Cum se curbeaza spatiul si timpul?

12 02 2018

Spaţiu-timpul în universul lui Einstein se presupune a fi similar unei foi de cauciuc plină de pliuri şi îndoituri. Dar ideea unui spaţiu curb nu este cea mai intuitivă din lume. Şi ce legătură are lumina cu acest lucru?

„Dacă lumina nu are masă, atunci cum interacţionează ea cu obiectele masive precum Soarele prin intermediul gravitaţiei care provoacă curbarea razelor de lumină? De asemenea, într-un caz extrem, ce se întâmplă la marginea orizontului evenimentelor unei găuri negre atunci când lumina trece prin apropierea acestuia?”

Dacă doriţi să înţelegeţi gravitaţia, atunci trebuie să înţelegeţi teoria relativităţii generale. Pentru a înţelege teoria relativităţii trebuie să înţelegem „spaţiu-timpul” care, aşa cum se poate deduce, reprezintă rezultatul punerii împreună a spaţiului şi a timpului.

Celebrul John Archibald Wheeler ne-a oferit o descriere a modului prin care materia şi spaţiu-timpul interacţionează împreună. „Spaţiu-timpul îi spune materiei cum să se mişte”, a spus el în timp ce „materia îi spune spaţiu-timpului cum să se curbeze”.

Această curbură a spaţiu-timpului a cauzat multă confuzie de-a lungul timpului şi deşi bilele de bowling aflate pe foile de cauciuc ne oferă o vagă idee conceptuală asupra modului prin care acţionează gravitaţia, trebuie să ne întoarcem la conceptele de bază pentru a ne da seama de unde provine această curbură. Acesta este, de asemenea, un foarte bun prilej pentru a vă descrie unele dintre celebrele raţionamente ale lui Einstein.

Sa vedem cateva notiuni de baza despre spatiu-timp

Bazele relativităţii

Einstein a conceput celebra sa teorie a relativitatii speciale în anul 1905. Ideea este că, aşa cum vă amintiţi, viteza luminii trebuie să fie aceeaşi pentru toată lumea şi atâta timp cât vă deplasaţi cu o viteză constantă şi într-o direcţie constantă ar trebui să nu vă puteţi da seama că vă aflaţi în mişcare.

Acestea au fost ipotezele sale care s-au dovedit a fi într-o perfectă concordanţă cu realitatea fizică a Universului şi plecând de la acestea el a descoperit nişte lucruri incredibil de surprinzătoare:

1) Un ceas aflat într-o navă cosmică în mişcare va rămâne în urmă în comparaţie cu ceasul unor observatori staţionari din exterior. Acest lucru este valabil şi pentru bătăile de inimă, pendule, ceasuri digitale şi aşa mai departe.
2) O navă spaţială aflată în mişcare va apare comprimată de-a lungul direcţiei sale de mişcare pentru nişte observatori staţionari din exterior.

În ambele cazuri efectele devin extrem de importante pe măsură ce ne apropiem de viteza luminii, dar ele sunt suficient de mici pentru a fi uşor de ignorat în condiţiile terestre normale, motiv pentru care nimeni nu le-a observat până la Einstein.

Pentru a extrapola aceste predicţii şi în cazul gravitaţiei, începând din anul 1907 (şi după mai multe încercări), Einstein a conceput ceea ce el a denumit principiul de echivalenţă, care afirmă (aproximativ):

„[Noi] presupunem o echivalenţă fizică totală între un câmp gravitaţional şi o accelerare corespunzătoare a sistemului de referinţă”.

El a susţinut că nu există nicio distincţie măsurabilă între efectul gravitaţiei şi efectul indus de o mişcare accelerată, acesta fiind motivul pentru care nu există nicio diferenţă între a fi aruncat în spate de efectul produs de o rachetă spaţială aflată într-o mişcare accelerată (datorită masei inerţiale) sau a fi aruncat în partea de jos a unei cutii, aflată la sol, ce are imaginea unei nave spaţiale desenată pe ea atunci când cădeţi într-un câmp gravitaţional (datorită masei gravitaţionale).

Chiar şi fără a ţine cont de aceste detalii ale relativităţii generale (Einstein a avut nevoie de aproape un deceniu pentru conceperea acestei teorii după elaborarea teoriei relativităţii speciale) el şi-a dat seama repede cum ar trebui să arate o teorie finală a gravitaţiei. Prin utilizarea principiul de echivalenţă, Einstein a stabilit legătura dintre gravitaţia artificială şi gravitaţia reală.

Viaţa în lumea furnicilor

Imaginaţi-vă cum ar fi viaţa unor furnici aflate deasupra unui disc de mari dimensiuni aflat în mişcare de rotaţie.

