Vremea si climatul. Erori de intelegere si predictii pentru viitor

7 04 2016

Cercetătorii au identificat cinci greșeli frecvente referitoare la vreme și climat, ca de exemplu: predicțiile meteorologice și climatologice afirmă cu certitudine ce se va întâmpla, vremea și climatul sunt destul de imprevizibile, etc.

Oamenii de știință au observat unele greșeli frecvente legate de meteorologie și climat în cadrul discuțiilor publice. Prezentul articol analizează câteva dintre aceste probleme care au fost identificate, explicând ce informații sunt eronate și cum ar trebui explicate noțiunile la care se face referire.

Informații despre vreme și climat apar în toate știrile. Acestea vor ajunge să fie chiar știri de prima pagină pe măsură ce guvernele din întreaga lume vor începe să răspundă celui de-al patrulea raport al Comisiei Interguvernamentale pentru Modificările Climatului, prin introducerea unor politici noi. Un grup de meteorologi și climatologi au analizat modul în care sunt dezbătute în public problemele legate de vreme și climat. Aceștia au încercat, prin prezentul articol, să explice pe înțelesul tuturor care sunt bazele meteorologiei și ale climatologiei şi cum sunt modelate datele pentru a face anumite predicții.Vremea si climatul. Erori de intelegere si predictii pentru viitor

Prin numeroasele discuții legate de efectele încălzirii globale, de poluarea aerului și de politicile energetice din mass-media, oamenii de știință sunt îngrijorați că vom pierde din vedere ceea ce știința vrea de fapt să ne transmită. Chiar dacă adesea sunt create titluri și mesaje simplificate despre vreme și climat, de cele mai multe ori aceste informații ajung să ne facă mai confuzi. În procesul de înțelegere, din punct de vedere științific, a vremii și climatului, apar descoperiri, în mod constant, ceea ce poate duce la impresia că informațiile deținute sunt incerte. Evenimente meteorologice extreme și viitoarele schimbări climatice au ajuns subiecte foarte bune pentru lumea științifico-fantastică: filme precum „Ziua de după mâine”, „Furtuna perfectă”, „Tornada” sau „Aventurile vasului Poseidon” sunt câteva dintre aparițiile mai recente.

Din analiza efectuată, cercetătorii au identificat cinci greșeli frecvente referitoare la vreme și climat, și anume:
– predicțiile meteorologice și climatologice afirmă cu certitudine ce se va întâmpla;
– vremea și climatul sunt destul de imprevizibile;
– toate evenimentele meteo extreme sunt cauzate de încălzirea globală produsă de om;
– ne aflăm în fața unui punct din care nu ne mai putem întoarce;
– există puține dovezi științifice despre modificările climatice bruște.

Aceste greșeli sunt explicate în prezentul articol. Acesta nu este destinat unor scopuri educative cu privire la climat și meteorologie, în schimb are intenția de a alerta cititorii în privința greșelilor apărute și de a furniza opinii viabile pentru a da un sens discuțiilor. Are ca scop menținerea punctului de vedere științific în cadrul mass-media, a politicilor și situațiilor de alarmă. Pe scurt, acest articol este destinat promovării unor explicații referitoare la fundamentele predicțiilor meteorologice și climatologice.

Un scurt cuprins al articolului ar avea următoarea structură:
1. Predicțiile meteorologice sunt întotdeauna greșite
Neînțelegere: predicțiile meteorologice și climatologice spun cu exactitate ce se va întâmpla.
Neînțelegere: vremea și climatul sunt destul de imprevizibile.
Răspuns: Predicțiile meteorologice sunt bazate pe probabilitățile de apariția a anumitor evenimente astfel că acestea nu sunt mereu prezise cu acuratețe pentru toate regiunile. Predicțiile climatologice se referă la direcții climatice pe termen lung, și nu la prezicerea unor evenimente anuale. Predicțiile pot fi imperfecte însă legile fizice care guvernează condițiile meteo și climatul sunt bine cunoscute, iar predicțiile vor deveni mai precise prin îmbunătățirea cunoștințelor despre aceste legi.

61342327

Predictiile pentru Marea Britanie in viitorul apropiat

2. Toate evenimentele meteorologice extreme sunt cauzate de încălzirea globală provocată de om.
Neînțelegere: evenimentele meteo extreme sunt simptome ale schimbărilor climatice.
Răspuns: În prezent, nu putem atribui schimbărilor climatice, toate evenimentele meteorologice extreme care au loc. Ar trebui să facem distincție între efectele posibile ale modificărilor climatice prezise și condițiile meteo extreme care sunt parte a unor variații normale ale climatului.

3. Nimic din ce se va întâmpla nu mai poate fi prezis.
Neînțelegere: ne aflăm într-un punct din care nu ne mai putem întoarce.
Neînțelegere: există puține dovezi științifice despre modificările climatice bruște.
Răspuns: Climatul, după cum este cunoscut, a mai suferit modificări bruște și în trecut, fără nici o altă intervenție externă. Însă ideea unui punct fără posibilitate de întoarcere sau „punct limită” este o ipoteză falsă cu privire la climat și poate fi alarmantă fără motiv. Cu toate că vremea și climatul sunt scene ale științei mereu în schimbare, astfel că aproximarea cea mai bună făcută de cercetători față de încălzirea globală o reprezintă o creștere a temperaturii medii globale cu 2 sau 4 grade până în anul 2100.

4. Concluzii
Cine face predicțiile meteorologice și climatologice și de unde provin acestea?

5. Cine sunt persoanele care fac aceste predicții?

Noțiuni fundamentale – modelarea

Singura modalitate prin care se pot face predicții meteorologice mai sigure pentru un interval de câteva zile sau climatologice pentru o perioadă de 100 de ani, este folosirea unor modele matematice complexe, care conțin ecuații ce descriu procesele fizice ce au loc în atmosferă, în  oceane, în criosferă (arii cu gheață și zăpadă) și pe pământ.

Sunt folosite observații referitoare la ceea ce se întâmplă cu condițiile meteorologice pe întreaga planetă pentru a pune în funcțiune modelele matematice, iar observațiile cu privire la modificările emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă sunt folosite pentru acționarea modelelor climatologice. Unele dintre cele mai mari modele conțin până la 10 milioane de linii de cod și necesită puterea de calcul a câtorva super-calculatoare din lume pentru a putea fi rulate. Noi descoperiri în știința modelării vor face ca în curând să fie posibila predicția meteo la scară redusă.

1. Predicțiile meteorologice sunt întotdeauna greșite

Această supoziție se bazează pe două neînțelegeri, anume: predicțiile meteorologice și cele climatologice spun cu exactitate ce se va întâmpla și că vremea și climatul sunt destul de imprevizibile.

Răspuns: Vremea este predictibilă, însă nu avem informațiile și echipamentele necesare pentru a putea face prognoze precise pentru toate zonele tot timpul. Acestea sunt bazate pe probabilitățile de apariție a unor anumite evenimente, de exemplu probabilitatea unei ploi de o anumită durată într-un anumită locație. Prognozele climatologice studiază anumite direcții ale climatului pe termen lung, care includ variații mari. Predicția poate fi imperfectă, însă legile fizicii care guvernează vremea și climatul sunt înțelese foarte bine și nu se modifică.

Tim Palmer FRS: „Meteorologia este „exactă” în sensul că avem cunoștințe foarte precise despre legile care guvernează vremea. Problema este aceea că predicțiile meteorologice sunt sensibile față de condițiile inițiale, așadar acestea sunt întotdeauna supuse unor incertitudini în cadrul acestor condiții inițiale.”

Predicțiile meteorologice pentru intervale de timp scurte sunt realizate folosind numai modificările atmosferice așteptate. Spre deosebire de acestea, prognozele sezoniere depind de anumiți factori, precum temperaturile oceanelor și curenții acestora. Predicțiile climatologice depind de emisiile de gaze cu efect de seră, care, la rândul lor, depind de un număr de factori mai puțin preciși, precum creșterea populației și gradul de utilizare a energiei. Multe dintre diferențele raportate între prognozele meteorologice și cele climatologice sunt rezultate din utilizarea unor modele diferite de predicție, sau stabilirea unor perioade de timp diferite pentru care vor fi făcute predicțiile.

Definiții standard de predicții:
:: prognoză curentă – 0-6 ore înainte;
:: prognoză pe termen scurt – 0-48 de ore înainte;
:: prognoză pe termen mediu – între 48 de ore și 10 zile;
:: prognoză pe termen lung – mai multe de 10 zile.

Vremea și climatul
Motivul pentru care avem vreme (și climat) este acela că Pământul este mai fierbinte la Ecuator (unde Soarele este cel mai intens) decât la Poli; vremea acționează spre distribuirea căldurii între diferite latitudini (chiar dacă acest lucru este efectuat și de curenții oceanelor). Vremea este ceea ce are loc în atmosferă la un moment dat: cât este de cald, dacă este vânt sau însorit sau care este gradul de umiditate. Climatul este descrierea medie a unui tip de vreme care se așteaptă a fi la un anumit moment. De obicei, climatul este stabilit pentru o perioadă de 30 de ani pentru a putea evidenția variațiile anuale posibile, datorită unor veri mai călduroase sau ierni mai răcoroase, și include, de asemenea, informații despre variații și extreme.descărcare

Prezicând vremea….

Prognozarea vremii este o știință complexă. Omenirea trăiește în stratul cel mai de jos al atmosferei, unde vremea este cel mai dificil de prezis. Chiar și cu ajutorul celor mai bune modele numerice disponibile, nu este posibilă prezicerea celor mai mici detalii, precum distribuția exactă a ploilor sau a ceții. De asemenea, erorile apar și datorită modelelor care aproximează realitatea: unele modele complexe sunt prea complicate chiar și pentru cele mai puternice calculatoare.

Brian Golding: „Prezicerea variațiilor vremii la scară redusă prezintă o provocare mare pentru cercetători, aceștia adunând informații autorizate din numeroase domenii științifice pentru a îmbunătăți acuratețea prezicerilor meteorologice.”

Paul Hardaker: „Pentru moment, unele caracteristici ale modelelor la scară redusă, precum furtunile care s-ar putea declanșa doar deasupra unui complex de locuințe, sunt reprezentate schematic în cadrul modelelor predictive, prin ceea ce noi numim parametrizări. Următoarea generație a modelelor predictive va trebui să rezolve aceste problematici, lucru care reprezintă o provocare uriașă și importantă, aproape la fel de mare ca atunci când modelele au fost introduse pentru prima dată.”

 Abilitatea noastră de a face preziceri mai precise va crește odată cu mărirea puterii de calcul.

Cine furnizează televiziunilor predicțiile meteorologice?

Kelth Groves: „Oficiul Meteorologic furnizează informațiile necesare predicțiilor televizate, posturilor BBC, ITV sau Sky. Acestea le prezintă în diferite forme, însă încercăm să aducem asigurări că toți beneficiarii media ai informațiilor noastre vor furniza relatări similare în cadrul rubricii meteo. Pentru BBC, prezentatorii naționali sunt angajați ai Oficiului Meteorologic, iar în regiuni, echipa de filmare este un amestec de angajați ai BBC și ai Oficiului Meteorologic, însă și ei folosesc predicțiile furnizate de Oficiu.”

Nu există o singură metodă de prezicere a vremii. Diferențele dintre prognoze pot apărea din utilizarea modelelor matematice diferite sau din interpretarea acestora, precum sincronizarea sau distribuția ploilor. Asemenea Oficiului Meteorologic, există și alte companii care furnizează servicii de predicție meteorologică pentru Marea Britanie, cu toate că Oficiul Meteorologic este singurul care dezvoltă și utilizează modele complexe pentru predicții la scară mare.

Acuratețea predicțiilor este afectată de mediul înconjurător local.descărcare (1)

Variațiile suprafeței terestre a Pământului afectează vremea. În zonele muntoase ploile sunt mai frecvente: pe măsură ce aerul întâlnește dealuri și urcă, vaporii din aer se condensează, formând norii, iar când picăturile ajung suficient de mari, cad sub formă de ploaie. Zonele cultivate, pădurile, zonele urbane, prezintă suprafețe de „rugozități” diferite, cauzând aerul să se comporte diferit, dând astfel naștere unor circulații locale ale aerului și unor anomalii ale temperaturilor. Acest lucru înseamnă că vremea poate fi diferită chiar și în zone apropiate, precum un parc care se află lângă un complex de clădiri cu birouri.

Chris Coller: „Vremea locală poate fi afectată de zonele urbane construite. Zonele orașelor sunt mai calde decât cele rurale, datorită căldurii generate în clădiri și a utilizării aerului condiționat. Acest fapt poate face aerul de deasupra orașului să se ridice, vaporii de apă să se condenseze și să formeze nori, care vor duce la ploi, de obicei la câțiva kilometri depărtare, deoarece vaporii de apă au nevoie de un interval de timp pentru a se transforma în picături. Aceste efecte depind foarte mult de materialele folosite la construcția clădirilor, cât sunt de înalte și depărtate unele de altele, precum și de cantitatea de căldură emisă.”

Cunoştinţele nostre despre cum se formează fenomenele meteorologice s-au îmbunătăţit consistent în ultimii 30 de ani.

Îmbunătăţirile apărute în studiul meteorologiei au rezultat în urma unor investigaţii la scară mare a sistemelor meteorologice, a modernizărilor aduse modelelor atmosferice şi disponibilitatea super-calculatoarelor. Acestea ne-au ajutat în procesul de înţelegere a naturii tridimensionale a sistemelor meteorologice, precum structura etapizată a ploilor asociată cu fronturile meteorologice. Acum ştim mult mai bine modul în care sistemele meteo se mişcă, se dezvoltă şi intră în declin, informaţii esenţiale unor predicţii precise. Imaginile satelitare i-au ajutat pe meteorologi să compare modificările atmosferice, prezise, cu ceea ce se întâmplă, de fapt.

De asemenea, acum avem posibilitatea de a diferenţia între două tipuri de procese atmosferice: ecuaţiile matematice care guvernează mişcările maselor mari de aer (din punct de vedere dinamic) şi ecuaţiile matematice care guvernează formarea unui anumit tip de vreme precum ploi şi ninsori, evaporări şi turbulenţe (din punct de vedere fizic). Vremea se poate modifica în viitor, însă informaţiile noastre despre ea nu se vor schimba, deoarece comportamentul vremii este stabilit de anumite legi ale fizicii.

Acum, predicţiile Oficiului de Meteorologie sunt la fel de exacte pentru următoarele 2 zile, cum erau cele pentru următoarea zi, cu 10 ani în urmă.images

Colectarea internațională a datelor…

Un flux constant şi precis de informaţii cu privire la vreme este esenţial pentru modelele de predicţii meteo, în momentul în care se produc evenimente meteorologice extreme. Datele sunt colectate de observatori pregătiţi şi de sisteme automatizate, pe întreaga suprafaţă a Pământului pentru a fi utilizate în modelele numerice. Atât observaţiile, cât şi instrumentele, sunt conforme cu standardele Organizaţiei Meteorologice Mondiale (Agenţia Naţiunilor Unite). Meteorologia este unică prin capacitatea sa de a împărţi informaţii standardizate, în mod liber, între 187 de ţări şi teritorii.

Prezicând climatul….

Cum am putea prezice modificările ce vor fi peste 50 sau 100 de ani, când nu putem face precizări concrete nici pentru ziua următoare?

Predicţiile legate de climat ne oferă informaţii despre cum se vor schimba direcţiile şi tiparele meteo: va fi, în general, mai umed în timpul iernii? Vor fi mai multe averse? Genul acesta de lucruri.

Geoff Jenkins: „O predicţie legată de climat ar putea spune că media precipitaţiilor în Londra este estimată a fi diminuată cu 50% până în 2089; nu va spune că în dimineaţa zilei de 23 august 2089 va ploua în Londra”.

Cum sunt generate predicţiile legate de climat?

Pentru a face predicţii cu privire la climat, trebuie să estimăm cantitatea de gaze şi particule ce vor fi degajate în atmosferă, în viitor. Acestea sunt create pe baza unor presupuneri cu privire la creşterea populaţiei, consumul de energie, descoperirile tehnologice şi economice. Odată ce emisiile au fost estimate, este calculată cantitatea de gaze cu efect de seră ce vor rămâne în atmosferă. Pentru dioxidul de carbon, acest lucru este efectuat prin utilizarea unui model ce descrie ciclul carbonului, simulând transferul de carbon dintre sursă şi destinaţia (unde este absorbit) din atmosferă, oceane sau suprafaţa terestră. Pentru gazele precum metanul, modelele simulează reacţiile chimice care determină concentraţia acestuia în atmosferă. Efectul de încălzire poate fi astfel calculat din aceste estimări. La final, este calculat efectul acestei încălziri crescute asupra climatului (acestea sunt predicţiile asupra modificărilor climatului). În Marea Britanie, modelele folosite sunt dezvoltate la Centrul Hadley pentru Predicţii Climatologice şi Cercetări al Oficiului Meteorologic, din Exeter. Ultimul model este denumit Modelul Hadley pentru Mediul Înconjurător Global (HadGEM1 – Hadley Global Environment Model).

Gazele cu efect de seră (GHGS – Greenhouse Gases)

Vaporii de apă – un gaz cu efect de seră, natural, care îşi măreşte cantitatea pe măsură ce climatul se încălzeşte, deoarece cu cât aerul este mai cald, cu atât menţine o umiditate mai ridicată.

Dioxidul de carbon (CO2) – în mare parte provenit din natură, însă arderile combustibililor fosili au dus la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă, cu peste 30%. CO2 are o durată de viaţă efectivă, de aproximativ 100 de ani, astfel că o cantitate importantă a oricărei creşteri a concentraţiei acestui gaz va mai fi prezentă în atmosferă şi după 100 de ani.

Metanul (CH4) – emis în atmosferă prin intermediul agriculturii şi prin scurgerile conductelor de gaze, precum şi datorită unor numeroase alte procese naturale. Cantitatea din atmosferă a acestui gaz s-a dublat comparativ cu perioada pre-industrializării, însă momentan nu mai are creşteri semnificative. Există cantităţi enorme de metan blocate în gheaţa (hidroxid de metan) de pe fundul oceanelor, care ar putea fi eliberate în atmosferă dacă încălzire globală va penetra mai adânc în oceane, chiar dacă acest fenomen este considerat a fi imposibil. Cu toate acestea, există dovezi care indică faptul că metan este eliberat prin topirea permafrostului.

Alte GHGS, precum oxidul de sodiu (N2O), ozonul (O3) prezent în staturile inferioare ale atmosferei sau CFC-urile (acum interzise), sunt mai puţin importante,  însă aduc contribuţii la încălzirea globală. Fiecare dintre aceste gaze are o „putere de încălzire” per kg, diferită; cercetătorii exprimă uneori modificările apărute tuturor gazelor ca şi cum ar fi modificări ale concentraţiei de CO2, denumite „echivalenţe CO2” sau CO2e.

Nu va fi o „călătorie” liniştită până la sfârşitul secolului.cum-se-schimba-clima-in-urmatorii-100-de-ani-canicula-in-europa-seceta-in-africa-si-inundatii-in-insule-unele-regiuni-ar-putea-deveni-de-nelocuit-2577864

Chiar dacă modelul matematic al climatului oferă o predicţie cu acurateţe ridicată, modificările nu vor avea o direcţie liniară, adică fiecare an nu este obligatoriu să aibă temperaturi mai ridicate decât cel anterior. Variaţiile naturale vor continua să aibă un rol important. Acest lucru înseamnă că vor exista ani, sau chiar decade, care vor fi mai călduroşi sau răcoroşi, mai secetoşi sau ploioşi, decât media. Însă acestea nu înseamnă că predicţiile climatologice sunt greşite, ci doar că vor exista deviaţii temporare de la direcţia stabilită pe termen lung.

Consiliul Interguvernamental pentru Problema Modificării Climatului (IPCC – Intergovernmental Panel on Climate Change) „estimează cel mai bine” o temperatură cu 2-4 grade Celsius mai mare până la finalul secolului. Valoarea este posibil să nu reprezinte prea mult, însă este o medie; astfel sunt ascunse încălziri mai ridicate în anumite perioade şi anumite zone (în particular, spre latitudinile mai ridicate), precum şi unele mai reduse în alte zone, de exemplu Ecuatorul. De asemenea, sunt aşteptate modificări la nivelul temperaturilor extreme, posibil mai mari decât modificările mediei anuale. Este important a se nota că nu a fost nevoie decât de o încălzire globală de 5-8 grade pentru a ne elibera din epoca de gheaţă şi a ajunge la condițiile actuale prezente în Marea Britanie şi restul globului.

2. Toate evenimente meteorologice extreme sunt cauzate de încălzirea globală cauzată de om

Această presupunere este bazată pe neînțelegerea că evenimentele meteo extreme sunt simptome ale modificărilor climatului.

Răspuns: La momentul actual, evenimentele meteorologice extreme individuale nu pot fi atribuite ca fiind urmări ale modificărilor climatului. Ar trebui să putem face distincție între tipurile de vreme pe care le experimentăm în prezent și modificările climaterice prezise a urma în viitor. O parte dintre manifestările meteorologice recente pe care criticii le-au atribuit modificărilor climaterice, sunt, de fapt, parte a unei variabilități normale. Modificarea climatului se consideră a fi prezentă în momentul în care schimbările observate nu pot fi atribuite doar variabilității naturale. Modificările climaterice produse de om („antropogene”) se referă la încălzirea globală care poate fi atribuită activităților umane, în principal emisiile de CO2 provenite de la arderile combustibililor fosili.Vremea si climatul. Erori de intelegere si predictii pentru viitor (2)

În puține cazuri, modificările climaterice antropogene par să cauzeze mai multe evenimente meteo extreme (de exemplu, valurile de căldură). Este însă mult prea simplu a atribui modificărilor antropogene, fiecare dezastru meteorologic; de-a lungul istoriei au existat numeroase furtuni sau inundații catastrofale. Despre unele dintre aceste evenimente, precum tornadele, nu se poate spune că sunt în creștere, însă nici că se vor modifica într-un climat mai cald. Chiar dacă considerăm că toate evenimentele meteo extreme sunt cauzate de modificările climaterice, totuși, nu putem considera ca răspunzătoare, fiecare activitate umană.

Cum rămâne cu valul de căldură din vara anului 2003?

Valul de căldură din vara anului 2003 este considerat răspunzător pentru moartea a peste 35000 de europeni în plus față de numărul considerat „obișnuit” pentru o perioadă similară. Cu toate că este dificilă asocierea evenimentelor singulare, precum o inundație rapidă sau un uragan, cu modificările climaterice, există unelte care ne ajută să înțelegem modul în care tiparele evenimentelor meteo, precum un val de căldură prelungit sau o ploaie, sunt legate de schimbările climatului. Prin utilizarea unor metode aplicate, în mod normal, studiilor epidemiologice, Centrul Hadley al Biroului de Meteorologie a prezentat o situație conform căreia activitățile umane poartă o răspundere de 50% pentru valul de căldură din 2003. În perioadele pre-industrializării, valul de căldură din 2003 ar fi avut o probabilitate de 1 la 1000. Din anul 2040, verile obișnuite vor avea temperaturile asemănătoare celor din 2003; în schimb, acestea vor fi considerate temperaturi scăzute, comparativ cu temperatura anuală prezisă pentru anul 2060.

Zece dintre anii cu cele mai ridicate temperaturi au fost înregistrați ca apariție după anul 1990.

Ce știm despre El Niño?descărcare (4)

Predicțiile savanților despre El Niño reflectă o înțelegere mai bună a climatului decât a schimbărilor produse asupra acestuia. El Niño este o avertizare a Oceanului Pacific tropical, care apare la un interval de 3 până la 7 ani. Este parte a unui fenomen natural mai mare denumit Oscilațiile Sudice ale lui El Niño (ENSO – „El Niño Southern Oscillation”), cauzat de interacțiunile dintre atmosferă și ocean, care afectează clima pe întregul glob.

