Dacia, taramul legendar al zeilor

9 08 2017

Grecii susțineau că pelasgii au fost primul popor din lume, apărut înaintea Potopului. Care era locul lor de origine, din care au luat naștere celelalte rase umane? Unde au fost duși supraviețuitorii Potopului pentru a locui alături de zei? Și ce s-a întâmplat cu pelasgii? Mai există și astăzi sau au dispărut? Care este istoria lor, eliminată cu brutalitate din cea oficială?

În Dacia preistorică, publicată în 1913, Nicolae Densușianu scria că grecii „aveau o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost Pelasgii”. Tot el nota: Încă înainte de imigrațiunea Grecilor, Celților și a Germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de omeni veniți din Asia, pe cari autorii grecesci i numiau în general Pelasgi și Turseni. Acești Pelasgi formase în timpurile ante-elene, cel mai întins, mai puternic, și mai remarcabil popor, o națiune, care din punct de vedere moral și material a schimbat fața Europei archaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării negre, în Asia mică, în Asyria și în Egipet. Ei representă tipul originar al poporelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale civilisațiunii. Urmele estensiunii lor etnografice, precum și ale activității lor industriale, le mai aflăm și astă-di pe cele trei continente ale lumii vechi; începând din munții Norvegiei până în pustiurile Saharei, de la isvorele rîurilor Araxe și Oxus până la Oceanul atlantic”.

Dionysiu din Halicarnas scria că pelasgii și-au primit numele de la Pelasg, fiul lui Zeus și al lui Niobe. Un lucru asemănător susținea Aeschyll în Supplices, unde i-a atribuit lui Pelasg următoarele cuvinte: „Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Gaia, domnul acestei țări și după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, gintea Pelasgilor, ce stăpânesc acest pământ”. În literatura antică grecească, doar zeul Ares avea epitetul de „Palaechton”, numit de poeții latini Geticus, fiind protectorul câmpiilor getice. La Homer, ducii pelasgilor aliați cu troienii sunt numiți descendenți ai lui Ares. Conform lui Pausaniae, arcadienii povesteau că primul om de pe Pământ a fost Pelasg, ce se distingea de toți ceilalți muritori prin puterea, frumusețea și „facultățile spiritului său”. El i-a învățat pe oameni cum să-și construiască case adevarul-despre-dacipentru a se apăra de frig, cum să-și facă haine din piei de oaie și le-a interzis să mai mănânce plante care le erau dăunătoare. Cu șapte secole î.e.n., poetul Asiu din Samos scria că Pelasg, „cel asemenea zeilor”, a fost născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”. Unde era „țara neagră”, din pământul căreia s-a născut Pelasg? Acest epitet aplicat regiunii respective se referă fără doar și poate la culoarea solului, care nu poate fi decât cernoziomul, solul cu cea mai închisă culoare, ce are o fertilitate naturală ridicată. În lume există doar două așa-numite „centuri de cernoziom”: una în preeria canadiană, iar cealaltă începând din estul Croației, de-a lungul Dunării (incluzând nordul Serbiei și al Bulgariei și sudul României), continuând în republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei, până în Siberia. Cum nimeni nu consideră că primii oameni au apărut în Canada, ce face parte din „lumea nouă”, continentul american, locul nașterii lor ar trebui căutat în cea de-a doua regiune. În articolul Antropogeneza sau originea și evoluția speciei umane, publicat în numărul 9 din 1989 al revisteiȘtiință și tehnică, Lucian Gănulă chiar scria: „Din bazinul panono-carpato-dunărean, rezervorul uman european primordial, de care trebuie să se țină seama în studiile moderne, proto-paleoliticii au iradiat în Europa Occidentală și de Nord, iar spre Răsărit pe la Nord de Marea Caspică și Asia Centrală, Podișul Iranului și pe subcontinentul indian”. Acești pelasgi, care s-au extins nu doar în Europa, ci au ocupat și o mare parte a Asiei și nordul Africii, nu pot fi decât tracii, care în antichitate trăiau exact în acele regiuni. Geograful grec Pausanias, care în anul 174 a scris despre epoca Daciei sub conducerea lui Dromichete, afirma: „afară de celți, nicio națiune nu e atât de numeroasă și de întinsă ca tracii. Niciodată, înainte de a fi bătuți de romani, ei n-au fost cu totul supuși”. La rândul său, Herodot, cel considerat a fi părintele istoriei, declara: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestomai.”

În Dacia secretă, etnograful Adrian Bucurescu consideră că numele tracilor vine de la „traeki” („bun, frumos, plăcut”) și de la „thrakios” („cutezător”). În Marile Enigme, Eugen Delcea crede că numele vine de la Trakia, în care „t” este tatăl, „ra” este zeul egiptean Ra iar „kia” este Geea a grecilor. Indiferent de natura numelui lor, cert este că tracii ocupau cea mai mare parte a suprafeței Pământului. Deși împărțiți în multe triburi cu denumiri proprii, Dacilucru confirmat și de Herodot prin „tracii au mai multe nume, după regiuni”, toți se numeau traci, mai puțin cei din teritoriul dintre Marea Neagră, Munții Balcani, Tisa și Nistru, în mare zona României de astăzi. Tracii de pe aceste meleaguri au fost numiți daci sau geți. Acum mai bine de două milenii, istoricul și geograful grec Strabon scria în Geografia că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”, iar Herodot i-a numit pe geți „cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”. De unde rezultă că dacii și geții erau același popor, care făcea parte din cel al tracilor. O altă denumire acordată geto-dacilor era cea de sciți. Ca exemplu, din fragmentele rămase din Getica lui Criton reiese că acesta, când vorbește despre adversarii împăratului Traian, îi numește geți, iar când vorbește despre țara lor, o numește Scythia. Numele de Geția pentru țara geto-dacilor nu se folosea în izvoarele antice, preferându-se Scythia și, uneori, Dacia. Poetul roman Gaius Valerius Flaccus scria în primul secol al erei noastre că triburile Sciției erau: sauromații, alanii, heniochii, bisaltii, cimmerienii, dandarizii, hyrcanii, coralii, sindii, bastarnii, drancenii, neurii, iazygii, arimaspii, thyrsa-geții, choatrii, geții, albanezii și gelonii. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu a demonstrat că sciții / scythii erau pelasgi, numele lor însemnând „scutași” în cadrul organizării militare pelasge (litera „u” fiind transformată în „y”). Pentru scriitorul Eugen Delcea, numele de „geți” provine din Geea Tara / Terra („pământul Geei”), care a fost simplificat ca „geta”. Nicolae Desunșianu considera că denumirea dată de greci, „getae”, avea sensul de „proprietari” sau „din țară”. Același lucru reiese și din denumirea de „daci”, ce provine din „d’aci”, forma arhaică a expresiei „de aici”, de unde rezultă că geto-dacii nu considerau că au migrat de undeva, ci erau un popor născut pe teritoriul pe care îl ocupau.

Ar putea fi dacii pelasgii despre care vorbeau grecii, iar țara lor, locul de origine al omenirii? Istoricul Herodot ne transmite că „pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, precizând că cea mai mare parte a lor se afla în nordul Mării Negre și al Dunării, pe teritoriul dacilor. ÎnDacia preistorică, Nicolae Densușianu afirma, referindu-se la Dacia, că „legendele romane ne spun că locuitorii acestei țări sunt un gen nou de oameni «ieșiți» pe pământ, după nimicirea prin potop a primei rase de oameni”. Geto-dacii erau prezentați în antichitate, inclusiv de vechii chinezi, drept înalți și blonzi, identici cu pelasgii din punct de vedere al aspectului fizic. În plus, am văzut că, pentru antici, pelasgii s-au născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”, teritoriu aflat pe centura de cernoziom ce începe în estul Croației, continuă de-a lungul Dunării spre republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei și se termină în Siberia. În dfsdfgaceastă zonă se afla și Dacia sau România de astăzi. În evul mediu, epitetul „negru” a fost aplicat celor trei mari regiuni ale fostei Dacii: Valahia / Țara Românească, Ardealul / Transilvania și Moldova. În timpul domniei regelui Ștefan peste Ungaria (997-1038), Transilvania apare într-un text sub numele „Ungria Nigra” („Ungaria neagră”). În cronica lui Fazel-ullach-Rașid de la 1303, românii din sudul Carpaților sunt numiți „Kara-Ulaghi”, adică „Valahii negri”. Epitetul „kara” („întunecat, negru”), aplicat țărilor daco-române, se întâlnește și în alte documente, turcii numind adeseori Valahia „Kara-Iflak” și Moldova „Kara-Bogdan”, iar în poemele epice ale slavilor meridionali, Valahia este numită „Zemija karablaska”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu scria că pelasgii se numeau belasci sau balasci, nume modificate de-a lungul timpului în blasci, blaci, vlahi (litera b transformându-se în v), denumire preluată și în limba engleză, unde „black” înseamnă „negru”. Prin urmare, sudul Daciei a fost numit Valahia, adică „pământul negru”. Pe malul celălalt al Dunării, la granița cu România, în localitatea Lepenski Vir din Serbia, aflată în apropiere de defileul Porțile de fier, a fost descoperită cea mai veche așezare umană din Europa, cu o vechime de peste șapte milenii. În estul Valahiei avem câmpia Bărăganului, cunoscută pentru solul său negru, deosebit de fertil, numită mult timp „grânarul Europei” datorită culturilor sale extrem de bogate de cereale, fânețe, plante alimentare și industriale. La doar câțiva kilometri de Bărăgan, în Dobrogea, se găsește satul Adamclisi, forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se traduce prin „Casa lui Adam”, nume ce ne duce cu gândul tot la locul apariției primului om, indiferent dacă îl numim Pelasg sau Adam. Iar la mai puțin de șaptezeci de kilometri de Adamclisi, în est, se află Marea Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră (cu salinitate scăzută) al lumii.

Deloc surprinzător, există numeroase descoperiri arheologice care dovedesc faptul că pe teritoriul României de astăzi a trăit prima civilizație a lumii. Cea mai concretă dintre ele este cultura Cucuteni, denumită astfel după satul din apropierea Iașiului, unde în 1884 s-au descoperit primele vestigii. În 1897 s-au găsit urme ale civilizației Cucuteni și în Ucraina, lângă Kiev, unde a fost denumită Trypilia, ignorându-se cu bună știință faptul că era vorba despre civilizația descoperită cu treisprezece ani în urmă pe teritoriul României. Cu toate acestea, în prezent lumea științifică a ajuns să recunoască această cultură drept prima civilizație a Europei, savanții occidentali declarându-se fascinați de complexitatea și atributele străvechii culturi Cucuteni. Ținând cultura_cucutenicont că a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egipt, putem spune că nu este vorba despre prima civilizație a Europei, ci a lumii. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafață de 35.000 de kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României (în Moldova și în sud-estul Ardealului), republicii Moldova (sau Basarabia) și Ucrainei. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care trăiau organizați în așezări mari, aceste proto-orașe fiind alcătuite din clădiri aranjate în cercuri concentrice. Ceramica lor, de foarte bună calitate, pictată variat și bogat, este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări doar cu cea a unei culturi neolitice din China, mai nouă cu aproximativ un mileniu. Culorile predominante ale ceramicii Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații în funcție de temperatura la care au fost arse respectivele vase. Ca formă, obiectele diferă de la simple pahare la vase mari, de tipul amforelor. Specialiștii vorbesc despre un cult al zeiței-mamă (Geea a grecilor, din care s-au născut pelasgii), dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite, care nu prezintă trăsături grotești ori furioase, precum cele ale altor culturi mai noi. Rarele statuete masculine au fețele acoperite de măști iar cele feminine sunt grațioase, având picioare lungi și zvelte, fără măști și cu tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănțuiți ori oameni sacrificați, acesta fiind, conform opiniei istoricilor, un semn clar al unei civilizații egalitariene și pacifiste. De asemenea, s-au descoperit în rândul populației Cucuteni urme ale unor culte solare, evidențiate mai ales prin pictură. „Cunoașterea aprofundată a acestei culturi este foarte importantă… Suntem mândri că aici a apărut cea mai importantă și avansată cultură neolitică din întreaga lume”, declara Romeo Dumitrescu, președintele fundației Cucuteni pentru Mileniul trei. Iar istoricul și arheologul Emil Condurachi, membru titular în 1955 al Academiei Române, afirma: „Pe teritoriul românesc s-a cristalizat, la începutul mileniului al IV-lea î.e.n., una dintre cele mai strălucite civilizații europene, cunoscută sub numele de Cultura cu ceramică pictată de tip Cucuteni. Prin această cultură, oamenii pământului nostru pot fi considerați a fi ajuns pe plan european la cel mai înalt nivel tehnic și cultural al epocii respective”. Totuși s-a descoperit că civilizația Cucuteni nu a apărut în mileniul al IV-lea î.e.n., ci la jumătatea celui de-al VI-lea î.e.n.!

Între octombrie 2009 și aprilie 2010, la Institutul pentru Studiul Lumii Antice de la Universitatea New York a fost organizată expoziția Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000-3500 î.e.n. Pentru prima oară în Statele Unite au fost expuse peste două sute cincizeci de artefacte aparținând unor muzee din România, Bulgaria și Moldova. Directorul institutului, Roger S. Bagnall, a mărturisit că până în acel moment „mulți arheologi nu au auzit de aceste culturi vechi din Europa”. Admirând ceramica multi-colorată, doctorul Bagnall, un specialist în arheologie egipteană, a remarcat că, în acea perioadă (5000 – 3500 î.e.n.), „egiptenii cu siguranță nu făceau asemenea ceramică”. Curatorul expoziției, David W. Anthony, declara că, la jumătatea celui de-al V-lea mileniu înaintea erei noastre, „Vechea Europă era printre cele mai sofisticate și avansate din punct de vedere tehnologic locuri din lume” și că a dezvoltat „multe dintre semnele politice, tehnologice și ideologice ale civilizației”. Prezent la expoziție, jurnalistul John Noble Wilford, câștigător a două premii Pulitzer (în 1984 și 1987), a scris pe 30 noiembrie 2009, în ziarulThe New York Times, un articol intitulat O cultură europeană pierdută, scoasă din obscuritate, în care afirma: „Înainte de gloria Greciei și Romei, chiar înainte de primele orașe ale Mesopotamiei sau temple de-a lungul Nilului, trăiau în valea Dunării de Jos și la poalele Balcanilor oameni ce erau înaintea timpului lor în ce privește arta, tehnologia și comerțul la distanțe mari. Timp de 1.500 de ani, începând înainte de 5000 î.e.n., au construit orașe considerabile, câteva cu mai mult de două mii de locuințe. Stăpâneau topirea cuprului la scară mare, noua tehnologie a epocii. Mormintele lor dețineau o gamă impresionantă de veșminte rafinate și coliere și, într-un cimitir, s-a găsit cea mai mare asamblare de artefacte din aur din lume (…) Pe o arie largă a Bulgariei și României de acum, oamenii locuiau în sate cu case ce aveau una sau mai multe camere, în interiorul palisadelor. Casele, unele cu două etaje, aveau schelete de lemn cu pereți din chirpici și podele din pământ bătătorit. Din anumite motive, oamenilor le plăcea să ridice clădiri etajate din chirpici”.

Iosif Constantin-Drăgan, fost președintre al Asociației Europene de Marketing, declara că „prima civilizație în Europa n-a fost cea greacă, deoarece, cu mult înaintea ei, a existat altă civilizație, născută în Valea Dunării, între Carpați și muntele Haemus, care a cunoscut o mare înflorire în epoca de bronz. Se știe acum că ea s-a afirmat încă din epoca de aur și de aramă, în timpul neoliticului”. Iar dovezile arheologice nu întârzie să apară, pentru a sprijini această ipoteză. Pe lângă cea mai veche locuire în bordeie din lume, pe teritoriul vechilor daci au fost găsite cel mai vechi harpon și cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă), având o vechime de douăzeci de milenii, dar și cel mai vechi topor-târnăcop de miner. Aici s-a descoperit și cea mai veche activitate de minerit, minele de argint din România fiind printre cele mai vechi de pe mapamond. Între anii 10000 și 6000 î.e.n. au apărut în Dacia primele furnale din lume, în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie. Prima activitate din metalugia aramei a avut loc în 8000 î.e.n. Arheologul Vasile Boroneanț chiar declara: „Acum 8.000 de ani, strămoșii noștri cunoșteau principiul reducerii unor minereuri”. În 6000 î.e.n. au fost create primul arc și prima secure din lume, descoperite în Valea Răii din Râmnicu Vâlcea. În 1973, la Aiud, lângă oasele unui mastodont tânăr a fost găsit un ciudat obiect metalic, alcătuit 89% din aluminiu. Din câte știm noi, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonții au existat până acum opt sute de mii de ani. În Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea susține că la Aiud s-a găsit și un fragment de navă, vechi de o sută de mii de ani. Dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel de la NASA, și prognoze exacte ale eclipselor pentru patru mii de ani. De la daci ne-au parvenit două sute de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu 418757_354848861264690_945188779_nruginesc de două milenii. La Sarmizegetusa Regia s-a găsit o trusă chirurgicală dar și craniul trepanat al unei persoane care a trăit în continuare. La Gumelnița, unele figurine de lut din 4000 î.e.n. reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și fotolii cu brațe. La cetatea Blidaru s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de știință, este o supă metalică alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu și sodiu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului. La Cornești, un sat aflat la nici douăzeci de kilometri de Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa. Germania a oferit trei sute de mii de euro pentru cercetarea sitului care se întinde pe o suprafață de o mie opt sute de hectare, fortificația fiind formată din patru inele concentrice. Unul dintre arheologi, profesorul doctor Bernard Heeb, declara: „Eu cred ca situl de la Cornești va sta alături de marile situri din Europa ca Stonehenge sau Sarmizegetusa. În opinia mea este unul dintre cele mai importante situri din întreaga Europă, este cea mai mare aşezare din perioada preistorică pe care o cunoaştem şi pe de altă parte este o structură absolut fantastică”.

În numărul 162 din 1988 al revistei Noi Tracii, profesorul Stern din Odessa scria: „Originea picturii trebuie căutată în aria de răspândire a tracilor, în cultura Tripolie Petreni-Cucuteni (…) strămutarea ei din nord spre sud s-a realizat prin deplasarea tracilor”. Cu zece ani înainte, într-o peșteră de la Cuciulat, pe malul Someșului, s-a descoperit silueta unui cal, pictată pe cornișa plafonului unei săli. Prima și ultima cercetare a peșterii de la Cuciulat a avut loc în 1979. Arheologul Ioan Bejinariu spunea că silueta calului nu este singurul desen descoperit în peșteră, pe pereții galieriei observându-se și alte siluete pictate: „Au mai fost descoperite o siluetă umană, o siluetă a unei feline, iar într-o nişă există şi silueta unei păsări, iar pe pereţi există şi alte pete colorate, fără un contur foarte clar”. Specialiștii susțin că peștera de la Cuciulat este unică în Europa Centrală, putând fi asemuită cu celebrele picturi-rupestre-coliboaiapeștere din Altamira (în Spania), Lascaux, Rouffignac și Chauvet (în Franța). I s-a atribuit o vechime de peste zece mii de ani, deși unii consideră că picturile rupestre ar fi mult mai vechi. În 2010 s-a dovedit că profesorul Stern avea dreptate, când o echipă de speologi români a descoperit în peștera Coliboaia paisprezece desene rupestre ce înfățișau animale preistorice. Deoarece peștera Chauvet din Franța deținea până în acel moment recordul de vechime, câțiva speologi francezi au sosit imediat la Coliboaia pentru a studia descoperirea. Aceștia nu au avut de ales decât să constate autenticitatea picturilor rupestre. Vechimea lor este de peste treizeci și cinci de mii de ani, desenele fiind făcute de „cea mai veche cultură europeană”, după cum spunea chiar Jean Clottes, specialist UNESCO.

În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu spunea: „Aici, la Dunărea de Jos și în special în țările Daciei – faptul este cert – s-a format și închegat centrul cel mare și puternic al populației neolitice în Europa”. Ba chiar s-a demonstrat că cel mai vechi hominid din Europa a trăit pe teritoriul României. În 1962 a fost descoperit de Constantin S. Nicolaescu-Plopșor în satul Bugiulești din comuna Tetoiu, județul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Grăunceanu. Hominidul, vechi de 1,9 milioane de ani, a fost numit Australoantropus Olteniensis. Și cel mai vechi homo sapiens din Europa a trăit pe teritoriul țării noastre. În 2002 a fost descoperit într-o peșteră din munții Aninei de către un grup de speologi timișoreni. Botezat Ion, primul homo sapiens are o vechime de patruzeci de mii de ani. În aceeași peșteră au fost găsite fosilele unor alți homo sapiens, botezați Maria și Vasile, mai tineri cu paisprezece milenii decât Ion.

Deși în continuare civilizația sumeriană este privită ca fiind cea mai veche din lume, urmată îndeaproape de cea egipteană și cea indiană, descoperirile arheologice dovedesc că prima a fost cea a dacilor. Cu toate că nu agrea în totalitate opiniile lui Nicolae Densușianu în legătură cu daco-pelasgii, istoricul, arheologul, epigrafistul și eseistul Vasile Pârvan, membru al Academiei Române începând cu 1913, a fost nevoit să constate că „într-adevăr, Dacia și, în general, regiunile illirico-trace sunt leagănul civilizației pre și proto-istorice. Originile italicilor, grecilor și asiaticilor, din mileniul III și mileniul II î.e.n., ar trebui atent căutate în Europa danubiană. Este un punct de vedere cunoscut, dar nu încă suficient recunoscut de toată lumea (…) geții au fost locuitorii Troiei între 1000-700 î.e.n.”. Abia în 1961 s-a dovedit că avea dreptate, la fel ca Nicolae Densușianu și alți cercetători ai istoriei, când s-a descoperit cea mai importantă și controversată dovadă arheologică. În Ardeal, mai exact în localitatea Tărtăria din județul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a găsit trei tăblițe de lut ce conțin o scriere necunoscută,tartaria4 asemănătoare cu cea a sumerienilor. După îndelungi cercetări, s-a stabilit că tăblițele de la Tărtăria au fost inscripționate în jurul anului 5500 î.e.n., fiind cu o mie cinci sute de ani mai vechi decât cele sumeriene. Tăblițe oarecum asemănătoare cu cele de la Tărtăria au fost găsite la Karanovo și Gradeșnița din Bulgaria, însă acestea corespund mileniului al treilea î.e.n. Academicianul bulgar Vladimir I. Ghorghiev a declarat că „la Tărtăria, în România, avem de a face cu cea mai veche scriere din lume”, ipoteză inițial criticată aspru de comunitatea arheologică mondială. De exemplu, Adam Falkenstein, un arheolog din Frankfurt am Main, în anii 1960 susținea că tăblițele de la Tărtăria sunt un rezultat al influenței civilizației sumeriene, dacă nu chiar provenite din Sumer. Ulterior, a recunoscut originea autohtonă a acestora și faptul că reprezentau prima dovadă de scriere din istoria omenirii. În Istoria ceasurilor, astronomul polonez dr. Ludwig Zeidler nota: „Calendarul sumerian nu a fost creat în Mesopotamia, ci într-o zonă situată mult mai la nord, spre Marea Neagră și, la această latitudine, adică a nordului Mării Negre, tocmai se situează Tărtăria și Lepenski Vir”.

Despre alfabetul dacic care cuprindea o sută cincizeci de caractere, Bonaventura Vulcannius din Bruges scria în 1597: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu”. În 1687, Carolus Lundius, consilierul regelui Suediei, afirma înZamolxis, primus Getarum Legislator: „Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi… grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”. Alfabetul dacic nu reiese doar din tăblițele de la Tărtăria, ci și din Codexul Rohonczi, un manuscris vechi de peste un mileniu, păstrat în prezent la Budapesta, în Ungaria (scris în româna arhaică cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, ce se citesc de jos în sus) și din tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, scrise în aceeași limbă și cu aceleași caractere dacice.

Nu doar scrierea dacilor a fost prima din lume, ci și limba lor. Din vechi inscripții știm că dacii își numeau limba Oro Manisa sau Drago Manisa, ambele sintagme însemnând „Limba Curată” ori „Grai Divin”. Textele sugerează că Oro Manisa era limba vorbită și de zei, astfel explicându-se denumirea de „Grai Divin”. Gramatica acestei limbi prezintă numeroase neregularități, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi și conservatoare. Se consideră în prezent că această limbă a dispărut, fiind păstrată în mică parte în cea română și cea albaneză.

Conform variantei oficiale, limba română este una indo-europeană, făcând parte din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Se consideră că s-a format din amestecul limbii dacilor cu latina după cucerirea Daciei de către romani în anul 106, influența dacică rezumându-se la aproximativ trei sute de cuvinte. De altfel, poporul român s-ar fi format din amestecul soldaților romani cu femeile dace, în doar 169 de ani. Această variantă „oficială”, care ne este băgată pe gât cu forța de prea mult timp, are însă multe lacune, chiar penibile pe alocuri:

– Romanii lui Traian au cucerit doar 14% din teritoriul Daciei. Chiar dacă și-ar fi implementat limba în teritoriul cucerit, ar însemna că 14% dintre daci ar fi vorbit un amestec de latină și dacă, în timp ce 86% dintre daci și-ar fi păstrat propria limbă, Oro Manisa. Ceea ce nu poate fi posibil, deoarece românii de pe teritoriul fostei Dacii vorbesc una și aceeași limbă.

– Soldații romani veniți în Dacia nu erau fluenți în limba latină. Din Istoria Românilor de Constantin C. Giurescu din 1942 aflăm că armata aflată pe pământul Daciei cuprindea soldați din diferite părți ale imperiului roman, unele chiar foarte îndepărtate. Se găseau britani din Anglia de azi, asturi și lusitanieni din peninsula Iberică, bosporeni din nordul Mării Negre, antiocheni din regiunile Antiochiei, ubi și batavi de la Rin, gali din Franța, reți din Austria și sudul Germaniei de astăzi, comageni din Siria și chiar numizi și mauri din nordul Africii. Acești soldați, care reprezentau cea mai mare parte a armatei romane, vorbeau orice altă limbă în afară de latină. Ei nu știau nici măcar un cuvânt în limba romanilor, prin urmare nu ar fi putut să îi învețe pe daci latina, care să dea naștere limbii române. Pentru a oferi o explicație a acestor nereguli, în 1999, la New York, profesorul doctor în arheologie Ioan Piso din Cluj declara că dacii au învățat latina de la romani prin băile de la Sarmizegetusa  lui Traian. De ce ar fi învățat-o prin băile romane și de la niște soldați goi? Pentru a satisface eventuale fantezii erotice ale domnului Piso?

– Chiar dacă ignorăm faptul că 86% dintre daci nu au întâlnit vreun roman iar restul de 14% au dat mai mult peste soldați de alte naționalități, tot nu este posibil ca limba și poporul român să se fi format în doar 169 de ani. Nicăieri în lume, indiferent de provincia cucerită, romanii nu au format limbi și popoare noi amestecându-se cu localnicii. Însă noi ar trebui să credem că acest lucru s-a întâmplat în Dacia, unde soldații romani au făcut sex cu femeile dace, astfel născându-se generații întregi de copii care învățau doar limba latină de la tații lor, mamele lor probabil fiind mute, de nu reușeau să-i învețe limba strămoșească, moștenită de la zei. Nu știm motivul pentru care femeile dacilor s-ar fi deplasat chiar și sute de kilometri din cele mai îndepărtate teritorii ale Daciei, pentru a fi fecundate de soldații romani. Însă ar trebui să ne imaginăm că armata romană avea în componența sa un grup de „tauri comunali”, neapărat romani (nu din alte părți ale imperiului, pentru a reuși să-și învețe copiii limba latină), care se ocupa doar cu fecundarea tuturor femeilor dace pe care le întâlneau. Fiind adevărați profesioniști în pat, mai virili decât actorii de filme erotice, le-au impresionat atât de mult pe femeile dace, încât acestea au dus vorba în toată țara, femeile venind de bună voie să verifice performanțele acelor „latino lovers” îndopați cu Viagra. Dacii nu se arătau deranjați de împerecherile femeilor lor cu strămoșii lui Cassanova, ei înșiși testându-le virilitatea în băile din Sarmizegetusa Regia. În timpul actelor sexuale de la băi, grupul de gigolo avea grijă întotdeauna să-i învețe latina pe daci, iar în pauzele de odihnă pe propriii copii, rezultați în urma orgiilor cu femeile dace (cărora probabil le tăiau și limbile, pentru a nu îndrăzni să strice educația odraslelor cu cuvinte „barbare”). Iar aceasta este cea mai mare aberație posibilă pe care ar putea vreun istoric să o declare.

– Dacii nu puteau sub nicio formă să accepte să-și înlocuiască limba cu latina și nici să se amestece cu romanii. Istoria consemnează că nu au acceptat niciodată stăpânirea romană. În anii 117, 138, 140, 143, 156-157, 159, 167 și 180 au avut loc revolte violente în Dacia Romană, coordonate cu atacuri ale dacilor liberi din provinciile neocupate. Aproape toată domnia dehqdefault nouăsprezece ani a împăratului Marcus Aurelius a fost marcată de lupte permanente cu dacii revoltați. Commodus Antoninus a dus trei războaie cu dacii liberi, în anii 180, 183 și 184. La fel și Caracalla, în anii 217-218, după cum consemna Dio Cassius, dar și Gordian în 238 și 242. Împărații Claudius al II-lea și Gallienus s-au aflat și ei în conflict cu dacii. În timpul lui Valerian, carpii au atacat sudul Dunării, în anul 256 au supus Colhida iar în 257-258 au ocupat Trapezuntul, apoi au trecut Bosforul și au eliberat orașele Calcedon, Niceea, Apameea și Nicomedia de pe coasta Asiei Mici. În anul 245, sub presiunea carpilor, împăratul Filip Arabul a fost nevoit să abandoneze pentru totdeauna frontiera Transalutană. În anul 258, regele Regalian, un urmaș al lui Decebal, a eliberat Dacia, împăratul roman Gallienus neavând de ales decât să accepte autonomia țării. După moartea lui Regalian, în 268, romanii s-au întors, însă trei ani mai târziu împăratul Marcus Aurelius a hotărât retragerea definitivă a trupelor din Dacia, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi. Prin urmare, sub nicio formă nu s-ar fi putut realiza romanizarea dacilor într-o zonă aflată într-o permanentă stare de conflict, despre care amintește și discursul lui Aelius Aristide către Roma din anul 144, atunci când se referă la „nebunia geților”.

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”, exclama în secolul al XVII-lea stolnicul Constantin Cantacuzino. Dacă dacii nu au învățat latina de la soldații romani, atunci de unde? Nicolae Densușianu scria că, atunci „când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Samizegetusa n-au trebuit tălmaci”. Iar Dio Casius spunea și el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci”. Prin urmare, dacii și romanii vorbeau aceeași limbă. Însă dacii nu au învățat latina înainte să dea piept cu romanii, ci limba latină provine din limba dacilor, Oro Manisa, învățată de la zei. Acest lucru l-a afirmat în decembrie 2012 și Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj. Atunci, Ledwith, fost membru al Comisiei Teologice Internaționale, care a adacvut acces la arhivele bibliotecii Vaticanului, a făcut o declarație șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (adică limba latină)”. La fel ca Densușianu cu un secol înainte, Ledwith a mai spus că, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori, deoarece vorbeau deja limba din care se născuse latina. În această lumină, românii apar drept unul și același popor cu dacii, continuatori direcți și legitimi ai acestora, iar romanii ca un neam tracic. De asemenea, cu ocazia vizitei sale în România din anul 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit această țară „Grădina Maicii Domnului”, de unde rezultă că Vaticanul cunoaște faptul că dacii / românii sunt primul popor din lume, țara lor fiind locul în care trăiau zeii antici. Cu aproape treizeci și trei de ani înainte de mărturisirea irlandezului Miceal Ledwith, Iordache Moldoveanu scria într-un articol din Flacăra de pe 24 ianuarie 1980: „limba română, într-un stadiu primitiv specific, se vorbește din neoliticul timpuriu în Carpați și pe Valea Dunării. Dovedim, pe bază de inscripții, că în epoca bronzului, strămoșii noștri scriau alfabetul și vorbeau o limbă română de tip arhaic, protolatin. Asta pe când Roma nici nu exista”. În 1942, prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești afirma: „N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întai limba Romanilor care era o forma literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întai limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească”. În Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldoveidin secolul al XVIII-lea, contele francez de Hauterive nota: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”. Un argument suplimentar al moștenirii directe din Oro Manisa îl reprezintă faptul că limba română are și ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul și gramatica textelor de pe tăblițele de plumb de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile așa-zise indo-europene, în realitate acestea provenind din Oro Manisa. În 1936, în Povestiri-istorice-1-e1371316170768volumul al treilea al lucrării Istoria Lumii, francezul Louis de la Vallé Poussin spunea că locuitorii de la nordul Dunării de Jos „pot fi considerați ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică strămoșii Omenirii”. Scriitorul și lingvistul suedez Ekström Par Olof anunța în 1976 că „Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei”. Încă din 1862, la Paris, diplomatul francez Félix Colson preciza în Nationalité et régenération des paysans moldo-valaques că dacii erau de origine pelasgă iar limba lor nu era decât un idiom al limbii comune, pelasga, de dinainte de fondarea Romei. „Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian… În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor… Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine… Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei… Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe Pind… A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian”, scria el.

O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”, afirma profesorul german Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg. Poporul pelasg, cunoscut în antichitate mai ales ca trac, provenit din Pelasgeea / Dacia, reprezintă indo-europenii care au împânzit nu doar Europa, ci și nordul Africii și sudul Asiei, până în India și China. Cercetătorul german Bosch Gimpera spunea despre spațiul din care au pornit indo-europenii că „este situat între Valea Dunării, Marea Egee și Marea Neagră”. Scriitorul Eugen Delcea susține că numele de ionieni, acordat decebal2pelasgilor de către greci, provenea de la calitatea lor de „fii ai zeului Soare”, al cărui cap se găsea pe Vârful Omu, numit în vechime Kogaionon, deși e posibil să-și fi primit numele de la conducătorul lor, Ion fiind și astăzi cel mai des întâlnit nume la români. În India și Persia, pelasgii apar ca arieni, având o limbă asemănătoare cu cea a dacilor. În Orientul Apropiat, ei sunt sumerienii, hitiții și fenicienii / filistenii. Bascii și etruscii păstrează elemente comune de limbă, folclor și tradiții cu zona de origine din România. Spaniolii se autodenumeau „urmași ai geților și lui Zalmoxe”. Francezii, care păstrează puține cuvinte din latină, până în secolul optsprezece, exceptând orașele mari, vorbeau precum cronicarul moldovean Grigore Ureche. În articolul Unde s-a născut civilizația? din numărul șapte din 1975 al publicației Reader’s Digest, arheologul american William Schiller șoca prin afirmația: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât și spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”. Cercetătorul Virgil Oghină spunea și el: „Națiunea cea mare pelasgo-arimică, de la începutul neoliticului, este de origine carpato-atlantică. Națiunea aceasta a populat, în expansiunea ei, Europa, sudul Asiei și nordul Africii – numită rasa albă europeană”. Enciclopedia britanică din anii 1920 menționa influența daco-geților în nordul Chinei. Arheologul german Klaus Schmith spunea și el că „purtătorii civilizațiilor cele mai vechi ale Chinei și Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea dintre Nipru, Dunăre și Balcani”. Iar istoricul englez Edward Gibbon, fost membru al parlamentului britanic, scria în Istoria decăderii Imperiului Roman din 1776 despre marele imperiu pelasgo-dac: „Analele Chinei păstrează amănunte despre statul și mișcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyți sau Tartari, succesiv vasali, dușmani și cuceritori ai unui mare imperiu… De la vărsarea Dunării până la Marea Japoniei, longitudinea Scythiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcție, peste 1.700 de localități. Triburile pastorale ale Nordului au reușit de două ori cucerirea Chinei”. Observăm aici o referire clară la tartari, nimeni alții decât dacii din zona Tărtăriei, unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. Despre aceeași Tărtăria amintea și Helena Petrovna Blavatski, fondatoarea Societății Teosofice, în cartea Isis dezvăluită din 1877: „Multe din manuscrisele antice secrete pot fi găsite în Tartaria şi India… întrunite în cartea lui Dzyan, care a venit din noaptea timpurilor, lăsată nouă de un popor necunoscut de etnologi şi pe care au redactat-o în limba Senzar… Această limbă a fost vorbită de primii locuitori ai pământului”, adică pelasgii / dacii. Cu mai bine de un secol înaintea Helenei Blavatski, ocultistul suedez Emanuel Swedenborg susținea ceva asemănător, părerea lui fiind că la Magna Tartaria se găsea „cuvântul” original al Bibliei. Într-adevăr, la Tărtăria s-a găsit cea mai veche scriere din lume, acolo fiind originea tuturor cuvintelor scrise vreodată.

La aproximativ patruzeci de kilometri de Tărtăria se află orașul Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați. Prin secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau carpi, geograful Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia. Gudea era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”, epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din Maramureș. Un alt rege sumerian antediluvian, Enmenluana din cetatea Bad-Tibira („zidul lucrătorilor cuprului”), se regăsește în legendele din Buzău, unde Luana era conducătorul unui oraș cu ziduri foarte înalte.

Limba română şi cea bască au două sute șaptezeci de etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic, care conduc la aproximativ două mii cinci sute de derivate în limba română. Numele orașului românesc Deva se găsește ca localitate în țara Bascilor din Spania, lângă San Sebastian, ca vale maritimă la douăzeci și șapte de kilometri de San Sebastian, ca fluviu tot în Spania și ca râu și vale în Marea Britanie. În România există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov, dar și cuvântul „bască”, ce se referă la bereta purtată specific de basci. Originea pelasgă a acestora mai este dovedită și prin existența în Țara Bascilor a orașului pelasg Uxama, menționat într-o inscripție latină din Lusitania: „Cornelia… Uxamesis Argelorum”. În tradițiile romane, întemeietorii Uxamei erau veniți din estul Europei. Alte tradiții romane îi numesc pe locuitorii acestui oraș ambirodaci și argeli (nume provenit din Argeș).

La scurt timp după sosirea sumerienilor în Asia și-au făcut apariția în India arienii care, la fel ca sumerienii, aveau pielea albă. Limba lor a fost numită sanscrită, adică „scrierea zeilor”, având un sens asemănător cu Oro Manisa / Drago Manisa dacilor, tradusă și ca „grai divin”. În Scrierea secretă – volumul II, profesorul Tudor Diaconu a compus un mic dicționar româno-sanscrit, de unde reiese că arienii vorbeau românește, cele două limbi având peste o mie cinci sute de cuvinte și peste o mie de toponime și hidronime comune. Iată câteva cuvinte din sanscrită alături de traducerea lor în limba română:

– ambarya = a aduna, a colecta; de aici a rezultat cuvântul românesc „hambar”

– kodra, kodrava = grâul săracilor, de aici provenind expresia „un codru de pâine”

– avi-sthala = staul sau adăpost pentru oi

– palava = pleavă

– bhukti = mâncare, bucate

– bhukta = a mânca, a îmbuca

– sava = seva sau mierea florilor

– lotra = pradă, jaf, de aici rezultând cuvântul „lotru”, cu sensul de „hoț”

– ud = ud

– pluta = plutitor, plută, care plutește, care înoată

– puti = care pute, urât mirositor

– vidhava = văduvă

– nap’at = nepoată

– lalana = femeie, soție, lele

– pitar = tată sau, în traducere liberă, cel care aduce pita (pâinea) în casă

– tata = tată, ca formulă de adresare

– yatha = iată

– sarman = cel care caută refugiu, care caută un adăpost; cu alte cuvinte, un om sărman

– has = a râde, a zâmbi, a face haz, a lua în derâdere, a batjocori

– lubh, lubhita = a dori, a atrage; de aici provenind cuvintele „a iubi”, „iubit”, „iubire”

– vitsana = vițel, bou

– vatsaka = vițică

– marmara = murmur, a murmura

– mandra = plăcut, agreabil, încântător, rădăcina cuvintelor românești „mândru”, „mândră”, „mândruță”

– raj, reg = rege

– vrata = dorință, lege, vrere, ceea ce am vrut

– kha = vacuum, spațiu gol, hău

– su-vega = a se mișca foarte repede, iute, rapid; aceasta este rădăcina cuvântului „suveică” și a expresiei „iute ca o suveică”

– antraya = interior, înăuntru

– ara = aramă, bronz

După douăzeci de ani de studiu, doctorul Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că, în prezent, optzeci de milioane de persoane ale comunităţii populatia-punjabi-india-este-infratita-cu-romanii-vorbesc-romana-2000-cuvinte-la-fel-asemanatoare-oameni-india-seamana-cu-romanii-suntem-frati-ne-tragem-din-daci-port-romanesc-traditionapunjabi din India vorbesc o română arhaică. Cele două limbi au două mii de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Nu doar atât, „în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spunea el în 2010. Doctorul Cueșdean a pornit de la infomațiile legate de  marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul al VI-lea şi tradus în formulaEcclesiastical History de către E. Walford în 1846, unde se spunea că „actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats”. Cueșdean a plecat pe urmele populaţiei Marii Jats, pe care chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Astfel, el i-a descoperit pe cei optzeci de milioane de indieni care nu doar vorbesc limba dacilor, ci se și îmbracă aproape identic cu țăranii români.

În Originea daco-tracă a limbii române din 1936, Marin Bărbulescu-Dacu afirma: „Limba dacului din Carpați este identică cu cea a indianului de azi din provincia Dakka și tot Senegalul, acea limbă Dhakki din țara Dhakka în regiunea Bengalului oriental, în primul mileniu î.e.n., cât și limba aceea Daka și Andaka din India, ce stăpânea India cu mai multe mii de ani înainte de Christos”. În articolul Exagerări istorice, publicat în numărul 5.007 al revisteiCurentul din 24 ianuarie 1942, doctorul Nicolae Lupu se întreba: „Când este dovedit că graiul țăranului român este aidoma sanscrit, ce am eu nevoie să mă duc la soldații lui Traian, care să-i facă să-și uite limba lor, ca apoi s-o învețe pe cea latină (romană), pe care nici ei n-o știau bine?”. În 1879, francezul Clemence Roger declara în Bulletin de la Sociéte d’Anthropologie că „toate legendele, toate tradițiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident… să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică”. Iar Cambridge History of India din 1922, editată de Universitatea Cambridge din Marea Britanie, nota: „Drumul parcurs de arienii carpatici până la ajungerea în India i-a purtat prin nordul Mării Negre și nordul Mării Caspice”. La aceeași concluzie a ajuns și arheologul francez Solomon Reinach înL’origine des Aryenes. Histoire d’une controverse din 1892.

