BABA NOVAC

4 12 2012

HAIDUCIA CA MIJLOC DE REZISTENTA IMPOTRIVA IMPERIULUI OTOMAN

In zilele apogeului sau, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta militara care zdrobea fara drept de apel orice armata europeana. Frica si groaza semanate de turci au dat de fapt un imbold fara precedent dezvoltarii diplomatiei in Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de osti care infrunta cu vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un batran haiduc sarb care l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte, legende si inimile oamenilor.

Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.baba-novac

Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale luiMihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.

Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.

BABA NOVAC,BATRANUL CU SUFLET DE HAIDUC

Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona. Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarataparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam. Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit tragicul sau destin.

baba novac

Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.

Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.

O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”

Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.

“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa”

In aceeasi perioada in Balcani isi desfasura activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia, raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Patrascu Voda, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta, domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. “Ne sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.

La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawskisi secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.

Novac

In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatuluipasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci”- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.

Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.

MOARTEA UNUI EROU

In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel, conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si condamnati la moarte. 

Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.

La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoniconsemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…

Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .

Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

OMUL INTRAT IN LEGENDA

”Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n tapa alinat”

Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al luiGruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.

Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.

Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor dinRomania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta…

 

sursa :descopera.ro





Braila-istoria unui oras

30 11 2012

Braila este un oras cu o istorie interesanta, traita cu demnitate, care depaseste cu mult prezentul.

Istorie

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 15381540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

VEDERE GENERALA4

Perioada antica

Un studiu al originilor Brăilei arată că regiunea a fost locuită din vremuri imemoriale. Există numeroase vestigii arheologice dovedind prezența omului neolitic (Boian-Giulești) 5000 i.Hr., la Brailița (vârful Cațagaței), viața a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestată o puternică așezare getică între secolele IV și III î.Hr. aflată pe terasa înaltă a Dunării și întreținând legături cu grecii – de la pontul Euxin, până la Elada. În era noastră descoperirile atestă prezența civilizației Sântana de Mureș, continuată cu o așezare medievală din secolele X-XI.

Brăila în perioada medievală

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. În1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

3

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ținut, așezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopisețul Cantacuzinesc și Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăși intemeierea Țării Românești prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila; iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deși folosește vechiul letopiseț scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat și de Cantacuzino, amintește doar că domnul întemeietor „Radu Vodă… au început a-și tocmi și a-și îndrepta țara cu județe, cu judecători…, lățindu-se până la Dunăre și până la Siret… ”.

CETATEA BRAILEI 1826

Izvoare exterioare Țării Românești, Letopisețul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopisețele de la Putna (numărul 1 și numărul 2) ne dau una și aceeași știre și anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ștefan cel Mare (1457 – 1504) la 27 februarie 1470, marți în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea și al XV-lea este Laonic Chalcocondil, unul din cronicarii Bizanțului.

PORTUL BRAILEI

Izvoarele beletristice, puține ca număr și nu întru totul concludente în privința valorii informațiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepția Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părți ale sale, date și fapte legate de relațiile Țării Românești cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Așa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediție navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 și 1341. Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediția din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Țării Românești, condusă de Vlad Țepeș. Este și locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăși prezența sultanului în oraș: „Șahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Și de acolo a pornit spre Adrianopol”.

18

Izvoarele diplomatice din cancelaria Țării Românești își încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor brașoveni și din Țara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodată și cea mai veche dovadă a existenței Brăilei ca așezare a Țării Românești. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum și un altul, posterior cu trei decenii aceluiași moment. Este vorba, pentru cel din urmă de știrile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.

125

Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean și gurile Dunării au fost în atenția și intersul negustorilor și călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche mențiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.

O altă sursă cartografică, pe care socotim a fi, a doua mențiune a Brăilei ca vechime, ar fi o hartă nautică probabil italiană ca realizare aflată în Arhivele de stat din Zagreb și datată de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 13201370.GRADINA PUBLICA 2

Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărți nautice, mai mult sau mai puțin folosite de istoricii români în ceea ce privește descifrarea realităților din stațiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 și 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărțile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 14801493, unde orașul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creștere spectaculoasă a numărului de portulane, așa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca1520) numele apare sub forma Brelago.

VEDERE GENERALA6

Ultimele izvoare ce scot în evidență arealul brăilean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de două monede de la Roman III Argyros (10281034) și de la Mihail al IV-lea (10341041). Ambele sunt găsite la Brăila, ultima foarte recent adică în timpul cercetărilor arheologice din 1993. Veacurile următoare sunt relativ bogate în mărturii numismatice explicația fiind circulația monetară datorită comerțului, proveniența lor fiind diversă: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

VEDERE GENERALA 2

Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, și anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceștia, avându-și centrul puterii lor tot în Panonia, ca și hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul țărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuți din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediții, izvoarele bizantine afirmă că ținutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu. Afirmația aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga țară carpato-dunăreană, deci și la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.