Este un fenomen observat intensiv care a fost documentat încă din secolul XVI (de către pescarii din Peru), iar dovezi arheologice sugerează că acest fenomen ar fi apărut cu 15000 de ani în urmă. La momentul actual, datele colectate cu ajutorul sateliților, din aer sau oceane, sunt partajate între centre internaționale de cercetare, care generează modele computerizate pentru documentarea fenomenului ENSO. Cu ajutorul acestora și a informațiilor istorice, oamenii de știință sunt capabili să anunțe momentul în care sezonul El Niño va începe, asigurând astfel timp suficient pentru a putea fi luate toate măsurile de siguranță. Cauzele lui El Niño nu sunt cunoscute, însă se consideră că frecvența apariției acestui fenomen nu este legată de încălzirea globală.

Fenomenele meteo extreme, precum singura inundație în 400 de ani din Boscastle, par a avea o frecvență anuală, începând din momentul în care au avut loc primele discuții legate de încălzirea globală.

Probabilitatea unui eveniment meteorologic, asemeni unei inundații, este calculată pe baza unor date cronologice. Această probabilitatea este exprimată ca o „perioadă de revenire”, anume frecvența de apariție a unui asemenea eveniment, ținând cont de prezumpția că tendințele climatului viitor vor fi similare celor din trecut. În Marea Britanie, observațiile meteorologice de încredere sunt disponibile începând cu secolul al XVII-lea, însă numai pentru anumite locații; observațiile pentru arii mai mari sunt disponibile începând cu anul 1850. Folosind aceste date, pot fi efectuate calcule statistice pentru a estima frecvența de apariție a unui eveniment. Astfel că, având și numai 150 de date concrete, putem afla probabilitatea apariției unui eveniment pentru un interval de, aproximativ, 500 de ani.sandy10

Poate suna alarmant faptul că o inundație ce poate avea loc o dată la 400 de ani, s-a produs în 2 ani consecutivi. Însă, o perioadă de revenire de „1 la 400” înseamnă 0.25% șanse ca inundația să se producă în orice an; acest procentaj rămâne neschimbat pentru fiecare an, indiferent de ce se va întâmpla în anul precedent. Ca o descriere a evenimentelor izolate, perioada de revenire nu este semnificativă în mod particular. Este utilă numai pentru meteorologi sau proiectanții și inginerii care trebuie să construiască conform unui plan standard (de exemplu, să se asigure că Bariera Tamisei („Thames Barier”) va suporta o inundație de tipul „1 la 400 de ani”).

Cum rămâne cu uraganele?

Două lucrări publicate în reviste științifice, în 2005, au arătat că în ultimii 50 de ani, ciclonii tropicali au devenit mai distructivi și că în ultimii 30 de ani, au fost mai multe uragane puternice. Tot în 2005 s-au produs și devastările din New Orleans provocate de Uraganul Katrina, în timpul sezonului de uragane din Atlanticul de Nord. Împreunate, aceste informații au dus la speculații conform cărora temperaturile mai ridicate duc la apariția unor furtuni tropicale mai intense și mai frecvente.

În fiecare an au loc peste 90 de uragane tropicale (termenul generic pentru o furtună cu vânturi care depășesc 65 de noduri, denumită uragan, taifun sau ciclon, în diferite părți ale lumii). Despre uraganele tropicale se știe că au cicluri naturale; de exemplu, uraganele din Atlanticul de Nord sunt influențate puternic de fenomenul natural El Niño. Nu există nici o dovadă că toate uraganele tropicale devin mai frecvente, însă, cu toate că există încă dezbateri între savanți pe această temă, se pare că nu clima mai caldă a avut un rol important în recenta creștere a uraganelor periculoase. Cu toate acestea, chiar dacă am fi eliminat posibilul efect al modificărilor climaterice, furtunile tropicale având puterea distructivă a Uraganului Katrina, ar putea să apară.descărcare (2)

Cercetătorii nu sunt siguri dacă o climă mai caldă va duce la o creștere a numărului uraganelor în viitor. Acest lucru se datorează faptului că uraganele nu au nevoie doar de temperaturi ridicate la suprafața oceanului (ele sunt generate de aerul umed și cald), care apar și la momentul actual, datorită activităților umane, ci și de alte condiții, precum o tendință particulară a vânturilor, la o anumită înălțime. Încă nu este clar cum vor fi afectate aceste condiții. Însă, există o posibilitate ca viitoarele cicloane tropicale să fie mai intense, cu vânturi mai puternice și precipitații intense.

3. Nimic nu poate fi prevăzut folosind predicțiile științifice: climatul se va modifica fără recuperare, atunci când un punct maxim va fi atins

Această afirmație se bazează pe două concepții greșite: că ne aflăm în fața unui punct de unde nu ne mai putem întoarce și că există puține noțiuni legate de modificările bruște ale climatului.

Răspuns: Maparea celor mai sumbre scenarii este un exercițiu științific important deoarece climatul a suferit modificări majore în trecut, cu toate că, în circumstanțe foarte diferite de cele de astăzi. Însă concepția unui punct fără revenire, sau punct maxim, este o îndrumare falsă a modului de percepție a climatului, putând fi o alarmă inutilă. Chiar dacă vremea și climatul sunt domenii științifice care se află într-o continuă modificare, cea mai bună estimarea a încălzirii până la sfârșitul secolului este de aproximativ 2-4 grade Celsius, această predicție neavând nici o schimbare substanțială în ultimul deceniu. Analiza deja cuprinde posibilele efecte pe care temperatura crescută le va avea asupra sistemelor Terrei, care, în schimb, ar putea fie să accelereze, fie să estompeze rata încălzirii.

Modelele climaterice și feedback-urile

Un punct maxim sună incitant și adaugă culoare raporturilor referitoare la viitorul Terrei, însă nu are nici o definiție științifică, astfel că majoritatea savanților nu agreează acest termen. Aceștia preferă să discute despre scenarii și simulări climaterice. În circumstanțele în care cercetătorii nu pot face predicții precise (de exemplu, populația lumii în anul 2100), sunt utilizate scenariile. Acestea reprezintă proiecții plauzibile ale creșterii populației, ale nivelului de consum al energiei și, implicit, a creșterii emisiilor de gaze cu efect de seră. Scenariile sunt folosite în modelele climaterice pentru estimarea modificărilor care vor urma să apară în atmosferă, oceane și suprafețele terestre. Aceste modele oferă informații utile, precum descoperirea amplitudinii impactului pe care îl au activitățile umane asupra climatului.

images (3)

De asemenea, modelele mai includ variabile denumite „feedback-uri”, care afectează mult schimbările climatului. Feedback-urile sunt consecințele modificărilor inițiale, care pot fie să ducă la o creștere a temperaturilor (feedback-uri pozitive), fie să le reducă (feedback-uri negative). Acuratețea predicțiilor climaterice (precum viteza și amplitudinea modificărilor) depinde de validitatea datelor provenite din feedback-uri. La rândul lor, feedback-urile valide depind de precizia cu care modelele climaterice redau toate procesele fizice care au loc în atmosferă. Cercetarea, în special cea observațională, a proceselor din sistemele climaterice, va continua să îmbunătățească aceste modele. Cu toate acestea, abilitatea modelelor climaterice de a reproduce într-o manieră cât mai bună modificările apărute în ultimul deceniu, ne oferă încredere că predicțiile climaterice pentru viitor sunt utile.

Va fi vremea și mai imprevizibilă în viitor?

Keith Groves: „Nu este nici un motiv pentru care să considerăm că vremea va deveni mai puțin predictibilă în viitor. De fapt, este total invers: pe măsură ce super-calculatoarele devin mai puternice și mai accesibile, iar observațiile furnizate de sateliți, despre atmosferă, sunt mai bune, acuratețea predicțiilor se va îmbunătăți.”

Care este consensul științific referitor la modificările bruște din viitor ale climatului?

Bill Burroughts: „Modificări bruște ale climatului au existat și în trecut. În urmă cu 56 milioane de ani, o emisie uriașă de metan, din adâncul oceanelor, a condus la o încălzire bruscă de 6 grade, într-o perioadă în care temperaturile erau mult mai ridicate decât cele de acum. În timpul ultimei ere glaciare, fisurarea calotei glaciare din America de Nord a dus la schimbarea direcției Curentului Golfului, temperatura Atlanticului de Nord scăzând cu 10 grade în decurs de câteva decenii. Mai recent, în urmă cu 5000 de ani, desicarea bruscă a Saharei a încheiat economia pastorală care exista în acele teritorii de câteva milenii.”

Manifestarea unor modificări dramatice și în trecut, încurajează opinia că unele aspecte ale modificării climatului ar putea fi subite și imprevizibile. Această idee a unor schimbări dramatice, hrănește apetitul uriaș pentru povești legate de climat și vreme, și a condus la apariția unor numeroase articole importante referitoare la cele mai dramatice scenarii, precum: colapsul Curentului Golfului, topirea calotei glaciare din Groenlanda, alunecarea calotei glaciare din vestul Antarcticii, eliberarea metanului captiv în gheața (hidroxizi) prezentă pe fundul oceanelor și dispariția pădurilor tropicale. Cu toate acestea, potențialul climatului să se poată modifica relativ rapid, există, iar savanții continuă să cerceteze aceste tipuri de viitoare „cu risc mic, dar impact mare.”

Scenariile apocaliptice primesc multă atenție și este dificil pentru cei neinițiați să poată înțelege cât de posibile sunt. Probabilitatea devenirii realitate a unui anumit scenariu climateric, depinde de doi factori: cât de mult crește cantitatea de gaze cu efect de seră din atmosferă și cât de sensibil este sistemul climateric la aceste emisii. Cele mai mici procente pentru emisiile de gaze și sensibilitatea atmosferei, modelele climaterice indică o creștere de 1 grad până în anul 2100. În schimb, cele mai mari procente indică o creștere cu puțin peste 6 grade. La o anumită perioadă, estimările din afara intervalului 1 – 6 grade, apar în cadrul presei. Acestea au fost rareori publicate în jurnale științifice, astfel că nu există suficiente materiale pentru a se putea desluși metoda calculării acestor valori; uneori sunt rezultatul unor cercetări preliminare pe baza unor modele noi. Acestea nu sunt în mod particular valide, până când nu sunt publicate și revizuite de alte persoane din domeniu.523_igor-julia20100915

Intervalul predicțiilor face ca planificarea adaptării la schimbările climatului să fie dificilă. O inovație care ne-ar putea ajuta în viitor să trecem peste asemenea obstacole, constă în trecerea de la a face predicții sub forma unor simple numere sau intervale de posibilități, către probabilitățile unor diferite rezultate.

Mike Hulme: „Pentru o creștere a temperaturii cu 2 grade în acest secol, ar trebui să fie posibilă (ținând cont și de voința populației) proiectarea și aplicarea unor metode de intervenție mai bune în scopul limitării pagubelor la un nivel similar cu ceea ce am experimentat pe parcursul secolului trecut. Pentru o creștere a temperaturii cu 4 grade, nu ne putem permite să fim la fel de pasivi; va trebui să ne obișnuim a trăi într-o lume diferită, în care mediile noastre mai prețuite sunt pierdute sau transformate. Vremea este deja un ucigaș – îi lovește, în special, pe cei săraci, vulnerabili sau neasigurați.”

Cum rămâne cu calota glaciară a Groenlandei?

Majoritatea modelelor climatice anticipează că până la sfârșitul secolului, temperaturile vor crește suficient de mult pentru a cauza începerea topirii calotei glaciare a Groenlandei. Dacă aceste temperaturi vor fi menținute, o topire completă va avea loc în următoarele milenii, cauzând o creștere a nivelului mărilor și oceanelor cu câțiva metri (IPCC anticipează că în acest secol, Creșterea Nivelului Mărilor și Oceanelor va fi de 20-60 cm, posibil 20 cm mai mult dacă modificările recente ale calotei glaciare din Groenlanda și Antarctica, vor persista și vor fi la fel de substanțiale).

9750142a_img

Savanții continuă să caute modalități prin care calota glaciară a Groenlandei ar putea fi refăcută după începerea procesului de topire. Acest lucru ar necesita o reducere a concentrației de CO2 care, deși fizic posibilă, implică o reducere cu 70% sau mai mult a emisiilor de CO2 provocate de activitățile umane. Gazele cu efect de seră care au, în momentul de față, un efect de încălzire asupra atmosferei, vor continua să cauzeze creșteri ale temperaturilor și în viitor, în principal datorită latenței mari a uriașei inerții termice a oceanelor. Acest înseamnă că modificări asupra climatului și mediului vor mai exista pentru câteva decenii, chiar dacă toate emisiile de gaze cu efect de seră ar fi oprite în această clipă. Chiar și nivelul mărilor va continua să crească timp de căteva sute de ani, pe măsură ce căldură din atmosferă va penetra din ce în ce mai adânc în adâncul oceanelor, cauzând oceanele și mările să se extindă. Deoarece emisiile de gaze, atât din prezent cât și din trecut, deja fac parte din sistemul climatic, schimbarea acestor în următoarele decenii nu va influența prea mult rata de apariție a modificărilor climatului decât abia în al doilea sfert al secolului 21 și după această perioadă.

Dar cu Kilimanjaro?

Geoff Jenkins: „Dispariția zăpezilor de pe Kilimanjaro au devenit un simbol al modificărilor climatului provocate de activitățile umane. Însă motivele apariției acestor modificări nu sunt atât de directe și este posibil nici să nu fie în legătură cu activitățile umane. Topirea ghețarilor se pare că a început în anii 1880, iar cea mai probabilă explicație pare a fi trecerea Africii de Est la un climat mai uscat. Această ipoteză este indicată de scăderea rapidă a nivelului apei din lacuri, fenomen care a început în aceeași perioadă cu topirea ghețarilor, și care pare să fie în legătură cu schimbările curenților mari de aer și a temperaturilor de suprafața ale mărilor și oceanelor. Există puține dovezi care să ateste că topirea ghețarilor este un efect al temperaturilor în creștere, așadar al activităților umane.”

Cum s-au modificat predicțiile climaterice ca urmare a celui de-al Treilea Raport al Evaluărilor, elaborat de IPCC?descărcare (3)

În februarie 2007, IPCC a prezentat partea științifică a celui de-al Patrulea Raport al Evaluărilor. Principalele descoperiri privind modul în care se generează predicțiile climaterice, sunt:
>> Reprezentările fizice ale majorității proceselor climatului (atmosferă – suprafața terestră – criosferă – oceane) din modele au fost îmbunătățite, ajutând la micșorarea intervalului de predicții pentru viitoarele scenarii referitoare la emisiile de gaze;
>> În același timp, alte feedback-uri care nu sunt incluse în modelele climaterice standard, sunt acum considerate a fi cunoscute destul de bine pentru ca efectul lor să poată fi inclus în predicții de prima dată. Principalul feedback este cel al ciclului carbonului. În prezent, aproximativ jumătate din emisiile de CO2 cauzate de om sunt absorbite de vegetație, sol și oceane. Pe măsură ce climatul devine mai cald, aceste tipuri de mediu (în special solul), nu vor mai fi capabile să absoarbă aceeași cantitate de CO2, lăsând mai mult în atmosferă. Acest lucru va duce la o creștere a temperaturii cu 1 grad până în anul 2100 (care este inclusă în intervalul aproximat de 2-4 grade);
>> Îmbunătățirile modelelor au dus, de asemenea, la micșorarea intervalului de predicții referitoare la creșterea nivelului mărilor și oceanelor. În TAR, această creștere era aproximată la 10-90cm până în anul 2100, iar in momentul de față aceasta are o valoare mai exactă de 20-60cm (cel mai bun interval de estimare este de 30-40cm). Acest interval redus a rezultat din estimări mai bune ale topirii ghețarilor și din apariția mai multor modele complexe de estimare a implicațiilor aduse de apele mai calde (expansiunea termală).

Va dispărea Curentul Golfului?

Un scenariu intens dezbătut este cel al „dispariției Curentului Golfului”. Curenții Oceanului Atlantic aduc vreme caldă din Golful Mexicului, trecând pe lângă Europa de Nord, ceea ce face ca vremea în Marea Britanie să fie mai blândă decât ar trebui să fie în mod normal. Eliberarea unor cantități mari de apă dulce în Atlanticul de Nord ar putea produce condiții similare cu acelea care au dus la dispariția Curentului Golfului, în trecut. Experimentele desfășurate folosind modelele Centrului Hadley arată că, în cazul în care curenții oceanelor vor dispărea, Marea Britanie va avea temperaturi cu 3-5 grade mai scăzute decât cele de acum (această nouă temperatură ar fi o problemă mai mare pentru transporturi și utilități, decât o încălzire de 3-5 grade).

Cu toate acestea, nici un model nu poate anticipa un colaps complet al Curentului Golfului. Un climat mai cald este așteptat să afecteze curenții oceanelor. Precipitațiile mai intense asupra mărilor din Artica vor dilua salinitatea acestora, iar împreună cu o creștere a temperaturilor de suprafață a apei, vor afecta zonele de vărsare ale fluviilor în mările nordice, care acționează curenții oceanici. Toate modelele climaterice complete observă acest efect, oferind ca rezultat o aproximare de scădere a curenților cu până la 50%, până în anul 2100. Modelul Oficiului Meteorologic al Centrului Hadley indică un procentaj aflat la jumătatea acestui interval. Cunoștințele noastre legate de curenții oceanici, se îmbunătățesc, fapt care duce la apariția unor evoluții ale modelării. În prezent, un colaps al Curentului Golfului este văzut ca foarte puțin probabil.

Curentul-Golfului

Paul Hardaker: „Majoritatea oamenilor de știință consideră că la nivelul actual al emisiilor, există un punct în care mediile naturale de absorbție a carbonului (precum pădurile tropicale și oceanele) vor începe să elimine mai mult carbon decât absorb, schimbându-le din „scurgeri” în „surse”. Acest lucru va accelera modificarea climatului. Cu toate acestea, fiind alarmist în această privință nu ajută pe nimeni. Ce este important, este ca noi să fim concentrați pe modalitatea în care această informație echilibrează eforturile noastre științifice, pe resursele de care avem nevoie pentru a reduce incertitudinea acestor predicții și pe modul în care aceasta ne poate ajuta să formăm înțelegeri cu scopul rezolvării problemelor.”

4. Rezumat

Climatul și vremea sunt domenii mereu în schimbare, în care noi descoperiri au loc tot timpul. Predicțiile și modelele pot fi imperfecte, însă vremea însăși este predictibilă – legile fizicii nu se modifică chiar dacă climatul o face.

Inovațiile din domeniul modelării vremii ne-ar putea permite să prevedem la nivel de stradă unde vor fi ploi, însă tot vom folosi probabilități. Golurile în predicțiile climaterice pe termen lung se reduc însă, luând în calcul multitudinea de factori de care trebuie să ținem cont, acestea vor fi întotdeauna provizorii și vor conține incertitudini. Cu toate acestea, această incertitudine nu înseamnă că „orice” este o predicție! Posedăm deja uneltele necesare pentru a investiga modificările climatului și a prezice tendințele viitoare precum creșterea temperaturii cu 2-4 grade. Cu toate că incertitudinea există (și va exista mereu, într-o anumită măsură), aceasta oferă însă și anumite informații viabile.

Omenirea nu a fost niciodată capabilă a controla vremea sau climatul, însă, din punct de vedere istoric, a fost capabilă a se adapta schimbărilor, supraviețuind erelor glaciare și deșertificării. Îmbunătățirile privind cunoștințele noastre despre știința vremii și a climatului vor avea un rol crucial în informarea oamenilor cum să se adapteze schimbărilor ce vor apărea în secolul următor.

5. Cine sunt persoanele care fac aceste predicții?

Meteorologii au o diplomă în științe, de obicei fizică sau matematică, iar uneori un masterat în meteorologie sau un doctorat. Aceștia lucrează la Oficiul Meteorologic, la Agenția Mediului, la companii private de consultanță sau predicții.

Climatologii de obicei dețin o diplomă în geografie sau științe ale naturii și urmează un program de pregătire similar cu cel pentru meteorologi.

Prezicătorii de vreme au, de regulă, un grad științific. Cei care lucrează pentru Oficiul Meteorologic, vor fi supuși unei perioade de pregătire de 12 luni, sub strictă supraveghere a unor persoane experimentate.

Prezentatorii de vreme nu au obligația de a deține o calificare formală, decât în cazul în care sunt implicați în determinarea predicțiile meteo, situație în care au aceeași calificare ca și prezicătorii de vreme. Prezentatorii fără pregătire pentru prezicere meteo, vor urma o perioadă de pregătire în domeniul meteorologiei.

Organizații care funcționează în Marea Britanie

Societatea Regală de Meteorologie (RMetS), este o organizația profesională și instruită a Marii Britanii, pentru realizarea prognozelor vremii și ale climatului. Apărută în 1850, rolul acestei organizații este acela de a face progrese în domeniul științei, aplicațiilor și informațiilor vremii și climatului. Oricine sau orice organizație, cu un interes în domeniul meteorologiei, al climatului sau al oricărui domeniu conex (precum oceanografia sau hidrometeorologia), poate deveni membru al societății. Are o gamă variată de activități accesibile și resurse pentru educație, standarde profesionale și relații cu publicul.

image003

Oficiul Meteorologic este serviciul național al Marii Britanii pentru prognozarea vremii. Oficiul Meteorologic rulează Modele Numerice pentru Prognoza Meteo, modele care folosesc ecuații pentru a stabili stările viitoare ale atmosferei. Informațiile sunt oferite publicul general prin intermediul televiziunilor, precum BBC, ITV sau Sky și prin intermediul internetului, chiar și al telefonului, existând un apel dedicat pentru meteo și un centru al relațiilor cu publicul. Oficiul Meteorologic furnizează prognoze pentru departamentele și agențiile guvernamentale, precum și prognoze și atenționări pentru alte instituții, incluzând aviația, marina, transporturile și utilitățile. Chiar dacă este parte a Ministerului de Apărare, Oficiul Meteorologic este un Fond Comun, operând pe fundamente comerciale. Are în componență 1700 de angajați și mai mult de 50 de locații dispuse pe întregul glob, și oferă fonduri pentru centre sau programe de cercetare.

Centrul Național pentru Științe Atmosferice (NCAS) este un centru de colaborare, fondat de NERC, care reunește grupurile universitare și institutele de cercetare din Marea Britanie, care operează în domeniul științelor atmosferice. Rolul NCAS este de a promova excelența în cercetare și de a intensifica procesul de cunoaștere al atmosferei, ca sistem al Terrei. Noțiunile stabilite de NCAS stau la baza politicilor guvernamentale, precum și a unor inovații științifice și tehnice ale unei game variate de agenții operaționale și furnizori de industrie.

Organizații meteorologice internaționale

Organizația Meteorologică Mondială este o organizație interguvernamentală a Națiunilor Unite, cu 187 de membri. Ea furnizează o imagine gloablă asupra atmosferei Terrei, a climatului, oceanelor și distribuției resurselor de apă. Aceasta este organizația care atestă centrele naționale de prognozare meteo de pe întregul glob.

Centrul European pentru Prognoze de Interval Mediu este o organizație independentă, compusă din 28 de state; scopul acesteia este de a furniza membrilor, prognoze precise pentru termen mediu. În plus, oferă asistență pentru educație și pentru WMO.

Profilele grupurilor de meteorologi

Dr Bill Burroughs este un scriitor de științe, profesionist. După 7 ani petrecuți în Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii, cercetând fizica atmosferei, Bill Burroughs a petrecut 3 ani ca atașat științific al Marii Britanii în Washington DC. Între 1974 și 1995, a susținut o serie de discuții în Departamentul de Energie și apoi de Sănătate, ale Marii Britanii. A publicat 11 cărți, referitoare la diferite aspecte ale vremii și climatului și a scris numeroase articole în ziare și reviste.

Profesorul Chris Collier este fizician și profesor de teledetecție a mediului, la Universitatea din Salford. După ce a lucrat 27 de ani în cadrul Oficiului Meteorologic, în domeniul cercetării, instrumentării operaționale și servicii comerciale, Chris s-a angajat la Salford în 1995, devenind Decan al Facultății de Științe, Inginerie și Mediu (1999-2003). A fost președinte al Societății Regale de Meteorologie (2004-2006) și a publicat peste 80 de lucrări științifice, 2 cărți referitoare la hidrometeorologie și peste 100 de lucrări și rapoarte prezentate la conferințe. A fost președinte al numeroase comitete naționale și internaționale.