În India a existat un stat numit Dahistan, adică Țara dacilor. Urme ale dacilor în acea zonă a Asiei se observă și din Dhaka sau Dacca (capitala Bangladeshului), satul Sra Dhaka, orașul Ghora Dhaka și zona Kala Dhaka din Pakistan, satul Dhaka și orașul Dhaka în India. Panteonul vedic îl conținea și pe zeul Dakșa, unul dintre fiii lui Brahma, iar fiica sa, zeița Sati, mai era cunoscută și ca Dakșayani. Tot în mitologia vedică exista Valac-Hilya, o zeitate colectivă a înțelepciunii, în care îi regăsim pe valahi, sacralizați astfel de către indieni. ÎnDacia – Țara Zeilor, Nicolae Miulescu demonstra că numele zeilor vedici se regăsesc, în majoritate, în toponimele de pe teritoriul României, iar profesorul italian Fabio Scialpi se declara „intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită”. De exemplu, cuvântul sanscrit pentru „zeitate” este „deva”, nume identic cu cel al orașului ardelenesc aflat la mai puțin de nouă kilometri de Simeria, locul de baștină al sumerienilor. În hinduism, Deva reprezintă și o clasă de zeități benefice, opuse demonilor Asura, însărcinate de către marii zei cu menținerea ordinii. Dacă Homer îi numea pe pelasgi și „daoi” („divini”), nume provenit din „daci” prin înlocuirea literei „c” cu „o”, la vedici îl întâlnim pe zeul Dao, creatorul lumii. De asemenea, zeul indian Krișna are un nume foarte asemănător cu cel al regiunii românești Crișana. Despre originea dacilor întâlniți în toată lumea, arheologul australian Vere Gordon Childe afirma în 1926: „Locurile primitive (cu sensul de primare)ale dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare și extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării”.

Arienii se întâlnesc nu doar în India, ci și în Persia. În Dacia – Țara Zeilor din 1993, Nicolae Miulescu arată că, din cele doisprezece triburi care au părăsit zona Carpaților, două dintre ele au format națiunea persană, într-unul dintre ele avându-și originea chiar și împăratul Cyrus, cel căzut în luptă cu massageții reginei Tomiris. Multe cuvinte din persana veche sau din cea contemporană, cunoscută și sub numele de Farsi, se regăsesc în limba română. Iată câteva exemple:

– pahsit = a păzi

– owi = oi

– ker-wo-s = cerb

– ker = corn

– alpa = alb

– gurta = spațiu închis, curte

– hulana = lână

– tati = tată

– malai = măcinat, mălai

– margean = mărgean

În limba persană, cuvântul „ban” înseamnă „cel care are în grijă”, „cel responsabil pentru”. De exemplu:

– bagh-ban = cel ce păzește livada

– negah-ban = cel ce păzește o proprietate

– ciub-ban = cel ce păzește cu bățul de lemn în mină, rădăcina cuvântului românesc „cioban”

– darvaze-ban = portar (al unei echipe de fotbal sau al unei clădiri)

În România avem regiunea Banat dar și funcția de mare ban (de exemplu, ban al Craiovei), cu același sens ca în limba persană, banul unei regiuni fiind cel ce avea în grijă zona respectivă. În Iran există o regiune numită Zarand, Monte Nemrudzar” însemnând „aur”, iar în România întâlnim Țara Zarandului, zonă cunoscută încă din antichitate ca foarte bogată în aur. Printre cuvintele comune celor două limbi se numără și boccea, ciorap, colibă, cazma, chibrit, ciolac, catran, caș, dușman, fitil, habar, hambar, iureș, lighean, mahala, maidan, musafir, mușteriu, magiun, menghină, neghină, satâr, păstor, sidef, sacagiu, targon, topor, tain, viran, etc. Putem concluziona că la fel ca în India, arienii au sosit în Persia din Dacia. Despre proveniența din Dacia a dinastiei persane a arsacizilor scria în 1826 istoricul german Heinrich Jules Klaproth, în lucrarea Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde: „Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în mod egal numele de Dacia/Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani”.

De unde provine denumirea de arieni? Unul dintre triburile dacice, menționate de greci și romani, era cel al arimaspilor / arimanilor / arimilor, ce mai erau numiți și rami / ramani / rumini / rumoni. În secolul al VIII-lea î.e.n., poetul grec Homer spunea în Iliada că patria gigantului Typhon era Arima sau țara arimilor, iar în Odiseea susținea că acel teritoriu se afla în ținutul hiperboreilor din nordul Istrului (Dunării). Armunus era numele lui Zeus al arimilor, el devenind mai târziu, în Imperiul Roman, Jupiter Ruminus. Capadocii îl numeau Zeus Dakin. Marte / Ares, zeul războiului, era numit și Arimanios. În Geografia, Ptolemeu Claudius menționa Ramidava („cetatea ramilor”), unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei meridionale. În Argonautica lui Orpheu și înMetamorfozele lui Ovidiu este menționat orașul Romechium. Poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi astfel: „războinici mulți și foarte puternici, avuți în herghelii, în turme și cirezi de vite; bărbați cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Istoricul evreu Flavius Josephus îi numea arimani pe lusitanii și pe cantabrii din Peninsula Iberică. Acest trib dacic al arimilor / arimaspilor / arimanilor / ramilor / ramanilor este populația ariană / ramană din India și Persia. Zeul persan Mithra, ce se întâlnește în India sub numele Mitra, era reprezentat întotdeauna cu o căciulă dacică pe cap. Numele lui este unul românesc, Mitru, diminutiv al des-întâlnitului prenume Dumitru. Un alt zeu al arienilor, Angra Mayiniu, era numit de perși și Ahriman, indicându-se astfel proveniența lui din tribul dacic al arimanilor. Inamicul său, zeul suprem al perșilor, Ahura Mazda, mai era numit și Hurmuz, cuvânt românesc care, conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă ori mărgea de sticlă ce imită mărgăritarul, ori un șirag de astfel de mărgele ori un arbust ornamental cu flori trandafirii și fructe albe, de mărimea cireșelor. Scripturile sacre ale perșilor, numite Avesta, provin din numele unei vechi regine a dacilor, Vesta / Istia / Histia / Hestia (ultimul nume fiind preluat și de greci pentru una dintre divinitățile lor). În scripturile avestice Vendidad ale perşilor, Airyana Vaejo, căminul originar al rasei ariene, era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri, având un climat blând şi productiv. În Dacia, țară udată de numeroase râuri și izvoare, cel puțin până acum câteva milenii a fost mereu o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire. Despre sudul Daciei, Valahia, se știe că a fost dintotdeauna foarte bogat în recolte, câmpia Bărăganului chiar fiind numită „grânarul Europei”. Tot în Dacia se întâlnește o faună extrem de variată încă din cele mai vechi timpuri. În Paleoliticul inferior pe teritoriul Daciei trăiau girafe, rinoceri și elefanți, în cel mijlociu cai, mistreți, rinoceri cu lână și mamuți, iar Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Prin urmare, putem considera că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, era Dacia, România de astăzi.

De la autorii antici știm că dacii erau albi, înalți, blonzi, majoritatea bărboși, cu ochii albaștri. Cuvântul „barbari”, aplicat de către greci și romani în1,700-year-old mummies of the Wari, a PRE-Incan people special tracilor, provine din obiceiul acestora de a-și lăsa bărbi. Urme ale unor oameni albi, blonzi și cu ochi albaștri, care nu pot fi decât pelasgii / dacii, s-au găsit în toată lumea. Mumiile populației wari, o civilizație foarte sofisticată, care a trăit în munții Anzi înaintea incașilor, aveau măști pe care ochii erau confecționați din pietre albastre. Multe statui sumeriene reprezentau oameni albi cu ochi albaștri, unii chiar bărboși. În Egipt s-au descoperit, de asemenea, statui ale unor oameni cu ochi albaștri. Una dintre ele, din Egiptul predinastic, veche de șase milenii, făcută din fildeș, reprezintă o femeie blondă, cu pielea albă și cu ochii albaștri, confecționați din două pietre de lapislazuli. S-a descoperit o sumedenie de mumii cu părul blond, șaten deschis sau roșcat, caracteristici caucaziene. Într-un articol al unei reviste antropologice britanice, profesorul francez Vacher De lapouge descrie o mumie cu părul blond, descoperită la Al Amrah, despre care spune că are mărimea feței și a craniului identice cu cele ale galilor sau saxonilor (popoare tracice). O altă mumie cu părul blond a fost găsită la Kawamil printre multe altele cu păr șaten. O mumie cu părul blond s-a descoperit și la Silsileh. După cum nota25053_10152351071105467_293546946_n doctorul L.H. Dudley Buxton în The People of Asia, printre craniile din orașul Theba (numit Waset de egipteni), aflate în colecția Departamentului pentru Anatomie Umană de la Universtitatea Oxford, se află specimene de tip nordic. Mumii cu părul roșu au fost descoperite în peșterile din Aboufaida iar una dintr-o piramidă din Saqqara avea nu doar părul roșu, ci și mustața și barba de aceeași culoare. O mumie din perioada predinastică, aflată în prezent la British Museum din Londra, a unei persoane ce a trăit cu două secole înaintea primului faraon, a fost botezată Ginger („ghimbir”) datorită părului ei roșcat. De asemenea, cartea History of Egyptians Mummiesmenționează o mumie cu păr roșcat. Deși foarte puține mumii ale faraonilor au supraviețuit până astăzi, majoritatea prezintă trăsături nordice, având păr blond sau roșcat. Regina Tyie, mama lui Akhenaton, avea păr șaten, la fel ca soția lui Tutankhamon, fiind reprezentată în picturi cu ten roz, ochi albaștri și păr blond. Mumia faraonului Tuthmose al II-lea prezintă păr șaten deschis. Faraonul Ramses al II-lea era blond-roșcat, înalt și cu pielea albă. Regina Hatshepsut avea părul blond. Într-o statuie de lemn, regele Hor are ochi albaștri. Picturile din mormântul faraonului Amenhotep al III-lea îl înfățișează pe acesta cu păr roșu deschis și trăsături caucaziene. Două statui din jurul anului 2570 î.e.n., găsite în morminte la Medum, îi înfățișează pe prințul Rahotep și pe soția sa, Nofret. Pietrele folosite ptutankamonentru ochii lui sunt de culoare albastru-deschis, iar ale ei albastru-violet. În 2011, geneticienii de la iGENEA din Zurich (un centru de cercetări genealogice pe baza ADN-ului), au descoperit că Tutankhamon are un strămoș comun cu peste jumătate dintre bărbații europeni. Faraonul aparținea unui anumit grup de profile genetice, cunoscut sub denumirea haplogrupul Rlbla2, din care astăzi fac parte 70% dintre spanioli, 60% dintre francezi și numai 1% dintre egipteni. „A fost foarte interesant să descoperim faptul că el (Tutankhamon) aparţinea unui grup genetic din Europa – erau multe alte grupuri posibile în Egipt din al căror ADN ar fi putut să provină”, a declarat Roman Scholz, directorul iGENEA. „Noi credem că acel strămoş comun a trăit în Caucaz în urmă cu circa 9.500 de ani”, a mai spus Scholz, recunoscând însă că nu știe cum au ajuns în Egipt strămoșii albi ai lui Tutankhamon.

Se crede că până în jurul anului 1050 î.e.n., faraonii aveau trăsături caucaziene. Termenul „sânge albastru” a apărut în Egipt, în urma faptului că membrilor familiilor regale li se puteau vedea venele albastre-vineții prin pielea albă. Însă nu doar elita era albă, ci și mulți oameni de rând, așa cumEgipteni se poate observa din multe picturi și statui lăsate în urmă de egiptenii antici, pe lângă mumiile descoperite. O scenă agricolă din mormântul nobilului Meketre, vechi de patru milenii, înfățișează oameni cu păr roșu. Un scrib egiptean, numit Kay, ce a trăit în Saqqara în jurul anului 2500 î.e.n., avea ochi albaștri. În mormântul lui Menna din cea de-a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate câteva fete blonde și un bărbat blond, ce supraveghează doi lucrători cu păr negru. Pictura unui bărbat blond, ce vânează dintr-un car, poate fi observată în mormântul lui Userhet, scribul regal al lui Amenophis al II-lea, în același mormânt fiind desenați și câțiva soldați blonzi. Stela funerară a preotului Remi îl înfățișează cu păr roșu. Într-un mormânt din a a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate două fete cu păr blond și un băiat cu păr roșu, toți trei având pielea albă, jelindu-și părinții ce aveau, de asemenea, pielea albă, însă părul negru. Multe morminte din Beni Hassan conțin picturi ale unor oameni cu păr roșcat și ochi albaștri. Oameni blonzi și roșcați au fost desenați în multe morminte din Theba. Blonzi cu ochi albaștri s-au găsit și pe pereții mormântului faraonului Menptah din Valea Regilor. Picturi din cea de-a treia dinastie arată egipteni cu păr roșcat și ochi albaștri, lucrători, zidari și păstori. O femeie blondă a fost desenată în mormântul lui Djeser-ka-ra-seneb din Theba. Prin 2500 î.e.n. a fost pictată o barcă al cărei echipaj este format din cinci navigatori blonzi. În mormântul lui Ivory figurine with blue lapis lazuli eyes - predynastic Egypt circa 4000 BCEMeresankh al III-lea din Giza au fost reprezentați oameni cu pielea albă și părul roșu. În mormântul lui Iteti din Saqqara se poate observa un bărbat cu păr blond și evidente trăsături caucaziene. Doctorul Grafton Elliot Smith menționa părul roșu al mumiei lui Henutmehet din cea de-a XVIII-a dinastie. În cartea The Races of Europe, profesorul Carleton Coon de la Harvard susține că „mulți oficiali, curtezani și preoți, reprezentând clasa superioară a societății egiptene dar nefăcând parte din familia regală, arătau izbitor precum europenii moderni, mai ales precum cei cu capete alungite (adică nordicii)”. Europeni cu capete alungite se întâlnesc mai ales în Scandinavia, Marea Britanie, Olanda și nordul Germaniei. În cartea The Tutankhamun Deception a lui Gerald O’Farrell, doctorul Grafton Elliot Smith recunoștea că nimeni nu știe cine erau acei oameni albi, cu ochi albaștri, care au apărut în Egipt. Însă noi ne dăm seama că nu puteau fi decât pelasgii care au plecat din Dacia, așa numiții indo-europeni, arieni sau sumerieni.

Preotul egiptean Manethon spunea că, în Egipt, după zei au domnit semizeii. În primul secol î.e.n., istoricul grec Diodor din Sicilia nota ce aflase de la preoții egipteni: „la început, zeii și eroii au cârmuit Egiptul ceva mai puțin de 18.000 de ani”. Iar Papirusul de la Torino susține că, după zei, au condus țara „venerabilii Șemsu-Hor” timp de 13.420 de ani. Acești Șemsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”) sunt soldații lui Horus din războiul împotriva armatei lui Seth, despre care egiptenii afirmau că s-au așezat la Edfu (capitala EgiptuluioriginalSuperior) și la Thinis (capitala Egiptului Inferior), depășindu-și în timp rolul militar, servind ca emisari și ajutoare umane. Horus era cel mai adesea reprezentat cu culoare albă, așa cum se poate vedea în Cartea Morților a doamnei Cheritwebeshet din a XXI-a dinastie, aflată în prezent la Muzeul Egiptean din Cairo. Ochiul lui Horus, unul dintre cele mai vechi simboluri egiptene, era întotdeauna albastru. Am văzut deja că Horus / Marduk este zeul care, după tratatul de pace, a primit rasa albă, care își avea originea în Dacia. Prin urmare, asistenții săi, Șemsu-Hor, pe care i-a adus în Egipt, erau acei albi și blonzi, cu ochi albaștri, care au condus Egiptul încă din perioada pre-dinastică, nimeni alții decât pelasgii. Unul dintre ei, numit Narmer sau Menes, a unificat Egiptul în jurul anului 3100 î.e.n., devenind primul faraon recunoscut de istoria oficială. Paleta lui Narmer, descoperită de James E. Narmer_PaletteQuibell în 1898 în Hierakonpolis, îl înfățișează pe primul faraon „oficial” cu trăsături evidente caucaziene, cu barbă (întocmai ca dacii) și pe cap cu coroana albă a Egiptului Superior, foarte asemănătoare cu căciula dacică. Unul dintre epitetele lui era Hor-Aha („Luptătorul Horus”), ceea ce dezvăluie numele zeului căruia Narmer / Menes îi era fidel. După Manethon, faraonii primelor două dinastii (prin urmare și Narmer / Menes) erau originari din Thinis, acolo unde s-au așezat Șemsu-Hor după finalul războiului cu Seth. Manethon și Herodot spun că Menes a fondat orașul Memphis, numit de egipteni Inbu-Hedj, care înseamnă „ziduri albe”, o referire la aceeași culoare a pielii primilor locuitori ai Egiptului, pelasgii. Orașul Thinis, de unde provenea Narmer / Menes, nu s-a descoperit încă. Numele lui provine din adjectivul „thinite”, folosit de Manethon pentru a-l descrie pe primul faraon. Cea mai corectă traducere a numelui Thinis a fost oferită la începutul secolului al nouăsprezecelea, însemnând „de pe râu / fluviu”. Cum acest oraș nu a fost descoperit în Egipt, ar putea ca Thinis să fie în altă parte, poate chiar în Dacia, țara de pe Dunăre. E posibil ca Thinis să fie varianta egipteană a râului Timiș din Banat, regiune din vestul Daciei, iar Menes să nu fie altceva decât varianta greco-egipteană a numelui dacic Manea, des întâlnit în balade. Să nu uităm că, în mitologia greacă, Tanais era un zeu-fluviu al Sciției (Daciei), ce se scurgea în Marea Neagră. De altfel, Edgar Cayce, supranumit „profetul adormit”, vorbea în stare de hipnoză despre Țara Carpilor, ce se întindea între munții Carpați și Caucaz, o țară cu o civilizație înfloritoare, din care grupuri de oameni au emigrat în locuri diferite de pe Terra. Unul dintre grupuri, condus de preotul Ra-Ta, a ajuns în nordul Africii, unde a construit o țară nouă, pe care o numim astăzi Egipt.

Unii autori susțin că, în construirea Marii Piramide de la Giza, unitatea de măsură a fost cotul moldovenesc. Piramide se întâlnesc și pe teritoriul dacilor, cele mai multe fiind naturale sau doar aparent naturale. Vârful Toaca, aflat la altitudinea de 1.900 de metri, uimește prin aspectul său piramidal. La partea inferioară are un trunchi de piramidă continuat cu unvf toaca vârf piramidal teșit. Baza trunchiului de piramidă este pătrată, fiind aproape imposibil ca două creste să se intersecteze în mod natural în unghi de nouăzeci de grade. Unghiul pantei de pe partea nordică a Vârfului Toaca este de cincizeci și două de grade, același cu al Marii Piramide din Egipt. Raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, care pare să aibă o vechime de nouă – zece mii de ani. Cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declara că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. Iar dacă egiptenii își foloseau piramidele ca morminte, tradiția populară a românilor spune că Vârful Toaca este mormântul unor uriași. Tot doctorul Țicleanu a semnalat existența pe muntele Ceahlău a unei holograme naturale, umbra-piramidă. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră șis2.ziareromania.ro jumătate, o imensă hologramă naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin masivul Ceahlău, inclusiv prin Vârful Toaca, trece una dintre axele energetice ale Pământului.

Acest vârf nu este singurul cu formă piramidală, înconjurat de fenomene stranii. Inginerul Cristina Pânculescu a descoperit că vârful Măgura are, de asemenea, aspect de piramidă. Pe o porțiune de circa cis1.ziareromania.ronci kilometri de pe șoseaua ce leagă Dealul Măgura de orașul Bacău, mașinile pornesc singure la deal. Iar dacă piramidele le-au fost aduse egiptenilor de către pelasgi, la fel stau lucrurile și în cazul obeliscurilor. Pe o colină înaltă din comuna Polovragi s-au descoperit rămășițele unui monument preistoric, un obelisc lung de 1,09 metri, executat în granit, cu laturile principale de 0,45 metri. Toate fețele obeliscului sunt lustruite foarte fin, neprezentând nicio inscripție. Nu doar asemănarea cu obeliscurile egiptene frapează, ci și dimensiunile lui, ținând cont că primele obeliscuri egiptene aveau între unu și patru metri.

Istoricul Herodot scria că „egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Însă singurii pe care textele antice îi considerau a fi primii oameni, indiferent dacă vorbim despre scrieri grecești ori romane, erau pelasgii, a căror țară de origine era Dacia. Tot Herodot preciza că Pasărea Phoenix venea din locul unde se nasc sau trăiesc zeii, adică din afara Egiptului. Egiptenii numeau această țară Ta-Neteru („tărâmul zeilor”), care era foarte departe de Egipt, peste mări și oceane. În Textele Piramidelor, cei mai buni dintre oameni erau duși într-un „sălaș al celor binecuvântați”, numit Ta-Ur („țara străveche”), care era „situat departe, dincolo de o mare întindere de apă”. După cum observa celebrul egiptolog E.A.Wallis Budge în Osiris and the Egyptian Ressurection, „egiptenii credeau că în această țară nu se putea ajunge decât cu corabia, sau cu ajutorul personal al zeilor, despre care se spunea că își duceau într-acolo favoriții”. Cei aleși se pomeneau într-o grădină vrăjită, constând în „insule legate între ele prin canale pline de apă curgătoare, care le făceau să fie mereu verzi și fertile”. Pe insulele din acea grădină, „grâul creștea la o înălțime de cinci cubiți, spicele având doi cubiți lungime și tulpinile trei, iar secara creștea la o înălțime de șapte cubiți, spicele având trei cubiți lungime și tulpinile patru” (un cubit regal fiind egal cu aproximativ 0,52 metri). Această descriere pare identică cu cea a Airyana Vaejo, căminul rasei ariene în scripturile persane, despre care știm deja că era Dacia. Acea „mare întindere de apă” pe care erau nevoiți să o traverseze egiptenii pentru a ajunge pe tărâmul zeilor era Marea Mediterană, aflată în nordul Egiptului. În vechile papirusuri ce erau depuse în sarcofagele defuncților, care astăzi formează Cartea egipteană a morților, se face deseori referire la țara cea divină și fericită din partea de nord a lumii vechi, situată lângă râul cel mare și sfânt, unde s-au născut zeii și unde migrează sufletele celor morți. Râul cel mare și sfânt era Dunărea iar țara zeilor, Dacia. În drumul său către acest tărâm, îndreptându-se spre Muntele Vieții, aflat la nordul râului Nun, sufletul decedatului trecea printr-o poartă, numită Ser. Acest cuvânt seamănă cu portile-de-fier„fer”, forma populară a cuvântului „fier”. Râul Nun fiind Dunărea, poarta Ser este tot una cu Porțile de Fier ale Dunării de la Cazane. Oricine ar fi venit din Egipt spre munții Carpați, ar fi trebuit să traverseze Dunărea, Porțile de Fier fiind o cale de acces potrivită pentru acest lucru. Apoi, conform Cărții egiptene a morților, sufletul se îndrepta spre Duat, locuința lui Osiris (pe care în legendele tracilor îl găsim sub numele Zamolxis), ce avea formă de cerc. Pe lângă Duat trecea un râu ce se împărțea în mai multe brațe iar munții care îl înconjurau aveau șapte trecători. La o scurtă privire pe harta României se observă că la nordul Dunării, după Valahia, se află Ardealul sau Transilvania, zonă înconjurată de munții Carpați, care sunt împărțiți prin văi adânci în șapte grupe. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” se petrece acțiunea baladei Miorița, gura de rai fiind una dintre aceste căi de acces către tărâmul zeilor de dincolo de munți. Râul din apropierea Duatului este tot Dunărea care, înainte de a se vărsa în Marea Neagră, se desparte în trei brațe. Duatul era considerat de egipteni lumea de dincolo, iar Ardealul a fost denumit de romani Transilvania, care înseamnă „țara de dincolo de pădure”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu concluziona: „Însă, țara cea sfântă în religiunea pelasgă egipteană rămase cea de la marginea pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru. În această parte a lumii era, pentru vechii pelasgi din Egipet, «regiunea divină», monumentele lor cele vechi religioase, imaginile zeilor săi protectori, țara strămoșilor adorați ca zei. Aici erau munții lor cei sfinți. Aici erau columnele ceriului. Aici, după credințele vechi egiptene, era regiunea divină a grâului, locul abundenței, unde grâul creștea înalt de 7 coți, paiul de 4 și spicul de 3 coți. Aici emigrau sufletele celor decedați în Egipt spre a continua o viață nouă și fericită, întocmai după cum tot aici veneau, după moarte, sufletele eroilor pelasgi din Elada. Aici era râul cel mare, divin, numit Nuh, «părintele zeilor», care curgea de la apus spre răsărit, identic cu Oceanos Potamos sau Istrul preistoric”.

Așa cum susținea și Densușianu, nu doar egiptenii considerau Dacia ca fiind locul în care mergeau sufletele celor drepți după moarte. Pentru greci, Insula Șerpilor din Marea Neagră, fosta Leuke – Insula Albă (dăruită complet164914_333190356784288_1963640834_nnejustificat Ucrainei de către fostul președinte al României, Emil Constantinescu, la sfârșitul mileniului al II-lea), ce mai era numită în antichitate și Insula Fericiților, a Celor Drepți, a Eroilor dar și Insula Hesperidelor, era locul în care ajungeau sufletele eroilor. Acolo se spune că a fost dus Achilleus după ce a fost ucis de Paris în războiul troian și tot acolo i-a fost adusă Elena, ca soție, de către zeița Hera. În Dacia preistorică, Densușianu completa: „Delta Dunării, în nemijlocită apropiere de insula Leuce, a avut, în timpurile preistorice și până în epoca lui Alexandru cel Mare, caracterul unui pământ sfânt”. De altfel, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea în anul 335 î.e.n., i-a rugat pe zei să îl ierte pentru îndrăzneala de a păși pe tărâmul sfânt. Pentru popoarele Scandinaviei, sufletele războinicilor ajungeau în Valhalla, unde petreceau alături de zei. Numele acestui loc al eroilor nordici s-a format din Valahia, prin inversarea literelor „ah” (devenite „ha”) și transformarea literei „i” în grupul „ll”. Iar dacă egiptenii considerau Ardealul un loc de pe tărâmul zeilor, numindu-l Duat, același lucru l-au făcut și grecii. Pentru ei, Tartarul era un loc de pe lumea cealaltă, în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecatonchirii. Numele dat de greci acelui loc provine din Tărtăria, celebrul loc ardelenesc în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. De altfel, o veche tradiție spune că titanii bătuți de Dumnezeu s-au refugiat în peștera Kira din Dacia. O variantă asemănătoare prezenta și Dio Cassius în Istoria Romei: „Generalul roman Crassus, în lupta ce o avuse cu Geții, prinse pe fratele regelui Dapyx apoi a plecat spre peștera 1150969_562322053835080_480734188_nnumită Cira, o cavernă vastă și puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ținut, luându-și cu ei obiectele cele mai prețioase și turmele. În această peșteră, conform legendelor, își căutaseră refugiu Titanii, când au fost învinși de zei”. Nicolae Densușianu credea că în zona Herculane – Porțile de Fier se afla Tartarul, unde au fost închiși Zeus, Typhon și Kronos, dar și legendara Atlantidă. În Flacăra lui Adrian Păunescu, numărul 11 din 2001, bioenergoterapeutul craiovean Iulian Urziceanu chiar afirma că cel mai încărcat punct energetic din lume se află la Băile Herculane. Cu toate acestea, dacii de la poalele Carpaților Sudici considerau Ardealul drept „Tărâmul Celălalt” sau „Lumea de Dincolo”. Și nu doar ei, romanii denumind Ardealul Transilvania, așa cum am mai spus, adică „țara de dincolo de pădure”. Mai târziu această lume a fost considerată subterană, așa cum se întâlnește în majoritatea religiilor. În poveștile populare românești, eroul (cel mai adesea Făt Frumos) ajungea pe „lumea cealaltă” nu coborând sub pământ, ci mergând tot înainte, la nivelul solului, pe o distanță mică, de numai câteva zile, traversând munți și păduri. Ardealul este înconjurat de munți împăduriți, așa că se potrivește descrierii. Acolo locuiau tot felul de făpturi supranaturale, cum ar fi zmei, căpcăuni, balauri, zâne, vrăjitoare și feluriți monștri, ca Baba Cloanța sau Muma Pădurii. Tot în această lume se găseau copaci magici, cu fructe vrăjite, cum ar fi merele de aur. Pentru cronicarii antici greci, grădina Hesperidelor, în care creșteau mere de aur, se afla pe teritoriul dacilor. Tot aici se găsea și celebra lână de aur, pe care o căutau argonauții lui Iason. Ardealul, ca grădină divină, se întâlnește și în prima parte a Bibliei, fiind acea grădină a Edenului în care trăiau primii oameni alături de divinitatea lor și în care creșteau pomi fermecați, cum ar fi Copacul Vieții și cel al Cunoașterii. După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia susține că Dumnezeu „l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”, adică în Dacia din sudul și estul munților Carpați, de lângă Ardeal, locul în care trăiau dacii / pelasgii. Atunci când primii oameni au fost izgoniți, Domnul „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, de unde înțelegem că Grădina Edenului era un spațiu închis, din moment ce era necesară păzirea doar a căii de acces către ea. Aruncând o privire pe harta României, observăm că Ardealul este înconjurat de munții Carpați din toate părțile, ce formează un adevărat zid imposibil de trecut. Ținând cont că heruvimii evreilor nu erau îngerii din creștinismul de astăzi, ci creaturi numite sfincși de către greci, purushamriga de către indieni, lamma și alad de către sumerieni și lamassu și ședu de către akkadieni și babilonieni, cei puși să păzească Grădina Edenului –sfinxul1 Ardealul – sunt sfincșii aflați în număr mare în munții Carpați (cum ar fi cel de la Topleț, cel de la Stănișoara, cel de la Piatra Arsă, Sfinxul Bratocei, cel de la Pietrele lui Solomon și cel mai cunoscut, Marel Sfinx din Bucegi). Peste tot în lume, rolul sfincșilor era de a păzi secretele zeilor, fiind reprezentați cel mai adesea în fața templelor. În mod asemănător, sfincșii din Carpați pot fi considerați paznicii tărâmului zeilor, care le-a fost interzis oamenilor într-un timp demult apus. De altfel, radiesteziștii au descoperit în dreptul fiecărui sfinx din Carpați încărcături energetice excepționale, care se pot vedea și în plan fizic. Pavel Codrescu, unul dintre cei care au măsurtat energiile din jurul sfincșilor, susține că puterea lor este atât de mare încât, dacă nu ar fi controlate, ar putea arde jumătate din România pe o adâncime de circa doi metri. „Energiile din zonele respective sunt… inteligente și au anumite preferințe metalice”, mai spune el. Localnicii susțin că pe lângă sfincși se aud voci ciudate, vorbind într-o limbă necunoscută. În lumina acestor lucruri, putem considera că sfincșii / heruvimii sunt arme mascate sub chipuri de piatră, puse „să păzească drumul către pomul vieţii”. Acea „sabie de flacără vâlvâitoare”, cu care erau dotați sfincșii, sunt energiile care ar putea arde totul pe o adâncime de circa doi metri. Rolul acestor paznici pare a fi de a împiedica accesul oamenilor către tărâmul zeilor, întocmai cum susține povestea biblică. Acesta ar fi motivul pentru care, în legenda lui Oedip, sfinxul le cerea trecătorilor să răspundă la o ghicitoare sau, mai bine spus, să cunoască parola de acces, neștiutorii fiind uciși instantaneu. Din fericire, paznicii au fost dezactivați, deoarece se pare că nu mai ucid pe nimeni care îndrăznește să se apropie de ei. Despre sfinxul de la Tigăile Mari localnicii chiar spun că a fost, la origine, un înger, care trebuia să păzească o închisoare în care Stăpânul ceresc îi aruncase pe diavoli. De rușine că nu a fost destul de vigilent, permițându-le astfel demonilor să evadeze, îngerul l-a rugat pe Dumnezeu să îl ierte și să îl lase în locul eșecului său. Tatăl ceresc i-a ascultat rugămintea și l-a transformat într-un paznic de piatră.

Știm din cronicile antice că nu doar Ardealul era considerat un loc sfânt, ci tot pământul Daciei. Biblia dă de înțeles același lucru, susținând că acea Grădină era un loc din Eden, teritoriu echivalat cu raiul în viziunea iudeo-Muntii Ciucascreștină: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Observăm și localizarea Edenului în răsărit, România / Dacia aflându-se în sud-estul Europei. Prin urmare, întreaga țară reprezenta teritoriul zeilor, Ardealul / Grădina Edenului / Duatul egiptenilor fiind zona în care locuiau zeii iar restul țării, locul în care trăiau aleșii zeilor, pelasgii / dacii. Dunărea era numită în trecut Eridani iar miturile sumeriene susțin că Eridu era casa pământeană a zeului Enki. Pe același zeu l-am întâlnit sub numele Zamolxe în religia dacilor, locuind într-o peșteră din munții Bucegi, dar și în Țara Luanei din Buzău, într-o cetate uriașă distrusă în bătălia finală a celui de-al doilea război al zeilor. Tot în Bucegi Enki / Prometheus a fost crucificat pe Vârful Omu, la mică distanță de Sfinx și Babe. Conform lui Herodot, Ares a domnit peste Sciția, fiind considerat un vechi rege național al dacilor, reședința sa fiind în munții geților (Carpați). Virgilius îl considera pe Marte / Ares protectorul câmpiilor getice iar Iordanes scria că acest zeu se născuse în țara geților. Poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni, loc în care își petrecea adesea timpul și Artemis, sora lui Apollo. Toate aceste mărturii antice dovedesc că Dacia a fost considerată țara zeilor iar Ardealul, locul în care locuiau respectivii zei, „grădina” interzisă oamenilor până la plecarea zeilor. Să nu uităm că, în timpul vizitei sale din 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „grădina Maicii Domnului”. Iar cu câteva decenii înainte de vizita Papei, indianul Sundar Singh folosea o exprimare asemănătoare în profeția sa apocaliptică: „în timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii”. Tot el spunea și că „România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul «Nou Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc (…) şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil «Nou Ierusalim» pământesc”.

Dacia, acel loc în care cei drepți se reuneau cu divinitățile lor după moarte, în timp a ajuns un tărâm înfricoșător pentru antici. Tartarul, care inițial era doar locul în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecantonchirii, a devenit pentru greci și o închisoare a sufletelor păcătoșilor. În legendele românești, zeii cei vechi au devenit zmei, creaturi înfricoșătoare care locuiau în Ardeal alături de alți monștri. De la autorii antici știm că grecii și romanii nu aveau 6957_597101816991446_314889413_ncuraj să treacă Dunărea. Alexandru Macedon și împăratul Darius au îndrăznit să pășească pe teritoriul zeilor, însă și-au luat tălpășița după foarte puțin timp. Până și dacii erau priviți ca niște oameni ciudați și înfricoșători. Pliniu, citând Periplul Europei a lui Apollonides, scria că în Sciția sunt femei cu câte două pleoape la fiecare ochi. Medicul grec Marcellus din Sida nota în anul 138 că neurii, daci care locuiau în preajma Nistrului, erau vrăjitori, fiecare dintre ei schimbându-se anual în lup pentru câteva zile. Iar poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi ca fiind: „cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Și în ziua de astăzi, din cauza poveștii aberante a lui Bram Stoker despre vampirul Dracula, România este privită de mare parte a Occidentului ca un ținut mistic, plin de vrăjitoare și monștri. Însă, în realitate, acesta este raiul pământean în care au locuit odată zeii alături de primii oameni ai lumii, daco-pelasgii.

Totuși, imaginea de tărâm înfricoșător s-a datorat nu imaginației anticilor, ci locurilor misterioase, în care se petrec fenomene inexplicabile, întâlnite în număr mare pe teritoriul Daciei. Un astfel de loc este pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj, aflată în apropiere de Tărtăria – Tartarul grecilor -, un loc1588considerat „Triunghiul Bermudelor din România”, inclusă de postul britanic de televiziune BBC și revista americană Travel + Leisureîn topul celor mai înfricoșătoare locuri din lume. Încă de la primii pași printre copaci, vizitatorul este asaltat de stări inexplicabile de greață, anxietate, senzații de vomă, dureri de cap și chiar arsuri apărute pe piele. Cu cât se adâncește mai mult în inima codrului, este cuprins de o senzație de neliniște, fiori reci făcându-și apariția pe șira spinării. Multă vreme, localnicii au evitat să aducă vorba despre acest loc pe care îl credeau blestemat și chiar a fi sălașul Necuratului. Numeroase dispariții de persoane, apariții stranii ale unor chipuri umane, structuri imateriale sau materiale, lumini ciudate de forme și culori diverse sau OZN-uri cu diverse forme geometrice images(cum ar fi piramide, sfere, cilindri, conuri ori cuburi) au atras cercetători din întreaga lume. Multe dintre aceste fenomene sunt invizibile pentru ochiul uman, însă nu și pentru aparatele de filmat ori de fotografiat. Pădurea prezintă și anomalii magnetice, cum ar fi fluctuații inexplicabile ale câmpului electromagnetic. Printre cele mai șocante manifestări se numără și urmele care apar brusc pe pământ, zăpadă sau iarbă, chiar sub ochii privitorilor. Mulți turiști au rămas îngroziți după ce au developat fotografiile făcute în pădurea Hoia-Baciu, în care se puteau vedea zeci de capete umane, unele fiind identificate ulterior cu figuri ale unor persoane decedate. Vegetația prezintă forme de deshidratare, arsuri și necroze ale tulpinilor și frunzelor în anumite zone ale pădurii. De multe ori se aud printre copaci sunete ciudate și înfricoșătoare, voci umane și chiar chicoteli. Pentru specialiștii în parapsihologie, pădurea Hoia-Baciu este o poartă interdimensională prin care spiritele pot intra în dimensiunea materială a Terrei. Inițiații în științele ezoterice consideră pădurea un portal între planul astral și cel teluric, o zonă intermediară asemănătoare Purgatoriului lui Dante Alighieri, unde sufletele decedaților staționează timp de patruzeci de zile, timp în care li se judecă faptele și li se hotărăște soarta. Indiferent de natura fenomenelor din pădurea ardeleană, ea rămâne cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă. Astfel de locuri, precum pădurea Hoia-Baciu, au generat imaginea înfricoșătoare a Tartarului sau a iadului. Însă nu tot Ardealul era privit de anticii din întreaga lume ca un loc terifiant, ci doar o parte a lui, în special cea vestică. În est se aflau câmpiile prea-fericiților, numite Elizee de către greci, locul unde sufletele celor drepți se odihneau alături de zei.

Nicolae Densușianu considera că legendara Atlantida s-a aflat pe teritoriul dacilor. În viziunea lui Platon, Atlantida era o insulă sau chiar un continent „mai mare decât Asia (Mică) și Libia la un loc”, aflată dincolo de coloanele lui310855_332724350164222_1276479198_nHercule, unde trăiau oameni mult mai avansați tehnologic decât restul pământenilor. Am văzut că dacii / pelasgii au reprezentat prima civilizație din lume, diferența dintre ei și restul lumii fiind subliniată cel mai bine de Florence Farmbough înEnciclopaedia Britannica din 1922-1923: „În timp ce strămoșii noștri bretoni alergau sălbatici prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile pătate de vânătăi, cu mintea pradă celor mai degradatoare superstiții, Țara României era civilizată, avea instituții, confort și chiar luxul unei comunități culte și bine organizate”. Coloanele lui Hercule, de care amintea Platon, nu sunt decât Porțile de Fier, aflate lângă Herculane. Atlanții și-au primit numele de la regele Atlas, nimeni altul decât titanul care sprijinea cerul în viziunea grecilor în locul din munții Carpați numit Axa Lumii, Axis Mundi, Polus Geticus sau Țâțânile Lumii. Pentru Homer, Atlantida avea formă circulară, întocmai ca Duatul egiptenilor, Tartarul grecilor sau Iadul lui Dante Alighieri, nume alternative ale Ardealului înconjurat de munții Carpați. Prin urmare, povestea Atlantidei, pe care înțeleptul Solon a aflat-o de la preoții egipteni (ai căror strămoși erau pelasgi), este inspirată din cea a Ardealului care în preistorie pare să fi fost chiar o insulă, așa cum susținea Platon. În Secretele Terrei – volumul 3, Eugen Delcea spune că „Cetatea Munților (Ardealul) era înconjurată, în străvechime, de Marea Panonică la vest (acolo au devenit etruscii celebrii marinari de mai târziu!) și Lacul getic (de la începutul perioadei cuaternare) la sud, ocupând Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei. Mai adăugați la acestea Apsoro / Oceanos Potamos / Istru / Dunărea și Oceanos / Pontus Euxinus / Marea Neagră și veți înțelege de ce Platon prezenta Atlantida drept o insulă mai mare decât Libya și Asia (Mică) luate la un loc și cum puteau locuitorii unei insule să dețină toate bogățiile posibile ale timpului și să domine lumea”. Un lucru asemănător susținea și profesorul doctor Augustin Deac în articolul De la preistorie la istorie din numărul 122 din ianuarie 1985 al revistei Noi Tracii: „Viața umană organizată în societate – după aprecierile lui Virgil Oghină – a început în Europa, pe teritoriul României. Cauzele obiective care au favorizat acest proces sunt multiple. Insula formată din arcul Munților Carpați, închis la vest de Munții Apuseni, inclusiv regiunile colinare externe, are o suprafață mare, de aproximativ 150.000 kmp. Platoul Ardealului era brăzdat de numeroase cursuri de apă, populate cu multe soiuri de pește; regiunile colinare și montane erau acoperite cu întinse pășuni și păduri cu o bogată faună și floră. Aceste condiții naturale ofereau posibilități de viețuire umană dintre cele mai prielnice și din abundență, fapt ce duce la ipoteza că Insula Carpatică – Ardealul – ar fi fost locuită de o populație numeroasă”. Și alți cercetători au localizat Atlantida lui Platon pe teritoriul României de astăzi, deși nu toți consideră că ar fi vorba despre Ardeal. Robert Ballard, cel ce a descoperit epava Titanicului, susține existența Atlantidei pe teritoriul actualei Mări Negre. El consideră că, în urmă cu aproximativ șapte milenii, fâșia de pământ care separa Marea Mediterană de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizația momentului respectiv. Americanul Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în inundațiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri,646x404îmbrățișează ipoteza lui Robert Ballard. Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat să cerceteze nu țărmul turcesc al Mării Negre, ci pe cel românesc, în apropiere de insula Șerpilor, unde a descoperit construcții ciclopice stranii, piramide și catedrale. „În cercetările mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arată că toate civilizațiile își au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră și am avut acces la toate descoperirile făcute în România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici măcar nu au auzit”, spunea profesorul Robinson. El consideră că bazinele râurilor românești sunt rămășițele unui fluviu imens care străbătea continentul eurasiatic sau ale unui lac cu apă dulce care acoperea România în trecut, Atlantida aflându-se pe teritoriul țării noastre iar cetățile descoperite în munți fiind doar rămășițe a ceea ce a mai rămas după scufundarea străvechii civilizații. „Ceea ce oamenii au numit Noe și familia sa, au fost, în fapt, singurii atlanți care au supraviețuit cataclismului. Iar arca a fost construită din lemn de cedru la dumneavoastră, în România, locul de unde a început și marea inundație a Pământului”, concluziona profesorul Michael Robinson. Despre Atlantida dacică vorbea și etnograful Adrian Bucurescu: „Un singur neam a stăpânit, o singură dată în istorie, întregul Pământ și acesta a fost cel al Atlanților. Centrul lor religios, militar și civil se afla pe țărmul de nord-vest al Mării Negre. Este adevărat că doar zece țări ale imperiului ajunseseră într-un stadiu avansat de organizare; acestea se întindeau în toată Europa, în vestul și sudul Asiei, precum și în jumătatea nordică a Africii. Marea Neagră se află aproximativ în centrul acestei întinderi. Celelalte zone ale planetei, încă prea sălbatice, erau doar controlate de Atlanți, care nu întâmpinau acolo decât o vagă rezistență. Pentru pământenii din afara Imperiului propriu-zis, Atlanții erau chiar zeii!”. În lucrarea sa, Nicolae Densușianu arăta că imperiul pelasgic avea un centru la nordul Dunării și nouă provincii. Astfel se explică de ce 10 este socotit numărul lui Dumnezeu, perfecțiunea, iar pentru daci 19 (1+9) era un număr magic. În cartea Atlantida, al optulea continent, lingvistul american Charles Frambach Berlitz arăta pe o hartă modernă a planșeului Oceanului Atlantic că există și astăzi, în zona Insulelor Canare, un masiv muntos, acoperit de ape, pe care l-a numit Dacia, considerând că atlanții au plecat către zona Carpato-Danubiană iar tracii sunt urmașii atlanților. În poezia Memento moridin 1872, marele poet național român Mihai Eminescu sugera și el o conexiune între zeii Daciei și Marea Neagră:

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale

Dintre stânce arcuite, din gigantice portale

Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit (…)

Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale

Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;

Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,

În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere

Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios”.

