton I, la arianul Hitler

Primul „imperiu german“ – primul „Reich“ – este cel al lui Otton I, rege al Germaniei si Italiei, care fondeaza in 962 Sfantul Imperiu Romano-German. Urmasii sai la tron ii vor pastra relativa unitate pana la Reforma religioasa din secolul al XVI-lea si, mai ales, pana la finalul Razboiului de 30 de ani si la Pacea de la Westfalia (1648), care transforma spatiul german intr-un mozaic de unitati politice si religioase.

Al doilea Imperiu German este proclamat in timpul cancelarului Bismarck, in 1871, la Versailles, in urma infrangerii categorice a Frantei intr-un razboi inceput in anul anterior. In iunie 1919, dupa infrangerea sa in primul Razboi Mondial, al II-lea Reich se prabuseste; dar se ridica din nou amenintator in 1933, cand Adolf Hitler, Führer si cancelar, declara nasterea celui de-al III-lea Reich, caruia ii prezice 1.000 de ani de existenta. Din ei, nu ii va putea asigura decat pe primii 12…

Imperiile marilor: Spania…

Grecii aheieni sunt cei care, spre 1110 i.Hr., fondeaza colonii pe coastele mediteraneene spaniole. Cazuta partial sub dominatia Cartaginei si, mai apoi, in intregime, sub a Imperiu lui Roman (201), provincia spaniola – care l-a dat istoriei romanesti pe imparatul Traian,   este invadata de vandali si vizigoti. Ultimii fondeaza aici un imperiu si se crestineaza, la finele secolului al VI-lea.

In anul 711, Spania intra sub dominatia maurilor musulmani; francii vecini percep eliberarea ei ca pe o sarcina sfanta – vezi atacul Emiratului de Cordoba, in 778, infatisat in gesta Cantecul lui Roland. In jurul anului 1000, nordul crestin al Spaniei este, in fine, unificat. Reconquista (recucerirea) crestina porneste spre Sud: de la Toledo (1085) pana la Sevillia (1248), crestinatatea inainteaza. Ultimul bastion al maurilor este Granada, ea insasi luata sub semnul crucii in 1492.

Mariajul celor „doi regi catolici“, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (1469), deschide perioada de apogeu a monarhiei spaniole: descoperirile geografice si cuceririle coloniale in Caraibe si America de Sud fac din regat un imperiu care se simte pe mari la el acasa:Cristofor Columb, apoi Cortés si Imperiul Aztec (1519-1521), Pizarro si Imperiul Inca (1531-1533). Momentul de cumpana in stapanirea marilor este 1588, cand Armada spaniola este infranta de noua putere maritima in ascensiune, Anglia reginei Elisabeta I.

Pe continent, frontierele se largesc: in 1580, regele Filip al II-lea primeste ca mostenire vecina Portugalie – dar uniunea nu va rezista decat 60 de ani, dupa care incepe o lunga decadere. Dupa Congresul de la Viena – congresul pacii post-napoleoniene, 1815 –, Burbonii revin pe tron; intarirea interna a statului nu se poate face decat cu pretul pierderii coloniilor transatlantice: intai cele din America de Nord, apoi Cuba, Filipinele si Puerto Rico – acestea trei in urma unui razboi cu Statele Unite ale Americii, terminat in 1898.

…si Marea Britanie

Conflictul cu vecina de peste Canal, Franta, incepe o data cu istoria statului englez. In 1337, Razboiul de 100 de ani debuteaza prost pentru englezi, dar dupa venirea pe tron a primului rege din Casa de Lancaster, Henric al IV-lea (1399), raportul de forte se schimba si, sub Henric al V-lea, Anglia ajunge sa stapaneasca jumatate din Franta (dupa 1415). Urmasul sau, Henric al VI-lea, pierde insa toate posesiunile, pe fondul revansei franceze – vezi episodul Ioana d’Arc – si, in aceste conditii, Casa de York pune in discutie insesi drepturile la coroana ale Casei de Lancaster: este Razboiul celor doua roze (1450-1485).