Domnul Keith Groves a fost Șef al Departamentul de Prognozare al Oficiului Meteorologic, pentru ultimii 3 ani. În peste 30 de ani de colaborare cu Oficiul Meteorologic, a avut o multitudine de slujbe, ]n chimie atmosferică, prognozare operațională, observații și alte roluri pentru suport al zonei de securitate a Oficiului Meteorologic.

Profesorul Paul Hardaker este un fost matematician. A petrecut 14 ani la Oficiul Meteorologic, pe o varietate de funcții, inclusiv conducerea ramurii de inovare a observațiilor, direcționarea programelor de inovare tehnologică și științifică, iar, mai târziu, consilier politic al Guvernului privind modificarea climatului și relațiile cu publicul. Paul este acum Directorul Executiv al Societății Regale de Meteorologie. De asemenea, conduce și programul NERC privind Riscul de Inundații în timpul Evenimentelor Extreme.

Dr Geoff Jenkins lucrează la Centrul Hadley, divizia Oficiului Meteorologic care studiază modificările climatului. A lucrat la primul raport științific prezentat de Consiliul Interguvernamental pentru Modificarea Climatului, în 1990, iar acum manageriază noile scenarii climaterice pentru Marea Britanie, care au fost elaborate în 2008.

Traducere după: Making sense of the weather and climate

http://scientia.ro/univers/terra/3473-vremea-si-climatul.html

Reclame




Urmele zeilor

30 03 2016

„Cei care sunt nepăsători faţă de trecut, vor fi condamnaţi să îl retrăiască.” (George de Santayana)

Deși există de mult timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut pe 27 iunie nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul OZN, adică Obiect Zburător Neidentificat. În urma observațiilor din ultimele decenii, s-a stabilit că OZN-urile au forme diverse, de la discuri, săgeți, triunghiuri echilaterale, sfere, cupole, cilindri sau mase diforme negre, fără propulsie vizibilă ori audibilă, până la lumini cu capacitatea de a-și schimba rapid direcția sau de a se opri brusc. În multe cazuri, aceste obiecte zburătoare s-au dovedit a fi mijloace de transport ale unor ființe umanoide necunoscute, împărțite de obicei în două mari categorii: cele mici de statură (cu o înălțime ce depășește cu puțin un metru), cu piele de culoare cenușie, cu capete mari și cele înalte (peste 2 metri), cu piele albă, cu păr blond sau alb și cu ochi albaștri, asemănătoare nordicilor din Europa. Nu s-a reușit până în prezent stabilirea naturii ori originii acestor ființe, care sunt totuși considerate extraterestre, deși informațiile pe care le-au transmis oamenilor cu care au intrat în contact sunt adesea contradictorii. De asemenea, nu s-a reușit stabilirea intențiilor acestora ori scopul prezenței lor pe Terra. Din zecile de mii de mărturii adunate până în prezent reiese că acești așa-zis extratereștri obișnuiesc să își facă apariția pe ascuns, la adăpostul nopții, și să răpească oameni pe care îi supun unor experimente misterioase, cel mai adesea de natură sexuală. Au fost lansate diverse teorii despre intențiile cât și despre locul lor de proveniență, însă niciuna nu a fost acceptată în mod convențional. Singurul ipoteză pe care majoritatea omenirii a acceptat-o ca adevăr este cea care susține că misterioșii vizitatori sunt extratereștri iar OZN-urile, navele lor spațiale.

Deoarece aparițiile OZN-urilor s-au înmulțit considerabil, cercetătorii fenomenului au realizat o clasificare a lor. Astfel, dacă un OZN este observat la o distanță mai mică de 150 de metri, fenomenul se numește „întâlnire de gradul 1”. Aflat la aceeași distanță, adică la mai puțin de 150 de metri, obiectul lasă și urme, vorbim despre o „întâlnire de gradul 2”. Dacă apar și ocupanți ai OZN-ului, se consideră o „întâlnire de gradul 3”. Iar răpirea de persoane reprezintă „întâlnirea de gradul 4”, termen introdus mai recent decât primele 3.

Deși fenomenul OZN este considerat unul relativ recent, s-a observat că există dintotdeauna, fiind prezent în cronici din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii. De exemplu:

În 2.346 î.e.n., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul Divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Tot nouă sori au apărut deasupra Japoniei în anul 9 î.e.n. În ambele cazuri, țările au fost afectate de dezordini imediat după aceste apariții.

În 480 î.e.n., câteva OZN-uri au trecut în zbor deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.

În anul 332 î.e.n., Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. Conform Istoriei lui Alexandru cel Mare,a-alien_space_station_ship-571534 deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş”. Trei ani mai târziu, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.e.n., Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală despre un scut de foc care a traversat cerul, aruncând scântei, în timpul consulatului lui Valerius şi Marius.

Un vechi document coreean relata că, în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.

Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut 1085274060_1384167918zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În ziua a douăzecișiuna a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele s-au deplasat împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din Răsărit. Între orele 19-21, constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu, o stea s-a năpustit în sus, către zenit, a mers mai departe împreună cu Pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele LaurisseneÎn descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, Analele Laurissene (din secolul al XII-lea) relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi și-a luat zborul.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 Cartea Theatrum Orbis Terrarumnoiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, ce apăreau ziua. Analele Braşovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra oraşului Târgovişte, oraş aflat pe atunci sub ocupaţie otomană, a apărut o „cometă” bizară care a stat ţintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar şi cele italiene și germane au preluat informaţia. Trebuie menţionat faptul că apariţia cometelor era strict observată şi notată în arhivele vremii de către astronomii europeni. Şi totuşi, nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum, scrisă de amiralul Blaeu, conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou.

Un alt document românesc descrie că, pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, ce a primit numeleThe Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

Madonna & Sf. GiovanninoÎn 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer, deasupra Sibiului, „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

Franta - Moneda din 1680În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Nu doar în cronici sunt întâlnite OZN-uri și ocupanții lor, ci și în textele religioase. Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Iezechiel, Isaia și Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. În A Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, relatează faptul că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia. În apocriful slavon Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a mărturisit că s-au scurs 32 de ani.

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt, de asemenea, prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În1601117_1474924099415284_4254106538514548300_n Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de șapte mii de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre fiinţe, majoritatea venite din Cer, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste entități, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, au arme teribile, locuiesc în Cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în anumite perioade de timp și în anumite locuri au purtat diverse denumiri, fiind numiți îngeri, demoni, spirite, zâne, spiriduși, fauni ori satiri. Iată câteva exemple:

În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim, aparent fără niciun motiv, romanii întorcându-se pentru a asedia orașul abia după patru ani. O explicație pentru această retragere misterioasă se găsește în în Războiul iudeilor a istoricului Flavius Josephus scria: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor. Înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. O armată asemănătoare apare și în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Când armata siriană a asediat cetatea Dotan pentru a-l prinde pe Elisei, profetul i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (6:17).

În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), ce avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki. Deodată a apărut un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, ce s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon ce avea o pălărie mare, ce privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.

Marele gramatician sanscrit Panini scria prin anul 400 în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt adesea luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea, în modul cel mai serios, despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.

În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a elfilor, care călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință, dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare, după părerea reverendului.

Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry, iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.

În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Eddie Bullard nota că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.

Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu Luis_Royose tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria înSuma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, în 1489, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre 2: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte, adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.

În tradiția islamică sunt menționați djinii, ființe invizibile care se pot materializa și dematerializa după dorință. Djinii își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în72330164_84e6f9fc05 zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un bătrân tengu, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.

Indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul OZN. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Răpire (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri OZN” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, spunea: „Învățații albi numesc asta OZN deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.

Șamanul Bernardo Peixoto, din localitatea braziliană Para, povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă 3 făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Acestea au afirmat că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri, „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi.

Toate aceste ființe, numite zâne, spirite, demoni ori djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi sau zeii din trecut. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru care reiese din relatările celor care susțin că au avut întâlniri de gradul 3 sau 4. De exemplu:

George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, ce 099dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenite din „Federaţia Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care, pe 26 noiembrie 1972, a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei, pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar.

Tot George Adamski afirma că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, ce se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).

Într-o noapte de iulie în anul 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase. Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este numele dumnezeului biblic din cartea Facerii, precum și numele divinităților ugaritice.

Pe 2 august 1952, mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de către greci. Orion poartă numele vânătorului din mitologia greacă, cel care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spaţiului sau al aerului superior la grecii antici.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon, conform mitologiei ebraice.

„Lab Nine”, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului, dar și Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1974, una dintre aceste entități, ce s-a recomandat drept Tom, a afirmat că este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimele două fiind nume alternative ale lui Horus. O altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni.

Conform celor nouă entități ale grupului „Lab Nine”, Iisus este „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În cartea The Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au mărturisit că Iisus a fost unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, ce afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând că el ar fi chiar Iisus. Taximetristul George King a fost anunţat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.

În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 1285 de mile de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii pentru azteci.

Pe 26 decembrie 1980, un OZN a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 80 de mile nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 6,5 picioare și lată de 9, ce avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, ce indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se spune că a fost casa unei civilizații foarte avansate, ce folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.

Toate aceste date ne indică faptul că în spatele denumirilor de extratereștri, zei, îngeri, demoni, spirite, zâne, etc. se găsesc aceleași entități. Mai mult, se pare că nu se află pe planeta noastră de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Dacă este adevărată această ipoteză, ar trebui să le găsim „amprentele” nu doar în texte, ci și să avem dovezi concrete ale prezenței lor. Dovezi care există din abundență, fiind considerate drept „anomalii” de către oamenii de știință conservatori. Aceste anomalii, în fața cărora știința ridică neputincioasă din umeri, nu pot fi puse decât pe seama ființelor superioare care ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri până astăzi, ori măcar pe tehnologia lor. Iată câteva dintre urmele zeilor, deși metodele de datare sau acuratețea informațiilor rămân, totuși, discutabile:

Urma de pas din Virginia de VestRevista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut descoperi cum funcţionează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London din statul Texas, Statele Unite, a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Aleksander Petrovici Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure din statul Nevada, Statele Unite, avea în interior un şurub de 5 centimetri lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha din California, Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California, Statele Unite, într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud din România s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

Clopotelul din Virginia de VestÎn 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville din statul american Ohio a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea 2 milioane de ani vechime.

La Tihuanaco în Bolivia s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion din Statele Unite s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni. Știința a stabilit că oamenii și dinozaurii nu au fost contemporani, uriașele reptile dispărând cu 65 milioane de ani înaintea apariția omului.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica din Peru înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.

Mozaicul Nilului de la PalestrinaUn mozaic elenistic vechi de cel puţin 2.000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3.300 î.e.n.

Au fost găsite câteva urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon din statul american Nevada acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta din Utah, Statele Unite, a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Pe platoul de la Marcahuasi, în Peru, sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struţi, animale care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată, în timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau care poartă doar măşti negre.

Brandberg Black and WhiteÎn celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franţa se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout din Mongolia desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

OZN in MexicÎn 1969, pe o stâncă din Fergana din Uzbekistan a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna din Kazahstan reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy din Uzbekistan, vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Desen rupestru din Val CamonicaStatuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica din Elveţia, arheologul Emmanuel Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe capete au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei din Nigeria s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are acelaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

Astronaut din KievLa Tihuanaco în Bolivia s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer în Australia au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000 – 300 î.e.n., descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.

14 apr 2011

Celebrul „Cal alb de la Abingdon”

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 kilometri pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa Pictura din sec. XVorbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. Desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800-1.000 m, şi este atât de clar conturat încât în cel de-Al II-lea Război Mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset din Anglia, o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

La Mochica din Peru s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.e.n., ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.e.n.) şi la Baradostian (30.000 î.e.n.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.e.n.), în America de Sud, în Egipt, în Astronauti in EcuadorPolinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.e.n.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Șanidar, pe fostul teritoriu sumerian, a fost descoperit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Astronaut din GuatemalaPe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.e.n. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco din Bolivia, pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.e.n. au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios OZN la botezul lui IisusAkropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Becul din DenderaŢinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad din Irak au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoşii noştri cunoșteau electricitatea.

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco din Bolivia, oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş megalitic extrem de vechi.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor 3 stele ale constelaţiei Centura Orion. Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

Blocuri de piatra din Puma PunkuÎn Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

OZN-uri la rastignirea lui IisusPe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de tone, ajungând chiar şi până la 350 de tone, care formează figuri geometrice. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.e.n. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12.000 de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o reţea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, potrivit arheologului german Heinrich Kusch. Acesta susţine într-o carte că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de aşezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoţia, până la Marea Mediterană”, spune arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de centimetri, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colţuri, spaţii mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă reţea subterană”, susţine Heinrich Kusch.

La 800 de kilometri de sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are 7 milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 225 kilometri sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o jumătate de kilometru. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de 10 milenii, ce reprezintă ființe ciudate.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu 4 etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, 3 bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă 2 petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Giza (ce indică oraşul Heliopolis).

Steaua Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute. Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum 4 milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul.

Ahura MazdaÎn provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

OZN pe un cilindru sumerianÎn Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de 2 stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqarah din Egipt, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de 5 ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

Hieroglifele din AbydosTot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

Multe picturi din Evul Mediu înfățișează obiecte zburătoare neidentificate, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi înfățișează pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, ce seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar OZN-uri conduse de oameni ce asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un OZN ce lansează o rază spre capul fecioarei Maria. Numărul 1 al revistei Supermagazin afirma că, în 1991, o echipă de arheologi englezi și israelieni a descoperit în Ierusalim un manuscris vechi de două milenii, ce conține 30.000 de cuvinte. Acest manuscris, care a fost restaurat după 2 ani, menționează „trăsuri de foc” care au coborât din cer în Nazaret, în ziua răstignirii lui Iisus.

Știința rămâne în continuare incapabilă să ne ofere răspunsuri referitoare la aceste „anomalii”, ignorând faptul că ființele considerate extraterestre, aflate astăzi pe Terra, sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se găsesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli. Strămoşii noştri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm fabulații ceea ce diferă de ceea ce ştim şi să încercăm să găsim substratul acestor aşa-numite basme. Iar pentru a afla istoria ascunsă a lumii, trebuie să aflăm cine sunt zeii, ce sunt, de unde provin și care este adevăratul motiv al prezenței lor pe planeta noastră.

http://www.secretelezeilor.ro/urmele-zeilor/





Clima, dusman sau aliat?

29 04 2015

În ultimii ani diferitele părţi ale globului au fost expuse din punct de vedere climatic la modificări drastice. Ploi torenţiale, vânturi puternice, căderi masive de zăpadă, secetă, uragane au afectat major viaţa locuitorilor din zonele respective. Un grup de specialişti englezi care au realizat recent un “Atlas complet al lumii” vorbesc chiar de modificări ale conturului unor continente, vizibile din satelit. Explicaţiile meteorologilor sau ale diferiţilor reporteri prezenţi în zonele calamitate au însă mereu drept leit-motiv încălzirea globală a planetei! O explicaţie neutră, care face ca nimeni să nu poată fi considerat responsabil pentru aceste dezastre. Iată în continuare ce spun unii specialiştii – ale căror studii sunt mai puţin mediatizate, încercând să facă puţină lumină în acest domeniu atât de ceţos al vremii, cu tot ceea ce înseamnă ea.

descărcare

În iunie 1988, dr. James Hansen de la Institutul Goddard de Studii Spaţiale din New York a informat Senatul American că a găsit o metodă pentru a calcula temperatura medie la suprafaţa pământului prin luarea în considerare a mii de date de la staţiile meteo de pe glob. Metoda implica o divizare a suprafeţei Terrei în pătrate de 5 grade latitudine pe 5 grade longitudine, calculând pentru fiecare pătrat temperatura medie pentru fiecare lună, din fiecare an. S-a descoperit astfel că pe ansamblu, pe parcursul a 140 de ani, creşterea globală a temperaturii a fost de doar  0,6˚C ± 0,2˚C. Temperatura medie nu a crescut continuu: pe perioade scurte de timp s-au putut observa fluctuaţii – scăderi sau creşteri cuprinse între 0,15˚ şi 0,5˚C. Prin realizarea de măsurători comparative în apropierea zonelor locuite şi în afara lor, s-a observat creşterea temperaturii globale doar în zonele locuite, dar nu cu valori care să genereze o psihoză colectivă.

Şi atunci de ce o creştere de doar 0,6˚C, care nu poate afecta sistemele biologice, a fost considerată totuşi îngrijorătoare? La acea vreme autorităţile au vorbit în mass media despre studiile dr. Hansen ca despre un indicator al unui viitor dezastru, însă au omis să precizeze care este valoarea creşterii globale a temperaturii. S-au făcut şi în continuare măsurători ale temperaturii atmosferice cu ajutorul baloanelor meteo şi acestea au arătat că pe ansamblu, nu există nici o modificare a temperaturii între anii 1956 şi 2000. Compararea măsurătorilor realizate de sateliţi, baloanele meteo şi la suprafaţa terestră, au arătat doar foarte mici diferenţe între diferitele sisteme. Toate măsurătorile indică aceleaşi modificări atmosferice şi temperaturi asemănătoare. Şi atunci de ce se vorbeşte despre încălzirea globală a planetei? Ce rost are acest refren obsedant care ni se repetă de câţiva ani prin intermediul presei, televiziunii şi radioului? Are el rolul de a deturna atenţia de la adevăratele cauze ale catastrofelor climatice care au început să se petreacă tot mai des? Ce ştiau cei care anticipau o încălzire a climei în 1988 – pe baza unor studii care dovedeau contrariul?

           Producerea  de inundaţii masive cu ajutorul unor arme climatice

Ideea modificării la voinţă a vremii este veche. De mii de ani înţelepţii vechilor civilizaţii cunoşteau această artă spirituală şi mai ales cum să realizeze aceasta fără a perturba echilibrul general al planetei. Ei cunoşteau faptul că o modificare a unei părţi duce la modificarea întregului. Nu la fel procedează astăzi cei care, prin intermediul producerii unor vibraţii de joasă frecvenţă în atmosferă au creat adevărate arme climatice. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.

apocalypse-Haarp

HAARP. Acest acronim provine de la High-frequency Active Aurol Research Project – Proiectul de cercetare a Aurorei activată cu frecvenţe înalte. HAARP este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică”, după cum afirmau în revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning atunci când au scris articolul “Îngerii nu se joacă cu HAARP”. Acest proiect, afirmă dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice (IICPH), va fi prezentat publicului ca fiind un scut spaţial faţă de diferite arme sau, pentru cei mai creduli, ca fiind un aparat care repară stratul de ozon.

În realitate, tehnologia HAARP constă dintr-un ansamblu de turnuri care iradiază atmosfera cu cantităţi enorme de unde radio de frecvenţă joasă (EFJ). Turnurile HAARP arată ca nişte antene normale, dar sunt specializate în emisia de unde radio. Acest tip de turnuri sunt localizate în mai multe părţi ale globului. America a construit cea mai mare arie de turnuri HAARP în Gakona, Alaska, pe o suprafaţă de 40 de acri. Turnurile HAARP de pe teritoriul SUA sunt acţionate de Directoratul vehiculelor spaţiale ale Laboratorului de cercetare al forţelor aeriene americane (Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate).

HAARP are capacitatea de a plasa cantităţi enorme de unde de joasă frecvenţă (EFJ) în atmosfera terestră, deasupra unor zone strategice şi de a menţine constantă energia, în cazul în care ar exista variaţii, într-o manieră mai precisă şi mult mai bine controlată decât un detonator nuclear. Dr. Nicholas Benich, om de ştiinţă implicat activ în campania anti-HAARP, arată că această tehnologie produce un fascicul foarte puternic de unde radio care încălzeşte şi astfel ridică zone întregi din ionosferă (stratul încărcat electric care se află deasupra atmosferei); apoi undele electromagnetice se întorc spre pământ şi pătrund peste tot, atât în structurile vii cât şi în cele neanimate. Astfel, pe lângă alterarea climei şi crearea de furtuni, HAARP modifică modul în care mintea umană operează şi chiar scade rezistenţa biologică la boli.

HAARP

HAARP diferă de alte sisteme de încălzire a ionosferei, care aruncă difuz în atmosferă unde de joasă frecvenţă, prin focalizarea semnalului de la majoritatea, dacă nu de la toate turnurile de pe cei 40 de acri, într-un singur fascicul. Oamenii de ştiinţă sunt îngrijoraţi că armata poate crea, datorită acestui instrument, o gaură uriaşă în atmosfera superioară, distrugând astfel protecţia planetei faţă de radiaţiile solare. Dr. Bertell spune despre HAARP că este “un reşou uriaş care poate determina ruperi majore ale ionosferei, creând nu numai găuri, dar şi incizii lungi în stratul protector de deasupra Pământului”.

Tehnica HAARP este în întregime funcţională din 1993. Cam câtă energie de frecvenţă joasă aruncă HAARP în atmosferă? În Alaska, aceste turnuri sunt construite să radieze 1,7 gigawat în ionosferă. HAARP poate afecta astfel şi câmpul electro-magnetic al pământului. Din punct de vedere militar, HAARP este o armă de distrugere în masă, după cum afirmă Michel Chossudovsky, profesor de Ştiinţe Economice la Universitatea Ottawa. El reprezintă un instrument de cucerire, capabil să destabilizeze selectiv agricultura şi sistemele ecologice pe regiuni întinse.

GWEN. Acest acronim provine de la Ground Wave Emergency Network (Reţeaua de urgenţă a undelor terestre). Acestea sunt turnuri enorme care au fiecare câte 100 de cabluri de cupru înfipte în formă de evantai sub baza turnului. Departamentul de apărare a construit aceste turnuri sub motivul că vor fi utile în comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Această poveste cu comunicaţiile nu va sta în picioare în momentul în care vom înţelege că suflul nuclear distruge orice echipament de telecomunicaţie, făcând imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. Tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice. Turnurile GWEN sunt localizate în California chiar de-a lungul faliei tectonice şi în zonele vulcanice din nord-vestul Pacificului. Vedem deci cum ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. GWEN conlucrează deci din plin cu HAARP.

Marea Inundaţie din Midwest (1993) a fost creată utilizând arme climatice

Reginald E. Newell de la M.I.T – Massachusets Institute of Technology scria în “Geophysical Research Letters Journal” că în atmosfera joasă plutesc uriaşe râuri de apă. Aceste “râuri” nu sunt apă condensată, ci vapori care curg efectiv. Cu alte cuvinte, omul nu le poate vedea şi nici nu realizează când le traversează cu avionul. Dar aceste râuri de vapori sunt enorme. Ele au dimensiunea a 600-700 de km lăţime şi până la 7500 de km lungime. Aceste “râuri” sunt situate la 3 km deasupra pământului, şi au un debit de aproximativ 165 milioane de litri de apă pe secundă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că există 5 râuri atmosferice în emisfera nordică şi 5 în emisfera sudică.

396_clima-estremo-2003-figura-2_b1

Acum, ştiind că există aceste “râuri” în atmosferă, cum e cel mai uşor de creat o inundaţie? Cel mai simplu ar fi să se pună un dig în calea unui astfel de râu şi apa respectivă să fie redirecţionată spre pământ. S-a observat că energia de frecvenţă joasă (EFJ) creează un dig electronic în atmosferă. Aceste diguri electronice pot bloca râurile de vapori, determinând căderea unor cantităţi uriaşe de apă pe pământ.

Un astfel de dig atmosferic artificial a fost creat în 1993 prin acţiunea combinată a turnurilor HAARP din Alaska şi GWEN din Midwest. Oamenii de ştiinţă au lăsat deschisă emisia EFJ timp de 40 de zile şi 40 de nopţi.  Rezultatul? A plouat pe tot acest interval. Turnurile GWEN sunt plasate exact pe linia nord-sud, la nord de râurile Missouri şi Mississippi. Bineînţeles că aceste două râuri au fost incriminate pentru producerea inundaţiilor. Pe lângă morţi, răniţi şi distrugerea de locuinţe, această furtună a produs pierderi agricole în valoare de 12-15 miliarde USD.