Atlanții au fost identificați adeseori cu hiperboreii sau hiperboreenii, un popor dezvoltat atât tehnologic, cât și spiritual. Primul care a scris despre hiperborei a fost Homer în jurul anului 1000 î.e.n. în epopeea Epigonii sau Alcmeonida, plasându-le țara în nordul Traciei. Următorul a fost Hesiod, după vreun secol. Poetul Pindar, prin anul 520 î.e.n. îi prezenta pe Hercule și Perseu îndreptându-se la râpele Dunării pentru a-i găsi pe fericiții 1004026_597088733659421_214135876_nHiperborei. Aristotel în 384 î.e.n. și Diogenes Laertios în 193 scriau că, după vechile tradiții, istoria lui Pitagora și a lui Zamolxis s-a petrecut la hiperborei. Geograful Strabon afirma că hiperboreii erau în Dacia. El spunea că istoricii greci din vechime numeau hiperborei, sauromați și arimaspi popoarele care locuiau dincolo de Marea Neagră, de Dunăre și de Marea Adriatică: „Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”. Pentru grecii antici, nordul extrem al Europei era Sciția / Dacia, dincolo de care se întindea deșertul, adică necunoscutul. Apollonios, citându-l pe Timagetos, care a scris Despre porturi, spunea că Istrul (Dunărea) „curge în jos din munții Hyperboreei”, de unde rezultă că grecii înțelegeau prin Hyperborea teritoriul țării noastre. Chiar și în anul 1255, arhipastorul Nicefor Blemmydas scria că de la Dunăre la nord, cea mai mare parte a continentului european este a dacilor, iar Dionisie Periegetul nota: „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor”. Acum aproximativ două milenii și jumătate, poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, zeul Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni. Cu trei secole înaintea erei noastre, Apollonius din Rhodos susținea în Argonautica, la fel ca Homer, că hiperboreenii erau pelasgii ce locuiau în nordul Traciei. Vergilius Maro, autorul Eneidei, scria despre Orfeu: „Singuratec, cutreieră ghețurile hiperboreene și Tanais (Donul)acoperit de ghețuiri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpați)”. Într-una dintre epigramele sale, poetul Marțial îi scria lui Marcellin: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă”. În Epistulae, el numește triumful împăratului Domițian asupra dacilor „hyperboreus1011803_599195346782093_1716155639_ntriumphus”, comentând: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. Clement din Alexandria îi atribuia lui Zalmoxis, zeul dacilor, care trăia în Carpați, epitetul de hiperborean. Macrobiu amintea de „regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Templul cel mai renumit al lui Apollo Hyperboreul se afla în insula sfântă de la gurile Dunării, Leuke (astăzi numită Insula Șerpilor), unde grecii considerau că ajung spiritele eroilor după moarte. În secolul al XIX-lea, templul a fost practic „demontat” și transportat la Moscova, unde a dispărut fără urmă. După mărturia unanimă a grecilor antici, oracolul din Delphi, închinat tot lui Apollo, a fost fondat de hiperborei, care trimiteau anual daruri sanctuarului. O tradiție veche spune că, într-o epocă foarte îndepărtată, hiperboreii au scăpat Elada de invazia galilor sau a celților. Pausanias a văzut la Pergam prin anul 174 un tabel istoric unde era reprezentat războiul atenienilor cu galii sau celții și năvălirea hiperboreilor în ajutorul grecilor, care i-au învins pe gali. Iar hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, care a trăit prin 1200 î.e.n., a fost unul dintre civilizatorii patriei sale, având cunoștințe de medicină practică. A călătorit mult prin Europa și mai ales prin Grecia, purtând cu el o săgeată cu care vindeca boli. A scris Oracole despre Sciția și Theogonia plus o altă carte despre oracole, care în zilele lui Aristofan se citeau încă în public. Era foarte sobru și abstinent, anticii spunând despre el că nu mânca nimic. Se spune că hiperboreanul Abaris a înălțat în Laconia un templu în onoarea fiicei zeiței Ceres. În concluzie, atlanții, hiperboreii, pelasgii, dacii, sciții sau geții nu reprezintă decât unul și același popor, rasa primordială a omenirii.

La fel ca în miturile multor popoare antice, și în legendele sumerienilor exista o grădină a zeilor, numită Dilmun (sau Tilmun în akkadiană), în care zeii locuiau alături de cei mai drepți oameni. În Epopeea lui Ghilgameș, supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim, a fost dus în Dilmun împreună cu soția sa, unde au primit nemurirea. Acest tărâm se afla „la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat”, în „locul de unde răsare și soarele” (adică în est). În însemnările cartografice din primul secol al erei noastre, între vărsările în Dunăre a râurilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma o insulă pe care se afla cetatea Dimum, ce avea un nume foarte asemănător cu Dilmunul sumerienilor. Pe malul sudic al Dunării, în Bulgaria de astăzi, se afla orașul Dimum, numit în prezent Belene. ÎnCosmografia de la Ravena, din secolul al VII-lea, este amintit orașul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și restul popoarelor semite pentru ținutul zeilor. Fără îndoială că din Dimum s-a format numele Dilmun și apoi Tilmun. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare (2242 – 2186 î.e.n.) din Akkad / Agade a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun. Alte tăblițe de lut de prin anii 1800 î.e.n. se referă la o expediție comercială „către Dilmun pentru a cumpăra cupru de acolo”. În perioada kasită a regelui Burnaburiaș (în jurul anului 1370 î.e.n.), un sol al acestui regat a trimis scrisori către superiorul său din țara Dilmun / Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. (cu puțin timp înainte ca hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, să pornească prin Europa), spune că regele Asiriei urma să ia în stăpânire țările Dilmun și Meluha (Egiptul de Jos) precum și Marea de Jos și pe cea de Sus.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui”, locul în care locuiau supraviețuitorii Potopului. Când a ajuns la trecătoarea din munți, Ghilgameș a exclamat: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Referindu-se la Dacia, Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”, leul fiind și astăzi numele monedei României. În cele din urmă, regele cetății Uruk a ajuns la muntele Masu, „care străjuiește răsăritul și apusul Soarelui”, ale cărui piscuri „erau atât de înalte, încât crestele atingeau cerul, iar poalele sale ajungeau până în lumea de dincolo(Ardealul)”. Dacă acest munte este Kogaiononul (Vârful Omu), muntele sacru al lumii antice, pe care a fost crucificat Enki / Prometheus, Ghilgameș trebuia să îl traverseze pentru a ajunge în „lumea de dincolo”, Dilmun / Ardealul. Epopeea susține că Masu este „muntele care străjuia răsăritul Soarelui”, iar tradițiile populare românești, moștenite de la daci, afirmă că Vârful Omu este primul atins de razele Soarelui la răsărit. Acolo, „la porțile muntelui stăteau de pazăzmeufăpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. În poveștile românești există creaturi asemănătoare acestor „Scorpioni”, numite zmei, care au aspectul unor balauri dar deseori apar și sub formă umană. În limbile slave, cuvântul „zmeu” înseamnă „șarpe”. În basme, zmeii locuiesc pe „tărâmul celălalt” dar vin uneori în lumea oamenilor, cel mai adesea pentru a răpi fete frumoase. Pentru a traversa muntele și a ajunge în Dilmun, Ghilgameș era nevoit să treacă printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”. Scorpionii / zmeii i-au deschis eroului poarta muntelui, iar el a traversat tunelul și a ajuns în „grădina zeilor”, unde „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”. Ghimpii și scaieții „erau din pietre de hematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Ghilgameș a văzut chiar și „un fruct de cornalină, înzestrat cu lujeri care încântau vederea, de frunzele de lapislazuli atârnau fructe care încântau vederea”. Eroul l-a întâlnit în acea grădină pe zeul-Soare Șamaș, pe zeița viței de vie, Siduri, pe Urșanabi (timonierul arcei ce a supraviețuit Potopului) și pe Utnapiștim, eroul Diluviului.

Epopeea susține că Ghilgameș a traversat muntele printr-un lung tunel.  Munții Bucegi sunt străbătuți de un lanț de drumuri subterane, cunoscute doar câtorva persoane. În vremuri de restriște, dacii își trimiteau acolo femeile și copiii cu comorile pe care le aveau, apoi plecau la luptă împotriva radiestezie-tuneluri-munti-comoriinvadatorilor. La fel ca în Epopeea lui Ghilgameș, prin tuneluri se poate ajunge dintr-o parte în alta a munților. În anul 105, armata regelui Decebal a străbătut munții printr-un astfel de tunel în numai două zile. Când împăratul roman Traian a aflat secretul dacilor, a ordonat astuparea galeriilor subterane. În cartea Incursiune în lumea subterană, generalul Emil Străinu scria că o coloană militară germană a dispărut într-un tunel de sub munții Carpați în luna septembrie a anului 1944. În ultimii ani s-au efectuat măsurători energetice în zona Bucegilor, care au constatat existența unor câmpuri de forță și a unor tuneluri subterane ce traversează munții. Se spune că, privite de sus, aceste pasaje subterane au forma unui cap de lup (simbolul dacilor) cu gura deschisă. Cercetătorii nu reușesc să-și dea seama dacă tunelurile au fost făcute de oameni ori doar descoperite și folosite de aceștia, ignorând ceea ce le-au transmis dacii: totul a fost construit de marele zeu Zamolxe, atunci când s-a hotărât să apere acest pământ sfânt și pe oamenii care îl locuiesc.

Nu doar construcțiile din subteranul Daciei sunt fascinante, ci și cele de la suprafață. Florin Drăgan scria că „Arhitectura dacilor este unicat în Europa. Grandiosul complex arhitectural din Munții Orăștiei e comparabil cu realizările altor popoare, ce aveau ca și ei la bază o organizare statală de secole. Împletirea genială dintre măreția naturii și monumentalizarea zidurilor nu are egal în toată Europa”. Acolo, pe o arie de două sute de kilometri pătrați se aflau cinci cetăți și zeci de așezări importante, cum ar fi sate, târguri și sanctuare. Folosind condiții naturale de relief, dacii transformaseră Munții Orăștiei într-o adevărată fortăreață. Și-au construit zidurile cetăților fără mortar, arheologii și istoricii constatând că piatra fusese adusă de la zeci de kilometri, în condiții de relief extrem de dificile, iar unii cred că acolo s-a cărat mai multă piatră decât există în Marea Piramidă din Egipt. Cetățile au fost înconjurate cu valuri de pământ roșu, adus de la mare depărtare, iar lângă multe locuințe s-au găsit grămezi de zgură metalică. Arheologii clujeni au descoperit aici cea mai mare cantitate de fier din lume pe metru pătrat arheologic. Vârfurile de munți locuite de daci erau înconjurate cu ziduri din pietre de trei – cinci tone, aduse de la mare distanță, și aveau terase perfecționate, tăiate în stâncă, de forme rotunde, elipsoidale sau triunghiulare. La Piatra Muncelului, Vârful Secuiului, Târsa și Dealul Grosului au fost realizate terasări cu forme umanoidale. Prin ridicarea sau terasarea unor vârfuri de munți, dacii au transformat distanța dintre ele în triunghiuri isoscele, echilaterale sau dreptunghiulare. Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a Daciei în timpul regelui Decebal, formează un triunghi echilateral cu Simeria (locul de unde au migrat sumerienii) și Tărtăria (locul în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume). La Sarmizegetusa există roci radioactive dar și sulfură de fier, vanadium, nichel și siliciu. Pe multe pietre ale construcțiilor dacice nu de dezvoltă microflora, microvegetația, iar mușchiul crește foarte greu, însă pietrele care au fost scoase din zonă au prins mușchi și au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroșii și ultraviolete și împiedică dezvoltarea bacteriilor. Tot la Sarmizegetusa se află marele calendar circular, considerat a fi cel mai precis din istorie, foarteSarmizegetusa-Regia-0169apropiat de cel de la NASA, despre care Paul Lazăr Tonciulescu scria în Impactul Romei asupra dacilor: „dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, față de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă”. În apa care curge pe teritoriul sanctuarelor dacice au fost detectate urme de argint. „Sanctuarele descoperite în România au un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani”, remarca profesorul american Paul Mac Kendrick. Într-o zonă muntoasă din județul Buzău, numită Țara Luanei, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră, sondajele aratând că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, pământul fiind ars pe o adâncime de circa jumătate de metru. Iar la sfârșitul mileniului trecut, sub Sarmizegetusa s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați. La începutul anilor 1990, subsolul din zona Grădiștei fusese sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Dacă legendele românești spun că dacii își ascundeau în tuneluri aurul, iar Ghilgameș a descoperit la capătul unui astfel de tunel o zonă cu multe pietre prețioase, orașul subteran este și el foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armatacornesti1 lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Nu putem decât să o înțelegem pe Barbara Deppert Lippitz, expert german în tezaur antic, care exclama: „Sunt unul dintre specialiştii cei mai cunoscuţi, nu numai în Europa, ci în toată lumea, şi spun adevărul. Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră”. Acest oraș subteran se întindea nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume) și Deva (zona din care au plecat arienii în Asia). Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamăna cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul.

În secolul al IV-lea î.e.n., scriitorul grec Ephoros împărțea locuitorii Pământului în indieni, ethiopi, sciți și celți. El scria că sciții sunt mai vechi în Europa decât elenii, că ei sunt autohtoni în Europa și că ei, mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare pentru comoditatea vieții. Platon împărtășea aceeași opinie, adăugând că multe dintre cuvintele elene sunt împrumutate de la barbari (adică tracii, denumiți astfel datorită obiceiului lor de a purta bărbi), la care elenii au fost supuși pe alocuri. Scriitorul și medicul grec Clement din Alexandria, care a trăit între anii 150 și 216, aprecia că „elenii au furat filosofia lor de la barbari”, iar Dio Chrysostomos spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. De altfel, cei mai importanți filosofi ai Greciei antice erau ionieni sau traci de origine, cum ar fi Tales din Milet, Anaxagora, Anaximandru, Anaximene, Xenophon, Pitagora, Herodot, Tucidide, Hecateu, Homer, Sofocle, Arhimede, Aristotel sau Platon. În 1923, renumitul elenist francez A. Jardé remarca „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înșisi nu știu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparținând timpului neoliticului”. Iustinus, citându-l pe Trogus Pompeius care în 28 î.e.n. a scris o istorie universală în patruzeci și patru de volume, sub titlul Historiae Philippicae et totius mundi origines et terrae situs, scria despre daci: „Începuturile lor au fost la fel de strălucite preum stăpânirea lor și au devenit vestiți atât prin puterea bărbaților cât și prin cea a femeilor. Neamul sciților a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deși între sciți și egipteni a existat multă vreme o dispută cu privire la vechimea neamului”. O dispută inutilă deoarece, așa cum am văzut, Egiptul predinastic a fost colonizat de daci. Cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade, clarifica originea dacică a indo-europenilor: „De mai mult de un secol, savanții s-au străduit să identifice patria originară a indo-europenilor, să descifreze protoistoria lor și să stabilească fazele migrațiilor lor. S-a căutat patria originară în nordul și centrul Europei, în stepele Rusiei, în Asia Centrală, în Anatolia etc. S-a convenit azi să se localizeze focarul indo-european în regiunile de la nordul Mării Negre, între Carpați și Caucaz”. Într-una dintre cărțile sale, scriitorul Renato Zamfir remarca faptul că „descoperirile târzii din Germania și Danemarca (…), cele de pe axa București-Belgrad de la Lepenski-Vir, cele de la Sarmisegetuza din sudul Carpaților Apuseni, cele din sudul Carpaților Meridionali, sau cele de la gurile de vărsare ale Dunării de la Cernavodă, atestă nu numai locuirea permanentă a acestor ținuturi, dar mai mult, faptul că, aici, agricultura și creșterea animalelor au cunoscut un nivel avansat în comparație cu unele centre ale Orientului Îndepărtat și Mijlociu. Ele vin să contrazică această teză greșită și să reașeze adevărul istoric la locul ce i se cuvine. În localitățile menționate, cu deosebire în zonele sud-estice europene, au fost descoperite (…) o rasă de vite și una de porci, deci primele animale domestice. Probele materiale descoperite pe arealele geografice sau în localitățile de mai sus privesc perioada cuprinsă între anii 9000 și 6000 î.e.n. (…) se poate formula concluzia că formele superioare ale agriculturii și ale creșterii animalelor, respectiv domesticirea, sunt elemente specific europene sau, cu mai multă exactitate, atlante și nu, așa cum s-a crezut până nu demult, un import nemijlocit de ultimă oră din zona mesopotamiană. Existența neîntreruptă, continuitatea milenară a vieții pe întreg teritoriul european (…) se constituie ca o realitate care vorbește nu numai despre continuitate, dar chiar despre primordialitate”. În 1968, John Maridis, profesor la Universitatea din Londra, constata: „Culturile neolitice (5500-2500 î.e.n.) Cucuteni și Gumelnița sunt poate cele mai bogate din Europa”. Antropologul francez Eugéne Pittard spunea că „strămoșii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanității, civilizația neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria țării”. În Enciclopedia Peoples of All Nations din 1922-1923, specialistul englez E.C. Davies afirma: „Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul carpato-dunărean, cunoscut azi ca fiind România, exista o civilizație ce își avea rădăcinile departe, în trecut, din 1240434_389157021209744_1523286624_nepoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizații primitive reiese din perfecta asemănare a armelor de luptă și uneltelor de muncă, a tumulilor și resturilor de vechi locuințe, din Transilvania până la Marea Neagră”. Peruvianul Daniel Ruzo, poate cel mai pasionat cercetator al megaliților, autorul denumirii de „Civilizația Masma”, declara în 1968, după o vizită în România: „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”. Remarcabile sunt și afirmațiile specialistului american de origine lituaniană, Marija Gimbutas, în Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în sud-estul European: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 – 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului. Acești oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puțin sfârșitul mileniului al VI-lea î.e.n. (…) Pe la anul 5500 î.e.n., vechii europeni din Europa Central-Răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere cu circa 2.000 ani înaintea egiptenilor și a sumerienilor (…) Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte privind semne de scriere au fost făcute la Turdaș, apoi la Tărtăria. Este acum cert că scrierea «veche europeană» este mult mai veche decât cea sumeriană, ca atare, comparațiile cronologice cu Sumerul nu sunt cele mai fericite. Folosirea persistentă a acelorași semne, timp de 20.000 ani, este o dovadă a faptului că acestea au o conotație specifică”. Profesorul universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizațiilor, scria: „Maramureșul este satul primordial (…) Este un complex de realități care converg în a simți aici că te afli în satul primordial. Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din Cer în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, nu primitivă, în frumusețea lui de înaltă civilizație”. În The Indo-European heritage, profesorii Leon E. Stover și Bruce Kraig vorbesc despre Vechea Europă a mileniului al V-lea î.e.n., care își avea locul în centrul României de astăzi, iar arheologul și filologul australian Vere Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, într-o carte din 1993 poziționa leagănul arienilor în spațiul carpato-dunărean. În mod surpinzător, pe 12 august 2013, fostul purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informații din perioada 1990 – 1998, Nicolae Ulieru, declara pentru postul Realitatea TV: „Transilvania era centrul acelei entități tradiționale care în anii 6500 – 3500 înaintea erei noastre constituia zona cea mai importantă a culturii europene. Sunt două cărți care atestă faptul acesta. O carte se numește «Civilizație și cultură», a cărei autoare este de origine lituaniană (Marija Gimbutas), care spune că «Romănia este ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 înaintea erei noastre». Anul acesta a apărut la editura Herald, în primăvara acestui an, o carte a lui Constantin Daniel, un mare orientalist român. Trebuie să subliniez faptul că autorul este de origine evreiască, un evreu mult mai patriot decât mulți dintre români. Cartea se cheamă «Misteriile lui Zalmoxis» și în ea se afirmă următoarea idee, ca idee de bază: «toate miturile elenice existente la greci în epoca clasică erau de origine tracă și traco-getică, fiind create de traci și inspirate de spiritualitatea tracă». Deci, pentru noi românii, această entitate a Transilvaniei este punctul nodal din care ne tragem și către care ne raportăm tot timpul”.

Totuși, indiferent de numărul declarațiilor specialiștilor din întreaga lume, ce au cercetat dovezile istorice, arheologice și lingvistice, dacii rămân ascunși omenirii, istoria lor fiind înlocuită cu cea a unui popor tribal, „ales” de către maleficul zeu Yahweh să conducă lumea. Referindu-se la munții Bucegi, geologul Marian Dumitrescu, specialist în energia pietrelor, spunea: „străinii au știut dintotdeauna că acolo sunt secrete nemaipomenite care pot da stăpânire asupra lumii și a popoarelor”. Iar în Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea constata: „La sfârșit de martie 2002, un oficial «anonim» al NATO a precizat clar că SUA nu vor «Vechea Europă» în organizație, făcând referire la România și Bulgaria (țara unde trăiseră tracii de la sudul Dunării). Această declarație pune în lumină un adevăr complex: cei din Vest știu foarte bine de unde a pornit viața și civilizația în Europa, care le sunt rădăcinile dar nu vor să recunoască acest lucru și cât de ingrați sunt față de părinții care i-au născut, i-au crescut și i-au ocrotit pe vremea când sultanii voiau să-și adape caii în Biserica de la Roma”. Oricât s-ar încerca ascunderea adevărului și distrugerea memoriei colective, a identității naționale, a tradițiilor și a istoriei dacilor, „nici o furtună, nici o invazie, nici un cutremur, nici o ocupaţie, nici o lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe Românii din Dacia. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea”, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944. „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”, completa el.

Pierit-au dacii?”, se întreba retoric Bogdan-Petriceicu Hașdeu în titlul studiului său din 1860. Răspunsul nu poate fi decât negativ. Am văzut deja că românii de astăzi nu sunt un popor format din amestecul dacilor cu romanii, ci urmași ai dacilor, primii oameni ai lumii. Continuitatea din spațiul carpato-danubiano-pontic a fost remarcată nu doar de Ion Antonescu, ci și de mulți cercetători, atât români cât și străini. Savantul Constantin Daicoviciu nota: „De când s-a ivit picior de om pe pământul României – cu multe mii de ani înainte de nașterea României, pe amândouă laturile Carpaților a trăit aceeași seminție de oameni, cu forme de viață asemănătoare, vorbind aceeași limbă, având aceleași credințe”. Poetul și arheologul Cezar Bolliac constatawolfpackbkc0continuitatea locuirii pe teritoriul României sub forma unui „șir neîntrerupt în civilizația preistorică a Daciei, începând din epoca pietrei lustruite și până în timpurile romane”. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga recunoștea: „Pe lângă cei semănați sunt cei crescuți; nou suntem crescuți din pământ (…) Domnia noastră înseamnă o creație istorică solidă, venită dintr-un mare trecut, care trăiește peste toate constituțiile pe care ni le-am dat, trăiește până în epoca noastră(…) Satele dace nu au făcut decât să-și continuie – sub forma română – o viață sătească tracă”. Considerat de dictatura comunistă drept un poet antinațional, Lucian Blaga le reproșa în 1960 următoarele celor care ne ascund istoria adevărată: „Arheologii și istoricii noștri ne spun că ciobanul nostru se îmbracă aproximativ ca și ciobanul dac. Olarii din cutare sat de munte (…) lucrează probabil la fel cum lucrau acum două-trei mii de ani. În general, tot felul de a fi, ritmul vieții, modul de a gândi, felul de a se purta, diverse acte, de la acela al aratului până la actul aproape ritual al mâncatului, proprii săteanului, fac impresia unui stil statornicit de mii de ani. Atrăgeam luarea aminte asupra unor caracterisitici milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anumite formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani”. În numerele 140-141 din iulie-august 1986 ale revistei Noi Tracii, P.P. Panaitescu afirma: „Cultura neoliticului din România e creația pelasgilor noștri (…) neoliticul din Dacia e creația oamenilor acestui pământ”. Istoricul francez Albert Armand scria în 1936: „Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din epoca neolitică a pietrei șlefuite până în zilele noastre, susținând astfel, printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”. Deși ungurii se zbat de mult timp să pună mâna pe Ardeal, susținând că au fost primii locuitori ai vechiului tărâm al zeilor, în Vechea și noua Dacie din 1791 istoricul maghiar Huszti Andras a fost nevoit să recunoască faptul că „geto-dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei, fiind foarte viteji şi neîntrecuţi in luptă” și că „urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”. Se pare că românii, mai ales în zona rurală, încă nu și-au uitat complet rădăcinile. La chestionarele lui Nicolae Densușianu, cei din comuna Mihăiești din Muscel au răspuns: „nu am venit de nicăieri, ci ne-am pomenit aici”, iar cei din comuna Cosmești din județul Galați au afirmat același lucru: „suntem aici de la începutul lumii”. Și pentru că e nevoie de dovezi, nu doar de vorbe, acestea sunt oferite de un studiu de paleogenetică realizat între anii 2003 și 2006, care demonstrează că, din punct de vedere genetic, românii de astăzi sunt dacii din trecut, teoria latinizării fiind absolut falsă. Cu sprijinul Universității din Hamburg (Germania), doctorul Georgeta Cardoș, specialist în genetică, a comparat ADN-ul românilor din prezent cu cel din țesuturile osoase ale unui număr de cincizeci de daci, ce au trăit pe teritoriul României acum cinci milenii. Țesuturile au fost recoltate din peste douăzeci de situri arheologice din întreaga țară. Datele obținute au demonstrat că între actuala populație a României și cea de acum cinci mii de ani există o clară înrudire genetică, fondul de bază dovedind continuitatea populației dacilor sub forma românilor din prezent. Ca o observație suplimentară, locuitorii nordului României au ochi albaștri și păr blond sau roșu iar în vorbire au același accent, indiferent dacă vorbim de Țara Moților din vest sau zona Sucevei din est, iar cei din jumătatea sudică a țării au caracteristici fizice diferite, fiind cu piele mai închisă la culoare, ochi căprui sau negri și păr de la castaniu la negru. Fără îndoială, diferențele fizice se explică prin amestecul dacilor cu populațiile migratoare, ce s-au așezat îndeosebi în sudul României. Cu toate acestea, fondul genetic al dacilor a rămas în românii de astăzi, indiferent de zona în care locuiesc sau de încrucișările cu alte popoare. Prin urmare, la fel ca doctorul Napoleon Săvescu în titlul cărții sale din 2002, putem spune fără teama de a greși că „noi nu suntem urmașii Romei”.

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cu amărăciune Mircea Eliade. „Ca și celții, sacerdoții și asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii”, continua el. Într-adevăr, se pare că dacii foloseau scrisul foarte rar, cel mai probabil fiind utilizat doar de preoți. Lucru absolut logic, de altfel. Scrierea le fusese oferită de către zei, prin urmare doar mediatorii dintre zei și oameni o puteau utiliza. Însă grecii și romanii au notat destule amănunte despre daci, din păcate scrierile rămase sunt puține, fragmentare, cele mai multe transmise la a doua sau a treia mână. Au fost editate de către Academia Română în două volume, unul cuprinzând autori până în secolul al IV-lea, celălalt continuând până în zorii mileniului al II-lea. O culegere de mici dimensiuni a acestor izvoare a realizat în 1939 G. Popa-Lisseanu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Alexandru Papadopol-Calimah, fost prefect al Tecuciului, ministru de externe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice sub regele Carol I, a descoperit două sute optzeci și doi de autori care s-au referit la Dacia în scrierile lor. Papadopol-Calimah a început să-și publice descoperirile în 1872 în revista Columna lui Traian, inițiată și condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu, și a continuat timp de patru ani, realizând nouăsprezece articole, care mai târziu au fost cuprinse într-o carte, intitulată Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia. Intervalul temporal acoperit de scrieri-vechi-pierdute-77363autorii studiați de Papadopol-Calimah este foarte mare, întinzându-se din secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al XIII-lea. Nu s-a scris despre niciun neam al Europei din afara lumii greco-romane atât cât s-a scris despre daci: capitole întregi în lucrări de istorie, cărți complete ori referințe mai mult sau mai puțin ample. Această constatare demonstrează că interesul anticilor pentru neamul dacilor era mult mai mare decât ne-am imaginat. Printre autori se numără celebrii Aristotel, Strabon, Hecateu, poetul Ovidiu, Tacit, Plutarh, Pliniu cel Bătrân și cel Tânăr, Criton, Dio Cassius și împărații Traian, Iulian, Tiberius, Claudius sau Alexandru Macedon. Comparând aceste sute de scrieri cu cele care ne-au rămas, remarcăm că s-au pierdut peste 90% din informațiile despre daci. Cu toate aceste lipsuri, putem totuși să ne formăm o părere despre poporul primordial al omenirii.

Pentru antici, dacii erau înalți, blonzi, cu pielea albă și cu ochi albaștri. Citându-l pe Dio Chrysostomos din primul secol î.e.n., Iordanes i-a descris în secolul al VI-lea ca fiind un popor de războinici savanți care, în răgazul dintre lupte, se îndeletniceau cu filosofia și știința. Dio Chrysostomos mai spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. Părintele istoriei, Herodot, îi numea „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Erau nepăsători în fața morții, știind că vor ajunge în împărăția zeului lor, Zamolxe. Soldații plecau la luptă strigând numele zeului și mureau zâmbind, cu numele aceluiași zeu pe buze. Un ritual pentru a stimula curajul soldaților era sfințirea cu apa din Dunăre. Înainte de începerea luptei, fiecare dac gusta apa fluviului sacru. Istoricul grec Plutarh spunea că, în vechime, apa Dunării și a Nilului se păstra în vase de aur în visteriile împăraților ca semn de suveranitate și putere. În Legile morale și politice, filosoful grec Pitagora se referea și el la valorile morale ale dacilor: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer” (Legea 1143). Un alt mare filosof grec, trac la origine, Platon, consemna în dialogul Carmides o discuție între filosoful Socrate și Carmides, unde Socrate povestea ce l-a învățat un medic trac: „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om, în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea”. În lucrareaGetica din secolul al VI-lea, istoricul romanizat Iordanes vorbea despre daci în aceiași termeni apreciativi, susținând că marele preot Deceneu „i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală”.mystery-carphathian-sphinxAceste descrieri sunt în contradicție cu imaginea daco-getului barbar, primitiv, pe care istoricii ne-o inoculează de ceva timp. Romanii îi numeau pe daci „afurisiți dușmani și neam nebiruit”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”. Poetul roman Publius Ovidius Naso, care a fost exilat în cetatea Tomis în anul 9 de către împăratul Augustus (unde a stat opt ani printre daci), scria că „nu există în toată lumea un neam mai sălbatic decât geții; totuși și ei au plâns la suferințele mele”, numindu-i și „neomenoșii geți barbari”. Totuși, după victoria împăratului Traian din anul 106, acesta era felicitat de Plinius cel Tânăr într-o scrisoare pentru „victoria ta cea mai mare, cea mai frumoasă și cea mai importantă”. Împăratul chiar și-a schimbat numele din Marcus Ulpius Nerva Traianus în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a scoate în evidență victoriile sale împotriva dacilor, parților și triburilor germanice, cea mai importantă fiind, așa cum sublinia și Plinius cel Tânăr, cea împotriva dacilor lui Decebal. Cea mai bună dovadă în acest sens este modul în care romanii au sărbătorit această victorie, organizând lupte de gladiatori timp de o sută douăzeci și trei de zile, în care au jertfit zece mii de oameni și unsprezece mii de animale sălbatice. Ca să nu mai vorbim despre columna lui Traian, acel monument ridicat la Roma de către împăratul roman, pentru a-și celebra victoria. Deși învinși, dacii liberi nu s-au lăsat cuceriți și au continuat raiduri împotriva romanilor multă vreme, până la retragerea completă a acestora din anul 275.

Din păcate, s-a păstrat o foarte mică parte din istoria antică a dacilor. Din puținul care ne-a rămas totuși ne putem da seama de ce erau numiți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”.  Iată câteva exemple:

– Iornandes, episcopul Ravenei, scria în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, că regele geților, Taunasis, a bătut pe malurile Phasului pe regele egiptenilor, Vesosis, iar Cyrus, împăratul Imperiului Ahemenid, a întreprins un război fatal lui contra reginei geților, Thamiri. Vesosis este o traducere greșită a numelui lui Sesotris, probabil Khakeperre Senusret al II-lea, care a domnit între 1897 și 1878 î.e.n., cel de-al patrulea faraon al celei de-a XII-a dinastii. După ce i-a cucerit pe etiopieni în sud și pe tracii din Europa, faraonul a fost învins de geto-dacii lui Tanausis (probabil numit Tănase în realitate) pe malul Mării Negre, în Georgia de astăzi. Egiptenii au fost goniți până în Egipt, unde doar Nilul și fortificațiile de acolo i-au oprit pe daci să distrugă total armata faraonului. La întoarcerea acasă, o parte din armata învingătorilor a rămas în Orient, acei daci fiind cunoscuți din acel moment sub numele de parți. Acesta este motivul pentru care parții, ca și dacii, aveau ca stindard draconul (ce avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur) iar Decebal, regele dacilor, coresponda cu Pacorus, regele parților.

– În Iliada, Homer a amintit participarea tracilor în războiul troian, despre care se presupune ca a avut loc în secolul al XII-lea î.e.n. Deși nu oferă amănunte despre ei, preferând să se concentreze asupra zeilor și eroilor greci, aflăm detaliile războiului din Ciclul epic, o colecție de lucrări aparținând unor autori străvechi, Protesilaos, Arctinios, Sofocle și Eschil, care adunaseră pentru posteritate tradițiile preistorice ale poporului lor. Aici îl găsim pe Telef, regele geților, făcând minuni de vitejie în războiul troian. El vine în ajutorul troienilor, este rănit de Ahile și fuge pentru a-și vindeca rănile. Fiul său, Euripil, vine și el în ajutorul troienilor, luptă vitejește provocând mari distrugeri în tabăra grecilor, îl ucide chiar și pe Mahaon, chirurgul cel vestit al grecilor și unul dintre eroii Iliadei, apoi cade în luptă. Referindu-se la Ciclul Epic, Flavius Philostratus scria prin anul 193 că bătălia de la Troia dintre geți și greci „a fost mai crâncenă decât toate luptele câte au urmat sub Troada și câte au fost vreodată între barbari și între greci, căci oștirea lui Telef era grozavă și vitează nu numai în totalul ei, dar și individualmente, fiind copii voinici ai Dunării din Sciția. Misii lăsau pe greci să debarce, aruncând de pe uscat săgeți și sulițe cu mare furie. Misii veneau de dincolo de Istru; se zice că și femeile misilor se băteau de călare contra grecilor ca amazoane, și că femeia lui Telef, Hiera, comanda această cavalerie de femei… Protesilau zice apoi că doamna Hiera a224_1320865462. fost totodată cea mai înaltă de stat femeie și cea mai frumoasă din toate câte au fost vestite de frumoase. Și cu toate acestea, Homer nu vorbește nici de viteaza misilor, nici de faptele acestea eroice, ca să nu fie femeie mai frumoasă decât Elena și voinic mai mare decât Ahile”. În Alea din Arcadia, renumitul templu al Minervei Alee (cel mai frumos și cel mai mare din toate templele Peloponezului), se vedea pe frontonul din timpul lui Pausanias bătălia lui Telef contra lui Ahile pe câmpiile Caicului. Tot după Ciclul Epic, amazoana Pentesilea a venit și ea în ajutorul Troiei, murind pe câmpul de luptă sub loviturile lui Ahile. Acesta, pe când o dezbrăca de armura pe care dorea să o păstreze ca trofeu, a rămas uimit de frumusețea amazoanei și a început să o plângă amar. Pentesilea era din Tracia, după cum susține Arctinos. De fapt, după Herodot, țara amazoanelor se afla în Sciția, după gurile Dunării, în stepele din nordul Mării Negre, ferocele luptătoare făcând parte tot din neamul tracilor. În anul 174 încă se mai vedea la Delphi, aproape de fântâna Cassotis, o clădire numită Lesche, în care, într-un tablou, era reprezentată Pentesilea ca o tânără fată, cu un arc scitic și o piele de leopard pe umeri. Ciclul Epic amintește și alte amazoane, venite dinspre Marea Neagră și Dunăre în ajutorul grecilor, în momentul în care troienii lui Priam și Hector erau pe punctul de a învinge.

– În Trecerea galilor din Europa în Asia, Demetrius din Bizanț scria că, prin 600 î.e.n., cimerienii au fost goniți de masageți (ambele fiind triburi dacice) de pe malurile Mării Negre, așa că au fugit și au cotropit o parte a Galiei. De teama cimerienilor, mulți gali (numiți și galați) au emigrat. Cei conduși de Sigovese au trecut Rinul iar cei conduși de Bellovese au ajuns în Italia. Ulterior, au apărut multe așezări galice la Dunăre. În 280 î.e.n., o armată galică numeroasă a plecat de la Dunăre și a atacat Macedonia și Tracia. Pe teritoriul României, urme ale galilor se întâlnesc în numele localităților Galați (din județul Galați), Galați (în județul Dorohoi), Galațanii (în județul Argeș) și lacul Galațeni (în județul Ialomița).

– Acum un mileniu și jumătate, în Istoria romană și universală, Hesychius Illustris din Milet afirma că, în anul 657 î.e.n., Byzas, fondatorul Bizanțului, s-a luptat cu geții de la Balcani și cu Odrysses, regele sciților. Odrysses a atacat Bizanțul, care a scăpat doar pentru că Phidalia, soția lui Byzas, a trimis „dinți de șerpi” contra lui Odrysses, probabil o formă de magie. Aristocrit a scris și el despre un război dintre bizantini și Ateas, regele sciților. La vârsta de 95 de ani, Ateas a fost ucis în lupta contra lui Filip al Macedoniei.

– După cum nota Iornandes în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, Cyrus, împăratul Primului Imperiu Persan, a întreprins un război fatal lui contra reginei masageților, Thamiri / Tomyris, prin anul 530Thamire' (Thamyris), queen of the Scythians, killing Cyrus 1î.e.n. Herodot spunea că, inițial, Cyrus a cerut-o în căsătorie pe frumoasa regină, propunere pe care ea a refuzat-o. În acest caz, împăratul perșilor a încercat să obțină teritoriul masageților prin forță. Cyrus a fost ucis în luptă iar armata lui a suferit pierderi masive, într-o bătălie pe care Herodot a considerat-o cea mai aprigă din lumea antică. Când totul s-a sfârșit, regina l-a decapitat pe Cyrus și i-a păstrat capul într-un vas plin cu sânge, un gest care simboliza potolirea setei de sânge a marelui împărat al perșilor. ÎnPersica, Ctesias nota că Cyrus cel Mare a fost ucis în timpul asaltului derbicilor, ajutați de sciți și indieni. Preotul babilonian Berossus susținea că Cyrus a fost omorât în timpul luptei împotriva arcașilor dahae din Dahistan (tot de origine tracă), iar Xenophon, în Cyripaedia, îi contrazicea pe toți, considerând că regele perșilor a murit în capitala sa din cauze naturale.

– Al treilea conducător al Imperiului Persan Ahemenid, Darius I, a fost primul care a îndrăznit să atace tărâmul zeilor, el organizând o expediție militară în Dacia în anul 513 î.e.n. După ce a cucerit coastele estice ale Mediteranei, Darius cel Mare s-a pregătit timp de opt ani pentru expediția în Tracia. S-a spus că toate popoarele tracice s-au supus, mai puțin geto-dacii. În 416 î.e.n., istoricul Ctesias scria în Istoria Persiei și a Indiei că Darius, fiul lui darius_i__cel_mai_mare_suveran_persan_al_antichitatiiHystaspes, avea o armată numeroasă, formată din opt sute de mii de soldați. Regele sciților se numea Scitarba iar fratele său, Massa-Geta. Alți istorici susțin că Idanthyrsus era numele conducătorului triburilor unite ale sciților. Istoricul Gibbon spunea că „în Moldova regele Darius a primit de la regele sciților un șoarec, o broască, o corabie și cinci săgeți, alegorie care ne înfățișează o imagine îngrozitoare”, alți autori înlocuind corabia cu o pasăre. Deși interpretarea lui Darius a fost una optimistă, un apropiat al său i-a tradus corect mesajul dacilor: „dacă nu vă veți transforma în broaște și să vă băgați în apă, în păsări – pentru a vă pierde în înaltul cerului sau în șoareci ca să intrați sub pământ, atunci nu veți scăpa de săgețile noastre”. Împăratul persan nu s-a lăsat intimidat și a căzut în cursa dacilor. Aceștia l-au făcut să îi urmărească într-o zonă pustie, arzând câmpurile și astupând fântânile în urma lor, hărțuind constant armata persană, care a avut astfel ocazia să înfrunte nu doar absența totală a proviziilor și a apei, ci și iarna românească. Enervat la culme, Darius i-a trimis conducătorului dacilor o scrisoare, prin care îi cerea să lupte sau să predea. Idanthyrsus i-a răspuns că dacii nu vor lupta decât atunci când perșii le vor profana mormintele strămoșilor. Împăratul perșilor nu a îndrăznit acest lucru, continuând să-i fugărească pe daci. După o lună, armata persană suferise mari pierderi, din cauza oboselii, foametei și bolilor. Astfel încât, deși nu a fost învins în luptă, Darius a fost nevoit să pună capăt unei campanii militare dezastruoase și să se retragă de pe teritoriul dacilor cu coada între picioare.