În acest univers există o mulţime de furnici superinteligente aflate pe suprafaţa unui disc în rotaţie. Regina se află în centrul acestei lumi a furnicilor. Membrii curţii regale o înconjoară în imediata sa apropiere. Pentru cineva din afară (cum aţi fi voi), curtenii reginei se rotesc încet în jurul reginei. Desigur, ei nu ştiu despre acest lucru. Ei reuşesc să se menţină pe disc astfel încât să nu fie aruncaţi spre exterior de efectul discului în rotaţie. Aşa cum pot înţelege furnicile „în afară” înseamnă „în jos”.

Cu cât furnicile se află mai departe de regină, cu atât mai repede se mişcă şi cu atât mai puternic sunt ele împinse înspre exterior. Din perspectiva furnicilor, lumea lor se aseamănă foarte mult cu un deal în care regina se află în vârful acestuia, un deal care însă devine tot mai abrupt pe măsură ce ele se îndepărtează de aceasta. O furnică care pierde aderenţa se va îndrepta spre exteriorul discului, la baza dealului, într-o mişcare accelerată.

Există cel puţin un motiv pentru care această analogie nu este perfectă. Dacă veţi cădea de pe un deal aflat pe Pământ, atunci, pur şi simplu, veţi urma o traiectorie radială către exteriorul dealului. O furnică care alunecă în jos pe dealul din lumea furnicilor va începe căderea îndreptându-se mai întâi direct în jos pentru ca apoi, încet, să înceapă să se deplaseze în jurul dealului. Acesta este faimosul efect Coriolis. Este acelaşi lucru care face ca cicloanele să se rotească în sensul invers acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens orar în cea sudică.

Dar dacă presupunem că ele nu se mişcă în jurul dealului prea mult, putem ignora efectul Coriolis în întregime. Din acest motiv putem considera că efectul Coriolis nu determină direcţia urmată de apa ce se scurge în pâlnia pentru apă de la toaletă.

De asemenea, din punctul de vedere al furnicilor în cauză ele trăiesc pe un deal şi nu se rotesc deloc. Noi cei aflaţi în afara lumii lor ştim mai bine ce se întâmplă de fapt. Regina nu este în mişcare. Furnicile din apropierea ei se află într-o mişcare lentă. Furnicile aflate mai departe de aceasta se deplasează mai repede. Furnicile de la periferia discului se deplasează mai repede decât oricare dintre ele. Acesta este momentul în care cunoştinţele noastre de teoria relativităţii încep să conteze. Ştim ceva despre cum se scurge timpul pentru furnicile care se deplasează. Cu cât acestea se mişcă mai repede cu atât mai încet pare să se scurgă timpul pentru ele faţă de cel al reginei. Cu cât o furnică este mai departe de centrul discului, cu atât mai lent pare că furnica va îmbătrâni.

Furnicile nu ştiu că se află în mişcare, aşa că ele nu ştiu că relativitatea specială se poate aplica şi în cazul lor. Furnicile, în măsura în care acestea pot înţelege acest lucru, trăiesc într-un câmp gravitaţional. Ele au descoperit că cu cât merg mai departe „în jos”, cu atât mai lent se scurge timpul.

Fizicienii din lumea furnicilor au perfectă dreptate în ceea ce priveşte universul lor şi al nostru. Timpul se scurge mai lent cu cât te apropii mai mult de un corp masiv şi cu cât este mai masiv acel corp cu atât mai puternic se exercită acest efect. Aceste efecte sunt reale, dar ele sunt, în mod normal, ridicol de mici. Timpul se scurge mai lent pe suprafaţa Pământului cu mai puţin de o parte dintr-un miliard faţă de cum se scurge acesta în adâncimile spaţiului cosmic la distanţa de obiectele masive. Deasupra suprafeţei Pământului efectul este chiar mai mic. Timpul se scurge mai lent la baza muntelui Everest decât la vârful acestuia cu aproximativ o parte dintr-un trilion. Având în vedere că am fost constrânşi să stăm la suprafaţa Pământului cea mai mare parte din existenţa noastră, nu este deloc surprinzător că nimeni înainte de Einstein nu a observat că timpul se scurge diferit în funcţie de locul în care ne aflăm.

Există însă locuri mult mai extreme din acest punct de vedere. Pe suprafaţa unei stele neutronice timpul se scurge mai lent cu aproximativ 20 la sută sau chiar mai mult. După un deceniu de stat acolo, pentru cineva aflat la distanţă de o astfel de stea neutronică au trecut doi ani în plus. În acest caz aţi construit o maşină a timpului prin care puteţi călători în viitor. Dar pentru că gravitaţia unei stele neutronice este atât de puternică veţi fi striviţi ca o clătită, astfel încât călătoria spre viitor este, probabil, ultima dintre preocupările voastre.