VEDERE DIN 1913

Populația de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populației autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populația se regăsește în regiunea intermediară dintre Chiscani și Baldovinești, adică pe locul Brăilei și Brăiliței. Numărul locuitorilor din această regiune crește o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerț activ cu peștele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimițându-l cu carele atât în Muntenia și în Moldova, cât și mai departe, până în Polonia, acești locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporește prin cei ce vin să se așeze aici atrași de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în așezare de caracter urban. La această transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse și mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menționată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.

STRADA REGALA

După părerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs înainte de întemeierea Țării Românești, adică înainte de circa 1300. Istoricul își susține punctul de vedere prin amintirea unei mărturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscută și sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referă la expediția întreprinsă de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniază concentrarea de mărfuri și produse care are loc la Dunărea de jos. În ceea ce priveste numele de Brăila, acestă este un nume romănesc, vine de la numele de persoană Brăila, numele acestea terminate în –ilă, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brăila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brăila din Drăgoiani” ca martor la împărțeala pe care o făcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplată înainte de data documentului. Numele de Brăila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoană, terminate în –ai. Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al căror înțeles originar s-a pierdut. După întemeierea Țării Românești, Brăila va cunoaște o deosebită înflorire, fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunăre și Carpați într-o singură formațiune politică. Viața acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datorită faptului că drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât și pentru sașii din Transilvania, târgurile crescând ca număr și amploare, importul și exportul prin Brăila vor crește și ele.

STR. MIHAI EMINESCU

Întemeierea statului Țării Românești a însemnat și înființarea județelor ca unități administrative în cadrul lui. De fapt, ca realități geografice și economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de așezări omenești din bazinul unui râu sau dintr – o porțiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formațiuni sunt încadrate în noul stat și fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuții militare, administrative și judecătorești și o reședință cunoscută. Un asemenea județ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a țării, între județele Râmnicul Sărat, Buzău și Ialomița: a fost județul Brăila al cărui pârcălab și-a avut reședința, în mod firesc, în orașul ce a dat numele sau noii unități administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a județelor Țării Românești se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul județ al Brăilei adoptă numele reședinței sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reședință.

POSTA SI STR. CALARASI

Dar întemeierea județului a însemnat și un spor de populație, de însemnătate și de putere economică pentru târgul sau orașul Brăilei. La reședința, unde cârmuia, în mod obișnuit, pârcălabul, s-au stabilit dregătorii subalterni, care-l însoțeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pază, ostașii priveghind atât târgul propriu-zis cât și portul, cu viața lui caracteristică și amestecată. A sporit numărul mesteșugarilor și negustorilor, care se îndreaptă în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populație sporită, centre care ofereau, prin ostașii lor, o protecție mai bună împotriva eventualelor atacuri și prădăciuni. Am arătat că în jurul orașului Brăila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Țării Românești, un județ care, nu si-a luat numele de la vreo apă, pădure, formă de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la orașul care i-a servit drept capitală, de la Brăila.IMPARATUL TRAIAN

Și întocmai după cum prima mențiune documentară certă a orașului este mult posterioară începuturilor existenței sale, tot așa și prima mențiune documentară a județului; ea datează din 1481, când Ștefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari și mici, judecilor, judecătorilor și săracilor „din tot ținutul Brăilei”; domnul Moldovei întrebuințează termenul „ținut”, obișnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „județ”, din Țăra Românească. Răspunsul la această scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor și rumânilor „brăileni”, deci din județul Brăilei.

STRADA GALATZ

Nu avem știri precise asupra întinderii județului Brăila în epoca veche, înainte ca orașul să fi fost ocupat de turci și să i se fi adăugat raiaua. Se crede însă că nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost județul după 1829. El avea drept hotar de miazănoapte Siretul, a cărui albie veche venea însă mai spre sud decât cea de azi. Spre apus se mărginea cu județele Râmnicul Sărat și Buzău, iar spre miazăzi cu județul Ialomița, a cărui capitală era la Orașul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraș. Înspre răsărit, hotarul îl forma Dunărea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componența județului Brăila.

CALEA GALATI

Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldovenești sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, orașul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetății și constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a orașului dar și a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a orașului de către turci duce la controverse, raportul polon din1540 arată că: „turcul, luând un oraș mare și puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale și a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea orașului ar fi avut loc între iunie 1539 și 30 octombrie 1540 și nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareș. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele așa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, și cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, și s-au mulțumit să-l pronunțe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Și întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici și documente, au facut Ismail tot așa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuințat și de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila și în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce orașul reintrase în stăpânirea politică românească.