Care a fost starea vremii în Europa în vara aceasta? În centrul şi vestul Europei erau inundaţii masive, iar în România pârjol. Frontul de instabilitate atmosferică din Europa, despre care ştim că în general înaintează zilnic de la vest către est, se înţepenise parcă undeva deasupra Austriei. Timp de o lună a stat acolo ca şi cum ceva îl ţinea pe loc. Acel ceva a fost exact un astfel de dig atmosferic de netrecut, care a făcut ca apele să rămână în centrul şi vestul Europei, iar seceta la răsărit.

                               Cu ce scop se creează astfel de calamităţi?

Nu mult după inundaţia din Midwest, din 1993, au apărut tot felul de ştiri despre lipsa de discernământ sau de inspiraţie a celor care şi-au construit sau reconstruit case, în zone predispuse la inundaţii. Aceste ştiri sfătuiau oamenii să nu mai construiască case în astfel de zone. Un plan ingenios pentru a muta populaţia în zonele dorite.

În 1977, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia care a rezultat – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD), a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii, care ar putea duce la efecte severe, pe termen lung sau pe arii foarte întinse care să afecteze economia şi societatea. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, în noiembrie 2000, la Haga, a avut loc Conferinţa despre modificarea climei. Nici delegaţiile oficiale, nici grupurile de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător care au participat la această conferinţă, nu au ridicat deloc problema războiului climatic sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). La modul oficial, peste acest subiect s-a aşternut o tăcere suspectă.  Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă.

Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat de London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ creşterea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”.

Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, amintea despre diferite tipuri de arme neconvenţionale care utilizau frecvenţe radio. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, el se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climatice instantanee. Până la urmă şi Napoleon a fost învins în 1812, tot datorită condiţiilor climatice.

                                                                                                               autor:   Alex IONESCU

Bibliografie:

1. Site-ul Institutului Goddard de Studii Spaţiale din New York:  http: //www.giss.nasa.gov

2. Michel Chossudovsky – New weapon could trigger climate change

3. Vincent R. Gray – Regional temperature change, 2003

4. The Times, London, 23 noiembrie, 2000

5. Intelligence Newsletter, 16 decembrie, 1999.

6. Nicholas Begich and Jeane Manning – The military’s pandora’s box, Earthpulse press, Alaska, 1995.

7. Rosalie Bertell –  Background of the HAARP Program, 5 noiembrie, 1996.





O altfel de istorie a omenirii

25 03 2015
Cei mai mulţi oameni din zilele noastre consideră că până acum 5000 mii de ani strămoşii noştri erau îmbrăcaţi în piei de animale, mergeau la vânătoare cu topoare de piatră şi se aflau la un nivel de civilizaţie rudimentar. Aceasta este ceea ce am fost învăţaţi în şcoli. Am fost de asemenea învăţaţi că de atunci oamenii au făcut în mod gradat progrese, iar acum noi reprezentăm apogeul oricărei civilizaţii umane care a existat vreodată pe acest Pământ. Există însă o serie întreagă de elemente cu totul surprinzătoare, referitoare la istoria străveche a omenirii, ce nu pot fi sub nicio formă încadrate în această concepţie oficială.

Vă vom prezenta în cele ce urmează câteva astfel de elemente care ne pot face să ne întrebăm de ce versiunea oficială a istoriei pe care o învăţăm la şcoală nu integrează aceste aspecte care sunt cât se poate de reale şi de concrete şi de ce le tratează mai degrabă ca pe nişte enigme ciudate şi incomode.
Dar să vedem mai întâi care sunt aceste elemente care pun istoria omenirii într-o cu totul altă perspectivă. Le-am putea clasifica în două categorii : A). Vestigiile fizice care s-au păstrat de mii de ani şi B). Textele antice. În acest articol vom începe să analizăm vestigiile fizice, mai precis marile piramide şi alte construcţii megalitice.

Cea mai cunoscută dintre piramidele de pe planetă este Piramida lui Keops, ce face parte din complexul monumentelor de pe platoul Gizeh din Egipt. Ea este considerată ca fiind cea mai veche şi singura care mai există dintre aşa-numitele „Cele şapte minuni ale lumii antice”. Având o vechime de cel puţin 5000 de ani, ceea ce impresionează în primul rând la Marea Piramidă este gigantismul construcţiei. Iată câteva date: piramida este realizată din 2.300.000 de blocuri imense de piatră, unele având greutăţi de peste 40 de tone; greutatea totală a piramidei este estimată la 6,5 milioane de tone, iar înălţimea acesteia este de 148 metri, fiind cea mai înaltă construcţie din lume până în secolul XIX. Chiar şi numai din acest punct de vedere, al dimensiunilor sale uriaşe, apare în mod evident faptul că cei care au construit piramida acum câteva mii de ani au trebuit să depăşească o serie de dificultăţi tehnice deosebite: tăierea şi transportul blocurilor de piatră, ridicarea lor, îmbinarea perfectă (ce nu lasă nicăieri un spaţiu mai mare de o jumătate de milimetru) şi multe altele. Mulţi specialişti în domeniul construcţiilor şi-au exprimat îndoiala că toate acestea puteau fi făcute de nişte oameni care (în viziunea lor) nu cunoşteau scripetele şi nici roata şi care au folosit doar butuci de lemn şi funii din viţă de vie, aşa cum susţine versiunea oficială. În plus, dacă teoria oficială, care susţine că această construcţie s-a realizat în 22 ani de către slujitorii faraonului, ar fi adevărată, aceasta ar însemna – conform unui calcul foarte simplu – că ei ar fi reuşit să aşeze într-un mod perfect câte un bloc de piatră de câteva tone, la fiecare 5 minute, şi ar fi lucrat în acest ritm continuu, zi şi noapte, timp de 22 de ani (!), ceea ce este destul de neverosimil.

Unii cercetători din zilele noastre au afirmat că o asemenea construcţie gigantică cum este piramida lui Keops ar fi extrem de dificil de realizat chiar şi în prezent, în ciuda tehnologiei pe care o deţinem la ora actuală. Pentru a verifica toate acestea, un grup de experţi japonezi în construcţii, finanţaţi de o companie de televiziune, au decis în anul 1978 să realizeze, folosind cele mai moderne macarale şi mijloace tehnologice din momentul respectiv, o piramidă de zece ori mai mică decât cea a lui Keops, având doar 18 metri înălţime, adică aproximativ cât un bloc cu 6 etaje. Ei bine, surpriză (!), ei au întâmpinat atâtea dificultăţi de natură tehnică şi inginerească încât NU AU REUŞIT ACEASTA. Cum au reuşit atunci oamenii de acum câteva mii de ani să construiască piramida lui Keops, dacă noi nu am reuşit, cu tehnologia actuală, nici măcar să facem o piramidă de dimensiuni mult reduse?

Imagine 3D a Marii Piramide

Caracteristicile uimitoare ale Marii Piramide nu se opresc însă doar la imensitatea construcţiei. Proporţiile piramidei sunt astfel realizate încât să se obţină în interior acel efect specific „de piramidă”, care a fost constatat şi validat de ştiinţa contemporană abia la jumătatea secolului XX, dar pe care se pare că cei care au construit piramida îl cunoşteau cu precizie. Efectul de piramidă constă în manifestarea unor fenomene inedite şi remarcabile de energizare datorate energiilor de formă. Acest efect este maxim atunci când piramida respectă anumite proporţii şi este orientată într-un anumit mod, iar punctul în care se manifestă cel mai intens efectul de piramidă este situat pe axa verticală a piramidei, la o înălţime egală cu o treime din înălţimea piramidei.

În ceea ce priveşte piramida lui Keops, nu doar că ea are exact acele proporţii optime şi este orientată perfect pe direcţiile cardinale, ci în plus camera principală a piramidei, denumită şi „camera Regelui” este amplasată pe axa verticală la o proporţie de 1/3 faţă de bază şi la 2/3 faţă de vârf, adică exact acolo unde energiile de formă au o intensitate maximă, aceasta cu atât mai mult cu cât piramida însăşi este uriaşă. Efectul de piramidă are o multitudine de aplicaţii fizice şi chiar psihice şi a avut fără îndoială un rol esenţial în „funcţionarea” piramidei, însă nu vom detalia aici acest subiect.

De asemenea, remarcabilă este şi precizia formei piramidale: potrivit măsurătorilor realizate din satelit s-a constatat că vârful piramidei lui Keops este deviat cu doar 6 milimetri faţă de verticala ridicată din centrul bazei, bază ce are o suprafaţă de mai mult de 5 hectare (adică aproape cât şapte terenuri de fotbal)! A plasa unele peste altele mai mult de două milioane de blocuri de piatră de zeci de tone fiecare, a le îmbina perfect şi a obţine în final o descentrare de doar 6 mm raportat la 148 metri înălţime (şi asta, chipurile, folosind doar funii de viţă de vie)… reprezintă o precizie uimitoare, pe care constructorii de azi în niciun caz nu o pot egala. Nici măcar telescoapele moderne nu sunt construite cu o asemenea precizie.

Mai mult, complexul arhitectural de la Gizeh este amplasat într-un loc în care lungimea paralelei corespunzătoare acelui loc este egală cu lungimea liniei de longitudine, fapt pentru care s-a considerat ca acest complex a fost construit în „centrul lumii”. Cele patru laturi ale piramidelor se aliniază cu mare precizie cu cele patru puncte cardinale indicate de o busolă, instrument ce a fost însă inventat de civilizaţia occidentală abia la mii de ani după construcţia piramidelor.

Mai sunt însă şi alte elemente uimitoare: perimetrul bazei împărţit la dublul înălţimii piramidei dă numărul π (pi = 3,14), cu câteva zecimale exacte; dublul perimetrului bazei dă valoarea unui minut de grad pe meridianul ecuator; înălţimea piramidei înmulţită cu 1 miliard aproximează distanţa medie de la Pământ la Soare, iar greutatea piramidei înmulţită cu o sută de miliarde dă greutatea planetei. De asemenea, se pare că proporţia de aur, φ (φ = 1,618033), prezentă pretutindeni în natură (ca raţie a şirului lui Fibonacci, şir ce exprimă prin termenii săi legea universală a dezvoltării naturale) a fost în mod sistematic utilizată şi la realizarea piramidelor.

Un alt aspect care intrigă – aşa cum arată de exemplu arheologul şi scriitorul american David Childress sau cercetătorul american David Wilcock – este acela că perimetrul bazei Piramidei lui Keops este egal cu cel al Piramidei Soarelui din legendarul oraş Teotihuacan (nume care, în traducere, înseamnă „Oraşul zeilor”), aflat în Mexic la mii de km distanţă şi într-o cu totul altă cultură. Această surprinzătoare corelaţie sugerează o legătură între cele două civilizaţii…

Foarte semnificativ este şi faptul că dispunerea geometrică a celor trei piramide egiptene de la Gizeh reproduce cu precizie poziţia celor trei stele ce alcătuiesc constelaţia Orion, aşa cum erau ele dispuse acum 10.500 ani, perioadă considerată de unii cercetători îndrăzneţi ca fiind chiar aceea în care piramidele au fost construite. Pentru mai multe detalii în acest sens se poate consulta lucrarea egiptologului francez Robert Bauval, The Orion Mystery.

Ca şi în cazul complexului Gizeh din Egipt, şi alte edificii au fost realizate în corespondenţe precise cu anumite stele sau constelaţii, ceea ce denotă cunoştinţe astronomice deosebit de avansate. Astfel, conform studiilor realizate de către cercetătorul american Hughes Hollister jr. şi prezentate de fizicianul Nassim Haramein, în ruinele anticului oraş Teotihuacan, aflat în Mexic, topografierea edificiilor principale (Piramida Soarelui, Piramida Lunii, Piramida lui Quetzalquatl etc.) evidenţiază faptul că proporţiile poziţionărilor lor descriu într-un anumit mod toate orbitele sistemului nostru solar, inclusiv ale planetelor Neptun şi Pluto, care conform astronomiei moderne au fost descoperite abia în anul 1846 şi respectiv 1929 !

Cum se face că aceşti oameni de acum câteva mii de ani ştiau de existenţa tuturor planetelor sistemului nostru solar (deşi doar câteva sunt vizibile cu ochiul liber), ba chiar mai mult, ei le-au calculat şi distanţele orbitale, ceea ce implică nişte cunoştinţe extrem de complexe?

Remarcăm aceste cunoştinţe astronomice avansate şi în realizarea complexului piramidal de la Tikal, din Guatemala, unul dintre cele mai mari situri arheologice din lume, unde aranjarea piramidelor principale imită perfect dispunerea stelelor din constelaţia Pleiadelor. Se pare că piramidele din Tikal au avut chiar un rol esenţial în împărţirea pe segmente a calendarului mayaş.

O altă realizare tehnologică antică greu de încadrat în contextul oficial îl reprezintă aşa-numita „Terasă de la Baalbeck”, din Liban, ce este realizată din blocuri de piatră vechi de peste 10.000 ani, în greutate de sute de tone fiecare. Unul dintre aceste blocuri este cunoscut ca fiind cel mai mare bloc de piatră prelucrat vreodată de oameni: el are aproximativ 1.200 tone şi este mare cam cât un vagon, având dimensiunile de 21.5m x 4.8m x 4.2 m. Un om de ştiinţă sovietic, Matvej Agrest spunea: „Transportul şi ridicarea la 7 metri a acestui bloc de piatră e o problemă irezolvabilă chiar şi în condiţiile tehnicii actuale.” Într-adevăr, cele mai mari macarale din zilele noastre ridică cel mult 2-300 de tone… Chiar şi dacă ne-am imagina faptul că pietre de 2 tone ar fi putut să fie trase cu funii de către sute de oameni pe o câmpie, trebuie să recunoaştem că este imposibil ca blocuri imense de piatră ce au peste 1000 tone să fi fost transportate în felul acesta chiar şi sute de km, urcând un podiş muntos, aşa cum este cazul uriaşului bloc de piatră de la Baalbek.

Este de asemenea semnificativ să menţionăm şi construcţiile gigantice descoperite pe fundul oceanelor în mai multe locuri de pe glob şi care pentru cei mai mulţi oameni au rămas aproape necunoscute. Ele sunt foarte asemănătoare construcţiilor similare de pe uscat şi, în mod surprinzător, deşi sunt impresionante, ele lipsesc din manualele de istorie actuale. Teoriile oficiale nu reuşesc să ne ofere o explicaţie convingătoare a modului în care au apărut aceste construcţii, mai ales dacă avem în vedere faptul că solul pe care se află ele este scufundat de cel puţin 10.000 de ani, ceea ce înseamnă că civilizaţia care le-a construit este cu mult mai veche. Mai mulţi cercetători sugerează că toate aceste construcţii subterane gigantice ar putea reprezenta urmele legendarelor civilizaţii Atlantida şi Lemuria.

Astfel, în anul 1987 au fost descoperite piramide subacvatice lângă Japonia. Ele au fost descrise de cercetători de renume precum Graham Hancock, Masaaki Kimura sau David Wilcock. În anul 2000, în zona insulelor Bimini şi Bahamas, lângă Cuba, au fost descoperite mari blocuri de piatră şi piramide subacvatice. Sunt edificatoare în acest sens cercetările realizate de arheologul rus Paulina Zelitsky. În anul 2001 a fost descoperit un uriaş oraş subacvatic pe fundul oceanului Indian, în zona Golfului Cambay, lângă India. Conform specialiştilor, acest oraş are o vechime de cel puţin 9.000 de ani.

Recent au fost descoperite de către expediţii oceanografice din mai multe ţări ziduri ciclopice şi o piramidă tetraedrică cu înălţimea de 200 m pe fundul oceanului în Triunghiul Bermudelor, iar pe traseul Curentului Golfului s-a descoperit că se întind adevărate şosele de piatră şi scări gigantice. Menţionăm de asemenea şi că în perioada 1950-1960, celebrul explorator francez Jacques Cousteau a fotografiat gigantice urme străvechi de şenile pe fundul Oceanului Atlantic, iar cercetătorii sovietici au filmat, la adâncimea de 2.970 m, acelaşi tip de urme pe fundul Oceanului Pacific (în largul coastelor Ecuadorului).

Impresionante prin mărimea şi vechimea lor sunt şi zecile de piramide aproape necunoscute ce se află în China şi care au ajuns deja să fie acoperite de pământ, vegetaţie şi chiar aşezări umane.

Începând cu anul 2005 au fost realizate o serie de descoperiri uimitoare şi în Europa, mai exact în Bosnia-Herţegovina, unde au fost remarcate mai multe piramide ce erau complet acoperite de pământ şi vegetaţie şi care păreau a fi pur şi simplu formaţiuni deluroase naturale. Cel care a făcut descoperirea este Dr. Sam Semir Osmanagich, membru al Academiei Ruse pentru Ştiinţe Naturale. Vă prezentăm în cele ce urmează câteva date uimitoare ale acestor cercetări foarte recente şi care continuă şi în prezent. Piramidele sunt în mod evident artificiale, iar cea mai înaltă dintre ele (de 220 metri) pare să fie şi cea mai mare dintre cele cunoscute pe planetă până acum. Aceste piramide sunt cu o foarte mare precizie orientate după punctele cardinale, ceea ce exclude o coincidenţă. Conform analizelor ştiinţifice cu radiocarbon, solul care le acoperă are el însuşi o vechime de 12.000 de ani. Cea mai mare dintre piramide este complet acoperită de plăci rectangulare ce au proprietăţi de duritate şi impermeabilitate cu mult superioare celor moderne, conform Institutelor de specialitate din Bosnia, Italia şi Franţa. Din valea celor cinci piramide descoperite până acum porneşte în subteran o reţea de tuneluri ce are peste 14 kilometri lungime. O echipă de fizicieni a detectat o rază de energie de o natură necunoscută pentru tehnologia actuală, care încă şi acum este emisă în mod continuu din vârful celei mai mari piramide, iar această rază de energie emite un sunet de rezonanţă.

În anul 2011 s-a detectat că labirintul subteran este complet ecranat faţă de radiaţiile exterioare. În adâncime au fost descoperite câteva camere şi un lac ce au un nivel de ionizare de 43 de ori mai mare decât cel obişnuit, având în felul acesta foarte mari proprietăţi de vindecare şi regenerare.

În încheierea acestei succinte prezentări, merită să ne punem întrebarea: Cine a realizat toate aceste construcţii gigantice care sunt atât de asemănătoare între ele şi care sunt răspândite peste tot în lume? Să fi avut diferite popoare „primitive” această preocupare obsesivă, mai ales că este foarte dificil să explicăm modul în care le-au construit? Este semnificativ să observăm în acest sens un aspect care la prima vedere pare paradoxal: din cele peste un milion de hieroglife care au rămas până la noi pe pereţii templelor şi mormintelor Egiptului antic, observăm că deşi vechii egipteni aveau obiceiul să descrie în detaliu toate activităţile pe care le făceau –cum mâncau, cum se spălau, cum făceau dragoste, etc – ei nu au descris deloc cum au construit piramidele! Ori, din ceea ce susţine versiunea istorică oficială reiese că aceasta a fost una dintre activităţile lor majore. Cum ar fi putut atunci să omită tocmai aceasta? De altfel, dacă ar exista o asemenea descriere în hieroglifele egiptene în care să se arate cum au adus uriaşele blocuri de piatră pe butuci şi cum le-au urcat pe un plan înclinat prin munca a mii de muncitori, atunci am fi avut cel puţin o referinţă istorică foarte solidă, pe care fără îndoială că adepţii versiunii oficiale ar fi evidenţiat-o din plin. În realitate, toată această concepţie a construcţiei piramidei prin mijloace rudimentare nu este decât o teorie foarte convenabilă celor care vor cu tot dinadinsul să acopere un adevăr fundamental şi care devine din ce în ce mai evident: piramidele din Egipt nu au fost construite de către egipteni, cel puţin nu de către aceia de care ne spune istoria oficială. Ele au fost construite de către o civilizaţie anterioară celei a Egiptului antic şi mult mai avansată decât aceasta. Există de altfel unele texte antice egiptene ce conţin afirmaţii pe care istoricii convenţionali le-au considerat a fi metaforice şi care spun că piramidele se află acolo „dintotdeauna” şi că „Omul se teme de Timp, iar Timpul se teme de Piramide”. Mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care Dr. Carmen Boulter, profesor la Universitatea Calgary din Canada, egiptologul şi arheologul John Anthony West sau geologul Robert Schoch de la Universitatea din Boston-SUA, au adus argumente foarte serioase prin care au arătat că civilizaţia Egiptului nu a fost o dezvoltare, ci o „moştenire” a unei civilizaţii mult superioară şi mult mai veche. Civilizaţia Egiptului antic este oricum o enigmă a istoriei pentru că ea era considerată ca fiind una fără „copilărie”, apărând brusc, într-o stare de înflorire culturală şi spirituală…

Această situaţie se repetă şi în cazul celorlalte civilizaţii antice care au pe teritoriul lor piramide. În niciunul dintre textele sau inscripţiile antice ale mayaşilor, incaşilor, chinezilor, japonezilor sau ale altor tradiţii nu apare scris nimic de genul: „Noi am făcut aceste piramide gigantice şi iată cum am procedat”. În schimb, în multe dintre textele lor străvechi se afirmă că în trecutul îndepărtat au fost învăţaţi şi ajutaţi de către „Fiii Soarelui” sau „Zeii Soarelui” şi, tocmai de aceea, mai toate aceste tradiţii antice au avut un cult deosebit pentru astrul solar. Desigur, istoria din şcolile noastre spune că toate aceste raportări la zei nu erau decât simplele lor reprezentări religioase inspirate din natură. Se pare totuşi că ei se refereau la personaje mult mai concrete, aşa cum vom detalia ulterior, când vom analiza succint şi categoria textelor antice.

Am putea să ne aşteptăm ca în faţa acestor descoperiri extraordinare a unor gigantice structuri piramidale ce se află prezente în foarte multe locuri de pe planeta noastră, inclusiv pe fundul unor oceane, comunitatea ştiinţifică a arheologilor precum şi mass-media să manifeste o puternică reacţie de mobilizare în vederea continuării cercetărilor.

Şi totuşi, dincolo de interesul mai mult sau mai puţin izolat al câtorva jurnalişti, reacţia oficială lipseşte aproape cu desăvârşire. Iată ce scria în acest sens ziaristul american Frank Josef în revista Ancient American în anul 1996 în legătură cu descoperirile subacvatice din zona Yonaguni-Japonia: „Una dintre cele mai mari descoperiri din istoria arheologiei a fost făcută vara trecută lângă Japonia. Acolo, răspândite la o impresionantă adâncime de 311 metri, pe fundul oceanului, sunt foarte bine conservate rămăşiţele unui oraş antic. Au fost descoperite adevărate străzi, mari bulevarde, magnifice scări, blocuri enorme de piatră perfect tăiate şi îmbinate între ele – totul dispus armonios într-o arhitectură cum nu a mai fost văzută vreodată. Nimic despre toate acestea nu a fost însă menţionat în niciuna dintre publicaţiile arheologice ale altor ţări, exceptând Japonia şi, foarte sporadic, în America. Ne-am fi imaginat că o asemenea descoperire uluitoare va reprezenta cea mai senzaţională ştire la care un arheolog se poate aştepta. Totuşi, vălul tăcerii a acoperit toate acestea. De ce? Cum poate să persiste această tăcere imensă în legătură cu o descoperire de o asemenea amploare? Cu riscul de a fi acuzat de paranoia, nu pot decât să concluzionez că suntem dominaţi de o cât se poate de reală conspiraţie a cenzurii informaţiilor.”

Mai categoric şi într-un sens mai larg, scriitorul Robert Charroux afirma în lucrarea sa Cartea stăpânilor lumii că: „Istoria autentică a civilizaţiei este interzisă. Conjuraţii puternice veghează asupra menţinerii stricte a unei versiuni alterate, singura care are autorizaţia de a fi exprimată”.