Dar ce putem spune despre curbură? Acesta este momentul în care lucrurile devin chiar mai ciudate. Vă amintiţi atunci când am spus că spaţiul apare contractat de-a lungul direcţiei de mişcare? Ei bine, deoarece furnicile se deplasează în jurul reginei, distanţele par comprimate. Să presupunem că o furnică de la periferie se hotărăşte să facă o excursie în jurul lumii, adică să parcurgă un cerc. Călătoria ei ar părea mai scurtă decât ar crede regina folosind geometria euclidiană simplă. Aşa cum este văzută de locuitorii ei, lumea furnicilor este curbă. Ceea ce este adevărat pentru furnici este adevărat şi pentru noi.

Linii „drepte”

Chiar dacă noi „ştim” că lumea furnicilor este de fapt un disc plat, el nu pare deloc aşa pentru furnici. Un astronaut care ar zbura în jurul ei într-o rachetă va observa că ceea ce pare a fi o linie dreaptă este de fapt altceva. Cu alte cuvinte, chiar şi într-o lume 2D există o diferenţă între ceea ce văd locuitorii ei şi ceea ce am putea vedea într-un spaţiu cu o dimensiune în plus.

O linie dreaptă este considerată în mod normal ca fiind distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, dar din punctul nostru de vedere racheta parcurge o traiectorie curbă (aşa cum se poate vedea din desenul lumii furnicilor de mai sus).

Pentru că nu există nicio diferenţă între gravitaţia „reală”, un disc aflat în rotaţie sau o rachetă spaţială accelerată, toate cad cu aceeaşi acceleraţie, indiferent dacă este vorba de materie obişnuită, particule cu masă negativă sau particule fără masă.

Ceea ce ne conduce înapoi la lumină.

Dacă aţi urmat mai demult cursurile de fizică (caz în care v-aţi jucat cu pendule, roţi de transmisie şi aţi făcut diagrame ale forţelor), aţi învăţat, probabil, că doar particulele care au masă sunt influenţate de acceleraţia gravitaţională. Greşit, greşit, greşit. Razele de lumină se curbează în câmpurile gravitaţionale deoarece acestea, în cele din urmă, urmează cel mai scurt drum. Acest efect este cunoscut sub numele de lentilă gravitaţională şi el a constituit, de fapt, prima confirmare a teoriei relativităţii generale

Timpul se scurge mai lent în apropiere de un corp masiv, în orice caz asta este ceea ce ne-au spus furnicile. Lumina care preferă să călătorească pe traiectoria cu cea mai mare viteză posibilă va încerca să evite regiunile din Univers în care timpul se scurge mai lent şi prin urmare razele de lumina vor fi deviate. Pentru că pot exista mai multe traiectorii de acest fel, acest lucru înseamnă, de asemenea, că vom obţine mai multe imagini ale aceluiaşi obiect.

Dar să ne întoarcem la întrebarea iniţială. Am răspuns la „de ce?” şi la „cum?” sunt curbate razele de lumină, dar nu am spus nimic despre „cât de mult?” sunt acestea curbate. În mod normal, efectul de lentilă gravitaţională este destul de mic pentru că, în comparaţie cu găurile negre, cele mai multe locuri din galaxie au câmpuri gravitaţionale foarte, foarte slabe.

Cu toate acestea, se întâmplă ceva interesant lângă o gaură neagră. Găurile negre sunt delimitate de o regiune fără cale de întoarcere cunoscută sub numele de „orizontul evenimentelor”. De exemplu, pentru o gaură neagră având masa Soarelui, orizontul evenimentelor este la o rază de aproximativ 3km.

Interesant, se pare că dacă aţi trimite o rază laser la o distanţă de 11/2 din cea corespunzătoare orizontului evenimentelor aţi putea (în cazul în care aţi ţintit perfect) constata că raza voastră laser orbitează gaura neagră. Doar puţin mai aproape de gaura neagră şi raza laser se va îndrepta către interiorul acesteia într-o mişcare în spirală astfel încât niciodată nu o veţi mai vedea din nou. Doar puţin mai departe de gaura neagră şi raza voastră laser se va îndrepta ca un bumerang înapoi spre voi.

Există o morală în toate aceste lucruri: dacă aveţi de gând să trimiteţi raze laser în apropierea unor găuri negre, ar fi bine să nu uitaţi că vă puteţi pierde ochii.

scientia.ro

Reclame




Calator in timp

7 08 2013

Călătoria în timp sau mișcarea între două puncte pe linia timpului este un subiect intens dezbătut de fizicieni. Cei mai mulți susțin că o astfel de călătorie este imposibilă pentru o ființă umană pentru că în urma impactului devastator dintre cele două puncte de pe linia timpului, orice om și-ar pierde viața. Pe de cealaltă parte, conform unor descoperiri de ultimă oră, călătoria în timp ar putea fi posibilă, pentru că această a patra dimensiune, după cum a fost numită de la Einstein încoace, este umbrită de relativism.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ce este timpul?