MONUMENT 1902

Persistența caracteristicului nume românesc sub dominația otomană este încă o dovadă de vechime considerabilă, dar și de faptul că el ajunsese familiar și străinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit să-l adopte. Îndată ce au luat în stăpânire orașul, ei s-au grăbit să ridice o cetate puternică de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au păstrat descriei și planuri ale cetății din secolul al XVI-lea, dar este sigur, după părerea noastră, că partea centrală sau nucleul ei n-a diferit față de planurile din secolul al XVIII. Această parte centrală, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul războiului din 17871791, și anume 1790, se alcătuia dintr-o incintă pătrată, avînd la cele patru colțuri câte un bastion circular: ea forma inima cetății, punctul ultim de rezistență. Această prima incintă era înconjurată de o a doua, tot pătrată, dar fără bastioane, apoi de o a treia, pentagonală, având la cele cinci colțuri câte un bastion, din care două erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunăre. O a patra incinta pornește în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge și în partea de sud; ea formează unghiuri dar fără bastioane. În sfârșit, o a cincea incintă, cu șapte bastioane, dublată de un șant spre exterior, se află tot sus, pe platou, fără să atingă Dunărea nici la nord, nici la sud. Casele orașului sunt cuprinse între această incintă exterioară și incinta a patra.old_braila

Trei drumuri străbat, prin trei porți, ultima incintă, ducând unul spre miazazi, spre Silistra și orașele din câmpia munteană, altul spre orașele din marginea podgoriei: Focșani, Râmnicul Sărat, Buzău și apoi mai departe spre vechea capitală a Țării Românești, spre Târgoviște și de aici, fie prin Câmpulung, peste munți la Brașov, fie la Pitești, Slatina, trecând după aceea Oltul; cel de-al treilea drum făcea legătura cu Galații și apoi cu întreaga Moldovă. Cetatea nu se mai vede astăzi, ea a fost rasă în 18281829, în timpul războiului ruso-turc, doar o foarte mică porțiune din vechiul zid s-a mai păstrat în dreptul malului, spre port. A mai rămas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbărie sau pulberărie ; astăzi adăpostește budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului șanț care mărginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradă a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevăzute cu bastioane, cu mulțimea de tunuri care o apărau, în 1809 ofițerul rus de origine franceză Langeron le apreciază la aproape 200, dispuse în baterii construite după sistemul turcesc, cetatea Brăila avea un aspect falnic, impunător; bine apărată și bine aprovizionată, ea putea rezista și unui asediu îndelungat.

CASTELUL DE APA

Orașul se întindea în stânga cetății, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiași Langeron: „mare și mai bine construit decât celelalte orașe turcești”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulțime de case spațioase și agreabile vederii”. O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc și aveau streșini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinți ale soarelui de vară, pereții scunzi. Se mai pot vedea și astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiției (între strada Călărași și faleza Dunării).

La orășenii turci mai pricopsiți, tavanele odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al orașului. În timpul ridicării planului cetății, în 1790, de către căpitanul von Vermatti, orașul avea 2580 de case , ceea ce, admițând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind și pe flotanți, destul de numeroși în porturi, și pe cei nedeclarați, din motive fiscale, iarăși numeroși, se crede că cifra locuitorilor depășea 15000. În afară de cetate, noii stăpânitori ai orașului au ridicat și lăcașuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi și geamii. Vechile vederi ale orașului arăta mai multe minarete, deci implică existența mai multor lăcașuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul orașului (în piața V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turcești și reparatș, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea orașului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat și în cuprinsul cetății propriu-zise, adică în spațiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.66

Îndată după constituirea cetății Brăilei a urmat și înființarea raialei sale. Se înțelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea și ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparații, etc. Anul înființării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Țara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foștilor proprietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniștri de atunci, că se va ține seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542”. Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înființării raialei.

BULEVARDUL CUZA

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înființate pe pământul Țării Românești, mai mare decât raiaua Giurgiului și mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicațiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (17741782), 55 de sate și siliști, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Aceeași cifra de 55 de sate și siliști o găsim și în descrierea Țării Românești făcută de generalul Baur, în timpul ocupației rusești din 17681774. Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micșora în vreme de război, din cauza distrugerilor și prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăși. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofițerii ausrtieci în 1789, în timpul războiului ruso – austriaco – turc, găsim numai 35 de sate și siliști.