Aceasta este opinia mai multor cercetători sinceri care, în entuziasmul lor de a împărtăşi tuturor descoperirile pe care le-au făcut, s-au lovit de zidul tăcerii şi al ignorării, pe care o stranie şi îndârjită conducere ascunsă îl impune. Nu putem vorbi despre istoria reală a omenirii, fără să ne întrebăm la tot pasul cum este posibil ca lucruri atât de uimitoare şi de semnificative să rămână de atât de mult timp aproape complet necunoscute maselor de oameni. Cei care au urmărit să-i sensibilizeze şi pe ceilalţi semeni ai lor asupra faptului că sunt menţinuţi în mod intenţionat într-o cumplită ignoranţă, au fost acuzaţi că propagă periculoase teorii ale conspiraţiei. Nu este foarte dificil să constatăm că toţi cei care au dorit să dezvăluie aceste realităţi esenţiale pentru umanitate au fost sistematic ridiculizaţi şi marginalizaţi de către „elita specialiştilor”.

Faptele se află însă chiar sub ochii noştri şi ele vorbesc de la sine. Cum am mai putea, de exemplu, să-i credem pe cei care stabilesc reperele oficiale ale istoriei omenirii, când în faţa unor construcţii foarte complexe, scufundate de cel puţin 10.000 de ani, ei continuă să susţină că oamenii care au existat pe Pământ în acea perioadă erau cu toţii la un stadiu de civilizaţie primitiv? Deşi puşi în faţa evidenţei acelor construcţii, aceste „autorităţi atotştiutoare” se învârt la nesfârşit în dezbateri ce ar urma, chipurile, să stabilească dacă nu avem cumva de-a face cu nişte formaţiuni naturale mai originale. Ei admit, desigur formal, că pe viitor… cercetările vor continua. Faptul că peste toate aceste adevărate revelaţii se aşterne însă invariabil tăcerea, arată foarte clar că în realitate nu se doreşte ca adevărul să fie cunoscut.

Acest adevăr nu poate fi însă ascuns la nesfârşit. În definitiv este vorba despre a şti cine suntem noi ca specie umană. Realitatea în care trăim este mult mai fascinantă decât îşi imaginează cei mai mulţi oameni care se complac să accepte pasivi ca această conducere tenebroasă să gândească în locul lor, oferindu-le doar cadrul limitat al unor concepţii care uneori sunt aproape infantile. Pentru cei care au curajul să cerceteze şi să aprecieze singuri concluziile, este însă din ce în ce mai evident că semnele vremurilor când marile secrete ale omenirii vor fi dezvăluite, au sosit. 

Vălul tăcerii stă aşternut deocamdată şi asupra altor descoperiri senzaţionale ce ar putea pune istoria omenirii într-o cu totul altă lumină. Corelat cu piramidele prezentate anterior este semnificativ să prezentăm în continuare şi alte patru structuri piramidale, care de această dată sunt de aproape zece ori mai înalte decât piramida lui Keops din Egipt. Alături de ele se află un chip asemănător Sfinxului egiptean, dar care priveşte spre cer, având 500 metri înălţime şi 1500 metri diametru. Acest ansamblu a fost fotografiat pe planeta Marte în anul 1972 de către sonda spaţială automată Mariner 9, în zona numită Cydonia Region. La data de 31 iulie 1976, sondele spaţiale americane Viking 1 şi Viking 2 au ajuns apoi şi ele, una după alta, în apropierea acestui ansamblu şi au realizat fotografii de la o înălţime de 1500 km (înălţime mai mică decât cea de la care au fost realizate anterior clişee de către sonda Mariner 9), din diferite unghiuri.

Fotografiile au evidenţiat cu claritate prezenţa unor piramide uriaşe având latura bazei de aproximativ 1500 metri şi o înălţime de 1000 de metri şi care sunt perfect simetrice şi dispuse la distanţe egale între ele. Detaliile giganticului chip au putut indica destul de precis nasul, gura, bărbia, scobiturile ochilor şi chiar conturul pupilei. Se pare că există chiar mai multe astfel de chipuri uriaşe pe suprafaţa planetei Marte. Unul dintre savanţii care au examinat aceste fotografii, West Churchman, şeful catedrei de astronomie al Universităţii Berkeley-California, a afirmat că toate acestea reprezintă „indicii serioase privind prezenţa unei vechi civilizaţii marţiene”, iar în opinia cercetătorului şi scriitorului Johannes von Buttler „aceste structuri nu sunt un capriciu al Naturii, ci opera unor fiinţe inteligente.”

Observaţii recente ale NASA au indicat faptul că pe planeta Marte a existat cândva şi apă. În 2002, sonda spațială Mars Odyssey a detectat uriașe întinderi de gheață sub solul marțian, în zona polilor, iar anul acesta în luna iunie, o echipă de oameni de știință de la Universitatea din New Mexico condusă de cercetătorul Francis McCubbin, a anunțat că planeta Marte este un fel de soră a Pământului, deoarece conține în interiorul ei o mare cantitate de apă (în mantaua sa). De asemenea, observații și mai recente, din august 2012, transmise de robotul Curiosity, care a aterizat pe suprafața lui Marte, au evidențiat cu claritate urmele lăsate pe solul marțian de apa ce a existat cândva din abundență acolo. Aceste rezultate fac foarte plauzibilă posibilitatea ca pe această planetă să se fi dezvoltat în trecutul îndepărtat viaţa şi chiar o civilizaţie avansată.

În legătură cu chipul şi piramidele de pe Marte este util să menţionăm – cel puţin ca pe o ipoteză ce poate fi luată în considerare – faptul că în cadrul unei conferinţe naţionale de presă din SUA, Dr. Steven Greer, care este principalul exponent al programului public de dezvăluire a prezenţei extraterestre pe planeta noastră (Disclosure Project), a afirmat că se află în contact cu persoane responsabile care cunosc „din interior” faptul că NASA ştie de multă vreme că există construcţii artificiale pe Marte (cum ar fi chipul şi piramidele pe care le-am prezentat pe scurt mai sus) şi că aceste construcţii au fost realizate de către o civilizaţie extraterestră acum aproximativ 45.000 de ani.

Aici trebuie să facem o clarificare foarte importantă, care se referă la aspecte esenţiale mult mai recente ale istoriei, dar care sunt aproape complet necunoscute majorităţii oamenilor. Este deja destul de evident pentru cei mai mulţi dintre noi faptul că informaţiile care ni se oferă prin sistemul mass-media oficial reprezintă de obicei doar un aspect absolut superficial al realităţii, doar cel pe care deţinătorii acelui mijloc media doresc să îl arate publicului, în conformitate cu anumite interese. Acest fapt este cu atât mai mult valabil în cazul aspectelor fundamentale care ar putea trezi marea masă a populaţiei din somnul conştiinţei şi al sclaviei tehnologice în care este menţinută. Ca un exemplu, am putea să constatăm că este cu totul naiv să credem că din anul 1969, când s-a realizat (oficial) prima aselenizare a cosmonauţilor de la NASA, programele spaţiale cu oameni la bord nu au mai făcut aproape niciun progres semnificativ. Tot ceea ce ni s-a mai spus de atunci în această direcţie este că singurele acţiuni întreprinse pe această linie au fost doar alte câteva aselenizări ale misiunilor Apollo între anii 1969 şi 1972, în care au mai pus piciorul pe Lună încă 12 astronauţi, ocazie cu care au mai fost plasate pe solul selenar alte şase steaguri simbolice şi că de atunci s-au mai trimis doar sonde spaţiale automate (de exemplu satelitul LROC în 2009) care să verifice din când în când dacă a mai apărut ceva nou pe acolo. Dacă însă ne gândim – ca într-o logică paralelă – că din punctul de vedere al tehnologiei accesibile populaţiei obişnuite, în 43 de ani s-a realizat un salt aproape exploziv de la nivelul din anul 1969 al magnetofoanelor şi al televizoarelor alb-negru, la nivelul microprocesoarelor extrem de performante din zilele noastre, putem fi absolut siguri că s-au făcut progrese tehnologice uriaşe şi în domeniul navelor spaţiale. Şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după informările oficiale, constatăm că (aparent) nimic foarte semnificativ nu s-a mai produs în legătură cu explorările spaţiale, ceea ce – dacă suntem suficient de lucizi – este foarte greu de crezut.

Din dezvăluirile pe care unii dintre cei implicaţi mai mult în activităţile NASA le-au făcut (în ciuda secretului drastic pe care sunt constrânşi să-l păstreze), s-a aflat, însă, de-a lungul timpului, prin multiple dovezi convergente, că această agenţie – care este cea mai consistent finanţată din lume – are în realitate două programe paralele: cel oficial, ce este într-o anumită măsură prezentat public şi cel neoficial, al programelor strict secrete (black projects), care au atins nivele de dezvoltare şi un avans tehnologic ce depăşesc imaginaţia omului obişnuit. Prin mărturiile lor, aceste persoane din interiorul sistemului afirmă că proiectele strict secrete ale NASA se află în subordinea unui grup restrâns de oameni.

O prezentare foarte îndrăzneaţă a unor investigații pe această linie și a câtorva mărturii ale celor implicați din interior (insideri) a fost realizată în anul 1977 de către o televiziune engleză numită Secpeter TV, în cadrul unui serial numit Science Report. Această televiziune a prezentat la o oră de maximă audienţă un documentar intitulat Alternativa 3, care a avut un impact uriaş în rândul telespectatorilor. Iată un scurt fragment din acest documentar, în care este redată o filmare ce pare a fi chiar a acelei prime aterizări pe Marte din 1962. Este semnificativ să știm că odiseea acestei filmări este lungă. Mulți dintre cei care au fost în posesia ei au murit în accidente misterioase.

 

Imediat după difuzare, conducerea postului de televiziune respectiv a fost somată de către mai mulţi oficiali că dacă va mai difuza vreodată acel documentar, licenţa postului lor de televiziune va fi retrasă. Ca urmare a presiunilor la care au fost supuşi, reprezentanţii canalului de televiziune respectiv au afirmat ulterior public că tot ceea ce a fost prezentat în cadrul acelui documentar nu a fost altceva decât o… farsă. Faptele prezentate în film, precum și corelațiile pe care le putem face noi înșine, dacă analizăm cu atenție toate aceste aspecte, ne conduc însă la tulburătoarea concluzie că totul este cât se poate de real.

 Henry Deacon, un fost angajat al NASA, actualmente membru al grupului Project Camelot (din care fac parte mai mulţi oameni de ştiinţă eminenţi, ce au curajul să iasă din convenţiile menținute artificial în cadrul ştiinţei oficiale) afirmă că nivelul tehnologic la care se lucrează în acele black projects (proiecte secrete) se află dincolo de credinţele, experienţele şi imaginaţia multor fizicieni din domeniul public. De exemplu, conform mărturiei şi informaţiilor sale, tehnologia folosită pentru deplasările pe distanţe foarte lungi implică acum anumite portaluri energetice, cunoscute şi sub numele de „găuri de vierme”, care reprezintă  o conexiune extrem de rapidă (ca o scurtătură) între două puncte îndepărtate din spaţiul cosmic. Orice altceva, spune Henry Deacon, pur şi simplu nu are rost, este ineficient. Deacon dezvăluie faptul că au fost create astfel de tuneluri de legătură între Pământ şi Marte, ce pot realiza foarte rapid legătura dintre cele două planete, indiferent unde s-ar afla acestea pe orbitele lor.

O altă mărturie semnificativă prezentată în acest film aparţine fostului director al companiei aeronautice Lockheed Skunk Works, pe nume Ben Rich, care a fost, de asemenea, implicat în aceste proiecte secrete. El afirmă: „Avem deja mijloacele necesare să călătorim către stele, dar aceste tehnologii sunt închise în proiecte negre, din care doar Dumnezeu ar putea să le scoată pentru beneficiul umanităţii. În orice caz, prin aceste tehnologii, orice vă puteţi imagina, noi deja ştim cum s-o facem”. Într-o altă mărturie, Ben Rich spunea cu umor că „noi facem acum să zboare în deşertul Nevada (în zona numită „Aria 51”) aparate în faţa cărora George Lucas(producătorul seriei de filme SF, Războiul Stelelor) ar fi beat de admiraţie. Aceste aparate sunt la fel de îndepărtate de tot ceea ce se cunoaşte oficial, precum e naveta spaţială faţă de paraşuta lui Leonardo da Vinci”.

Dacă față de acceptarea oficială a faptului că piramidele de pe fundul oceanelor, din Bosnia sau de pe planeta Marte au fost construite de fiinţe inteligente, există încă în mediul academic o mare rezervă pe motiv că acestea ar putea fi doar anumite formațiuni geologice naturale ceva mai ieşite din comun, există însă şi o serie de artefacte foarte incomode pentru concepția convențională a istoriei, pentru că în cazul lor nu se mai poate spune că sunt de origine naturală şi întâmplătoare. Aceste obiecte ce denotă fără nicio îndoială un foarte avansat nivel tehnologic, care provin din perioade extrem de îndepărtate din trecutul omenirii, răstoarnă în mod evident versiunea oficial acceptată a istoriei! 
 
Un prim exemplu de asemenea artefact este harta lui Piri Reis. În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită o veche hartă ce a aparţinut amiralului Piri Reis, comandantul suprem al marinei otomane în secolul XVI. Ceea ce este senzaţional la această hartă este faptul că ea este extraordinar de exactă atât în ceea ce priveşte contururile tuturor continentelor, cât şi în evidențierea caracteristicilor topografice din interiorul acestora. Mai mult, pe această hartă sunt figurate detalii de cartografiere ale Antarcticii, care a fost descoperită de exploratori abia în 1818, la 300 de ani după moartea lui Piri Reis…
Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că în proporţie de 98% acest continent se află sub o calotă glaciară veche de zeci de mii de ani (după unele referiri ştiinţifice e vorba chiar de milioane de ani), care are o grosime de peste 1 kilometru! Ei bine, abia în anul 1958 teritoriul de sub această calotă glaciară a putut fi investigat prin intermediul metodelor nou apărute la acea vreme, bazate pe unde radar. Datele obţinute au confirmat în totalitate reprezentările de pe harta amiralului turc! În plus, contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului. După obţinerea primelor imagini din satelit – care au fost realizate de la o înălţime de 80-100 km –, s-a constatat însă că aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în hărţile lui Piri Reis…
Cel mai probabil hărțile amiralului turc sunt doar reproduceri după anumite originale despre care nu putem decât să deducem că au existat. Aşadar, cine sunt cei care au făcut o hartă atât de exactă a Antarcticii pentru perioada când ea nu era acoperită de gheață? Este imposibil să ne aşteptăm la aceasta de la nişte rudimentari oameni preistorici. Sunt mult prea multe detalii uimitor de precise ca să acceptăm posibilitatea că aceste hărți au fost confecționate doar din pură fantezie sau din întâmplare. Nivelul cunoştinţelor pe care le cuprind, pur şi simplu nu se încadrează în nicio perioadă ce aparţine consemnărilor istoriei convenţionale.
 
În materialul video de mai jos puteți viziona o scurtă prezentare a complexității acestei hărţi, prezentare realizată de cunoscutul cercetător şi scriitor Graham Hancock.
 
Maşinăria de la Antikythera” este un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată faţă de cadrul istoric convenţional. Acest mecanism sofisticat ce se află la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, are o vechime de peste 2000 de ani. Dispozitivul a fost descoperit în anul 1900 pe fundul Mării Egee de către culegătorii de bureți în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecționată din aliaje metalice, a cărei destinație le-a fost de neînțeles. Această cutie a stat timp de 50 de ani la muzeul din Atena fără ca nimeni să înțeleagă ce reprezintă. Abia în anul 1950 ea a fost scanată cu raze X şi s-a constatat astfel că se compune dintr-o placă de bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice, pe care sunt fixate 20 de roţi dinţate foarte fine, interconectate, câteva ace mobile protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Acesta este nici mai mult nici mai puțin decât un computer mecanic, ba chiar unul foarte sofisticat! Acest aparat conține literalmente mai multe dispozitive şi mecanisme interconectate decât un ceas elveţian modern. Cadranele indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi tuturor planetelor, chiar şi pe cea a lui Pluto, care a fost descoperită însă în civilizaţia „modernă” abia în anul 1930. Cercetările realizate au arătat că acest dispozitiv era destinat să aibă două utilizări. Prima era aceea de instrument astronomic şi sistem de navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice. A doua se pare că era aceea de realizare a unor complexe şi eficiente predicţii astrologice rezultate din alinierea planetelor! După ştiinţa din zilele noastre, în acea perioadă de dinaintea erei noastre, nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul Soarelui şi că Luna este satelitul său natural…
 
Aşadar, cine a putut crea acest mecanism? În 1950, când arheologii au examinat pentru prima dată acest obiect, au declarat că nu este posibil ca grecii antici să fi realizat un aparat atât de complex. Câțiva dintre ei au făcut chiar o analogie foarte sugestivă şi plină de umor, spunând că această descoperire este ca şi cum ar fi găsit un avion cu reacție în mormântul lui Tutankamon.
 
Iată şi opinia câtorva dintre cercetătorii ce au studiat acest senzaţional mecanism:
 
 
Faimoasele cranii de cristal sunt şi ele un exemplu de realizare tehnică uimitoare. Acestea au fost descoperite la începutul secolului trecut în America de Sud, în zonele asociate cu civilizaţia Maya (Mexic şi insulele Belize şi Honduras). Cel mai faimos craniu de cristal, ce cântăreşte aproximativ 5 kilograme, este cunoscut sub numele de „craniul Mitchell-Hedges”, după numele exploratorului britanic care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui templu mayaş din Lubaantun, în anul 1924. Uimitor la aceste cranii de cristal, ce reproduc cu fidelitate caracteristicile unui craniu uman, este faptul că sunt realizate cu o foarte mare fineţe, însă materialul din care au fost sculptate este extrem de dur şi foarte dificil de prelucrat. În plus, aceste cranii au unele proprietăți uimitoare. Cum au reuşit mayaşii în urmă cu cel puțin 1000 de ani să realizeze aceste adevărate capodopere tehnice? Dincolo de teoriile şi speculațiile care au fost lansate cu privire la proveniența acestor artefacte, obiectele înseşi continuă să-i uimească pe oamenii de ştiință care le-au analizat.
Astfel, în anul 1970, craniul Mitchell-Hedges a fost analizat la laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara, California. După efectuarea unor analize computerizate, conducătorul acestor studii, Frank Dorland, a apreciat că din punct de vedere ştiinţific şi tehnic acesta este realizat la un grad de precizie „revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele noastre nu o poate egala. Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal, ce a fost şlefuit perpendicular pe axa naturală a acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că aceasta ar expune în mod aproape sigur cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil chiar şi în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire şi chiar a laserelor. Şeful catedrei de cristalografie şi mineralogie de la Universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat faptul că „Un cristal creşte pe trei planuri diferite de-a lungul unor axe cristalografice. În funcţie de unghiul în care se află aceste planuri se formeaza fețele pietrei. Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale, materialul se sparge pur şi simplu în bucăți foarte mici. Ţinând cont de mijloacele tehnice existente astăzi, e imposibil de realizat aşa ceva”.

Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, cristalul din care este confecţionat craniul Mitchell-Hedges ar fi fost imposibil de sculptat în lipsa unor unelte dure facute din diamant sau rubin, necunoscute însă pe vremea mayaşilor. Specialiştii în prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost tăiate aceste obiecte este atipic şi este aproape imposibil ca ele să fi fost realizate de mâna unui om. În plus, testele efectuate asupra suprafeţei acestor cranii au evidenţiat că nu există aproape niciun fel de urmă (fie ea şi microscopică) de şlefuire.
 
Un alt fapt, cu totul neobişnuit, este acela că temperatura craniului de cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura mediului ambiant. De asemenea, s-a constatat că aceste cranii creează o senzaţie hipnotică atunci când sunt privite în orbite. Ele emană o aură colorată, iar ocazional emană chiar şi mirosuri sau sunete. Proprietățile optice ale craniilor sunt, de asemenea, uluitoare, lumina focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor din ziua de astăzi i-ar fi imposibil să creeze acest efect în lipsa realizării prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru, în manoperă.
 
În tradiţia mayaşă se afirmă că aceste cranii de cristal au cea mai înaltă frecvență de vibraţie posibilă pentru un obiect din planul fizic şi că în timpurile străvechi au fost îngropate 13 cranii de cristal în anumite locuri secrete din întreaga lume. Mayaşii susţin că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un fel de memorii uriaşe, în ele fiind înmagazinate cantităţi impresionante de informaţii esențiale pentru umanitate. Acestea vor fi reactivate la momentul potrivit, în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13 cranii vor fi adunate la un loc, generând o transformare majoră a nivelului de conştiinţă în întreaga lume. Până acum se pare că au fost găsite şapte dintre aceste cranii. IBM a confirmat capacităţile uriaşe de stocare de informaţii a cristalelor de cuarţ (pot stoca milioane de gigabiţi), astfel că orice cristal de cuarţ sau craniu de cristal ar putea stoca mai multă informaţie decât orice calculator din ziua de azi.
Iată în continuare o succintă prezentare video a enigmelor craniilor de cristal.
 

 
Una dintre cele mai elocvente dovezi a faptului că istoria planetei conţine evenimente ce nu se înscriu nicidecum în linia clasică este existenţa triburilor Dropa şi Ham. În anul 1938, un profesor universitar de arheologie din Beijing, pe nume Chi Pu Tei, a realizat împreună cu studenții săi o expediție într-una dintre cele mai inospitaliere zone din lume, situată la aproape 650 de km de cea mai apropiată aşezare umană, în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Scopul expediţiei era acela de a studia un sistem de peşteri interconectate despre care existau informaţii că ar fi fost sculptate artificial. În apropierea acelor peşteri locuiau două triburi neobişnuite, numite Dropa şi respectiv Ham, având împreună aproximativ 3000 de membri, dar care nu aveau caracteristicile niciunei alte populaţii din China sau Tibet. În interiorul peşterilor a fost descoperit un şir ordonat de sute de morminte, ce conțineau schelete complet neobişnuite, ale unor fiinţe umanoide de aproximativ 1,30 metri înălțime, cu oase fragile, dar cu o capacitate craniană foarte mare, de cca 2500 cm cubi. Prin metoda carbon 14, vechimea acestor schelete a fost estimată la minim 12.000 de ani. Pe pereții peşterilor, având aceeaşi vechime, au fost descoperite anumite desene care reprezintă Soarele, Luna, dar şi câteva zeci de stele, între care sunt trasate anumite linii punctiforme. Cea mai uimitoare descoperire a fost însă aceea a peste 700 de discuri de granit, având aproximativ 25 cm diametru şi 6 cm grosime. Pe suprafața lor discurile aveau gravate anumite şanţuri foarte fine, care descriau o spirală ce mergea de la centru către periferie. La o analiză mai atentă, folosind o lupă puternică, se putea constata că de fapt respectivele şanţuri erau şiruri de hieroglife ale unui limbaj complet necunoscut. O parte dintre discuri au fost date Uniunii Sovietice, iar restul au fost duse la Beijing pentru a fi analizate. În urma analizelor efectuate, s-a constatat că discurile au o vechime de 11-12.000 de ani, iar materialul din care erau făcute nu era o simplă piatră, ci un fel de material electromagnetic, având în compoziție 40% cobalt şi 8% aluminiu. Puse în contact cu o sursă de energie electrică, ele intrau într-un ritm oscilatoriu surprinzător de mare. Chiar dacă lucrurile erau deja uimitoare până în acest moment, surpriza cea mai mare a venit abia după efortul laborios pe care un alt cercetător din Beijing, doctorul Tsum Um Nui, l-a depus pentru a traduce inscripţiile microscopice de pe discuri. Ele indicau faptul că în urmă cu 12.000 de ani, o navă spaţială de pe o planetă îndepărtată s-a prăbuşit în acea zonă şi nu a mai fost posibilă repararea navei. Ca urmare, fiinţele din spaţiu au ajuns să convieţuiască cu oamenii locului. Aceasta poate să explice caracteristicile stranii ale triburilor Dropa şi Ham, care nu pot fi încadrate în nicio rasă umană terestră. Statura lor nu depăşeşte 1,30 metri, sunt fiinţe fragile, cu orbitele foarte mari şi o capacitate a cutiei craniene cu 100 cm³ mai mare decât media rasei Homo Sapiens. Analizele sanguine au relevat faptul că sângele lor nu poate fi nici el încadrat în vreo grupă sanguină cunoscută.
 