Cei mai mulți dintre oameni au fost învățați să perceapă timpul precum o constantă, dar ,după cum a demonstrat celebrul fizician german, Albert Einstein, timpul este precum o iluzie. El nu există propriu-zis și variază în funcție de viteză de deplasare prin Univers. Cu cât această viteză este mai mare cu atât timpul se dilată și se scurge mai greu. De exemplu, in privinta a  doi frați, unul aflat pe Terra și unul care ar circula într-o navă spațială prin Univers ,cu viteza luminii, timpul acţionează altfel. Cel de pe Pământ ar îmbătrâni mai repede decât cel aflat prin spațiu. Mai mult de atât, dacă nava spațială ar depăși viteza luminii, atunci se poate spune că fratele din spațiu călătorește în timp.

calator in timp

Un alt exemplu care demonstrează dilatarea temporală este cel al sateliților care orbitează în jurul planetei noastre. S-a stabilit că în fiecare zi, din cauza vitezei, acești sateliți câștigă în medie 38 de milisecunde, iar ceasurile lor trebuie ajustate pentru a fi în concordanță cu cele de pe Terra.

Cum se poate călători în timp?

Pe lângă posibilitatea depășirii vitezei luminii, specialiștii de la NASA au mai emis o teorie interesantă. Găurile de vierme dintre spațiu și timp sunt o posibilitate reală de a ajunge fie în trecut sau chiar în viitor. Nu se cunosc foarte mule detalii despre funcționarea acestora, dar au fost descoperite în diverse locuri din Univers. Aceste găuri de vierme ar putea ajuta oamenii ca să efectueze diverse salturi în timp sau pur și simplu să-l ignore.

Găurile de vierme sunt construcții topologice, care „leagă” zone îndepărtate ale universului printr-o „scurtătură”. Sfârșitul unei găuri de vierme îi apare unui observator drept un glob, care îi arată mediul care înconjoară celălalt capăt. Deși un călător care se deplasează printr-o gaură de vierme nu poate depăși viteza luminii, totuși, relativ la punctele de plecare, respectiv de sosire, a avut loc o călătorie la viteză superioară celei a luminii. Deoarece călătorul s-a deplasat dintr-un loc în altul, fără a exista în punctele intermediare dintre ele, aceasta călătorie satisface definiția de teleportare.

calator in timp prin gaura de vierme

O altă teorie care susține călătoria în timp se referă la utilizarea caracterelor cosmice. Acestea sunt precum niște tuburi de energie care se regăsesc pe toata lungimea Universului și se pară că există încă de la începuturile spațiului. Ele conțin cantități impresionante de energie care deformează raportul timp-spațiu. Pentru a pătrunde în aceste structuri este nevoie de o mașină specială pentru că altfel călătoria devine imposibilă.

Paradoxul bunicului

Chiar dacă la nivel teoretic călătoria în timp este posibilă, situații precum paradoxul bunicului ar putea interveni odată cu efectuarea marii călătorii. Paradoxul presupune ipostaza în care un om călătorește înapoi în timp și își ucide bunicul biologic, înainte ca acesta din urmă să o întâlnească pe bunica omului călător. Ca rezultat, unul din părinții călătorului (și prin extensie, călătorul însuși) nu va fi niciodată conceput. Acest fapt implică imposibilitatea ca el să poată călători înapoi în timp, ceea ce la rândul său implică bunicul fiind încă în viață, iar călătorul reușind a fi conceput, permițându-i să se întoarcă în timp ca să își ucidă bunicul. Astfel, fiecare posibilitate pare să implice propria sa negare, un tip de paradox logic.

timpul este o iluzie in mana noastra

Așadar, chiar dacă legile fizicii permit anumite artificii, precum călătoria în timp, probleme de ordin etic intervin în urma acestei acțiuni. Probabil că această călătorie în timp se poate efectua, dar niciodată nu se poate interveni asupra acțiunilor care se petrec în acea perioadă. Oare așa se poate explica problema OZN-urilor care odată ajunse pe Terra se limitează doar la observare și implicare zero?

sursa : descopera.org





Mayasii,”sclavii” timpului

11 02 2013

Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei, 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.

calendar mayas vechi

Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.

In spirit si in vant nu exista moarte

Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).mayasii,sclavii timpului

Eterna reintoarcere

Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).

Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?

Chichen Itza jpg

Insuportabila stralucire a anului 800

In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti.

Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in  pesterile lor din munti.“chichen itza php

De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).

Cucerirea nimicului

Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca.

In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreau sangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud).

Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.mayasii jpg

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.

Istoria transformata in istorii

Multa vreme ramasa fara raspuns, enigma prabusirii mayasilor a facut loc manifestarii unor interesante ipoteze, ce isi extrag argumentele din cele mai recente descoperiri arheologice si climatologice. Pistele pe care cercetatorii ne indeamna astazi sa le urmam sunt in numar de trei.