– În anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Persia și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia, reușind ceea ce tatăl său, Filip al Macedoniei, nu îndrăznise (cu patru ani în urmă, Filip i-a învins în Dobrogea pe sciții conduși de Ateas, însă nu a avut curaj să treacă Dunărea). După ce s-a rugat zeilor să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul sfânt, a trecut Dunărea în toiul nopții, acolo unde îl aștepta o puternică armată dacă, formată din 10.000 de pedestrași și 4.000 de călăreți, condusă de regele Syrmos. Respectabilul istoric Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru Macedon: „Era aventura îndrăzneață care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale încă de la început… (expediția) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu, care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu(Istru / Danubius / Dunarea) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. Deși luați prin surprindere de oastea lui Alexandru, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptAleksandrMakedonskijat crâncen împotriva invadatorilor. Însă au fost nevoiți să se retragă spre o așezare fortificată ce se afla la aproximativ cinci kilometri și jumătate. Dacii și-au luat femeile și copiii și au părăsit fortificația, preferând să se îndrepte către munți, motivul fiind, după cum nota istoricul Arrian în Anabasis Alexandri, faptul că „orașul nu era bine întărit”. Marele cuceritor Alexandru nu a îndrăznit să îi urmărească, ci a preferat să părăsească teritoriul zeilor cât mai repede, chiar în aceeași zi, după ce a prădat bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte cu ei și a distrus așezarea „până la temelie”. Eroica apărare a dacilor în încleștarea cu oastea macedoneană a produs o puternică impresie în lumea antică, generalul Ptolemaios considerând-o în jurnalul său unul dintre cele mai memorabile momente ale epocii.

– Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni peste nouă ani, pedepsindu-i pentru sacrilegiul lui Alexandru. Zopyrion, guvernatorul Traciei sau doar al zonei Mării Negre, a inițiat o expediție militară împotriva sciților din nordul mării. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug), a asediat Olbia (Parutino) însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând pentru întoarcere să treacă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. „Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată”, scria Curtius Rufus înHistoria Alexandri. Cronicarii spun că Alexandru Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său.

– După moartea lui Alexandru cel Mare, Lisimah a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia, acea mică parte a nației care era deja supusă lui Filip și Alexandru. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lisimah i-a atacat pe geții conduși de Dromichete. Fiind învins, Lisimah a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lisimah s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichete, Lisimah a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichete de soție pe propria sa fiică. După unii istorici, Lisimah a căzut prizonier iar fiul său, Agatocles, a negociat și încheiat un tratat cu Dromichete, pentru a-și elibera tatăl.

– În anul 82 î.e.n. și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat prin anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. Centrul statului dac se afla în munții Orăștiei, unde Burebista a construit cetăți precum Costești, Blidaru, Burebista%20-%20Dumitru%20AlmasCăpâlna și Sarmizegetusa, ultima devenind până la urmă capitală a regatului. Tăblițele de la Sinaia susțin că numele regelui dacilor era Boerovisto sau Boeroviseto, el fiind poreclit și Visica („Pisica”). Era un mare iluminat care vorbea cu zeii, părinții lui se numeau Remio și Coeza, iar soția sa, cu care a avut șase copii, se numea Genucla. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”. Deceneu l-a convins pe Burebista ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, însă a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Tăblițele de la Sinaia susțin că marele preot Deceneu este cel care l-a trădat pe marele rege dac, dându-l pe mâna romanilor. Tot din cauza intrigilor lui Deceneu s-a sinucis Dapyx, fiul cel mic al lui Burebista. Aceleași tăblițe spun că, după moartea regelui, țara sa a fost împărțită între cei cinci fii ai săi rămași în viață. Deceneu a primit și el o parte a Daciei, devenind rege al Ardealului.

– Conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși, Iulius Caesar pregătea o expediție împotriva dacilor conduși de Berebistu (Burebista). Conducătorul expediției trebuia să fie Octavian, pe care Caesar l-a trimis înainte, să-l aștepte la Apollonia. Octavian a așezat o flotă puternică pe Dunăre și tabere permanente pe maluri, pentru a opri năvălirile dacilor. În aceste incursiuni au fost omorâți trei șefi ai dacilor și mulți soldați. Uimite de puterea lui Octavian, toate neamurile sciților i-au trimis în două rânduri soli pentru a dobândi amiciția sa și a poporului roman. Însă împăratul roman a modificat adevârul, ridicându-se în slăvi pentru a-și sublinia „măreția”. În realitate, profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman s-a cutremurat de spaimă și a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge. Mai târziu, Octavian a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Istoricul Marcus Antonius, citat de Suetoniu, scria că Octavian ceruse de soț pentru fiica sa, Iulia, pe Cotizo, regele geților, și că totodată el voia să ia de nevastă pe fiica acelui rege: „Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”. Despre Cotiso, al cărui regat era în zona munților dintre Banat și Oltenia, autorul antic Florus ne spune că obișnuia să atace garnizoanele romane din sudul Dunării atunci când fluviul era înghețat, iar tăblițele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei.

– Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 87, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Acesta a traversat Dunărea pe un pod de vase cu cinci – șase legiuni și a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus. Cu doi ani în urmă, acest conducător al armatei dacilor îl învinsese și decapitase pe Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei. Temându-se de represaliile romanilor, regele dacilor, Duras, i-a cedat tronul lui Diurpaneus, care se remarcase deja în lupte. Cu această ocazie, noul rege și-a schimbat numele în Decebalus. În anul următor, Decebal a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. De această dată romanii au învins însă, din cauza Cap de dac - Vatican - posibil Decebaldificultăților întâmpinate de armata sa, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebal o pace rușinoasă. Pentru prima oară în istoria sa, Imperiul Roman avea să plătească tribut dacilor. Sfântul Isidor de Sevilla (560 – 636), unul dintre părinții apuseni ai creștinismului, scria: „Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Această situație umilitoare a fost unul dintre motivele pentru care împăratul Traian a început o expediție împotriva dacilor, după cum consemna istoricul roman Dio Cassius: „După o ședere de câtva timp la Roma el întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, și văzând cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”. Profitând de banii și inginerii romanilor, Decebal și-a echipat și instruit armata și a inițiat un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în zona Munților Orăștie. În același timp a început să stabilească relații cu popoare inamice Imperiului Roman. Tăblițele de la Sinaia oferă informații inedite despre Decebal, susținând că Diegio și Vezino erau copiii săi, iar sora sa se numea Geopyr („Giuvaier”). Ea a luptat alături de bărbați, în fruntea femeilor dace (ca niște veritabile amazoane), împotriva romanilor lui Traian.

– În anul 101, Traian a pătruns în Dacia cu 150.000 de soldați. L-a învins pe Decebal la Tapae apoi, în anul următor, la Nicopolis și la Adamclisi. Decebal a fost obligat să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia, care îl obliga să traian si decebaldărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la independență în politica externă. Însă această pace a fost văzută de ambele tabere doar ca un armistițiu. După ce Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, a terminat de înălțat un pod peste Dunăre, în anul 105 legiunile romane l-au folosit pentru a invada din nou Dacia. Abandonat de aliați și atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, Decebal a fost nevoit să se retragă în capitala Sarmizegetusa. În ciuda rezistenței eroice, cetatea a fost cucerită și distrusă. Regele dacilor a reușit să părăsească cetatea, probabil printr-un tunel subteran, încercând să continuie rezistența în interiorul țării, însă a fost urmărit de cavaleria romană și încercuit în cele din urmă. Pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanilor, regele dacilor s-a sinucis. Conform tăblițelor de la Sinaia, Decebal și-a luat viața în Valea Jiului. În urma acestei înfrângeri, o parte a teritoriului său a fost transformată în provincie romană, fiind numită Dacia Felix. Traian a construit o nouă capitală, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și-a imortalizat victoria pe Columna lui Traian din Roma și pe un monument triumfal de la Adamclisi din Dobrogea, iar cu aurul capturat de la daci a salvat Imperiul Roman de la faliment.

– Istoria oficială susține că, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi, împăratul Aurelian a hotărât în 271 retragerea trupelor romane din Dacia, retragere încheiată după patru ani. Însă, cu treisprezece ani înainte, generalul Regalian, urmaș al lui Decebal, a declarat independent statul Daciei, rupându-se de Imperiul Roman. Pentru a apăra hotarele Daciei cât mai eficient, Regalian a încheiat alianțe cu vecinii din nord-vest, nord și est, cum ar fi goții, herulii sau tarvingii, popoare mereu pregătite pentru o invazie în provinciile romane de la granițele Daciei. Apoi a coordonat și sincronizat răscoale în provinciile Raetia, Gallia, Britannia și Egipt, încât puterea Imperiului Roman să nu mai poată fi concentrată asupra Daciei. Regele Regalian și-a stabilit capitala la Sarmizegetusa, și-a creat o monedă proprie, care a înlăturat dinarul roman (după cum confirma și istoricul american Paul Mac Kendrick în Pietrele dacilor vorbesc). Vechii istorici susțin că statul dac al lui Regalian avea o limbă bine cristalizată și o religie monoteistă, zalmoxianismul. Împăratul roman Gallienus nu a avut de ales decât să accepte autonomia Daciei, așteptând momentul prielnic pentru a-l înlătura pe Regalian. Acesta a fost ucis în august 268 la instigarea fraților săi roxolani, care nu vedeau autonomia cu ochi buni. După moartea sa, romanii s-au întors în Dacia, însă peste numai trei ani împăratul Aurelian a hotărât retragerea trupelor, din cauza dacilor care continuau lupta cu cotropitorii. În tăblițele de la Sinaia este menționat cel mai important conducător dac de după Decebal, sugerat de poemul germanic medievalCântecul Nibelungilor sub numele Ramunc și Sigeher. În textele de la Sinaia, eliberatorul Daciei, cel ce a inițiat întoarcerea la vechile tradiții, este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Cum povestea lui Regalian este identică cu a lui So Lomonius, putem presupune că sunt una și aceeași persoană. În plus, Regalian nu pare un nume dacic ci, mai degrabă, unul atribuit eliberatorului Daciei de către romani. Prin urmare, așa cum susțin textele descoperite la Sinaia, numele său real ar putea fi Romanh sau Romansie.

Deși falsificatorii istoriei încearcă să ne inoculeze ideea aberantă că Dacia a dispărut după cucerirea lui Traian, după acel moment formându-se poporuljohannes_honter-rudimentacosmographica-brasov1542 1român, stabilit în cele trei regiuni românești (Moldova, Transilvania și Țara Românească), adevărata istorie ne arată că denumirea de Dacia s-a păstrat până în 1859, când marile puteri au hotărât ca dacii să se numească români și să se considere urmași ai Romei antice, pentru a uita că sunt cel mai vechi popor din lume. Tot atunci s-a stabilit ca numele țării să fie România, în defavoarea celui folosit de mii de ani, Dacia. Din păcate pentru acești falsificatori, au supraviețuit câteva dovezi ce atestă faptul că cele trei mari regiuni așa-zis românești (Moldova, Ardealul și Valahia), deși separate de granițe în mare parte a istoriei, erau considerate părți ale Daciei. Într-o hartă din 1542, gravată pe o placă de lemn de către sașul Ioan Honterus apoi publicată în atlasul său personal, denumit Rudimenta Cosmographica, România de astăzi apare sub numele de Dacia. Într-o hartă realizată de Ortelius în anul 1595 apare aceeași denumire, la fel și într-un atlas din 1720. Ioan Baptista Castaldo, marchiz de Cassano, comandantul trupelor harta Dacia 1669 1imperiale hansburgice care ocupaseră Ardealul în 1551, s-a implicat în anul următor în înlăturarea lui Ștefan Rareș din Moldova și a lui Mircea Ciobanul din Valahia, pentru a aduce cele trei provincii dacice sub stăpânirea directă sau măcar sub influența imperială. În acest sens, a bătut o medalie cu chipul său, pe revers notând „Svabactae Daciae restitvtori optimo”, adică „Restauratorul cel mai bun al Daciei zdrobite”. Polonezul Stanislav Sarnicki afirma că Despot Vodă plănuia să reunească regatul dacilor. Principele Sigismund Báthory încerca să-și impună stăpânirea în Moldova și Valahia, pe lângă Ardeal, „într-un cuvânt întreaga Dacie”, după cum nota istoricul său, János Decsi Baranyai. În tratatul încheiat în 1595, împăratul Rudolf al II-lea îi permitea nu doar să fie principele Transilvaniei, ci „și al ambelor Dacii”. În 1919, Nicolae Iorga nota: „Izvoarele contemporane spun ca Báthory se considera ca rege al celor trei provincii reunite într-o Dacie care n-ar fi fost românească, ci tocmai împotriva ideii naționale românești, o Dacie care, dacă ar fi rămas, Dacia noastră nu s-ar fi ivit, niciodată n-am fi trăit s-o vedem cum este acuma”. Conform cronicilor turcești, austriece și maghiare, Mihai Viteazul, cel care a reunificat în anul harta Dacia 1720 11600 cele trei provincii dacice, este numit „Restitutor Daciae” („Restauratorul Daciei”). Alte documente îl consemnează ca „Malus Dacus” („Dacul cel rău”).  În două scrisori din 1600, adresate lui Mihai, reprezentanții de frunte ai funcționarilor superiori imperiali din Boemia îl numesc „supremo Exercitus in partibus Dacicis ductori et praefecto” („lider și comandant al armatei în acele părți ale Daciei”), Valahia fiind „Thraciae et Daciae partibus” („parte din Dacia și Tracia”). Într-o scrisoare din 1603, Ioan Jezernyczky adresează o cerere împăratului Rudolf al II-lea, povestindu-i o întâmplare ce a avut loc „după ce Mihai Voievod a redobândit Dacia, supunând-o sceptrului Maiestății Voastre”. Câțiva ani mai târziu, istoricul francez Jacques Augustin de Thou folosea denumirea de Dacia pentru fiecare dintre cele trei regiuni așa-zis românești. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, germanul Ioan Bisseli scria că, după supunerea Transilvaniei în octombrie 1599, Mihai Viteazul „trimise împăratului și cheile Daciilor ca semn de deplină supunere”. În decembrie 1627, cardinalul maghiar Péter Pázmány înregistra declarația explicită a principelui ardelean Gabriel Bethlen, care se dorea „rex Daciae” („rege al Daciei”), înglobând Moldova și Valahia sub autoritatea Porții otomane. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în 1693 și între 1710 – 1711, pe lângă Descrierea Moldovei a scris și Istoria Daciei vechi și noi, o carte „dispărută” ca prin minune, la fel ca multe altele ce conțin adevărul despre daci. În Iași, la mănăstirea Golia se află mormântul Sultanei Racoviță din 1753, soția domnitorului Mihail Racoviță. Pe placa de marmură a mormântului se poate citi:

Nici pământeană, nici din Dacia nu sunt

Byza mea, născătoare de bărbați glorioși, îmi este patria.

M-a născut Gheorgheos soției sale și mamei mele Eufrosina.

Numele meu este Sultana cea cu viața scurtă

Și am fost soția lui Mihail Racoviță,

A Domnitorului înțelept al Dacilor și Misienilor”.

Într-o biserică veche din curtea Catedralei Mitropolitane din Iași este îngropată una dintre fiicele lui Grigore Ghica, domnitor al Moldovei și Valahiei. Pe piatra ei de mormânt din 1738 stă scris:

Aici zace sub pământ după moartea ei

Preastrălucita domniță, nobila Smaranda,

Fiica piosului egemon al întregii Dacii,

Domnul Grigore Ghica, fruntașul celor din Byza

Atât pentru strălucirea neamului, cât și pentru pioșenie”.

În timpul revoluției din 1821, Tudor Vladimirescu întreba într-o scrisoare adresată rivalului său, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei grecești: „Ce au dacii de câștigat de la greci? Ce au dacii în comun cu grecii?”. Abia la 1859, când marile puteri au îngăduit unirea Moldovei și Valahiei, au impus adoptarea numelui România, în defavoarea Daciei. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a avut de ales decât să accepte acest compromis, considerând lupul-01că unitatea teritorială este mai importantă decât denumirea țării. Adoptarea acestui nume a fost una fără probleme, ținând cont că dacii se mai autodenumeau și rumâni / râmâni. Aceste nume nu au absolut nicio legătură cu Roma, așa cum ar vrea falsificatorii istoriei să credem, ci provin de la Romanh, Romansie, Lomanh, So Lomonius sau Regalian, eliberatorul Daciei, care le-a reintrodus dacilor în anul 258 vechea religie, anterioară zamolxianismului, bazată pe cultul Soarelui. Arheologii au descoperit urme ale acestui cult pe întreg teritoriul Daciei, aparținând chiar epocii de piatră. La nivel global, tabăra zeităților lui Enlil era asociată cu Soarele, iar cea a lui Enki cu Luna. Akkadienii îl mai numeau pe Enlil Ramman, nume preluat de indieni sub forma Rama / Ram în epopeea Ramayana și în zoroastrism ca Raman. Unul dintre cele mai importante triburi dacice a preluat numele acestei divinități, membrii săi fiind cunoscuți în toată lumea antică sub numele de rami, râmi, ramni, rahmani, ramani, arimani, arimaspi sau arimi. Eliberatorul Daciei și-a însușit și el numele divinității sale, într-o formă modificată. La fel a procedat și poporul său reîntors la vechea tradiție, adoptând nume precum râmi, râmâni sau rumâni (mai ales în Valahia, numită și Țara Rumânească), pe lângă cel de daci. În Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche amintea că „noi de la Râm ne tragem”, nume care nu indică Roma, ci pe zeitatea Ram / Rama / Raman. Acesta este motivul pentru care dacii au adoptat cu ușurință creștinismul în secolul al nouălea, biblicul Iisus și Raman fiind una și aceeași zeitate.

Faptele de vitejie ale dacilor au continuat și după izgonirea romanilor, demonstrând astfel continuitatea celui mai vechi popor din lume. Invadați de numeroase nații și chiar conduși uneori de străini, dacii au dat dovadă de vitejie, reușind unele dintre cele mai importante victorii din istoria mondială, întocmai ca în antichitate. Iată câteva dintre ele:

– În anul 1185, frații valahi Ioan și Petru Asan din munții Haemus (din Bulgaria) au organizat o răscoală împotriva Imperiului Bizantin. Inițial, armata vlaho-bulgară a fost înfrântă. Însă, cu ajutorul cumanilor, frații Valahi s-au întors și au inițiat o amplă campanie de prădare a Traciei, forțându-l pe împăratul Bizanțului să organizeze o nouă expediție armată împotriva lor. Oastea bizantinilor a fost surprinsă într-o trecătoare de către răsculați, fiind cât pe ce să-și piardă viața acolo chiar și împăratul. Această victorie a întărit poziția Asaneștilor, care au rămas stăpâni peste țara dintre Dunăre și Balcani. Cel de-al treilea frate, Ioniță Asan, a întins granițele statului pe care îl conducea, obținând recunoașterea oficială atât a Bizanțului, cât și pe cea a papei. Astfel, valahii au reușit performanța de a crea un stat chiar în coasta celui mai mare imperiu al vremii, cel bizantin.

– În anul 1323, domnitorul Valahiei, Basarab I, l-a sprijinit pe regele bulgar Mihail Sisman în lupta împotriva Imperiului Bizantin. Pe 28 iulie 1330, voievodul valah a luptat din nou alături de regele bulgar la Velbuzd, de această dată împotriva regelui sârb Stefan Decanski, unul dintre aliații voievodul-basarab-eroul-de-la-posadaregelui Ungariei, Carol Robert d’Anjou. Hotărât să îl îndepărteze de la domnie pe rebelul Basarab, regele ungur a pătruns în Valahia cu o armată formată din 30.000 de cavaleri, mult mai mare decât cea a dacilor valahi. După ce armata ungurilor a cucerit Severinul și a incendiat Curtea de Argeș, bolile și lipsa hranei, cauzate de pustiirea pământurilor de către Basarab, l-au obligat pe Carol Robert să se retragă. La întoarcere, pe 9 noiembrie 1330, în trecătoarea de la Posada, Basarab a lansat atacul împotriva ungurilor, care au pierdut mii de cavaleri încă din prima zi a luptelor. Măcelul a durat patru zile, aproape toți ungurii fiind uciși la Posada în cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Ungariei. Regele Carol Robert s-a salvat doar după ce și-a schimbat hainele cu Desev, un membru al gărzii sale personale, „cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”, după cum nota chiar monarhul ungur. Visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna, iar Basarab I a domnit pe tronul Valahiei timp de patruzeci și doi de ani.

– În 1389, Mircea cel Bătrân, domnitorul Valahiei, i-a oferit sprijin armatmircea-cel-batrancneazului sârb Lazar, în lupta de la Kossovopolje, împotriva turcilor. Deși creștinii păreau să aibă sorți de izbândă, ucigându-l chiar pe sultanul Murad, fiul acestuia, Baiazid Ilderim („Fulgerul”) a transformat retragerea inițială într-o victorie strălucită. Așteptându-se la răzbunarea turcilor, Mircea a consolidat linia Dunării prin ridicarea unei cetăți la Giurgiu și fortificarea celei de la Turnu. Pe 10 decembrie 1389 a încheiat un tratat de alianță cu regele polonez Vladislav Iagello și unul cu suveranul ungur Sigismund pe 17 martie 1390. După cucerirea Bulgariei din 1393, Baiazid a hotărât să invadeze Valahia. După ce au cucerit Silistra, turcii au traversat Dunărea și au ocupat Turnu, înaintând apoi spre Argeș. Pe 10 octombrie 1394, la Rovine a avut loc înfruntarea dintre valahi și otomani, o bătălie cruntă și sângeroasă, în care voievodul Mircea a ieșit învingător. În Scrisoarea III, Mihai Eminescu descria astfel lupta:

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Deși victoria lui Mircea a fost categorică, ea nu a putut împiedica înaintarea armatei turcești mult superioară numeric, astfel încât valahii s-au retras spre Argeș, unde au fost înfrânți. Cu toate acestea, prin prisma victoriei de la Rovine, Mircea cel Bătrân a devenit primul european care a ieșit cu capul sus dintr-o înfruntare cu Imperiul Otoman.

– După ce a refuzat să le mai plătească turcilor tribut, profitând de obiceiul acestora de a nu duce războaie iarna, Vlad Țepeș, domnitorul Valahiei, a trecut tot malul stâng al Dunării prin foc, sabie și țeapă. Cronicarii săi au menționat 1.350 de turci trași în țeapă la Obluciția și Nevoselo, 6.840 la Disrstor, Cartal și Dripotrom, 630 la Turtucaia, 6.414 la Giurgiu, 1.460 la Ragova, 749 la Novigrad și Sistov și doar 210 la Marotiu. Într-un amestec de furie și groază, sultanul Mahomed al II-lea, supranumit „Cuceritorul”, a1311588008vlad_tepes_0021 ordonat strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci, formată din 250.000 de luptători, conform cronicarului Chalcocondil. Balbi, ambasadorul venețian la Stambul, nota că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scria că valahii aveau doar 22.000 de războinici. În fața unei armate mult superioare (doar) numeric, Țepeș a aplicat vechea tactică dacică a hărțuirii: pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor și atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În noaptea dintre 17 și 18 iunie 1462, Vlad Țepeș a demonstrat un curaj unic în istoria omenirii, inspirându-se din tacticile tracului Spartacus. Astfel, domnitorul și cei mai buni oșteni ai săi s-au îmbrăcat în haine turcești, s-au infiltrat în tabăra otomană și, la adăpostul nopții, au măcelărit corpul spahiilor din Anatolia. Ținta lor era cortul sultanului însă, din nefericire, Mahomed nu dormea în acea noapte în cortul său. Vlad și luptătorii săi s-au retras în viteză, lăsând în urmă o tabără otomană aflată în agonie. În lupta finală de la Chilia, domnitorul valah a zdrobit un întreg corp de armată turcesc, pierderile otomanilor ridicându-se la 50.000 de oameni. În fruntea unei oști distruse de valahi, foamete, sete și boli, sultanul a hotărât să se retragă până nu își pierde și restul oamenilor. După această victorie, Vlad a zdrobit armata fratelui său vitreg, Radu cel Frumos, lăsat de Mahomed ca domnitor al Valahiei. Radu a reușit să se salveze prin fugă, însă 30.000 de turci nu au fost la fel de norocoși.

– În 1467, deoarece Ungaria dorea pe tronul Moldovei un domnitor care să-i reprezinte interesele, regele Matia Corvin a plecat spre teritoriul condus de Ștefan cel Mare, în fruntea unei armate formate din 40.000 de cavaleri. Pe 19 noiembrie, ungurii au devastat târgul Trotușului, urmând Bacăul și Romanul. Pe 15 decembrie, alături de doar 12.000 de oșteni, Ștefan cel Mare a asediat Romanul, locul de campare al armatei ungare, după ce a incendiat orașul din toate părțile. După lupte violente, ungurii au început să se retragă în dezordine, până și regele lor fiind rănit grav de o săgeată cu trei vârfuri și de către o suliță. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde Ștefan îi ordonase să o facă l-a ajutat pe Matia Corvin să rămână necapturat și să ajungă în Ungaria alături de rămășițele armatei sale. În anul următor, Ștefan cel Mare a pătruns în Ardeal și a distrus trupele ungurești de acolo, demonstrând că pe tronul Moldovei se afla un dac adevărat.

– După ce pe tronul Valahiei a urcat Țepeluș Vodă, un aliat al lui Ștefan cel Mare, sultanul Mahomed al II-lea și-a dat seama că era pe cale de a-și pierde influența în țările dacice. Uitând ce a pățit cu doar câțiva ani în urmă, când a fost învins de Vlad Țepeș, sultanul a trimis în Moldova o armată imensă, numărând aproape 120.000 de oameni, condusă de Soliman Pașa. Aflând de planurile turcilor, Ștefan a cerut ajutorul vecinilor săi creștini, adunând pe lângă cei 40.000 de moldoveni ai săi încă 1.800 de cavaleri stefan cel mareunguri și 5.000 de secui din Ardeal. Apoi, urmând vechiul obicei dacic, a pustiit totul în calea atacatorilor, îngreunându-le acestora înaintarea. Pe 10 ianuarie 1475, în mlaștinile din jurul Vasluiului, Ștefan cel Mare a atacat frontal uriașa armată a turcilor, în timp ce un detașament ascuns în pădurile din apropiere a năvălit din spate, prinzându-i pe otomani ca într-o menghină. Cuprinși de panică, turcii au început să se calce în picioare, în speranța că vor scăpa cu viață, lupta transformându-se în scurt timp într-o urmărire presărată cu zeci de mii de victime. Cronicarul polonez Ian Dlugosz nota: „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”. Cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine l-a determinat pe papa Sixt al IV-lea să îl numească pe Ștefan cel Mare „principele creștinătății” și să îi scrie: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat”. După dezastrul de la Vaslui, însuși sultanul Mahomed a venit în Moldova, în fruntea a 160.000 de soldați. Prima luptă, de la Pârâul Alb – Războieni, a fost câștigată de otomani pe 26 iulie 1476, Ștefan fiind nevoit să se retragă. Sultanul a înaintat spre Suceava, însă nu a reușit să cucerească cetatea din cauza foametei, ciumei, rezistenței îndârjite a cetățenilor și a loviturilor date de oastea de manevră a lui Ștefan. Mahomed al II-lea a fost nevoit să părăsească Moldova și să se retragă peste Dunăre. Un martor ocular nota că „sultanul a părăsit ţara cu cetele sale fără să fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a adus cu sine, iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată domnia lui”.

– Cei patruzeci și șapte de ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare au fost presărați de nenumărate lupte (majoritatea victorii) împotriva turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor și valahilor supuși turcilor. După un asediu nereușit al Sucevei, polonezul Ioan Albert a hotărât să se întoarcă acasă cu cei 100.000 de soldați ai săi. Ștefan cel Mare i-a urmărit pe atacatori cu 40.000 de oșteni și i-a ajuns din urmă în „apropiere de făgetul Cosminului”. Acolo a ordonat armatei sale să înconjoare pădurea și să taie copacii, lăsându-i doar atât cât să poată fi prăvăliți. La 26 octombrie 1497, Ștefan a prins armata poloneză ca într-un clește, strivind-o aproape complet sub copaci. Cei care au reușit să fugă au fost urmăriți până la granița cu Polonia, fiind uciși la Lentești și la Cernăuți. Ștefan și-a permis să trimită și un corp al armatei împotriva unui detașament de călăreți mazuri, veniți în ajutorul polonezilor. Lăsând pe pământul dacilor zeci de mii de morți, Polonia a suferit una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria sa medievală.

– Pe 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul, domnitorul Valahiei, a inițiat lupta împotriva turcilor. A asediat Giurgiul, care a rezistat în fața armatei lui Mihai, însă turcii au fost zdrobiți la Hârșova, Silistra și Târgul de Floci. În același Mihai_Viteazultimp, Aron Vodă măcelărea în Moldova toți turcii din Iași. Sultanul a trimis spre Valahia o armată de aproximativ 40.000 de soldați, condusă de Ferhat Pașa, pe care l-a înlocuit inexplicabil în ultimul moment cu vizirul Sinan Pașa chiar înainte de a trece Dunărea. Mihai Viteazul nu reușise să strângă decât circa 8.000 de oșteni, cărora li se adăugau 2.000 de unguri și 200 de cazaci. Pe 23 august 1595, la Călugăreni, lângă Giurgiu, Mihai a reușit o victorie uimitoare împotriva otomanilor, însuși Sinan Pașa fiind pe punctul de a-și pierde viața. La fel ca la Rovine, dacii valahi câștigaseră lupta, însă au fost nevoiți să se retragă din cauza superiorității numerice a otomanilor, care au ocupat în cele din urmă Muntenia. După ce Sigismund Bathory i s-a alăturat lui Mihai cu o armată de 23.000 de soldați, turcii au fost învinși la Giurgiu, în bătălia ce a avut loc între 15 și 20 octombrie 1595.

– Deși aliați împotriva turcilor, relațiile dintre Mihai Viteazul și Sigismund Bathory s-au răcit în timp. Când acesta a fost înlocuit de cardinalul Andrei Bathory, care a încheiat o pace cu turcii, Mihai a pătruns în Ardeal cu o armată ce număra aproape 20.000 de soldați, formată din valahi, secui, mercenari și haiduci balcanici, fiind susținut de Rudolf al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu Roman, totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei și principe al Transilvaniei) și de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta. În octombrie 1599, Mihai obținea o victorie răsunătoare la Șelimbăr împotriva lui Andrei Bathory, care a fost nevoit să fugă, fiind prins mai apoi de secui și decapitat în coliba unui tăietor de lemne.

– În aprilie 1877, România și Rusia se aliau împotriva Imperiului Otoman. Războiul ruso-turc începuse dezastruos pentru armata țaristă, care a suferit pierderi grele la Plevna pe 8 și pe 18 iulie. Pe 20 august, armata română, comandată de domnitorul Carol I, a trecut Dunărea pe podul de la Corabia, îndreptându-se către Plevna, dând Imperiului Otoman cea mai grea lovitură de până atunci. Rănit, generalul turc Osman Pașa s-a predat necondiționat și i-a înmânat sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la sosirea lui Carol I. După victoria de la Plevna, Grivița I și II, Rahova, Smârdan și Vidin, celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române, comandate de Carol I. În 1881, acesta s-a încoronat ca rege, punându-și pe frunte coroana turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița pe 30 august 1877. României conduse de el (formată în acel moment din Moldova și Valahia / Țara Românească) i-a adăugat Dobrogea în 1878 și Cadrilaterul în 1913, însă nepotul său, Ferdinand I, este cel care a refăcut vechea Dacie prin Marea Unire de la 1918.

– Românii au dat dovadă de vitejie și în războaiele ce au urmat. În PrimulopRăzboi Mondial, după câteva înfrângeri grele, au câștigat lupte importante împotriva germanilor și austro-ungarilor, cum ar fi cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. La finalul războiului, în 1918, România și-a recuperat vechile teritorii, Ardealul, Banatul, Bucovina și Basarabia, întregindu-se astfel Dacia lui Mihai Viteazul. În cel de-Al Doilea Război Mondial, România a luptat alături de germani pentru a-și recupera teritoriile furate de sovietici, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu, România condusă de regele Mihai a întors armele împotriva Germaniei, participând la eliberarea Cehoslovaciei și a Ungariei. Românii au eliberat Ungaria și în 1919, înlăturând din Budapesta regimul bolșevic al lui Bela Kun. Ca mulțumire, ungurii încă încearcă să ne răpească Ardealul, uitând că „fără opincă, Budapesta era în Siberia”, așa cum a fost scris în 2011 pe o pancartă agățată de trei tineri bucureșteni pe gardul Centrului Cultural al Republicii Ungare.

Deși în anumite puncte ale istoriei dacii au fost conduși de străini sau de autohtoni supuși străinilor, nu au acceptat niciodată jugul asupritor, ci au organizat adeseori răscoale și, mai târziu, revoluții. Printre cele mai cunoscute se numără răscoala de la Bobâlna din 1437-1438, războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, revoluția din 1848, răscoala de la Flămânzi din 1907, revolta de la Tatarbunar din 1924 și revoluția din 1989. Numai între anii 1949 și 1962 au izbucnit peste o sută de răscoale țărănești în România. Dacă luăm în calcul și revoltele din perioada stăpânirii romane, alături de multitudinea de războaie din ultimul mileniu, reiese dorința acerbă de libertate a dacilor, transformați în români peste noapte în 1856. Însă, pentru a cunoaște cu adevărat primul popor din lume, trebuie să ne îndreptăm privirile spre timpurile preistorice, acolo unde este menționat adeseori sub alte nume.

Despre pelasgi știm că au fost prima rasă umană de pe Terra, ce s-a împrăștiat din Dacia pe toată suprafața Pământului. Cei care au rămas în țara de origine s-au numit daci, iar cei care au migrat s-au numit traci. Aceștia erau descriși în antichitate ca fiind înalți, blonzi, cu piele albă și cu ochi albaștri. Numeroase izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius, care au purtat războaie crâncene cu dacii din nordul Dunării și Panonia, i-au învins pe giganți. Prin urmare, înalții traci / pelasgi erau numiți giganți sau uriași de către restul popoarelor, ce aveau o înălțime mai redusă. Acești uriași care au condus Pământul încă din cele mai vechi timpuri sunt întâlniți în miturile majorității popoarelor. De exemplu, legendele românești spun că, pe vremuri, aici trăiau jidovii sau urieșii, ființe foarte blânde, înalte de peste doi metri, cu pielea albă, ochi albaștri sau verzi și părul blond sau roșcat. Dovada că acești „giganți” erau originari din Dacia se întâlnește în Vechiul Testament. În timpul exodului din Egipt, Moise a trimis spioni în Canaan, pământul făgăduit evreilor de către Yahweh. Aceștia s-au întors speriați din cauza uriașilor pe care i-au văzut acolo: „Am fost în burebistapământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. Dar poporul care locuieşte în el, este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo”. (Numerii 13:28-29). Când Caleb, unul dintre spioni, a propus un atac împotriva locuitorilor Canaanului, ceilalți i-au replicat: „Nu putem să mergem împotriva poporului aceluia, pentru că e mult mai puternic decât noi (…) Tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (Numerii 13:32-34). Despre „fiii lui Enac” amintește și Deuteronomul: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; și aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi” (2:10-11). În antichitate, munții Carpați mai erau cunoscuți sub numele Rifa. Dacă eliminăm terminația „im”, care indică pluralul, rezultă nu doar un nume aproape identic cu cel al munților noștri, ci și cel al tribului dacic Refa. Amintirea acestui trib dacic se întâlnește atât în numele localității Rafa din județul Vrancea, aflate la poalele munților Carpați / Rifa, cât și în denumirea orașului Rafah din sudul fâșiei Gaza de astăzi, acolo unde locuiau acești refaimi, „fiii lui Enac”. Numele Enac sau Anak în alte versiuni poate fi o prescurtare a Anunnakilor, zeii cei mari ai omenirii, indicând faptul că acei uriași erau semizei. Însă Enac, tatăl giganților refaimi, poate proveni și din Enoh, scris în sumeriană Enokh. Iar Vechiul Testament susține că, după Potop, tatăl omenirii a fost Noe, pe care l-am identificat deja cu Enoh. Prin urmare, uriașii întâlniți de spionii evrei în Canaan nu erau decât unul dintre triburile tracice care împânzeau Pământul, plecați din munții Carpați. Privind lucrurile în această lumină, se poate explica și diferența de înălțime dintre ei și restul popoarelor, fiind cunoscut faptul că, pe vârful unui munte, gravitația este mai mică decât la poalele muntelui. Prin urmare, cei ce locuiesc pe vârfurile munților vor fi mai înalți decât cei ce locuiesc pe forme de relief mai joase. Un alt amănunt demn de a fi luat în seamă este faptul că, tot conform Vechiului Testament, Avraam a locuit în Canaan cu mult timp înainte de exodul lui Moise, însă nu a menționat nici măcar o singură dată vreun uriaș. De ce nu? Deoarece, după povestea biblică, Avraam și familia sa erau sumerieni, plecați din orașul Ur, adică făceau parte din același neam traco-pelasgic de statură înaltă. Prin urmare, având aceeași înălțime ca pelasgii refaimi din Canaan, nu puteau vorbi despre uriași.

Pentru Homer și Hesiod, giganții care s-au luptat cu zeii olimpieni sunt din țara Arimi, situată în nordul Dunării de jos. Pentru poetul Claudius, țara giganților se numește Inarime, denumire ce, de asemenea, provine din cea a tribului dacic al arimilor. După războiul cu dacii, împăratul roman Octavian Augustus a ridicat un templu dedicat zeului Mars Ultor („Marte răzbunătorul”), despre care poetul Ovidiu scria că e „demn de trofeele luate de la giganți”. Iar Horațiu l-a numit pe Octavian „al doilea învingător al titanilor”. Împăratul Domițian, care a întreprins și el o expediție în Dacia, a fost celebrat de poetul Marțial ca un „învingător al giganților”, iar poetul Arruntiu Stella a organizat un banchet în cinstea victoriei lui Domițian, pe care o numea „triumf asupra giganților”. Conform grecilor antici, locuințele giganților se aflau în regiunea muntelui Phlegra, unde a avut loc și războiul împotriva zeilor. Poetul roman Statiu susținea că Phlegra se găsește pe teritoriul Daciei. Într-adevăr, în apropiere de Cerna se află muntele Pregleda, un loc lipsit de pădure, având suprafața acoperită numai de stânci calcaroase și arse. Pregleda este vechiul Phlegra din miturile grecilor, care a fost ars de fulgerele lui Zeus. Pentru antici, lângă Phlegra giganților se afla peștera Avernus / Aornus / Aouernis, iar lângă poalele muntelui Pregleda există imensa peșteră Izverna. În sud-vestul masivului Retezat, care începe uriasidin nordul muntelui Pregleda, se află muntele Gugu, în jurul căruia trăiesc păstori de statură înaltă, numiți gugani, ce duc o viață mai mult izolată, de trib. Numele de gugani era cunoscut și de grecii antici. O localitate din regiunea în care se luptaseră zeii cu giganții purta numele de Gigonus. Hercule avea la egipteni epitetul „gigon”. Pe Tabula Peutingeriana, o copie din secolul al XII-lea a unei hărți romane, se observă în Dacia localitatea Gaganis. După geograful Stabon, ligurii (emigrați din Carpați în Italia) aveau un fel de cai și catâri numiți gygenoi, adică gugănești sau de la munte. Numele grecesc al uriașilor, „gigantes”, nu provine din cuvântul „gegeneis”, care înseamnă „născuți din pământ”, ci de la guganii de pe muntele Gugu. Unul dintre hecantochirii miturilor grecești poartă numele Gyges. Un alt Gyges, fiul lui Dascylos, regele lydienilor, a ridicat o movilă funerară de o mărime extraordinară, după cum povestea Herodot. Tot un uriaș, regele Beotiei, se numea Ogyges. Alți urmași ai vechilor giganți trăiesc în satul hunedorean Târsa, cel mai izolat loc din România, unde toți membrii unei familii au trăit peste nouăzeci de ani. Eleonora, una dintre ei, crede că familia sa provine „dintr-o spiță de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni rămași. Zice că era dacii din Piatra Roșie, niște oameni mai mari. Mai înalți. Și solizi. Trăiau și peste o sută douăj’ de ani aceia. De acolo zice că s-o transmis neamul nostru”. În mod asemănător cu relatarea din Târsa, la chestionarele lui Nicolae Densușianu, locuitorii comunelor Bordeiu Verde din Brăila și Podeni din Prahova au răspuns „sămânța noastră este de la urieși”.

Despre adevărata natură a uriașilor pelasgi / traci vorbește tot Vechiul Testament. Cartea Facerea susține că „în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (6:4). Am văzut că uriașii erau pelasgii / tracii, acel popor temut și slăvit în același timp de întreaga lume antică pentru vitejia sa (Herodot chiar îi numea pe daci „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”). Biblia susține că acei uriași erau copiii îngerilor și ai pământenilor, adică semizei. Același lucru îl afirmau anticii și despre traci, în special despre cei din Dacia. La începutul erei noastre, într-un răvaș trimis conducătorului dacilor, Cotizo, poetul latin Ovidiu îl numește pe acesta și pe întregul său popor „neam scoborâtor din zei”. Cu șase secole înainte, poetul grec Pindar, citându-l pe Pherenicos din Heracleea, scria despre dacii din nordul Dunării: „Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi”. Prin secolul al V-lea al erei noastre, poetul latin Claudian scria că pasărea pheonix își are cuibul în munții titanilor de lângă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpați. Aici, grecii considerau că titanul Atlas susținea pe umerii săi cerul, în același loc în care a fost crucificat Prometheus, adică pe Vârful Omu. Grecii îi numeau pe geto-daci „daoi”, adică „divini”, datorită descendenței lor din vechii zei. Această proveniență din zei i-a făcut pe naziști să considere rasa ariană superioară celorlalte rase umane. În mitologia ebraică, copiii îngerilor și ai pământenilor sunt numiți nefilimi / nafilimi, cuvânt format din rădăcina „nfl” („căzut, decăzut”) și terminația „im”, ce indică pluralul. Popoarele din nordul Europei numeau lumea cealaltă Helheim („tărâmul zeiței Hel”) sau Niflheim. Al doilea nume al lumii de dincolo este format din „heim” („tărâm”) și „nifl”, cuvânt aproape identic cu „nfl” al evreilor. Prin urmare, Niflheim, lumea cealaltă în viziunea scandinavilor, poate însemna „tărâmul celor decăzuți” ori „tărâmul nefilimilor”. Iar lumea cealaltă, în concepția popoarelor antice, era Ardealul dacilor.