Castigatoare este… Casa de Tudor, mostenitoare a Lancasterilor, care ajunge pe tron in 1485, prin Henric al VII-lea. Un personaj cu totul aparte este urmasul sau, Henric al VIII-lea, care rupe legatura spirituala cu Roma si se proclama sef al Bisericii anglicane (1534). Autentica istorie imperiala a Angliei incepe cu anul 1588, cand o stralucita victorie navala impotriva Invincibilei Armade spaniole face din Anglia marea putere a marilor.

Epoca reginei Elisabeta I (1558-1603) deschide magistral aceasta epopee imperiala. Marea Britanie apare la 1603, cand Iacob al VI-lea Stuart al Scotiei devine Iacob I al Angliei, iar cele doua coroane – pana atunci in raport de suzeranitate – se unesc. Marele regat este agitat de razboiul civil condus de Oliver Cromwell (1642-1649), dar Stuartii se intorc pe tron dupa 1660. La inceputul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie este un model politic pentru intelectualii Europei luminilor – Voltaire si Montesquieu o admira mult –, dar si principala candidata pentru mostenirea fostului imperiu colonial spaniol (Insulele Virgine, Bermude, Barbados, Jamaica); la sfarsitul aceluiasi secol, ea isi deschide drum spre Canada – fosta franceza – si India, acolo unde Compania Indiilor de Vest, tutelata la origini de regina Elisabeta, lucreaza constant la o cucerire ce va dura doua secole si va rezista inca unul dupa aceea.

Marea Britanie intra de timpuriu si in relatii comerciale, si in conflict cu China, vezi razboiul opiului din 1840-1842, in urma caruia Hong Kong-ul devine colonie britanica (pana in 1997). Printre posesiunile Coroanei engleze se numara si 13 colonii infiintate, intre 1607 si 1733, pe coasta estica a Americii de Nord – viitoarele State Unite ale Americii.

Viitorul imperial al omenirii

Istoria nu se impaca bine cu previziunile. Totusi, dorinta de a prevedea este mai puternica decat precautia. In opinia mea, trei sunt directiile cele mai probabile de configurare a viitorului geopolitic, pe termen mediu.

1. Pax Americana

La inceputul secolului XX, Statele Unite ale Americii – urmase legitime ale celor 13 colonii englezesti de pe coasta estica a continentului, independente din 1776 si ghidate de o Constitutie (1787) care e in vigoare si astazi – reprezentau puterea emergenta a lumii occidentale.

Tuteland Cuba, anexand Guamul, Puerto Rico, Filipinele, facand legea in Mexic si in Haiti, SUA incep secolul trecut ca statul cu cele mai stralucite perspective economice care se puteau imagina. Intrarea in primul Razboi Mondial (1917) este decisiva pentru sfarsitul acestuia. La fel in cazul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care SUA il castiga nu numai militar, ci si politic.

Dupa 1945, Statele Unite devin purtatorul de steag al lumii occidentale democratice, varf de lance in confruntarea politica, propagandistica, economica si militara cu Imperiul Sovietic (1917-1991). Dupa implozia Uniunii Sovietice, Statele Unite raman in pozitia de unica superputere. Cele mai multe comparatii se fac cu Imperiul Roman din primele doua secole ale erei crestine.

Contestatarii nu lipsesc: de la ecologisti radicali ce acuza SUA pentru nesemnarea Acordului antipoluare de la Kyoto, pana la miscarea antiglobalizare in continua crestere in toata lumea occidentala, Statele Unite ale Americii sunt vazute ca fiind garantul unei lumi a discursului ipocrit despre libertate, democratie si egalitate de sanse.

Dar toti adversarii sai occidentali admit ca aceasta Pax Americana nu este cea mai rea dintre formele de status quo pe care imperiile la apogeu le-au propus de-a lungul timpului.America pare a se afla in fata unui nou fel de „cuceritori“: inamicii Americii prefera sa se infiltreze tacit. Noul mileniu a inceput sub semnul terorismului, in speta terorismul radicalismului islamic.Doborarea complexului World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, este evenimentul cel mai spectaculos al inceputului de mileniu.