CEAS GRADINA PUBLICA

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi și de Dunăre până la confluența cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Țara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovinești, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu și Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului și Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparținea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga și de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparțineau Țării Românești, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului și prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Țării Românești .CALEA REGALA 2

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-și întindă stăpânirea spre apus și miazăzi, încălcând pământul țării. Și a trebuit ca domnii, în repetate rânduri, să intervină la Poartă, cu jalbe și cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Așa au făcut Alexandru al II-lea (15681577) și fiul său Mihnea Turcitul (1577158315851591), așa Antonie Vodă din Popești (16691672). Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilitățile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării și restabilirii hotarului raialei. O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco – austriac, în1716.

GRADINA PUBLICA PAVILIONUL DE MUZICA

După ce domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, și până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej și și-au întins stăpânirea; același lucru l-au făcut și turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (17161719), să restabilească vechea situație, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (17191730), a putut fi readus la loc hotarul. Știm faptele din povestirea, detaliată și expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfațișează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii și dârstoreanii trecuseră hotarele țării care le ținea, țara d-început și să tindea brăileanii până la orașul Flocii, pe baltă în sus, și despre Râmnic și Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul și satele și pusese subași prin sate și scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălți și lua dijme dupe moșiile țării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Și au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăție, ca să izgonească subașii si să spargă satele de pe balțile și se rămâie hotarăle iarăși precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având și credință și voe vegheată de la turci și puind nevoința cu toată inima (măcar ca și cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împărațiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-și ridice stăpânirea dupe pământul Țării Românești și să știe numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ținut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile țării și au ținut dupe cum au ținut acei mai denainte și au rămas țară odihnită de aceasta”. O pricina de discuție între domnul Țării Românești și administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moșia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câșla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moșie, daruită la un moment dat de împărăție unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane și era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostași dregători turci care se ocupau de grădinile și domeniile împărătești. Cu vremea, grație protecției de care se bucura moșia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiți din județele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleași județe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual și lua sub administrarea sa moșia. Aceeași operație a făcut mai târziu și voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).CASA VERONA

Cu toate că pierdu-se o mare parte și cea mai bogată a teritoriului său, inclusiv reședința, județul a continuat să existe și să figureze în actele cancelariei domnești. Cea dintâi mențiune în acest sens o găsim îndată după constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (15351545) întărește vechiul asezămșnt ca de episcopia Buzăului să asculte: „județul Buzău și județul Râmnicul Sărat și județul Brăila și județul Săcuieni, aceste patru județe, cu toată hirotonisirea preotească și bisericească”. Peste aproape o jumătate de secol, la 12 iulie 1584 voievodul Petru Cercel (15831585) întărește dreptul episcopului de Buzău , păstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „să ia dijma de la preoții din sat din județul Brăilei pentru brânză și pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme”. Timp de aproape șaizeci de ani, așadar, după constituirea raialei Brăilei, județul cu același nume continua să existe și să fie menționat în actele domnești, în scriptele cancelariei. După aceea însă, pe vremea lui Matei Basarab, constatăm o schimbare: județul Brăila nu mai apare ca o entitate deosebită, de sine stătătoare, ca până atunci, ci este contopit cu județul Râmnicu Sărat. Așa îl găsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordești din „județul Râmnicul Sărat și Brăila”. Această contopire, făcută, desigur, din considerente economice, partea rămasă din județul Brăila sub autoritatea domnească era prea mică și nu justifică cheltuiala legată de conducerea unui județ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat și cu alte județe mici, atât în Muntenia cât și în Moldova. Totuși amintirea vechiului județ, de sine stătător, se mai păstra încă și nu numai în Țara Românească, dar și în Moldova. Iată ce se scrie despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, Descrierea Țării Moldovei și a Țării Românești: „Ținutul Brăila, de asemenea pe Dunăre”.HOTEL SPLENDID2

Dincolo de Siret, nu departe de Galații Moldovei, este un oraș cu același nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stăpânesc încă o parte a acestui ținut.” Județul Brăila se va reînființa temporar, în timpul războiului ruso – turc din 18061812, sub ocupația rusească; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca și celelalte județe muntene; la 3 februarie 1811, acești ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez și slugerul Iancu Fotino. În ceea ce privește autoritatea tutelară, cetatea și raiaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau și Chilia și Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul și Turnul erau sub autoritatea sangeacatului de Nicopole.