Deşi rezultatele acestor cercetări erau foarte clare, Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea lor sub pretextul de a nu provoca un şoc în societate. Totul a fost trecut sub tăcere de către guvernul chinez, orice referiri sau probe materiale au fost interzise accesului public, iar astăzi nici măcar identitățile celor implicați în această descoperire nu mai pot fi verificate. O singură ştire referitoare la acest subiect a mai apărut totuşi în anul 1995, fiind însă „amputată” de aspectele cele mai extraordinare. Autoritaţile chineze confirmau descoperirea unui trib necunoscut în regiunea Sichuan, la câteva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan Kara-Ula, din care făceau parte circa 120 de indivizi, care nu depăşeau înălţimea de 1,15 metri. Accesul străinilor în zonă a fost însă complet interzis. În aceste condiții, acum, din punct de vedere oficial, se consideră că neobişnuitele caracteristici ale acelor omuleţi şi discurile misterioase nu au fost de fapt decât o simplă ficțiune.
Totuşi, cele câteva fotografii ale discurilor care au scăpat de cenzura drastică impusă de autorităţi, precum şi mărturiile mai multora dintre cei implicaţi sunt foarte semnificative şi totodată suficiente pentru a ne convinge că trecutul planetei noastre este plin de mistere şi departe de istoria cuminte ce ne este servită.
 
 
 
Un alt exemplu ce sfidează dogmele istoriei este capodopera metalurgică din India numită „stâlpul lui Ashoka”.
Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în fața unei porți monumentale în stil arab. Cu o vechime de circa 1600 de ani, acest stâlp are o înălţime de aproximativ şapte metri, (fiind înfipt 93 de cm în pământ), un diametru de 42 de cm la bază şi 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, conform datelor publicate în revista belgiană Inforespace. Stâlpul este turnat dintr-o singură forjă, ceea ce pentru dimensiunile sale foarte mari reprezintă deja un indiciu al metalurgiei avansate. Ceea ce a făcut însă ca acest stâlp să devină faimos în întreaga lume este faptul că el nu a ruginit absolut deloc de-a lungul timpului, în ciuda umezelii foarte ridicate din India. Aliajul din care este realizat are o compoziţie extrem de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de către poluarea acidă…
Publicistul francez Jaques Scornaux a prezentat un studiu metalurgic de specialitate ce concluzionează că „Trebuie să ne explicăm inalterabilitatea acestui material numai printr-o puritate excepţională, a cărei realizare este inaccesibilă celei mai avansate tehnici pe care o avem astăzi”. Cu toate acestea, enigma stâlpului nu este încă nici pe departe rezolvată, întrucât analizele metalurgice au arătat că materialul stâlpului are totuşi o eterogenitate neaşteptat de mare: carbon 0,15 %, fosfor 0,18 %, siliciu, cupru, nichel în doze infime, dar şi oxizi de fier, care ar fi putut – conform ştiinţei noastre – să conducă inevitabil la amplificarea reacţiilor de oxidare.
Cine şi cum a construit acest stâlp de fier, într-un mod pe care tehnologia actuală nu îl poate reproduce? Am fi putut crede că indienii de acum 1600 de ani abia descoperiseră metalurgia… Însă conform anumitor analize realizate la Universitatea Hyderabad, precum şi la Institutul Srimaharshi din India, se pare chiar că tradiției vedice nu-i era străină nanotehnologia!
 
Nevoiţi să ofere totuşi o explicaţie convenţională, oficialii spun că, nici mai mult nici mai puţin, stâlpul a fost mereu uns cu ulei în cadrul repetatelor ritualuri, ceea ce l-ar fi ferit de rugină!  Această explicaţie este cel puţin hilară, mai ales dacă avem în vedere că stâlpul respectiv nu a fost nici integral şi nici permanent acoperit cu ulei în cei peste 1600 de ani de când se află amplasat acolo, iar pe de altă parte, dispozitivele contemporane ce conţin fier şi lucrează mereu în baie de ulei sunt departe de a se bucura de o asemenea fiabilitate. Interesant este că atât în India cât şi în Nepal există încă numeroase alte obiecte de cult care au aceeaşi enigmatică proprietate de a nu oxida absolut deloc.
  
Stâlpul lui Asoka, deşi a fost ceva mai mult mediatizat, nu este singurul exemplu de acest gen. Au mai fost descoperite obiecte foarte complexe de metal ce sunt cu mult mai vechi şi mai enigmatice decât acest stâlp. Vechimea acestor obiecte a fost estimată la sute de mii sau chiar milioane de ani, în perioade când conform istoriei oficiale pe Pământ nu exista viaţă inteligentă, iar omul nici măcar nu apăruse.
 
În concepția oficială actuală, specia Homo Sapiens, din care facem și noi parte, s-a desprins prin evoluție naturală din rândul maimuțelor, acum aproximativ 200.000 de ani. Se consideră că omul primitiv ce a existat în acea perioadă a evoluat gradat către stadii tot mai avansate de civilizație, ajungând ca acum circa 10.000 de ani să realizeze primele forme de agricultură, să inventeze scrisul acum 6-7.000 de ani și să învețe să prelucreze câteva metale în urmă cu 5-6.000 de ani.
 
Așa cum am văzut însă în articolele anterioare, există argumente foarte serioase, susținute de evidențe materiale concrete, ce indică faptul că pe planeta noastră au existat civilizații foarte avansate în perioade ce depășesc cu mult în vechime aceste repere oficiale ale istoriei. Vom evidenția și în acest articol o serie de artefacte ce servesc drept dovezi în acest sens. Ele sunt însă atât de neobișnuite, încât au fost denumite „artefacte-anomalii” sau Out Of Place Artefacts (OOPARTS), adică obiecte ce au fost descoperite în afara locului (din timp și spațiu) unde se consideră că ar fi fost plauzibil să fie găsite. Unii savanți spun că ele pur și simplu „nu ar trebui să existe” (conform liniei oficiale), întrucât datările lor indică o vechime de zeci de mii, de sute de mii, sau chiar de milioane de ani! Au fost descoperite sute de obiecte de acest gen, iar multe dintre ele au fost chiar foarte atent studiate și documentate.
 
Unul dintre cercetătorii care a investigat în mod minuțios acest domeniu este Michael Cremo – membru al Societății de Istorie a Științei din SUA și membru al Asociației Mondiale a Arheologilor. Împreună cu dr. Richard Thompson (doctor în matematică), el este autorul cărții Forbidden Archeology – The Hidden History of the Human Race („Arheologia Interzisă – Istoria Ascunsă a Rasei Umane”), lucrare care a avut un imens succes internațional, fiind vândută în peste 200.000 de exemplare și tradusă în mai mult de 20 de limbi. Cartea documentează o impresionantă bază de date ce evidențiază faptul că ființe asemănătoare nouă au existat pe Pământ încă de acum sute de milioane de ani. Cei doi autori susțin că istoria oficială este departe de a fi corectă și reală. Ei și-au prezentat rezultatele acestei cercetări inclusiv în mai multe emisiuni de televiziune și radio, evidenţiind astfel concluzia că în ultimii 150 de ani au fost sistematic blocate de către stabilimentul științific curent, multiple dovezi care răstoarnă în mod evident concepția oficial acceptată a istoriei.

Așa cum era și de așteptat, aceste argumente au fost însă – și sunt în continuare – considerate revoltătoare de către savanții ce susțin versiunea  convențională  a istoriei. De altfel, este destul de cunoscut  în mediul universitar faptul că a dezbate asemenea lucruri aduce consecințe dezastruoase pentru o eventuală carieră academică. Michael Cremo și Richard Thompson au avut totuși curajul să înfrunte dogma istorică oficială și au oferit o serie de argumente ce indică faptul că în lumea istoriei și arheologiei zilelor noastre operează un fel de „principiu de filtrare” a informațiilor, fiind selectate să ajungă publice doar acele date care nu contravin liniei teoriilor acceptate. Într-unul dintre interviurile sale, pe care îl redăm în format video și mai jos, Michael Cremo afirmă că la o analiză mai profundă putem constata că de fapt toate valorile noastre în viață derivă din răspunsurile pe care le dăm unor întrebări fundamentale, cum ar fi „Cine suntem?” și „De unde venim?”. El susține că este foarte important să înțelegem că adevărata origine a omului este de natură spirituală, fiecare dintre noi fiind în esență o conștiință pură, însă dacă oamenilor li s-ar spune public aceasta, atunci ei nu ar mai fi dispuși să se supună acestei lumi materialiste, așa cum o fac acum.http://www.youtube.com/watch?v=UcJJhH-84kw

Există puternice interese financiare și politice, spune Michael Cremo, ce urmăresc să țină oamenii preocupați doar de aspectele materiale, de producerea și consumul a cât mai multor produse, cetățenii devenind în felul acesta tot mai robotizați, spre beneficiul celor care manipulează aceste interese, adică guvernanții, bancherii, industriașii și chiar unii membri ai stabilimentului științific, care vor cu toții ca lucrurile să rămână așa cum sunt acum.

 
Există și alți cercetători curajoși care au îndrăznit să spună adevărul, în ciuda dezaprobărilor și ridiculizărilor care au venit din partea mediului științific convențional.  Să vedem în continuare câteva asemenea exemple senzaționale de cercetări și descoperiri cu totul ne-convenționale.
În anul 1966, câțiva arheologi au descoperit în Mexic, la Hueyatlaco, o serie de unelte destul de complexe din piatră, ce păreau a fi extrem de vechi. Pentru a le data, a fost chemată o echipă de geologi americani din cadrul U.S. Geological Survey. Acești geologi au folosit patru metode diferite de datare, foarte performante și anume: (1) uranium series dating, (2)fission track dating, (3) tephra hydration dating și (4)study of mineral weathering. După câțiva ani de cercetări, rezultatele au indicat că vechimea respectivelor artefacte era situată undeva între 250.000 și 350.000 de ani! Acest rezultat nu a fost însă găsit plauzibil de către unii savanți consacrați, care au ridiculizat concluziile studiului geologic respectiv, pe motiv că în acea perioadă Homo Sapiens nu avea cum să fi existat. Ca urmare – așa cum aflăm din investigațiile jurnalistului american Neil Steede (vezi Hueyatlaco Site – „Extreme Dating Controversy” ), șeful departamentului arheologic al guvernului mexican a dispus ca situl respectiv să fie închis, iar toate artefactele și materialele asociate să fie confiscate. U.S. Geological Survey a fost somată chiar prin Secretarul de Stat al SUA să modifice datarea. A fost astfel tăiat un zero din „coada” valorii datării inițiale și apoi s-a anunțat oficial că rezultatul final este de … 35.000 de ani. Știind că slujbele lor sunt în joc, niciunul dintre membrii echipei geologice nu a îndrăznit să se opună, cu excepția unei cercetătoare pe nume Virginia Steen-McIntyre. Aceasta avusese până în acel moment o reputație științifică internațională foarte bună, cu perspective de afirmare dintre cele mai strălucite. Totuşi, odată ce a luat decizia de a susține pe cont propriu versiunea inițială a datării, ea  a fost însă gradat repudiată din mediul științific internațional, iar cariera ei universitară a fost ruinată. Nimeni nu a mai dorit să o angajeze nici măcar ca geolog, ea ajungând în urma acestor situații să fie nevoită să lucreze o perioadă pe un post de simplu grădinar.
Acesta nu a fost însă un caz singular. Într-un mod similar s-au petrecut lucrurile și cu Tom Lee, un arheolog canadian ce a avut „ghinionul” să descopere un sit foarte vechi pe o insulă din Marile Lacuri; sau cu Dee Simpson care a găsit artefacte de 200.000 de ani în deșertul Mojave din California; ori cu Louis Leakey, care a găsit și el unelte extrem de vechi, în Africa; sau cu George Carter ce a găsit artefacte din perioade foarte îndepărtate în zona orașului San Diego, SUA.
Asemenea descoperiri au avut loc și în România. Una dintre ele a fost făcută în anul 1973 de câțiva muncitori care lucrau la o carieră de nisip de pe malul Mureșului, undeva lângă localitatea Aiud. Ei au găsit la un moment dat, la o adâncime de aproximativ 10 metri, trei bolovani de nisip pietrificat pe care i-au spart. În unul dintre ei au descoperit un ciudat obiect de metal. A fost chemată la fața locului o echipă de investigație formată din specialiști, care după o operațiune de curățare au constat că e vorba de un obiect confecționat în principal din aluminiu, în greutate de 2,5 kg având dimensiunile de 20x12x7 cm.
Pentru a determina compoziția exactă a obiectului, acesta a fost trimis la Laboratorul Institutului Măgurele. Concluzia buletinului de analiză (buletinul nr 380, proba NK-2, emisă de Centrul de Cercetări și Proiectări pentru Metale Radioactive de pe Platforma Măgurele) a fost aceea că respectiva piesă metalică este formată dintr-un aliaj având la bază aluminiul în proporție de 89%, împreună cu alte 11 metale. Aspectul uluitor constatat a fost însă acela că oxidul de aluminiu de pe suprafața obiectului era neobișnuit de gros, ceea ce indica faptul că acea piesă a stat foarte mult timp în pământ, metalul având în mod clar o structură îmbătrânită. Metalurgiștii au stabilit ca vechimea obiectului este de cel puțin 250.000 de ani! Uimiți de rezultate, cercetătorii români au trimis proba de lucru la un laborator din străinătate, la Lausanne, în Elveția, unde informația evidențiată la Măgurele a fost confirmată în totalitate. Detaliile obiectului sugerează faptul că piesa a făcut cândva parte dintr-un ansamblu funcțional și că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare în albia de atunci a râului Mureș. Dar cine să fi deținut o asemenea tehnologie acum 250.000 de ani?!
Oamenii de știință au fost mai mult decât șocați deoarece aluminiul în stare pură nu poate fi găsit în natură, iar tehnologia necesară obținerii unui grad atât de ridicat de puritate a fost disponibilă omenirii doar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aluminiul a fost descoperit în laborator abia în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială a început tocmai în 1883. Este evident că în cei 90 de ani care au trecut din 1883 până în 1973 ar fi fost imposibil să se fi produs un strat de oxid de aluminiu atât de gros. Misterul nu a putut fi explicat în niciun fel și, în consecință, obiectul a fost încadrat la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj, la secțiunea OOPART (Out of Place ARTifact – artefact care nu se încadrează locului unde a fost descoperit).
În anii care au urmat, obiectul a rămas spre păstrare la Muzeul Național de Istorie din Cluj sub denumirea de „Călcâiul din Aiud”. În anul 2005, editorii unei reviste având ca temă OZN-urile din România au găsit artefactul în depozitul muzeului și au făcut o oarecare vâlvă, publicând câteva articole despre existența acestuia. În 2007, obiectul a fost vedeta unei expoziții ce a avut loc în cadrul Muzeului, dar, în mod straniu, a fost retras după puțin timp de către conducerea de atunci a muzeului. Este semnificativ că aceeași conducere a refuzat apoi și cererea de prezentare a obiectului într-o expoziție din Germania, cerere făcută de renumitul autor și cercetător în paleoastronautică, Erich von Daniken. De atunci, oficial, nu se mai știe nimic despre „Călcâiul din Aiud”.
În iunie 1851, revista Scientific American a retipărit un raport care a apărut pentru prima dată în Boston Transcript despre un vas metalic care a fost descoperit de către mineri în Dorchester-Mass, SUA. Vaza respectivă a fost găsită în două părți, printre dărâmăturile rezultate în urma dinamitării unor roci sedimentare solide. Lucrul ciudat însă, este faptul că această vază fusese adânc încrustrată în interiorul unei roci care provenea de la aproximativ 15 de metri adâncime. Acest lucru indică faptul că a fost acolo pentru un timp extrem de lung, estimat la aproximativ 100.000 de ani. Vaza în formă de clopot măsoară 10 cm înălţime şi 12 cm la bază și este alcătuită dintr-un aliaj de zinc și argint, în timp ce părțile laterale sunt decorate cu modele de flori, toate încrustate cu argint pur. Ce civilizație confecționa asemenea vaze acum 100.000 de ani? Acest artefact a fost menționat în mai multe conferințe, filme documentare și cărți de specialitate. Vă oferim în continuare un fragment video în care acest obiect este prezentat într-o conferință de către profesorul și cercetătorul american Doug Newton.
Mult mai recent, în anii 1991-1993, căutătorii de aur din zona râului Narada, situat în partea de est a munților Urali, în Rusia, au  descoperit săpând la adâncimi cuprinse între 3 și 12 metri, o serie de artefacte foarte neobișnuite, în formă de spirală. Cele mai mari aveau dimensiunea de 3 cm, însă existau şi unele mult mai mici. Până în  prezent au mai fost descoperite alte cîteva mii de asemenea obiecte în apropierea râurilor Narada, Kozhim, și Balbanyu, precum  și în apropierea a două râuri mai mici, numite Vtvisty și Lapkhevozh. Obiectele-spirală sunt compuse din diferite metale: cele mai mari sunt din cupru, în timp ce cele mici și foarte mici sunt confecționate din tungsten și din molibden, care sunt metale rare și care au fost descoperite de știința modernă abia de aproximativ 150 de ani.
Aceste metale necesită, de altfel, tehnologii foarte avansate de prelucrare, având în vedere că au o greutate atomică mare, sunt foarte dense și au un punct de topire foarte ridicat (3410oC tungstenul, respectiv 2650oC molibdenul). Măsurători exacte (realizate cu microscopul electronic) au indicat în plus faptul ca aceste minuscule obiecte au fost construite în acord cu „proporția phi” numită și secțiunea de aur. Spiralele misterioase au fost examinate și analizate la Academia Rusă de Știință din Moscova, la Sankt Petersburg, precum și la Institutul Helsinki din Finlanda. Toate testele la care au fost supuse aceste obiecte indică faptul că vârsta lor este situată undeva între 20.000 şi 320.000 de ani! Cine să le fi construit oare în acea perioadă, având în vedere că fineţea prelucrării lor presupune cu siguranță nanotehnologii pe care știința actuală abia de curând a început să le pună la punct?
Uneori oamenii găsesc lucruri uimitoare chiar în propria lor curte. În 1936, un om pe nume Tom Kenny săpa un beci pentru legume pe proprietatea sa situată pe pantele vestice ale Munților Stâncoși, în Colorado, când progresul său a fost brusc oprit atunci când lopata a lovit o lespede de piatră, la o adâncime de aproximativ trei metri. Tom Kenny a descoperit acolo un pavaj neted și nivelat realizat din plăci de gresie de 12 cm grosime, fixate cu mortar. Analiza mortarului a arătat că acesta este de o compoziție chimică diferită de orice obiect care poate fi găsit în mod curent în acea zonă. Oamenii de ştiinţă nu pot explica misterul pavajului și pot fi de acord doar cu faptul că vechimea acestuia este undeva între 20.000 și 80.000 de ani, ceea ce iese oricum din cadrul teoriei oficial acceptate. Problema care sporește însă și mai mult misterul este că pavajul a fost găsit în același strat geologic în care este situat și calul Miocen, care a fost o rudă foarte îndepărtată a calului de azi, având doar mărimea unui câine. Ei bine, acest căluţ avea reputația de a cutreiera zona într-o perioadă situată aproximativ cu 30 de milioane de ani în urmă! Acest pavaj încă mai există pe proprietatea respectivă.
O altă descoperire extraordinară, foarte similară cu cea de mai sus, a fost făcută de către câțiva muncitori ce săpau undeva în Blue Springs, Kentucky. La început, oamenii au descoperit oasele unui mastodont, la o adâncime de aproximativ 12 de metri, însă după ce au săpat în continuare, la încă trei metri mai în adâncime, au descoperit un pavaj de piatră, de origine necunoscută, care a fost complet construit din lespezi de piatră mari, tăiate frumos, care seamănau cu un fel de drum. Cine ar fi putut avea însă un drum pavat prin Munţii Stâncoşi cu atât de mult timp în urmă încât acum acesta să se afle la 15 de metri sub pământ, indicând astfel o vechime de cel puțin 100.000 de ani?
Unul dintre cele mai convingătoare semne ce indică gradul avansat de civilizaţie este cuvântul scris. În primăvara anului 1891, un fermier numit J. H. Hooper examina o suprafață împădurită de pe proprietatea sa, situată în districtul Bradley, la 13 mile de Cleveland, Tennessee. O bizară piatră i-a atras atenţia. La prima vedere părea să fie o piatră de mormânt. Dar săpând în jurul ei, el a descoperit curând că piatra respectivă era doar un vârf al unei structuri subterane prelungite mai jos, în adâncime. Hooper petrecu următoarele câteva săptămâni în încercarea de a dezgropa neobișnuita sa descoperire. El a scos la iveală un perete de aproximativ 300 metri lungime, în medie cam de 60 cm grosime şi 2,5 metri înălţime, cu numeroase proiecţii – ca și prima – distanţate în partea de sus, la fiecare 9-10 metri. Structura continua în ambele direcţii, dincolo de secţiunea expusă inițial, urmând muchia unei creste muntoase care se întinde de la nord de râul Hiawassee, Chattanooga, până către sud, la râul Tennessee.
Elementul senzaţional care a fost însă atestat ulterior este acela că datarea geologică a acestui zid îl situează aproape de începutul cuaternarului, având așadar cu mult peste un milion de ani vechime.

Pe o întindere a peretelui, aproape de capătul dinspre nord al acestuia, pe o suprafață de șase metri, Hooper a făcut fără îndoială cea mai importantă descoperire: un număr de blocuri de piatră aveau suprafeţele acoperite cu hieroglife aparținând unui limbaj necunoscut, uşor ascuns sub suprafața exterioară. Literele erau dispuse în valuri, paralel şi în linii diagonale și se împleteau cu imagini mici de animale ciudate, multe neidentificabile astăzi. Erau reprezentate și alte simboluri: ale soarelui, ale fazelor lunii, sau altele care se pare că aveau unele semnificații astronomice. Toate împreună numărau 872 caractere individuale, într-o formă oarecum asemănătoare cu scrierea chineză. Totuşi, în ciuda implicațiilor revoluţionare a descoperirii acestui zid, precum și a provocării pe care o reprezenta identificarea unei forme necunoscute de scriere, știrea a fost întâmpinată de către comunitatea științifică mai degrabă cu o copleșitoare apatie. A apărut doar un scurt articol în ziarul Tennessee Mistery, articol ce a fost înregistrat și de Academia de Științe din New York (11:26-29).  Articolul a fost scris de A. L. Rawson, care a analizat structura şi scrierea originală  şi a publicat câteva copii pe care le-a făcut după unele dintre gravurile şi imaginile prezente pe acel perete. Dar aceasta a fost tot; niciun alt studiu nu a mai fost realizat vreodată.