Erau primii pelasgi identici cu dacii de după Diluviu? Din miturile mesopotamiene știm că, până la apariția primilor oameni, zeii au realizat câteva rebuturi, acei hominizi din care oamenii de știință susțin că provine omul. Amestecându-și genele cu ale acelor hominizi, zeii au creat pelasgii sau semizeii, vestiții uriași din vechime. Pelasgii supraviețuitori ai Potopului au fost modificați genetic, dându-se astfel naștere diferitelor rase umane. Deși a păstrat o proporție mai mare a materialului genetic al zeilor, rasa albă de astăzi nu este identică cu cea a pelasgilor. O modificare semnificativă a pelasgilor o reprezintă reducerea înălțimii. Chiar dacă tracii erau mai înalți decât reprezentanții celorlalte rase, înălțimea lor era semnificativ mai mică decât a primilor pelasgi, de dinaintea Potopului. Urme ale unor uriași cu înălțime de patru – cinci metri se întâlnesc pe toată suprafața Pământului, mai ales în țara lor de origine, România de astăzi. În Bucegi s-a găsit un tunel cu schelete de uriași, ce prezintă un nivel ridicat de radioactivitate. La marginile Bucureștiului s-au descoperit rămășițele a optzeci de uriași cu înălțimea între trei și cinci metri. În necropola de la Argedava / Argedavon, vechea capitală dacică, în anii 1940 – 1950 s-au găsit scheletele a optzeci de uriași, unii având chiar cinci metri înălțime. Necropola zeilor de la Nucer, din Coția Buzăului, este cunoscută tot pentru morminte ale uriașilor. În satul Stroiasca din județul Buzău s-au descoperit galerii subterane cu „lumini eterne”, săli de două sute de metri lungime, o sursă de radioactivitate și mai schelet_uriasmulte schelete de uriași înalți de trei – patru metri. La Muzeul Brukenthal din Sibiu se află un coif enorm, provenit din zona Sighișoara – Făgăraș, despre care Vasile Pârvan scria că este pentru „un cap de uriaș”. La Doboli de Jos s-a găsit o spadă enormă, cu un mâner de 1,13 metri, considerată a fi de origine scitică. În satul Colțea din județul Brăila au fost descoperite schelete umane de peste 2,5 metri, numite de localnici „oase de căpcăuni”. Schelete de uriași au mai fost dezgropate la Polovragi, la Cetățeni și la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, personaj despre care se spunea că avea o statură impunătoare. Iar în octombrie 1989, la Pantelimon – Lebăda au fost scoase din pământ douăzeci de schelete de uriași.

Mulți săteni dintre cei care au dezgropat aceste schelete spun că au fost amenințați cu moartea, pentru a nu dezvălui nimănui ceea ce au văzut. În 2009, o echipă a televiziunii Antena 1, ce realiza o anchetă pe tema uriașilor din Bucegi, a primit un telefon de amenințare, a cărui înregistrare a fost făcută publică ulterior. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliștilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a continuat misteriosul personaj. Iar aceste amenințări nu fac decât să dovedească faptul că adevărata istorie a lumii este ascunsă omenirii de către cei ce dețin puter1017428_10151559165413687_259549070_nea de prea mult timp. Însă, așa cum susține Evanghelia lui Luca, „nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (8:17). Să sperăm că indianul Sundar Singh avea dreptate atunci când profețea că „în cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu”. Toate la timpul lor…

https://secretelezeilor.wordpress.com/2013/08/29/33-dacia-taramul-zeilor/





Zeii crestinilor

12 06 2016

„Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit.” (Epistola întâia către Corinteni 15:18)

Creștinismul este cea mai răspândită religie la ora actuală, având peste două miliarde de adepți. Deși este considerat o religie monoteistă, în creștinism sunt venerați sute de sfinți și un Dumnezeu triplu, format din trei entități diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Personajul principal al acestei religii este Iisus (numit Iesous în Noul Testament și Yeșua în ebraică), considerat de cei mai mulți a fi un personaj real, care a trăit în Palestina primului secol al erei noastre. Chiar dacă nu există dovezi ale existenței lui, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe creștini, ținând cont că religia se bazează pe credință și nu pe fapte. Singurele scrieri din primul secol care îl menționează sunt cele patru evanghelii canonice și epistolele apostolului Paulos (Pavel), incluse în Vechiul Testament. Pe lângă acestea mai există două pasaje controversate în cartea Antichități iudaice a istoricului iudeo-roman Flavius Iosephus. Ținând cont că sunt scrise într-un stil diferit de al lui Iosephus, că Iesous lipsește cu desăvârșire dintr-o operă mai veche a autorului, Războaiele iudeilor, iar cea mai veche menționare a unuia dintre pasajele controversate este cea a lui Eusebius din anul 324, înseamnă că respectivele pasaje au fost incluse în textul original de un creștin care încerca să-și valideze credința prin falsificări. Flavius Iosephus a scris cu lux de amănunte istoria poporului său, menționându-i pe toți profeții, micii Mesia, agitatorii și liderii rebeliunilor de până la asediul Ierusalimului, fiind necesară falsificarea lucrării sale pentru a apărea și numele zeului creștinilor printre ei. Următoarea menționare a lui Iesous este cea din Annales a istoricului roman Tacitus, scrisă în jurul anului 116.

Ceea ce nu demonstrează existența zeului creștinilor la începutul primului secol, cartea fiind scrisă la optzeci și trei de ani de la presupusa lui moarte, ci doar că în Roma secolului al doilea circula acest mit la fel ca multe alte, de la cel al egiptencei Aset (Isis) sau al persanului Mithras până la cele ale clasicilor Iuppiter și Hercules. La începutul primului mileniu al erei noastre existau o mulțime de cronicari greci, romani și iudei în întregul Imperiu Roman, în care era inclusă și Palestina, care consemnau toate evenimentele importante; cu toate astea, niciunul dintre ei nu l-a menționat pe iudeul Yeșua / Iesous, care a săvârșit în miturile creștine o mulțime de miracole. Iată câțiva dintre ei:

– Suetonius (cca 69-122), istoricul a doisprezece împărați romani, care a trecut în revistă toți oratorii și predicatorii din acea perioadă, nu a auzit de Iesous. Despre creștini scria căSuetonius sunt o sectă cu o religiozitate superstițioasă, la fel ca alți doi contemporani ai săi, Tacitus și Plinius cel Tânăr. Într-un pasaj din Divus Claudius, biografia împăratului Claudius, există un pasaj care pentru creștini constituie o menționare a zeului lor: „Din cauză că evreii deranjau în mod constant la instigarea lui Chrestus, el (Claudius – n.a.) i-a expulzat din Roma”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi existat în Palestina până în anul 33 un iudeu considerat Mesia sau Christos, ci doar că în anul 49 evreii din Roma erau instigați de un anume Chrestus. Termenul „chrestus”, care însemna „bun” sau „folositor”, era des întâlnit în acea vreme, fiind atribuit mai ales sclavilor.

– Naturalistul și filosoful roman Plinius cel Bătrân (23-79), care a consemnat faptele celebre din timpul său, nu a auzit de Iesous Christos. Nici nepotul său, Plinius cel Tânăr (61-113), care în epistolele sale nota tot ce se întâmpla interesant în acea vreme. Nici măcar în scrisoarea sa către împăratul Traianus, în care consideră creștinismul o „depravată, excesivă superstiție” derivată din iudaism.

– Fostul sclav frigian Epictetus (cca. 55-135), devenit filosof după ce și-a obținut libertatea, un eminent orator și cunoscător al religiilor, a locuit în Roma până în 93, când împăratul Domitianus a izgonit filosofii din oraș. Arrianos, discipolul său, i-a notat discursurile, considerându-le comparabile cu literatura socratică. Deși Epctetus a studiat credințele religioase contemporane, nu a auzit de Iesous Christos.

– Unul dintre primii geografi romani, Pomponius Mela, a scris în jurul anului 43 De situ orbis libri în stilul lui Strabon, alăturând descrierii fiecărei țări menționate principalele evenimente petrecute acolo. Deși lucrarea sa a fost redactată la doar zece ani după presupusa înviere miraculoasă a lui Iesous, Pomponius nu îl menționează în capitolul despre Iudeea.

Plutarch_head_onlyIstoricul, biograful și eseistul Lucius Mestrius Plutarchus (cca. 46-120) s-a născut în Chaironeia din Grecia, acolo unde legendele creștinilor susțin că s-au răspândit discipolii lui Iesous, care au înfăptuit numeroase minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea pe nerăsuflate. Nicio astfel de minune nu îi era cunoscută lui Plutarchus. A trăit treizeci de ani în Roma și nici acolo nu au ajuns la urechile lui miracolele „divine”. Deși specializat în realizarea biografiilor oamenilor celebri, fără a neglija legendele din jurul lor, nu a scris nici măcar un singur cuvânt despre Iesous.

– Filosoful Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – 50 e.n.), considerat „Platon al evreilor”, care a mers atât la Roma, cât și la Ierusalim, a scris nenumărate opere din care școlile teologice creștine au preluat ulterior multe idei. Familia lui Philon avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu casa regală irodiană și cu cea imperială din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice, fiica monarhului iudeu Herodes Agrippa. Celălalt nepot al său, Tiberius Iulius Alexander, a fost procuratorul Iudeei și prefectul Egiptului. Cu toate astea, Philon nu l-a menționat nici pe Iesous, nici pe apostolii lui.

– Filosoful și dramaturgul roman Lucius Annaeus Seneca (cca. 4-65) a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială. Se afla la Roma atunci când mitologia creștină susține că a avut loc întrecerea de miracole dintre apostolul Simon Petros (Petru) și vrăjitorul Simon din Gitta. Petros învia morți, reda vederea orbilor și a făcut Luna să coboare de pe cer pentru a lumina o încăpere, iar celălalt Simon levita, făcea statuile să danseze și o seceră să lucreze singură. Nu doar pentru Seneca cei doi și minunile lor erau necunoscute, ci pentru toată lumea din Roma. Asemenea miracole mai mult ca sigur ar fi uimit pe oricine și totuși nu sunt consemnate de romani. Nici măcar apostolul Paulos (Pavel) nu l-a menționat pe Petros în Roma nici în cei doi ani pe care i-a petrecut acolo, conform capitolului 28 al Faptelor Apostolilor, nici în Epistola către romani, unde salută cincizeci de creștini aflați în acea perioadă în capitala Imperiului Roman.

Lipsa scrierilor despre Iesous din primul secol al erei noastre, în afara celor biblice, nu constituie singurul argument în favoarea inexistenței acestui personaj. Un al doilea ar fi mulțimea de erori și inadvertențe din Noul Testament. Să luăm, de exemplu, nașterea miraculoasă a lui Iesous dintr-o fecioară în care a intrat Sfântul Duh. Din patru evangheliști, doar doi i-au menționat nașterea, Matthaios (Matei) și Loukas (Luca). De ce Markos (Marcu) și Ioannes (Ioan) nu s-au obosit să noteze un asemenea evenimentmaxresdefault incredibil? Și de ce există diferențe mari între cele două versiuni? La Matthaios, un înger i-a apărut în vis lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous; la Loukas, îngerul a anunțat-o pe Maria. La Matthaios, nașterea a avut loc într-o casă iar la Loukas într-o iesle, din cauză că Ioseph și Maria nu au găsit o locuință în care să petreacă noaptea. Cei trei magi de la răsărit, care i-au adus daruri pruncului divin, sunt amintiți doar de Matthaios; la Loukas locul lor este luat de un grup de păstori. Miraculoasa stea care i-a condus pe magi din Persia până în Betleem nu există decât la Matthaios, deși ar fi trebuit să fie pomenită nu doar de toți cei patru evangheliști, ci și de astronomii din Iudeea și din împrejurimi. Nimeni nu a văzut-o, nici măcar regele Herodes (Irod), chiar dacă ea a mers înaintea magilor din Ierusalim până în Betleem. Decizia lui Herodes de a ucide toți pruncii de până în doi ani nu este relatată decât de Matthaios. Acest masacru nu numai că nu a fost menționat de niciunul dintre evangheliștii rămași, ci nici măcar de cronicarii sau istoricii vremurilor. Doar Matthaios amintește și fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. Pentru Loukas, cei trei nu numai că au rămas în Iudeea, dar peste opt zile de la naștere Iesous a fost dus la Ierusalim pentru circumcizie; dacă Herodes ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor, băiatul ar fi fost aruncat direct în gura lupului. Dar Loukas nu avea habar de acea hotărâre macabră a regelui iudeilor, pe care o cunoștea doar Matthaios. La Loukas, Ioseph și Maria trăiau în Nazareth dinainte de a se naște Iesous; pentru Matthaios au ajuns în Nazareth doar după întoarcerea din Egipt, alegând Galileea în locul Iudeei de teama lui Herodes. Loukas este singurul care pomenește episodul din templul de la Ierusalim, când Iesous avea 12 ani. Matthaios, Markos și Ioannes au rămas tăcuți și în această privință.

Dacă cele patru evanghelii canonice se contrazic între ele, nici cele gnostice nu puteau fi altfel. Evanghelia Adevărului, a Egiptenilor, a Mariei, a lui Thomas sau a lui Philippos nu vorbesc despre nașterea lui Iesous. Toate miracolele care îi însoțesc nașterea, atât de cunoscute nouă din mitologia creștină, pentru gnostici lipsesc cu desăvârșire. Nici urmă de înger care să-i vestească nașterea, stea, magi, păstori, masacru al copiilor sau fugă în Egipt. Însă, dacă pentru Ioannes Cuvântul s-a întrupat în Iesous iar la Markos Duhul Sfânt a coborât peste Christos, gnosticii aveau legende asemănătoare. Conform episcopului Irenaeus, ei credeau că Christos s-a unit cu sora sa, eonul Sophia, coborând apoi în Iesous, copilul născut din fecioară cu ajutorul lui Dumnezeu. În Evanghelia Adevărului, Christos este Cunoașterea care a emanat din Tatăl. În Evanghelia Egiptenilor, el este eonul Set, fiul primului om „nestricăcios”, Adamas.

Coranul nu amintește de Ioseph și nici nu-l consideră pe Iesous fiul vreunei divinități. În schimb, susține că „Al-Masih (Mesia – n.a.) Isa (Iesous – n.a.), fiul lui Maryam (Maria – n.a.), este trimisul lui Allah, cuvântul său pe care el l-a transmis lui Maryam și un duh de la el” (Sura 4:171). „Cuvânt” îl numea și Evanghelia lui Ioannes însă, pentru profetul Muhammad, această exprimare are un alt sens. Singurul eveniment asemănător evangheliilor canonice este nașterea lui Iesous din fecioară și vestirea nașterii sale de către arhanghelul Jibrayil (Gavriil / Gabriel).

Parcă pentru a contrazice și mai mult puținele relatări despre nașterea lui Iesous, Evanghelia copilăriei lui Christos spune că s-a născut într-o peșteră, apoi a fost pus într-un staul, unde i s-au închinat un bou și un măgar. În primele veacuri ale creștinismului chiar se indica drept loc al nașterii sale o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Nașterea zeilor în peșteri era un element comun religiilor multor popoare. Pe lângă Tammuz, se credea că și zeii Dionysos, Zeus, Hermes, Adonis, Mithra și Eon s-au născut în peșteri. Amintim că, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous s-a născut într-o casă, iar pentru Loukas într-un staul. Niciunul dintre ei nu sprijină ipoteza închinării boului și a măgarului.

Chiar dacă Iesous nu este menționat de cronicarii primului secol iar versiunile nașterii sale conțin mari diferențe, poate reușim să aflăm măcar anul nașterii sale. Pentru majoritatea, el s-a născut în anul 1. Însă, pentru evanghelistul Matthaios, Iesous a venit pe lume cu puțin timp înainte de moartea regelui Herodes cel Mare, adică în anul 4 î.e.n. Loukasbirth-of-jesus încearcă să ne adâncească și mai mult în ceață, susținând că nașterea a avut loc în timpul recensământului, pe vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei. Cum Quirinius a devenit guvernator în anul 6, acela este anul nașterii lui Iesous în viziunea lui Loukas, adică cu zece ani mai târziu decât preconizase Matthaios și cu cinci după data acceptată în mod convențional. Tot Loukas spune că Iesous a fost botezat în al cincisprezecelea an de domnie al împăratului roman Tiberius, când era cam de 30 de ani. Al cincisprezecelea an de domnie al lui Tiberius înseamnă anul 29, ceea ce mută nașterea lui Christos în anul 1 î.e.n. Așadar avem trei ani diferiți pentru nașterea zeului creștinilor: anul 4 î.e.n., anul 1 î.e.n. și anul 6 e.n. Pentru a rezolva odată pentru totdeauna această enigmă, călugărul Dionisius cel Mic, care trăia la Roma prin secolul al VI-lea, a fixat nașterea lui Iesous în anul 752 al calendarului roman, devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru. Deși problema pare rezolvată, rămân cele trei versiuni diferite ale evangheliilor canonice.

Dacă nu am putut stabili anul nașterii, putem încerca măcar să aflăm luna și ziua. Toți creștinii cred astăzi că Iesous s-a născut pe 25 decembrie. Însă, dacă ne luăm după Evanghelia lui Loukas, această dată nu poate fi adevărată. Evanghelistul ne spune că în momentul nașterii erau păstori cu turmele pe câmp, iar luna decembrie este una mult prea rece pentru a duce turmele pe câmpuri, chiar și în Palestina. Puțini știu că primii creștini serbau ziua nașterii lui Iesous pe 6 ianuarie. În Grecia, această zi era considerată data nașterii zeului Dionysos, iar la Alexandria era ziua lui Eon, zeul născut din fecioara Kora. Pentru a se facilita trecerea de la acești zei la Iesous, primii creștini au împrumutat data de 6 ianuarie și au folosit-o pentru a sărbători data nașterii zeului lor. Cea mai veche informație despre sărbătorirea nașterii lui Iesous pe 25 decembrie se găsește în calendarul roman din anul 354. În această zi în tot Imperiul Roman se celebra nașterea zeului Mithra, împrumutat din Persia. De asemenea, zeii Adonis și Tammuz erau serbați pe aceeași dată. Pentru a facilita tranziția de la zeii păgâni la Christos, creștinismul a păstrat datele importante din vechile religii, înlocuind doar divinitățile.

Nașterea lui Iesous se mai lovește de o problemă, de această dată de ordin genetic. Heterozomii sunt cromozomii care determină sexul unui organism. La mamifere (implicit și la oameni), masculii au perechea de cromozomi X și Y, iar femelele XX. Din cromozomul X al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei se naște un copil de sex feminin, iar din cromozomul Y al masculului și unul dintre cromozomii X ai femelei rezultă un copil de sex masculin. Prin urmare, sexul masculin este dat de cromozomul Y. Dacă povestea biblică ar fi fost adevărată prin nu știu ce minune complet ilogică, iar Iesous s-ar fi născut doar din Maria, fără intervenția unui individ de sex masculin, în niciun caz nu ar fi putut fi bărbat. Pentru că din cromozomii XX ai ei nu putea apărea cromozomul Y al lui. Așadar, dacă Maria ar fi reușit să-l conceapă singură, fără intervenția unui mascul cu trup material (spre deosebire de Duhul Sfânt, care nu poate transmite gene fiind imaterial), Iesous ar fi trebuit să aibă doar cromozomii XX, adică să fie de sex feminin. Dacă era de sex masculin, adică avea cromozomii XY, înseamnă că Maria nu l-a conceput singură, ci cu ajutorul unui bărbat care i-a transmis copilului cromozomul Y. Însă credincioșii rezolvă această enigmă transformând întâmplarea într-un miracol divin, iar alții preferă soluții logice, cum ar fi inseminarea artificială. Ceea ce este inutil, ținând cont de mulțimea de contradicții referitoare la nașterea lui Iesous, care duc către o singură concluzie logică legată de presupusa lui existență.

Dacă nu putem stabili cu exactitate nici când s-a născut Iesous, nici cum, poate învierea lui este mai puțin complicată. Povestea este binecunoscută: a fost crucificat, a treia zi a înviat, apoi la un moment dat s-a înălțat la cer. Pe cât de simplu pare totul, pe atât de complicat este în Noul Testament. Cel mai important eveniment al creștinismului, pe care își bazează întreaga doctrină, ar fi trebuit să fie unul clar pentru toată lumea, sau măcar pentru cei patru evangheliști. Însă evangheliile se contrazic și la acest capitol.

Toți patru sunt de acord că primele persoane care au descoperit învierea au fost femei, numite de creștinism mironosițe. Însă când vine vorba despre numărul și identitatea lor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Cine a vizitat prima oară mormântul și a realizat că Iesous dispăruse?

– Matthaios: două femei, „Maria Magdalena și cealaltă Marie”.

– Markos: trei femei, „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iakobos, și Salome”.

– Loukas: cel puțin cinci femei, „Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iakobos și celelalte împreună cu ele”.

– Ioannes: o singură femeie, „Maria Magdalena”.

A fost una? Au fost două? Trei? Cel puțin cinci? Dacă nu putem ști câte au mers la mormânt, poate reușim să aflăm măcar când s-a întâmplat asta.

– Matthaios: la răsărit, „când se lumina de ziua întâi a săptămânii”.

– Markos: tot la răsărit, „pe când răsărea soarele”.

– Loukas: „foarte de dimineață”.

– Ioannes: înainte de răsărit, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”.

Intrarea mormântului era blocată cu o piatră foarte mare. Aceste femei cu număr incert, sosite într-o perioadă incertă a zilei, au găsit mormântul închis sau deschis?

– Matthaios: era închis – „îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei”, ceea ce i-a înfricoșat pe paznicii mormântului, dar și pe mironosițele martore la acea apariție supranaturală.

– Markos: era deschis – „ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

– Loukas: era deschis – „au găsit piatra răsturnată de pe mormânt”.

– Ioannes: era deschis – „a văzut piatra ridicată de pe mormânt”.

Doar Matthaios amintește de paznicii care aveau rolul de a împiedica un eventual furt al cadavrului. Ceilalți trei evangheliști nu știu nimic despre asta. Sau dacă știu, nu vor să spună. Poate reușesc măcar să ne lămurească pe cine au întâlnit femeile la mormânt.

– Matthaios: pe „îngerul Domnului” coborât din cer, a cărui înfățișare „era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”.

– Markos: pe „un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb”.

– Loukas: „doi bărbați” cu „veșminte strălucitoare”.

– Ioannes: Maria Magdalena nu a văzut pe nimeni la început. A plecat de la mormânt și s-a întors cu „Petros și celălalt ucenic”. Abia după ce aceștia s-au întors la ai lor, lăsând-o singură la mormânt pe Maria, ea a văzut „doi îngeri în veșminte albe”.

Până la urmă, erau bărbați sau îngeri? Erau doi sau unul? Erau în fața mormântului ori în interior? Au fost văzuți la răsăritul Soarelui sau după câteva ore? Trebuie să apreciem că evangheliștii se pun de acord măcar într-o privință: Iesous nu mai era acolo.

Care a fost reacția femeilor după descoperirea dispariției lui Iesous?

– Matthaios: „cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor lui”.

– Markos: „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

– Loukas: „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”.

– Ioannes: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând”.

Dacă tot a înviat, Iesous nu putea să nu li se arate adepților săi. Când și cui i s-a înfățișat prima oară?

– Matthaios: Maria Magdalena și cealaltă Marie, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iesous le-a întâmpinat”.

– Markos: „și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) el s-a arătat întâi Mariei Magdalena”.

– Loukas: pe drumul către „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”, doi dintre ucenici „vorbeau și se întrebau între ei. Și Iesous însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”.

– Ioannes: rămasă singură în mormânt, după plecarea lui Petros și a celuilalt ucenic, Maria Magdalena a văzut doi îngeri. Ea „s-a întors cu fața și a văzut pe Iesous stând, dar nu știa că este Iesous”.

Care au fost reacțiile discipolilor la primul contact cu Iesous după înviere?

– Matthaios: pe Maria Magdalena și pe cealaltă Marie, „Iesous le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”.

– Loukas: cei doi ucenici care mergeau spre Emaus nu l-au recunoscut, deoarece „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”.

– Ioannes: Maria Magdalena „nu știa că este Iesous”, ea „crezând că este grădinarul”.

La Matthaios, Maria Magdalena și cealaltă Marie l-au recunoscut imediat. Markos nu oferă detalii despre reacția ei însă, la Loukas și la Ioannes, Magdalena și cei doi ucenici1458986386_Feltamadt nu l-au putut recunoaște. Presupunând pentru o clipă că ar fi adevărată această relatare, deși nu avem niciun motiv să o facem, de ce era Iesous de nerecunoscut? Avea o înfățișare diferită? Dacă da, de ce? Ținând cont că a înviat cu trupul binecunoscut de discipolii săi, o înfățișare diferită este ilogică. Sau crease o iluzie optică, adică „ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască”? Dacă este așa, de ce iluzia asta nu s-a aplicat și în Evanghelia lui Matthaios, unde femeile l-au recunoscut din prima fără probleme?

În Evanghelia lui Ioannes, dându-și seama că Iesous trăiește, Maria Magdalena probabil a vrut să-l îmbrățișeze, de bucurie, însă el a oprit-o. „Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu”, i-a zis Iesous. Logica ne spune că nici după ce s-ar fi ridicat la cer nu l-ar fi putut atinge, din moment ce s-ar fi dus într-un loc inaccesibil ei. Seara, Iesous a apărut în mijlocul ucenicilor săi și „le-a arătat mâinile și coasta sa”. Înțelegem că doar le-a arătat, nu le-a și permis să îl atingă. Cu toate astea, pentru apostolul Thomas interdicția dispare. „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta mea și nu fi necredincios ci credincios” i-a spus Iesous, uitând probabil că nu trebuia să fie atins, pentru că nu ajunsese încă la tatăl său. Nu știm de ce exista acea interdicție sau de ce ea a fost ignorată pentru Thomas, dar poate Iesous nu voia să fie atins de Magdalena și de ceilalți apostoli. La Matthaios, proaspătul înviat nu are nicio problemă cu atinsul. Maria Magdalena și cealaltă Marie „au cuprins picioarele lui și i s-au închinat”. La Loukas, Iesous chiar își îndeamnă apostolii: „pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Până la urmă, aveau voie să îl atingă sau nu?

Pe lângă multiple elemente fantastice, Matthaios descrie în evanghelia sa și un eveniment rupt parcă din filmele horror cu zombi. După un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului lui Yahweh din Ierusalim, „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora”. Ciudat este că absolut nimeni nu a scris despre acest eveniment unic în istoria lumii, nici măcar ceilalți trei evangheliști, deși în Ierusalimul acelor vremuri se găseau mulți cronicari atât iudei, cât și greci sau romani. Să fi fost pentru ei morții vii ceva banal, de nu s-au mai obosit să noteze acest eveniment? Sau doar o invenție a evanghelistului Matthaios, care s-a gândit să-și înflorească și mai mult povestea?

Analizând cele patru evanghelii biblice, n-am putut afla nimic concret în legătură cu învierea lui Iesous. Nu știm câte femei au ajuns la mormânt, când au ajuns, cum era intrarea la sosirea lor, pe cine au întâlnit acolo, dacă s-au bucurat ori s-au speriat pentru că au găsit mormântul gol, când și cui i-a apărut Iesous prima oară, dacă l-au recunoscut sau nu acele persoane, dacă au avut voie sau nu să îl atingă ori dacă au înviat morții și au început să bântuie Ierusalimul. Pare și extrem de convenabil faptul că, după înviere, Iesous le-a apărut doar discipolilor săi.

Pot fi credibile mărturiile acelor oameni care îl credeau divin? Bineînțeles că nu. Ce i-ar fi oprit să mintă, pentru a demonstra astfel originea divină a învățătorului lor? Nimic! De ce nu a apărut Iesous în fața unor oameni imparțiali, care nu ar fi putut fi acuzați de subiectivism? De ce nu a apărut în fața guvernatorului Pilatus ori în fața regelui Herodes? De ce nu a apărut în public, în mijlocul Ierusalimului? Nu ar fi fost convinși cu toții că el era într-adevăr Dumnezeu / fiul lui Dumnezeu? Bineînțeles! În schimb, el a ales să se arate doar pe ascuns și doar în fața celor care îl urmau, pe care i-a trimis în toată lumea pentru a duce o serioasă muncă de convingere în încercarea de convertire a întregului mapamond! De ce ar fi ales varianta cea mai dificilă? O apariție în public i-ar fi adus rapid efectul dorit. Alegând opusul, ar fi trebuit să se aștepte la reticența oamenilor care ar fi fost puși în situația de a crede sau nu pe cuvânt povestea apostolilor. Evangheliile lui Markos, Loukas și Ioannes spun că apostolii nu i-au crezut pe cei care susțineau că l-au văzut pe Iesous, fiind nevoie ca el să li se înfățișeze pentru a-i convinge. Dacă nu au crezut povestea învierii cei ce l-au urmat, care îi cunoșteau minunile făcute și care îl considerau fiu al Dumnezeului lor, nu este logic că ceilalți ar fi crezut cu atât mai puțin? De ce ar fi ales Iesous cea mai dificilă cale? Evident, pentru că este vorba doar despre o poveste inventată.

Pe lângă aceste nereguli biblice legate de nașterea și de învierea lui Iesous există unele și în cazul genealogiei lui. Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare îi abordează arborele genealogic: cea a lui Matthaios și cea a lui Loukas, aceleași care s-au ocupat și de nașterea lui. Markos și Ioannes nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Iesous dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matthaios își prezintă versiunea de la Abraam la Ioseph. Loukas o ia în sens invers, de la Ioseph până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Iesous este urmașul lui David / Dawid, sau „Iesous Christos, fiul lui David”, după cum îl numește Matthaios, ne vom ocupa doar porțiunea de la David la Ioseph. La Matthaios, în acest interval sunt douăzeci și șapte de persoane, iar la Loukas patruzeci și două. Această diferență are o explicație plauzibilă: Loukas prezintă descendenții lui Nathan / Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matthaios pe cei ai lui Solomon / Șelomo, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Ioseph din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…zeii crestinilor

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Ioseph. La Matthaios, „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph”. Loukas vorbește despre „Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui”. Cine era tatăl lui Ioseph? Eli / Heli sau Iakobos / Ya’aqob? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matthan sau Matthat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matthaios, străbunicul lui Ioseph / Yosep se numea Lazaros / El’azar; la Loukas, numele lui era Leui / Lewi. Continuând până la David / Dawid, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon / Șelomo, iar cealaltă pe ai lui Nathan / Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Ioseph? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Ioseph ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Nathan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Ioseph, Matthan – Matthat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram / Yehoram, în timp ce stră-strănepotul lui Nathan purta numele Iotam / Yotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Ioseph, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matthaios spune: „Iechonias a născut pe Salathiel; Salathiel a născut pe Zorovavel; Zorovavel a născut pe Abioud”. La Loukas îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorovavel, fiul lui Salathiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorovavel / Zerubbabel și a tatălui său, Salathiel / Șe’alti’el. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Nathan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Ioseph, Matthan – Matthat și Ioram – Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Loukas a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Ioseph. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Loukas afirmând foarte clar că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph, care era fiul lui Eli, fiul lui Matthat, fiul lui Leui, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matthaios spune la fel de clar că „Lazaros a născut pe Matthan; Matthan a născut pe Iakobos; Iakobos a născut pe Ioseph, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iesous, care se cheamă Christos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iakobos susține că tatăl Mariei se numea Ioakeim / Yehoyaqim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume complet diferite de Eli / Heli și de Iakobos / Ya’aqob. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Ioseph al lui Iakobos (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matthan – Matthat, Ioram – Iotam, Salathiel și Zorovavel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matthaios este contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Șelomo / Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matthaios. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele șase nume sunt identice: Șelomo / Solomon, Rehav’am / Roboam, Abiyyam / Abia, Asa, Yehoșapat / Iosaphat și Yehoram / Ioram. Apoi, la Matthaios dispar câteva personaje. În evanghelia lui citim că „Ioram a născut pe Ozias; Ozias a născut pe Ioatham”, în timp ce în Cronici găsim: „Fiul acestuia este Yehoram, al acestuia este Ahazyah și al acestuia este Yeho’aș. Fiul lui este Amasyahu, al acestuia este Azariah, iar al acestuia este Yotam”. Presupunând că Ozias / Uzziah și Okhozias / Ahazyah sunt același individ, dintr-un singur foccrucifix_2323570b la Matthaios au dispărut trei: Yeho’aș / Ioas, Amasyahu / Amasias și Azariah / Azaris. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ah’ab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Yahweh Elohim al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe mine, până la al treilea și al patrulea neam” (20:5). Soția regelui Yehoram și mama lui Ahazyah era Atalya, fiica lui Ah’ab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, adică Ahazyah, Yeho’aș, Amasyahu și Azariah. Ultimii trei au dispărut din Evanghelia lui Matthaios, însă nu și primul. Matthaios îl numește Ozias iar Cronicile Ahazyah. Este fără îndoială același personaj, ținând cont de asemănarea lui Ozias cu Okhozias, numele dat de greci lui Ahazyah. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a trei sau patru generații de urmași ai lui Ah’ab, cum se face că primul nu a dispărut, ci doar următorii trei? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matthaios, dar nu și din Vechiul Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor trei din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Matthaios.

După cei trei dispăruți, din nou avem șase personaje comune ambelor liste (Yoram / Ioatham, Ahaz / Akhaz, Hizkiyyahu / Ezekias, Menașșe / Manasses, Amon și Yoshiyyahu / Iosias), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matthaios, „Iosias a născut pe Iechonias și pe frații lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Yoshiyyahu au fost: întâiul născut Yohanan, al doilea Yehoiakim, al treilea Sidqiyyahu și al patrulea Șallum. Fiii lui Yehoiakim au fost: Yechon’yah, fiul lui; Sidqiyyahu, fiul lui”. În prima, Iosias /  Yoshiyyahu este tatăl lui Iechonias / Yechon’yah, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Yehoiakim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matthaios, care scria că: „toate neamurile de la Abraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Christos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Yechon’yah a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la Dawid până la Yechon’yah sunt cincisprezece generații (fără cei trei eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare trei grupe de câte paisprezece (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului ebraic), Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matthaios, deoarece de la Iechonias / Yechon’yah până la Iesous au mai rămas treisprezece generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Yehoiakim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

În ambele cărți, fiul lui Iechonias / Yechon’yah este Salathiel / Șe’alti’el, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Loukas. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matthaios și a lui Loukas, Zorovavel este fiul lui Salathiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iechon’yah, cel dus în robie, au fost: Șe’alti’el, Malkiram, Pedayah, Șenazzar, Jekamiah, Hoșama și Nedabiah. Iar fiii lui Pedayah au fost: Zerubbabel și Șimei”. Cartea întâi a lui Ezra, Cartea lui Nehemyah și Cartea lui Haggay din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zerubbabel, fiul lui Șe’alti’el”. Dacă ar fi un meci, Șe’alti’el ar câștiga poziția de tată a lui Zerubbabel cu scorul de 5 la 1. De la Zerubbabel, fiecare dintre cele trei cărți biblice alege un drum diferit. Loukas vorbește despre „Rhesa, fiul lui Zorovavel”, Matthaios afirmă că „Zorovavel a născut pe Abiud”, iarCronicile spun că „fiii lui Zerubbabel au fost: Meșullam și Hannaniah, și sora lor Șelomith”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zerubbabel / Zorovavel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Iesous sunt întortocheate, a mai apărut o variantă care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Kelsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Iesous a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Kelsus, afirmând că Iakobos (Iacov), tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios, era poreclit Panther. Se pare că nimeni nu a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au numit pe Yeșua / Iesous fiul soldatului roman Pantera sau Pandera. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a nouă soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. – 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de patruzeci de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Iesous, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr cel puțin un soldat numit Pantera. Nu putem ști dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Kelsus, însă măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Iesous din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Iesous nu era de natură divină și că nu era nici un urmaș al lui Dawid, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.images

De ce era nevoie ca Iesous să fie neapărat un urmaș al regelui Dawid? Pentru a se îndeplini profețiile  Vechiului Testament referitoare la Mașiah (Mesia), salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui Dawid: „Făcut-am legământ cu aleșii mei, juratu-m-am lui Dawid, robul meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Yeșa’yahu (Isaia): „Jilțul lui se va întări prin milostivire și pe el va ședea de-a pururi în cortul lui Dawid un judecător apărător al pricinei drepte și râvnitor dreptății” (16:5), dar și la Yirmiyahu (Ieremia): „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște” (23:5-6). Tot Yeșa’yahu proorocea: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Yișay (tatăl lui Dawid – n.a.) și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni pesteChristianityGift_SI el Duhul lui Yahweh, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii lui și cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt! (…) Și în vremea aceea, mlădița cea din rădăcina lui Yișay va fi ca un steag pentru popoare; pe ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Eprayim va înceta și dușmanii lui Iuda vor fi zdrobiți (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus și vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului și Moabului își vor întinde mâna lor, și copiii lui Amon vor asculta de ei. Yahweh va seca limba de mare a Egiptului și mâna lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Loukas, un înger îi spune Mariei: „Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iesous. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele său. Și va împărăți peste casa lui Iakobos în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, apostolul Paulos (Pavel) vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii săi, în Sfintele Scripturi, despre fiul său, cel născut din sămânța lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Yeșa’yahu: „Și se va arăta rădăcina lui Iessai, cel care se ridică să domnească peste neamuri; întru acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Iesous, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale profetului Yirmiyahu (Ieremia). Referindu-se la Yechon’yah, strămoș al lui Ioseph / Yosep în Evanghelia lui Matthaios, profetul spunea: „Așa zice Yahweh: «Scrieți pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui Dawid și să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Yehoiakim, tatăl lui Yechon’yah, pe care Matthaios l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, așa zice Yahweh despre Yehoiakim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaș care să șadă pe scaunul lui Dawid; trupul lui va fi aruncat în arșița zilei și în frigul nopții” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Iesous este urmaș al lui Yehoiakim și Yechon’yah și a stat pe tronul lui Dawid (la modul figurat), ceea ce contrazice profețiile lui Yirmiyahu. Din fericire pentru creștinism s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Yechon’yah s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Iesous profețiile despre urmașul lui Dawid? Cu siguranță, nu! Iar asta din cel puțin trei motive:

– Iesous nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui Dawid”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioannes, Iesous chiar spunea: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Iesous era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui Dawid, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui Dawid: „Iată Yahweh îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care Dawid va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Șelomo (Solomon), conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Șelomo, zeul afirmă că „acela va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Șelomo este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Șelomo: „Eu voiWhat-if-christianity-was-a-lie întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greși, îl voi pedepsi eu cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Șa’ul, pe care l-am lepădat înaintea feței tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”. Și Yirmiyahu tot despre Șelomo vorbește: „Iată vin zile, zice Yahweh, când voi ridica lui Dawid odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și dreptate pe pământ. În zilele lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va trăi în liniște”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Șelomo este acel înțelept despre care auzise tot Pământul și care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, Dawid. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Șelomo, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Șelomo nu e Iesous, din câte știm noi…

– Profeția lui Yeșa’yahu sub nicio formă nu se poate referi la Iesous. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, vacile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Iesous nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin zonele puțin populate din Palestina. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh nu a secat acum două mii de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici nu a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Iesous, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Șelomo ori despre un Mașiah viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Iesous, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Hoșea (Osea): „Când Israel era tânăr, eu îl izbeam, și din Egipt am chemat pe fiul meu” (11:1). Este evident că „fiul” lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Hoșea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matthaios este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Iesous și a lui Ioseph, de frica lui Herodes care începuse să măcelărească nou-născuți. „Și au stat acolo până la moartea lui Herodes, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu»”, continuă senin Matthaios, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Hoșea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție despre vreun Mesia, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matthaios spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matthaios este Yeșa’yahu (Isaia). În cartea sa din Vechiul Testament, Yeșa’yahu nota: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul și să aleagă binele, pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16).

Este destul de evident că Iesous nu s-a numit Emanuel și că nu există nicio legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Yeșa’yahu, observăm că și aici Matthaios a înțeles doar ce a vrut dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic, ca să fim cât mai exacți. Yeșa’yahu scria că „Rezin, regele Siriei, împreună cu Pekah, fiul lui Remaliah, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Yeșa’yahu la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Eprayim și cu fiul lui Remaliah”, regele ar trebui să știe că „așa zice Yahweh Elohim: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Yeșa’yahu l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Yahweh Elohim al tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere și nu voi ispiti pe Yahweh!”. Yeșa’yahu însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția zeului: „Ascultați voi cei din casa lui Dawid! Nu vă ajunge să obosiți pe oameni, de veniți să obosiți și pe Yahweh al meu? Pentru aceasta Yahweh al meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Yeșa’yahu a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății și care nu a născut, deși vârsta îi permite să o facă. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Abraam (Avraam) căuta o soție pentru Yișaq (Isaac), el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Ribqa (Rebeca) a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă ar fi fost vorba despre virginitate, servitorul lui Abraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moșeh (Moise). În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Șelomo (Solomon) avea șaizeci de regine, optzeci de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care încă nu născuseră. Pasajul indică femeile cu care Șelomo făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matthaios să înțeleagă greșit cuvintele lui Yeșa’yahu. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Immanuel. Înainte ca acel copil să crească, „pământul de care îți este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Yahweh cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup și îi va smulge și barba”. Așadar, Yeșa’yahu s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat în anul 734 î.e.n., pe care l-a numit Immanuel, nicidecum la Maria și la Iesous. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matthaios și Loukas, cei doi care au întocmit controversatul arbore genealogic al lui Iesous. Evangheliile lui Markos și Ioannes și epistolele lui Paulos nu menționează nașterea dintr-o virgină. Cum și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Iesous, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matthaios, cât și în cea a lui Loukas, Ioseph este urmașul regelui David / Dawid. Însă, conform doctrinei creștine, Ioseph nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Iesous. descărcare (1)A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Iesous nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iessai”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Iesous, ci poate doar în Ioseph, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Ioseph, Iesous devenea moștenitorul legal al lui Ioseph, așadar urmaș al lui Dawid. Și Loukas ne spune că „Iesous însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Ioseph”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Ioseph, Iesous era moștenitorul legal și descendentul lui Dawid. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Ioseph în concepția lui Iesous, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânța lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mașiah evreilor va avea ADN-ul lui Dawid, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Iesous nu este urmașul miticului rege, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matthaios și Loukas s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Cu această ocazie, creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Iesous. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui Dawid, prin urmare nu putea fi Mașiah evreilor; dacă era fiul lui Ioseph, ar fi putut fi urmașul lui Dawid (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte.