PIATA RALLY

Brăilei i s-a acordat de la început din primii ani de după eliberare o deosebită atenție de către guvernul țării dată fiind însemnătatea ei economică. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul ruso – turc, prevedea, prin articolul V și prin actul deosebit privind Țara Românească și Moldova, act dezvoltător al numitului articol și partea integrantă a tratatului, ca cetațile turcești de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Țării Românești, hotarul fața de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maxima adâncime a ei. În consecință, Brăila reveni, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească; sub raportul economic și etnic am văzut că nu încetase nici o clipă caracterul ei românesc. Operațiunile de demilitarizare a graniței Dunării au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrările ei durară până la 8 octombrie același an.

CLUBUL REGAL

Acum se reînființează și județul Brăila, având doua plăși: Vădenii, cu 20 de sate și Balta cu 38. Primul ispravnic al noului județ a fost serdarul Grigore Tăutu. Se institui de asemenea, domeniul Brăilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al județului. În aprilie 1831, se publicau dispozițiile luate de Obșteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moșiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunăre; 3)”ostroavele din șanalul Dunării”. Se urmărea și colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se așeze aici, români sau străini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama și de eventualele revendicări ale foștilor stăpâni de moșii.

126

Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerțului pe Dunăre și mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Această libertate face ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care ofera prețurile cele mai bune. De acum se termină monopolul turcesc, obligația de a aproviziona Imperiul otoman, în special capitala și armata lui. Rezultatul acestei mișcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului și a orașului Brăila. Acest lucru este observat și de străini: consulul francez Minaut subliniază la 18 septembrie 1834, „mișcarea acestor două porturi, a căror importanță, în special a Brăilei, crește în fiecare zi și care tind să ia o dezvoltare realmente considerabilă .

CALEA REGALA (VEST)

Încă de la 10 mai 1830, locotenent – colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraș, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita orașului, precum și străzi regulate, drepte, apoi piețe și amplasamente pentru viitoarele instituții municipale. În același an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituții, împreună cu devizele corespunzătoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului țării de către generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu găsit însă satisfăcător, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicării diferitelor binale, nu ținuseră seama de prevederile lui , așa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însărcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectă exactitate”, plan care, definitivat, să fie adus apoi la cunoștința cetațenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn execută într-adevăr noul plan și, împreună cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobării domnești. Se aduceau prin acest nou plan, care ținea seama totuși de cel vechi, o serie de rectificări și îmbunătățiri străzilor, piețelor și locurilor destinate clădirilor publice. Principalele îmbunătățiri priveau cele două coborâșuri spre port, piața cea mare din mijlocul orașului, o nouă piață situată în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazărmi și a unei școli, deschiderea de noi străzi, alinierea unora vechi și desființarea câtorva străzi rău trasate. Locul fostei cetăți urma să fie nivelat la înălțimea terenului înconjurător. Viitoarele clădiri trebuiau să fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piața cea mare a orașului, casele urmau să fie exclusiv din cărămidă și cu o fațadă anume .

CASTELUL DE APA

Pentru a atrage noii locuitori, se hotarăște parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetăți și vânzarea lor la prețuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaștri stânjenul pătrat , a doua categorie cu 2 lei și a treia cu 1 leu. Suprafețele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pătrați pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de – a doua și 100 000 pentru cea de-a treia.

BULEVARDUL CUZA 3

Armatorii bineînteles că nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpărat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . Și deși prețul era atât de redus, totuși o seama dintre cumpărători nu-l achitară, iar alții nu ridicară imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatorați. Așa încât, la 18 august 1831, se luă hotărarea ca acelora care până la 1 iulie 1832 nu vor achita prețul convenit, să li se retragă terenul și să fie vândut altora. Măsura nu se aplica însă sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanțieri în ceea ce privește obligația de a construi . După aceste parcele, administrația orașului urma să încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .

LACU SARAT-ALEEA PRINCIPALA

Paralel cu construcțiile particularilor, se începură o serie de lucrări și construcții publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieței centrale, se aliniară o seamă de străzi sau ulițe și se așezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului, pescăria din fața portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se inființă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină, tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca: ”pe fiecare an, să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase și, după plan meșteșugit și doveditor de un simțitor folos al Statului, în curgere de vreo câțiva ani să se săvârșească portul, întru aceeași asemănare cu alte porturi europinești ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul șant al cetății, pe care aveau să se ridice cazarma miliției și temnița. Se înfrumusețează grădina publică, numită „Belvedere” din cauza priveliștii admirabile spre Dunăre, baltă și Munții Măcinului, și se îngriji monumentul ridicat în amintirea campaniei din 18281829. În 1836, începură studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.piata_traian

În 1839, orașul se întinsese dincolo de fostul șanț al cetății, existau acum, așa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate orașului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul șanț, ci erau considerate ca „sate”. Pe langă foburguri, erau și două sate situate pe izlazul orașului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce și Piscul Brăilii.CALEA REGALA

Organizarea orașului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu orașe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” și se alcătuia din patru „mădulari” sau membrii, dintre care unul era președinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca președinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-și avea așezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu și pe Grigore Ahtaru.