Prabusirea politica

Lupta pentru prestigiu si rivalitatile sunt niste constante ale civilizatiei mayase. Dorinta de a avea cele mai inalte piramide, grandios decorate, antreneaza niste cheltuieli coplesitoare in numele luxului.

Prin perpetuarea acestui periculos joc al orgoliilor, numerosi suverani se vad siliti sa-si imparta autoritatea. Fenomenul este semnalat in iconografia secolului al X-lea, mai precis in picturile murale care infatiseaza aparitia preotilor, a nobililor si razboinicilor. Ei acapareaza din ce in ce mai mult gestiunea cultului, a razboiului si a sacrificiilor, spre deosebire de perioada anterioara, când suveranii fusesera atât de puternici, incât nu mai lasasera loc nici macar pentru reprezentarea zeilor, pentru ca ei erau zeii. Dupa prabusirea culturii clasice, puterea este diseminata intre mai multe familii, iar relativa coeziune a ariei Maya este distrusa. Dispar marile programe arhitecturale, iar ridicarea de stele & scrisul (glifele) care le acoperea sunt stopate si, incet-incet, date uitarii, ca si calendarele. Istoria este inlocuita de istorii, care inceteaza sa mai fie incredintate posteritatii. Prezentul are gustul unui trecut ratat.

CHICHEN ITZA-TEMPLUL RAZBOIULUI

Conflictele armate

Mayasii nu au fost un popor pasnic, razboaiele punctand neincetat povestea civilizatiei lor. Se stie ca practicau sacrificiile umane – filmul lui Gibson, Apocalypto, este, de altfel, construit in jurul acestei ipoteze –, asa ca nu este exclus ca ei sa fi vazut in toti adversarii mai ales niste potentiale ofrande. Dusmanii capturati in urma bataliilor erau destinati sacrificiilor menite sa influenteze Universul si fortele lui. Poate insa aceasta ipoteza sa explice amploarea luptelor? Arthur Demarest, un reputat arheolog american, a pus in evidenta faptul ca, incepand cu anul 760, imprejurul stravechii cetati Seibal au avut loc evenimente de o violenta considerabila. Este vorba atat despre razboaie endemice intre mici regate locale, cat si de infruntari, prin vasali interpusi, intre cele doua mari capitale ale lumii mayase: Calakmul si Tikal. Niste marturii descifrate epigrafic, asociate cu recente desoperiri arheologice, demonstreaza ca, in urma conflictelor din perioada respectiva, aceasta zona urbanizata a fost practic stearsa de pe harta.chichen

Timpul Apocalipsei, timpul probabil si oamenii de porumb

Ipoteza care pare sa-i seduca din ce in ce mai mult pe specialisti este aceea a dezordinii de origine climatica, dezordine ce a generat o influenta nociva si decisiv nefasta. In aceste regiuni ale lumii prehispanice unde agricultura se practica fara irigatii si depindea de abundenta ploilor si de regularitatea lor, era nevoie ca pamantul sa primeasca aproximativ 600 mm de apa pe an ca sa poata fi asigurata o recolta. „In mai multe randuri, afirma cercetatoarea Dominique Michelet, pragul de 450 de mm nu a fost insa atins. Nu este vorba, de fapt, despre niste rasturnari climatice colosale, de lunga durata, ci doar de accidente meteorologice repetate. Secete succesive, an dupa an.“ In plus, trebuie luat in seama faptul ca principala cultura agricola mayasa era aceea a porumbului. O planta extrem de sensibila atat la uscaciune, cat si la umiditate crescuta si care nu suporta perioadele lungi fara ploaie.

sursa:descopera.ro si BBC history





OMUL CA IMAGINE IN OGLINDA

23 01 2013

Omul,ca imagine in oglinda.Cine suntem de fapt?

“Omul este singurul animal pentru care propria sa existenta este o problema pe care trebuie sa o rezolve” Erich Fromm

154608_183508528455468_71613190_n

Stii foarte bine ca propria-ti imagine reflectata  in oglinda, este cea a trupului tau.
Simti ca tu esti ceva mai mult, ceva diferit – caci altfel nici nu ar mai exista intrebarile existentiale – ca esti ceva sau cineva care privesti lumea din spatele ochilor. Esti ceva fragil si totusi etern. Esti ceva imaterial. Ceva spiritual. O minte constienta, un mecanism de procesare a informatiilor pe care le vezi, pe care le ai in minte, si pe care ti le imaginezi.
Si de aceea, intelegi ca tu, de fapt, nu te poti zari in oglinda…

Din tot ceea ce caracterizeaza animalele de care genetic te despart doar 1,2 procente, nu este nimic care sa nu se gaseasca si in corpul tau. Fie parti ale corpului, fie comportamente dictate de instincte. Sunt insa la fel de multe si caracteristicile proprii doar tie. Care nu se regasesc la animale.
Iar una dintre acestea, este chiar faptul ca tu iti recunosti imaginea reflectata de oglinda.