Turnurile gemene erau un fel de zigurate ale „noii ordini mondiale“, un Turn Babel iradiind globalizarea. De ce a devenit aceasta America dusmanul de moarte al lumii islamice? Din cauza sprijinului pentru statul Israel (creat in coasta lumii arabe in 1949) – se raspunde, facil. Dar, de aproape 300 de ani, lumea musulmana este intr-o lunga redefinire a identitatii. Islamul, la apogeul puterii sale, era caracterizat de toleranta. Acum, rezolvarea unui vadit complex de inferioritate in raport cu lumea occidentala il conduce spre lozinca razboiului sfant (jihad).

Este putin probabil ca aceasta amenintare sa se concretizeze, in viitor, in alt fel. Religia islamica, desi intr-o relativa relansare in unele zone ale globului, este in pierdere de viteza de cateva secole; isi va reveni in conditiile laicizarii globale a lumii contemporane?Nemaiavand armatele Imperiului Otoman sau ale califilor de altadata, ea nu-si poate pastra puritatea decat printr-o izolare totala. In lumea de azi, costurile pentru a ramane izolat sunt mai mari decat cele pe care le presupune conectarea la fluxul mondial al schimbarii.

2. Un nou Imperiu Chinez?

In ochiul europeanului, China ramane ceea ce era si la anul 166, cand primele misiuni comerciale romane ajungeau pe teritoriul sau: un spatiu al misterului si al exotismului. Imperiala sau comunista (din 1949), China intriga. La inceputul secolului XXI, China pare sa se fi inscris pe o a treia cale, ce sfideaza rigorile comunismului autentic, ca si pe ale democratiei liberale. China este, cu cele 1,3 miliarde de locuitori ai sai, in fata unei mari alegeri.

Dinamizarea continuua a elitei de partid si de stat – vezi ultimele alegeri – pregateste un nou salt pe care, probabil, acest secol il va aduce. La ora actuala, China controlata de partidul comunist este o imensa fabrica, avand relatii sociale diferite de la un capat la altul al sau si niveluri de trai la fel de diferite. In diferend cu URSS dupa 1960, dar curtata intens de America administratiei Nixon inca de la inceputul anilor ’70, China este in acest moment un actor enigmatic pe scena internationala, preferand sa ramana in umbra; dar simpla ei prezenta acolo obliga pe oricine sa o ia in considerare – in frunte cu SUA, a caror preocupare fata de politica nucleara a Coreei de Nord comuniste o obliga sa foloseasca bunele oficii chineze.

Daca nivelul actual al cresterii economice va continua (atentie! China este una dintre putinele tari care nu este afectata de criza economica), daca laicizarea societatii va impiedica proliferarea unor curente spirituale belicoase sau izolationiste si daca, in fine, slabirea treptata si previzibila a regimului comunist nu va face loc unui vid de putere (acesta fiind scenariul cel mai prost care se poate imagina), la finalul actualului secol, China – sustinuta probabil de Coreea, pana atunci reunificata – va fi unul dintre cei trei actori principali ai scenei mondiale, alaturi de America si de…

 

3. Spre noua Europa carolingiana

…si de Europa Unita, evident. „Un fel de mare republica impartita in mai multe state“ – definea Europa, in secolul al XVIII-lea, Voltaire. Pe 19 septembrie 1946, Winston Churchill, insotit de fiica sa, intra in Marele Amfiteatru al Universitatii din Zürich; discursul pe care-l pregatise vorbea despre datoriile Frantei si Germaniei fata de Europa comuna. „Care este remediul?“ – se intreba el dupa trecerea in revista a consecintelor razboiului. „Sa refacem textura Europei, sau a celei mai mari parti a ei, si sa-i cream un edificiu in care ea sa traiasca in pace, securitate si libertate. Trebuie sa cladim un fel de State Unite ale Europei.“

Marea provocare a prezentului european este insertia statelor din estul continentului in structura europeana pusa la punct in ultimele decenii. Cu o economie intrata sub semnul unei planificari care nu va putea sa multumeasca pe toata lumea daca va dori sa fie realmente eficienta, cu o Constitutie unica, cu o forta armata comuna si cu un Parlament european cu atributii legislative generale,Uniunea Europeana se profileaza a fi competitorul cel mai probabil al Statelor Unite pe scena mondiala.

S-ar putea spune ca Imperiul se va intoarce acasa – adica in Europa.

 

sursa bibliografica : descopera.ro 








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News