BULEVARDUL SF. MARIA 1

În fruntea poliției era un „poliț – maister”, numit mai târziu „polițai”. Suprafața orașului propriu – zis, până la fostul șanț al cetății, se împărțea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din București. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într – acest oraș Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roșie no. 260”, pe care a clădit prăvălie și locuință, iar acum vor să-i taie locul. Paralel cu împărțirea oficială, în culori, se păstrau însă și numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliței ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, și pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum și „mahalaua Belvederului”, un nume nou de după 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” județului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliț – maiestrului. Ocârmuitorul avea și dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor orașului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Așa se explica rolul important pe care il avea de fapt și de drept, în ce privește gospodărirea orașului cârmuitorul județului.calea calarasilor

De la unii din negustorii și meseriașii Brăilei își trag numele câteva străzi ale orașului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Brașoveni, după negustorii români din Șcheii Brașovului așezați în Brăila și vânzând marfa numită „brașovenie” (obiecte de metal, țesături, pălării, lăzi brașovenești etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălțamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 18291848 a avut drept urmare o creștere de proporție a populației. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagă de țărani români veniți din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 15401828. Catagrafiile ilustrează, de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniți de prin satele raielii” este și „unchiașul” mijlocaș, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obișnuit în toate orașele noastre , și nu numai ci și în toată lumea. La românii veniți din satele Munteniei, în primul rând și în fosta raia și din județele limitrofe: Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița, s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Brașov și Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniți cu oile din rândurile acestor transilvăneni, mocani și negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panțu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viața economică, politică și culturală a Brăilei cât și a țării. După cum se vede, în perioada 18291848 ca și mai înainte de altfel Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populație amestecată.

CENTRUL PRINCIPAL

Pe lângă românii majoritari alcatuiți din reprezentanți ai diverselor ramuri ale entităților etnice au fost și străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaționalilor săi stabiliți în Brăila cât și a celor în trecere precum și a echipajelor și mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au inființat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din București. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 și rezultatul a fost ca de îndată, numărul supușilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Încă de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuși recrutați din rândul bulgarilor și care obținuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, și rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia și Piemontul au inființat și ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puțin de 405 locuitori ai orașului deveniseră sudiți sau supuși străini . Evenimentele politice esențiale din Brăila în răstimpul 18291848 au fost cele trei mișcări din anii 18411842 și 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creștinilor din Penisula Balcanică de sub dominația turcească în primul rând, eliberarea bulgarilor.GRADINA PUBLICA-ALEEA PRINCIPALA

Faptul că Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu și colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele și nevoile orașului, face ca dezvoltarea orașului și portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaților. Dacă în 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase față de111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 fața de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galații sunt, ca așezare mai mari decât Brăila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflată intermitent sub ocupație turcească, așezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ștefan cel Mare, care a si ars-o in 1470Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oștile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construiește în oraș o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, lovește garnizoana otomană din raiaua Brăilei.

BISERICA SF PETRU

Intervalul 1711 – 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruși-turci și austrieci peste trupul țărilor române. În calea răutăților, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Țara Românească, după aproape trei secole.

Istoria modernă

Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat. În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor. După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.CAZINO LACU SARAT

Economie

Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creșterea animalelor și pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema orașului Brăila, a fost simbolul comerțului, ocupația principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. Aici s-a înființat prima Cameră de Arbitraj Comercial (1836), Bursa de cereale și bunuri (1882), Curtea Comercială și Banca Comercială au fost deschise în Brăila. Datorită vieții economice înfloritoare, Brăila a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale din România. Comerțul înfloritor și dezvoltarea industriei de-a lungul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, au marcat istoria Brăilei. În 1911, an de maximă activitate comercială comerțul brăilean reprezenta 22% din comerțul românesc și 20% din import. Această dezvoltare a însemnat: mori cu aburi, fabrică de paste făinoase, șantier naval (1864), fabrică de bere (1872) și docuri (1883). Prima investiție străină în Brăila a fost făcută în 1924 – Societatea Franco-Română. După ce, ajungând la apogeu, în 1937 la Brăila are loc al XII-lea Congres general al Uniunii orașelor din România, între 1941 –1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, importul și exportul Brăilei au scăzut vertical. Istoria va declanșa sentința ce nu va întârzia să vină pentru istoria Brăilei în răstimpul dintre două borne: 23 August 1944 – 22 Decembrie 1989. În intervalul de până la revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei brăilene, în cadrul celei românești, în general. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcțiune Combinatul chimic și cel de celuloză și hârtie de la Chiscani și Centrala termică.HOTEL POPESCU

După anul 2000 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis total sau parțial porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și al gradului de dezvoltarea al urbei. Brăila nu este un oraș-muzeu, dar vizitatorii săi simt magia, legendele și istoria orașului care sunt prezente pretutindeni.