Aceste nereguli biblice legate de nașterea, învierea și genealogia lui Iesous, alături de lipsa sa din cronicile vremurilor și din profețiile mesianice evreiești, demonstrează că avem de a face cu un personaj inventat, nicidecum istoric. Un alt argument îl reprezintă mitologia.

Religiile popoarelor din lumea întreagă sunt pline de zeități care au murit și au înviat după o scurtă perioadă, cum ar fi Asar (Osiris) în Egipt, Dionysos în Grecia, Dumuzi / Tammuz și Inanna / Iștar în Mesopotamia, Baal în Canaan sau Baldr în Scandinavia. Des întâlnite erau și nașterile din fecioară, de genul celei descrise de evangheliștii Loukas și Matthaios. De exemplu, zeul frigian Attis s-a născut din fecioara Nana, care a rămas însărcinată după ce i-a căzut în sân un sâmbure de migdală sau de rodie. Pentru tibetani, Buddha a coborât din cer și a pătruns în trupul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori. În autobiografia sa, regele Șarru-kinu (Sargon cel Mare) scria că mama lui era o neprihănită preoteasă atunci când l-a născut. Despre Genghis Khan se spunea că purcedea dintr-o fecioară nevinovată. În Kalevala, epopeea națională finlandeză, fecioara Ilmatar a fost fecundată de vânt, născându-l astfel pe eroul Veinemeinen. Tot aici, fecioara Mariatta a născut după ce a înghițit o afină. Vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe mântuitorul Bakab, născut din neprihănita fecioară Ciribiras. Bakab era a doua persoană dintr-o trinitate divină, a fost încununat cu o coroană de spini, a fost răstignit pe o cruce de lemn și a înviat după trei zile. Tot la indienii mexicani, fecioara Coatlicue a pus în sân o bilă cu pene, rămânând astfel gravidă.

Pe lângă aceste nașteri mai există multe altele considerate miraculoase, chiar dacă nu implică fecioare. Pe peretele templului din Luxor a fost înfățișată nașterea faraonului Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III), cu aproximativ un mileniu și jumătate înainte de apariția creștinismului. Din imaginile de pe perete ies în evidență următoarele: zeul Djehuty (Thoth) o înștiințează pe Mutemwiya că în curând va naște un copil, zeul Amun pătrunde în ea luând forma faraonului Menkheperure Djehutymose (Tuthmosis IV) în prezența zeițelor Selket și Neith, iar după naștere pruncului i se închină zeii și oamenii, care îi aduc daruri. Din imagini nu lipsește ankh-ul, crucea egipteană, simbolul vieții eterne. Când regele Oinopion le-a cerut zeilor un fiu, Zeus, Poseidon, Dionysos și Hermes au urinat în pielea boului care le-a fost sacrificat, au îngropat-o iar după nouă luni s-a născut din ea Orion. Hera se lăuda că i-a născut pe Ares și pe Hebe fără ajutorb5dd9-d bărbătesc, iar Zeus că i-a născut singur pe Athena și pe Dionysos. În Egiptul antic, Neith l-a conceput singură pe Ra. La perși, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare; corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În China, când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Kong Fuzi (Confucius), ea a scos din gură o piatră prețioasă, din care a fost zămislit filosoful. Proteus, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea. Odată femeia a visat niște lebede care îi cântau, și când s-a trezit a născut, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Acest Apollonios a fost cinstit chiar și de creștini, împăratul roman Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus așezându-i în secolul al III-lea chipul în casa de rugăciuni, alături de cel al lui Iesous. Mama lui Octavius Augustus s-a îmbătat și a adormit în templul lui Apollon; în acest timp, un dragon s-a apropiat de ea, iar peste zece luni s-a născut Octavius, primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relațiilor ei cu zeul Apollon. Același zeu era considerat și tatăl lui Publius Cornelius Scipio Africanus. Despre Alexandros Makedon se spunea că ar fi fost fiul lui Zeus sau al lui Dionysos, care se împreuna cu Olympias, soția lui Philippos II al Macedoniei, sub formă de șarpe sau dragon. Și exemplele ar putea continua.

Evanghelistul Matthaios ne spune că viața lui Iesous a fost pusă în primejdie încă de la naștere, când regele Herodes (Irod) a hotărât să fie uciși toți pruncii din Betleem. Putem considera acest episod pură fabulație, mai ales deoarece nu există nici la ceilalți evangheliști, nici la istoricii vremurilor respective. Nici dacă ar fi fost o întâmplare reală nu ar fi fost una spectaculoasă, deoarece în acea vreme Betleemul număra aproximativ o mie de locuitori, copiii până în doi ani fiind în jur de douăzeci. De ce a inventat Matthaios această poveste? Deoarece, pentru a sublinia măreția unui zeu sau a unui erou, povestea sa trebuia să fie presărată de pericole, peste care respectivul să treacă. Anticii au folosit această tactică de foarte multe ori.

Tiparul este aproape întotdeauna același: nașterea zeului / eroului era profețită, un personaj negativ încerca să ucidă pruncul iar planul diabolic eșua. Vom enumera câteva exemple, pentru a înțelege acest procedeu de hiperbolizare menit să crească importanța eroilor umani sau divini. Povestea uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este copia episodului veterotestamentar în care faraonul din vremea lui Moșeh (Moise) a hotărât ca toți nou-născuții de parte bărbătească ai israeliților să fie uciși. Moșeh a fost ascuns de mama sa într-un coșuleț și lăsat pe apa Nilului. Această poveste este, la rândul ei, copia celei a fondatorului Imperiului Akkadian, Șarru-kinu (Sargon cel Mare), care a fost lăsat într-un coșuleț pe râul Eufrat de către mama lui, pentru a nu fi ucis. În Egipt, pruncul Haru (Horus) a fost ascuns printre trestiile de pe malul Nilului de teama unchiului său, Sutakh (Seth). La greci, semizeul Perseus a fost lăsat pe mare într-o ladă, împreună cu mama lui, din ordinul bunicului său, regele Akrisios. Zeul Ouranos și-a închis copiii în Tartaros, de teamă că îl vor detrona. După ce i-a luat locul tatălui său, titanul Kronos a fost blestemat să aibă același destin; prin urmare și-a înghițit copiii, însă cel mai mic dintre ei, Zeus, a fost salvat. În Persia, când s-a născut profetul Zarathuștra, a cărui naștere fusese proorocită cu trei mii de ani înainte, niște ucigași au încercat să-l omoare, însă un înger i-a sfătuit părinții să se ascundă într-un alt ținut. Înaintea nașterii lui Krșna se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ. S-a născut într-o temniță, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa, care a poruncit ca toți pruncii să fie uciși. Însă un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krșna să treacă peste fluviul Djamna pentru a salva copilul. Astyages, regele mezilor, a avut două vise neobișnuite, care pentru ghicitorii săi însemnau că va avea un nepot care îi va lua tronul. Copilul, numit Kuruș (Cyrus), viitorul împărat al Imperiului Persan, a fost salvat de la moarte în mod miraculos. Strămoșii romanilor, Romulus și Remus, au fost salvați de la moarte de către o lupoaică. Într-o legendă arabă, Nimrod a văzut pe cer o stea ciudată, despre care astrologii săi i-au spus că vestește nașterea unui prunc care va deveni căpetenia unui popor ce va conduce lumea. Regele a poruncit ca toți pruncii de parte bărbătească din regatul său să fie uciși. Viitoarea mamă a copilului a fost prevenită de pericol și a fugit în altă țară, născându-l pe Abraam (Avraam) într-o peșteră.

Chiar dacă nașterile miraculoase și învierea erau des întâlnite în religiile lumii, asta nu dovedește că povestea lui Iesous reprezintă un plagiat. Însă există și dovezi. S-a observat că există asemănări între zeul creștinilor și multe divinități solare, așa cum este Sol Invictus al romanilor. Chiar și data nașterii lui Iesous, 25 decembrie, era ziua în care se sărbătoreau zeitățile solare în întregul Imperiu Roman. Ritualurile creștine sunt copii aleDagon Pope altora păgâne; împărtășania a fost preluată din religia zeului Mithra iar botezul din cel al divinităților acvatice, fiind practicat în Sumer, Egipt, Babilon, Canaan sau India. Mitra papală chiar poartă numele aceluiași Mithra și forma de pește a zeului Oannes. În primele veacuri ale creștinismului se indica drept loc al nașterii lui Iesous o peșteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul nașterii zeului Tammuz. Asemănările dintre legenda lui Iesous și cele ale altor zei ori eroi ai Antichității de obicei nu este comentată de reprezentanții Bisericii, care dau foarte rar explicații, de cele mai multe ori aberante. De exemplu, martirul Iustinianus a explicat asemănarea dintre istoria lui Perseus și a lui Iesous prin faptul că Diavolul, știind că Christos va veni curând pe Pământ, a ticluit lucrurile astfel ca toate minunile să aibă loc înainte de sosirea zeului. Tot Iustinianus a explicat și asemănarea dintre împărtășania creștină și cea din religia lui Mithra: „duhurile rele, imitând acest ritual, au încetățenit împărtășania și în misteriile lui Mithra”. Cel mai evident caz de plagiat, care nu poate fi pus pe seama vreunei entități malefice, oricât și-ar fi dorit asta Iustinianus, îl reprezintă episodul învierii lui Lazaros (Lazăr) din Evanghelia lui Ioannes. Dacă ar fi fost un personaj real, Lazaros s-ar fi numit El’azar. „El” înseamnă zeu în ebraică, iar „azar” este o transliterare a numelui zeului egiptean Asar (Osiris); prin urmare, El’azar se traduce corect ca „Zeul Asar”. În mitologia egipteană, Isis l-a înviat pe zeul Asar; în cea creștină, Iesous l-a înviat pe cel numit „Zeul Asar”, ceea ce nu poate fi o coincidență. Povestea lui Iesous a fost inspirată și din cele ale altor personaje biblice. Episodul uciderii pruncilor din ordinul lui Herodes este identic cu cel al lui Moșeh (Moise), iar doi profeți veterotestamentari au înfăptuit miracole asemănătoare celor ale zeului creștinilor: Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei). Eliyahu a înmulțit făina și undelemnul unei văduve din Sarepta, încât să nu se consume până la sfârșitul secetei, i-a înviat copilul și a despărțit apele râului Iordan la fel ca Moșeh. Discipolul său, Elișa, a despărțit apa în același mod, a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea unor lucrători pe câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Însă asemănările mitului lui Iesous cu cele ale altor personaje pălesc în fața celei mai importante: zeul creștinilor este copia divinității numite de sumerieni Enlil.mitra-2

Legendele incașilor din America de Sud spun că, după Potop, Pământul se afla în beznă din cauza dispariției Soarelui, societatea era sfâșiată de dezordini iar oamenii sufereau. După cum nota Harold Osborne în cartea South American Mythology (1968), atunci „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi și din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. Acest personaj, care le-a oferit oamenilor cunoștințele necesare unei vieți civilizate, a fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoștințe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creștere a animalelor, artă a scrierii și o înțelegere complexă a principiilor ingineriei și arhitecturii. În secolul al XVII-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul său despre incași că acest personaj „a făcut să apară terase și câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereți de sprijin care să le susțină. A făcut și canale de irigație pentru a le uda (…) a colindat peste tot, realizând multe minunății”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă și care mânuia arme teribile a fost considerat de băștinași stăpânul științei și al magiei dar și, așa cum era de așteptat, zeu. Pe lângă om de știință, arhitect, sculptor și inginer, Viracocha era de asemenea învățător și vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toți cei bolnavi și le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe drum, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, și că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha”. Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan”. Un personaj care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavi, răspândea mesaje de iubire și a fost considerat zeu seamănă izbitor cu Iesous al creștinilor. Chiar și la înfățișare. Cronicarul Juan de BetanyosViracocha afirma în Istoria și legendele incașilor din secolul al XVI-lea că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne și publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, ce purta o cămașă fără mâneci care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă”. La fel ca Iesous, Viracocha călătorea înconjurat de adepți. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susține că zeul era însoțit de discipoli de două feluri: „huaminca” („soldații credincioși”) și „hayhuaypanti” („cei strălucitori”). Rolul lor era de a purta mesajul zeului „în toate colțurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iesous. Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numește „viracochas” pe acești însoțitori: „atunci Con Ticci și-a adunat adepții, care se numeau viracochas” și „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeași denumire este folosită și în miturile adunate de Harold Osborne: „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia lui Loukas, unde Iesous a trimis șaptezeci de apostoli înainte, cu el rămânând doar doisprezece: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a trimis adepții înainte, așa cum nota în The Ancient Civilizations of Peru antropologul și lingvistul american John Alden Mason, „Viracocha însuși, cu cei doi adjuncți ai săi, au călătorit spre nord (…) Au mers de-a lungul cordillerei, unul dintre adjuncți pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene(…) Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populații să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi și-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. După părerea creștinismului, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iesous, așa cum susțin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Ioannes 6:19). Juan Diez de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni (…) Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci și la adepții săi. N-ar trebui să ne mire prea mult că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petros a mers și el pe apă dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29).

Incașii susțineau că Viracocha, zeul identic cu Iesous atât prin fapte cât și prin aspectul fizic, a venit printre ei la scurt timp după Potop, adică cu multe milenii înainte de presupusa naștere a lui Iesous. Ceea ce exclude posibilitatea ca incașii să se fi inspirat cumva din Noul Testament. Conchistadorii chiar au rămas surprinși când au descoperit similitudinile dintre religia indigenilor și cea a creștinilor. Viracocha, zeul suprem al incașilor, era numit de sumerieni Enlil, Adad și Ișkur, Sutekh (Seth) și Atum de egipteni, Ramman de akkadieni, Baal Hadad și Eli de canaaneeni,  Zeus de greci, Odin de scandinavi și Vișnu de hinduși. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, Enlil era privit de strămoșii noștri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul și partea dreaptă, asociate cu Enlil, reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul și partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceiași doi zei: pământul și apa erau domeniile lui Enki, iar aerul și focul ale lui Enlil. Era numit „taur” sau „leu”, epitete care indică rolul său de zeu conducător, dar și forța sau ferocitatea sa. Fiind un zeu care venea din cer, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, despre cel al lui Vișnu ori despre corbii lui Odin. Rege al Pământului și moștenitor al împărăției cerurilor, asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său. Pentru hinduși, Vișnu / Enlil s-a reîncarnat în Krșna, iar pentru budiști în Siddhartha Gautama sau Buddha, ale căror povești sunt asemănătoare peKrishnaJesusAllahBuddhaareallsame alocuri cu cea a lui Iesous. Nașterea lui Krșna a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”, venirea sa în lume fiind profețită cu mult timp înainte. Viața i-a fost amenințată la naștere, când regele Kansa a poruncit ca toți pruncii să fie uciși, fiind salvat de un glas din cer, care a sfătuit-o pe mama lui să treacă peste fluviul Djamna și să fugă. Krșna fost un prinț, devenind mai apoi rege, care a umblat prin India înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. S-a retras în deșert, unde a fost ispitit de un demon. La un moment dat a fost și păstor, așa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar și un războinic feroce. Înainte să moară a anunțat că se va întoarce pentru a distruge răul. Nașterea lui Buddha, de asemenea miraculoasă, a fost stabilită cu aproximativ cinci secole înaintea celei a lui Iesous și profețită cu mult timp înainte. Regele zeilor a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, a lăsat-o însărcinată iar ea i-a dat naștere prințului Siddhartha Gautama. Prințul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când s-a transformat în Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara, a umblat prin țară înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a vindecat bolnavi și a înviat morți. Înainte să moară și-a anunțat adepții că se va întoarce pentru a distruge răul. Dacă Buddha și Krșna erau reîncarnări ale lui Vișnu, în evangheliile canonice Sfântul Duh a păstruns în trupul lui Iesous. Și el a fost ispitit de un demon, a străbătut țara înconjurat de adepți, a propovăduit pacea și iubirea, a făcut miracole și a promis că se va întoarce pentru a distruge răul. În plus, în Bhagavad-Gita, Krșna spunea că se întrupează de câte ori Legea slăbește și se întărește nelegiuirea. În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (5:17), o idee asemănătoare cu cea a zeului indian. Iar aceste asemănări remarcabile în viețile celor trei nu pot fi puse pe seama întâmplării.

Pe lângă acestea, mai există câteva asemănări dintre Iesous și Enlil, zeul furtunii, fiul și moștenitorul împăratului ceresc Anu. Așa cum ar fi:

– Iesous era numit „păstorul cel bun” iar Krșa era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil în Sumer era „bunul păstor”.

– Iesous era numit „regele iudeilor”. Creștinii îl consideră Christos, adică Mașiah (Mesia) evreilor, care înseamnă „Cel uns”, în acele vremuri fiind unși doar regii. Pentru sumerieni Enlil avea rangul de rege, simbolizat și de numărul său, 50.

– Iesous spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moștenea de la tatăl său.

– Iesous spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui său. Enlil era fiul ascultător, care asculta întotdeauna ordinele tatălui său, An / Anu. Simbolul creștinismului este crucea, care în Mesopotamia era simbolul lui An.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous stă la dreapta puterii. La Markos, el a urcat la cer și șade la dreapta lui Dumnezeu. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta împăratului An în Consiliul Zeilor.

– Evanghelia lui Matthaios anunță că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iesous „venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal-Hadad, Enlil la canaaneeni, era „călărețul norilor”.

– Evanghelia lui Markos 3:17 ne spune despre frații Iakobos (Iacov) și Ioannes (Ioan) că Iesous „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fiii tunetului”. Nu putem ști ce l-a determinat pe Iesous să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem ști nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul și fulgerul.

– Când era împreună cu ucenicii săi în corabie, Iesous a oprit furtuna care le amenința viețile, certând-o (Evanghelia lui Matthaios 8:26). Același episod este prezent și la Markos: „Și el, sculându-se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare” (4:39). Când Iesous a mers pe apă până la ucenicii săi, la fel ca Viracocha al incașilor, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Matthaios 14:32, Markos 6:51). Evangheliile relatează și uimirea oamenilor în fața celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?” (Matthaios 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?

– În Talmud, Iesous este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deși evreii au încercat să ascundă prin această afirmație originea divină a zeului creștinilor, în egipteană „pandira” se scrie „pa-ntr-ra”, care înseamnă „zeul Ra” („pa” – articol hotărât care se așează întotdeauna înaintea substantivului, „ntr” = „zeu” în egipteana veche, „Ra” – numele zeului suprem al egiptenilor). Iar Ra, așa cum am văzut, era sumerieanul An, tatăl lui Enlil.

– După Evanghelia lui Ioannes, „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul, care aici îl simbolizează pe Iesous, în general reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra și-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge care au dat naștere la două personificări ale intelectului: Hu („Autoritate”) și Saa („Intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil și zeul înțelepciunii și al inteligenței, Enki. Așadar, și la Ioannes îi este atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt.

– Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a încarnat în Iesous. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Sutakh (Seth pentru greci), numit Enlil de sumerieni.

– Pentru restul gnosticilor, eonul Christos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, și a intrat în corpul omului Iesous. În concepția lor, acest eon era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Christos seamănă foarte mult cu cel al indianului Krșna sau Chrișna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeași entitate.

– În Apologeticus, scriitorul creștin Quintus Septimius Florens Tertullianus nota că în cadrul luptelor de gladiatori din Cartagina a fost expusă în public o pictură care îlegypt_god_seth_by_andacia-d7elylu reprezenta pe Iesous având „urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în mână ținând o carte și îmbrăcat în togă”. În cronica lui Tertullianus, creștinii erau acuzați că se închinau unui cap de măgar dar și că participau la orgii, crime și incesturi. Aceste acuzații sunt menționate și de Marcus Minucius Felix în Octavius. Pe un sarcofag din secolul al III-lea, un măgar și un bou apar lângă ieslea în care a fost așezat pruncul Iesous. De asemenea, în episodul fugii în Egipt descris de Evanghelia lui Matthaios, Maria este reprezentată de cele mai multe ori călare pe un măgar. Ceea ce indică o nouă legătură a lui Iesous cu Sutakh / Seth, zeul care pentru egipteni avea capul unui animal asemănător cu măgarul.

– În capitolul 12 al Apocalipsei lui Ioannes, un balaur mare „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Copilul, identificat de creștini cu Iesous, a fost salvat la fel ca Zeus (același Enlil) în miturile grecilor. Numele nimfei Melissa, care l-a hrănit pe micuțul Zeus cu miere în legendele elene, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „Servitorul lui Iesous”.

– Iesous era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Orașul egiptean Pi-Ramses, închinat lui Sutakh (Seth), se mai numea „orașul leului”. La hinduși, Șiva este reprezentat cu un leu sub picioare; cum Șiva este Enki, inamicul lui Vișnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. Și Iștar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei din același motiv.

– În Evanghelia lui Matthaios, Iesous declara: „nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (10:34). În Evanghelia lui Thomas, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” și  „am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește”. Enlil era un zeu războinic iar focul unul dintre elementele sale, în antiteză cu apa lui Enki.

– Iesous susținea că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Același lucru se poate spune și despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul lui Enki pe Pământ.

– În religiile mesopotamiene, mama lui Enlil era numită adesea „Fecioara”. În creștinism, Maria, mama lui Iesous, poartă același epitet.

– Pasajul din Cartea lui Yeșa’yahu considerat de creștini a fi o profeție despre zeul lor, Iesous, ascunde o referire la același Enlil. „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Immanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele” (7:14-15), scria profetul. Un copil hrănit cu lapte și cu miere întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matthaios, Emanuel se traduce prin „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). În sumeriană „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este „cerul” în akkadiană (derivat din „an” al sumerienilor, care are același înțeles) iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel / Emmanuel / Immanuel este „Zeul furtunii și al Cerului”, adică nimeni altul decât Enlil.

– Dacă Iesous ar fi trăit în Iudeea primului secol, numele lui ar fi fost Yeșua (o variantă a numelui Yehoșua), care a fost tradus eronat de evrei în speranța că și creștinii le vor adopta zeul. În varianta oficială, numele lui înseamnă „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr creștinismul a adoptat divinitatea evreilor, deși nu era zeul despre care vorbea Iesous.jesus_vs_satan_1680x1050 Noul Testament nu folosește nici măcar o singură dată numele Yahweh pentru zeul suprem, ci Theos, derivat din grecescul „theoreo”, adică „a vedea, a privi, a observa”. Numele Yeșua / Yehoșua este compus din „Yah” (prescurtarea numelui Yahweh și totodată numele Lunii la vechii egipteni) și „șua”, care înseamnă „plâns”. Yeșua / Yehoșua se traduce ca „Plânsul lui Yahweh” sau, și mai corect, „Cel care îl face pe Yahweh să plângă”. Adică îl desemnează pe dușmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil. După ce Iesous a murit pe cruce, evangheliile susțin că a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului din Ierusalim, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

– Evangheliile susțin că demonii știau cine este Iesous, iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: tu ești fiul lui Theos. Și el le certa mult ca să nu-l dea pe față” (Markos 3:11-12); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Christosul” (Loukas 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Christos” (Markos 1:34). „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos. Și Iesous l-a certat, zicând: Taci și ieși din el” (Markos 1:23-26). Cum de îl cunoșteau demonii? De ce le era frică de el? Și de ce nu-i lăsa să-i decline identitatea? Dacă Iesous era Enlil, devine firesc ca demonii, slujitorii lui Enki, să fi fost înfricoșați de cel mai temut dușman al lor.

În Evanghelia lui Matthaios, „venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci” (16:13-14). Aceeași evanghelie sugerează că profetul Elias (Eliyahu în Vechiul Testament sau Ilie în limba română) s-a încarnat în Iesous, spiritul său părăsindu-l pe crucificat înainte de a muri: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iesous cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta” (27:46-47). Evanghelistul Matthaios, la fel ca Pistis Sophiaa gnosticilor, susține că Eliyahu / Elias s-a încarnat și în Ioannes Botezătorul. În Vechiul Testament, profetul Eliyahu a înmulțit făina și uleiul unei văduve, cât să nu se consume până la sfârșitul secetei, și i-a înviat fiul, minuni asemănătoare celor ale lui Iesous. De asemenea, profetul a făcut să coboare foc din cer atât în timpul concursului cu profeții lui Baal, cât și împotriva soldaților regelui Ahazyahu, la fel ca Viracocha în miturile incașilor. Se pare că responsabil pentru aceste minuni era un duh care, după ce Eliyahu a fost ridicat la cer, a trecut din profet în discipolul său, Elișa. După ce a primit duhul, Elișa a realizat miracole la fel ca Eliyahu și Iesous: a înmulțit undelemnul unei văduve și mâncarea lucrătorilor unui câmp, a înviat un copil și a vindecat un lepros. Să fie același duh care a intrat în Iesous conform Evangheliei lui Matthaios? Numele profetului Eliyahu și al discipolului său, Elișa, conțin numele zeului suprem din religia canaaneană sau levantină. El sau Eli este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Vechiul Testament sugerează și alte legături dintre profet și acest zeu:

– Trei căpetenii cu câte cincizeci de soldați fiecare au venit la Eliyahu, în aceeași poveste Obadiah a ascuns câte cincizeci de prooroci în două peșteri, cincizeci de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil pentru sumerieni, adică rangul de rege.

– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin” a fost o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldații regelui Ahazyahu. Profetul a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Numele Baal-Zebub derivă din cel al lui Baal-Zephon (Marduk), iar Așera din cel al zeiței Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ, motiv pentru care este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul unul dintre simbolurile lui.

Pe Enlil îl mai găsim în creștinism nu doar sub aspectul lui Iesous, ci și sub cel al arhanghelului Mikha’el (Mihail în română), preluat din iudaism. În legenda lui Lucifer, din care Iesous lipsește, cel care s-a luptat cu îngerul răzvrătit a fost Mikha’el, ceea ce ne amintește de Enlil și Enki. În Cartea lui Hanokh (Enoh), Mikha’el este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduși de Azazel. În Kabbalah se spune că sufletul omului este împărțit în două: dreapta se numește Mikha’el iar stânga Samael. Atât pentru creștini, cât și pentru evrei și musulmani, Mikha’el este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă și opoziția sa față de Lucifer / Azazel / Samael mi1(care sunt nume ale lui Enki) îl indică pe Mikha’el ca fiind Enlil. Numele său a fost interpretat ca o interogație, „Cine este ca Dumnezeu?”, însă în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar „el” nu înseamnă doar „Dumnezeu”, ci și „zeu” sau „zeu suprem”. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „Cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moștenitorul lui Anu și reprezentantul său pe Pământ, cel care primea toate titlurile și funcțiile tatălui său, Enlil era asemenea zeului suprem. Protestanții timpurii, martorii lui Iehova și adventiștii de ziua a șaptea consideră că Mikha’el s-a încarnat în Iesous. În creștinism, Mikha’el este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar și al câtorva munți. În arta medievală era reprezentat ținând în mână o balanță, cu care judecă sufletele morților, precum și Cartea Vieții. Toate acestea ne indică o singură concluzie: în creștinism, la fel ca în iudaism, Mikha’el este un alter-ego al zeului Enlil. Din acest motiv, în legenda lui Lucifer Mikha’el este cel care a condus armata îngerilor împotriva răzvrătiților, iar în cea a Apocalipsei Iesous a preluat acest rol.

Mitul lui Lucifer e arhicunoscut în rândurile creștinilor și nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulți se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în viețile lor. Puțini știu însă că Lucifer este inexistent în Biblie. Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Yeșa’yahu(Isaia) și al douăzeci și optulea din Cartea lui Y’hez’qel (Iezechiel).

Cuvântul „lucifer”, care înseamnă „aducătorul luminii”, era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineață), după cum se observă în operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară romanii foloseau un alt nume, „vesper”. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineață Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deși era vorba despre aceeași planetă. În Biblie, Diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, șarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Yeșa’yahu 14:4-17, profetul care a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineață („helel” în ebraică), căzut în ochii Domnului. Așa cum era firesc pentru un roman, Eusebius Sophronius Hyeronimus din Stridonul Dalmației a tradus „luceafărul de dimineață” prin cuvântul latinesc „lucifer”. Unii interpreți ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului „lucifer” și faptul că Yeșa’yahu se referea în respectivul capitol la regele Babilonului, înțelegând că este vorba despre Satan și despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 1:19, același cuvânt („phosphoros” în greacă, echivalentul ebraicului „helel”) a fost tradus în latină tot prin „lucifer”, fără a fi o referire la Diavol. Iar în Apocalipsa 22:16, Iesous spune: „Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, luceafărul de dimineață („helel” în ebraică, „phosphoros” în greacă și „lucifer” în latină – n.a.)”. „Înțelepții” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului „lucifer”, adică „luceafăr de dimineață”, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeași logică și la Yeșa’yahu.  Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol și răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton și Biblia regelui James, folosită și astăzi de cei mai mulți vorbitori de limba engleză.

Capitolele 13 și 14 ale Cărții lui Yeșa’yahu se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Yeșa’yahu, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune profetului: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului și vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele lui Yahweh cel puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voilucifer1 pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu și cetățile le dobora și nu da drumul robilor săi?» Toți împărații popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locașul său. Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, ca rămășițele celor care au fost uciși cu lovituri de sabie, zvârliți pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău și pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Așadar, este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la un înger răzvrătit. Acest rege a stârnit mânia zeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe iudei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ. Propoziția „oare acesta este omul de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o ființă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus este despre regele Babilonului, nu despre vreun înger răzvrătit.

La fel stau lucrurile și în Cartea lui Y’hez’qel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu amenințări la mai multe popoare: în capitolul 24 la israeliți, în capitolul 25 la amoniți, moabiți, edomiți și filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tir, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni și lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 la israeliți, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munții Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roș, Meșec și Tubal. Amenințările lui Yahweh prin gura lui Y’hez’qel erau îndreptate către oameni: israeliții care și-au pierdut credința sau dușmanii Israelului. În capitolele 26 și 27 se observă că Yahweh se referă la orașul Tir din Liban: „Iată sunt împotriva ta, Tirule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale”, „Și tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tirului, și zi către el…”. Capitolul 28 continuă amenințările la adresa orașului Tir, de această dată îndreptate către conducătorul său: „Fost-a cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domnește în Tir: Așa zice Yahweh Elohim: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Yahweh în inima mărilor», dar tu, deși nu ești Dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel cu Dumnezeu” (1-2). Rămâne un mister motivul pentru care cei mai mulți consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Y’hez’qel la cel ce domnește în Tir, adică la regele cetății, care era om, nicidecum înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva mărturii scrise, mai ales în Biblie, care să ateste faptul că, în timpul lui Y’hez’qel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înțelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se egal cu zeii. Pasajul „nu ești Dumnezeu, ci om” subliniază că acest conducător al Tirului era om, nu înger sau Dumnezeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, fără îndoială că pasajul de mai sus ar fi specificat: „nu ești Dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm și motivele aroganței regelui din Tir: „Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniyyel și nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta s-a îngâmfat cu bogăția ta” (3-5). Pentru că a născocit o metodă de a se îmbogăți, regele s-a considerat foarte înțelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice demonstrează că orașul Tir a fost unul foarte bogat în antichitate, lucru pe care îl explică detaliat capitolul 27 al Cărții lui Y’hez’qel. Regele din Tir s-a îmbogățit foarte mult de pe urma negoțului, lucru care i-a crescut și aroganța. Deoarece era foarte bogat și probabil foarte inteligent (cel puțin din punctul său de vedere), regele s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toți. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, așa zice Yahweh Elohim: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, și aceia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî și vei muri în inima mărilor de moartea celor uciși” (6-8). Yahweh susține că regele din Tir va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară, conform mitologiei iudeo-creștine. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru o mie de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susține că regele din Tir va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, amenințând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioannes care susține că îngerul decăzut nu este mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigașului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu ești un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiați împrejur, căci eu am spus aceasta, zice Yahweh Elohim” (9-10). Din nou este subliniată ideea că regele din Tir este doar un om și că va fi ucis de către oameni. În versetele 11-12 se amintește că este vorba despre regele din Tir, un om, și nu un înger: „Și a fost cuvântul lui Yahweh către mine și mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tirului și-i spune…”.

Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Așa zice Yahweh Elohim: Tu erai pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur; toate erau pregătite și așezate cu iscusință în cuibulețe și puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocrotești; te așezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, și umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit, și eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare și te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ și te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept, ți-ai pângărit altarele tale; și eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va și mistui; și te voi preface în cenușă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toți cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază și în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate fragmentele dinainte de demonstrează că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a pasajului de mai sus este următoarea: regele din Tir era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogățit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l amenințe prin gura unui profet decât să-l pedepsească așa cum ar face o divinitate atotputernică. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de ființă ar putea fi neprihănită, în timp ce toți oamenii se nasc păcătoși. Ideea absurdă a nașterii tuturor oamenilor cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica creștină. Vechiul Testament nu susține această ipoteză, ci chiar consideră că au existat oameni neprihăniți. Iată câteva exemple: „Noah era om drept și neprihănit între oamenii timpului său” (Facerea 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptății și Yahweh să cunoască neprihănirea mea” (Cartea lui Iyyob 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepți, iar strâmbătatea prăpădește pe cei vicleni” (Pildele lui Șelomo 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găsește scăpare în neprihănirea lui” (Pildele lui Șelomo 14:32), „Mai de preț este săracul care umblă intru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene și nebun” (Pildele lui Șelomo 19:1), „Mai de preț e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat” (Pildele lui Șelomo 28:6), „…amăgind gândul bun și neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană și mincinoasă” (Cartea Esterei 8:12). Așadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniți este în contradicție cu învățăturile Vechiului Testament. Despre oamenii credincioși se spune chiar și astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care își pierd credința că s-au îndepărtat de Divinitate. Aceeași idee este prezentată și mai sus: regele din Tir era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia nivelul ridicat de credință al regelui, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinței sale, regele era desăvârșit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai și chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credință și de zeul său, considerându-se el însuși un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoțului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate și ai păcătuit”). Pierzându-și credința s-a îndepărtat de Yahweh adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Observăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau cam necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulțimea nelegiuirilor tale, săvârșite în negoțul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganța regelui din Tir l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care și-l câștigase anterior prin credință.descărcare (2)

Acestea sunt pasajele care au dat naștere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre vreun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, așa cum procedau de altfel majoritatea. Acele pasaje i-au fost atribuite ulterior noului personaj negativ din creștinism care, de asemenea, a fost copia uneia dintre vechile zeități. Dacă Mikha’el și Iesous îl reprezintă pe Enlil, inamicul său, Lucifer, este fără doar și poate zeul răzvrătit Enki. În miturile lumii, acesta și-a atacat tatăl și a fost nevoit să se lupte cu fratele său mai mic, zeul furtunii, fiind învins și exilat pe Pământ; pentru creștini Lucifer a încercat să-și detroneze tatăl, s-a luptat cu fratele său mai mic și a fost izgonit pe planeta noastră. Apocalipsa lui Ioannes descrie lupta dintre cei doi frați: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Acest inamic identificat cu Lucifer, deși Biblia nu folosește acest nume, este numit „balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana”; în miturile din întreaga lume, Enki este numit adesea „Marele Șarpe”. În plus, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat în 1889 că zeul Loki din miturile scandinavilor este varianta nordică a lui Lucifer, iar pe Loki l-am echivalat deja cu sumerianul Enki.

Mitologia creștină susține că, după căderea sa în păcat, Lucifer s-a transformat în Satan. Însă este vorba despre două entități diferite, cel puțin pentru inventatorii creștinismului. În Apocalipsa lui Ioannes, din mare a ieșit o Fiară cu un aspect fizic identic cu al Balaurului, adică având șapte capete și zece coarne. „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2) și „i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Aspectul fizic identic al celor doi ne sugerează posibilitatea înrudirii lor. Ceea ce înseamnă că Fiara nu poate fi decât Marduk, fiul lui Enki, care conform legendelor lumii a preluat tronul tatălui său și conducerea Pământului. Ioannes mai spune că Fiara a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, Fiara fiind „rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremație împotriva lui Enlil, Marduk fiind învins inițial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, conform miturilor, Marduk a primit conducerea planetei. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iștar, marea zeiță a Babilonului, sora și consoarta lui Marduk. Manuscrisele de la Marea Moartă confirmă identitatea Fiarei,satan2 conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” fiind Belial, nume care provine din Bel, epitetul lui Marduk în Babilon. Dacă în Apocalipsă Fiarei i s-a dat stăpânirea acestei lumi, în Evanghelia lui Loukas Diavolul sau Satan îi spune lui Iesous: „Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc” (4:6), poveste confirmată și de Evanghelia lui Matthaios. În Epistola a doua către Corinteni a Apostolului Paulos Satan este numit „Dumnezeul veacului acestuia” (4:4), iar în Evanghelia lui Ioannes „stăpânitorul lumii acesteia” (12:31) și „stăpânitorul acestei lumi” (14:30, 16:11). Așadar, Fiara din Apocalipsă și Satan din restul cărților Noului Testament sunt același personaj: Marduk al babilonienilor, fiul lui Enki / Lucifer. De altfel Nergal, unul dintre aspectele distrugătoare ale lui Marduk în Babilon, a fost echivalat de părinții creștinismului cu Satan.

Cine este Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Iesous? În varianta oficială, acceptată și de creștinism, și de iudaism, este vorba despre divinitatea Vechiului Testament, Yahweh. Cu toate acestea, Noul Testament nu folosește nici măcar o dată acest nume, preferându-l pe Theos. În plus, dumnezeul Noului Testament este unul al iubirii și iertării, total diferit de răzbunătorul și nemilosul zeu al evreilor. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă și necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și care se sfiește de lumina zilei. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (Cartea lui Nahum 1:2). În scripturile evreiești Yahweh își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri de nenumărate ori și încearcă să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Pentru autorii Noului Testament, cât și pentru gnostici și esenieni, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. Atunci care este adevărata identitate a lui Theos, zeul suprem în viziunea lor și tatăl lui Iesous? Nu poate fi decât An, conducătorul panteonului sumerian, tatăl lui Enlil, numit de akkadieni, babilonieni, asirieni și hitiți Anu sau Anum. Numele său, scris în cuneiforme printr-o cruce (simbolul creștinismului), înseamnă „Cer”. El era pentru mesopotamieni inteligența divină care a creat Universul, a cărui împărăție se afla în Cer, exact ca Theos al creștinilor. An / Anu și-a trimis pe Pământ fiul, pe Enlil, cu misiunea de a salva planeta de influența zeilor decăzuți ai lui Enki. o poveste similară cu cea a creștinismului.

Deși creștinismul se consideră o religie monoteistă, nu a eliminat zeii vechilor popoare, ci i-a transformat. Chiar Iesous a confirmat existența acestor divinități în scrierile creștine timpurii: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Dumnezeu, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus), „Adevărat, adevărat zic vouă: voi veți fi cei dintâi în împărăția cerurilor, înaintea tuturor celor nevăzuți, și a tuturor zeilor, și a tuturor arhonților, care se află în al treisprezecelea eon și în al doisprezecelea eon” (Pistis Sophia, capitolul 52). În genealogia lui Iesous după Matthaios întâlnim două personaje numite Amon și Maat, botezate mai mult ca sigur după zeii egipteni cu aceleași nume. De fapt și evanghelistul Matthaios și-a primit numele de la aceeași zeiță Ma’at. În Evul Mediu, marele zeu al Egiptului antic, Amon, a fost transformat în demon, după cum se observă din Pseudomonarchia daemonum a lui Johan Wier din 1583. În scrierile oculte gotice din secolul al XVII-lea, Baal, unul dintre cei mai importanți zei ai Canaanului, a avut aceeași soartă. Zeul filistenilor, Baal Zephon, redenumit Beelzebub în Vechiul Testament, a devenit unul dintre cei șapte prinți ai Iadului în demonologia creștină. În Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique („Contacte supraterestre. Iluzia cosmică”) din 1995, ufologul francez Jean Sider remarca: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației (…)Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.tumblr_static_tumblr_static__640 În aceeași carte, antropologul și egiptologul britanic Margaret Murray observa că Diavolul cu coarne al vrăjitoriei medievale nu era Satan sau Lucifer, ci reminiscența unui zeu care, mai târziu, a fost venerat de celți sub numele Cernunos. Nu toți vechii zei au fost demonizați de creștinism, unii dintre ei devenind sfinți. În începutul secolului al VIII-lea, un călugăr grec a luat din cartea indiană Lalitavistara Sutra partea referitoare la Buddha, a înlocuit numele hinduse cu unele siriene și astfel a luat naștere povestea Sfântului Iosaphatus. În cartea Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele din 1923, jurnalistul și istoricul rus Yemelyan Mikhailovich Yaroslavsky nota: „Zeitățile antice grecești ale agriculturii, Dionysos și Demeter, s-au transformat în sfinții creștini Dionisie și Dimitrie; Castor și Pollux în Cosma și Damian, iar zeul mărilor Poseidon s-a preschimbat în «cuviosul» Nicolaie”. Tot el mai spunea că zeița Diana Pudica a devenit sfântul Pudus, zeița Ceres Flavia – sfânta Flavia, gorgonele au fost preschimbate în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului Aura Placida s-a divizat în sfintele Aura și Placida. Mai mult, salutul de Anul Nou în Imperiul Roman, „Perpetuam felicitatem” („Îți doresc veșnică fericire”), a devenit sfintele Perpetua și Felicitas. Cum viticultorii romani erau obișnuiți să prăznuiască ziua zeului Bacchus, Biserica l-a înlocuit pe zeu cu Sfântul Vicentius, dar a fost nevoită să lase toate datinile așa cum erau. Referindu-se la arhanghelii din creștinism, împrumutați din iudaism, Yaroslavsky scria: „Terminația numelor arată că acești arhangheli au fost odinioară zei (în traducere exactă Rafail înseamnă «zeu-tămăduitor»)”.