Gandirea rationala, planificarea activitatilor, comunicarea, transmiterea experientei, credinta in ceva supranatural, imaginatia, creativitatea, perceperea notiunilor de timp si spatiu, a eseticului s.a.m.d. Toate acestea “trec” prin filtrul rational al unei constiinte de sine, si sunt manifestari definitorii omului instruit de catre sistemul sau educational.

omul ca imagine in oglinda

Daca ai sa aduni intr-o parte toate aceste caracteristici ce-l definesc numai pe om, iar in cealalta parte toate caracteristicile ce definesc si animalul, iar apoi ai sa cercetezi copiii crescuti in izolare de parinti si societate, ai sa constati ca acesti copii nu mai au caracteristicile ce-i diferentiaza de animale facandu-i umani. Iar acest lucru arata ca toate caracteristicile ce ne fac sa fim oameni, sunt dobandite prin sistemul educational.
Bineinteles ca mintea si creierul copilului de om este adaptat constructiv corespunzator (volum si procese de analiza) pentru a primi instructia sistemului educativ, altminteri orice animal ar putea, prin instruire, sa devina om.

La urma urmei, intrebarea ce este omul s-ar putea pune in doua moduri:

Omul este un animal rational, asemenea unui cal evoluat – trup plus minte devenita rationala, inteligenta si guvernata de o constiinte de sine?

Sau corpul omului plus instincte este unul de animal si ar putea fi asemuit cu un cal (trup si instincte plus o minte inhibata, ramasa neevoluata) iar mintea omului, rationala si constienta de sine ar fi asemuita calaretului din saua calului, cel ce si tine fraul vointei animalului, si impreuna cu care formeaza un sistem dual, ramanand totusi doua entitati distincte.

Experimentul cu insula izolata, conduce spre cea de-a doua imagine. Este ca si cum ai duce un manz pe insula si te-ai astepta sa gasesti dupa ani, un cal si un calaret in sa.
Daca o pereche de cai procreaza, va iesi doar un alt cal, nicidecum un cal plus calaretul inteligent din sa. Intocmai cu ceea ce vei gasi pe aceeasi insula izolata de orice urma de civilizatie, daca vei lasa un copil. Nu vei gasi constiinta de sine a unui om, ci un ‘simplu’ animal.
Corpurile parintilor ii dau nastere trupului, iar mintile acestora ii dau nastere mintii de om.

Prin urmare, la intrebarea ce este omul, putem spune ca, in primul rand, nu este un animal. Ci, este o entitate spirituala, dezvoltata in jurul unei constiinte de sine, ce cuprinde informatii memorate ce-i formeaza experienta acumulata si functii de analiza rationala a acestora.

Constiinta de sine, acest mic bulgare (… de zapada) in jurul caruia, rostogolit prin viata se incarca cu experienta formand in final omul, este cultivata in mintea micutului pui de om de catre parintii lui, dupa cum cunosc ei ca au fost, la randul lor, “formati” de catre parintii lor. Constiinta de sine se formeaza in fata oglinzii, construind in minte propria-ti imagine virtuala, formata din asocierea partilor trupului cu imagini vazute in oglinda. Pe la varsta de doi ani, dupa luni de exercitiu in fata oglinzii, daca copilului i se picura pe nas o picatura de cerneala rosie, acesta, vazand-o in oglinda, va pune mana pe nas, pe pata, constientizandu-si trupul si sinele. Constientizand ca ceea ce vede in oglinda este de fapt imaginea unei parti din el. Private de acest antrenament, animalele nu dobandesc constiinta de sine, si ca atare, nu se privesc in oglinda.

CHIP DE COPIL
Ceva mai tarziu, pe la varsta de trei ani, daca cineva va aparea in spatele copilului in timp ce acesta se priveste in oglinda, se va intoarce spre spate, semn ca ideea despre sine, constiinta de sine ce-l localizeaza in spatiu si timp, este formata. Prin urmare, cu ajutorul esential al parintilor, asociind imagini cu cuvinte, copilului i-au trebuit trei ani de exercitiu sa dobandeasca constiinta de sine.
Dar undeva mult in trecut, trebuie sa se fi petrecut aceeasi schimbare si cu animalele bipede, ‘stramosii trupului’ omului. Doar ca acestea nu aveau la dispozitie nici parinti care sa-i invete si nici cuvinte pe care sa le asocieze cu imagini in oglinda. Si totusi au reusit, dovada fiind noi, cei de astazi.
Doar ca, invatand de unii singuri, putin cate putin, le-au trebuit cu mult mai mult de 3 ani. De fapt, le-au trebuit mai mult decat cateva zeci de mii de ani.