HOTEL BULEVARD

Ce putem face pentru a reda farmecul de altadata acestui oras? Ce masuri economice putem lua pentru a renaste aceste locuri? Raspunsul: zona metropolitana Braila -Galati, podul peste Dunare, o zona libera de comert, un parc acvatic de dimensiuni europene, trasee turistice pe malul Dunarii si spre Parcul National Muntii Macinului, un aeroport intre Braila si Galati,  un port turistic, un „Aventura Parc” in padurea Stejarul sau la Lacul Sarat…etc… Doar asa vom putea atrage fonduri europene si investitori mai usor.
sursa: wikipedia




Doctrina lui Adam Smith

22 11 2012

Adam Smith (1723-1790), gînditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmînd ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: „Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776),lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În „Avuţia naţiunilor” denumită şi „biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate pînă la el în domeniul economic. Dînd dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinînd consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazîndu-se atît pe studierea materiei şi comportamentului uman, cît şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul.

„Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reise şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de „avuţie” sau „bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, pînă la un punct. şi criticîndu-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din „totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi „împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, „s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şicea mai întinsă”.

În „Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte „universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentîndu-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.

Cartea întîi a „Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decît ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de „tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă „instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cît posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, „faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevînd chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitînd doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe careSmith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

„Cînd piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decît în măsura în care „capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrîngerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicîndu-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vînzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu „bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an „şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca drept „adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfa este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfa se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: „Cuvîntul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”. Efectuînd această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfa şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul „preţului natural”sau „preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior deDavid Ricardo care „curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă”. Atunci cînd trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit „preţul natural” al mărfii. „Schematizînd puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită „a gravitaţiei preţurilor”.

Avînd în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vînzării-cumpărării, realizîndu-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vînzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, cînd oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Cînd cererea este mai mică decît oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decît oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pa&60], sau cum spune Smith: „Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului „mîinii invizibile” drag autorului „Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul „impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, „dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încît legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”[9,pa&73]. Prin urmare, „mîna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul „mîinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei „laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atît mai bun, cu cît se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci cînd spune el, „are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, „marea panoramă a pieţei rămîne o izbîndă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale”.

Stîns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice, insistînd asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale societăţii.

Smith are meritul de a fi formulat cîteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele repartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau „legile naturale” care coordonează mişcarea lor.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, avînd la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pămîntului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinînd în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smithconsideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx „plusvaloare”), cît şi în sens restrîns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un „mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept „recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci cînd încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decît salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pămîntul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzămînt din valoarea creată de muncitori, alteori ca un „ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pămînt, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: cînd creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o „ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza „binele general”, care să determine „funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi „realizarea armoniei generale” la scara societăţii.

„Urmărindu-şi interesul său – scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decît atunci cînd intenţionează să-l promoveze el e condus de o mînă invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale,Adam Smith elaborează „teoria diviziunii muncii între ţăti şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, „teoria avantajelor absolute”. „Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decît le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă „principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, „avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfa produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobîndit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, coparînd costurile de producţie pentru o marfă dată, idiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

„Avantajul absolut” al schimburilor constă în „diferenţa de costuri, adică în „economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, „pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”.

În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind „reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este „deplina libertate economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.

„Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cît mai ieftin şi de vinde cît mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin cînd, printr-o libertate cît mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci cîd pe piaţă se va afla un număr cît mai mare de cumpărători”.

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: „comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau cîştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pămîntului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi(…). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor cîştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor cîştiga egal sau aproape egal”.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decît la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămînerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.

Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin „trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrîns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel „teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel:Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decît o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de cîstigat de la naţiunile civilizate deoarece, „coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut pînă la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.





De ce as vota cu Barack Obama?

6 11 2012

Barack Obama reprezinta unul din pilonii pe care s-a sprijinit lumea in ultimii 4 ani .Nu este cel mai bun presedinte american ,dar este cu siguranta unul care si-a afirmat convingerile cu tarie.Este evident ca lumea se schimba si nu mai poate continua pe acelasi drum de pana acum.Pietele econimico-financiare sunt intr-o continua fluctuatie si nu se adapteaza la fel de repede schimbarilor tehnologiei.Americanii se vor duce la vot mai putin entuziasti ,dar se vor duce, pentru ca nu este momentul sa fii ignorant.