În tradiția românilor, după cum nota Alice Dumitrescu în numărul 18 al revistei Supermagazin, Sfântul Vasile este considerat patronul viticulturii și, implicit al vinului. El este bețiv dar foarte bun. Iubește, joacă, cântă și strică fetele, iar de ziua lui se fac chefuri. Deloc surprinzător, și Vasile pare a fi copia grecului Dionysos sau a romanului Bacchus. În ziarul Evenimentul Zilei din 6 decembrie 1993, Corneliu Ciocan scria că Sfântul Nicolae este considerat cel mai apropiat sfânt de sufletul țăranului român. El stă de-a stânga tatălui ceresc, se susține că a fost „bețiv mare” înainte de a fi sfânt, este patron al marinarilor și pescarilor, ocrotitor al hoților. Se susține că el l-a salvat pe Noah (Noe) șisaint-nicolas-swiss-lg corabia lui de la înec. De ziua sfântului, fetele iau colivă sfințită și o păstrează la icoane pentru a face vrăji viitorilor lor soți în seara zilei de Sfântul Vasile. Chiar dacă tradiția creștină îl consideră pe acest sfânt un episcop din Mira care a trăit în secolele III-IV, este menționat pentru prima oară în Martirologiul roman din secolul al VI-lea. Iar atributele sale par a fi fost copiate de la Enki, patronul beției (sub ipostazele sale de Dionysos ori Bacchus) și al magiei, cel care în Consiliul Zeilor ședea la stânga împăratului Anu și care în miturile mesopotamiene l-a sfătuit pe Utnapiștim / Atra-hasis să-și construiască o arcă pentru a se salva de Potop. Același Enki pare să fi servit ca model și pentru Ioannes Botezătorul. Numele sfântului biblic provine din cel al lui Oannes, o divinitate acvatică menționată de preotul babilonian Berossus, pe care am identificat-o cu Enki. Fiind o divinitate acvatică, în cultele lui Enki se practica botezul, exact îndeletnicirea lui Ioannes. Într-un vechi imn babilonian, zeul Sin (același Enki) este numit „iute alergător cu genunchii neobosiți, care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. Chiar se poate considera că a deschis drumul zeilor pe Pământ, ținând cont că a fost primul ajuns aici, Enlil preluând de la el conducerea Terrei. Și Ioannes Botezătorul a deschis drumul lui Iesous, în evanghelii el fiind cel care a propovăduit sosirea mântuitorului înainte ca acesta să-și înceapă misiunea divină. Iar creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, ceea ce ne duce cu gândul tot la „drumul” deschis de Sin / Enki.

O curiozitate ignorată adesea de cercetătorii Bibliei este prezența și în Noul Testament a numerelor importante pentru mai toate popoarele lumii, în special pentru evreii pasionați de simbolism: 3, 7, 12, 33, 40 sau 50. De exemplu, Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa, 40 fiind numărul lui Enki în Sumer. A fost crucificat la 33 de ani, după ce a îndeplinit 33 de miracole, 33 fiind unul dintre cele mai importante numere pentru evrei și masoni. În Cartea egipteană a morților se spune că pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a zeiței Ma’at, se găseau 42 de judecători ai morților. Acești zei și zeițe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Djehuty (Thoth) nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății, dar și 42 de cărți ale soțului ei, Djehuty. În cinstea zeiței, Egiptul antic a fost împărțit în 42 de districte, numite nome. Conform evanghelistului Matthaios (al cărui nume provine tot din cel al zeiței Ma’at), de la Abraam la Iesous au trecut 42 de generații, tot atâtea câte s-au scurs de la Dawid la Iesous conform evanghelistului Loukas. În Apocalipsa lui Ioannes, Fiara va domni pe Pământ 42 de luni. Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Iar Biserica Catolică consideră că apostolul Paulos a fost convertit la creștinism în anul 42. Toate repetările intenționate ale numerelor sacre din misticismul mondial sugerează că povestea Noului Testament nu poate fi una reală, ci una simbolică sau, mai exact, fantezistă.

Cine a scris Noul Testament? Părerea majorității este că evangheliștii nu pot fi decât patru dintre apostolii lui Iesous, iudei din Palestina primului secol al erei noastre. Însă din Biblie reiese că evangheliștii nu cunoșteau nici geografia, nici situația politică, nici flora și nici fauna tărâmului făgăduit de Yahweh evreilor. Iată câteva exemple:mitra

Herodes Antipatros (Irod Antipa în română) nu a deținut niciodată titlul de rege, așa cum credea Markos (6:14), ci de tetrarh, după cum au menționat corect Matthaios și Loukas. Dacă Iesous s-a născut pe când Quirinius devenise guvernatorul Siriei și a organizat un recensământ al populației, așa cum susține Loukas, în niciun caz regele Herodes cel Mare (tatăl lui Herodes Antipatros) nu putea ordona atunci uciderea pruncilor, așa cum povestea Matthaios, pentru că era mort de un deceniu. Pontius Pilatus (Pilat din Pont) nu era „procuratorul Iudeii”, așa cum credea Loukas (3:1), ci prefectul Samariei, Iudeei și Idumeei. Pilatus nu era nici virtuos și nici nu l-ar fi crucificat pe Iesous de teama unei răscoale, așa cum susțin evangheliile, ținând cont că nu s-a sfiit să înăbușe în sânge revoltele localnicilor. În jurul anului 30, când iudeii din Ierusalim s-au răzvrătit din cauza deciziei prefectului de a construi un apeduct cu banii Templului lui Yahweh, Pilatus a ordonat uciderea tuturor răsculaților. La jumătatea anului 36, trupele sale i-au masacrat în Samaria pe cei care au încercat să urce pe Muntele Garizim pentru a dezgropa câteva obiecte sacre. În aceste condiții, în niciun caz Pontius Pilatus nu ar fi condamnat la moarte un om nevinovat de frica localnicilor, mai ales când avea alături patru mii cinci sute de soldați gata să ucidă orice răzvrătit. Iar cea mai mare astfel de eroare, pe care n-ar fi făcut-o niciun evreu din Palestina primului secol, se întâlnește în Evanghelia lui Loukas, care menționează „zilele arhiereilor Annas și Caiaphas” (3:2). În Evanghelia lui Ioannes, Iesous a fost dus întâi la Annas și apoi la Caiaphas. Însă la Ierusalim nu au fost niciodată doi mari preoți în același timp, deoarece legea mozaică interzice acest lucru, prin urmare Annas și Caiaphas nu puteau deține concomitent această poziție. Hanan sau Annas a fost mare preot din anul 6 până în anul 15 iar ginerele său, Yosep Caiaphas, din 18 până în 36. Între ei au mai fost trei mari preoți: Yișma’el ben Phiabi, El’azar ben Hanan și Șim’on ben Camithus. Autorul Faptelor Apostolilor a încurcat și mai mult lucrurile, menționându-l pe Annas / Hanan ca mare preot în locul lui Caiaphas (4:6). „Vedem, așadar, că evangheliștii nu știu aproape nimic despre situația politică a Palestinei din epoca aceea. Ei nu amintesc nici măcar cele mai însemnate fapte din istoria Iudeei. Astfel, în evanghelii nu este oglindită puternica zguduire socială care a avut loc în Iudeea în acele timpuri; nu se povestește nimic despre ura grozavă față de dominația romană de care erau animați evreii în acea vreme și care se manifesta aproape zilnic sub forma unor răzmerițe fără nicio perspectivă de izbândă”, scria  E. Moutier-Rousset în Le Christ a-t-il existé? („A existat oare Iisus Hristos?”) din 1922.

Autorii Noului Testament dau dovadă de aceeași ignoranță și în ceea ce privește geografia Palestinei. În operele scriitorilor laici, precum și în Vechiul Testament, „pământul făgăduinței” este descris în amănunțime. Însă din evanghelii lipsesc denumirile orașelor și satelor care sunt indicate în alte izvoare, cu câteva mici excepții. Ținuturile prin care a călătorit Iesous sunt foarte limitate și pustii, astfel încât localitățile mai populate sunt rare. De exemplu, deși conform Noului Testament Iesous s-a plimbat timp de un an pe lângă orașul Tiberias, un centru important al țării, nu a pus niciodată piciorul acolo. În schimb, a preferat să-și desfășoare activitatea miraculoasă în Capernaum, un satcrucifixion-sunset-silhouette-series-david-dehner pescăresc! În drumul său spre Ierusalim, Iesous ar fi trebuit să treacă prin vreo treizeci de localități în Samaria și patruzeci în Perea, însă evangheliștii nu menționează niciuna. Lipsesc și menționările numelor numeroșilor munți pe care a urcat Iesous sau a multelor torente și pârâuri care se varsă din Iordan, peste care Iesous ar fi trebuit neapărat să treacă în timpul peregrinărilor sale. Este limpede că evangheliștii nu cunosc nimic despre Iudeea, în afara unor toponime familiare unor greci sau sirieni, așa cum ar fi Ierusalimul, Betleemul și încă vreo două-trei denumiri. În schimb, autorii Noului Testament menționează orașul Nazareth, care nu este amintit nici în Vechiul Testament, nici în scrierile celorlalți autori evrei. De fapt, nu există menționări ale lui în surse evreiești înainte de secolul al treilea, după cum observa și arheologul american James F. Strange. Probabil cea mai clară dovadă a ignoranței evangheliștilor în privința geografiei Palestinei o reprezintă povestea judecării lui Iesous, care a fost dus în aceeași noapte din Ierusalim la reședința lui Pontius Pilatus și înapoi, deși prefectul roman își avea reședința în Cezareea, pe malul Mării Mediterane, la aproximativ o sută de kilometri de Ierusalim. Iar un drum de două sute de kilometri într-o singură noapte ar fi fost imposibil în acele vremuri. Așadar, îi dăm dreptate lui E. Moutier-Rousset care spunea în Le Christ a-t-il existé? că „toată Galileea evangheliștilor este o țară fantezistă despre care ei nu aveau nici un fel de reprezentare reală”.

Deloc surprinzător, evangheliștii nu cunoșteau nici flora sau fauna Palestinei ori a țărilor învecinate. În Noul Testament nu apar animalele sălbatice tipice Palestinei, cum ar fi: leul, pantera, pisica sălbatică, șacalul, hiena, mistrețul, cameleonul, gazela, iepurele, uliul, barza, etc. Nici un astfel de animal des întâlnit în acea regiune nu este amintit în evanghelii și nici nu este folosit ca termen de comparație în parabolele lui Iesous, unde apar numai lupul, năpârca sau corbul. Adică animale tipice pentru Italia, Grecia ori Asia mică, nicidecum pentru Galileea. La fel de inexistente sunt și animalele domestice cum ar fi capra, care este des întâlnită în Palestina. Surprinzător, Markos menționează în evanghelia sa o turmă uriașă de porci, formată din două mii de capete (5:13), într-o țară ai cărei locuitori nutresc o aversiune profundă față de aceste animale și unde, bineînțeles, absolut nimeni nu se îndeletnicește cu creșterea lor! Chiar și în țările unde se cresc porci este greu de întâlnit o asemenea turmă numeroasă în zilele noastre, darămite acum două milenii. Și într-o țară în care nimeni nu suportă porcii din motive religioase!

Flora din evanghelii este la fel de sărăcăcioasă ca și fauna. Nu este pomenit curmalul, un arbore atât de prețuit în Palestina și atât de caracteristic acelor meleaguri. Nu sunt amintiți nici cei mai obișnuiți arbori cum ar fi măslinul, portocalul, rodia sau migdalul. Doar smochinul apare la Markos (11:13), numai pentru a fi blestemat de Iesous. Iar dacă prin Christianity tourism destinations„grăuntele de muștar” de la Loukas se înțelege sămânța plantei de muștar, atunci evanghelistul n-a văzut în viața lui o asemenea plantă, din moment ce consideră că „a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui” (13:19). Confundarea unei mici plante cu un ditamai copacul nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței, nicidecum a „inspirației divine”, așa cum le place credincioșilor să creadă. „Această scurtă trecere în revistă a florei și faunei din evanghelii ne arată că autorii sfintei scripturi au trăit probabil într-un oraș mare, departe de Iudeea, poate la Alexandria, Roma, Salonic sau Antiochia. Aici ei se îndeletniceau cu vreun mărunt meșteșug casnic și nu ieșeau din casă decât spre a se închina. De aceea, probabil, ei nu cunoșteau nimic nu numai despre Galileea, dar nici despre satele cele mai apropiate de propriul lor oraș”, mai scria E. Moutier-Rousset în cartea sa din 1922.

Așadar, cei patru evangheliști nu puteau fi iudei din Palestina primului secol, prin urmare nici martori ai evenimentelor pe care le-au descris în Noul Testament. Concluzie la care au ajuns chiar și primii creștini. De exemplu, episcopul Papius scria în secolul al II-lea despre evanghelistul Markos: „el nu l-a auzit pe Christos (…) el s-a alăturat mai târziu lui Petros, care propovăduia învățătura”. În prezent, părerea generală a cercetătorilor, inclusiv a teologilor, este că evangheliștii nu au fost apostolii lui Iesous, iar Noul Testament a fost scris la ceva timp după crucificarea mântuitorului creștinilor, probabil prin secolul al II-lea. Ceea ce era logic, de altfel, ținând cont că Noul Testament a fost scris în limba greacă (motiv pentru care am ales folosirea numelor grecești ale personajele biblice), nicidecum în ebraică sau în aramaică, limbi vorbite în Palestina primului secol al erei noastre. Astfel înțelegem în sfârșit de ce Iesous nu apare în scrierile primului secol al erei noastre, de ce există în Noul Testament o mulțime de erori și inadvertențe legate de nașterea, învierea sau genealogia lui, de ce nu apare în profețiile veterotestamentare, de ce în povestea sa se repetă numere importante din simbolismul universal, de ce personajele și întâmplările legendelor creștine sunt copiate din alte religii: creștinismul nu se bazează pe întâmplări reale, ci pe povești inventate. Noul Testament, împreună cu restul cărților care compun mitologia creștină, au fost redactate în timp de către clerici cu imaginație bogată. Gregorios Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului în secolului al IV-lea, îi scria sfântului Ieronimus, un alt teolog cinstit de ortodocși: „avem nevoie de cât mai multe legende pentru a putea impresiona gloata; cu cât gloata înțelege mai puțin, cu atât este mai entuziastă”. Iar episcopul Sinesios scria în anul 410: „poporul cere cu stăruință să fie amăgit, altfel nici nu se poate să ai de a face cu el”. Impresionante sunt și cuvintele unui papă, adresate unui cardinal după ce, în Evul Mediu, Biserica Catolică a inventat indulgențele: „vezi, frate, ce aducătoare de venituri e povestea cu Iesus?”. Bine mai spunea apostolul Paulos în Epistola întâia către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Christos n-a înviat. Și dacă Christos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Theos, pentru că am mărturisit împotriva lui Theos că a înviat pe Christos, pe care nu l-a înviat, dacă deci morții nu înviază. Căci dacă morții nu înviază, nici Christos n-a înviat. Iar dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Christos au pierit” (15:13-18). Pentru a se ascunde urmele acestei conspirații care a luat o amploare inimaginabilă, multă vreme predicile au avut loc doar în latină ori în salvonă iar credincioșilor le era interzis cu desăvârșire să atingă Biblia. Însă cine a inventat creștinismul, unde, când și de ce? Până acum am aflat că era vorba despre vorbitori de greacă, cel mai probabil locuitori ai unor orașe mari, care nu cunoșteau Palestina decât din auzite. Pentru a le afla identitatea, trebuie să înțelegem condițiile în care a apărut creștinismul.

În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au Beijing, Confucius Templeînceput să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krișna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă, budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.krishna-arjuna

Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrianismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India sau cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Heru”). Combinând filosofia ariană cu religiile indiană și babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrianism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.

În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.

Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp, Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.descărcare (3)

Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:

– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionysos, vindecarea de la Asklepios și de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.

– Scripturile evreilor, care formau Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la căderea Imperiului Roman și a cuceririlor musulmane din estul Mediteranei, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.

– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.

– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.

– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrianismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.

– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.

– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.

Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.

Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Julius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Julia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.

Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare aphilo scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul Dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ambii se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un Dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.

Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea a devenit tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneadesa neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al patrulea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.

Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes, episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.

Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.

După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. seneca1Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.

Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.

Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă, în care și-a ascuns concepțiile filosofice.

De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.

Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii creștinismului.

Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander. În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm absolut nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexander Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexander din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al patrulea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.

http://www.secretelezeilor.ro/zeii-crestinilor/





Zeii Canaanului

6 05 2015

Căci Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum m-am jurat părinţilor lor, şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar pe mine mă vor lepăda şi vor călca legământul meu, pe care l-am dat lor.” – Yahweh (Deuteronomul 31:20)

Canaanul era o regiune din Orientul Apropiat, situată pe teritoriul Libanului, Israelului, Palestinei, vestului Iordaniei și sud-vestului Siriei de astăzi. Printre cele mai mari orașe-state ale Canaanului se numără Ierihon (unul dintre cele mai vechi din regiune), Ebla (parte a Imperiului Akkadian pe vremea lui Sargon cel Mare și a lui Naram-Sin), Meggido, Kadeș, Tyre, Ierusalim, Byblos (primul oraș din Fenicia, conform legendelor, construit de zeul Kronos) și Ugarit. Deși popoarele semite ale Canaanului aveau identități culturale proprii, indiferent dacă vorbim despre fenicieni, amoniți, amoriți, moabiți, aramei sau israeliți, cu toții fac parte din același grup etnic al canaaneenilor. În secolul al XXI-lea i.Hr.., din Canaan au plecat amoriții spre Mesopotamia, unde au distrus ultima dinastie regală sumeriană și au construit orașe-state precum Babilonul. Tot canaaneeni sunt și hycsoșii, care au invadat și condus Egiptul timp de aproximativ o sută de ani, o parte dintre ei întorcându-se în Canaan, iar alta stabilindu-se în sudul Europei ca greci sau eleni. Canaaneeni erau și fenicienii, care în 814 i.Hr. au fondat Cartagina în nordul Africii.

Despre religia canaaneenilor nu s-au știut prea multe, singurele detalii fiind cele din Vechiul Testament și din câteva cronici de la începutul erei noastre. Totul s-a schimbat în 1928, când o peșteră descoperită accidental de un țăran a dus la dezgroparea ruinelor Ugaritului. Săpăturile arheologice au durat din 1929 până în 1970, cu o pauză între 1940 și 1947, din cauza celui de-Al Doilea01a Război Mondial. Alte inscripții din Levant și tăblițele din orașul Ebla, descoperit în 1964, au completat informațiile oferite de textele din Ugarit, ajutându-i pe cercetători să-și facă o idee despre religia canaaneenilor. S-a observat că religia Canaanului a fost puternic influențată de populațiile vecine, demonstrând evidente influențe mesopotamiene și egiptene. De exemplu, în perioada hycsoșilor, Baal al canaanienilor a fost echivalat cu Seth al egiptenilor, fiind chiar reprezentat cu coroana Egiptului Inferior pe cap. Zeițele canaaneene Athtart și Anat erau potretizate cu peruci asemănătoare celei a egiptenei Hathor. Yah, zeul egiptean al Lunii, făcea parte din panteonul de la Ebla, iar zeița huriană Hebat era venerată în Ierusalim. La rândul lor, canaaneenii au influențat religiile altor popoare, cum ar fi egiptenii, care le-au adoptat în panteonul lor pe Qeteș, Athtart și Anat. Grecii, canaaneeni la origine, și-au păstrat și ei câteva elemente ale religiei lor primordiale. De exemplu, împărțirea planetei între Zeus, Poseidon și Hades este identică cu împărțirea între Baal, Yam și Mot, iar cele 12 munci ale lui Herakles sunt copiate din povestea lui Melkart din orașul fenician Tyr.

Canaaneenii își numeau zeii Elohim, după cum demonstrează și o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 i.Hr., unde zeul Dagon era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim. Numele se traduce prin „Copiii lui El”, Elohim fiind identic cu sumerianul Anunna („Copiii lui An”) sau cu akkadianul Anunnaki („Copiii lui An și Ki”). El era zeitatea supremă în Canaan, autoritatea divină și creatorul lumii. Epitetele sale îi indică aria competențelor: „ab șnm” („Tatăl anilor”), „mlk” („Regele”), „’b’adm” („Tatăl bărbaților”), „batnyu binwati” („Creatorul creaturilor”), „’El gibbor” („Războinicul El”), „qaniyunu ’olam” („Eternul creator”) și „’abu bani ’ili” („Tatăl zeilor”). Avea mulți copii, cei mai importanți fiind Baal Hadad, Yam și Mot. Iconografia îl înfățișează cu o barbă lungă și așezat, spre deosebire de Baal care apare în mers, aruncând un fulger. Taurul era simbolul său, din acest motiv fiind reprezentat cu o pereche de coarne pe cap șinumit „Toru ’El” („Taurul El” sau „Zeul taur”). Într-un mit este numit Elqunirșa („El, creatorul pământului”), iar în câteva texte El-wa-Elyon. Zeul suprem El este identic cu An al sumerienilor sau Anu al akkadienilor, la fel ca Ra al egiptenilor, Ouranos al grecilor sau Brahma al hindușilor. Cum cultul lui Ouranos nu era foarte răspândit în Grecia, al lui Anu în lumea akkadiană sau al lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate, în Ugarit nu s-a descoperit nici măcar un singur templu închinat lui El. Remarcăm că și canaaneenii au preferat pentru zeul suprem un nume format din două litere, la fel ca sumerienii și egiptenii. Pe lângă acest El, conducător al panteonului, a mai existat încă unul, echivalat cu Enlil. Chiar dacă „el” înseamnă în limbile vest-semitice „zeu”, provenind din akkadianul „il / ilu”, este în același timp și prescurtarea lui Ellil, numele dat uneori de akkadieni zeului sumerian Enlil. După cum notau autori antici, precum Philo din Byblos și fenicianul Sanchuniathon, El sau Elus nu era zeul suprem, ci fiul lui Epigeius (Cerul) și Ge (Pământul). Acest al doilea El, fratele zeului apelor și fertilității, Dagon, se afla în conflict cu nepotul său, Baal, la fel ca Enlil / Seth cu nepotul său, Marduk / Horus. Atribuirea aceluiași nume mai multor zeități (de obicei două) era o practică obișnuită în lumea antică.

Într-un text ritual cu pasaje mitologice, numit de obicei Nașterea zeilor binevoitori, El lasă însărcinate două zeițe, care îi nasc pe Șahr sau Șahar și Șalim, numiți în ugaritică „șhr w slm” (probabil „Zori” și „Amurg”), ce aveau ca epitet „ilm n’mm wjsmm” („Zei binevoitori și plini de îndurare”). Aceștia au o poftă de mâncare uriașă, devorând totul în calea lor cu gurile deschise de la Cer la pământ. Zeul El îi trimite în deșert, unde cei doi caută mâncare timp de mulți ani. Nu se știu prea multe despre acești doi zei, care apar doar în acest mit, în unele texte votive și în câteva nume de persoane. Însă identificarea lui El cu An și cu Ra face lumină și în acest caz. Pentru egiptenii antici, Soarele avea trei nume: Atum la răsărit, Ra la amiază și Khepri la asfințit. Cum aceste trei ipostaze ale Soarelui nu reprezintă o zeitate cu trei nume, ci trei divinități-soare (conducători) după modelul mesopotamian, unde în Consiliul Zeilor Anu îl avea la dreapta pe Enlil și la stânga pe Enki, același lucru se întâlnește și în Canaan. Șahr („Zori”) reprezintă Soarele la răsărit (Atum) sau pe Enlil din dreapta, iar Șalim („Amurg”) Soarele la apus (Khepri) sau pe Enki din stânga tatălui ceresc. Orașul Ierusalim din Israel, numit Urușalim în Scrisorile din Amarna ale lui Abdi-Heba și Yerușalem sau Yerușalayim în Cartea lui Iosua din Vechiul Testament, i-a fost închinat zeului Șalem, Yerușalem traducându-se prin „Așezarea lui Șalem”.

Dagon (Dgn în ugaritică și Dagan, Dagana sau Daguna în akkadiană) era venerat în special în regiunea Eufratului de Mijloc. Era zeul fertilității, al grânelor și al pescuitului, fiind reprezentat cu trup de peşte, două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă (identic cu Uan / Oannes în Babilon și cu Ea / Enki în reliefurile asiro-babiloniene) sau cu partea superioară de om și cea inferioară de pește. Într-un poem asirian, Dagon judecă morții alături de Nergal, iar un text babilonian îl numește paznicul închisorii subterane în care se aflau cei șapte copii ai zeului Emmeșarra. Dagon conducea panteonul din Ebla și juca un rol deosebit în Tuttul și Mari. În timpul perioadei Ur III era integrat în cultul oficial sumerian, având un important sanctuar în Puzriș-Dagon, centrul pentru dragon-the-fish-godvite din Nippur. În perioada babiloniană veche avea un templu și în Isin. În a doua jumătate a celui de-al doilea mileniu i.Hr.., cultul său s-a răspândit în vestul Siriei și în Palestina. În Epoca de Fier se bucura de popularitate în rândul filistenilor, fiind prezent de pildă în nume de cetăți, precum Beth-Dagon. De asemenea, era venerat în Ebla, în Ugarit și în rândul amoriților. Deși avea temple în Ugarit și multe persoane îi purtau numele, nu se găsește în textele mitologice ale acestei cetăți, cu excepția numirii lui Baal „fiul lui Dagon”. Ca „bel pagre” („Stăpânul trupurilor neînsuflețite”), în Mari și Ugarit primea sacrificii pentru cei morți. În Ebla, unde era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim, era numit „Be-Dingir-Dingir” („Stăpânul zeilor”) și „Bekalam” („Stăpânul ținutului”). Consoarta sa era Belatu („Doamna”), amândoi fiind venerați într-un complex templier impresionant, numit E-Mul („Casa Stelei”). Un sfert din oraș și una dintre porțile principale purtau numele lui Dagon. În unele surse, soția sa este Șala, iar în altele Ișara. Dagon era numit „stăpân” în multe orașe, cum ar fi Tuttul, Irim, Ma-Ne, Zarad, Uguaș, Siwad și Sipișu. Printre epitetele lui se mai găsesc „Ti-lu ma-tim” („Roua Pământului”) și „Be-ka-na-na” („Stăpânul Canaanului”). În prologul celebrului său cod de legi, regele amorit Hammurabi, fondatorul Imperiului Babilonian, se intitula „cuceritorul așezărilor de-a lungul Eufratului, cu ajutorul lui Dagan, creatorul său”. O inscripție despre expediția împăratului akkadian Naram-Sin în Munții Libanului spune: „Naram-Sin a distrus Arman și Ibla cu arma zeului Dagan, care a ajutat la creșterea regatului său”. O stelă a împăratului asirian Așunasirpal II îl numește pe acesta favorit al lui Anu și Dagan. Numele zeului poate fi întâlnit și în nume regale mesopotamiene: Iddin-Dagan și Ișme-Dagan din Isin sau regii asirieni Ișme-Dagan I și Ișme-Dagan II. De asemenea, tribul dogonilor din Mali, ai căror zei erau amfibieni, i-a preluat numele. Acest zeu al apelor și al fertilității, cu aspect identic cu al lui Enki, venerat în Mesopotamia, Canaan și Africa, considerat conducător al zeilor, frate al lui El, al cărui fiu s-a luptat cu acesta, este fără îndoială zeul înțelepciunii, fiul cel mare al zeului suprem Anu.

Baal sau B’l este titlul câtorva zei semitici, însemnând „domn, stăpân”, ce provine din akkadianul „bel”. Pot fi deosebiți între ei prin epitetele care le-au fost atribuite, ce se referă la reședințele lor, anumite orașe sau munți. Baal-Zephon locuia pe muntele Jebel el-Aqra din Siria. Avea temple în Ugarit și era venerat în Egipt în timpul Dinastiei a XIX-a. Baal-Carmelos era zeul muntelui Carmelos din Palestina și este menționat în Vechiul Testament. Când fenicienii au colonizat nordul Africii, au adus cu ei cultul lui Baal-Hammon, nimeni altul decât Amon al egiptenilor. Cel mai cunoscut dintre ei este ugariticul Baal-Hadad, zeul vremii, una dintre cele mai importante zeități pentru regiunile vestice ale Orientului Apropiat. Ca „Rkb’rpt” („Călărețul norilor”), era prezent în furtunile care anunță toamna cu tunete și fulgere, norii groși ad08-02-04/60ucători de ploaie și briza de coastă. La fel ca Baal-Zephon, sălașul său se afla pe vârfurile pierdute în nori ale muntelui Jebel el-Aqra. Un alt epitet al său era „zbl” („prinț”), originea numelui Baal-Zebub din Vechiul Testament. Tatăl său este Dagon în unele texte și El în altele. La fel ca fenomenele naturale pe care le reprezintă, Baal-Hadad este o forță elementară dar imprevizibilă și instabilă. Numele său provine din cel al lui Adad, zeul furtunii la akkadieni, numit Ișkur de sumerieni, nimeni altul decât Enlil. Și în Canaan, și în Mesopotamia, era reprezentat cu o coroană cu coarne de taur, ținând în mâini fulgerul și trăsnetul. Baal-Hadad s-a luptat cu dragonul marin Lotan, ca egipteanul Seth cu Apophis, ca indianul Indra cu Vritra, ca hititul Teșub cu Illuyanka sau ca Zeus al grecilor cu Typhon. De fapt chiar a fost echivalat de antici cu Teșub al hitiților, cu Seth al egiptenilor, cu Zeus al grecilor și cu Jupiter al romanilor, toate aceste nume reprezentându-l pe Enlil, zeul furtunii, fiul lui Anu și regele Pământului.

Sub numele Baal-Hadad par a se ascunde două personaje. Unul era fiul lui El, celălalt al lui Dagon. Unul era regele Pământului, celălalt avea titlul de prinț. Unul s-a aflat în conflict cu fiii zeului suprem El, celălalt chiar cu El. Canaaneenii îi atribuiseră zeului de pe muntele Jebel el-Aqra două nume: Baal-Hadad și Baal-Zephon. Cum mai multe zeități purtau titlul Baal („domn, stăpân”), avem și în acest caz două personaje. Primul Baal-Hadad este Enlil, iar al doilea nu poate fi decât nepotul său, Marduk. Când sub numele El se ascundea zeul suprem, Anu, Baal era fiul său, Enlil, ce se lupta cu frații săi pentru tron. Când El era Enlil, fratele lui Dagon / Enki, inamicul său, Baal, era Marduk.

Attrt sau Athtart în ugaritică, Aștart pentru fenicieni, Aștoret în Vechiul Testament, Astarte pentru greci ori Uni-Astre pentru etrușci, numită și Așerah sau „Stăpâna Așerah a Mării”, era binecunoscută în întregul Orient Apropiat și în Egipt începând cu cel de-al doilea mileniu i.Hr. În textele babiloniene este numită Așratu și considerată „Stăpâna belșugului și fertilității” și „nora lui Anu”. Era zeița fertilității, a sexualității și a războiului, simbolurile sale fiind leul, calul, sfinxul, porumbelul și planeta Venus. În Ugarit, numele ei apare în liste de ofrande, texte despre sacrificii, ritualuri și liste de zei, dar nu și în nume de persoane. În miturile ugaritice pare să-și fi pierdut din importanță în favoarea lui Anat, iubita lui Baal. Athtart este consoarta lui El, căruia i-a născut 70 de fii, dar trăiește separat de soțul ei, „lângă mare”. Ea este „mama tuturor zeilor”, inclusiv a lui Baal, deși pare să prefere alți câțiva dintre copiii săi, ca în mitul Baal și Mot, unde se bucură de moartea zeului furtunii.ishtar Un alt epitet al ei este „doică a zeilor”, care îi subliniază funcția de zeiță-mamă. Mai era numită Elat sau Ilt („Zeița”), forma feminină a lui El. În panteonul fenician, conform descrierii lui  Sanchuniathon, Aștart era sora lui El și fiica Cerului şi a Pământului. După ce a fost detronat şi izgonit de către fiul său, zeul Cerului a încercat să-l păcălească trimiţându-i-o pe „fiica sa cea virgină”,Aștart. Ea îi naşte lui El şapte fiice (numite de greci titanide sau artemide) şi doi fii, Pothos şi Eros. Mai târziu, cu acordul lui El, Aștartşi Hadad conduc Pământul împreună. Pentru a-şi arăta suveranitatea, zeița purta pe cap capul unui taur. În Fenicia mai era numită și Ba’alat Gebal („Doamna Byblosului”). Cultul ei a intrat în Egipt în timpul Dinastiei a XVIII-a (între secolele XVI și XIII i.Hr..), de multe ori făcând pereche cu Anat. Cele două zeiţe apar ca fiicele lui Ra şi îi sunt date ca soţii lui Seth. Grecii au identificat-o cu Hathor, cu Sekhmet și cu Isis. În Israel și Iuda a fost venerată ca soție a lui Yahweh, Vechiul Testament susținând că statuia ei a stat multă vreme la loc de cinste în Marele Templu al lui Yahweh din Ierusalim. În folclorul iudaic medieval a fost transformată într-un demon al dorinței, Astaroth. Indiferent dacă este numită Athtart, Aștart, Aștoret, Așerah, Astarte, Uni-Astre, Așratu sau Astaroth, cert este că numele ei derivă din cel al akkadienei Iștar. Într-un ritual de invocare a zeității principale a wiccanismului, Astarte este a doua în lista epitetelor zeiței: „Isis, Astarte, Diana, Hekate, Demeter, Kali, Inanna”. Toate aceste nume, precum și rolurile ei în mituri, o identifică cu Ninhursag a sumerienilor.

O altă manifestare a ei era zeiţa Qeteș, adoptată și de mitologia egipteană, numită și Quadșu,Qudșu, Qodeș, Qadeș, Qadașu, Qadeșa, Qedeșet, Kedeș şi Kodeș, care provin din BSBA270303220rădăcina semitică „qdș”, ce înseamnă „sfânta”. Pe Stela lui Kaha din Dinastia a XIX-a, Qeteș apare goală, călărind un leu, flancată de doi zei, întinzând lotuşi către egipteanul Min (zeul fertilităţii) şi şerpi către canaaneeanul Reșep (zeul războiului). Cei doi zei semnifică cele două aspecte ale zeiţei dar şi pe soţul şi fiul ei. Qeteș este numită „Amanta zeilor” (la fel ca Inana şi Iștar), „Stăpâna stelelor din Cer”, „Mare magiciană, amanta stelelor” („Mare magiciană” era titlul lui Isis), „Iubita lui Ptah” (titlul luiSekhmet), „Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathorşi Sekhmet), ceea ce ne dezvăluie adevărata identitate a zeiței.

Anat, al cărei nume apare ca ’nt în textele ugaritice, era o zeiță populară în regiunile vestice ale Orientului Apropiat și în Egipt, de la jumătatea celui de-al doilea mileniu î.e.n. până în epoca elenistă. Zeița este cel mai bine cunoscută din textele cuneiforme găsite în Ugarit și din reprezentările de pe monumentele egiptene. Epitetele ei „blt ’nt” („Fecioara Anat”) și „’nt hbly” („Anat distrugătoarea”) indică asemănări cu zeița babiloniană Iștar. Ca și aceasta, ea este frumoasă, o amantă pasională dar și o războinică feroce și însetată de sânge, „îmbrăcată precum un bărbat și prinsă cu cingătoarea precum o femeie”. În acest rol marțial ea îl apăra pe faraon de dușmanii săi. În Miturile lui Baal din Ugarit ea este fiica marelui zeu El iar relația cu tatăl său se aseamănă cu purtarea lipsită de respect a lui Iștar față de Anu în Epopeea lui Ghilgameș. După cum arată epitetul său de „fecioară”, ea rămâne fără soț, deși textele fac aluzie la relații intime cu Baal. Relația lor sexuală constituie subiectul unui număr de texte ugaritice, cunoscute în mod obișnuit sub numele de Iubirile lui Baal și Anat. Deși atracția erotică dintre cele două zeități este descrisă în detaliu, actul sexual propriu-zis are loc doar indirect. Anat trebuie să se transforme într-o junică, pe care „Taurul” Baal o încalecă pătimaș. Deși nu este asociată în mod explicit cu procrearea și cu maternitatea, pe monumentele egiptene ea apare alături de zeul fertilității, Min. În Concursul dintre Horus și Seth, ea și Astarte sunt fiicele lui Ra care i-au fost date lui Seth ca soții, înlocuindu-le pe Isis și Nepthys din mitul original. Într-o inscripție din Memphis, din secolele XV-XII i.Hr.., Anat este numită „Bin-Ptah”, adică „Fiica lui Ptah”. În Elephantina din Egipt, un papirus din secolul al V-lea menționează o zeiță numită Anat-Yahu, venerată în templul construit la granița cu Nubia de iudeii refugiați din cauza cuceritorilor babilonieni, venerată ca iubita zeului Yahu. În Vechiul Testament nu este menționată ca zeiță, însă numele ei apare în cele ale unor orașe precum Beth Anath și Anathoth. Soția egipteancă a patriarhului Iosif este numită Asenath, adică „Sfântă pentru Anat”. În Cartea Judecătorilor apare eroul Șamgar, fiul lui Anat. Această „fiică a lui Ptah”, iubită a unuia dintre cei doi Baal, mai exact a celui numit de iudei Yahu, care făcea pereche cu Astarte / Ninhursag, nu poate fi decât fiica ei și a lui Enki, Ninsar / Iștar.

Kothar-wa-Khasis era meșteșugarul zeilor, echivalat de egipteni cu Ptah al lor. Este aproape identic nu doar cu Ptah, ci și cu Hephaistos al grecilor și cu Gibil al sumerienilor. Numele său în ugarită, Ktr.w.hss, ar putea fi tradus ca „Priceput-și-Înțelept”. Apare în miturile ugaritice ca fierar, argintar, arhitect și făuritor de arme. În Miturile lui Baal el face palatul lui Baal, darurile pentru Așera și armele pe care Baal le folosește pentru a-l înfrânge pe Yam. Se credea că locuia într-un loc îndepărtat, numit fie Kptr, fie Hkpt. Ultimul se poate citi ca Hikaptah („Casa ka-ului lui Ptah”), numele dat de egipteni orașului Memphis. Cum Ptah, Hephaistos și Gibil reprezintă unul dintre aspectele lui Enki, identitatea lui Kothar este clară.

În Miturile lui Baal, Yam („Marea”), zeul apelor, este unul dintre dușmanii lui Baal Hadad, pe care îl provoacă la luptă, fiind în 8c98fa38834640c8132512914aa826cffinal înfrânt cu ajutorul armelor magice făcute de Kothar-wa-Khasis. Numit și Judecătorul Nahar, are ca epitete „zbl jm” („Stăpânul mării”) și „tpț nhr” („Prinț fluviu”). Fiind foarte important pentru popoarele de navigatori, primea în mod regulat ofrande. Palatul său se afla în abisul asociat cu adâncimea apelor, la fel ca Abzu, casa lui Enki pentru sumerieni. Era numit „Șarpele”, fiind asociat și cu dragonul cu șapte capete Lotan. Într-un mit, Yam a fost alungat de zei de pe muntele divin Sappan (numit astăzi Jebel Aqra). În Miturile lui Baal este numit Yw sau Yaw. Ca zeitate-șarpe, prezintă asemănări cu Apophis al egiptenilor, care de asemenea s-a luptat cu zeul furtunii, Seth. Ca zeu al mărilor, este identic cu Poseidon al grecilor, fiind în același timp similar cu Enki al sumerienilor și cu Dagon din Canaan. Până și lupta sa cu Baal Hadad / Enlil este aceeași întâlnită în toate religiile lumii.

În Canaan, Mot era zeul morții. Etimologia numelui său derivă din semiticul „mwt” („a muri”) și akkadianul „mutum” („moarte”). În textele mitologice din Ugarit el este marele adversar al lui Baal Hadad. Domeniul său în mituri este „cea mai adâncă parte a pământului”, o țară de „putreziciune, murdărie, salivă și mucozități”. Se spunea că poate apărea uneori cu formă de șarpe. Triada grecilor, formată din Zeus, Poseidon și Hades, este copiată din cea a Canaanului, compusă din Baal Hadad, Yam și Mot. Zeul lumii subterane, ce avea uneori aspect de șarpe, dușman al lui Baal Hadad / Enlil, similar cu Hades, este același Enki.

Reșep este unul dintre vechii zei, aparținând panteonului din Ebla. În Ugarit, deși se găsește prea puțin în mituri, era sufici8dea9d42-b460-4e6d-b6b5-fa0a74241abdent de popular pentru a i se aduce în mod regulat ofrande. Apărea foarte des și în nume de persoane. Se presupune că numele său este legat de „rșp” („foc”). Egiptenii l-au adoptat și ei; ca zeu al molimelor era invocat pentru a lupta împotriva forțelor răului. Fenicienii au lăsat în Cipru, Anatolia și Siria un număr de sculpturi reprezentându-l pe zeu. A fost identificat încă din antichitate cu zeul htonic babilonian Nergal, aspectul distrugător al lui Marduk.

Hauran, Hawran sau Horon este un zeu htonic ce apare în numele de persoane de la începutul mileniului al doilea până în circa 600 i.Hr.., în special în Siria, Palestina și Mari. A fost venerat și în Egipt în timpul dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a. Horon este unul dintre zeii înspăimântători, populari datorită răului pe care îl puteau aduce dușmanilor cuiva. Era menționat în texte magice și în blesteme. De asemenea, și el se aseamănă foarte mult cu mesopotamianul Nergal. Numele său pare a proveni din cel al egipteanului Horus, fiind format din prima parte a numelui acestuia, „hor”, și sumerianul „an” (sau „on” pentru canaaneeni), adică „Cer”. Iar Horus și Nergal sunt același Marduk.

Șapaș era zeița ugaritică a Soarelui. Este menționată în liste votive și în câteva texte mitologice din Ugarit. Epitetul ei era „nrt woman-sun-goddessilm” („Făclia zeilor”). Numele ei este legat de „șmș” („Soare”), fiind în realitate aspectul feminin al akkadianului Șamaș. Ca și la arabii presargonizi și la huriți, în Ugarit zeitatea solară era feminină. Nu există dovezi că în Ugarit s-a dezvoltat o teologie solară puternică, în care să fi fost inclus elementul de justiție divină ca în Mesopotamia și Egipt, prin urmare este de înțeles rolul minor precum și aspectul feminin acordat lui Șamaș.

Aștar sau Attar, scris în ugaritică ’ttr, era personificarea aspectului masculin al planetei Venus ca luceafăr de dimineață. Era venerat și în sudul Arabiei, unde reprezenta o combinație între luceafărul de dimineață și cel de seară. În Siria el era fiul lui Astarte. Nu există dovezi ale unui cult al lui Aștar în Ugarit, dar un text grecesc din secolul al V-lea îi menționează numele în legătură cu sacrificiile de copii din triburile de beduini din Sinai. Este evident că numele său provine din cel al akkadienei Iștar, prin urmare Aștar / Attar nu este decât zeificarea laturii ei masculine, ceea ce explică și absența cultului lui în Ugarit.

Yarikh, Jerah, Jarah sau Jorah era zeul Lunii în religia Canaanului. Printre epitetele lui se numărau „Iluminătorul cerurilor”, „Iluminătorul miriadelor de stele” și „Stăpânul secerii”. Orașul Ierihon îi poartă numele. A fost identificat cu Nanna al sumerienilor și Sin al akkadienilor, adică cu Enki. Soția lui Yarikh era Nikkal, varianta canaaneeană a sumerienei Ningal, consoarta lui Nanna.

În mileniul al doilea i.Hr.., Kamoș sau Kamiș era venerat în mare măsură în Siria, în special în Ebla și în Karkemiș. În primul mileniu i.Hr.. era zeul național al moabiților. În Vechiul Testament, unde este numit Chemoș, se spune că Solomon i-a adus cultul în Ierusalim, iar Iosia l-a eradicat. Tradiția greacă l-a identificat cu Ares, adică cu Ninurta al mesopotamienilor, zeul războiului și fiul cel mare al lui Enlil.