Continuăm prezentarea începută în articolul anterior a „artefactelor-anomalii” (Out Of Place Artefacts – OOPARTS), ce atestă existenţa unor civilizaţi avansate în perioade ce depăşesc cu mult ca vechime reperele istorice oficiale. Savanții au constatat că pentru ca un organism să fosilizeze este nevoie să treacă literalmente milioane de ani. De exemplu, au fost adeseori găsite fosile de trilobiți. Trilobiţii au fost organisme marine primitive, asemănătoare cu crustaceele, care au trăit în era paleozoică, mai exact în Cambrian și Devonian, adică acum circa 300-600 milioane de ani. Fosilizarea este un fel de proces de pietrificare ce se produce fie prin încastrarea într-o rocă – ce a fost la origine doar un gen de nisip moale sau mâl – a respectivului organism, fie prin impregnarea minerală ulterioară a acestuia. Ce spuneți însă de faptul că au fost descoperiți câțiva trilobiți încastrați în urme clare de pantofi? Ei bine, în iunie 1968, William J. Meister a despicat cu ciocanul o lespede de piatră de cinci centimetri grosime în Antelope Springs-Utah. Piatra a căzut deschizându-se  „ca o carte”, dezvăluind o urmă de pantof imprimată în piatră, care avea însă într-o parte un trilobit. Acest artefact este extrem de neobişnuit, deoarece aici nu este nici măcar vorba de o amprentă de picior în sol, e o imprimare fosilizată de pantof! Cealaltă jumătate a planşeului de piatră, la rândul său, a arătat un mulaj perfect al imprimării fosile din prima jumătate.Urma de pantof are aproximativ 26 cm lungime și 8 cm lățime, călcâiul este indentat ușor (ca cel al unui pantof modern) și pare să fi strivit un trilobit viu. Problema evidentă pe care o creează acest artefact este aceea că, deși trilobiții au trăit cam între 300 și 600 de milioane de ani în urmă când, după câte știam noi, în acea perioadă nu existau pe Pământ vietăţi care să umble pe uscat, totuși aici avem o dovadă evidentă că o persoană ce a purtat un pantof a strivit la vremea aceea un trilobit sub călcâi. Tocul imprimării fosilizate are vizibile chiar anumite cusături similare cu cele găsite pe un pantof de piele modern. Urmele de mai sus au fost examinate cu microscopul electronic, stabilindu-se clar că ele au fost presate la vremea respectivă în patul de nisip, care ulterior s-a pietrificat. Specialiștii au confirmat că aceste urme nu au fost scobite, ca în cazul unei eventuale contrafaceri. Ulterior în zonă au fost descoperite şi alte urme similare.
 
În alte descoperiri ce au rămas total neexplicate, atât arheologii, cât şi paleontologii sau chiar simplii amatori, au găsit urme de dinozauri încrustate în piatră, însă alături de urme umane! Cel mai renumit site de genul acesta este Paluxy, aflat în apropiere de Glen Rose-Texas. Aici, alături de urme vechi de aproape 100 de milioane de ani ale dinozaurilor, se regăsesc urme cât se poate de clare ale unui om. Controversele sunt cu atât mai aprinse cu cât, din datele pe care le știam, era considerat imposibil ca un om să fi trăit în perioada uriaşelor reptile dinozauriene. Aşa cum am mai menţionat, conform istoriei oficiale, oamenii au apărut acum circa 200.000 de ani, în vreme ce ultimii dinozauri şi-au dat sfârşitul în urmă cu aproape 65 de milioane de ani. Şi totuşi, cum se pot explica astfel de urme? Ei bine, oamenii de ştiinţă nici nu vor să discute posibilitatea unei astfel de coexistenţe umano-dinozauriene.Decât să-și revizuiască teoriile, ei preferă să considere că totul este o farsă bine pusă la punct, şi asta în ciuda faptului că urme identice au fost descoperite şi în siturile de la Antelope Spring-Nevada şi Stinnet-Texas. De asemenea, la începutul anilor 1930 au fost găsite, imprimate în stâncile de lângă Berea (Kentucky), urme de paşi de om. La unii paşi se vedeau chiar urmele degetelor şi ale călcâiului. Fără niciun dubiu însă, urmele au o vechime de 250 milioane de ani. O amprentă palmară a fost găsită într-un strat de piatră calcaroasă având circa 110 milioane ani, în localitatea Glen Rose (Texas).
 
Într-o altă descoperire uimitoare, un grup de lucrători la o carieră de calcar de lângă Londra, Anglia, a dat în 1786 peste un artefact extrem de neobişnuit, ce era plasat într-un pat de nisip subteran, la aproximativ 50 de metri sub nivelul solului. În stratul de nisip au găsit cioturi de piloni de piatră și fragmente de rocă pe jumătate lucrată, iar după ce au săpat ceva mai adânc, au descoperit mânere de lemn pietrificat, precum și bucăți ale unor unelte de mână ce fuseseră confecționate din lemn, dar care erau acum pietrificate. Nisipul în care a fost făcută descoperirea se afla sub un strat de calcar care a fost datat la o vechime de cel puțin 300 de milioane de ani. Această descoperire senzațională este extrem de dificil de explicat de către arheologi deoarece deși exteriorul mânerului de lemn a fost împietrit, în interiorul acestuia s-a descoperit un conținut de cărbune poros.
 
Nu există nicio modalitate științifică de a pune un astfel de lucru pe seama unui fals. Pentru a explica, procesul de pietrificare se produce atunci când lemnul sau alte obiecte organice sunt îngropate în nămol, iar atunci când se întâmplă acest lucru, silicații impregnează acel material, care se dizolvă încet, înlocuind astfel oxigenul și hidrogenul care existaseră acolo. Cărbunele, pe de cealaltă parte, este format din lemn carbonizat, care a fost în mare măsură comprimat sub tone de pământ. Cele două procese nu ar putea fi mai diferite, dar în acest caz se pare că fiecare proces trebuie să fi avut loc practic simultan sau într-o succesiune extrem de scurtă. În ceea ce privește oamenii de știință, aceștia nu sunt în măsură să explice prin nicio teorie modernă cum s-ar fi putut obține lemn pietrificat care conține cărbune poros. Pe de altă parte însă, existența însăși a unui asemenea artefact neagă orice posibilitate ca el să constituie un fals. Dar nu a fost găsit doar atât. De atunci au avut loc și alte descoperiri mult mai recente de unelte pietrificate.Astfel, în iunie 1934, într-o mină de lignit din apropierea localităţii London (din Kimble County, Texas, SUA), a fost scos la lumină un ciocan de fier cu totul neobișnuit. Aflat la lucru, minerul Max Hahn a observat un ciudat obiect răsărind dintr-un perete. Cum era încrustat într-o rocă, Hahn a tăiat bucata cu totul şi a transportat-o acasă. Spărgând-o, a scos la iveală un soi de ciocan de fier, lung de aproape 15 centimetri, nealterat de trecerea timpului. Familia Hahn decide să-l păstreze ca pe o curiozitate, dar după cinci decenii, îl vinde omului de ştiinţă Carl E. Baugh. Analiza efectuată de acesta în 1983 provoacă stupoare: roca formată în jurul ciocanului data din perioada geologică numită Ordovician, adică acum circa 500 de milioane de ani! Cercetări ulterioare au contestat această estimare, oprind „acul ceasului” la „doar” 150-300 de milioane de ani în urmă, ceea ce depăşeşte oricum cu mult vechimea de numai 6 milioane de ani a celor mai „bătrâne” fosile hominide cunoscute (cele de Sahelantrhopus Tchadensis). Aceasta fără a mai pune la socoteală (reamintim) că, potrivit antropologilor, Homo Sapiens şi-a făcut apariţia în Africa abia acum 200.000 de ani.
Aşadar, cine să fi folosit fierul cu milioane bune de ani înaintea lui Homo Sapiens? Nimeni nu poate da un răspuns, cum nu s-a putut explica nici de ce obiectul n-a oxidat deloc de la descoperirea sa şi până astăzi. Geologul american Joe Cole a încercat să susţină că, de fapt, unealta a fost pierdută de un miner din sec. XIX, iar rocile care s-au dizolvat în timp s-au întărit din nou în jurul obiectului, dând aparenţa unei vechimi uluitoare. Testele cu Carbon14 s-au dovedit neconcludente, întrucât lemnul ciocanului se transformase în cărbune. Însă analiza metalului, efectuată la Laboratoarele Batelle din Columbus-Ohio, a arătat o compoziţie nemaiîntâlnită: 96,6% fier, 2,6% clorină şi 0,74% sulf, combinaţie imposibil de realizat chiar şi cu ajutorul tehnologiei moderne. Puteţi urmări mai jos o succintă prezentare video a acestui artefact, prezentare realizată de Doug Newton.
 
 
Iată acum o altă descoperire asemănătoare: în 1912, în mina Wilburton de lângă Oklahoma, doi angajați săpau cu lopata după cărbune pentru cuptoarele de la „Municipal Electric” din Oklahoma când, spre surprinderea lor, o oală de fier a căzut dintr-o bucată mai mare de cărbune. Mai mulți experți au examinat ulterior oala de fier și au declarat că este autentică. Amprenta vasului putea încă să fie văzută cu claritate în bucățile de cărbune care l-au îmbrăcat. Potrivit unui geolog pe nume Robert O. Fay de la institutul „Geological Survey Oklahoma”, minereul de cărbuni în care potul a fost găsit are aproximativ 300 milioane ani vechime. Iată din nou un fragment din conferinţa profesorului Doug Newton.
 

Într-o serie de descoperiri și mai bizare, care sunt încă în curs de desfășurare în ultimii 60 de ani, au fost găsite de către un grup de mineri din Africa de Sud sute de sfere metalice de origine necunoscută, unele destul de adânc în subteran. O parte dintre ele au trei caneluri perfect paralele în jurul liniei de circumferință. Sferele, care au circa 3-5 cm în diametru, par a fi de două tipuri: fie dintr-un metal solid albăstrui ce are pete albe pe el, fie sunt goale, cu un centru dintr-un fel de material spongios. Directorul muzeului din Klerksdorp, Africa de Sud, unde au fost aduse multe dintre aceste sfere, profesorul Marx Roelf, le descrie astfel: „Sferele sunt un mister total. Ele sunt indubitabil artificiale, totuși după istoria pe care o știm noi, la acea perioadă în care ele au ajuns încastrate în această rocă, pe Pământ nu exista încă viață inteligentă! Nu am mai văzut nimic de genul acesta vreodată”. 

 

Domnul Roelf Marx a scris o scrisoare în data de 12 septembrie 1984 care conține mai multe informații cu privire la acele sfere. În această scrisoare el a scris:„Nu există nimic ştiinţific publicat despre globuri, dar faptele sunt următoarele: ele au fost găsite în pirofilit, în niște mine din apropierea orășelului Ottosdal. Acest pirofilit (Al2Si4O10 (OH) 2) este un mineral secundar destul de moale, cu un indice de duritate de doar 3 pe scara Mohs și a fost format prin sedimentare. Partea cea mai bizară este că acest strat de rocă din care au fost extrase sferele datează din precambrian, vechimea lui fiind estimată la aproximativ 2.8 miliarde de ani!”.

 
Cu toate acestea, ca și cum simpla existență a acestor sfere de metal nu ar fi fost suficientă, există încă și alte proprietăți uimitoare ale acestora, ce au captat atenţia profesorului  John Hund din Pittsburgh, acum aproximativ cincisprezece ani. Într-o zi, în timp ce se juca cu unul dintre aceste obiecte pe suprafața plană a unei mese, domnul Hund a observat că sfera părea să fie deosebit de bine echilibrată, astfel că a decis să o testeze la Institutul „California Space” de la Universitatea din California, pentru a determina exact cât de bine echilibrată era ea de fapt. Rezultatele testelor au fost surprinzătoare : ele au arătat, că sfera era, de fapt, perfect și exact echilibrată. Echilibrul sferei era, de fapt, atât de exact, încât acesta a depășit limitele oricărui criteriu tehnologic de măsură folosit la institutele spațiale – și aceștia sunt oamenii care fac giroscoape pentru NASA! John Hund îl citează pe un om de știință de la NASA, care a afirmat că ei nu au o tehnologie capabilă de o echilibrare atât de bună și că singurul mod în care probabil s-ar putea realiza așa ceva ar fi construirea unor asemenea sfere într-un spațiu cu gravitație zero.
 
Pe de altă parte, deși au fost găsite în acel strat de pirofilit extrem de vechi, care este mai degrabă moale din punct de vedere al consistenței, globurile sunt foarte dure și nu pot fi zgâriate, nici măcar de oţel. Având în vedere toate acestea, misterioasele sfere de metal au suscitat un deosebit interes din partea mai multor organizații și instituții. Astfel, au fost realizate investigații de către grupuri de cercetare din cadrul Universității din Florida,  The Society for Physic Advancement (S.A), Kokkolan Kaupunchi (Finlanda), Esotera (Germania), Geologisches Institut der Universiteit Pleicherwall (Germania), The Department of Philosophy UICC (Chicago), Danfoss (Danemarca), Illustreret Videnskab (Copenhaga), Louisiana Geological Survey, Gale Research Company (Michigan), precum și din partea altor organizații din Canada, Elveția, Danemarca, Germania, Anglia, Statele Unite ale Americii, Norvegia, Franța și Botswana. Rezultatele acestor cercetări – cel puțin cele publicate – sunt însă foarte controversate, mergând de la teoria că sferele au fost aduse pe Pământ de către o civilizație extraterestră, până la aceea că nu este de fapt nimic neobișnuit la aceste obiecte, ele căpătând aceste proprietăți pe o cale absolut naturală, ceea ce este destul de neverosimil.
 
După cum am văzut din toate aceste exemple, tabloul realităţii care se prefigurează este total diferit de ceea ce eram obişnuiţi să credem. Aşa cum arăta profesorul Doug Newton în conferinţa din care am prezentat mai sus câteva fragmente video, „Dacă ar fi vorba doar despre un singur obiect de acest gen, aceasta nu ar dovedi nimic. Dar este vorba de o preponderenţă a evidenţelor. Dacă ar fi existat doar un singur element, doar o singură urmă, doar un singur exemplu din ceea ce vă spun aici, aţi putea spune că poate e o interpretare greşită, sau poate un fals, sau altceva. Dar sunt atât de multe asemenea exemple, iar noi aici doar dacă întrezărim – ca să zic aşa – vârful icebergului…”
 
Exemplele sunt atât de multe, din diferite categorii, încât aceasta conduce la anumite concluzii deosebit de radicale, care desființează complet istoria convențional acceptată, ceea ce majoritatea oficialilor nu sunt dispuși să facă. De aceea, aceste descoperiri sunt foarte rar menționate public și ca urmare cei mai mulți dintre oameni nici măcar nu au auzit despre ele. Motivul este evident: dacă măcar unul singur dintre aceste artefacte ar fi acceptat oficial așa cum o indică datele descoperirii sale, atunci întregul eșafodaj al teoriilor actuale s-ar dărâma. E vorba de prestigiu, putere și bani. Mai mult, așa cum am menționat anterior, aceasta ar fi împotriva intereselor de dominare mondială pe care „elita” francmasonică a Noii Ordini Mondiale dorește cu încrâncenare să le instaureze. Este cu mult mai uşor pentru guvernanţii din umbră să menţină populaţia sub control dacă în rândul maselor de oameni nu iau amploare preocupări „non-conformiste” legate de trecutul spiritual şi chiar tehnologic pe care umanitatea se pare că l-a avut cândva, la un nivel mult mai ridicat decât am fost educaţi să credem. Pentru aceste interese ascunse ar fi de-a dreptul periculos ca noi să ne dorim să revenim la acel nivel şi să înţelegem mult mai clar cine suntem şi de unde provenim în realitate.
 

Dincolo de toate acestea, nu putem să nu remarcăm faptul că datările tuturor acestor artefacte neobișnuite pe care le-am adus în discuţie aici sunt în perfectă concordanţă cu vechile scrieri ale unor tradiții spirituale ale omenirii, cum ar fi cele mayașe, vedice, sau sumeriene, care afirmă la unison că pe Pământ au existat mai multe cicluri de civilizație ce au apărut, s-au dezvoltat și apoi au dispărut încă de acum multe milioane de ani. Este de asemenea foarte plauzibil să luăm în considerare şi ipoteza că Pământul a fost încă din timpuri imemoriale vizitat de către fiinţe extraterestre ce posedau un foarte avansat nivel tehnologic. Vom prezenta câteva aspecte semnificative în acest sens în articolele următoare.Continuăm prezentarea unor realităţi extraordinare existente pe întreaga planetă care, deşi există sub ochii noştri sunt adeseori foarte puţin înţelese şi apreciate la adevărata lor valoare şi semnificaţie. Privite cu mai multă atenţie, aceste elemente concrete, incontestabile, pe care le putem găsi în foarte multe locuri de pe Terra, indică faptul tulburător că în mod evident istoria omenirii este mult mai veche şi mai complexă decât ne este ea prezentată oficial.Un exemplu foarte elocvent în acest sens îl reprezintă ruinele unei monumentale construcţii care a existat cândva în munţii Anzi. Chiar dacă din acea construcţie nu au mai rămas astăzi decât ruinele, acestea prezintă anumite particularităţi atât de uluitoare, încât ele indică deosebit de clar faptul că acolo a existat şi a acţionat o civilizaţie ce avea un nivel ştiinţific şi tehnologic extrem de avansat. Aceste ruine se află la Puma Punku în Bolivia, America de Sud, pe un platou montan izolat, la o altitudine de aproape 4.000 m şi se întind pe o suprafaţă de 3.950 m2. Încă mai există blocuri de piatră întregi, de dimensiuni impresionante: 8 m lungime şi o greutate de 100 de tone, dar există şi platforme mult mai mari, de până la 800 de tone. Ţinând cont de perioada în care au fost construite, caracteristicile acestor structuri efectiv sfidează logica cercetătorilor care le studiază, necesitând un grad incredibil de avansat de prelucrare a pietrei. Multe dintre aceste blocuri arată de ca şi cum ar fi fost construite printr-o tehnologie de serie: deşi sunt deosebit de complexe, având modele şi unghiuri interioare extrem de dificil de realizat chiar şi cu tehnologia actuală, ele sunt totuşi identice între ele. Mai mult decât atât, având forma literei „H”, aceste blocuri extrem de bine finisate se pot şi îmbina între ele precum piesele unui uriaş puzzle foarte elaborat, fiind încă foarte clar vizibile urmele unui gen de balamale ce existau cândva montate pe ele. Suprafeţele acestor blocuri uriaşe de piatră sunt perfect plane, fără niciun fel de denivelări, iar unele dintre aceste suprafeţe sunt traversate de anumite canale, de doar câţiva milimetri adâncime, ca nişte şanţuri foarte precis prelucrate, ce au de la un capăt la celălalt exact aceeaşi adâncime şi nu prezintă nicun fel de devieri, de nici măcar 1 milimetru. În plus, în aceste canale foarte fine sunt realizate şi anumite găuri, perfect echidistante între ele.

Blocurile în formă de „H” prezintă la suprafaţă anumite modele compuse din adâncituri sculptate în unghiuri drepte de o precizie riguroasă, iar în unele cazuri au fost realizate şi găuri transversale ce străbat roca în diferite unghiuri. Modul în care au fost realizate toate aceste operaţiuni este perfect. Nu există erori, nu se văd urme de zgârieturi sau cioplituri. Este ca şi cum acolo ar fi lucrat numai maeştri artizani desăvârşiţi. Aceasta este cu atât mai impresionant cu cât stâncile din care au fost prelucrate respectivele blocuri de piatră sunt dintre cele mai dure care există pe planeta noastră. Este vorba despre stânci de granit şi diorit, singura rocă ce are un grad de duritate mai mare decât ele fiind diamantul. În aceste condiţii ne întrebăm în mod firesc cum şi cu ce fel de unelte au fost prelucrate cu atâta precizie aceste stânci extrem de dure? Totuşi, în ciuda durităţii şi complexităţii lor, din aceste uimitoare construcţii nu au mai rămas astăzi decât relativ puţine blocuri intacte, multe dintre ele fiind distruse, sparte în nenumărate fragmente ce se află împrăştiate peste tot în acea zonă. Totul arată acum de parcă un cataclism extrem de violent ar fi rupt totul în bucăţi, cu o forţă extraordinară. Chiar şi la distanţe destul de mari de ceea ce a mai rămas din centrul propriu-zis, se mai pot încă identifica fragmente care în mod evident au făcut parte din structura construcţiei iniţiale.

Pentru o analiză mai obiectivă a acestor aspecte care au intrigat oamenii de ştiinţă, în anul 2011 au fost realizate anumite teste de specialitate în laboratoarele din Danville, Illinois (SUA). Rezultatele testelor au indicat cu claritate faptul că duritatea tipului de granit şi diorit din care sunt realizate blocurile de la Puma Punku este atât de mare, încât acestea nu ar fi putut fi tăiate decât cu laserul sau cu diamantul, fiind cu totul exclus ca ele să fi fost cioplite cu unelte din piatră. Pentru a aprecia gradul de fineţe al prelucrării suprafeţelor, au fost realizate teste de tăiere folosind dispozitive moderne pe bază de laser şi fierăstraie cu cap de diamant. Analizând apoi tăieturile la microscop, s-a constatat faptul uimitor că gradul de fineţe al suprafeţelor blocurilor de la Puma Punku este situat la standardele moderne cele mai performante, pe care uneltele primitive nu ar fi avut cum să le egaleze. În plus, estimările realizate de către mai mulţi specialişti în construcţii au indicat faptul că producerea în serie a unui număr atât de mare de blocuri în formă de „H” identice între ele, ar implica folosirea indispensabilă a unor calcule şi planificări foarte complexe, iar dificultăţile tehnice care ar surveni ar fi foarte serioase chiar şi pentru tehnologia actuală.

În opinia lui Brien Foerster, un cunoscut autor şi cercetător în domeniul misterelor civilizaţiilor antice, este imposibil ca la acest grad de realizare tehnologică să nu se fi folosit o tehnologie mult mai avansată decât cioplirea cu dălţile de piatră, care ar fi lăsat în mod clar urme grosiere de prelucrare. „Ar fi o nebunie să credem că toate acestea ar fi putut fi făcute de nişte oameni primitivi, cu uneltele lor rudimentare”, spune Brien Foerster. Şi totuşi, poziţia oficială este aceasta: complexul de la Puma Punku a fost construit acum 2.000 de ani, prin prelucrarea manuală realizată de către indigenii locului, care au folosit unelte primitive din piatră. Cultura acestor băştinaşi nu a cunoscut însă nici scrierea şi nici roata, iar tehnologia lor de acum 2.000 de ani nu a depăşit nivelul dălţilor din piatră sau al uneltelor din cupru! Cu toate acestea, „erudiţii” – specialişti în măsluirea istoriei – susţin cu nonşalanţă, ignorând complet inconsistenţa acestei teorii, că această construcţie uimitoare a fost realizată de către indigenii care au făcut parte din tribul Aymara.

Un alt aspect care ridică de asemenea multiple întrebări la care versiunea oficială este incapabilă să răspundă pertinent este provenienţa blocurilor de piatră precum şi modalitatea prin care au fost aduse acele blocuri pe respectivul platou al Anzilor. Având însă în vedere că acest platou se află la 3.891 metri altitudine, cu mult deasupra zonei de pădure, înseamnă că acolo nu aveau cum să crească niciodată copaci, ci doar unele tufe răzleţe. Totuşi, versiunea oficială spune că stâncile au fost aduse prin rostogolire pe buşteni. Chiar şi dacă am admite că s-ar fi folosit această metodă, cea mai apropiată carieră de piatră este la 16 km distanţă, deci pentru a străbate această distanţă cu nişte stânci uriaşe împinse pe butuci, ar fi trebuit parcurse trasee care treceau prin văi şi creste foarte abrupte. Trebuie să constatăm că dacă în cazul construirii piramidelor egiptene teoria zecilor de mii de sclavi care transportă pe butuci de lemn două milioane de blocuri de piatră pe o suprafaţă plană mai poate încă să constituie un subiect de polemică, această teorie devine, în cazul reliefului de la Puma Punku şi al populaţiei incomparabil mai mici al unor triburi de munte, pur şi simplu hilară. Există bineînţeles şi arheologi care au susţinut că această versiune oficială este cu totul imposibilă şi care au datat construcţia la o dată cu mult anterioară, într-o cu totul altă civilizaţie.
Referitor la poziţia acestui ansamblu de la Puma Punku este util să menţionăm că el este plasat la câteva sute de metri de Tihuanaco, oraş antic străvechi situat pe ţărmul sud-estic al lacului Titicaca. Puma Punku reprezintă doar una dintre cele patru structuri ale acestui oraș pe care mai mulţi cercetători îl consideră a fi unul dintre cele mai vechi din lume. Unul dintre cei mai renumiţi arheologi care a studiat această zonă este Arthur Posnansky. Acest cunoscut arheolog şi autor austriac a ajuns – în urma studierii acestui ansamblu pe o perioadă de câteva zeci de ani – la concluzia că Tiahuanaco şi implicit Puma Punku au o vârstă cuprinsă între 12.000 şi 17.000 de ani. De altfel, însăşi cultura indienilor aymara afirmă că edificiul de la Tihuanaco a fost construit de nişte „uriaşi bărboşi, albi”, numiţi „Fiii Soarelui”. Mitologia pre-incaşă aymara afirmă că aceşti „uriaşi albi” ar fi fost conduşi de Viracocha-Creatorul şi că ar fi  coborât cu toţii de undeva din ceruri, ca zei civilizatori dătători de viaţă. Conform unor mărturii datând din 1532, niciun om nu a văzut oraşul Tihuanaco altfel decât sub formă de ruine. Astfel, există atestări conform cărora atunci când conchistadorii l-au întrebat pe regele incaş Atahualpa ce a fost la Puma Punku, acesta ar fi răspuns că „Acest templu nu a fost făcut de noi, nici de către strămoşii noştri, ci a fost făcut de zeii giganţi într-o singură noapte”. Nu este lipsit de importanţă să observăm că în zona respectivă au fost descoperite mai multe schelete umanoide cu o înălțime de peste 2,5 metri, care însă nu aveau conformaţia craniană specifică lui Homo sapiens, ci un craniu mult mai mare şi mai alungit, având suturile craniene dispuse într-un cu totul alt mod.