Influentul săptămânal britanic din lumea afacerilor The Economist a îndemnat joi la vot, cu mai puţin entuziasm decât în 2008, în favoarea preşedintelui american Barack Obama, pe care îl consideră un “rău cunoscut”.

Barack Obama

 

Revista liberală, care apare vinerea, a apreciat într-un editorial publicat pe site că rivalul lui Barack Obama, republicanul Mitt Romney, “nu merită investiţia”.“Opţiunea trebuie să ţină cont de două întrebări, şi anume a fost bun, preşedintele Obama, în special în privinţa problemelor principale ale economiei şi politicii externe? Oare poate America să aibă încredere în Mitt Romney, care îşi schimbă părerea, pentru a da mai bine?”, scrie publicaţia.“Pe această bază, democratul merită, cu un uşor avantaj, să fie reales“, se pronunţă săptămânalul.The Economist scrie că a susţinut candidatura lui Barack Obama “cu entuziasm” în 2008, dar prezice că americanii se vor “duce la urne cu mult mai puţină speranţă” .“Cea mai puternică ţară din lume trebuie să ia în prezent o decizie mult mai dificilă decât acum patru ani”, adaugă revista.Publicaţia consideră campania lui Obama “lamentabilă”, apreciind că deşi preşedintele a putut să încarneze “speranţa personificată şi centrul”, el este redus în prezent de lovituri sub centură împotriva lui Mitt Romney.Însă, apreciind că bilanţul lui Obama a fost modest, săptămânalul consideră concomitent că Romney şi-a schimbat părerea asupra prea multor probleme pentru a fi considerat credibil şi că proiectele sale de reducere a impozitelor şi de creştere a cheltuielilor cu Apărarea sunt nerealiste.“Iar în pofida tuturor defectelor, Obama a îndepărtat economia americană de marginea prăpastiei şi şi-a făcut treaba în domeniul politicii externe. Deci, această revistă va rămâne alături de răul cunoscut şi îl realege”.

Cursa prezidentiala va avea un castigator indecis pana in ultima clipa.





Chinul unei natii

29 08 2012

„A chinui” este un verb foarte des intalnit in limba romana. Pare a fi raspunsul la toate intrebarile noastre.
Este verbul care nu are echivalent direct in alte limbi straine.Nimeni nu concepe sa te chinui singur .

In limba engleza „a chinui”inseamna „a tortura”.
In acest cuvant cred ca se rezuma mentalitatea unui intreg neam.Chin de la inceputurile istoriei pana acum.Ne-am ascuns in paduri si ne-am dat foc singuri la case ,recolte etc.Am stat in calea navalitorilor atat timp cat am avut pe cineva capabil sa ne conduca,in rest ,am indurat umilinta .

Acum, daca stai  in tara ,trebuie sa chinui si sa  faci fata  permanentelor valuri de orice:scumpiri,disponibilizari,lipsuri de orice fel etc…Pleci .Trebuie sa o iei de la capat si sa incerci sa realizezi ceva din nimic.
Pentru englezi,de exemplu, nu exista „chin” .Exista doar timpul prezent si singurile discutii pe care le auzi sunt despre viata  cotidiana,sport  sau ce vor face la sfarsit de saptamana.Nu sunt interesati de politica, decat in masura in care aceasta afecteaza, cumva, nivelul lor de trai.

Cand va fi introdus acest cuvant in vocabular,probabil vor face orice efort sa-l scoata.





Papusi de carton

25 08 2012

„Fiecare natiune are conducatorii pe care-i merita”Ignatio Silone.

CE IMPORTANTA ARE ? ca in fruntea tarii este cutare sau cutare.Acum .Dupa 22 de ani.
Suntem tot acolo.Suntem dezbinati  in tara si in afara ei.Nu ne dezicem.
We are really romanian people.
La fel o vom duce ca pana acum.Noi am impartit tara in doua si am acceptat toate faradelegile .Noi suntem principalii vinovati.De ce sa-i aratam cu degetul pe EI?
Exista datorita NOUA.Le-am permis.Le permitem in continuare.Ei rad in barba de cat de usor de pot manipula.Papusi de carton .Asta suntem si asta vom fi ,pana nu ne vom da seama de importanta noastra si de forta pe care o avem.
In rest poate sa vina oricine ,oricum ,oricand.
NU SE VA SCHIMBA NIMIC,pana nu VOM VREA NOI.








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News