De ce mai mult decat zeci de mii de ani? Pentru ca prima atestare arheologica care demonstreaza ca omul s-a desenat pe sine insusi pe peretii pesterilor, atestata stiintific ca a avut loc acum 30-40 de mii de ani, este cea a Omului de CroMagnon.
A te desena presupune a avea deja constiinta de sine!
Acest moment este echivalent cu cel al recunoasterii de sine a copilului de azi ce se priveste in oglinda.

Din imagini si din cuvinte, copiii dobandesc constiinta de sine. Stramosii nostri nu detineau inca cuvintele. Cum s-au descurcat oare?
Dupa cum am vazut in expunerea acestui articol, auzind sau citind cuvinte, mintea ne proiecteaza imagini. De asemenea, cunoastem faptul ca, cuvintele pot fi formate din sunete in cazul vorbirii, si din litere in cazul scrisului.
Literele sunt tot imagini. Imagini abstracte memorate de om.
Inainte de a se gasi in forma de astazi, literele au fost ideograme, adica tot un fel de semne, insa semne ce contineau tot imaginile diverselor vietati sau obiecte, insa intr-o forma stilizata, ce simplifica desenul.
Inainte si de ideograme, au fost hieroglifele, adica tot niste pictograme. Acestea erau imagini in miniatura si cat mai fidele ale vietatilor, obiectelor, actiunilor si a ideilor pe care acestea le exprimau, si sunt pline piramidele egiptene de astfel de hieroglife.
Mai inainte de hieroglife, ce se gaseau?
Se gaseau imaginile din pesteri, facute de catre omul de Cro Magnon.
Prin urmare, acestia foloseau pentru comunicare, o forma foarte rudimentara si indepartata a cuvintelor pe care le folosim noi astazi.
In decursul zecilor de mii de ani de evolutie a spiritului, Omul de Cromagnon, stramosul nostru, desenand propria imagine alaturi de cele ale vanatului si a instrumentelor de vanatoare, a inceput sa-si imagineze, sa comunice, sa planifice, sa perfectioneze, sa creeze, si astfel sa-si inceapa evolutia spre omul modern.

cro-magnonUsor usor, generatie dupa generatie, omul de CroMagnon s-a “lasat” condus de noile valori ale civilizatiei care, desi aflata inca la inceput, il purta spre un destin aparte, unul superior conditiei de animal.
Pana in ziua de azi, “omul” are deopotriva comportamente rationale de om civilizat si comportamente instinctuale, de animal. De fiecare data cand sinele abdica de la perceptele si rigorile educatiei si civilizatiei, incepe sa comita tot felul de fapte reprobabile, de la furt la omor.
Acest fapt demonstreaza dualitatea mintii “omului”, jumatate minte de animal si jumatate minte de om. De exemplu sindromul mainii straine, ce apare la pacientii ce au suferit o interventie pe creier numita lobotomie, respectiv taierea legaturii nervoase dintre cei doi lobi frontali, in scopul vindecarii de epilepsie.
Acest sindrom se manifesta prin “castigarea independentei” mainii stangi viz-a-vis de vointa pacientului, plus un comportament de razvratire care in multe cazuri a mers pana la incercarea de a-l sugruma in timpul somnului pe posesorul acesteia. Este ca o rabufnire a mintii animalului, prizoniera inca de la nastere…
Practic, in minte noastra locuiesc doua identitati. Insa noi o vedem doar pe a noastra, si probabil ca animalul o vede pe a lui, iar de impartit, impartim corpul lui. Iar cateodata, acesta se revolta…
Comportamentul sau la carma trupului il poti vedea atunci cand consuma droguri ori bea pana “isi pierde mintile”. Impleticindu-se, vorbind si purtandu-se irational, sau cand, inconstient si iresponsabil fiind, se urca la volanul masinii…

Mintea de om rationala si dobandita prin educare, ce devine constienta de sine (eul constient), este una, iar cealalta, cea inhibata, este mintea de animal (eul inconstient). Pornirile animalice ale omului, izbucnesc atunci cand “carma vointei sale”, scapa de sub controlul ratiunii constientului.
Eul constient, este mintea de om insamantata de parintii nostri si crescuta de sistemul educational al societatii si civilizatiei umane.
Noi, mintile umane rationale si constiente de sine, suntem un fel de altoi, sau implant spiritual, dobandit strict prin invatarea / instruirea oferita de parintii nostri inca din primele zile de viata, urmata de cea a scolii, si a intregului sistem educativ uman…