Având în vedere toate acestea, Philip Coppens, autor şi jurnalist de investigaţie american, concluziona pe bună dreptate că „Puma Punku iese în evidenţă ca fiind unul dintre locurile proeminente în care găsim urmele unei civilizaţii extrem de avansate ce a existat pe – sau a vizitat – planeta noastră în urmă cu mii sau zeci de mii de ani”.
Aşa cum vom vedea într-un articol viitor, unele dintre cele mai vechi texte ale omenirii, cum ar fi de exemplu epopeele indiene Ramayana şi Mahabharata, relatează despre războaie cumplite ce au avut loc în trecut, fiind folosite aeronave (VIMANA) ce puteau produce efecte distructive uriaşe, comparabile cu cele atomice sau nucleare pe care le cunoaştem în prezent. Am putea aprecia că ceea ce a distrus Puma Punku este posibil să fi fost exact un asemenea război nimicitor.

Prezentăm succint în continuare şi o descoperire uimitoare ce a fost făcută în vara anului 2011 pe fundul Mării Baltice (la aproximativ 80 de metri adâncime), undeva la graniţa dintre teritoriul Suediei şi cel al Finlandei. Este vorba despre un obiect având mari dimensiuni, de o formă asemănătoare cu cea a unei farfurii zburătoare. Obiectul a fost descoperit mai întâi pe baza unei tehnologii superioare celei  a sonarului, apoi, în iunie 2012 echipa suedeză de exploratori şi scufundători Ocean X a realizat mai multe explorări succesive ale structurii subacvatice, aducând fotografii uluitoare. Ceea ce se află acolo depăşeşte cu mult aşteptările oamenilor de ştiinţă contemporani. Ansamblul construcţiei din acel loc este suficient pentru a anula toate „cunoştinţele” şi „ideile” contemporane despre civilizaţiile antice şi despre istoria omenirii. Aceasta se transformă într-una dintre cele mai uimitoare descoperiri din istorie.
Din datele furnizate de către echipa Ocean X s-a putut constata că obiectul găsit pe fundul Mării Baltice este compus dintr-o placă de formă circulară, de 60 de metri în diametru, ce este sprijinită pe un pilon gros de 55-57 metri grosime. În interiorul obiectului există un gen de cavităţi, ca un fel de coridoare, precum şi multe ziduri drepte şi netede, dispuse între ele în unghiuri drepte. În partea de sus a obiectului se află o cupolă sferică de 4 m lățime. În mai multe interviuri radio și TV, membrii echipei de scufundare au descris suprafețele cupolei ca fiind similare cu betonul, atât în ceea ce priveşte textura, cât şi aspectul. Există de asemenea, pe partea de sus a obiectului, formaţiuni făcute la unghiuri de 900, ca un fel de scări. Pe placa circulară mai sunt unele cercuri de piatră, dispuse simetric, care arată ca un fel de „şeminee”, de culoare negru închis, ca şi cum rocile respective ar fi fost arse. A mai fost descoperit un tunel de 25 de cm diametru, dar nu se știe încă unde duce ori dacă există ceva în interiorul lui. În imaginile captate cu ajutorul sonarului s-a mai putut observa încă de la început o zonă de aproximativ 1.000 de metri care apărea ca un fel de urmă de derapaj, sau în orice caz, o zonă ce părea deranjată pe fundul mării, care ducea la obiect. Potrivit echipei de scufundare, ceea ce se vede acum acolo nu poate fi descris altfel decât ca o „pistă” care este aplatizată, având obiectul la capătul ei. Dennis Asberg, co-fondator al echipei Ocean Explorer, spunea că „Iniţial s-a crezut că era urma impactului cu un meteorit. Dar când am fost acolo și am văzut pereţii aceia drepţi și netezi a fost uluitor, ca într-un film de science-fiction”. Peter Lindberg, liderul echipei de scufundători spune la rândul lui că „Încă nu am investigat suficient, dar cu cât cercetările avansează, cu atât totul devine mai ciudat.”. Un alt lucru straniu care a fost constatat este acela că în prezenţa misteriosului obiect apar foarte multe defecţiuni inexplicabile ale aparatelor electrice care totuşi funcţionează normal atunci când sunt duse la o distanţă mai mare de 200 de metri de acea zonă.
Conform opiniei generale a membrilor echipei Ocean X, nu există nicio posibilitate ca acest misterios obiect să fi apărut printr-un proces natural. Cercetări foarte recente confirmă acest lucru prin faptul că în mod clar obiectul nu este ancorat de sol. Prin unele observaţii geologice, se estimează că această structură datează dinaintea ultimei glaciaţiuni, deci de mai bine de 140.000 de ani.

 

Un reportaj pe această temă a fost difuzat de televiziunea suedeză NTD în luna iunie 2012.

http://www.yogaesoteric.net/





Dacia, tara uriasilor

27 01 2015

In America, India, Egipt, Romania, Irlanda si poate in multe alte zone ale globului au fost descoperite, de-a lungul vremii, zeci de schelete gigantice, apartinand unei rase umanoide misterioase. Guvernele lumii s-au straduit sa pastreze secretul, din motive necunoscute.

Si Lucian Cozma, autorul cartii “Romania Secreta“, Editura “Obiectiv” Craiova, vorbeste, printre altele, despre acest subiect. In regiunile sit-ului arheologic Argedava, la Posesti, Costesti, Popesti, Scaieni, Nucet, osemintele preistorice au relevat existenta unei populatii compuse din fiinte gigantice. Stravechea populatie de giganti care a colonizat teritoriul Daciei preistorice, se regaseste in mitologia romaneasca, in folclor si, de ce nu, chiar si in istorie. Cum este cazul misteriosului domnitor Negru Voda si capitanii sai. Putini romani stiu, dar chiar si Mihai Viteazul, conform descrierilor contemporanilor sai, era un barbat masiv, impunator, de peste 2 metri inaltime! Zicem noi ca era, intr-adevar, un barbat bine facut, dar care nu depasea limitele normale de inaltime. Dar scheletele preistorice descoperite in variate locuri pe teritoriul Romaniei, demonstreaza existenta unei populatii autohtone bine inchegate. Nu este vorba despre cateva cazuri exceptionale, eventual patologice, gen “giganti hipofizari”, ci de un numar mare de persoane care aveau aceleasi trasaturi genetice, complet diferite de acelea ale populatiei umane de astazi. Inca din anii ’50, pe fondul industrializarii si al “urbanizarii” mediului rural, cu ocazia volumului foarte mare de sapaturi care s-au facut in mai toate regiunile tarii, din ratiuni industriale sau de gospodarire locala, au fost descoperite numeroase urme de schelete de dimensiuni foarte mari, ale unor oameni care masurau peste 2,5 m. In folclor, ei sunt numiti “ciclopi” sau “jidovi” si vom incerca sa vedem de unde au aparut ei si, mai ales, unde si cand au disparut.

Arhaismul “jidov” nu a avut la origine intelesul pe care i-l da astazi DEX-ul, adica “evreu (popular si peiorativ)”. In trecut, cuvantul “jidov” insemna urias, gigant, dar nu orice om de mari dimensiuni, ci doar apartinatorii la o anumita populatie cvasimitologica despre care se stia din batrani ca ar fi trecut pe meleagurile tarii noastre intr-un trecut foarte, foarte indepartat. Dar cine erau ei si ce au cautat aici? Urmele arheologice ne duc departe in preistorie, cu multe mii de ani in urma, cand brusc apar acesti giganti care parca au venit sa formeze o colonie aici. Dar nu era vorba despre o colonizare masiva, ci mai degraba ocuparea anumitor obiective pe care ei le-au considerat importante: exploatari miniere, fabrici metalurgice si de procesare a materiilor prime/minereuri sau altfel de lucrari cu caracter militar, ori a caror utilitate nici macar nu o putem banui astazi.

 Egiptul Antic – colonizat din Dacia!

 Facand o serie de corelatii si punand cap la cap informatii bine documentate, am putea spune ca acum cateva zeci de mii de ani (20-30.000 de ani), s-a inregistrat pe glob o amplificare deosebita a activitatii vulcanice, cu repercursiuni foarte dure asupra regiunilor foarte active din punct de vedere vulcanic. Exact in acea perioada a avut loc o migratie nemai ìntàlnita a unui popor de giganti, venit dinspre cele doua Americi si care a intrat pe teritoriul masivului continent Euro-Afro-Asiatic, prima data prin Britania si Europa Centrala, iar ceva mai tarziu prin Extremul Orient, catre regiunea indo-tibetana. Migratia a fost partial cauzata de inrautatirea conditiilor climatice din regiunea relativ calda a Americilor, pe fondul intensificarii activitatii vulcanice si, probabil, din ratiuni de ordin politic ori social: conflicte, criza economica, etc. In mod cert, nu a fost o migratie masiva, dar, cu toate acestea, a avut o pondere importanta, din moment ce s-au descoperit, peste atatea mii de ani, vestigii impresionante: mine, cuptoare metalurgice, constructii megalitice, etc. Poate erau un fel de “colonii de munca”, deplasate in teritoriul Europei si Asiei, din ratiuni industriale si de comert, nu pentru colonizarea propriu-zisa a teritoriilor respective.

Mai tarziu, in urma cu 10-12.000 de ani, aceiasi colonisti, impinsi, de aceasta data, si de fenomenele catastrofale care au marcat inceputul sfarsitului ultimei glaciatiuni, au infiintat colonii si in nordul Africii, de pilda, pe teritoriul Egiptului preistoric. De remarcat ca la data la care “atlantii” au intrat pe teritoriul Egiptului, adusi de “pasarea” pilotata de Thot, ei deja colonizasera, de cel putin 10.000 de ani, teritoriul Europei Centrale, mult mai bogat in resurse naturale decat cel nord-african.

 Subteranele Romaniei, opera uriasilor

 Asadar, primele colonii ale “jidovilor” au fost realizate in Europa, ulterior aparand cele indo-tibetane si abia la urma coloniile nord-africane. Platon nu a preluat decat informatiile la care a avut el acces la acea data, mai precis cele legate de venirea “jidovilor” in Egipt, sub comanda lui Thot. In perioada cuprinsa intre 20-35.000 de ani, regiunea de uscat (la care se mai adauga si banchiza) care lega Europa de America de Nord, era inca intacta, facilitand transportul masiv de oameni si materiale. Odata ajunsi in teritoriul Angliei si Frantei de astazi, au facut diverse constructii pe care acum le consideram “bizare” si a caror utilitate nu ne este cunoscuta, asa cum este cazul celebrului “Stonehenge”, al carui vechime unii o estimeaza la circa 5.000 de ani. Datarea acestor constructii este nesigura la ora actuala, asa cum este si cazul marilor piramide din Egipt ( a caror data reala de edificare trebuie sa fie de ordinul a 10.500 – 11.500 de ani in urma) si aceasta deoarece popoarele care ulterior au mostenit aceste constructii, au realizat tot felul de modificari si amenajari la ele, dandu-le cel mai adesea o cu totul alta destinatie decat cea originara.

In urma cu aproximativ 12.000 de ani, glaciatiunea era pe sfarsite, incheierea sa fiind marcata de o serie intreaga de evenimente catastrofice. Atunci s-a produs si ultima mare migratie a gigantilor, care a durat aproximativ 4.000 de ani si a cuprins regiuni cum ar fi nordul Africii (Maroc, Egipt), Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Liban si o parte din Turcia), Peninsula Iberica si din nou regiunea central-est-europeana, cuprinzand si teritoriul Romàniei de astazi.

Pe teritoriul Daciei, “jidovii” au facut prospectiuni si exploatari miniere si – se spune – constructii sau amenajari subterane de mari dimensiuni. La un moment dat, uriasii au disparut brusc din istorie, ca si cum s-ar fi volatilizat. In urma plecarii lor au ramas doar unele grupuri razlete care s-au statornicit in catune numai ale lor, cum ar fi cele enumerate la inceput, Posesti (Prahova), Scaieni (Buzau), etc.

 Scheletele iradiate!

 Necropola de uriasi de la Argedava (Cetatea lui Burebista) a fost pomenita pentru prima data in anul 2003, la Congresul al III-lea de Dacologie, de catre profesorul Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe Serbana. Scheletele a 80 de uriasi fusesera deshumate la Nucet. Osemintele aratau ca era vorba despre fiinte umanoide cu o inaltime de aproximativ 5 metri. Lucrul cel mai ciudat, scheletele erau de culoare roz, ca si cum ar fi fost iradiate! Unica proba prezentata atunci (la congres) este o caseta video.

In 2004, pe teritoriul Indiei s-au gasit alte doua schelete de aproape 20 metri inaltime. Guvernul indian “a ingropat” repede evenimentul. La fel au procedat si americanii, dupa ce, in Desertul Colorado, au gasit mai multe schelete apartinand unor “oameni” de 2,5 m inaltime.

Romania este impanzita de schelete de uriasi. La Cetateni, in 2005, s-au mai gasit doua schelete gigantice, sub manastirea Negru Voda, La Pantelimon – Lebada, 20 de schelete, La Scaieni (1985), judetul Buzau, doua schelete, iar lista poate continua. La fel, autoritatile au preferat sa pastreze tacerea. In 2009, in cadrul emisiunii “Acces Direct” de la Antena 1, prezentatorul Madalin Ionescu a realizat o serie de materiale pe tema “Uriasii din Bucegi”. La un moment dat, a fost contactat telefonic de un personaj misterios care l-a avertizat, pe un ton oficial, sa sisteze dezvaluirile. In prima faza, jurnalistul s-a tinut tare, a prezentat publicului “amenintarea” inregistrata, dar in scurt timp emisiunea s-a axat pe subiecte mult mai nevinovate. In cateva luni, Madalin Ionescu a ajuns pe lista neagra a sefilor, fiind nevoit sa-si schimbe locul de munca.

 Copiii zeilor

 Va este cunoscut fragmentul din Biblie (Geneza) referitor la ingeri si femeile muritorilor. Ingerii, impreionati de frumusetea fiicelor oamenilor, au ales sa traiasca impreuna cu acestea si sa zamisleasca o rasa noua, cea a uriasilor. Dumnezeu s-a suparat tare pe grupul “razvratilor” si a decis sa le ucida progeniturile. Putem intelege de aici ca a avut loc un razboi intre acolitii lui Luficer biblic si Dumnezeu Tatal, scrierile biblice completand foarte bine tabloul catastrofelor ce au lovit Terra in Era Vulcanica. In satul Scaieni (comuna Bozioru, judetul Buzau) cele doua schelete de uriasi au fost descoperite pe locul unde si acum se afla o livada de meri. Am vazut personal monumentul ridicat acolo, pe care se afla inscris un epitaf surprinzator. Citez din memorie: “In cinstea stramosilor nostri (…)“. Oamenii locului sunt zgarciti in declaratii. Unii se fac ca nu stiu nimic, altii incearca sa minimalizeze evenimentul. Iata declaratia unui localnic: “Am luat un femur gasit acolo si l-am pus pe lungimea piciorului meu. Imi ajungea pana la sold, dar mi s-a spus (?!) ca, probabil, apartinuse unui om foarte inalt“. Orice antropolog ar depune marturie ca, de fapt, scheletul apartinea unei fiinte umanoide de cel putin 3 metri inaltime, dat fiind ca si craniul era de doua ori cat un craniu uman obisnuit. Ce s-a intamplat cu osemintele gigantice, satenii nu stiu exact. Unii spun ca ar fi fost din nou ingropate, de aceasta data langa bisericuta din Vavaluci, altii zic ca au fost duse la Pitesti (?!).

O alta marturie interesanta apartine unui sibian: “In apropierea satului nostru se afla o ridicatura numita Dealul Uriasului si chiar are forma unui om urias intins pe spate! Bunicul imi povestea ca se stie din mosi stramosi ca acolo ar fi ajuns un urias ranit (?!). Era bland asa ca oamenii locului s-au apropiat de el, in special copiii carora le povestea multe lucruri. A murit din pricina ranilor, iar satenii l-au acoperit cu pamant chiar in locul unde si-a dat duhul”.

Sa fi avut loc aici o batalie infioratoare? In Subcarpatii Buzaului exista un spatiu sub forma de crater, unde, spun specialistii, s-au gasit urmele unei explozii atomice, cu o vechime de cateva mii de ani.





Calator in timp

7 08 2013

Călătoria în timp sau mișcarea între două puncte pe linia timpului este un subiect intens dezbătut de fizicieni. Cei mai mulți susțin că o astfel de călătorie este imposibilă pentru o ființă umană pentru că în urma impactului devastator dintre cele două puncte de pe linia timpului, orice om și-ar pierde viața. Pe de cealaltă parte, conform unor descoperiri de ultimă oră, călătoria în timp ar putea fi posibilă, pentru că această a patra dimensiune, după cum a fost numită de la Einstein încoace, este umbrită de relativism.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ce este timpul?

Cei mai mulți dintre oameni au fost învățați să perceapă timpul precum o constantă, dar ,după cum a demonstrat celebrul fizician german, Albert Einstein, timpul este precum o iluzie. El nu există propriu-zis și variază în funcție de viteză de deplasare prin Univers. Cu cât această viteză este mai mare cu atât timpul se dilată și se scurge mai greu. De exemplu, in privinta a  doi frați, unul aflat pe Terra și unul care ar circula într-o navă spațială prin Univers ,cu viteza luminii, timpul acţionează altfel. Cel de pe Pământ ar îmbătrâni mai repede decât cel aflat prin spațiu. Mai mult de atât, dacă nava spațială ar depăși viteza luminii, atunci se poate spune că fratele din spațiu călătorește în timp.

calator in timp

Un alt exemplu care demonstrează dilatarea temporală este cel al sateliților care orbitează în jurul planetei noastre. S-a stabilit că în fiecare zi, din cauza vitezei, acești sateliți câștigă în medie 38 de milisecunde, iar ceasurile lor trebuie ajustate pentru a fi în concordanță cu cele de pe Terra.

Cum se poate călători în timp?

Pe lângă posibilitatea depășirii vitezei luminii, specialiștii de la NASA au mai emis o teorie interesantă. Găurile de vierme dintre spațiu și timp sunt o posibilitate reală de a ajunge fie în trecut sau chiar în viitor. Nu se cunosc foarte mule detalii despre funcționarea acestora, dar au fost descoperite în diverse locuri din Univers. Aceste găuri de vierme ar putea ajuta oamenii ca să efectueze diverse salturi în timp sau pur și simplu să-l ignore.

Găurile de vierme sunt construcții topologice, care „leagă” zone îndepărtate ale universului printr-o „scurtătură”. Sfârșitul unei găuri de vierme îi apare unui observator drept un glob, care îi arată mediul care înconjoară celălalt capăt. Deși un călător care se deplasează printr-o gaură de vierme nu poate depăși viteza luminii, totuși, relativ la punctele de plecare, respectiv de sosire, a avut loc o călătorie la viteză superioară celei a luminii. Deoarece călătorul s-a deplasat dintr-un loc în altul, fără a exista în punctele intermediare dintre ele, aceasta călătorie satisface definiția de teleportare.

calator in timp prin gaura de vierme

O altă teorie care susține călătoria în timp se referă la utilizarea caracterelor cosmice. Acestea sunt precum niște tuburi de energie care se regăsesc pe toata lungimea Universului și se pară că există încă de la începuturile spațiului. Ele conțin cantități impresionante de energie care deformează raportul timp-spațiu. Pentru a pătrunde în aceste structuri este nevoie de o mașină specială pentru că altfel călătoria devine imposibilă.

Paradoxul bunicului

Chiar dacă la nivel teoretic călătoria în timp este posibilă, situații precum paradoxul bunicului ar putea interveni odată cu efectuarea marii călătorii. Paradoxul presupune ipostaza în care un om călătorește înapoi în timp și își ucide bunicul biologic, înainte ca acesta din urmă să o întâlnească pe bunica omului călător. Ca rezultat, unul din părinții călătorului (și prin extensie, călătorul însuși) nu va fi niciodată conceput. Acest fapt implică imposibilitatea ca el să poată călători înapoi în timp, ceea ce la rândul său implică bunicul fiind încă în viață, iar călătorul reușind a fi conceput, permițându-i să se întoarcă în timp ca să își ucidă bunicul. Astfel, fiecare posibilitate pare să implice propria sa negare, un tip de paradox logic.

timpul este o iluzie in mana noastra

Așadar, chiar dacă legile fizicii permit anumite artificii, precum călătoria în timp, probleme de ordin etic intervin în urma acestei acțiuni. Probabil că această călătorie în timp se poate efectua, dar niciodată nu se poate interveni asupra acțiunilor care se petrec în acea perioadă. Oare așa se poate explica problema OZN-urilor care odată ajunse pe Terra se limitează doar la observare și implicare zero?

sursa : descopera.org





OARE SUNTEM SINGURI IN UNIVERS?

6 12 2012

Suntem singuri în Univers? Până acum, oamenii de ştiinţă au considerat că Pământul este singura planetă care poate suporta viaţa. Dar noi cercetări ale experţilor americani vin să aducă dovezi privitoare la existenţa unor locaţii chiar mai locuibile decât Pământul.

oare suntem singuri in univers

Geologii şi astronomii de la Universitatea din Ohio au realizat mai multe cercetări în căutarea vieţii extraterestre. Mai exact, ei au analizat sistemele solare asemănătoare cu al nostru şi au urmărit dacă acestea conţin elemente radioactive precum toriu şi uraniu. Aceste elemente au rolul de a menţine cald interiorul unei planete, lucru care controlează plăcile tectonice.

Plăcile tectonice ajută la menţinerea apei pe suprafaţa Pământului, motiv pentru care existenţa acestor formaţiuni poate fi un element cu ajutorul căruia oamenii de ştiinţă pot recunoaşte „ospitalitatea” unei planete.

Dintre cele opt sisteme solare pe care le-au studiat până acum specialiştii americani, 7 par să conţină mai mult toriu decât soarele nostru, lucru ce sugerează că orice planete care orbitează acestor stele conţin şi ele toriu. Prin urmare, interiorul acestor planete este chiar mai cald decât cel al Terrei.

Terra este situată în zona Goldilocks, adică în regiunea din apropierea unei stele care îi permite unei planete să menţină apa lichidă pe suprafaţa sa.

Iar acum, cei de la Universitatea din Ohio cred că dacă planetele din jurul celor 7 sisteme solare studiate sunt mai calde decât se credea, atunci înseamnă că zona Goldilocks este mult mai întinsă decât bănuim. Prin urmare, posibilitatea de a găsi planete care găzduiesc viaţa este mult mai mare decât ştiam până acum.

sursa :descopera.ro








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News