În Ebla, o zeitate importantă era Malik, căruia multe persoane îi purtau numele. Cu toate acestea, apare rareori în textele de cult oficiale ori în listele de ofrande. Numele lui derivă de la cuvântul „mlk” („rege”). Se bănuiește că Malik nu era o zeitate propriu-zisă, ci un sinonim sau un epitet pentru o altă zeitate. Prin urmare, ar putea fi același cu Moloch, Molech, Molekh, Moloch_Sargent_BPL250x300Molok, Molek,Melek, Molock, Moloc, Melech, Milcom sau Molcom, care în primul mileniu i.Hr.. era zeitatea națională a amoniților. Numele său provine din același „mlk”, adică „rege”. Este menționat în Vechiul Testament, unde este numit „urâciunea amoniților”, căci Solomon    i-a instituit cultul în Iudeea. Tot acolo se spune că i se sacrificau copii prin foc în Gehenna sau Gehinnom, o vale din apropierea Ierusalimului. Afirmația biblică a fost comparată cu cele din surse greci și latine, care vorbeau despre sacrificii ale copiilor în Cartagina, colonie feniciană (adică tot canaaneeană). Cleitarchus, Diodorus Siculus și Plutarh au menționat arderea copiilor ca ofrandă pentru Baal Hammon, zeul suprem cartaginez, pe care l-au echivalat cu Kronos / Saturn. Cu toate astea, se bănuiește că acele relatări au fost exagerate. După ce romanii au distrus Cartagina, au dus o propagandă intensă de transformare a foștilor lor inamici în ființe crude și prea puțin civilizate, fiind posibil ca sacrificiile copiilor să facă parte din acea propagandă. Nici în Canaan arheologii nu au găsit urme ale vreunei zeități numite Moloch, ceea ce ar putea însemna că redactorii biblici au folosit aceeași propagandă ca și romanii împotriva dușmanilor lor. Totuși, în cartea Molech: A God of Human Sacrifice in the Old Testament (1989), profesorul John Day susține că în două texte antice zeul Malik a fost echivalat cu Nergal al babilonienilor. Există o ușoară asemănare între numele Malik și Marduk (primele două litere și ultima), ceea ce ar sugera că sunt șanse ca profesorul Day să aibă dreptate.

În perioada feniciană, Melqart sau Melek-qart („Rege al orașului”) era principala zeitate a cetății Tyr și, mai târziu, a coloniei sale, Cartagina, care a și primit numele zeului. În akkadiană era numit Milqartu. Purta titlul „Ba’l Șur”, adică „Stăpân al Tyrului”. A fost venerat în întreaga lume feniciană și punică din Siria până în Spania. Grecii și romanii l-au identificat cu semizeul Herakles / Hercules, fiul lui Zeus și cel mai mare erou al antichității, ceea ce ne duce cu gândul tot la mesopotamianul Ninurta.

Elohim ai canaaneenilor nu sunt cu nimic diferiți de zeitățile celorlalte popoare. Deși departe de a fi completă, mitologia Canaanului ne poate ajuta să înțelegem mitologia biblică, implicit pe cea iudaică, creștină și musulmană, părți esențiale ale istoriei zeilor.

http://secretelezeilor.ro/8-zeii-canaaneenilor/





Povestea unui salbatic

6 12 2014
Numele meu este Chidon. Multi m-au numit „un salbatic”, Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti… gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.

Potopul

Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi dormeau somnul cel lung depeste iarna, si sa ii strapung cu sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru mine.

 

Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele. Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti, alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru. Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.

Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate. Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua, vanatorilor, imaginea din piatra a „mamei tuturor creaturilor”, zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale. Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai cunoscuse.

 

Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor, asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau. Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele intunecate. Atunci a inceput totul.

Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata. Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise inca.

O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.

Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer socoteala.

Oamenii ciudati de peste mare

Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote, hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri, pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum. Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele, spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.

Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca. Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi, tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape – sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile – si am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar ele nu ne inselasera niciodata.

Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi, nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi, eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat. Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput, atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.

Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul lor, si ce trib nemaivazut aveau…

Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar, oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb, propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.

 

Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie, temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea. As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare. In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul acestui trib.

Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului, noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.

A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa, veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea, priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile. Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe loc.

La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei, copii si… eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam. Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate, pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci, cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor copaci nemaivazuti.Iar de aici, calatoria mea abia avea sa inceapa…

Legati asemenea salbaticiunilor, am mers prin paduri si locuri nestiute catre tribul razboinicilor. Si nu exista mila pentru noi. Cei cazuti sau raniti erau ucisi pe loc, pentru a nu ingreuna mersul celorlalti si, nu de putine ori, furia oamenilor mascati s-a abatut chiar si asupra celor ce tineau pasul. Spatele si bratele noastre aratau, de pe urma loviturilor, precum un animal jupuit, dar trebuia sa mergem inainte. Era singura noastra speranta de a scapa cu viata. Nu stiam ce ne astepta la capatul drumului, dar un lucru era clar pentru noi… daca nu ne luasera viata pana atunci, nu aveau sa o faca nici de atunci incolo. Spre groaza noastra, nici nu ne imaginam ceea ce avea sa se intample.

Mancatorii de oameni

Ne-au dus pe un drum nestiut, acoperit de pietre ascutite si de ierburi marunte, lipsit complet de copacii cu care eram obisnuit, catre tribul lor indepartat. Parea ca in aceasta lume nu existau paduri, ci doar stanci, salbaticiuni marunte si razboinici fara mila pentru cei invinsi. Iar satul lor nu putea decat sa intareasca ceea ce credeam despre ei. Atunci cand am ajuns, noaptea inca nu se sfarsise, dar intunericul putea fi strapuns de ochii unui om. Ne-au aruncat pe toti in custi pregatite dinainte pentru noi, si ne intaratau cu bete asa cum faceam si noi cand, copii fiind, loveam cu nuiele pe stapanul padurii cel imblanit pe care vanatorii nostri il prinsesera de viu. Labele sale fusesera frante de caderea unui copac, asa ca vanatorii il legasera si il tarasera pana in mijlocul tribului nostru. Cu ochii aproape stinsi, cu dintii inclestati, suporta orice lovitura a noastra. Stia probabil ca acela ii era sfarsitul si ca va incheia prin a asigura hrana celor de un neam cu noi. In schimb, eu nici nu banuiam ca, mai tarziu, aveam sa ii impartasesc soarta.

De-abia in zori am vazut multimea oaselor umane, a tigvelor si a urmelor de foc si de fum de pe ele. Erau asezate in preajma fiecarei colibe, iar femeile razboinicilor isi facusera coliere din cele mai marunte oscioare umane. Un fior rece ca gheata ma strabatu cu furie si un gand ingrozitor imi veni in minte: Oare acestia sa fie mancatorii de oameni despre care vorbeau batranii nostri in lungile nopti in care zapada acoperea pamantul? Mereu am crezut ca este doar o poveste, numai buna sa ne inspaimante pe noi, copiii, ca sa nu ne indepartam de colibe. Cum poate cineva sa isi inghita semenii, de parca ar fi fost doar niste animale? In lumea noastra nu intalnisem nici un trib, fie el cat de crud, care sa faca asa ceva. Si totusi, temerile mele cele mai mari s-au dovedit, atunci, adevarate.

Un vraci ciudat, cu fata acoperita de masca unei salbaticiuni, canta puternic in jurul unui foc urias, aratand catre cer si catre noi. Nu reuseam sa ii deslusesc chipul, iar glasul sau nu trada daca era barbat sau femeie. Parea mai mic de statura decat ceilalti, mai slab si, totusi, se vedea ca toti se temeau de puterile sale ascunse si de vrajile sale. Dar nu era timp pentru asta. Cat ai clipi, mai multe femei au fost scoase din cusca, intinse pe pamant si ucise de catre razboinicii care ne prinsesera la apus de marea ce mare. Trupurile lor au fost taiate si puse pe foc pentru ca, apoi, intregul lor trib sa inceapa ospatul intr-o larma de nedescris. Pe spiritele batranilor, acestia nu puteau fi oameni! Erau animale, si inca unele dintre cele mai salbatice. Asistam neputinciosi, suspinand, la gandul ca, poate, urmatoarea zi ne va veni si noua randul. Dar, in acea noapte, ceva avea, din nou, sa se intample.

Atunci cand ospatul s-a incheiat, mai multi barbati s-au ridicat din jurul focului si au inceput sa isi agite sulitele in aer. Strigau ceva nedeslusit si incercau sa para mult mai fiorosi decat erau in realitate. Isi aratau dintii si isi indreptau armele inspre custile noastre de parca ar fi vrut sa scoata de acolo inca o victima. Si nu ma inselasem. Urmatoarea victima eram chiar eu. Ca pe un animal m-au tarat din cusca, legat de maini si de picioare, lovindu-ma necontenit cu nuiele si cu pietre. M-au dus pana in mijlocul satului si, dupa ce toti au facut cerc in jurul meu, strigatele lor s-au oprit dintr-o data. Unul dintre ei mi-a desfacut legaturile, in timp ce altul a venit si mi-a improscat chipul si trupul cu un praf rosu, din cel pe care vraciul nostru il folosea atunci cand isi lasa urmele palmelor pe peretii pesterii sacre. Mi-au aruncat o sulita la picioare, iar larma lor a izbucnit si mai puternic ca prima data atunci cand un razboinic urias a patruns in cerc si m-a privit drept in fata. Vroiau sa lupt pentru viata mea! Era singura mea sansa, sa il infrunt pe ucigasul care deja incepuse sa isi agite armele in fata mea, mai amenintator ca o salbaticiune turbata.

Parea un munte ce se cutremura atunci cand s-a aruncat asupra mea. Nici nu am vazut cand m-a lovit prima data. Nu am simtit decat praful ce m-a izbit in fata atunci cand m-am pravalit peste pietre si sangele ce incepuse sa curga puternic din rana pe care o capatasem in frunte. Ochii imi erau inchisi sub valul cald de sange si nu auzeam decat strigatele victorioase ale celui pe care trebuia sa il infrunt. Intelesesem ca era un razboinic calit in luptele cu oamenii dar, cu siguranta, nu infruntase un stapan al padurii care iesea din barlogul sau dupa hrana. Am simtit atunci incordarea pe care o simte vanatorul in fata vanatului, indiferent cat de mare ar fi fost. Trebuia sa lovesc primul de data asta. O alta rana m-ar fi ucis, cu siguranta, si as fi sfarsit asemenea femeilor devorate de acesti salbatici. Mana mi s-a inclestat pe sulita si, fara sa ma uit, am izbit acolo de unde se auzeau strigatele. Am simtit cum varful sulitei patrunde printre carnuri si cum isi face loc printre oasele strainului. Facusem asta de atat de multe ori inainte de a-mi parasi tribul, incat stiam cu siguranta ca nu va scapa cu viata. Izbisem cu atata putere, incat as fi putut dobori chiar si un urias din paduri.

Dintr-o data, o tacere atat de grea s-a lasat asupra salbaticilor, incat sunetul caderii trupului celui ucis s-a auzit ca un tunet. Am deschis ochii si i-am vazut pe toti impietriti. Dar nu a durat decat o clipa. S-au napustit cu furie asupra mea, ridicandu-ma pe brate si incercand sa imi sfasie hainele si trupul cu armele lor. Nu ma puteam impotrivi si simteam ca, de data asta, imi voi incepe lungul drum care umbrele batranilor nostri. Un tipat groaznic s-a auzit, insa, din multime si totul s-a oprit ca la un semn. Salbaticii s-au retras speriati, lasandu-ma fata in fata cu vraciul lor cel ciudat, acelasi om care ii facuse sa se plece tematori pe toti strainii din fata mea. S-a apropiat, cu chipul ascuns in continuare dupa masca, si mi-a intins mana catre grumaz. Nu vroia altceva decat chipul cioplit al „mamei tuturor creaturilor”, zeita fara de chip pe care o primisem inainte de a porni in calatoria ce avea sa imi schimbe viata. La randul lui, de sub blanurile ce ii ascundeau trupul, a scos imaginea aceleiasi zeite si le-a privit pe amandoua cu uimire.

A fost nevoie doar de un nou strigat din partea lui pentru ca salbaticii sa ma lege iarasi si sa ma arunce in intunericul uneia dintre colibe. Oare cine isi putea imagina ce avea sa se mai intample?

Noaptea era aproape pe sfarsite, atunci cand vraciul m-a cuprins de brat si m-a trezit incet. Dupa linistea de afara, parea ca toti dormeau dusi, fara sa mai fi lasat nici macar oameni care sa pazeasca focul si satul. Nu ma asteptam sa ma atinga cu atata blandete. Masca i-a cazut incet de pe fata, lasand loc chipului unei tinere care ma privea intelegator. Mi-a cuprins palma si mi-a asezat in ea, incet, chipul zeitei pe care mi-o luase cu o zi in urma. Am ramas aproape mut atunci cand necunoscuta din fata mea a inceput sa imi vorbeasca in graiul tribului meu. O chema Ktara, iar mama ei fusese rapita de dincolo de mare, de unde veneam si eu, de aceiasi salbatici fiorosi. Doar ea supravietuise dintre toti cei pe care ii capturasera mancatorii de oameni, si asta pentru ca la nastere, asa i s-a spus, aparuse pe lume cu mainile acoperite de sange. Un semn pe care strainii l-au crezut unul venit din partea zeilor. Buna sa, asa cum isi numea mama, o invatase tot ce stia, inclusiv graiul celor de un neam cu ea, inainte de a fi ucisa de straini.

Mi-a spus ca tribul in care se afla acum calatorea prin tinuturi intinse, rapind oameni si hrana acestora, asemenea insectelor ce devoreaza lesuri in paduri. Colindase o lume intreaga alaturi de acesti ucigasi, mintindu-i asupra puterilor ei si facandu-i sa creada ca ii poate ucide prin vraji si puterea gandurilor. Invatase graiurile pamantului si adunase din fiecare loc ceea ce i-ar fi putut ajuta la fuga din mijlocul acestui sat blestemat. Toti se temeau de ea si asta insemna supravietuirea ei. Stia, insa, ca la primul pas gresit, va sfarsi in foc, asemenea tuturor celor rapiti de salbatici. La randul ei, mi-a ascultat povestea. Simteam ca vietile noastre, pe undeva, erau legate. Si nu ma inselam. Atunci cand am terminat, mi-a zambit. Stia incotro trebuie sa ma indrept. Stia sa citeasca si sa ma duca pe urmele zeilor. Iar ea avea sa vina cu mine pe acelasi drum….

Urmele zeilor

In aceeasi noapte am parasit satul, nu inainte de a elibera pe cei captivi, si mi-am lasat pasii calauziti de femeia-vraci pe urmele zeilor stravechi. Ktara imi spunea ca le vazuse casele, sau ceea ce ramasese din ele, si ca pana acolo aveam sa calatorim multe nopti si zile. In schimb, cea mai mare temere a noastra ramanea razbunarea salbaticilor mancatori de oameni, atunci cand vor fi descoperit ca fugisem fara ca vreunul dintre ei sa prinda de veste. Si nu a fost mult pana au inteles ce se intamplase. Ne-au urmarit, citindu-ne urmele, cale de zile intregi. Le auzeam strigatele si tipetele de furie ca si cum ar fi fost langa noi si, nu de putine ori, am fost aproape de a fi gasiti in grotele si ascunzatorile in care ne ascundeam la repezeala. Trecutul meu ca vanator imi spunea, insa, cum sa ii abat catre cai ratacite. Lasam intentionat, in calea lor, semne care sa ii trimita pe drumuri gresite si asa am castigat multe zile de mers.

Povestile Ktarei imi intunecau, insa, mintea. Nu vroiam decat sa ating casa zeilor si sa ii intreb de ce ne pedepsisera atat de crunt. Simteam ca sunt aproape de ei, ii simteam in aer, in glasul femeii ce ma insotea, in stancile ascutite si in copacii ciudati ce incepeau sa se vada la orizont. Acolo trebuia sa ajungem, la acei arbori neobisnuit de frumosi pe care Ktara ii numea „cedri”, si in care, zicea ea, traiau spiritele uriasilor ce colindasera pamantul in vremuri de demult. Tot ea spunea ca zeii cutreierasera padurile de cedri cu mult inainte ca oamenii sa ajunga aici si ca salasluisera printre semenii nostri pentru multe, multe ierni. Iar eu trebuia sa ma pregatesc pentru ceva ce nu mai vazuse nimeni din partea mea de lume, inca de la inceputul timpului.

Razboinicii din spatele nostru se oprisera. Nu ne mai urmareau si, probabil, erau deja pe drumul de intoarcere, gandindu-se cum sa ajunga in alte sate in care sa ucida si sa fure. Pentru noi era o usurare, dar primejdiile ce ne pandeau pe drumul nostru era inca multe. Am urcat munti inalti, acoperiti de zapada, si am ajuns in campii acoperite de nisip, atat de mult cat nu vazusem niciodata. Se parea ca nimeni nu calcase vreodata pe aici, dar simturile mele imi spuneau sa raman atent. Alaturi de Ktara, am strabatut tinuturi intinse si pustii, nestiute si primejdioase.

Oamenii nu se vedeau pe nicaieri dar, din spusele femeii-vraci, aveam sa ii intalnim cu siguranta.Triburile de aici erau pasnice. Nu vanau, ci se ocupau cu aceleasi lucruri ca si oamenii din satele de la malul marii. Tot Ktara mi-a spus si ce se intampla cu praful cel alb, obtinut din macinarea semintelor de plante. Era o adevarata minune a zeilor. Oamenii invatasera sa il amestece cu apa, sa il framante puternic si, apoi, ceea ce ramanea in urma era intins pe pietre, in bataia soarelui. Zeii faceau ca acel amestec sa se transforme si sa devina asemenea pufului. Iar gustul sau era cu adevarat unul de neuitat. Trebuia sa vad aceasta minune, caci incepeam sa ma consider eu insumi un salbatic.

Eram patrunsi de o oboseala chinuitoare atunci cand am ajuns la lacasul zeilor. Ktara cazuse de mai multe ori din pricina durerilor, doar dorinta mea nestavilita de a ajunge cat mai repede facand-o sa continue drumul. Vroiam sa cer socoteala zeilor care ii ucisesera pe toti cei de un sange cu mine, si asta neintarziat. Dar zeii parasisera casa lor din mijlocul tinutului cedrilor. In schimb, urmele lor erau cat se poate de vizibile. Si am simtit pentru prima oara cat de neinsemnat eram in fata lor.

Nu exista om care sa poata muta asemenea pietre si, mai mult, sa isi ridice coliba cu ajutorul lor. Nici intregul meu trib, daca ne-am fi insirat toti, tinandu-ne de maini, nu ar fi putut cuprinde stancile slefuite pe care zeii le mutasera prin puterea lor. „Urias” era un cuvant care ar spus prea putin despre lacasul zeilor. Pietrele erau cat un munte si ne simteam atat de mici pe langa ele, incat incepusem sa ne temem de furia celor ce le ridicasera pe acest pisc. Ktara imi vorbea despre ei, despre zeii cei mari, spunandu-mi ca nici macar povestile oamenilor nu pot cuprinde timpul in care slefuisera muntii ca sa isi cladeasca lacasul.

Batranii locului ii povestisera despre inceputul timpului, despre sosirea zeilor si a uriasilor si minunile pe care ei le faptuisera. Atunci cand primii oameni au ajuns in muntii impaduriti cu cedri, coliba zeilor era deja ridicata. Unii spuneau ca ar fi ajuns pana la ceruri, atat de mare a putut fi, si ca, de acolo, zeii ii conduceau pe oameni cu intelepciune. Raul, asa cum il vazusem si in tribul mancatorilor de oameni, ii alungase, insa, departe, spre miazazi, acolo unde ar fi ridicat alte si alte salasuri. Acum doar spiritele mai salasluiau in trunchiurile cedrilor, si doar vracii le mai puteau cere ajutorul. Pentru un vanator salbatic si neinsemnat, asa cum eram eu, nu exista, insa, intelegere din partea lor.

Si cu toate astea, simteam ca sunt aproape. Stiam ca pana la zeii ce mari si necrutatori nu mai aveam mult. Tot ce trebuia sa fac era sa imi urmez drumul catre ei, sa nu renunt si sa incerc sa fiu cat mai puternic. Calatoria mea se apropia de sfarsit, iar raspunsurile aproape ca le auzeam. Nu mai era decat un singur lucru de facut, sa imi ridic armele si sa merg cat mai departe… Ktara avea sa fie, de aici incolo, lumina mea calauzitoare.

 Pamantul se schimbase. O simteam in tot ceea ce vedeam si in tot ceea ce era in jurul meu. In pamantul rosu, uscat, ars de un soare puternic, in ierburile marunte, in putinele ochiuri de apa si in animalele nemaivazute. Si ceea ce era si mai ciudat, era ca oamenii locului, mereu cu fetele acoperite de tesaturi, se puteau sui pe aceste salbaticiuni pentru a se lasa purtati de ele acolo unde vroiau. Creaturi ciudate, cu umflaturi uriase pe spate, purtau oameni si lucruri prin marea de nisip ce se intindea pana acolo unde cerul se impreuna cu pamantul. Cu siguranta ca lumea era mult mai mare decat imi inchipuisem eu vreodata. Dar oare aveam sa merg pana la capatul ei ca sa imi gasesc linistea?

Dusmanii nevazuti ai oamenilor

Parasisem lacasul cel urias al zeilor cu o strangere de inima. Daca acesta era doar inceputul, oare ce avea sa ne dezvaluie calatoria noastra? Ktara devenea din ce in ce mai tacuta. Pe chipul ei se citea o urma de ingrijorare si nici chiar siguranta pe care o simtise pana acum langa mine nu parea sa o mai linisteasca. Ceva nestiut se petrecea in inima ei, ceva ce o facea sa isi ascunda gandurile pana si in fata mea. Stiam doar ca mergem catre o alta urma lasata de zeii cei vechi, dar ce avea sa ne astepte acolo, nici nu banuiam.

Trecusera ierni intregi de cand imi lasasem tribul, nici nu le mai tineam socoteala. De fapt, lumea in care ma aflam nu parea sa fi vazut vreodata albul zapezilor inghetate. Soarele ardea totul si doar in jurul apelor puteai vedea palcuri de padure. Si totusi, oamenii continuau sa traiasca aici in pace. Vanatul nu era atat de bogat precum cel din tinuturile din care veneam eu, dar cei de aici isi adunasera propriile animale pe langa colibe si isi duceau traiul de pe urma lor. Isi sadeau singuri ierburile, in functie de pozitia soarelui, si le culegeau semintele atunci cand acelasi soare le-o spunea. Dar si ei se temeau. Se temeau atat de tare incat isi ridicasera cel mai ciudat sat pe care l-am vazut vreodata in viata pe care zeii mi-o harazisera.

La inceput, nu am vazut decat multimea pietrelor ce se ridicau catre cer. Apoi, pentru ca femeia-vraci de langa mine iutise pasul, conturul lor incepea sa se ridice din ce in ce mai mult. Ingradituri de pietre, puse unele peste altele, colibe din pietre acoperite cu plante uscate, si ridicaturi uriase, pe care Ktara le numea turnuri, se ivisera in fata ochilor mei uluiti. Era, fara indoiala, o asezare ce fusese atacata de multe ori. Dar ce anume ii facuse pe acesti oameni sa isi ridice astfel de obstacole pentru aparare si, mai ales, in fata cui? Ktara a vorbit intr-un grai necunoscut cu unii dintre batranii tribului. Era nelinistita, desi oamenii nu dadeau semne ca ar fi vrut sa ne atace. Infatisarea mea li se parea fioroasa si, poate, aveau dreptate. Eram singurul imbracat in blanuri de pe aici si, mai mult, eram un adevarat urias pe langa cei din tribul de piatra. Armele mele ii faceau sa se teama, dar si sa fie curiosi. Copiii veneau pana aproape de mine, incercand sa ma atinga, dar fugeau imediat ce imi intorceam privirea catre ei. Cu siguranta ca nu vazusera un om venit din miazanoapte, asa cum nici eu nu le vazusem neamul pana acum. Dar nu era timp pentru joaca. Nori negri se strangeau iarasi asupra noastra. De dincolo de marginile de piatra ce imprejmuiau tribul, pandea un pericol nevazut si ingrozitor.

Se lasa intunericul atunci cand Ktara s-a apropiat de mine si mi-a vorbit asa cum nu o facuse niciodata. Batranii o avertizasera. Era vremea strangerii semintelor, munca era aproape pe sfarsite. Din departari, asteptau atacurile unei alte specii de oameni. Ei le spuneau „trogloditi”. Erau ingrozitori la infatisare, cu pielea aspra, cu chipurile fioroase si cu trupuri masive si puternice pe care le purtau intotdeauna goale. Se spune ca traiau in pesteri si in adancurile pamantului, in locuri nestiute de cei ce iubesc lumina soarelui. Atacau intotdeauna pentru hrana si nu se fereau sa ucida chiar si copiii. Se mai spune ca aceste creaturi nu cunosteau mila, si pana si tribul mancatorilor de oameni ar fi parut o nimica toata pe langa ei. In plus, erau cu mult mai multi decat imi puteam imagina. In fata lor, zei si oameni ridicasera deopotriva, inca din vremuri de demult, ingraditurile uriase de piatra. Cat de curand, atacul lor ar fi trebuit sa inceapa.

Si asa a si fost. Nu trecusera decat cateva nopti, atunci cand sunete ingrozitoare, asemenea mugetulelor unei turme de salbaticiuni, s-au auzit din intunericul noptii. Tipete infricosatoare si o larma de nedescris rasunau in departari, iar in jurul meu oamenii prinsera a se pregati, in liniste, de lupta. Era ca si cum facusera asta de multe ori inainte de venirea mea. Iar eu trebuia sa ii ajut. Moartea lor ar fi insemnat si moartea mea. Mi-am apucat armele si am alergat degraba catre ridicaturile de piatra. Prin „turnuri”, am alergat cat mai sus ca sa pot intelege ceea ce se intampla si cine erau cei ce ne doreau moartea. Mi-am facut loc cu greu prin multimea aparatorilor si am privit cerul intunecat pana in departari. Parea ca luase foc, atat de multe erau facliile trogloditilor si un fior ca de gheata imi strabatu spatele. Oare aveam sa mai apucam zorii?

Arcurile se incordasera si, cand sagetile si-au luat zborul cu un sunet ascutit prin intunericul noptii, am simtit ca si cum un roi de insecte ucigatoare fusese eliberat catre cei ce traiau in pesteri. Nu vedeam tintele dar, dupa gemetele si strigatele lor de durere, stiam ca loveam cu totii in plin. Nu asta ne bucura insa. Nu moartea catorva salbatici dintr-o mare de ucigasi. Lupta nu era decat la inceput. Bratele imi zvacneau sub forta arcului, insa trebuia sa continui sa trimit sagetile cu varful de piatra, ascutit, catre atacatori. Ajunsesera la intrare si loveau salbatic in portile de lemn ale satului. Nu ar fi durat mult si ele s-ar fi prabusit in fata furiei lor. Am vazut atunci cum barbatii tribului isi pregateau sulitele si topoarele din piatra, gata sa infrunte un pericol ce ii putea trimite pe toti in lumea spiritelor. M-am alaturat lor si, dupa privirile din jurul meu, stiam ca sunt mai mult decat binevenit.

Lemnul portilor a cedat, asa cum ma asteptam, cu un sunet groaznic. Prin intuneric am inceput sa vad siluetele trogloditilor si sa le simt, parca, respiratia grea. Am lovit sec, fara sa privesc. Nu am simtit decat cum corpul urias se inconvoia sub forta armei mele si cum cadea, fara suflare, in colbul drumului. Nicicand nu luasem parte la o lupta impotriva celor ce ne atacau satul de la marginea lacului cel mare. Trecusera si ai mei prin asa ceva. Acum, ca vroiam sau nu, trebuia sa fiu un razboinic asemenea celor din tribul in care ma nascusem. Strigatul meu de lupta paru atat de ingrozitor incat pana si atacatorii intoarsera privirile speriate. Gustul sangelui trezise spiritul vanatorii si al mortii dinlauntrul meu. Nu imi pasa daca as fi cazut. Nu vroiam decat sa iau cu mine, printre umbre, cat mai multi salbatici. Am luptat pana cand toporul s-a frant in carnea si oasele unuia dintre trogloditi. Sulita s-a rupt si ea in altul. Cu bratele, cu dintii si cu voia zeilor am ucis pe multi dintre ei. Ma purtam ca un nebun si nici nu mai simteam loviturile primite. Trebuia sa ucid. Trebuia sa fac asta pana cand soarele ar fi trimis primele raze de lumina. Iar atunci cand zorii au venit, am inteles ca multi dintre ai nostri trecusera, la randul lor, in lumea spiritelor. Dar trupurile celor ce ne atacasera acopereau pietrele si drumurile in numar atat de mare, incat parea ca triburi intregi isi pierdusera viata. Luptaseram toti cu curaj, Luptaseram pentru viata noastra, intr-o inclestare din care nu putea iesi decat un singur invingator. Era, asa cum aveau sa spuna batranii, o lupta cum nu se mai vazuse din vremuri stravechi. Iar numele meu, pe care Ktara il rostise in mijlocul lor, era pomenit acum cu mandrie… „Enchidon, razboinicul!”. Devenisem un razboinic, un aparator al celor slabi…asa cum ma pregatisera cei din tribul parintilor mei inca din copilarie. Simteam ca umbra batranului vraci, din satul meu inghitit de ape, ma privea si ea cu bucurie.

Si mai stiam ca drumul imi era aproape de sfarsit. Trebuia sa mai fac un ultim pas pentru a ajunge in locul in care Ktara prezisese ca voi afla toate raspunsurile pe care le cautam…

Cine imi erau zeii?

Ne-am luat ramas bun cu inima stransa de la cei din tribul de piatra. Ne simtisem de-ai lor si ei ne simtisera ca pe unii de-ai lor. Ne varsasem sangele impreuna si moartea atator oameni ne unise pentru totdeauna. Darurile lor erau atat de multe, incat abia puteam sa le mai ducem. Ne daruisera tot ceea ce ne-ar fi trebuit pentru a ajunge la ultimul taram din calea noastra. Dar lucrurile pe care le aflasem de la ei faceau mai mult decat orice alt dar. In seara de dinaintea plecarii, batranii ne-au chemat, pe mine si pe Ktara, in coliba inteleptilor pentru a ne spune o parte a ceea ce se intamplase cu zeii pe care ii cautam.

Se zice ca, in vremuri stravechi, ei traisera alaturi de oameni si chiar inaintea lor. Ii invatasera arta mestesugurilor, a construirii colibelor din piatra si a cultivarii ierburilor cu seminte miraculoase. Ii invatasera pe oameni sa isi construiasca ambarcatiuni si le lasasera arta imblanzirii animalelor. Nimeni nu stia de unde veneau acesti zei decat, poate, oamenii din locul spre care ne indreptam si in care, zice-se, se aflau cele mai mari lacasuri ale vechilor zeitati.

Tot demult, spuneau batranii, alaturi de zei, pe pamant, se preumblau uriasii. Si ei isi facusera lacasurile lor, sub forma pietrelor uriase, asezate in cercuri, asemenea unor colibe imense neacoperite. Si acesti uriasi intrasera, nu odata, in lupta cu zeii. Au fost multi oameni care i-au urmat, manati de dorinta de a lua bunurile altora, iar inclestarile dintre ei au fost ingrozitoare. La finalul luptelor, uriasii pierisera, dar raul lasat de ei in urma intrase cu mult in inima oamenilor si a trogloditilor. Zeii, scarbiti, isi parasisera lacasurile si se refugiasera in largul marii celei mari, pe o insula, iar de atunci, nimeni nu mai stia nimic despre ei. Poate doar pazitorii ultimului lor lacas, cei catre care ne indreptam si noi…

Am plecat atunci pe un drum fara intoarcere. Stiam, in inima mea, ca voi afla raspunsuri pe care nimeni nu si le inchipuise vreodata. Nu ma mai simteam un salbatic, dar intelegeam cat de mica fusese lumea din care plecasem. Pamantul insemna cu mult mai mult decat vanatoarea si asigurarea hranei celor de un sange cu mine. El avea curand sa isi deschida tainele in fata mea, iar Ktara nu facea decat sa imi confirme simtirile. Au trecut multe nopti si zile in care am calatorit alaturi de femeia-vraci catre marele lacas al zeilor. Alte si alte tinuturi noi se perindau sub pasii nostri si lumi nestiute treceau, una dupa alta, prin fata ochilor nostri. Nisipul incepea sa se intinda dincolo de ierburile inalte si de copacii singuratici din fata noastra. Nimeni nu stiuse sa ne spuna ce se gasea dincolo de nisipuri. Pentru ca nimeni nu ajunsese pana acolo.

Primii care ne-au intampinat au fost niste oameni ciudati, cu trupurile si fetele acoperite de tesaturi. Nu li se vedeau decat ochii si mergeau alaturi de aceleasi animale cu umflaturi pe spate. Spuneau ca ne aflam pe un taram pe care ei il stapanesc inca de la facerea pamantului si ca, atata vreme cat nu suntem ostili, putem calatori in voie. Se aflau vesnic pe drum, dormind in colibe de piele pe care le strangeau in zori pentru a le aseza din nou, in alt loc, la lasarea intunericului. Se aflau mereu in lupta cu trogloditii, cei al caror numar il dusesera pana aproape de disparitie. Ii vanau asemenea salbaticiunilor pana in strafundul pamantului si nu le lasau o clipa de pace. Raul adus de ei pe pamant era prea mare. Si tot oamenii cu fetele acoperite ne-au indrumat catre raul ce mare, datator de viata, la malurile caruia se aflau lacasurile zeilor.

Pe spiritele stramosilor mei, nicicand nu am vazut minune mai mare decat muntii stralucitori ai zeilor! Nimic nu se putea asemana cu ceea ce vedeam. Acestea nu erau lacasuri, ci munti adevarati, ciopliti de mana unui zeu iscusit, pentru ca niciunul dintre oamenii pe care ii cunoscusem vreodata nu stia sa ridice asemenea lacasuri. Munti uriasi, strajuiti de un animal din piatra, acoperiti de straturi luminoase, luceau atat de puternic in bataia soarelui, incat nimeni nu i-ar fi putut privi in timpul zilei. Oameni pasnici locuiau in colibe saracacioase pe marginea raului cel mare, alaturi de lacasurile zeilor, si ei ne-au dus catre vracii lor. Era timpul sa aflu ceea ce cautasem indelung… Ktara le povestise intamplarile prin care trecusem inca de la revarsarea apelor, iar ei o ascultasera cu atentie, fara sa o intrerupa. Le-am daruit imaginea „mamei tuturor creaturilor” si nu mica mi-a fost mirarea atunci cand au recunoscut-o. Abia atunci, cel mai varstnic dintre ei incepu sa vorbeasca. Glasul sau facea ca povestea sa para si mai grava si nu aveam nicio indoiala ca nu ar fi spus adevarul.

Zeii isi parasisera, intr-adevar, locurile in care salasluisera printre oameni. Dar zeii nostri erau, si ei, tot oameni. Nu erau nemuritori desi, in timpuri pe care nimeni nu si le mai aducea aminte, gasisera leacurile tuturor bolilor pamantului. Traiau indelung, stapanind arta vindecarii, a zborului si a altor mestesuguri inca neinvatate de noi. Dar erau si ei oameni. Ca asa a fost o dovedeste faptul ca toti au pierit. Zeii pe care eu ii cautasem atata vreme pierisera pana la unul in ceea ce si eu traisem. Insula lor se scufundase in mare in urma unei cutremurari groaznice a pamantului, dar asta se intamplase cu mult inainte ca parintii parintilor parintilor nostri sa se nasca. Oamenii le vazusera suferinta, dar nu ii putusera ajuta. Insula lor pierise si, odata cu ea, pierisera si toate tainele lor. Ceea ce lovise tribul meu ii ucisese, demult, si pe zeii pe care ii cautam. Tot ceea ce trebuia sa fac acum era sa iert si sa imi ingrop mortii in adancul sufletului.

Am iesit din coliba lor fara sa privesc inapoi. Vedeam femeile cum intindeau acelasi praf alb, obtinut din seminte, pe pietrele incinse de soare. Vedeam barbatii prinzand pestii din rau cu plase uriase facute din tesaturi si cu sulite subtiri si ascutite. Vedeam copiii razand si alergand printre copacii cufructe ciudate, inghiontindu-se si tipand de fericire. Nu, nu acestia erau zeii pe care eu ii cautasem. Zeii cu care eu vroiam sa vorbesc erau mai sus, dar unde?

Nu am simtit cand batranul a pasit in spatele meu. Ma urmarea atent, in liniste, si stia ca in sufletul meu se dadea o lupta neobosita. Mi-a rostit, in graiul meu, incet, fara sa il auda cineva: – Dincolo de nisipuri, catre rasarit, se afla ceea ce cauti tu. Acolo vei gasi raspunsul. Trebuie, insa, sa te duci singur. Femeia-vraci nu te mai poate insoti de acum. Acolo se afla un om la fel de puternic ca si tine. Trebuie sa mergi sa il infrunti si sa il insotesti. Ramai cu bine, Enkidu! Spiritele fie cu tine…

Descopera.ro





Mandeenii

6 12 2012

In secolul al XVII-lea, misionarii iezuiti care s-au intors din regiunea scaldata de fluviile Tigru si Eufrat, astazi Irak, au povestit despre o populatie numita „crestinii Sfantului loan”. Desi traiau in lumea musulmana, inconjurati de arabi, membrii ei erau adepti ai unei forme de crestinism centrate in jurul lui loan Botezatorul. Toate riturile lor religioase aveau ca punct focal botezul; acesta nu era pentru ei o ceremonie unica in viata omului, prin care un nou membru era primit in congregatie, ci detinea un rol important in toate sacramentele si ritualurile lor. Inca de la primele contacte cu ei s-a constatat ca numele „cres­tinii Sfantului loan” este cat se poate de incorect. Secta il venereaza pe loan Botezatorul, intr-adevar, dar nu poate fi considerata „crestina” in sensul obisnuit al termenului: membrii ei sustin ca lisus a fost un fals profet, un mincinos care si-a indus in eroare semenii, in mod deliberat.mandeenii

Dar fiindca traiesc sub continua amenintare a perse­cutiilor din partea evreilor, a musulmanilor si a crestinilor deopo­triva, au preferat sa se autodefineasca intr-un mod cit mai inofensiv pentru toti cei din jurul lor. Din acest motiv si-au luat numele de „crestinii Sfantului loan”.

In prezent, membrii acestei secte – care mai traiesc inca in re­giunile mlastinoase din sudul Irakului si, in numar mai mic, in zona de sud-vest a Iranului – sunt cunoscuti sub numele de mandeeni. Sunt oameni pasnici, profund religiosi, carora credinta le interzice varsarea de sange si razboiul. Majoritatea traiesc in satele si comunitatile traditionale, dar unii s-au mutat in orase, unde lucreaza ca aurari si argintari, mestesuguri in care exceleaza. Si-au pastrat limba si modul de scriere propriu, ambele derivate din aramaica, limba vorbita de lisus si de loan. In 1978, numarul lor era estimat la mai putin de 15 000 de persoane, dar persecutiile la care Saddam Hussein i-a supus pe arabii din zonele mlastinoase dupa Razboiul din Golf i-a adus, probabil, in pragul extinctiei.

Termenul „mandean” inseamna, literal, „gnostic” (de la manda, „gnoza”) si, teoretic, ii desemneaza doar pe mireni, desi adesea este folosit pentru intreaga comunitate. Preotii lor sint numiti nazoreani. Arabii le spun Subba, iar in Coran apar cu apelativul sabieni.

In prezent, credinta mandeana este un fel de amalgam pestrit si confuz: fragmente din iudaismul Vechiului Testament, forme gnostice, eretice, de crestinism si idei iraniene dualiste combinate formeaza cosmologia si teologia sectei. Problema consta in a dis­tinge care au fost credintele originale ale mandeenilor si ce a fost adaugat ulterior. Se pare ca membrii gruparii au uitat in mare parte semnificatia initiala a multor elemente din religia lor.

Mlastinile Mesopotamiene din Irak Gradina Edenului din Biblie 1

Mandeenii constituie astazi unica grupare religioasa gnostica din lume: opiniile lor despre univers, despre actul creatiei si despre zei sunt, toate, convingeri gnostice obisnuite. Ei cred intr-o ierarhie a zeilor si a semizeilor de ambele sexe, cu o sciziune fundamentala intre divinitatile luminii si cele ale intunericului.

Fiinta lor suprema, care a creat universul si zeitatile mai mici, are diverse nume, care se traduc prin „Viata”, „Minte” sau „Re­gele Luminii”. Aceasta a creat cinci „fiinte de lumina”, fapt care automat a adus pe lume cinci fiinte ale intunericului, egale, dar opuse primelor. (Accentul pus pe egalitatea dintre lumina si binele suprem este caracteristica gnosticismului. Pentru gnostici, iluminarea insemna, atat in sens literal, cat si figurat, patrunderea intr-o lume a luminii.) La fel ca in alte sisteme de gandire gnostica, pentru mandeeni semizeii sunt cei care au creat si care guverneaza universul material si Pamantul.

Pentru mandeeni, celibatul este un pacat; barbatii care mor necasatoriti sunt condamnati sa se reincarneze; altfel, mandeenii nu cred in ciclul mortii si al renasterii. Atunci cand omul se stinge din viata, sufletul lui se intoarce in lumea de lumina din care au venit initial mandeenii, fiind indrumat pe acest drum gratie numeroaselor rugaciuni si ceremonii oficiate; multe dintre acestea isi au originile, in mod limpede, in anticele rituri funerare egiptene.

Religia isi pune amprenta asupra tuturor aspectelor vietii de zi cu zi a mandeenilor, dar sacramentul lor esential este botezul, prac­ticat chiar si la ceremoniile de nunta si de inmormintare. Botezul presupune cufundarea completa in bazine special create, care au loc la un riu numit Iordan. Din niciun ritual nu lipsesc o serie de strangeri de mana complexe intre preoti si cei care sunt botezati.

315878_577975185549700_777395698_n

Ziua sfanta a mandeenilor este duminica. Toate comunitatile lor sint conduse de preoti, care primesc titlul de „rege” (malka), dar anumite servicii religioase pot fi indeplinite de laici. Demnitatea de preot este ereditara, iar clerul este compus din trei categorii: preotii obisnuiti, numiti „discipoli” (tarmide), episcopii si un „sef al po­porului” – desi de peste un secol nimeni nu a mai fost considerat demn de aceasta pozitie.

sursa:alcmeea.com








Ancient Code

Deciphering History Together

Secretele Zeilor

de Claudiu-Gilian Chircu

Earth 4 All Web Magazine

Ancient Mysteries, Healing, Science & News