Observand ca mintea noastra “prefera” sa memoreze si sa proceseze in special imaginile vizuale, si, in plus realizand ca accesul la amintirile recente este diferit de accesul amintirilor mai vechi de cel putin doua – trei zile, am dedus ca informatiile ‘inregistrate’ in timpul zilei sufera un proces de analiza, sortare si arhivare – ceea ce presupune mutarea dintr-o zona a creierului intr-alta – petrecut in timpul noptii. Spun in timpul noptii, deoarece acest proces laborios si consumator de memorie, trebuie sa fie cel responsabil pentru somnul care ne ocupa o treime din viata, si care ar presupune si “deconectarea” simturilor, cele care aduc informatiile in minte, pe tot timpul executarii lui.
Dormim, deoarece suntem tributari unui spatiu de volum insuficient de stocare al informatiilor vizuale, aflat in creierul trupului nostru de animal.
Iar omul, dupa cum spuneam, isi construieste existenta din imagini inca de pe vremea Omului de CroMagnon.bosiman

Suntem ganduri ce “graviteaza” in jurul constiintei de sine, ganduri construite din idei, ce se bazeaza pe experienta acumulata, formata in special din imagini. Suntem fiinte ale luminii, spre deosebire de animale, ale caror memorie se bazeaza mai mult pe miros si sunete. Lumina poarta informatia aproape instantaneu, in vreme ce sunetele sunt mai incete, iar mirosul depinde de distanta si de vant. In pus, spre deosebire de sunete si miros, lumina poarta cu ea, forme si spatialitate. Iar aceste forme au stat la baza imaginarii, planificarii si constructiei lumii umane, de la vechile piramide si pana la Naveta Spatiala de astazi, lume atat de diferita de cea a animalelor.

Cine suntem?

Suntem entitati spirituale, dezvoltate in jurul unor constiinte de sine, alcatuite din informatii (in primul rand vizuale) memorate, ce formeaza experienta acumulata si aflata in continua crestere pe intreaga existenta, alaturi de functii de analiza rationala a acestora.

Constiinta de sine nu este transmisa genetic, ci se dobandeste prin instruire/invatare de la generatiile anterioare.
In trecut, constiinta de sine a aparut prin procese de auto-educare/auto-instruire, ce au durat mai multe zeci de mii de ani, care s-au declansat prin inceperea memorarii observatiilor preponderent vizuale, in paralel cu evolutia creierului redimensionat si restructurat pentru a putea primi si procesa informatii venite pe calea luminii.

Noi, mintile umane rationale si constiente de sine, suntem un “implant spiritual”, dobandit strict prin invatarea / instruirea parintilor nostri, a scolii, si a intregului sistem educativ, si care ne ducem existenta in corpul si in paralel cu cea a trupului animal gazda, trup in esenta identic genetic cu ale altor animale.

In decursul zecilor de mii de ani de evolutie a spiritului, Omul de Cromagnon, stramosul nostru, desenand propria imagine alaturi de cele ale vanatului si a instrumentelor de vanatoare, a inceput sa-si imagineze, sa comunice, sa planifice, sa perfectioneze, sa creeze, si astfel sa-si inceapa drumul evolutiei spirituale spre omul modern.
Intreaga societate a omului este construita pe baza unor percepte, norme, reguli si legi, toate acestea fiind definite prin cuvinte, respectiv prin simboluri abstracte ale imaginilor vizuale.
Suntem ganduri ce ‘graviteaza’ in jurul constiintei de sine, ganduri construite din idei, ce se bazeaza pe experienta acumulata, formata in special din imagini. Suntem adevarate fiinte ale luminii.
Toate sentimentele si resentimentele pe care le simtim, sunt forme ale sentimentelor si resentimentelor pe care le simt si animalele asemenea noua, insa simtite amplificat si rafinat, intrucat sunt filtrate prin constiinta de sine.

486924_454151504643096_363548728_n

Avem frica si avem curaj, avem dragoste si avem ura, avem tristete si avem bucurie, avem placerea gustului, avem dragoste fata de familie si grija pentru urmasi, la fel ca si animalele, doar ca noi realizam aceste trairi si putem sa ni le producem dupa dorinta.

In schimb, noi oamenii si doar noi, avem simtul esteticului, creativitatea imaginativa, si mai avem notiunea spatiului.
Inca, spre deosebire de restul vietuitoarelor, mai avem un dar: percepem timpul si curgerea lui. Timpul, “substata abstracta” ce masoara spatiile dintre imaginile amintirilor noastre in timp ce privim spre trecut, si totodata umple spatiile dintre imaginile viselor noastre indreptate spre viitor.

Si, in final, noi oamenii si doar noi, mai avem credinta intr-un ceva supranatural, care ne asteapta de o eternitate sa-l descoperim, pentru a ne putea astfel elibera de falsa credinta ca am fi fiinte de origine animala, si astfel de a incepe sa traim existenta care ne-a fost destinata.

 

sursa;descopera.org








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News